Sunteți pe pagina 1din 147

CUPRINS

CAPITOLUL 1

Economia mondială „o realitate dinamică”

1.1. Trăsătrurile economiei mondiale

1.2. Economia mondială ca sistem dinamic

1.2.1. Economiile naţionale

1.2.2. Organizaţiile economice interstatale

1.2.3. Societăţile Transnaţionale

1.2.4. Diviziunea mondială a muncii

1.2.5. Relaţiile economice internaţionale

1.2.6. Piaţa mondială

CAPITOLUL 2

2.1. Globlalizare

Perspectivele economiei mondiale

2.1.1. Concepte şi evoluţii

2.1.2. Dimensiunile procesului de globalizare

2.1.3. Efectele globalizării

2.2. Regionalizare

2.2.1. Abordări ale regionalizării

2.2.2. Integrarea economică regională: factori şi

dinamică

2.2.3.

Uniunea Europeană

2.2.3.1. Principalele etape în crearea

Uniunii Europene

2.2.3.2. Structura instituţională a Uniunii

Europene

2.2.3.3. Procesul de aderare în Europa

Centrală şi de Est

2.2.4. Alte grupări de integrare regională

2.2.4.1. Integrarea economică regională în America Latină

2.2.4.2. Integrarea economică regională în

America de Nord

2.2.4.3. Procesul de integrare economică

regională în zona Asia – Pacific

CAPITOLUL 3

3.1. Locul ţărilor devoltate în lume

3.2. Politica economică în ţările dezvoltate

Economia ţărilor dezvoltate

3.2.1.

Politica monetară şi de credit

3.2.2.

Politica fiscală

3.2.3.

Politica cheltuielilor publice

3.2.4.

Politica comercială

3.2.4.1. Politici comerciale favorabile liberului schimb vs. politici comerciale protecţioniste 3.3. Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică

3.4. Grupul celor 8

CAPITOLUL 4

4.1. Evoluţia societăţilor transnaţionale

4.2. Societăţile transnaţionale şi investiţii externe de capital

Societăţile transnaţionale

4.2.1. Indicatorii de măsurare a ISD

4.2.2. Rolul investiţiilor străine directe

4.2.2.1. Rolul STN în promovarea competitivităţii exporturilor

4.2.3. Cracteristicile investiţiilor străine directe

4.2.4. Factorii care influenţează dinamica

fluxurilor investiţionale

4.2.5. Evoluţia fluxurilor de investiţii străine

directe

4.3. Managementul societăţilor transnaţionale şi

strategii de creştere

4.4. Piaţa societăţilor transnaţionale

4.5. Preţul de transfer

4.6. Relaţiile societăţilor transnaţionale cu statele

naţiune

CAPITOLUL 5

Economia ţărilor în dezvoltare

5.1. Tendinţe globale la nivelul ţărilor în dezvoltare

5.1.1. Ţările în dezvoltare şi societăţiile transnaţionale

5.2. Caracteristicile ţărilor în dezvoltare

5.3. Tranziţia la economia de piaţă în Europa Centrală şi de Est

5.3.1. Tranziţia României la economia de piaţă

Bibliografie

CAPITOLUL 1

ECONOMIA MONDIALĂ „O REALITATE DINAMICĂ

Sistemul capitalist a stat la baza apariţiei şi dezvoltării economiei mondiale. Piaţa mondială datează încă din secolul al XVI-lea, însă, adevăratul salt al vieţii economice la nivel mondial a fost rezultatul primei revoluţii industriale din Anglia (sfârşitul secolului XVIII – începutul secolului XIX). Economia mondială reprezintă ansamblul format din totalitatea agenţilor economici şi a interacţiunilor (raporturilor economice) dintre aceştia la scară globală. Din cele mai vechi timpuri, la baza sistemului capitalist a stat proprietatea privată, accentuând astfel gradul de cointeresare a agenţilor economici. Ca urmare, la nivelul economiilor naţionale, treptat, s-au conturat anumite direcţii de dezvoltare, aflate în strânsă legătură cu avantajele competitive, conferite de factorii de producţie deţinuţi. Transformările la nivelul economiilor naţionale în sensul perfecţionării şi specializării în producţie, au generat apariţia diviziunii mondiale a muncii.

În evoluţia dividiunii muncii s-au conturat trei etape:

prima mare diviziune a muncii, manifestată prin separarea triburilor de păstori de celelalte triburi;

a doua mare diviziune a muncii prin care meşteşugarii se separă de agricultori;

a

treia

diviziune

a

muncii,

concretizată

prin

separarea

negustorilor

de

meşteşugari

şi

de

agricultori.

 

Treptat, ca urmare a adâncirii diviziunii mondiale a muncii, apare producţia destinată schimbului şi implicit conceptul de comerţ. Dezvoltarea relaţiilor comerciale dintre state, a condus la accentuarea interdependenţelor la nivel mondial, stimulând decisiv procesul de mondializare a activităţii economice. Principalele stadii ale mondializării, sunt mondializarea prin comerţ exterior şi mondializare prin investiţii externe de capital.

Iniţial principala formă de desfăşurare a raporturilor economice la nivel global, s-a manifestat prin comerţ exterior. Fluxurile comerciale au fost susţinute şi stimulate la nivel internaţional reprezentând principala sursă de dezvoltare a economiilor naţionale. Treptat, s-a constatat că operaţiunile de comerţ exterior comportă o serie de dezavantaje în ceea ce priveşte costurile. Dezvoltarea economiei mondiale în sensul globalizării, a condus la apariţia pe piaţa mondială, a unei noi categorii de agenţi economici (societăţile transnaţionale), care şi-au îndreptat atenţia, tot mai mult, spre oportunitatea transferării producţiei în străinătate, în scopul diminuării costurilor generate de operaţiunile de comerţ exterior. Impozitele indirecte percepute de statele lumii, sub forma taxelor vamale, reprezintă numai unul din multitudinea de exemple. Astfel pe măsură ce statele lumii au creat cadrul legislativ, economic şi social necesar extinderii societăţilor transnaţionale (STN), s-a trecut treptat în cel de-al doilea stadiu al mondializării, mondializarea prin investiţii externe de capital. În scurt timp, toate ţările lumii, atât cele dezvoltate, cât şi cele în dezvoltare au sesizat importanţa fluxurilor investiţionale, deschizându-şi economiile. Realitatea economică vine să confirme importanţa fluxurilor de investiţii, ele constituind în prezent principala sursă a dezvoltării.

1.1. Trăsătrurile economiei mondiale

Economia mondială a evoluat diferit, în funcţie de tendinţele manifestate la nivel global de-a lungul timpului, înregistrând o dinamică pronunţată în ultimii douăzeci de ani. Cu toate acestea putem contura câteva trasături caracteristice ale evoluţiei economiei mondiale 1 :

Economia mondială este formată din state naţionale, care constituie celulele de bază.

Economia mondială este puternic influenţată de acţiunile statelor naţionale, a corporaţiilor transnaţionale şi a organizaţiilor regionale (UE, NAFTA, MERCOSUR, ASEAN, etc.).

Economia mondială este expresia unui sistem de interdependenţe. Dezvoltarea economiilor naţionale determină adâncirea diviziunii mondiale a muncii, care conduce la adâncirea relaţiilor dintre economiile naţionale la nivel comercial, valutar şi financiar.

Economiei mondiale îi este propice concurenţa între agenţii economici. Concurenţa conduce la o „selecţie naturală” a agenţilor economici, în raport cu forţa lor de inovaţie tehnologică şi managerială, ceea ce dă impuls progresului economic.

Economia mondială se caracterizează prin ciclitatea activităţii economice, prin alternarea fazelor de creştere economică şi a fazelor de recesiune, în diferite zone ale globului.

1 Sterian Dumitrescu şi Ana Bal “Economie Mondială”, Editura Economică, Bucureşti, 2002.

Dezvoltarea inegală a statelor lumii conferă economiei mondiale un caracter eterogen.

În economia mondială se manifestă tendinţe, precum regionalizarea şi globalizarea, ce afectează fiecare agent economic indiferent de spaţiul economic în care îşi desfăşoară activitatea. Globalizarea este puternic susţinută nu numai de corporaţiile transnaţionale, care au direct de câştigat, ci şi de unele organizaţii economice internaţionale (Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială, Organizaţia Mondială a Comerţului). Ca urmare a procesului mai sus amintit, în economia mondială se manifestă o tendinţă de creştere a decalajelor de dezvoltare între statele dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare.

Problemele legate de dezvoltare durabilă şi protecţia mediului înconjurător sunt din ce în ce mai presante. Politicile macroeconomice promovate de majoritatea ţărilor lumii, au ca ţintă creşterea economică, fără a ţine seama de limitele ecosistemului.

Multipolarizarea economiei mondiale, manifestată prin concentrarea puterii economice şi politice de pe mapamond, în jurul triadei SUA, UE şi Japonia. Este posibil ca dezvoltarea accentuată a Chinei din ultimii ani, să modifice raportul de forţe la nivel mondial în perioada următoare.

În ultimii ani, economia mondială a fost puternic zdruncinată de amploarea pe care au luat-o actele de terorism, ca urmare a amplificării problemelor sociale, economice şi politice regionale.

Tranziţia ţărilor din Europa Centrală şi de Est la o economie de piaţă funcţională, se înscrie în tendinţa de expansiune a sistemului capitalist la nivel global.

1.2. Economia mondială ca sistem dinamic

Economia mondială este un sistem alcătuit din componente fundamentale – economiile naţionale, societăţile transnaţionale, organizaţiile economice interstatale şi de conexiune, derivate – diviziunea mondială a muncii, relaţiile economice internaţionale, piaţa mondială. Componentele derivate apar ca rezultat al acţiunii componentelor fundamentale, împreună determinând evoluţia şi dinamica economiei şi tendinţelor la nivel global.

1.2.1. Economiile naţionale

Economiile naţionale reprezintă componenta de bază a economiei mondiale. Economiile naţionale sunt rezultatul interacţiunilor dintre agenţii economici rezidenţi pe teritoriul unui stat naţional. Progresul economiilor naţionale s-a realizat în stânsă legătură cu diversificarea şi dezvoltarea factorilor de producţie şi cu adâncirea specializării în producţie. Interacţiunile agenţilor economici pe termen lung, în spaţiul economic delimitat de teritoriul naţional, generează apariţia pieţei interne, care a generat formarea şi dezvoltarea economiilor naţionale. Orice economie naţională este compusă din sectoare de activitate care la rândul lor sunt structurate pe ramuri şi subramuri. Principalele sectoare de activitate sunt:

Sectorul primar este compus din agricultură, silvicultură, extracţia resurselor naturale. În cazul ţărilor cu economie dezvoltată sectorul primar are o

pondere relativ redusă, aproximativ 5% din activităţile la nivel naţional. De asemenea, este un sector cu atractivitate redusă, din punct de vedere al investiţiilor străine directe, cu excepţia domeniului petrolier.

Sectorul secundar, format din ramurile industriale şi construcţii, deţine o pondere de circa 20%, în activitatea economică naţională.

Sectorul terţiar, sau sectorul serviciilor, deţine ponderea cea mai ridicată (75%) în activitatea economică a statelor naţionale, dezvoltându-se puternic în ultima perioadă. Dezvoltarea sectorului terţiar, a apărut ca singura soluţie a economiilor naţionale, care în urma accentuării proceselor de internaţinalizare, regionalizare şi globalizare, s-au confruntat cu probleme sociale acute, generate de rate ridicate ale şomajului. Delocalizarea producţiilor în străinătate cuplată cu dezvoltarea puternică a tehnicilor şi tehnologiilor utilizate în industrie sunt principalii factori care au contribuit la aceste evoluţii. În realitate, ne confruntăm cu o nouă tendinţă globală, tendinţa de treţializare a economiilor naţionale.

La nivel mondial, se remarcă un proces continu de formare şi restructurare a economiilor. Facem referire în mod deosebit la ţările în dezvoltare, multe dintre ele urmând un proces de tranziţie la o economie de piaţă, sau de restructurare şi eficientizare a activităţii economice în general. De cealaltă parte, ţările dezvoltate cu economii performante sunt antrenate în procese de integrare regională, care ar trebui să le ofere în final avantajele unei economii de scară.

Global, toate economiile naţionale, indiferent de gradul lor de dezvoltare, sunt implicate în procesul ireversibil al globalizării.

Evaluarea performanţelor economiilor naţionale

Principalele

economiilor naţionale sunt:

criterii

care

stau

la

baza

clasificării

Mărimea populaţiei în funcţie de acest criteriu, ţările se împart în trei categorii: ţări mari cu o populaţie de peste 50 milioane locuitori, ţări mijlocii cu o populaţie de cuprinsă între 15 şi 50 milioane locuitori şi ţări mici cu o populaţie de maxim în 15 milioane.

Raportul dintre sectoarele economice – criteriul clasifică economiile naţionale în economii cu orientare industrială şi economii cu orientare primară, în care sectorul agricol sau sectorul extractiv depăşeşte ca pondere sectorul industrial.

Indicatorii macroeconomici.

Printre indicatorii macroeconomici pe baza cărora putem clasifica economiile naţionale, se numără PIB 2 , PNB 3 , VNB 4 pe cap de locuitor, care exprimă nivelul dezvoltării din

2 Produsul Intern Brut reprezintă valoarea tuturor bunurilor şi serviciilor destinate consumului final realizate în interiorul unei ţări într-o perioadă determinată de timp.

3 Produsul Naţional Brut măsoară valoarea bunurilor şi serviciilor finale produse de firme naţionale în decursul unei perioade determinate, atât în ţară cât şi în străinătate.

4 Venitul Naţional Brut reprezintă mărimea veniturilor obţinute de firmele naţionale în decursul unei perioade de timp.

punct de vedere cantitativ şi indicatori calitativi – Indicele Dezvoltării Umane – IDU (Human Development Index – HDI), calculat în cadrul Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), indice care cuptinde pe lângă indicatorii amintiţi şi aspecte calitative legate de speranţa de viaţă, rata alfabetizării, etc. În funcţie de nivelul de dezvoltare economiile naţionale se împart în două mari categorii ţări dezvoltate şi ţări în dezvoltare. Între ţările în dezvoltare se remarcă din punct de vedere economic ţările cu economie de piaţă, urmate de ţările aflate în tranziţie. La nivelul anului 2006, economia mondială însuma un total de 208 economii, cu o populaţie totală de peste 30.000 miloane locuitori. Majoritatea ţărilor lumii sunt membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite şi ale Băncii Mondiale. Conform datelor furnizate de Banca Mondială, referitor la VNB pe locuitor, economiile naţionale sunt clasificate în patru mari categorii:

Ţări cu venituri reduse situate sub 875 USD/locuitor;

Ţări cu venituri medii joase, situate între 876 şi 3465 USD/locuitor;

Ţări cu venituri medii ridicate, situate între 3466 şi 10725 USD/locuitor;

Ţări cu venituri ridicate, care depăşesc 10726

USD/locuitor.

Ţări cu venituri reduse

(Low-income economies)

Afganistan

Haiti

Papua Noua

Guinee

Bangladesh

India

Benin

Kenya

Rep. Democrată

Bhutan

Coreea

Burkina Faso

Rep. Kyrgyz

Burundi

Rep. Democrată Laos

Cambogia

Liberia

Rep. Central Africană

Madagascar

Ciad

Malawi

Comore

Mali

Rep. Democrată Congo

Mauritania

Coasta de Fildeş

Mongolia

Eritrea

Mozambic

Etiopia

Myanmar

Gambia

Nepal

Ghana

Niger

Guinea

Nigeria

Guinea-Bissau

Pakistan

Rwanda

Sao Tome şi Principe

Senegal

Sierra Leone

Insulele Solomon

Somalia

Sudan

Tadjikistan

Tanzania

Timor-Leste

Togo

Uganda

Uzbekistan

Vietnam

Rep. Yemen

Zambia

Zimbabwe

Sursa: World Bank Group, Data & Statistic, 2006

Ţări cu venituri medii joase

(Lower-middle-income economies)

Albania

El Salvador

Algeria

Fiji

Angola

Georgia

Armenia

Guatemala

Azerbaijan

Guyana

Belarus

Honduras

Bolivia

Indonesia

Bosnia şi Herzegovina

Rep. Islamică Iran

Brazilia

Irak

Bulgaria

Jamaica

Camerun

Iordania

Capul Verde

Kazakhstan

China

Kiribati

Columbia

Lesotho

Rep. Congo

Macedonia

Cuba

Maldive

Djibouti

Insulele Marshall

Rep. Dominicană

Micronesia

Ecuador

Moldova

Rep. Arabă Egipt

Maroc

Namibia

Nicaragua

Paraguay

Peru

Philippines

Samoa

Serbia şi

Muntenegru

Sri Lanka

Suriname

Swaziland

Rep. Arabă Siriană

Thailanda

Tonga

Tunisia

Turkmenistan

Ucraina

Vanuatu

Fâşia de Vest şi Gaza

Sursa: World Bank Group, Data & Statistic, 2006

Ţări cu venituri medii ridicate

(Upper-middle-income economies)

Samoa Americană

Argentina

Barbados

Belize

Botswana

Chile

Costa Rica

Croatia

Rep. Cehă

Dominica

Guinea

Estonia

Gabon

Grenada

Ungaria

Letonia

Liban

Libia

Lituania

Malaysia

Mauritius

Mayotte

Mexico

Insulele Mariane

de Nord

Oman

Palau

Panama

Polonia

România

Federaţia Rusă

Seychelles

Rep. Slovacia

Africa de Sud

St. Kitts şi Nevis

St. Lucia

St. Vincent şi Grenadines

Trinidad şi Tobago

Turcia

Uruguay

Venezuela

Sursa: World Bank Group, Data & Statistic, 2006

Ţări cu venituri ridicate

(High-income economies)

Andorra

Anglia

Antigua şi Barbuda

Arabia Saudită

Aruba

Australia

Austria

Bahamas

Bahrain

Belgia

Bermuda

Brunei Darussalam

Canada

Insulele Cayman

Insulele Channel

Cipru

Danemarca

Elveţia

Emiratele Arabe

Unite

Insulele Feroe

Finlanda

Franţa

Germania

Grecia

Greenland

Guam

Hong Kong, China

Islanda

Irlanda

Insulele Man

Israel

Italia

Japonia

Corea de Sud

Kuwait

Liechtenstein

Luxembourg

Macao

Malta

Monaco

Olanda

Antilele Olandeze

Noua Caledonie

Noua Zeelandă

Norvegia

Polynesia

Portugalia

Puerto Rico

Qatar

San Marino

Singapore

Slovenia

Spania

Suedia

Statele Unite

Insulele Virgine

(SUA)

Sursa: World Bank Group, Data & Statistic, 2006

Ţări membre OCDE

(High-income OECD members)

Anglia

Finlanda

Luxembourg

Australia

Franţa

Olanda

Austria

Germania

Noua Zeelandă

Belgia

Grecia

Norvegia

Canada

Islanda

Portugalia

Coreea de Sud

Irlanda

Spania

Danemarca

Italia

Suedia

Elveţia

Japonia

Statele Unite

Sursa: World Bank Group, Data & Statistic, 2006

Comparând evoluţiile venitului naţional brut din ultimii ani, se poate remarca conturarea unei tendinţe de creştere atât în cazul ţărilor dezvoltate cât şi în cazul ţărilor în dezvoltare. În schimb, principala diferenţă între economiile dezvoltate şi cele în dezvoltare rămâne aportul diferit al sectoarelor economice în Venitul Naţional Brut. Dacă în ţările în dezvoltare, sectorul primar şi cel industrial primează, în cazul celor dezvoltate ponderea cea mai mare în formarea VNB o are sectorul serviciilor.

