Sunteți pe pagina 1din 104

INTRODUCERE IN ECONOMIE

Ştiinţa economică constă din ansamblul coerent de noţiuni, idei, teorii şi doctrine
prin care sunt reflectate în planul gândirii actele, faptele şi comportamentele economice,
din judecăţile de valoare asupra acestora, precum şi din tehnicile, metodele şi procedeele de
măsurare, evaluare, gestionare şi de stimulare a activităţilor economice.
Economia contemporană se autonomizează mai ales prin modul de abordare a
activităţilor economice, prin premisele adoptate şi concluziile pe care le formulează. Domeniul ei
nu se poate contura prin secţionări verticale sau orizontale în realitatea economică.
Microeconomia este acea ramură a ştiinţei economice care studiază unităţile economice
individuale, structurile şi comportamentele lor (gospodării individuale, firme, bănci, administraţii etc.),
precum şi interrelaţiile dintre aceste unităţi elementare.
Macroeconomia este acea ramură a ştiinţei economice care cercetează mărimile globale
dintr-o economie, numite agregate, interdependenţele dintre diferitele variabile globale ale
economiei şi sistemul economic al unei ţări în totalitatea sa.
Economia pozitivă evidenţiază ceea ce este în economie, cum se prezintă aceasta şi ceea ce se
poate întâmpla dacă va avea loc un anume eveniment (endogen sau exogen), dacă se vor produce
anumite acte şi fapte economice, naturale, tehnico-ştiinţifice, politice, culturale etc.
Economia pozitivă pune diagnosticul la starea economiei şi prognozează dezvoltarea ei
viitoare cu ajutorul unor instrumente ale analizei economice.
Economia normativă arată cum ar fi bine să se desfăşoare activităţile economice şi ce ar
trebui făcut pentru ca procesele economico-sociale să se încadreze în normalitate.
Economia normativă apreciază activităţile din perspectiva realizării unei unităţi benefice
între mediul economic şi cel natural, între eficienţa economică şi echitatea socială, între
interesele colectivităţii umane pe termen scurt şi cele pe termen lung etc..
Sistemul metodologic al economiei
Pe baza unui proces complex, îndelungat, s-a constituit un sistem metodologic al ştiinţei
economice format, în principal, din: unitatea inducţie-deducţie; principiul “caeteris paribus”;
unitatea analiză - sinteză; unitatea dintre metoda istorică şi cea logică de analiză economică;
unitatea analiză calitativă - analiză cantitativă etc.
Unitatea inducţie-deducţie reprezintă o cale de cercetare economică şi de expunere a
rezultatelor cercetării care implică multe din celelalte tehnici şi instrumente.
Inducţia este modul de a raţiona trecând de la particular la general, de la fapte la
generalizări teoretice. Este operaţiunea intelectuală de cunoaştere a esenţei sau a principiilor
plecând de la observarea atentă a fenomenelor, faptelor şi actelor economice.
Deducţia realizează operaţiunea intelectuală de înţelegere a unor manifestări sau
fenomene, plecând de la principiul (legea) sau esenţa acestora. Este modul de a cerceta economia
trecând de la general la particular.
Trebuie făcută precizarea că nu-i vorba de două metode - una inductivă - şi alta deductivă
- şi cu atât mai puţin se pune problema opoziţiei dintre ele.
Principiul “caeteris paribus” pleacă de la premisa că unele elemente ale analizei
economice sunt stabile, în timp ce altele sunt variabile. Acesta este o aplicare a principiului
logicii, conform căruia “interpretarea evoluţiei fenomenului se face prin recunoaşterea unui
punct stabil de referinţă”. De regulă, sunt considerate stabile acele elemente care pot fi
cuantificate matematic.
Abstracţia ştiinţifică este o altă componentă a metodologiei economiei. Caracterul complex
al economiei şi posibilităţile limitate ale fiecărui cercetător (fie chiar echipe de cercetare) fac
necesară înaintarea în trepte pe drumul dificil al cercetării. Cercetătorul îşi concentrează atenţia, de
fiecare dată, asupra unui aspect spre a-l analiza, făcând abstracţie de celelalte aspecte (a căror
existenţă îi este cunoscută). Cunoaşterea uneia sau alteia din laturile realităţii economice se
concretizează într-un simbol lingvistic – o noţiune, un concept.
Unitatea dintre analiză şi sinteză.
Analiza înseamnă descompunerea, dezmembrarea fenomenului, procesului de cercetat în
elementele sale componente şi cercetarea fiecăreia dintre acestea, ca părţi necesare ale întregului.
Sinteza presupune unirea elementelor analizate separat în cadrul întregului unitar, legat
prin resorturi interne (cauzale sau funcţionale).
Unitatea dintre metoda istorică şi cea logică de analiză economică.
Metoda istorică înseamnă reflectarea, descrierea şi fixarea faptelor şi evenimentelor, aşa
cum s-au petrecut ele în timp.
Cercetarea logică este aceea care presupune trecerea de la abstract la concret, preluând
din procesul istoric real numai ceea ce este esenţial şi constituie verigi necesare.
Cercetarea logică este istoria degajată de elementele întâmplătoare, fără a fi ruptă de
realul economiei.
Unitatea analizei cantitative şi calitative. Pornindu-se de la premisa că realitatea însăşi
se caracterizează printr-o asemenea unitate, cercetarea trebuie să ţină seama de conexiunile
dintre actele şi faptele economice, de aspectul calitativ al lor, dar şi de măsura şi intensitatea
acestora, de aspectul lor cantitativ.
Modelarea matematică (reproducerea schematică a unui proces economic sub forma
unui sistem linear sau analog, în scopul studierii modului de desfăşurare a procesului şi
fenomenului real) constituie o treaptă importantă în ridicarea de la abstract la concret, în
realizarea efectivă a unităţii analizei calitative şi cantitative. din economie.
Cunoaşterea economică specializată constă din reflecţiile efectuate de persoane care slujesc
acest domeniu şi care dispun (gestionează profesional) de instrumente adecvate de cercetare a
problemelor economice şi de expunere a rezultatelor cercetărilor şi descoperirilor lor.
Curentele de gândire economică sunt mai cuprinzătoare decât şcolile corespunzătoare.
Conturarea unui curent de gândire economică se realizează în funcţie de
capacitatea diferiţilor autori de a percepe problemele majore din timpul lor şi de a le
explica profesional, respectiv după nivelul teoretic al explicaţiilor fundamentate şi
eficienţa practică a propunerilor de politică economică pe care le fac pe această bază.
Principalele curente de gândire economică
Gândirea economică se înscrie în contextul istoriei economice, reflectând stările economiei şi
dinamica acesteia. Pe de altă parte, economiştii şi curentele de gândire economică au influenţat
realitatea social-economică pe care au reflectat-o şi au căutat să o impulsioneze spre progres şi
prosperitate. Patru au fost principalele curente de gândire economică: clasicismul, marxismul,
neoclasicismul, keynesismul.
a) Clasicii: fondatorii ştiinţei economice.
În cadrul istoric al industrializării, al trecerii la capitalismul industrial, autorii clasici au
cercetat sursele avuţiei în aceste condiţii şi valoarea bunurilor create. Pentru economiştii clasici,
legile economiei de piaţă, ca şi legile fizicii, relevă forţele naturale reglate de o “mână
invizibilă”. Piaţa şi liberul schimb asigură în mod natural eficacitatea producţiei, satisfacerea