1.2.2. Organizaţiile economice interstatale

Organizaţiile economice interstatate au proliferat după cel de-al doilea război mondial, fiind expresia tendinţelor de regionalizare şi globalizare, apărute la nivel global. Organizaţiile economice interstatale includ atât organizaţiile cu vocaţie universală, cât şi organizaţiile de tip integraţionist.

Cele mai reprezentative organizaţii cu vocaţie universală cuprinse în sistemul ONU, care în prezent are în componenţă 20 de astfel de instituţii specializate, sunt următoarele:

FAO Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură, fondată în 1945.

FMI Fondul Monetar Internaţional, creat în 1944, dar devenit operaţional la 1 ianuarie 1946.

BIRD Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, pe care o găsim şi sub denumirea de Banca Mondială, fondată în 1944. Banca Mondială devine funcţională la 25 iunie 1946.

ONUDI Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială, creată în 1965. Este operaţională de la 1 decembrie 1967.

PNUD Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, contituit în 1965 – devine operaţional la 1 ianuarie 1966.

UNCTAD Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare, creată în 1964.

UNEP Programul Naţiunilor Unite pentru Protecţia Mediului, creat în 1972.

OMC Organizaţia Mondială a Comerţului, fondată în 1995, pe baza GATT – Acordului General pentru Tarife şi Comerţ.

Organizaţiile economice interstatale de tip integraţionist, reprezintă o formă complexă de cooperare internaţională între un grup de state, care pe plan regional adoptă o serie de principii comune, cu privire la desfăşurarea relaţiilor economice. Exemple sunt nenumărate, de la Uniunea Europeană, care a atins cel mai înalt grad de integrare regională uniunea economică şi monetară, la acordul de liber schimb încheiat în America de Nord (NAFTA) între Statele Unite, Canada şi Mexic, care se restrânge la crearea unui spaţiu economic unic. În general organizaţiile economice interstatale urmăresc stimularea comerţului reciproc, prin crearea unei zone de liber schimb. Abordarea procesului de integrare regională distinge două concepte, integrarea economică şi integrarea politică şi instituţională. Se pleacă de la ideea creării unui spaţiu economic unic, care are la bază libera circulaţie a bunurilor şi serviciilor şi libera circulaţie a factorilor de producţie (capital, forţă de muncă), abia ulterior punându-se problema aspectelor politice şi de apărare comune. Din punct de vedere al gradului de integrare, se disting următoarele forme: zona de liber schimb, uniunea vamală, piaţa comună, uniunea economică şi monetară şi uniunea politică.

Cele mai importante organizaţii economice de integrare regională sunt:

UE Uniunea Europeană, creată în 1957;

AELS Asociaţia Europeană a Liberului Schimb, creată în 1958;

NAFTA – Acordul Nord-American de Liber Schimb, creat în 1992;

CEFTA – Acordul Central-European de Liber Schimb, creat în 1992;

APEC Iniţiativa de Cooperare Asia-Pacific, apare în 1989;

MERCOSUR Piaţa Comună a Americii de Sud, creată în 1992;

ASEAN Asociaţia Statelor din Sud-Estul Asiei, creată în 1969;

CEA – Comunitatea Economică Africană, creată în

1991;

CEMN Cooperare Economică în Regiunea Mării Negre, creată în 1992;

1.2.3. Societăţile Transnaţionale (STN)

Societăţile transnaţionale reprezintă principala forţă care acţionează în sensul internaţionalizării şi globalizării vieţii economice. În prezent, societăţile transnaţionale au depăşit ca forţă economică statele naţiune, un număr mai mic de 50 de corporaţii, controlând peste 40% din exporturile mondiale, pe când vânzarile filialelor au depăşit de mult volumul înregistrat de către comerţul exterior. Societăţie transnaţionale reprezintă entităţi economice care şi-au extins activităţile economico-financiare dincolo de

graniţele ţării de origine. Sunt compuse dintr-o firmă-mamă şi filiale implantate în mai multe ţări. Internaţionalizarea producţiei are la bază accesul facil la resurse umane, materiale şi financiare la nivel internaţional. Strategic, societăţie transnaţionale se axează pe valorificarea oportunităţilor oferite de mediul economic global. În dezvoltarea lor, societăţie transnaţionale au parcurs mai multe etape. Iniţial, în perioada interbelică, dezvoltarea s-a concentrat în sensul constituirii de filiale pe pieţele ţărilor ţintă, datorită măsurilor protecţioniste manifestate în comerţul internaţional. Perioada de după cel de-al doilea razboi mondial si pâna la sfârsitul anilor ’60 a fost caracterizată de liberarizarea comerţului internaţional, ca urmare a rundelor GATT şi a efectelor acordului de la Bretton Woods. În această perioadă a crescut rolul investiţional al societăţilor transnaţionale, pe fondul lipsei de lichidităţi a ţărilor dezvoltate. Acţiunea societăţilor transnaţionale, în anii ’70-’80 se caracterizează în schimb, prin accentuarea integrării regionale. Procesul de globalizare le modifică caracterul regional, afacerile acestora spândindu-se în scurt timp, la nivelul continentelor în funcţie de oportunităţile oferite şi de posibilitatea de valorificare a acestora.

1.2.4. Diviziunea mondială a muncii

Diviziunea mondială a muncii reprezintă un proces de specializare internaţională în producţie a economiilor naţionale. Evoluţia pieţei mondiale se reflectă în diviziunea muncii, economiile naţionale fiind nevoite să se adapteze din mers la noile cerinţe de pe piaţa mondială. Procesul de specializare în producţie este determinat de o serie de factori precum: condiţiile naturale, suprafaţa, mărimea populaţiei, gradul de diversificare şi de înzestrare tehnologică a economiilor naţionale.

Este elocventă relaţia dintre dezvoltarea capitalismului şi adâncirea diviziunii mondiale a muncii. Factorul cel mai important care a condus la accentuarea specializării economiilor naţionale şi la creşterea interdependenţelor şi a cooperării dintre statele lumii a fost revoluţia tehnico-ştiinţifică. Specializarea unei economii trebuie să ţină seama de avantajele de care dispune ţara într-un anumit domeniu: forţă de muncă ieftină şi calificată, acces la resurse naturale, dar şi de posibilităţile de desfacere a produselor pe plan extern. O specilazare eficientă în producţie asigură economiei un grad ridicat de acoperire a importurilor prin export şi un sold comercial pozitiv. Diviziunea mondială a muncii, de-a lundul timpului, a consemnat mai multe tipuri de specializare internaţională:

intersectorială, interramură şi intraramură. În ceea ce priveşte specializarea în producţie apar diferenţe majore între ţări. Ţările dezvoltate s-au specializat în produse înalt prelucrate, pe când ţările în dezvoltare s-au specializat în produse de bază, produse cu valoare adăugată mică. Aceste tendinţe apar ca urmare al accesului limitat al ţărilor în dezvoltare la tehnici şi tehnologii performante. Transferul internaţional de tehnologie este finanţat şi susţinut în principal de societăţile transnaţionale care dispun de capitalul necesar. Singura speranţă a unei ţări în dezvoltare este să se numere printre destinaţiile favorite, în materie de investiţii străine de capital. Odată cu intrările masive de capital, sub formă de investiţii străine directe, ţara în cauză va avea posibilitatea să-şi modifice treptat orientarea în producţie, specializându-se în produse înalt prelucrate.

1.2.5. Relaţiile economice internaţionale

Relaţiile economice internaţionale reprezintă legăturile dintre economiile naţionale, dintre agenţii economici de pe glob, legături care se formează în virtutea diviziunii mondiale a

muncii 5 . Aceste relaţii se desfăşoară într-un cadru economico- juridic determinat de încheierea de acorduri bilaterale şi multilaterale. Dacă bilateralismul nu are nevoie de o definiţie, fiind subînţeleasă, multilateralismul se defineşte ca fiind ansamblul de relaţii economice coordonate la scară subregională, regională sau mondială, între state independente şi suverane. Principalii actori pe şcena relaţiilor economice internaţionale sunt statele naţiune, societăţile transnaţionale şi organizaţiile economice interstatale. Relaţiile economice internaţionale se manifestă concomitent la nivel comercial, valutar şi financiar. Se observă concentrarea relaţiilor internaţionale pe zone geografice şi pe grupe de ţări. Astfel, este tot mai evidentă dezvoltarea relaţiilor pe axa nord-nord, între ţări dezvoltate şi pe axa sud-sud între ţări în dezvoltare. De asemenea, relaţiile economice internaţionale sunt puternic influenţate de grupările de integrare regională, concentrându-se în spaţii economice regionale cum ar fi UE, NAFTA, AELS. Relaţiile economice internaţionale generează fluxuri economice internaţionale. Prin flux internaţional se înţelege mişcarea unor unor valori materiale, băneşti sau spirituale, de la o ţară la alta. Fluxurile internaţionale se pot întâlni sub formă de fluxuri comerciale de bunuri şi servicii, fluxuri de capital, fluxuri de forţă de muncă şi nu în ultimul rând fluxuri de cunoştinţe tehnico-ştiinţifice.

1.2.6. Piaţa mondială

Aşa cum am mai amintit, la baza formării şi dezvoltării economiei mondiale a stat piaţa mondială. Piaţa mondială

5 Sterian Dumitrescu şi Ana Bal “Economie Mondială”, Editura Economică, Bucureşti, 1999.

reprezintă ansamblul tranzacţiilor care au loc între agenţii economici de pe glob.

Principalele forme ale pieţei mondiale sunt:

Piaţa internaţională a bunurilor şi serviciilor, care cuprinde ansamblul tranzacţiilor de import şi de export între agenţii economici de pe glob. Piaţa bunurilor şi serviciilor a fost prima formă de manifestare a pieţei mondiale. Dezvoltarea ei a condus la desăvârşirea mondializării prin comerţ exterior.

Piaţa internaţională a capitalului reprezintă plasamentele realizate de către agenţii economici sub forma investiţiilor externe de capital. Ultimele decenii au fost marcate de o dinamică pronunţată a fluxurilor investiţionale în contextul unui nou stadiu de mondializare – mondializarea prin investiţii externe de capital.

Piaţa internaţională a muncii, cuprinde relaţiile stabilite între state ca urmare a migraţiei internaţionale a forţei de muncă.

Pieţele analizate mai sus se află în strânsă interdependenţă, deoarece evoluţiile înregistrate pe una dintre ele vor genera cu siguranţă o serie de efecte pe celelalte pieţe. Să luăm exemplul pieţei capitalului. Sporirea fluxurilor investiţionale pe piaţa internaţională a capitalului va genera apariţia de noi capacităţi de producţie, respectiv o modificare a gradului de ocupare pe piaţa internaţională a muncii şi o serie de modificări în structura şi nivelul preţurilor pe piaţa bunurilor şi serviciilor.

Piaţa

mondială

este

eterogenă,

definitorii ale economiei mondiale.

reflectă

trăsăturile

CAPITOLUL 2

PERSPECTIVELE ECONOMIEI MONDIALE

În prezent economia mondială se confruntă cu două tendinţe majore globalizarea şi regionalizarea – care afectează atât activitatea economică la nivel intrenaţional cât şi cea la nivel naţional. Efectele proceselor amintite sunt diferite ca proporţii şi orientare, abordarea lor generează diferende şi uneori chiar conflicte.

2.1. Globlalizare

2.1.1. Concepte si evoluţii

Mondializare, globalizare, regionalizare sunt termeni ce constitue o realitate a lumii contemporane. În opinia specialiştilor, conceptele enumerate, beneficiază de abordări diferite. Dacă uneori globalizarea şi mondializarea sunt termeni abordaţi ca sinonimi, alteori analiştii consideră globalizarea o etapă în atingerea mondializării. Analiştii francezi sunt adepţii conceptului de mondializare iar cei anglo-americani preferă conceptul de globalizare pentru a caracteriza acelaşi fenomen. Analiştii francezi definesc mondializarea prin 6 expansiunea şi accelerarea fluxurilor de mărfuri, informaţii, servicii, valori, ca şi prin deplasarea rapidă a maselor (turism, emigrare a forţei de muncă, definitivă sau temporală). Publicaţia franceză „Problemes Economiques”, un nume de referinţă în domeniul economic, defineşte mondializarea ca fiind un proces ce presupune trei etape: internaţionalizare, transnaţionalizare şi

6 Problemes Economiques, 2002.

globalizare. Analiştii economici români folosesc în terminologia de specialitate ambele concepte. Analiştii anglo-americani definesc globalizarea prin componentele sale: economie globală, politică globală, societate civilă globală. Economistul englez J. Habernas 7 consideră economia globală ca având următoarele caracteristici:

generează dezvoltarea şi modificarea structurii

fluxurilor comerciale;

asigură integrarea economiei naţionale în economia mondială;

asigură creşterea valorii investiţiilor pe termen lung şi intensificarea fluxurilor de capital;

redefineşte criteriile de competitivitate.

Analistul economic R. Boyer, consideră că prin fenomenul globalizării, economiile naţionale sunt descompuse şi apoi rearticulate într-un sistem de tranzacţii şi procese, care operează direct la nivel internaţional. Fenomenul ar presupune extinderea unor realităţi la scară mondială şi intensificarea unei mai largi game de interdependenţe mondiale. Globalizarea economică reprezintă în esenţă, procesul prin care pieţele bunurilor şi serviciilor, piaţa monetară, financiară şi a muncii se extind dincolo de graniţele unei ţări constituindu-se astfel un sistem economic mondial unic şi coerent. Analizată îndelung, globalizarea a devenit un fenomen obiectiv, fără precedent în istorie, prin amploarea şi evoluţia sa. Criticată şi apreciată în acelaşi timp ea îşi urmează evoluţia.

7 J. Habernas “Beyond the Nation State”, Editura Routleg London, 2000.

Deşi, are aspecte negative, sunt însă şi aspecte importante care asigură echilibrul şi bunăstarea. Globalizarea a apărut şi s-a dezvoltat ca urmare a adâncirii fără precedent a concurenţei la toate nivelurile: agenţi economici, state, regiuni. Liberalizarea comerţului internaţional a stat la baza dezvoltării economice a statelor şi a creşterii nivelului de trai. În opinia lui E. Stiglitz 8 , cei care critică globalizarea critică adesea beneficiile ei. Prin accesul nelimitat la cunoaştere, ţările în dezvoltare au ieşit din conul de izolare în care au stat secole. Liberalizarea pieţelor în ţările în curs de dezvoltare, chiar dacă a afectat activitatea economică internă, a adus beneficii consumatorilor săraci, prin sporirea accesului la bunuri mai ieftine şi în cantitate mai mare. Susţinătorii globalizării privesc această realitate ca pe un progres. Pentru şceptici însă, adâncirea decalajelor dintre săraci şi bogaţi constituie un „atac la democraţie şi bunăstare”. Criticii acuză statele dezvoltate de ipocrizie deoarece au obligat statele sărace

să adopte o politică de deschidere economică, prin eliminarea barierelor comerciale, fără ca ei să procedeze la fel. Unii analişti consideră că atunci când se stabilesc priorităţile globalizării, ţările sărace sunt întotdeauna cele care au de pierdut, sau înregistreză un beneficiu redus, în termeni de creştere economică. Sunt cunoscute mişcările mondiale antiglobalizare şi antiregionalizare, care strâng mase impresionante de protestatari. Fostul secretar general al ONU, Butros Butros-Ghali, amintea că „trăim în mijlocul unei

noastră se află sub presiunea a două

evoluţii mondiale

forţe uriaşe opuse: globalizarea şi dezagregarea”. O îngrijorare majoră apare datorită creşterii populaţiei globului, în timp ce resursele, în mare parte neregenerabile şi limitate, se apropie de punctul critic. În acest context şansa unică de rezolvare a problemelor este globalizarea. Universul este cuprins de o adevărată revoluţie, transformarea prezentului, nu menajază pe

Planeta

8 Joseph E. Stiglitz “Globalizarea speranţe şi deziluzii”, 2004.

nimeni. Pentru majoritatea naţiunilor, globalizarea este un proces impus cu forţa, căruia nu i se pot sustrage. Principiile acestui proces sunt stabilite de marile puteri economice. Pentru Statele Unite, globalizarea este un proces pus în mişcare şi susţinut de elita politică şi economică. Prin forţa lor economică, au devenit un factor de ordine în haosul interdependenţei globale. În contextul globalizării, Statele Unite dau tonul pe piaţa financiară şi în comerţul internaţional, deţind toate mijloacele prin care pot să-şi exercite atributele de superputere mondială. În opinia economiştilor contemporani, lumea ar trebui să fie un sistem organizat, guvernat global, în care să se stimuleze competiţia economică între principalii poli ai puterii – SUA, UE şi Japonia. Marile puteri au un cuvânt important în stabilirea strategiilor de dezvoltare a lumii, nemulţumirile celor săraci făcându-se tot mai simţite, aşa încât marginalizarea lor poate genera conflicte. Mişcările antiglobalizare sunt o replică la atitudinea organizaţiilor internaţionale, care dezavantajază economia ţărilor în dezvoltare şi favorizează marile puteri. Ameninţările terorismului internaţional din ultimii ani, atrag atenţia asupra fisurilor existente în elaborarea acestor politici care generează mari pierderi. O soluţie la problemele globale, nu poate fi găsită decât prin acţiuni comune şi echilibrate. Globalizarea nu are ca scop depersonalizarea individului sau degradarea culturii locale, susţin unii analişti în timp ce alţii consideră că fenomenul are deficienţe la nivel local.

Globalizarea este aşadar un sistem extrem de controversat. Economia mondială înregistreză în ultimii ani evoluţii fără precedent. Chiar şi ciclitatea proceselor economice s-a modificat, aşa încât revenirea din starea de criză nu se mai manifestă pe perioade mari de timp, însă eforturile economice şi cele pentru găsirea soluţiilor optime sunt uriaşe. Specialiştii

susţin că orice creştere economică, nu trebuie să se realizeze necontrolat, deoarece poate presupune consumuri imense de resurse naturale, umane, financiare, informaţionale, parte din ele fiind neregenerabile şi epuizabile, putând conduce la catastrofe naturale. Ideal ar fi ca dezvoltarea economică să aibă la bază o cercetare ştiinţifică axată pe eficientizarea utilizării resurselor. Cercetarea implică costuri ridicate, inaccesibile în cazul ţărilor în dezvoltare. Aşadar, în timp ce unele state înregistrează o dinamică pronunţată în termeni de creştere economică, altele se află la niveluri de subzistenţă. Unii autori susţin că învingătorii iau totul, în sensul că marile puteri vor înregistra creşteri fără precedent în timp ce restul statelor vor îndura tot mai greu povara sărăciei. Optimiştii susţin că globalizarea prin natura sa va îmbunătăţii situaţia economică şi socială a fiecărui stat în parte, însă în proporţii diferite, în schimb, pesimiştii, consideră că prăpastia dintre bogaţi şi săraci se va adâncii tot mai mult, fără şanse de redresare. Procesul în ansamblu, trebuie derulat cu prudenţă pentru a se limita impactul negativ. Astfel o parte redusă de subiecţi definesc majoritar un fenomen, în timp ce diferenţa se constituie în parte nesemnificativă: 1/5 din populaţia activă este suficientă pentru a acoperii cererea mondială pentru produse şi servicii. Aceştia vor participa activ la câşig şi la consum, restul vor alcătui categoria dezavantajată care întâmpină dificultăţi materiale uriaşe. Explicaţia declinului social dată de economişti se rezumă mereu la globalizare. Organizaţiile umanitare ar trebui să facă mai multe eforturi în acest sens. Interdependenţa economiei globalizate 9 este determinată în mod conştient de politica dusă de guverne, care

9 Hans Peter Nartin şi Herald Shuman „Capcana Globalizării”, Editura Economică, Bucureşti 1999.

doresc să înlăture barierele transfrontaliere din calea liberei circulaţii şi în nici un caz nu este un fenomen natural. Integrarea globală este însoţită de ascensiunea „neoliberalismului”. Milton Friedman susţine dereglementarea în locul intervenţionismului. Noua percepţie asupra lucrurilor s-a concentrat în procesul de globalizare. Globalizarea constă în „caracterul nedefinit, dezorganizat şi autopropulsat al problemelor lumii 10 ” determinate de lipsa unui sisem decizional coordonat. Manifestările antiglobalizare, un exemplu elocvent al nemulţumirilor generate de acest fenomen, constitue un avertisment al lumii sărace, de pe toate continentele, care doreşte să transmită un mesaj puterilor mondiale pentru cooperare şi sprijin în scopul rezolvării problemelor cu care se confruntă planeta. Dintr-un capăt în altul al lumii, bunăstarea ca fenomen de masă se află în sânul naţiunilor dezvoltate. Uriaşe pierderi de locuri de muncă se prevăd şi în domeniile care, până nu demult, promiteau colaboratorilor contracte de muncă pe viaţă, indiferent de conjunctura mondială: sectorul bancar, sectorul asigurărilor, telecomunicaţiile, serviciile publice, companiile aeriene. Teama de viitor şi insecuritatea se răspândesc tot mai mult iar structura socială se destramă. Concurenţa într-o economie globală brutală, crează o piată globală a muncii în care nici un loc de muncă nu mai este sigur. Reducerea locurilor de muncă ar fi urmarea unor schimbări structurale inevitabile. Dezvoltarea tehnologică şi apariţia sistemelor informatice performante vor conduce la creşterea eficienţei şi eficacităţii activităţilor economice. Scopul întreprinzătorului fiind acela de a obţine efecte maxime cu eforturi minime.

10 Zygmunt Brauman “Globalizarea şi efectele sociale”, Editura Antet, Bucureşti 2001.

Beneficiarii economiei fără graniţe, marii magnaţi şi corporaţiile transnaţionale, transpun criza într-un proces legic natural, considerând concurenţa în statul global, o mare dezlănţuită căreia nimeni nu i se poate opune. Aşadar, viitorul omenirii este incert. Marea problemă fiind lipsa preocupărilor de a crea profesii noi. Rezolvarea problemelor ecologice, asigurarea de asistenţă socială pentru eradicarea sărăciei şi a analfebetismului, dezvoltarea turismului, amenajarea teritorială a unor zone, necesită o importantă forţă de muncă, dar problema o constitue absenţa capitalului. Ajutoarele financiare pentru dezvoltare, acordate de către ţările dezvoltate statelor în dezvoltare, Organizaţii Nonguvernamentale (ONG) şi alte instituţii internaţionale, s-au diminuat, politica actuală concentrându-se doar pe asigurarea asistenţei tehnice în domeniu. De cele mai multe ori fondurile alocate ţărilor în dezvoltare au fost deviate de la destinaţia lor. Izolarea naţiunilor nu reprezintă o soluţie, problemele amintite nu se opresc la graniţa unui stat. Până în prezent nu s-a găsit o soluţie la problemele omenirii care să nu implice regionalizarea şi globalizarea. Specialiştii susţin că numai printr-o acţiune colectivă se poate menţine echilibrul planetei şi asigura dezvoltarea durabilă a acesteia. Deşi succesele în domeniu sunt importante, nu sunt suficiente. O realitate de care trebuie să ţină seama toate statele indiferent de nivelul lor de dezvoltare este „gândeşte global şi acţionează local”, acest aforism unanim acceptat, din punct de vedere operaţional are multe deficienţe. Găsirea soluţiilor nu poate fi pusă în sarcina unui stat, trebuie acţionat pe calea cooperării şi consultării internaţionale.

2.1.2. Dimensiunile globalizării

Globalizarea privită ca un singur proces de creştere al gradului de unitate a lumii ar fi o greşală. Globalizarea

relaţiilor economice presupune în primul rând o reconsiderare a timpului şi spaţiului în viaţa economică şi socială. Viaţa oamenilor este influenţată tot mai mult de evenimente care se petrec departe de contextul social în care ei îşi desfăşoară activităţile cotidiene. Globalizarea nu este o noutate din acest punct de vedere ea manifestându-se cu două trei secole în urmă pe măsură ce cuceririle ştiinţei şi tehnicii se impuneau la scară regională şi universală. Globalizarea relaţiilor sociale a fost asociată cu inegalitatea dintre diferite regiuni ale lumii. Sistemul mondial, în pofida creşterii accelerate, a interdependenţei economice şi culturale este caracterizat ca un mozaic de state a căror preocupări deseori sunt divergente. Nu există încă şi nu se întrevede în viitorul apropriat o dovadă a unui consens politic capabil să depăşească interesele locale ale statelor. Probabil că într-un viitor îndepărtat va fi posibilă crearea unui guvern mondial, dar aceasta va fi cu certitudine rezultatul unui proces îndelungat. Deja în multe direcţii lumea devine mai unită iar multe din sursele de conflict dintre statele lumii dispar. Globalizarea este aşadar printre cele mai importante schimbări sociale cu care se confruntă lumea de azi. În procesul competiţional astăzi se poartă o nouă luptă şi anume aceea pentru stăpânirea informaţiilor. Se deschide astfel un nou câmp pentru strategiile financiar-bancare, industriale, comerciale dar şi pentru cele militare şi politice. Apar noi raporturi între instituţiile statale şi economice, între sectorul public şi cel privat, între stat şi piaţă. Globalizarea este printre cele mai importante schimbări sociale cu care se confruntă lumea de azi. Problemele fundamentale din prezent sunt: problemele ecologice, sociale şi evitarea confruntărilor militare. Ca primă dimensiune a globalizării apare omogenizarea lumii. Diferenţierilor dintre unităţile teritoriale le iau locul prin expansiune o anumită standardizare, o uniformizare reprezentând „o nouă infrastructură spaţială” insoţită de mişcări

libere de bunuri materiale, servicii, capitaluri şi forţă de muncă, la scară regională şi globală. Un proces similar se desfăşoară şi la scară teritorială restrânsă. Integrarea europeană şi-a propus mai multe măsuri în vederea creării unei Europe fără graniţe – eliminarea exclusivităţii reciproce în condiţiile existenţei unor sisteme închise la nivelul statelor care presupune, realizarea unei culturi comune fie ca proces de difuziune a unei culturi existente, fie ca proces participativ-colectiv de creare a uneia noi. Globalizarea nu a produs încă o entitate instituţională mondială, consacrată juridic, capabilă să poată conduce şi controla eficient procesul de omogenizre, tensiunile existente, sau să realizeze o distribuire a păcii şi prosperităţii în lume. Constatăm astfel că dimensiunile globalizării sunt pe cale de a se individualiza, căutându-şi mijloacele de realizare şi consolidare. În prezent globalizarea este marcată de mijloacele de comunicare – via internet, datorită cărora distanţele geografice au dispărut, ele măsurându-se după cu totul alte criterii – tehnice, economice, fapt de determină o nouă ordine universală. Cibernetica, electronica, internetul au desfiinţat deja graniţele în multe domenii cum sunt: transporturile, comunicaţiile, comerţul şi tranzacţiile bancare. Lumea a devenit una a comunicaţiilor globalizate în care informaţiile sunt standardizate, dematerializate, simbolice, directe, fără intermediari, o lume în care informaţia circulă rapid transmiţănd la mare distanţă efectele pozitive cât şi resimţirea şocurilor (efectelor negative), ca urmare a complexelor şi complementarităţii conexiunilor în care sunt angrenate toate statele.

Un exemplu îl constirue apariţia comerţului electronic, însoţit de instrumente financiar-bancare noi, care fluidizează circulaţia şi schimburile comerciale, înlesneşte tranzacţiile la distanţă fără deplasări, în care ofertele şi cererile se por intersecta pe internet, asigurându-se astfel un sistem de reţele

în care paginile web şi site-urile oferă informaţii cu privire la stocuri, varietăţi, preţuri, depozite, condiţii prin intermediul cărora se materializează schimburile, se mondializează piaţa, circulaţia capitalurilor şi a mărfurilor. În context, noul sistem pune probleme juridice noi – de accesare, promovare, concurenţă, fiscalitate, control, protecţie, toate subsumate unei noi ordini economice. Fenomenul de disfuncţionalitate organizată cu ajutorul internetului îmbracă forme îngrijorătoare fraude, spălare de bani, trafic de bunuri şi persoane, spargeri, distrugeri de reţele, care pot destabiliza prin impactul lor ordinea mondială. Această dimensiune a globalizării priveşte aşadar atât lărgirea cadrului spaţial al interdependenţei evenimentelor cât şi intensificarea extinderii pe baza conexiunilor şi a complementarităţii diferenţelor şi competitivităţii alternativelor. O altă dimensiune a globalizării este tendinţa de unificare a spaţiului şi timpului. Aşa cum din punct de vedere spaţial, globalizarea tinde să treacă de la spaţiul local la spaţiul global unic, tot aşa putem vorbi şi de o unificare a timpilor locali într-un timp global, pe baza unificării ritmurilor nesimultane ale diferitelor tipuri de activităţi şi a includerii acestora în cadrele spaţiale mondiale. Avem în vedere serviciile bancare şi pieţele bursiere care nu-şi mai permit pauzele zilnice raportate la timpul local. În marile oraşe ale lumii sunt instituţii şi activităţi care lucrează în acord cu „timpul global” (industria hotelieră, aeroporturile internaţionale). Aşadar, odată cu apariţia tehnicilor şi tehnologiilor noi, diferenţele temporale nu mai exclud o zonă sau alta de la sistemul global, tendinţa fiind accea de a realiza o sincronizare temporală, universal activă. O altă dimensiune a globalizării ca proces istoric este aceea de a induce o nouă treaptă de civilizaţie, a societăţii globale, a unei societăţi diversificate în universal.

Reconsiderarea pieţei mondiale, competiţia economică susţinută, apariţia corporaţiilor multinaţionale, a noilor poli de putere prin declinul altenativei socialist-comuniste, au făcut statele să-şi revizuiască în mod serios rolul pe care s-au obişnuit să-l joace în istorie. Globalizarea mătură în calea sa toate adversităţile care ar încerca să-i împiedice înaintarea. Ea se realizează independent de voinţa statelor, guvernelor, pieţelor şi civilizaţiilor, liberalizând şi unificând managementul diferitelor tipuri de activităţi. Intensificarea proceselor de integrare şi cooperare, ca şi de globalizare dau frontierelor economice o mai mare mobilitate. Uniunile vamale, zonele de liber schimb, complementarităţile economice şi politice, culturale, militare, amplifică aceste tendinţe şi impun în mod natural parteneriatul pentru dezvoltare şi pace precum şi spiritul de solidaritate. Aşadar, globalizarea nu se limitează strict la economie, ea priveşte elementele de civilizaţie în ansamblul lor şi în toate dimensiunile: politică, de conducere şi organizare globală, trecând prin cea economică şi socială, până la dimensiunea militară. Globalizarea aduce schimbări radicale în comunicaţii şi economie, în reconfigurarea pieţelor interne, în sistemul instituţional, în modul de viaţă, în relaţiile şi mentalităţile umane, induce o nouă morală. Globalizarea este un proces ce lărgeşte cadrele determinate ale schimbării sociale la nivelul lumii ca întreg. Lumea în care trăim este o lume a blocurilor zonale şi regionale, determinată de nevoia de valorificare şi de protecţie în comun a resurselor. Este o lume dominată de interese şi inegalităţi economice şi sociale, de concentrări suprastatale şi strategii cu consecinţe potenţial destabilizatoare în special pentru ţările în dezvoltare, de instituţii supranaţionale, zonale şi globale, financiare cu politici şi strategii proprii, cu ignorarea

uneori a particularităţilor locale: nivel de dezvoltare, resurse, oportunităţi, tradiţii. Existenţa şi dezvoltarea societăţilor transnaţionale, a monopolurilor transnaţionale, a valurilor de fuziuni şi achiziţii, determină în mare măsură economia globală, nevoile societăţii globale, cu instituţiile şi cu mecanismele corespunzătoare. Implicarea statelor într-un sistem de relaţii la nivel global generează schimbări profunde în configurarea statelor naţiune, în reducerea rolului acestora din urmă faţă de organizaţiile internaţionale, interstatale şi faţă de corporaţiile transnaţionale, dar şi în reaşezerea poziţiilor de putere în sistemul relaţiilor internaţionale. Globalizarea ca proces constitue dincolo de obiectivitatea extinderii comunicaţiilor şi a revoluţiei informaţionale, o problemă politică cu implicaţii în toate domeniile de activitate, inclusiv militar. Dimensiunea politică este cea care până la urmă, stabileşte politica globalizării, direcţiile şi strategiile, treptele de realizare a societăţii globale. Ea este cea care face şi desface alianţe, dezvoltă, limitează şi structurează pieţe, introduce modificări în suveranitatea statelor, tulbură structurile identităţilor existente. Globalizarea apare astfel ca cea mai mare sfidare şi provocare a secolului dar şi ca o ameninţare. Pentru că „societatea globală” sau „sistemul mondial” nu apare pe baza interdependenţelor şi a legăturilor reciproce ale părţilor sale, globalizarea putând înainta atât în direcţia democreţiei cât şi în cea a dominaţiei. Intensificarea, amplasarea şi întinderea spaţială a proceselor integraţioniste implică armonizarea deciziilor statelor participante, a programelor şi proiectelor comune în promovarea celor mai importante obiective, strategii şi priorităţi economice şi sociale, politice şi militare pentru o zonă dată. Aceste măsuri şi eforturi comune conduc la o nouă dimensiune a cooperării internaţionale, la crearea unei noi stări

de spirit decurgând din promovarea relaţiilor de tip regional, comunitar şi global. În condiţiile obiectivizării acestui proces, în care economiile, pieţele, capitalurile, nu vor mai avea frontiere, în care competitivitatea, concurenţa şi eficienţa devin factori de referinţă, creşte definitoriu rolul individului, al educaţiei, al profesionalismului şi pragmatismului, al inteligenţei şi ingeniozităţii sale, al puterii de adaptare la o lume din ce în ce mai mobilă. Dezvoltarea umană durabilă rămâne principala dimensiune, cale, care asigură dezvoltarea în general, democratizarea societăţii, demnitatea umană, solidaritatea, participarea la decizii, distribuirea echitabilă şi nu în ultimul rând protejarea mediului înconjurător.

2.1.3. Efectele globalizării

Globaliare aduce un progres în anumite domenii, acesta este departe de a fi uniform în plus el poate tensiona structuri sociale şi economice care nu se pot adapta rapid. Diferenţele statice şi dinamice generate de globalizare pot cauza conflicte majore. Într-o lume în care tehnologiile informaţiei ne permit să interacţionăm direct în timp real şi în care există frecvent interese diferite, de multe ori dialogul poate fi înlocuit de confruntare. Studiile arată că efectele generate de globalizare sunt multiple, globalizarea fiind o certitudine care include lumea în ansamblul ei. Problema care se pune este dacă fenomenul generează bunăstare şi avantaje pentru toţi indivizii, sau efectele pozitive sunt percepute doar de o parte a populaţiei. Argumentele pro sau contra se bazează pe date certe, adesea interpretările făcute de analişti depăşesc realitatea. Fiecare stat implicat în procesul de globalizare va avea de câştigat, chiar dacă nu în aceiaşi proporţie, ca urmare a poziţiei dominante a câtorva state. Este evident că în prezent planeta se confruntă cu probleme mari: sărăcie, poluare,

mortalitate infantilă, criminalitate transfrontalieră, terorism, resurse tot mai limitate, probleme ce nu pot fi soluţionate decât la nivel global. Repartiţia geografică a acestor fenomene este diferită şi ca urmare eforturile depuse la nivel global nu vor avea aceleaşi rezultate în toate zonele lumii. Pe de altă parte elementele caracteristice globalizării precum intensificarea schimburilor economice prin adoptarea unor politici comerciale transparente, extinderea societăţilor transnaţionale prin creşterea investiţiilor străine directe, finanţarea internaţională, aduc beneficii diferite participanţilor la acest proces. În repartizarea efectelor contează tot mai mult gradul de dezvoltare economică al ţărilor. Competiţia pentru stăpânirea unor teritorii, zone de materii prime şi forţă de muncă ieftină, este subordonată luptei pentru stăpânirea informaţiei care tinde să aducă modificări însemnate ale stratgiilor economice, politice şi militare. În ultimii ani globalizarea face ca interesele economice să pună în pericol stabilitatea, interesele statale ca urmare a unei forme noi de circulaţie a mărfurilor societăţile transnaţionale. Aceste noi forme fac ca decizia referitoare la investiţii să scape oarecum controlului satelor naţiune. Globalizarea are implicaţii sociale şi politice profunde, conduce la pierderea controlului statului asupra politicilor economice şi este uneori acuzată de consecinţele sociale negative, reflectate în creşterea şomajului, a decalajelor dintre salarii şi profit, a economiei subterane. Conform statisticilor, în 1960 raportul între ţările cele mai bogate şi ţările cele mai sărace era de 30-1; în 1990 decalajul a crescut la 60-1, astfel încât la sfârşitul secolului trecut să ajungă la 75-1. În vreme ce averile marilor magnaţi cresc, tot mai multe familii sunt ameninţate de foamete, subnutriţie, din cauza lipsei unui loc de muncă, a ajutoarelor sociale sau a salariilor mici. Rolul globalizării ar trebui să fie acela de a găsi soluţii pentru crearea unei societăţi moderne funcţionale care să respecte drepturile fundamentale ale individului.

Globalizarea este rezultatul unor procese ample a unor relaţii de intercondiţionare:

Creşterea valorii şi importanţei investiţiilor

străine directe;

Internaţionalizarea pieţelor financiare;

Dezvoltarea comunicaţiilor globale;

Reglementarea şi liberalizarea pieţelor.

Globalizarea este un proces greu de controlat la scară planetară, deoarece elementele componente fac parte dintr-un angrenaj complex, aşa încât disfuncţiile care apar la nivelul unui subansamblu, pot crea crize la nivelul întregului sistem. Efectele globalizării sunt diverse şi greu de anticipat, cuprind toate domeniile de activitate a unei ţări.

Principalele globalizare sunt:

efecte

generate

A. Societăţile transnaţionale

B. Investiţiile străine directe

de

procesul

de

C. Globalizarea pieţei financiare internaţionale

D. Dereglementarea şi liberalizarea

E. Evoluţia comunicaţiilor globale

F. Globalizarea sectorului public

G. Efecte sociale

H. Efecte asupra mediului înconjurător

A. Societăţile transnaţionale

Societăţile transnaţionale se apreciază ca un capital autentic delocalizat, fără o identitate locală specifică, cu un management internaţionalizat, potenţial dispuse să se stabilească oriunde în lume pentru a obţine cele mai mari şi cele mai sigure profituri. Beneficiile amintite se pot atinge rapid în sectorul financiar, iar într-o economie cu adevărat globalizată ar fi rezultatul consecinţelor pieţei fără a depinde politicile naţionale. Într-o economie globală societăţile transnaţionale nu ar putea fi controlate sau constrânse de politicile naţionale, dar se vor supune însă standardelor de reglementare naţională stabilite şi propuse de comun acord. Guvernele naţionale nu mai pot adopta nici un fel de reglementare efectivă contrară acestor standarde, în detrimentul corporaţiilor care fucţionează în interiorul graniţelor lor. Societăţile transnaţionale sunt apreciate ca fiind manifestarea unei economii globale, acţionând la nivel global şi regional în funcţie de interese. În prezent principalul agent al comerţului internaţional este reprezentat de societatea transnaţională şi nu de economiile naţionale. Companiile transnaţionale modifică structura factorilor de producţie ai multor ţări ca rezultat al mişcării capitalului uman şi al tehnologiei dintr-o parte în alta a lumii, constituind o nouă bază a imobilizărilor corporale. Dezvoltarea tehnologică rapidă implică riscuri şi costuri majore motiv ce generează dorinţa firmelor de a pătrunde pe pieţe noi pentru a împărţi riscurile şi costurile. Concurenţa tot mai acerbă obligă firmele să exploreze noi modalităţi de sporire a eficienţei, inclusiv prin extinderea posibilităţilor de a cucerii noi pieţe aflate în faze încipiente şi

de a permuta anumite active de producţie pentru reducerea costurilor. Aceşti factori acţionează pe termen lung comportamentul investiţional al firmelor este influenţat puternic de schimbările pe termen scurt intervenite în mediile de afaceri. Perioadele de recesiune şi avânt economic afectează evoluţia tuturor indicatorilor, orice modificare a climatului politic sau de afaceri mondial se va reflecta în acelaşi sens şi cu aceiaşi intensitate asupra performanţelor economice.

B. Investiţiile străine directe

Investiţiile străine directe reprezintă unul din factorii cheie ai globalizării capitlalului. Intensificarea interdependenţelor din economia mondială în ultimele trei decenii a fost generată în principal de evoluţia investiţiilor străine directe. Dacă până în 1970 activitatea internaţională se concretiza în schimburi comerciale de bunuri şi servicii între state – comerţul internaţional fiind forţa care genera dezvoltarea economiei mondiale – ulterior, importanţa circulaţiei capitalurilor a crescut, un loc important revenind societăţilor transnaţionale care îşi bazează activitatea pe investiţii străine directe. În 1980 comerţul internaţional a crescut de două ori mai rapid decât PIB, iar fluxurile de investiţii străine directe au crescut de două ori mai repede decât comerţul internaţional. Cauzele care au stat la originea expansiunii investiţiilor străine directe în ultimul deceniu au fost diverse:

Extinderea producţiei internaţionale promovată de societăţile transnaţionale;

Gradul de dezvoltare economică sau stadiul de implementare al reformelor;

Amplificarea mişcării capitalurilor generată de un număr mare de fuziuni şi achiziţii transfrontaliere;

Apariţia formaţiunilor integraţioniste;

Globalizarea producţiei şi

pieţelor;

Amplificarea

tehnologie;

transferului

internaţionalizarea

internaţional

de

Diferenţele dintre eficienţa şi structura unor pieţe;

Raportul de complementaritate existent între comerţ şi investiţii;

În concluzie, investiţiile străine directe reprezintă „vârful de lance” al globalizării capitalului şi implicit al întregii economii mondiale.

C. Globalizarea pieţei financiare internaţionale

Piaţa financiară internaţională este una dintre componentele importante ale globalizării. Legătura strânsă existentă între piaţa monetară şi piaţa bunurilor şi serviciilor determină cursul de schimb să reacţioneze imediat la toate mutaţiile care intervin în sistemul economic mondial. Banii în calitatea lor de mijloc general de schimb, îndeplinesc în ultimul timp funcţii tot mai complexe aşa încât dezvoltarea pieţei monetare a avut loc odată cu dezvoltarea pieţei bunurilor şi serviciilor. În prezent, analiştii economici vorbesc despre conturarea unui spaţiu financiar global, în care se regăseşte orice tensiune economică sau de altă natură.

Piaţa financiară constitue în acest moment „barometrul pieţei globale”. În contextul globalizării producţiei se remarcă o detaşare a banilor de spaţiul teritorial naţional. Liberalizarea comerţului, expansiunea corporaţiilor transnaţionale, circulaţia forţei de muncă, fac ca banii să nu mai aibă caracter naţional. Statisticile arată că zilnic se tranzacţionează între cei trei poli mondiali Tokyo – New York – Londra, peste 1500 miliarde dolari. Dacă în trecut capitalul productiv se afla în interdependenţă cu capitalul financiar, în prezent se observă o separare clară a celor două componente. În ultimii ani, cursurile de schimb valutar, ratele dobânzilor, preţurile acţiunilor la diverse burse din lume sunt corelate între ele, contribuind la crearea pieţei financiare globale. Performanţele informaticii şi telecomunicaţiilor au simplificat transferul banilor dintr-o ţară în alta înlăturând dificultăţile întâmpinate de corporaţii în trecut. Situaţiile financiare ale agenţilor economici, cursul acţiunilor şi obligaţiunilor, operaţiunile de orice tip pot fi monitorizate tot mai facil. Băncile şi corporaţiile pot reacţiona imediat la schimbarea preţurilor datorită uşurinţei cu care informaţiile sunt captate de pe pieţele bursiere. Operaţiunile cu caracter speculativ ocupă un loc tot mai important pe piaţa financiară. Cererea tot mai mare de servicii financiare la nivel mondial a dus la implementarea unor inovaţii tehnologice şi crearea unui mediu de afaceri mai transparent. Evoluţia spectaculoasă a pieţelor financiare a dus la crearea de servicii financiare care au atins dimensiuni fără precedent, în condiţiile intensificării competitivităţii mondiale. Vânătorii de profit se mişcă cu viteza luminii într-o reţea mondială de date. Cel puţin în teorie, vor câştiga toate naţiunile, pentru că pe această cale se obţin cele mai înalte rate de creştere economică cu cele mai bune investiţii.

Globalizarea finanţelor presupune circulaţia rapidă şi în volum mare a banilor. Fluxurile globale de capital penalizează statele ale căror politici nu se află în concordanţă cu restul lumii.

Concluzia este că într-o economie mondială a interdependenţelor piaţa financiară ocupă un loc primordial. În prezent este nevoie de o arhitectură nouă care să asigure stabilitatea financiară globală şi dezvoltarea durabilă, simultan cu reforma Fondului Monetar Internaţional şi al Băncii Mondiale, aşa încât programele lor să promoveze o bună guvernare, respectarea drepturilor cetăţeanului, standardele fundamentale ale muncii, creşterea gradului de ocupare al populaţiei, reducerea sărăciei şi oferirea de servicii publice în domenii cheie. Fondul Monetar Internaţional în calitate de organism mondial cu largi competenţe în soluţionarea problemelor economice ale statelor aflate în stadii diferite de dezvoltare şi-a adus contribuţia la depăşirea unui sistem financiar limitat. Meritele lui sunt unanim recunoscute în ceea ce priveşte reformarea Sistemului Monetar Internaţional. Fondul Monetar Internaţional a susţinut:

stabilizarea cursului de schimb;

dezvoltarea comerţului mondial;

restabilirea convertibilităţii libere a monedei;

ţările cu balanţe de plăţi deficitare prin acordare de asistenţă financiară;

crearea de organisme internaţionale însărcinate cu realizarea unei cooperări economice şi monetare între naţiuni.

Analizând rezultatele Fondul Monetar Internaţional părerile analiştilor economici sunt diferite. Unii susţin că aplicarea programelor Fondul Monetar Internaţional au condus la degradarea economiilor în cauză, gradul de atractivitate al acestora pentru investiţii străine directe au scăzut în mod constant. Alţii susţin că ţările în cauză au înregistrat o creştere economică mai accentuată, exemplul ţărilor din Asia. Fără a diminua meritele Fondului Monetar Internaţional economiştii atrag atenţa asupra pericolului pe care îl poate genera o politică aplicată uniform tuturor statelor, fără a ţine cont de condiţiile interne şi de posibilităţile concrete ale fiecărui stat. Referitor la politicile promovate de fond, în ţările sărace şi îndatorate, mediile politice şi academice au formulat numeroase critici şi comentarii. Uneori politicile Fondul Monetar Internaţional, de ajustare structurală, de eliminare a dezechilibrelor economice, nu au avut efecte pozitive, iar dacă acestea s-au înregistrat au fost pe termen scurt şi cu impact favorabil doar asupra populaţiei înstărite, ducând la mărirea decalajelor dintre bogaţi şi săraci. Unii specialişti susţin că soluţiile propuse de Fondul Monetar Internaţional pentru relansarea economiilor naţionale nu ţin cont de cauzele reale şi particulare ale fiecărei ţări, aşa încât, numărul eşecurilor a depăşit numărul succeselor. Procesul globalizării şi dezvoltării desfăşurat sub supravegherea Fondul Monetar Internaţional a provocat uneori mari pierderi ţărilor sărace, prin programele promovate, însă dovezile de culpă întârzie să fie asumate pe deplin. Economiştii nu pot rămâne insensibili la rezultatele nesatisfăcătoare ale acţiunii Fondul Monetar Internaţional, când pe plan mondial numărul de subnutriţi în creştere. Pe de altă parte 225 de famili, cele mai bogate din lume, dispun de averi ce depăşesc 1000 miliarde USD, echivalând cu venitul anual al celei mai sărace jumătăţi a populaţiei globului.

Pentru eficientizarea activităţii Fondul Monetar Internaţional specialiştii atrag atenţia asupra problemelor sale şi propun modificarea principiilor şi atitudinii acestuia.

D. Dereglementarea şi liberalizarea

Dezvoltarea comerţului global şi implicit al globalizării

a fost determinată şi de crearea unui cadru de acorduri

comerciale interguvernamentale la nivel global şi regional. Anii 1980 – 1990 au marcat o lărgire a pieţei globale, deoarece numeroase ţări în special din Asia au primit un important volum de investiţii şi şi-au dezvoltat comerţul exterior, în special exporturile. În această perioadă grupul ţărilor în dezvoltare s-au orientat spre economia de piaţă, multe dintre acestea sub presiunea programelor de ajustare structurală a Fondului Monetar Internaţional şi Băncii Mondiale. Dereglementarea financiară a contribuit la globalizarea pieţelor financiare şi la mobilitatea capitalului. Accelerarea integrării a condus la relaţii şi realităţi noi. Producţia internaţională a devenit o caracteristică a economiei mondiale moderne.

E. Evoluţia comunicaţiilor globale

Istoria modernă a fost marcată constant de progresul mijloacelor de comunicaţii. Principalul factor tehnic al

mobilităţii este transportul informaţiei. Apariţia reţelei „www”,

a schimbat din punct de vedere informaţional semnificaţia

noţiunii de călătorie şi a pus informaţia la dispoziţia utilizatorului oriunde în lume. Anularea tehnologică a distanţei spaţio-temporale, în loc să omogenizeze condiţia umană, tinde să o polarizeze, eliberează oamenii de constrângerile teritoriale şi face ca anumite semnificaţii comunitare, cum ar fi spaţiul să poată fi

parcurs fără obstacole fizice, oferind posibilitatea acţiunii la distanţă.

F. Globalizarea sectorului public

Pentru cei care au susţinut piaţa liberă, globalizarea a fost un pretext pentru a pune în discuţie rolul statului. Susţinătorii statului sunt de părere că raportul public-privat trebuie să se menţină în anumite limite. Sectoarele cele mai importante din politica fiecărui stat: învăţământ, sănătate, armată, nu pot fi cedate în totalitate sectorului privat. Susţinătorii pieţei libere consideră că sectorul privat face întotdeauna investiţii înţelepte în timp ce sectorul public se complace în efectuarea unor cheltuieli absurde, fără justificare economică. Acest sistem piaţă fără stat ar eşua inevitabil. Concluzia este că globalizarea implică eforturi mari, angajază domenii diferite şi pe termene îndelungate.

G. Efecte sociale

Creşterea complexităţii proceselor tehnologice şi a modului de desfăşurare a activităţii economice, le impune oamenilor să adopte un nou mod de pregătire profesională. Necesitatea formării continue implică eforturi permanente, intelectuale şi financiare, pe care multe persoane nu pot să le suporte. Cei care nu reuşesc să se adapteze noilor tendinţe sunt automat excluşi şi prin urmare, marginalizaţi. În acelaşi timp, tehnologiile avansate au anulat obstacolele spaţio-temporale 11 pe care trebuie să le depăşească oamenii când vor să se deplaseze dintr-o localitate în alta pentru a-şi desfăşura activitatea în cadrul firmelor. Dar, pentru unii oameni, anularea

11 Z. Bauman, Globalizarea şi efectele ei sociale, Bucureşti, 1999, 23. H. P. Martin şi H. Schuman, Capcana globalizării, Bucureşti 1999, 180.

obstacolelor nu are nici o semnificaţie, deoarece ei sunt lipsiţi de posibilitatea de a se deplasa usor şi repede. Aceste persoane vor asista neputincioase la degradarea şi la decăderea climatului economic şi social al localităţii lor. Un alt efect demn de luat în considerare este fenomenul de vânare a avantajului absolut 12 , care a modificat din temelii mecanismele după care se desfasoară activitatea economică. Într-un interval de câteva zile, orice firmă transnaţională îşi poate delocaliza rapid producţia dintr-o zonă în alta, dacă se consideră că pe plan local îi sunt afectate interesele. În cele mai multe cazuri, acest fenomen are ca efect o creştere economică cu un ritm mult mai mare decât ritmul de creştere al numărului de locuri de muncă. În concluzie efectele sociale ale globalizării se manifestă prin creşterea şomajului şi scăderea nivelului de trai pentru cea mai mare parte a populaţiei globului.

H. Efecte asupra mediului înconjurător

Situaţia actuală marcată de accelerarea procesului de globalizare, susţinut de organizaţii precum OMC, FMI şi Banca Mondială dovedeşte că trăim o dezintegrare socială şi ecologică accelerată în aproape fiecare ţară a lumii, aşa cum o relevă creşterea sărăciei şi a deteriorării mediului înconjurător. Aceste probleme provin în parte dintr-o creştere de cinci ori a producţiei economice începând din 1950, care a sporit solicitările umane asupra ecosistemului dincolo de limita la care planeta ne poate intreţine. Urmărirea continuă a creşterii economice, ca principiu de organizare a politicii publice, accelerează prăbuşirea capacităţilor de regenerare a ecosistemului şi a structurii sociale care stau la baza comunităţii umane 13 . Guvernele se află în prezent în

12 H.P. Martin si H. Schuman, Capcana globalizării, Bucureşti 1999. 13 D.C.Korten, When Corporations Rule the World, 1995 by the People - Centered Development Forum, 22.

imposibilitatea de a face faţă presiunilor corporatiste şi a instituţiilor financiare, neputând lua măsurile adecvate în vederea redresării economice şi protecţiei mediului înconjurător. Marile corporaţii nu pun accent pe o dezvoltare durabilă care să aibă la bază protecţia mediului, ci pe o dezvoltare rapidă bazată pe speculaţii financiare menite să sufoce companiile mici, dezvoltare care mizează pe volatilitatea pieţei şi în final pe obţinerea unor câştiguri mari pe termen scurt. Totuşi, ele nu devin mai puţin puternice. În timp ce-şi întăresc controlul asupra pieţelor şi tehnologiei prin fuziuni, achiziţii şi alianţe strategice, ele îi forţează atât pe subcontractanţii lor, cât şi comunităţile locale, să participe într-o competiţie de scădere a standardelor, ca să obţină accesul pe piaţă şi la locurile de muncă, aflat sub controlul corporaţiilor mondiale. Forţele de piaţă adâncesc dependenţă noastră de tehnologii distructive din punct de vedere social şi ecologic, care sacrifică sănătatea noastră fizică, socială, ecologică şi mentală pentru profiturile corporaţiilor. Comerţul mondial a crescut de la exporturi în valoare totală de 308 miliarde dolari la 3554 miliarde dolari (la valoarea dolarului din 1990), o creştere de 11,5 ori sau mai mult de dublul ratei de creştere a producţiei economice în ansamblu. Ca rezultat, mediul natural de care depindem pentru satisfacerea nevoilor noastre materiale se află sub o presiune tot mai puternică. Deşi s-au înregistrat succese importante în anumite localităţi în ce priveşte reducerea poluării aerului şi curăţarea râurilor poluate, realitatea este aceea a unei crize ecologice crescânde. Pericolul veşnic prezent al holocaustului nuclear a fost înlocuit cu ameninţarea expunerii sporite la razele ultraviolete potenţial mortale pe măsură ce stratul protector de ozon din atmosferă se subţiază. Tânăra generaţie trăieşte cu problema posibilităţii de a deveni refugiaţi ecologici din cauza schimbărilor climatice care ameninţă cu topirea calotelor polare, inundarea unor vaste regiuni de coastă şi transformarea unor terenuri fertile în deşerturi.

Chiar şi la nivelul populaţiei actuale, aproape un miliard de oameni se duc la culcare flamânzi în fiecare noapte. Totuşi solurile de care depindem pentru hrana noastră se deteriorează mai rapid decât le poate regenera natura şi una câte una cele mai productive rezervaţii piscicole de altadată ale lumii sunt secătuite din cauza supralicitării lor. Lipsa de apă a devenit predominantă, nu numai din cauza secetelor temporare, dar totodată şi a deteriorării unor reţele freatice şi râuri, cărora le-a fost supraestimată puterea de regenerare. Aflăm de comunităţi devastate datorită epuizării pădurilor şi rezervaţiilor lor de peşte şi de oameni asemenea nouă care descoperă că ei şi copiii lor sunt otrăviţi de alimentele pe care le mănâncă, de apa pe care o beau şi de pământul pe care trăiesc şi se joacă, toate acestea fiind contaminate chimic şi radioactiv. Globalizarea economică dă posibilitatea ţărilor bogate să treacă responsabilităţile lor ecologice în seama ţărilor mai sărace. Un bun exemplu în acest sens îl constitue activitatea companiilor Japoneze în Asia de Sud-Est. Cifrele sunt izbitoare. Japonia şi-a redus capacitatea internă de topire a aluminiului de la 1,2 milioane la 140 de mii de tone şi acum importă 90% din necesarul sau de aluminiu. Ce efect are acest lucru asupra oamenilor, ne sugerează un studiu de caz efectuat de Phillpine Associated Smelting and Refining Corporation - PASAR. Aceasta gestionează o uzină de topire a cuprului, finanţată şi construită de japonezi în provincia filipineză Leyte pentru a produce cupru de mare puritate. Uzina ocupă 400 de acri de pământ expropriat de guvemul filipinez de la localnici la preţuri derizorii. Emisiile de gaze şi apa reziduală provenite de la uzină conţin concentraţii mari de bor, arsenic, metale grele şi compuşi de sulf, care au contaminat resursele locale de apă, au redus pescuitul şi recoltele de orez, au deteriorat pădurile şi au mărit frecvenţa maladiilor căilor respiratorii superioare printre localnici. Localnicii, ale căror case, vieţi şi sănătate au fost sacrificate pentru PASAR, depind acum în cea mai mare parte

de angajamentele sporadice sau contractuale care li se oferă pentru a face cele mai periculoase şi murdare munci din uzină. Compania a prosperat, economia locală a crescut. Poporul japonez are o provizie de cupru fără să plătească vreun preţ ecologic. Săracii din regiunea filipineză, aşa-zişii beneficiari ai proiectului, şi-au pierdut mijloacele de trai şi au suferit o deteriorare a sanătăţii lor. Guvernul filipinez restituie creditul extern oferit de Japonia care a finanţat construirea infrastructurii necesare uzinei, iar japonezii se felicită pentru curaţenia mediului înconjurător din ţara lor şi generozitatea ajutorului pe care-l acordă săracilor din Filipine. Modul nostru de a măsura PIB nu ţine cont de activităţile dăunătoare mediului înconjurător. Într-adevăr cea mai mare parte a asa-zisei creşteri a produsului naţional brut este rezultatul:

transferului activităţii din sfera economiei sociale, fără caracter financiar, desfăşurată în gospodării şi comunitate, spre economia monetară, cu consecinţa erodării capitalului social;

epuizării rezervelor de resurse naturale, ca de pildă pădurile, rezervele piscicole, cele petroliere şi mineralogice, la un nivel cu mult mai mare decât ratele lor de regenerare;

însumării veniturilor cheltuite în vederea apărării împotriva consecinţelor creşterii economice ca de pildă, înlăturarea gunoaielor, curăţarea rezidurilor toxice şi a deversărilor de petrol, asigurarea îngrijirii sănătăţii celor bolnavi din cauze ecologice, reconstruirea locuinţelor după inundaţii rezultate în urma unor activităţi umane, cum ar fi defrişarea pădurilor şi finanţarea dispozitivelor de controlare a poluării, etc.

Un alt factor îl reprezintă înlăturarea restricţiilor cu privire la fuziuni şi achiziţii corporatiste, astfel obligativitatea respectării standardelor referitoare la protecţia mediului înconjurător a fost slăbită. Guvernul a trecut de partea corporaţiilor americane agresive care urmau să devină mai competitive pe plan mondial prin slăbirea puterii sindicatelor, reducerea salariilor şi a alocaţiilor, limitarea numărului de angajaţi ai corporaţiilor şi mutarea operaţiunilor de producţie în străinătate pentru a beneficia de pe urma forţei de muncă ieftine şi a existenţei unor reglementări foarte permisive din punct de vedere al legislaţiei referitoare la protecţia mediului. Pe măsură ce economia globală creşte, se pune problema limitării creşterii economice pentru a menţine un echilibru optim cu natura, în vederea supravieţuirii speciilor. Nivelul emisiilor de bioxid de carbon trebuie menţinut sub limitele nivelului de absorbţie. Producţia trebuie să fie păstrată la niveluri viabile. Din păcate, piaţa liberă este insensibilă la mii de asemenea obligaţii. Guvernele trebuie să stabilească limitele şi să se asigure că semnalele corespunzătoare sunt transmise pieţei.

2.2. Regionalizarea

2.2.1. Abordări ale regionalizării

Etimologia cuvântului integrare îşi are originea în perioada interbelică când era folosit cu referire la integrarea industrială, adică un conglomerat de sectoare industriale. Enciclopedia ştiinţelor sociale publicată în 1968, are patru abordări distincte pentru conceptul de integrare regională:

integrare regională, integrare globală, integrare funcţională şi uniuni economice. Primele trei concepte aparţin stiinţelor politice, ultimul aparţine ştiinţei economice.

Lucrările având ca şi concept integrarea economică au devenit tot mai numeroase. Termenul de integrare economică a fost preluat din lucrările de specialitate ale economiştilor de cancelariile occidentale şi transformat în limbaj oficial. Termenul are o mulţime de definiţii unele contradictorii, dar unanim acceptat este faptul că, integrarea poate fi înţeleasă atât ca un proces cât şi ca o stare de fapt la care se ajunge printr-o mulţime de transformări. În rândul analiştilor economici există un larg consens asupra a trei aspecte:

integrarea economică se referă la diviziunea internaţională a muncii;

integrarea economică presupune atingerea celor patru libertaţi: libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, factorilor de producţie şi a capitalurilor;

integrarea este în strânsă corelaţie cu tratamentul comercial discriminatoriu, în ceea ce priveşte originea şi destinaţia bunurilor serviciilor, factorilor de producţie.

Conceptul de integrare beneficiază de cea mai cuprinzătoare sinteză la Balassa 14 . Respingând definirile prea generale, el consideră integrarea economică redusă la o stare de fapt sau ansamblu de procese prin care diferite state constituie un grup sau bloc comercial regional. Balassa propune să se distingă între integrare comercială, integrarea factorilor de producţie şi integrare politică. Conceptul de integrare a pieţelor a fost lansat de Vajda 15 , care l-a folosit în paralel cu cel de integrare a

14 B. Balassa, Towards a Theory of Economic Integration, Homewood, Yrvin, 1961. 15 I. Vajda, Integration Economic Union and the National State Foreign Trade in a Planed Economy, Cambridge University, Press, 1971.

producţiei şi dezvoltării. Problema care i-a preocupat pe artizanii integrării a fost până la ce nivel sunt dispuse ţările să ridice gradul de integrare; dacă merge secvenţial sau cu obiective multiple, dacă drumul poate fi parcurs cu viteză uniformă sau se aplică geometria variabilă. Integrarea completă a pieţelor implică o mobilitate adecvată a tot ce se oferă şi se cere pe aceste pieţe şi liberalizarea circulaţiei fără discriminare. Nivelul de integrare poate fi exprimat prin analiza unor indicatori sau a evoluţiei fluxurilor economice, gradul de relevanţă putând fi înşelător. Astfel nu orice creştere a comerţului reciproc cu bunuri exprimă un grad mai ridicat de integrare, pentru că evaluarea costurilor de oportunitate ale producţiei şi schimburilor comerciale poate a fost ignorată. De asemenea, în ţările care au o complementaritate economică redusă, adâncimea integrării nu trebuie să se traducă prin sporirea schimburilor comerciale reciproce. Un exemplu în acest sens îl constitue grupul regional din America Centrală şi Africa care, au ajuns la stadiul de piaţă comună, deşi comerţul reciproc este foarte modest. Deşi libera circulaţie a bunurilor, serviciilor şi factorilor de producţie este un deziderat şi nu un instrument al integrării economice, amplitudinea procesului de integrare nu poate fi exprimată relevant prin simpla analiză a gradului de liberalizare. Procesul de integrare implică mutaţii legislative şi transformări instituţionale. Din acest motiv în literatura de specialitate sunt prevăzute concepte de integrare politică şi de integrare instiuituţională. Integrarea poate fi definită şi ca o reuniune a unor părţi ale unui întreg. Din punct de vedere al analizei economice, un grup de elemente se uneşte integral dacă relaţiile dintre acestea sunt stabile şi au un anume grad de coeziune. Integrarea este una dintre cele mai simple modalităţi de deschidere spre exterior, care asigură dezvoltarea unor relaţii comerciale, financiare şi sociale privilegiate între entităţile considerate.

Problema integrării economice regionale a devenit o preocupare pentru politicieni şi oameni de ştiinţă care căutau soluţii pentru evitarea obstacolelor apărute în dezvoltarea naţională. Iniţial, studiile au vizat schimburile economice dintre state, respectiv acordurile comerciale. Obiectivul principal al acestor acorduri era liberalizarea schimburilor economice între membrii şi ulterior extinderea liberului schimb la scară planetară. Studiile făcute în acest domeniu au arătat că aceste acorduri se referă la arii geografice limitate, aşa încât deşi pe de o parte contribuie la eliminarea unor piedici din calea comerţului internaţional, pe de altă parte sporesc protecţionismul şi menţin anumite discriminări.

Acordurile regionale pot cuprinde ţări cu dimensiuni şi stadii de dezvoltare diferite. În cadrul grupărilor integraţioniste pot fi delimitate următoarele stadii de integrare regională:

Zona de liber schimb

Uniunea vamală

Piaţa comună

Uniunea economică

Uniunea monetară

Uniunea politică

Zona de liber schimb presupune liberalizarea schimburilor de produse între ţările membre, statele menţinându-şi autonomia în politica comercială faţă de terţi. În acest stadiu de integrare obstacolele tarifare şi netarifare sunt eliminate din calea comerţului reciproc. Zona de liber schimb

se caracterizează prin libera circulaţie a produselor şi serviciilor, ţările membre păstrându-şi fiecare propria politică comercială faţă de terţi. Pentru a evita deformarea fluxurilor de import (intrarea produselor de import prin ţara cu cel mai permisiv regim vamal) bunurile care fac obiectul comerţului cu terţii trebuiesc însoţite de certificate de origine. Aceasta permite lucrătorilor vamali din ţările membre care au diferite medii tarifare, să stabilească dacă taxele vamale trebuiesc ajustate sau dacă produsele pot circula liber în interiorul grupării. Zonele de liber schimb pot viza toate produsele care fac obiectul schimburilor reciproce sau doar anumite categorii de produse.

Uniunea vamală elimină toate obstacolele din calea liberei circulaţii a mărfurilor între ţările participante. De asemenea se elaborează şi se aplică o politică comercială comună faţă de terţi şi un tarif vamal comun. Odată ce un produs a fost admis în interiorul uniunii vamale, el poate circula liber. În acest stadiu începe şi procesul de uniformizare al legislaţiei vamale.

Piaţa comună presupune un acord care extinde dispoziţiile uniunii vamale din domeniul schimburilor şi la nivelul factorilor de producţie. Ea este în primul rând o uniune vamală la care se adaugă libera circulaţie în interiorul pieţei unite a factorilor de producţie forţa de muncă şi capitalul. În acest stadiu se deschid mai multe opţiunii cu privire la relaţiile comerciale faţă de terţi. Astfel poate exista un pachet de reglementări naţionale diferite sau reglementări comune (referitoare la forţa de muncă de exemplu) şi de politici naţionale (pentru capitaluri) în raport cu terţii.

Uniunea economică implică pe lângă o piaţă comună şi un grad mai mare de coordonare, chiar o unificare a politicilor economice sectoriale paralel cu regularizarea politicilor de

coordonare a pieţelor. Politicile macroeconomice sunt supuse unei puternice uniformizări. În plus faţă de politica economică comună faţă de terţi, se dezvoltă politica externă privitoare la producţie, forţe de producţie şi evoluţii sectoriale.

Uniunea monetară este o formă de cooperare care apare în stadiul mai avansat al pieţei comune după realizarea liberei circulaţii a capitalurilor şi conduce la crearea unor rate de schimb cu un avansat grad de stabilitate şi chiar a unei monede comune, care să circule în spaţiul integrat. O astfel de uniune presupune un grad avansat de integrare a politicilor monetare şi bugetare.

Trecerea de la o formă de integrare la alta şi de la un stadiu la altul este extrem de sensibilă. Primele stadii de integrare se referă doar la integrarea pieţelor şi sunt mai uşor de realizat, în timp ce stadiile mai evoluate necesită un grad mai mare de coordonare macroeconomică. În practică, ultimele stadii integraţioniste nu par a fi posibile fără anumite forme de integrare politică. Astfel în procesul de integrare completă pot apărea o serie de probleme referitoare la soluţiile practice ce se impun a fi aprobate.

Stadiile de integrare au două caracteristici comune:

eliminarea discriminării dintre agenţii economici ai ţărilor partenere;

menţin sau introduc în forme diferite anumite forme de discriminare pentru agenţii economici din ţările terţe.

Toate aceste forme de integrare implică un proces de conlucrare între statele participante cu privire la procedurile de armonizare a intereselor, obţinerea consensului, elaborarea şi

aplicarea noilor forme de conduită economică, aşadar implică acordul partenerilor cu privire la regulile de desfăşurare a demersului integraţionist. Cu cât este mai înalt stadiul de integrare, cu atât armonizarea instituţională devine insuficientă şi este necesară transferarea unor abilităţi decizionale de la nivel naţional la nivelul instiţuţiilor regionale. Astfel se impune crearea unor intituţii decizionale integraţioniste comune. Toate aceste forme de integrare reduc libertatea de acţiune a decidenţilor macroeconomici din ţările membre, cu efecte atât pozitive cât şi negative. Cu cât este mai înalt gradul de integrare cu atât sunt mai mari restricţiile şi diminuarea competenţei naţionale.

Analizând

fenomenele

integraţioniste

deducem

politicile de conlucrare ar fi următoarele:

Informarea – partenerii convin a se informa reciproc cu privire la instrumentele şi mecanismele de politică economică pe care le vor folosi. Aceste informaţii pot folosi la schimbarea profitabilă a propriilor strategii macroeconomice pentru a le corela cu ale celorlalţi. Partenerii îşi pot rezerva deplina libertate de acţiunie, competenţele naţionale nefiind atinse.

Consultarea - partenerii stabilesc nu numai să se informeze reciproc ci şi să ceară opinia şi ajutorul celorlalţi cu privire la pachetele decizionale pe care vor să le adopte. Prin analiza comună şi tratativele purtate se promovează politici macroeconomice coerente. Suveranitatea autorităţilor naţionale rămâne nealterată. În practică se constată totuşi alterarea unor interese.

Coordonarea obligă partenerii să-şi dea acordul

cu privirle la pachetul de acţiuni necesare pentru elaborarea şi aplicarea unor politici coerente comune. Coordonarea înseamnă uneori adoptarea

unor reguli care sporesc componenţa internaţională

a conlucrării. Ea poate implica armonizarea

legislaţiilor naţionale şi a regulilor administrative. Coordonarea asigură, convergenţa variabilelor ţintă ale politicilor structurale având ca rezultat reducerea diferenţelor dintre ratele naţionale ale dobânzilor. Acordurile la care se ajunge nu dobândesc întotdeauna forţa aplicabilă şi nu sunt însoţite de modalităţi de sancţionare. În cazul neândeplinirii lor, ele nu limitează politicile naţionale şi nici competenţele naţionale.

Unificarea constă în înlăturarea instrumentelor naţionale şi înlocuirea lor cu instrumente comune întregii zone sau adoptarea unor instrumente identice de către toţi partenerii. În această situaţie competenţa naţională de a alege modul de acţiune este limitată.

Între etapele integrării şi instrumentele de politică integraţionistă există o strânsă corelaţie. În primele stadii se vor folosii instrumentele macroeconomice cele mai diferite:

informarea şi consultarea. Pe parcursul drumului către o politică comună ţările încep să se consulte cu privire la o serie de elemente (sisteme de impozitere, structură) pentru a ajunge la o unificare deplină a politicilor fiscale. Între stadiul de piaţă comună şi cel de uniune economică se aplică armonizarea. În privinţa politicii externe zona liberului schimb poate începe cu consultarea asupra taxelor vamale, poare continua cu reducerea avantajelor armonizării structurilor tarifare şi se poate finaliza

cu unificarea respectiv adoptarea unui tarif vamal comun care va transforma zona de liber schimb în uniune vamală. În cadrul spaţiului integraţionist o altă posibilitate este geomeria variabilă în sensul că unele sectoare economice se vor integra mai rapid, atributele decizionale transferându-se la nivel suprastatal iar altele vor rămâne la nivelul competenţelor naţionale. De îndată ce beneficiile integrării depăşesc costurile poate fi lansat un nivel de integrare superior. Fiecare stadiu succesiv în pierderea autonomiei, va face mai dificilă pentru un stat adoptarea acelei strategii economice. Progresul pe calea integrării depinde de rapiditatea cu care apar şi sunt sesizate de cât mai multe grupuri de interese câştigurile şi vor fi minimalizate pierderile. Câştigurile rezultă dintr-o bună alocare comună a factorilor de producţie, din politicile de stabilizare a creşterii economice şi de redistribuire echitabilă a veniturilor. Costurile vor rezulta din imposibilitatea de a mai acorda preferinţe naţionale anumitor strategii, ca urmare a diminuării autonomiei decizionale. Pe măsura evoluţiei de la un stadiu la altul tot mai multe competenţe naţionale vor fi transferate la nivelul grupării. Primele vor fi cele din domeniul economic urmate de cele culturale, sociale, politică externă şi apărare.

2.2.2. Integrarea economică regională factori şi dinamică

Integrarea economică seveşte o serie de obiective regionale fără a fi un scop în sine. Cel mai important dintre ele este creşterea prosperiţăţii entităţilor integrate. De asemenea un obiectiv important este câştigul pe planul stabilităţii politice zonale. Ca urmare, ţările membre sunt obligate să adopte o atitudine pacifistă atunci când soldul bunăstării este mai favorabil decât balanţa dizarmoniei.

Într-o accepţiune statică integrarea economică reprezintă o stare de fapt în care componentele naţionale ale unei economii compozite nu mai sunt separate prin frontiere economice, ci funcţionează independent maximizând efectele. În accepţiunea dinamică integrarea economică defineşte eliminarea treptată a frontierelor economice dintre statele participante, fostele state naţionale separate economic fuzionează într-un ansamblu funcţional mai cuprinzător. Trecerea de la o componentă la alta rezultă din stadiile pe care le-a parcurs integrarea economică. Integrarea economică constă în primă instanţă în integrarea pieţelor, economiştii făcând o distincţie clară între piaţa bunurilor şi serviciilor şi piaţa factorilor de producţie. Libera circulaţie a bunurilor şi serviciilor este principiul de bază al integrării economice. Libera circulaţie a produselor presupune conform teoriei clasice a comerţului internaţional efecte pozitive asupra prosperităţii participanţilor însă în măsură diferită. Liberul schimb permite scăderea costurilor, lărgeşte bazele de selecţie şi crează condiţii pentru câştigurile viitoare. Câştigurile obţinute prin liberalizarea schimburilor sunt un motiv suficient pentru dezvoltarea proceselor integraţioniste. Cel mai adesea logica politică este preferată celei strict economice în procesele integraţioniste.

Raţiunile

integrare sunt:

politice

pentru

începerea

procesului

de

Armonizarea intereselor sectoarelor economice care solicită protecţie mai mare şi dorinţa consumatorilor de a obţine produse mai bune şi mai ieftine care este tot mai greu de realizat.

Instrumente

alternative

(politici

de

ajustare

structurală,

bariere

netarifare,

procedee

administrative) se pot folosi pentru a intervenii în procesul economic.

Aspecte politice esenţiale (politici de creştere economică şi redistribuire a veniturilor) sunt mai fezabile la nivel naţional.

Libera circulaţie a factorilor de producţie poate fi vâzută ca un pachet de stimuli pentru integrarea economică. Un argument în acest sens este alocarea regională a forţei de muncă şi capitalurilor. De asemenea, abilităţile manageriale se pot dovedi eficiente în deplasarea capitalurilor spre zonele cele mai atractive din punct de vedere al eficienţei economice. Deţinătorii de forţă de muncă vor migra spre regiunile unde calificarea lor este mai necesară şi mai bine plătită. Integrarea pieţelor forţei de muncă pare a fi o alternativă obligatorie în perioadele de subutilizare ale acesteia. Integrarea pieţelor de capital atrage investitori străini, cu toate că integrarea implică pierderea controlului asupra instrumentelor macroeconomice. Într-o economie care lasă producţia şi distribuţia integral pe seama principiilor pieţei, eliminarea obstacolelor din calea circulaţei bunurilor şi factorilor de producţie între participanţi va fi suficientă pentru obţinerea unei integrări economice depline. Politicienii renunţă cu greu la posibilitatea de a intervenii în economie, în special în ceea ce priveşte politicile sociale sau bugetare. Consideră mai eficiente propriile soluţii de operare cu scheme de intervenţie. J. Timbergen 16 , referindu-se la economiile moderne distingea integrarea negativă (eliminarea obstacolelor) şi integrarea pozitivă (crearea de condiţii egale pentru funcţionarea componentelor economice integrate). Prima este

16 J. Timbergen, International Economic Integration, Amsterdam, 1954.

mai simplă şi se referă la dereglementarea structurală şi liberalizarea comercială, cea de-a doua este mult mai dificilă deoarece implică forme complicate de intervenţie şi armonizarea politicilor guvernamentale. Măsurile de integrare negativă pot fi definite clar şi odată ce au fost negociate şi înscrise în tratate, ele devin obligatorii pentru guvern, companii, cetăţeni, nemaifiind nevoie de decizii permanente ale factorilor decizionali. Respectarea angajamentelor devine o sarcină a organismelor create şi abilitate pentru a răspunde de buna şi corecta funcţionare a lucrurilor. Integrarea pozitivă implică o participare activă permanentă şi flexibilă. Aici obligaţiile sunt definite generic. Pentru adoptarea măsurilor dureroase uneori sunt necesare instiţuţii publice. Angajamentele relative pot fi de multe ori schimbate, redefinite dacă modelul economic se modifică şi pe cale de consecinţă pot genera incertitudine pentru agenţii economici privaţi care nu pot influenţa semnificativ regulile şi principiile de desfăşurare. Integrarea pozitivă este mai degrabă un atribut al politicii şi birocraţiei decât al rigurozităţii. Politicienii optează adesea pentru integrarea pozitivă, motiv pentru care progresele par să fie mai lente. Cu cât este mai avansat stadiul de integrare cu atât este mai evidentă înclinaţia spre realizarea unei uniuni economice complete. Integrarea economică regională este rezultatul interdependenţelor dintre state, înregistrând în ultimii ani o evoluţie continuă, atât sub aspectul modului de realizare, cât şi a consecinţelor sale, fiind unul din procesele economice cu implicaţii profunde în existenţa ţărilor. Integrarea economică regională răspunde cerinţelor de dezvoltare a economiilor naţionale şi de adoptare a acestora într-un context global. Tendinţa puternic obiectivă şi de durată spre integrare este rezultatul unui complex de factori de ordin economic, politic, social, istoric.

Un loc important în cadrul factorilor generali care au propulsat acest proces îl ocupă amplificarea interdependenţelor economice dintre state, aspect definitoriu perioadei postbelice, generat de condiţiile specifice ale zonelor geografice şi de structura economiilor naţionale. Acest fapt a impus găsirea unor soluţii adecvate de cooperare, potrivite realităţilor zonale, astfel încât fiecare ţară să aibă posibilitatea participării la acele forme de conlucrare şi cooperare cu rol stimulativ pentru economia naţională.

Alt factor cu impact asupra dezvoltării regionale este dezvoltarea ştiinţei, tehnicii şi tehnologiilor moderne. Are loc o creştere a gradului de complementaritate a economiilor naţionale la nivel mondial. Eficacitatea potenţialului uman, material, financiar, ştiinţific al fiecărei ţări generează:

Lărgirea spaţiului activităţii productive în afara

graniţelor;

Dezvoltarea schimburilor comerciale;

Transferul rezultatelor cercetării ştiinţifice, a persoanelor şi capitalurilor la nivel regional şi subregional ca parte a interdependenţelor economice la scară planetară;

Reducerea sărăciei şi a analfabetismului;

Dezvoltarea durabilă a omenirii.

Un rol important în procesul integrării l-au avut organizaţiile economice internaţionale, create ca o consecinţă a preocupării ţărilor în curs de dezvoltare de a realiza pe calea

extinderii conlucrării economice problemele comune cu care se confruntă.

În procesul de integrare în afara factorilor generali apar şi se manifestă şi factori specifici anumitor perioade sau grupuri de state. Ţările vest europene au fondat astfel CEE şi au exercitat influenţa şi o serie de factori economici şi politici specifici situaţiei internaţionale din perioada postbelică cum ar fi reconstrucţia economiilor naţionale în condiţiile dramatice ale divizării Europei în blocuri politico-militare opuse. Experienţa istorică arată că formarea şi dezvoltarea CEE, permite statelor membre să realizeze obiective importante şi să se situeze astăzi printre cele mai importante ţări ale lumii. Destrămarea sistemelor totalitare din Europa Central- Orientală şi încheierea Războiului Rece la începutul anilor ’90, au condus la eliminarea numeroaselor restricţii şi constrângeri în relaţiile economice şi la începerea demersurilor pentru aderare regională. Procesul de aderare este determinat şi de alte motive cum ar fi – convergenţa intereselor economice şi complementarităţile economice – a ţărilor vecine, tendinţele intraregionale, presiunile concurenţei din afara zonei, dezvoltarea schimburilor comerciale, orientarea preferenţială a investiţiilor unor state spre grupul din care fac parte. Contextul geo-politic al integrării este influenţat de factori combinaţi care pot furniza o bază solidă şi durabilă pentru crearea unor grupări prospere. Procesul de integrare este inseparabil de dezvoltarea economică, însă acesta nu poate fi redus la dimensiunea economică. Integrarea economică este o etapă importantă a integrării politice. Strategiile regionale de ordin economic, financiar, ecologic, militar sunt elaborate pe baze democratice şi ţin cont în elaborarea lor de interesele, regulile şi valorile naţionale. Integrarea economică nu trebuie să reprezinte un scop în sine ci un instrument prin care să se asigure creşterea

economică, prosperitatea, cooperarea reciproc avantajoasă pentru toţi membrii, bazată pe competitivitate şi concurenţă loaială, pe respectarea principiilor democratice.

Regionalizarea se realizează în armonie cu organizarea

şi dezvoltarea multilaterală a comerţului mondial şi circulaţiei

internaţionale în ansamblul ei, cu intensificarea raporturilor economice între statele lumii. Integrarea regională este un proces cu multe avantaje dar şi multe costuri. Este evidentă tendinţa de globalizare a procesului de integrare, prin accentuarea interdependenţelor dintre diversele economii naţionale şi regionale şi prin creşterea impactului fenomenelor mondiale asupra evoluţiilor economice, sociale, politice, militare ale fiecărui stat. Integrarea economică regională poate fi privită ca un proces prin care două sau mai multe ţări încheie şi pun în aplicare acorduri în scopul aproprierii nivelului de dezvoltare al economiilor naţionale prin crearea unui spaţiu economic unic.

Integrarea este o formă de asigurare a libertăţii de mişcare a factorilor şi implicit de omogenizare a spaţiului concurenţial.

2.2.3. Uniunea Europeană

2.2.3.1.

Europene

Principalele

etape

în

crearea

Uniunii

Pe data de 18 aprilie 1951 la Paris s-a semnat tratatul de înfiinţare a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) cu sediul la Luxemburg. Organizaţia era formată din Franţa, R.F.G., Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg. Primul

preşedinte al acestei organizaţii a fost chiar unul dintre părinţii fondatori ai conceptului Jean Monet. Durata iniţială de existenţă a Tratatului privind înfiinţarea Comunităţii Europene

a Cărbunelui şi Oţelului era de 50 ani, cu posibilitatea de prelungire prin acordul părţilor.

CECO prevedea libera circulaţie a cărbunelui şi oţelului prin desfiinţarea taxelor vamale, fapt realizat în 1954, între cele 6 state participante care la acea dată deţineau împreună cea mai mare producţie din Europa de Vest la aceste produse. Ca urmare a instabilităţii politice în zonă, organizaţia urmărea de fapt controlul asupra industriei de armament în perspectiva dezvoltării durabile. La 25 martie 1957 s-a semnat Tratatul de la Roma în vederea constituirii Comunităţii Economice Europene (CEE) şi EUROATOM (Comunitatea Europeană pentru Energie Atomică). Tratatul semnat de Franţa, R.F.G., Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg, urmărea crearea unei „Pieţe Comune” în principal în sectorul industrial şi în sectorul agricol.

Potrivit

Tratatului

de

realizeze în trei etape:

Uniunea vamală

la

Roma,

CEE

urma

se

Uniunea economică şi monetară

Uniunea politică

Uniunea vamală presupunea înlăturarea completă a taxelor vamale intercomunitare, a restricţiilor cantitative şi a barierelor netarifare din calea comerţului reciproc într-o perioadă de 12 ani. Perioada a fost redusă ulterior la 18 luni, fapt ce a permis înfăptuirea Uniunii Vamale la 1 iulie 1968. De asemenea, uniunea vamală necesita instituirea unei politici comerciale comune faţă de terţi, elaborarea unui tarif vamal comun şi încheierea de acorduri comerciale în numele CEE 17

17 Acordurile de la Yaounde şi Lome semnat cu 69 de ţări din ACP; Acorduri comerciale semnate cu ţări din America Latină; Acorduri de

Efectele creării uniunii vamale 18 :

sporirea eficienţei producţiei ca urmare a adâncirii proceselor de specializare intra şi intersectorială în conformitate cu legea avantajelor comparative;

creşterea nivelului producţiei datorită unei mai bune valorificări a avantajelor economiei de scară devenită posibilă ca urmare a creşterii dimensiunilor pieţei;

întărirea substanţială a forţei de negociere în tratativele internaţionale, ca urmare a creşterii potenţialului economic comun care generează un raport de schimb mai avantajos;

accentuarea transformărilor în eficienţa economică ca urmare a dinamizării concurenţei în interiorul grupării - transformări care marchează atât volumul cât şi calitatea factorilor de producţie - multiplicate de avansul tehnologic obţinut prin eforturi comune.

efecte statice – crearea şi deturnarea de comerţ – efecte apărute datorită combinaţiei între comerţ liber şi protecţionism. Efectul de creare de comerţ apare atunci când comerţul dintre doi parteneri la o grupare regională creşte ca urmare a participării la experimentul integraţionist prin înlocuirea unor surse de aprovizionare mai puţin eficiente cu surse de aprovizionare mai eficiente din interiorul grupării. Deturnarea de comerţ apare atunci când prin crearea

asociere cu 10 ţări foste socialiste din Europa Centrală şi de Est (1991

1995).

18 Dumitru Miron – „Economia Uniunii Europene”, Editura Luceafărul, Bucureşti, 2004.

grupării regionale, surse de aprovizionare din afara grupării, mai eficiente sub aspectul costurilor de producţie, sunt înlocuite cu surse de aprovizionare din interiorul grupării mai puţin eficiente sub aspectul costurilor de producţie.

efecte dinamice:

stimularea economiei de scară;

influenţa asupra localizării şi volumului investiţiilor;

creşterea eficienţei economice datorită creşterii

concurenţei.

Conform Tratatului de la Roma pricipalele prevederi care au vizat crearea uniunii Economice şi Monetare sunt:

unificarea politicilor economice generale;

fuzionarea pieţelor naţionale ale statelor membre;

convertibilitate reciprocă totală şi ireversibilă a monedelor ţărilor membre şi adoptarea unei monede unice.

Politica Agricolă Comunitară (PAC) apare ca rezultat al Tratatului de la Roma, reuşind să consolideze treptat poziţia de negociere a Comunităţii în cadrul GATT şi ulterior al OMC. Politica agricolă comunitară a avut ca prim efect înlăturarea riscului aprovizionării cu produse agricole şi sporirea schimburilor intracomunitare. Tratatul de la Roma conturează principiile Politicii Agricole Comunitare, după cum urmează:

1. Unicitatea pieţei presupune constituirea unei pieţe comune în domeniul agricol în care produsele să circule liber, iar preţurile să fie unice.

2. Preferinţa comunitară urmărea orientarea consumului către produsele statelor membre, prin implementarea tarifului vamal comun, care implica taxe ridicate la importurile de produse agricole din ţările extra-comunitare şi prin subvenţionarea exporturilor.

3. Solidaritate financiară – consta în crearea Fondul European de Orientare şi Garanţii Agricole (FEOGA), structurat pe două secţiuni:

Secţiunea de orientare – cu scopul modernizării structurilor agricole, dezvoltării infrastructurii şi a condiţiilor de comercializare. Secţiunea de garanţii – în vederea susţinerii preţurilor şi garantării veniturilor agricole. Bugetul alocat secţiunii de garanţii depăşea 90% din bugetul total alocat la nivel comunitar Fondului European de Orientare şi Garanţii Agricole.

Obiectivele Politicii Agricole Comunitare (PAC):

creşterea productivităţii muncii şi a progresului tehnic;

asigurarea unui nivel de viaţă echitabil al agricultorilor;

stabilizarea pieţelor produselor agricole;

garantarea securităţii aprovizionării ţărilor membre cu produse agricole;

asigurarea de preţuri rezonabile consumatorilor comunitari.

În 1985 a fost adoptată „Cartea Albă” în vederea desăvârşirea pietei interne unice 19 (PIU) a CEE până în decembrie 1992. Proiectele de reforma a CEE vizau în principal:

posibilitatea de a se lua decizii prin vot majoritar în cadrul organelor comunitare;

lărgirea atribuţiilor parlamentului vest-european;

creşterea competenţelor CEE în domeniile: monetar, financiar, tehnologic, mediu şi politici sociale; realizarea unei uniuni economice şi monetare pe baza Sistemului Monetar European şi a unităţii de cont vest-european (ECU);

realizarea în cadrul CEE a unei pieţe unice interne a ţărilor membre, până în anul 1992;

întărirea cooperării ţărilor membre în domeniul politicii externe şi al securităţii;

În februarie 1986 se semnează la Luxemburg Actul Unic European care urmărea regruparea într-un singur document a amendamentelor şi completărilor Tratatului de la Roma. În Actul Unic se prevedea crearea înainte de 1992 a unui „spaţiu fără frontiere”. Odată cu adoptarea Actului Unic European au avut loc o serie de revizuiri ale tratatelor precedente, printre cele mai importante fiind:

Consiliului European devine principalul organism responsabil pentru stabilirea direcţiilor de dezvoltare a CEE;

Creşterea competenţei legislative a Parlamentului European, avizul său fiind necesar pentru încheierea acordurilor de extindere şi de asociere a CEE;

Realizarea unei „pieţe interne unice” până în anul

1993;

19 Piaţa internă unică a fost definitivată la 1 ianuarie 1993.

Introducerea sistemului de vot cu majoritate calificată în Consiliu de Minştri, care înlocuieşte unanimitatea în urmatoarele cazuri: modificarea tarifului vamal comun, libera circulaţie a capitalului, prestaţia liberă a serviciilor, piaţa internă unică, politica comună în domeniul transporturilor maritime şi aeriene, politica socială, coeziunea economică şi socială, cercetarea şi dezvoltarea tehnologică şi mediul;

Cooperarea europeană în domeniul politicii externe, statele comunitare fiind nevoite să depună eforturi pentru a elabora o politică externă comună europeană prin proceduri de informare şi consultare, astfel încât fiecare stat sa aibă în vedere propunerile celorlalte în vederea atingerii interesului comunitar;

Tratatul de la Maastricht a fost semnat la 7 februarie 1992 şi a intrat în vigoare abia la 1 noiembrie 1993, după ce a fost ratificat (de către parlamentele naţionale sau prin referendumuri naţionale). Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europeane cuprinde două părţi: prima se referă la Uniunea Economică şi Monetară(UEM) , iar cea de-a doua la Uniunea politică.

Maastricht

realizarea Uniunii economice şi monetare trebuia să se realizeze prin parcurgerea a 3 etape:

Potrivit

prevederilor

Tratatului

de

la

Prima etapa a început în iunie 1990 prin liberalizarea mişcării capitalurilor între statele membre ale Comunităţii Europene şi s-a încheiat în decembrie 1993 prin atingerea convergenţei economice.

A doua etapa a început la 1 ianuarie 1994 şi s-a încheiat la sfârşitul anului 1996, vizând realizarea Uniunii monetare. În cadrul acesteia a fost creată Banca Centrală Europeană (EUROFED) al cărei statut a fost elaborat şi adoptat încă din noiembrie 1990 de către statele membre cu excepţia Angliei. În 1994 a început să functioneze şi Institutul Monetar European, cu sediul la Frankfurt.

A treia etapă cuprinde perioada până la 1 ianuarie 1999, în care ar fi trebuit să intre în funcţiune Banca Centrală Europeană şi să fie adoptată o monedă unică.

Principalele criterii de convergenţă pe care statele membre trebuiau să le respecte în vederea aderării la Uniunea Monetară:

1. Deficitul bugetar trebuie să reprezinte cel mult 3% din PIB, conform pactului de stabilitate bugetară „CIG ’96”, care propunea şi sancţionarea statelor care nu respectă criteriile.

2. Datoria publică trebuie să nu depăşască 60% din PIB.

3. Rata inflaţiei în ţările membre nu trebuie să depăşească cu mai mult de 1,5% rata medie a celor mai performante trei ţări, în ceea ce priveşte rata inflaţiei.

4. Rata nominală a dobânzii pe termen lung nu trebuie să depăşască cu mai mult de 2% media ratelor dobânzii celor trei ţări care au înregistrat cele mai bune performanţe pe planul inflaţiei.

5. Ratele de schimb nu trebuie să depăşască marjele normale prevăzute în cadrul Sistemului Monetar European (SME), adică 2,25%.

La 31 decembrie 1998 s-a produs lansarea oficială a monedei unice – EURO – care a intrat efectiv în circulaţie în 2002 20 , circulând concomitent cu celelalte valute timp de 6 luni.

Partea a doua a Tratatului de la Maastrich se referă la Uniunea politică, adică la problemele legate de politica externă, de securitate şi de apărare comună. Tratatul reorganizează Uniunea pe trei piloni, ca urmare a problemelor dificile întâmpinate până atunci cu privire la procedurile comunitare şi interguvernamentale. Tratatul urmărea realizarea unei arhitecturi instituţionale unice şi coerente. Conform Tratatului de la Maastricht, Uniunea a fost organizată pe trei piloni:

Pilonul 1 – Comunitatea Europeană, care beneficiază conform Tratatului de noi competenţe care nu se mai limitează doar la probleme de ordin economic;

Pilonul 2 – Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC), ridică cooperarea dintre statele membre la statutul de politică comună, urmărindu- se: salvgardarea valorilor comune, a intereselor fundamentale şi independenţei Uniunii, întărirea securităţii, promovarea cooperării internaţionale în domeniul securităţii şi politicii externe, menţinerea păcii şi securităţii internaţionale conform

20 Iniţial nu au aderat la uniunea monetară: Anglia, Danemarca, Suedia şi Grecia.

principiilor Cartei ONU şi nu în ultimul rând dezvoltarea şi întărirea democraţiei a statului de drept, a drepturilor omului.

Pilonul 3 – Cooperarea în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne (JAI), vizează direct politica de azil, trecerea frontierelor externe şi controlul acestora, politica de imigrare; combaterea fraudei de dimensiuni internaţionale; cooperarea judiciară, vamală şi poliţienească.

Tratatul de la Amsterdam a fost semnat la 2 octombrie 1997 şi a intrat în vigoare după ratificarea de către toate ţările membre la 1 mai 1999. În cadrul noului Tratat, negocierile s-au purtat în trei direcţii esenţiale: Uniunea Europeană şi cetăţenii, identitatea externă şi instituţiile uniunii. Principalele obiective care s-au conturat în urma discuţiilor sunt:

Ocuparea forţei de muncă şi drepturile cetăţenilor, în cadrul căruia s-a pus accentul pe crearea de locuri de muncă prin fonduri comunitare şi pe lupta impotriva şomajului.

Eliminarea ultimelor obstacole din calea liberei circulaţii şi întărirea securităţii Uniunii Europene;

Creşterea rolului Uniunii Europene în lume.

Creşterea eficienţei instituţionale în vederea primirii de noi membri.

Tratatul de la Nisa a fost adoptat în decembrie 2000, prin concluziile Consiliului European de la Nisa. Tratatul a fost semnat la 26 februarie 2001, tratatul încheind Conferinţa Interguvernamentală care a început în februarie 2000 şi al cărei obiectiv era pregătirea instituţiilor europene în vederea aderării de noi state. Tratatul a deschis drumul reformei instituţionale necesare viitoarei extinderi a Uniunii Europene spre Est.

Principalele schimbări au fost:

Limitarea mărimii şi compoziţiei Comisiei Europeme şi extinderea votului cu majoritate calificată; Simplificarea tratatelor; Declaraţia privind viitorul UE Tratatul a fost ratificat de toate statele membre şi a intrat în vigoare la 1 februarie 2003.

Convenţia asupra viitorului Europei şi Tratatul Constituţional al Uniunii Europene. La Consiliul European de la Nisa din decembrie 2000, şefii de stat şi de guvern ai celor 15 state membre au ajuns la un acord privind modificarea tratatelor care stăteau la baza Uniunii Europene, în vederea continuării reformelor instituţionale. În acest sens la 15 decembrie 2001, în cadrul Consiliului European de la Laeken (Belgia), au adoptat „Declaraţia asupra viitorului Uniunii Europene”, cunoscută sub denumirea de „Declaraţia de la Laeken”. Prin acest document se exprima nevoia ca Uniunea să devină mai democratică, mai transparentă şi mai eficientă, prin elaborarea unei Constituţii, care să răspundă aspiraţiilor popoarelor europene. „Constituţia Europeană” a fost adoptată în Consiliul European din 18 iunie 2004 de către şefii de stat sau de guvern ai celor 25 de state membre ale Uniunii Europene.

2.2.3.2. Structura instituţională a Uniunii Europene

Uniunuea Europeană este o entitate cu vocaţie internaţională având multe din atributele unui stat naţional. UE armonizează legislaţiile ţărilor membre, fiind un corp executiv cu numeroase responsabilităţi în aplicarea măsurilor legislative. UE întreţine relaţii diplomatice cu variate entităţi terţe, devenind semnatara a tot mai multe tratate şi acorduri

internaţionale. Cu toate acestea, UE este destul de departe de atributele unei entităţi statale pentru că 21 :

nu are un guvern în adevăratul sens al cuvântului;

nu exercită într-o manieră electorală o serie de abilităţi;

nu gestionează decât parţial afacerile interne, justiţia şi apărarea;

în materie de politică externă există încă multe atribute care se exercită doar pe baze interguvernamentale.

Consiliul European

Consiliul European nu trebuie confundat cu Consiliul Europei, care este o organizaţie interguvernamentală continentală ce activează în principal în domeniul drepturilor omului.

Consiliul European este cel mai înalt for decizional al Uniunii Europene. El se compune din şefii de stat sau de guvern din ţările membre şi din preşedintele Comisiei Executive. Consiliul European se întruneşte de două ori pe an în lunile iunie şi decembrie. Rolul său este de a conferi impulsul politic necesar adoptării deciziilor şi să pună bazele principiale ale politicii şi dezvoltării europene. Consiliul European se identifică cu legimitatea politică supremă a Uniunii Europene. Multe din ţarile membre doresc transformarea acestuia într-un veritabil guvern al Europei, care să confere unuia dintre statele membre misiunea de reprezentare a Uniunii în relaţiile externe. Tratatul de la Amsterdam a creat postul de înalt reprezentant pentru politica externă şi de securitate comună, care cumulează funcţiile sale cu cele ale secretarului general al Consiliului.

21 Dumitru Miron – „Economia Uniunii Europene”, Editura Luceafărul, Bucureşti, 2004.

Consiliul Ministerial

Consiliul Ministerial reprezintă reuniunea la nivelul miniştrilor de externe sau de resort în funcţie de complexitatea problemelor abordate. Fiecare ţară membră are un reprezentant permanent. Aceştia se întrunesc în Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (CORPER) a cărui principlală răspundere este pregătirea lucrărilor Consiliului. Preşedenţia consiliului revine prin rotaţie, la intervale de 6 luni, fiecărei ţări membre.

Comisia Europeană

Comisia este organul executiv, decizional şi este compusă din 20 de membrii - comisari. Comisia are două domenii principale de responsabilitate: dezvoltarea economică şi implementarea legislaţiei comunitare. Tratatele constitutive au acordat Comisiei:

Dreptul exclusiv de a iniţia propuneri cu privire la legislaţia comunitară;

Rolul de gardian al Tratatelor.

Preşedintele Comisiei este desemnat prin acordul comun al guvernelor ţărilor membre, după o consultare prealabilă a Parlamentului European. Ulterior, guvernele ţărilor membre desemnează cu consultarea preşedintelui desemnat,

ceilalţi membri (comisari). Comisia, în ansamblul său, se supune aprobării prin vot Parlamantului care votează pentru sau împotrivă Comisiei ca întreg. În urma Consiliului European de la Nisa, ţările mari au acceptat să renunţe la un comisar din cei doi începând cu 2005, dar ţările mici nu au acceptat să ramână fără singurul comisar de care dispun. În documentul final a fost menţinută o referire la plafonarea numărului de comisari la 27.

Parlamentul European

Parlamentul European seamănă cu un corp legislativ la nivel naţional. Funcţiile sale sunt adoptarea legislaţiei, aprobarea execuţiei bugetare, validarea acordurilor

internaţionale şi supravegherea activităţii organelor executive. Particularităţi:

1. are trei locuri de desfăşurare a activităţilor (Strasbourg, Bruxelles şi Luxemburg);

2. este singurul organism comunitar care este ales în mod democratic la nivel autentic transeuropean;

3. parlamentarii europeni nu dispun de o cultură politică autentic europeană, fiind exponenţii culturilor politice naţionale;

4. imunitatea parlamentară nu este legiferată la nivel european, fiind în vigoare cea derivată din prevederile naţionale;

5. are o natură multiculturală şi multilingvistică, un volum important din activităţile funcţionale alocându-se traducerii materialelor de lucru şi lucrărilor în plen şi pe comitete parlamentare, lucru perceput ca dificil tehnic şi costisitor.

Printre funcţiile esenţiale ale Parlamentului regăsim:

Funcţia legislativă care a sporit ca relevanţă pe măsură ce procesul de integrare a avansat;

Funcţia bugetară, Parlamentul aprobă bugetul comunitar în ansamblul şi validează raportul Curţii Europene de conturi cu privire la corectitudinea cheltuirii banilor comunitari;

de

Funcţia

control

politic

asupra

celorlalte

instituţii

comune

prin

avizul

conform

asupra

diferitelor decizii ale Consiliului, prin sistemul de audieri sau interpelări sau prin validarea Comisiei.

Parlamentul European, în exerciţiul actual are 626 de membri organizaţi în 17 comitete parlamentare, fiecare parlamentar activând obligatoriu ca membru al unui comitet şi ca supleant în altele. Comitetele numesc raportori care elaborează proiecte care se supun dezbaterii în sesiunile plenare după votarea lor în aceste comitete. Parlamentarii sunt organizaţi în grupuri parlamentare în funcţie de afinităţile politice, la nivelul acestora existând comisii parlamentare mixte în relaţiile cu ţările asociate sau cu alte legislative din ţări terţe. Parlamentul lucrează cam 11 luni pe an (42 de săptămâni), 12 sesiuni au loc în plen la Strasbourg (o săptămână pe lună), iar 6 sesiuni au loc la Bruxelles (câte o 1/2 de zi fiecare). După Tratatul de la Nisa numărul membrilor s-a mărit la 732, iar numărul comitetelor la 20.

Alte organisme din cadrul structurii instituţionale

Curtea de Justiţie şi Curtea de Primă Instanţă. Rolul curţii este de a asigura respectarea dreptului european, interpretarea şi aplicarea corectă a tratatelor;

Comitetul Economic şi Social. Înaintea adoptării principalelor decizii, este obligatorie consultarea sa şi poate de asemenea emite unele avize din proprie iniţiativă.

Comitetul Regiunilor. Este consultat de către Consiliu sau Comisie în cazurile prevăzute în tratat şi poate să emită unele aprobări, din proprie iniţiativă;

Curtea de Conturi. Verifică regularitatea şi legalitatea veniturilor şi cheltuielilor Comunităţii precum şi gestiunea financiară;

Banca Europeană de Investiţii (Luxemburg);

Oficiul European de Investiţii (Munchen),

EUROPOL (Haga).

Extinderea Uniunii Europene

Membrii fondatori: Franţa, Italia, R.F.G, Belgia, Olanda, Luxemburg (1957);

1973

Danemarca, Marea Britanie şi Irlanda;

1981

– Grecia;

1986

– Spania, Portugalia (cei 12);

1995

– Austria, Finlanda, Suedia (cei 15);

– Republica Cehă, Slovacia, Slovenia, Ungaria;

2007 România şi Bulgaria.

2004

Lituania,

Cipru,

Estonia,

Letonia,

Malta,

Polonia,

2.2.3.3. Procesul de aderare în Europa Centrală şi de

Est

Transformările rapide şi profunde petrecute în ţările foste membre ale CAER în decursul anului 1989 au determinat o schimbare radicală de ambele părţi a modului de reglementare a cadrului juridic între aceste ţări şi Uniunea Europeană. Abia se semnaseră în 1989-1990 „Acordurile de comerţ şi cooperare economică şi comercială” de către UE cu Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia, ca bază a relaţiilor comerciale şi economice pe următorii 10 ani, că evoluţia situaţiei politice din aceste ţări şi ulterior din toate celelalte state membre ale fostului „Pact de la Varşovia” a impus o nouă abordare din partea Uniunii Europene a raporturilor bilaterale şi multilaterale cu aceste ţări.

Prima reuniune consacrată viitorului relaţiilor dintre UE şi TECE 22 - foste membre ale CAER a avut loc la Bruxelles la 5 februarie 1990, prilej cu care miniştrii de externe ai celor 12 ţări UE de atunci s-au pronunţat în favoarea propunerii Comisiei UE de a stabili Acorduri de asociere (din a 2-a generaţie) cu ţările TECE care aplică programe de reformă politice şi economice şi se orientează către economia de piaţă. Aceste acorduri trebuiau să înlocuiască acordurile de comerţ şi cooperare încheiate anterior şi să ofere un cadru suplu şi constructiv, care să permită găsirea soluţiilor adaptate condiţiilor specifice din fiecare ţară. Aceste acorduri de asociere au fost astfel concepute încât ele să constituie o alternativă la o eventuală aderare a ţărilor foste comuniste. Comunicatul reuniunii preciza, de asemenea, că Acordurile de asociere se adresează tuturor TECE (cu excepţia URSS care reprezintă un caz aparte, având în vedere dimensiunile şi puterea militaro-economică). Cu ocazia Consiliului European de la Dublin (28 aprilie 1990) şefii de stat şi de guvern ai „celor 12” au convenit să angajeze imediat negocieri cu fiecare ţară TECE pentru încheierea de acorduri de asociere, care să prevadă un cadru instituţional pentru dialogul politic. La 1 august 1990, Consiliul ministerial al UE a aprobat liniile directoare ale asocierii, în baza cărora Comisia UE a început discuţii exploratorii cu ţările care au solicitat asemenea negocieri. În urma discuţiilor exploratorii, Comisia UE a propus Consiliului de Miniştrii, la sfârşitul anului 1990, un mandat cadru în baza căruia se vor negocia viitoarele acorduri de asociere din a 2-a generaţie, care vor fi denumite Acorduri „Europa” şi că ţările ce doresc să înceapă negocierile trebuie să îndeplinească anumite condiţii:

22 Ţările din Europa Centrală şi de Est.

respectarea drepturilor omului (inclusiv respectul minorităţilor etnice şi democratice);

aplicarea multipartitismului în viaţa politică;

organizarea de alegeri libere;

instaurarea economiei de piaţă.

Acordurile de asociere propuse de Comisia UE pentru a fi semnate cu TECE includeau cel puţin 3 capitole esenţiale 23 :

DIALOGUL POLITIC

LIBERTATEA SCHIMBURILOR ŞI LIBERA

BUNURILOR ŞI

CIRCULAŢIE A PERSOANELOR

COOPERAREA ECONOMICĂ, FINANCIARĂ ŞI CULTURALĂ

Avantaje ce urmau, în opinia experţilor comunitari, să decurgă din încheierea acordurilor de asociere de către TECE cu UE, erau sintetizate astfel:

instituirea unei zone de liber schimb ar contribui la amplificarea şi diversificarea rapidă a schimburilor bilaterale şi ar elimina temerile unor comercianţi şi investitori occidentali faţă de ireversibilitatea proceselor din TECE;

23 Cornel ALBU, Mircea Vătăşescu „Relaţii economice internaţionale” Societatea Ateneul Român Universitatea Ecologică Bucureşti 1999.

sprijin financiar de la bugetul UE, cât şi din partea unor guverne ale ţărilor membre sau al unor bănci private;

acordarea de asistenţă tehnică financiară în cadrul

programului PHARE;

includerea statelor respective pe lista ţărilor beneficiare ale programelor de cercetare ştiinţifică şi învăţământ:

TEMPUS - formare profesională şi schimburi interuniversitare; LINGUA - perfecţionarea limbilor străine; ERASMUS - stagii de studii pentru studenţi şi profesori în universităţi vest-europene, precum şi la Fundaţia europeană pentru formare profesională”.

Acordurile de asociere încheiate au la bază un model tip de Acord European de Asociere, clauzele lor fiind similare în conţinut (domenii, natura şi volumul concesiilor, perioada de tranziţie), deosebiri existând doar în anexe. Acordurile sunt de tip mixt, acoperind sfere de competenţă comunitară şi naţională, fiind încheiate pe o perioadă de timp nelimitată. În ceea ce priveşte conţinutul acordurilor de asociere, ele au un cadru comun, adaptat situaţiei specifice fiecărei ţări partenere şi include următoarele elemente: 24

în privinţa dialogului politic, erau prevăzute întâlniri bilaterale regulate la cel mai înalt nivel, pentru discuţii cuprinzând toate domeniile de interes comun în scopul sprijinirii reformelor şi ajungerea la poziţii comune în domeniul politicii externe;

în

ceea

ce

priveşte

schimburile

comerciale

s-a

prevăzut

realizarea

progresivă

a

unei

zone

de

24 Eugen Andreescu, Cornel Albu, „Noua etapă a integrării economice vest- europene”

comerţ liber între cele două părţi ale acordurilor, concesiile comerciale urmând să fie reciproce. Totuşi, având în vedere decalajul economic însemnat între cele două părţi s-a convenit ca, înfăptuirea în decurs de 10 ani a acestei zone de comerţ liber, respectiv eliminarea taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative din calea schimburilor comerciale reciproce să se facă pe baza principiului asimetriei, în sensul că UE va realiza acest lucru în primii 5 ani ai perioadei, urmând ca TECE să procedeze la fel în următorii 5 ani, pentru a proteja industria şi agricultura faţă de concurenţa puternică a mărfurilor din ţările UE;

în privinţa altor probleme legate de activitatea de comerţ exterior, acordurile includeau un număr de măsuri de tipul clauzelor ce interziceau introducerea de noi restricţii comerciale, clauze de salvgardare, măsuri antidumping şi definirea produselor originare (reguli de origine), însă se preciza că, în condiţii stricte, TECE să se poată deroga de la unele clauze, în scopul protejării unor sectoare industriale „tinere” şi a celor supuse restructurării;

în privinţa mişcării lucrătorilor, acordurile prevedeau asigurarea progresivă a liberei circulaţii a forţei de muncă şi a persoanelor între cele două părţi;

în privinţa dreptului de stabilire s-a convenit ca Uniunea şi fiecare ţară asociată să garanteze companiilor şi agenţilor fiecărei părţi, un tratament nediscriminatoriu numit „tratament naţional” pentru stabilirea de noi activităţi economice şi profesionale pe teritoriul ambelor părţi prevăzându-se pentru

TECE unele derogări de la aceste prevederi, privind garantarea tratamentului naţional în scopul protejării industriilor nou apărute şi sectoarelor supuse restructurării;

în privinţa plăţilor şi transferurilor financiare, părţile au convenit să-şi autorizeze orice plăţi legate de mişcarea bunurilor, serviciilor şi persoanelor, la fel şi transferurile financiare legate de investiţii, inclusiv repatrierea capitalului şi beneficiilor rezultate din investiţii, în valute liber convertibile;

în privinţa concurenţei şi altor prevederi economice, regulile de concurenţă similare celor aplicate în Uniune urmau să fie introduse şi în ţările asociate. De asemenea TECE urmau să aplice regulile de protejare a proprietăţii intelectuale industriale şi comerciale, similare celor existente în Uniunea Europeană;

în privinţa armonizării legislaţiei s-a prevăzut faptul că armonizarea legilor TECE la cele comunitare este o precondiţie majoră pentru integrarea economică în Uniune. Astfel, ţările asociate urmau să asigure compatibilitatea legislaţiilor cu cea comunitară, iar Comunitatea va acorda asistenţă tehnică pentru acest proces;

în privinţa cooperării economice se prevedeau facilităţi pentru intensificarea acţiunilor între firme în toate domeniile de interes reciproc;

în privinţa cooperării culturale, părţile au hotărât să promoveze cooperarea culturală pentru sporirea înţelegerilor reciproce dintre popoarele lor,

programele culturale deja existente în UE, urmând să fie extinse şi la nivelul ţărilor asociate;

în privinţa cooperării financiare, pentru atingerea obiectivelor Acordurilor, s-a prevăzut că ţările asociate să beneficieze de asistenţă financiară sub formă de împrumuturi şi donaţii, asistenţă incluzând programele PHARE şi împrumuturile Băncii de Investiţii (BEI);

în privinţa cadrului instituţional au fost create:

Consilii de Asociere la nivel ministerial cu misiunea monitorizării implementării Acordurilor Europene, asistate de Comitete de Asociere, care vor asista procesul implementării acordurilor şi vor face unele recomandări necesare adoptării normelor comunitare: Comitete Parlamentare de Asociere între parlamentarii ţărilor asociate şi ai Parlamentului European;

în privinţa intrării în vigoare a Acordurilor acestea se bazau pe Art. 238 din Tratatul Comunităţilor Economice Europene, ce impune ratificarea de către toate statele membre a acordurilor încheiate de UE, ca şi acordul Parlamentului European. Având în vedere însă că, la nivel naţional, procesul ratificării poate dura mai mult, s-a prevăzut instituirea Acordurilor Interimare, dând astfel posibilitatea intrării în vigoare anticipat a unor prevederi indispensabile bunei funcţionări a noului cadru juridic.

în privinţa clauzelor democratice şi ale drepturilor omului, toate Acordurile fac referinţă în preambul la reformele politice, la respectarea drepturilor omului

şi principiilor democratice şi a angajamentelor părţilor în legătură cu tratatele CSCE: „Respectul pentru principiile democratice şi drepturile omului stabilite de Actul Final de la Helsinki şi de Carta de la Paris pentru o Nouă Europă ca şi principiile economiei de piaţă, inspirând politicile interne şi externe ale părţilor şi constituind elemente esenţiale ale prezentei Asocieri”, Acordurile cuprinzând şi măsuri de luat în cazul când una din părţi nu-şi respectă obligaţiile.

După doi ani de pregătiri şi negocieri, la data de 16 decembrie 1991 s-au semnat la Bruxelles acordurile de asociere cu Ungaria, Polonia şi Cehoslovacia. Având în vedere că intrarea în vigoare a acestor Acorduri Europene de Asociere are loc după ratificarea lor de către Parlamentul European, parlamentele naţionale ale celor douăsprezece ţări membre ale CEE şi parlamentele ţărilor asociate (procedura care poate dura 12-18 luni), părţile au semnat, la aceeaşi dată, Acordurile Interimare care permit aplicarea anticipată a prevederilor privind aspectele comerciale şi economice ale asocierii (pentru intrarea în vigoare a Acordurilor Interimare este necesară aprobarea Parlamentului European şi a parlamentelor ţărilor asociate). Acordurile Interimare cu aceste ţări care acopereau aspectele comerciale ale Acordurilor Europene, adică libertatea de circulaţie a mărfurilor şi prevederile respective privind plăţile, circulaţia capitalului şi regulile de origine, au intrat în vigoare la 1 martie 1992. Negocieri privind Acordurile Europene similare au fost finalizate cu România şi Bulgaria şi textele au fost semnate la 1 februarie 1993 pentru România şi 8 martie 1993 pentru Bulgaria. Intrarea în vigoare a Acordurilor Interimare cu aceste două ţări a avut loc la 1 mai 1993 pentru România, iar în cazul Bulgariei la 1 septembrie 1993.

În 1995, acorduri de asociere similare au fost semnate de către Comisia UE cu Estonia, Letonia, Lituania, iar în 1996 cu Slovenia. Scopul final al acestor acorduri de asociere a TECE la UE îl constituie pregătirea economiilor acestor ţări în vederea aderării şi, în principal, ajutorarea ţărilor asociate în adoptarea acquis-ului comunitar, în special a acquis-ului pieţei interne unice.

La 3 şi 10 mai 1995 Comisia Europeană a aprobat conţinutul celor două volume ale „Cărţii Albe” privind pregătirea ţărilor asociate pentru integrarea în piaţa internă unică. Volumul prezintă natura, scopul şi contextul în care a fost elaborată Cartea Albă. Volumul al II-lea conţine analize sectoriale pornind de la articolele cheie din legislaţia comunitară, explicând scopul şi evoluţia legislaţiei pentru fiecare sector. După întâlnirea la vârf de la Cannes din iunie 1995, Comisia a iniţiat convorbiri bilaterale individuale cu ţările asociate cu scopul de a conveni programele specifice de implementare a acestora, care să reflecte situaţia şi priorităţile concrete, specifice fiecărei ţări. În cursul acestor convorbiri se face totodată evaluarea asistenţei tehnice necesare ţărilor asociate pentru îndeplinirea recomandărilor cuprinse în document. Înainte însă de aceasta, imediat după Consiliul European din iunie 1995, Comisia a creat un nou organism, cu sediul la Bruxelles, care să supravegheze schimbul de informaţii privind toate aspectele implementării Cărţii Albe. Comisia administrează acest organism ca parte a programului PHARE. Acest birou asigură asistenţă prin crearea unei baze de date privind alinierea la piaţa internă pentru toate părţile interesate.

În opinia experţilor vestici 25 „Cartea Albă” nu reprezintă o etapă a procesului de negociere a aderării la UE ci un instrument prin care se facilitează pentru ţările asociate crearea unor instituţii şi mecanisme care să le facă apte să devină părţi componente ale pieţei interne a UE. Piaţa internă a Comunităţii nu a fost creată ca scop în sine, ci ca instrument principal de realizare a unei creşteri economice echilibrate şi durabile şi a unui nivel ridicat de protecţie socială şi de ocupare a forţei de muncă, a unor standarde elevate ale nivelului de trai şi calităţii vieţii, a coeziunii economice şi sociale. Cartea Albă oferă principii de interpretare a legislaţiei care asigură circulaţia liberă a mărfurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalului. Cartea Albă indica ţărilor asociate din Europa de Est măsurile prioritare. Filozofia Cărţii Albe este că realizarea pieţei interne necesită nu doar adoptarea de reglementări juridice, ci înfăptuirea unor condiţii economice de bază şi înainte de orice, necesită existenţa unei concurenţe deschise şi loiale între operatorii economici, care se realizează pe seama adaptării şi aplicării unor norme transparente privind concurenţa. Procesul de aliniere la legislaţia privind piaţa internă - pregătit prin Cartea Albă - nu era direct legat de posibilitatea aderării. Respectarea recomandărilor incluse în Cartea Albă s-a dovedit a nu avea o legătură directă cu negocierea aderării la UE a ţărilor asociate. Cartea Albă este un ghid şi conţine ceea ce în Comunitate se înţelege prin minimum de „acquis communautaire” necesar pentru funcţionarea pieţei interne. „Este bine, sublinia J. Borkowski, ministrul polonez, ca UE nu considere „Cartea Albăca un summum de noi obligaţii

25 Ana Bal - Institutul de Economie Mondială - „Perspectivele integrării depline a ţărilor est-europene în Uniunea Europeană”, Bucureşti, iunie 1996.

pentru ţările asociate ci doar ca un ghid pentru alinierea legislaţiilor” 26 . Negocierile de aderare presupun, ca punct de plecare, nu doar înfăptuirea unui minim de „acquis communautaire”, ci

o aliniere deplină la legislaţia comunitară. Prin această cerinţă,

UE încerca să se asigure că lărgirea sa, prin aderarea ţărilor asociate,