2
nevoilor din ce în ce mai numeroase ale indivizilor, ca şi dinamica societăţii în ansamblul ei, cu
condiţia să nu fie perturbată de intervenţiile discreţionare ale statului.
Repartiţia avuţiilor, creşterea producţiei şi creşterea demografică se armonizează prin
liberul schimb, ale cărei virtuţi se extind şi la schimburile internaţionale.
*0 Primul dintre marii clasici este Adam Smith (1723 - 1790), economist scoţian,
considerat unanim părintele economiei politice. În anul 1771, el publică opera Avuţia naţiunilor,
natura şi cauzele bogăţiei naţiunilor, în care el analizează, pentru prima dată în mod ştiinţific
revoluţia industrială cu aspectele: organizarea producţiei, progresul tehnic, dinamica industriei,
necesitatea schimbului. Adam Smith vede în muncă sursa valorii şi în diviziunea muncii un
multiplicator al eficienţei.
*1 David Ricardo (1772 - 1823), economist englez, în lucrarea sa devenită clasică
Principiile economiei politice şi ale impunerii (1817), analizează repartiţia veniturilor (salariu,
profit, rentă funciară). Contribuţia cea mai importantă a lui D. Ricardo constă în teoria sa despre
avantajele comparative, cheie pentru analiza liberală în favoarea liberului schimb şi a
specializării internaţionale.
*2 John Stuart Mill (1806 - 1873), economist englez, autor al lucrării Principiile
economiei politice (1848), în care el dezvoltă teoria schimburilor internaţionale în spiritul
concepţiei lui David Ricardo.
*3 Thomas R. Malthus (1766 - 1834), autor englez, a elaborat celebra lucrare Eseu
cu privire la principiul populaţiei (1798), în care el preconizează suprimarea oricărei forme de
ajutor pentru familiile sărace. El a formulat o lege specifică a populaţiei.
*4 Jean Baptiste Say (1767 - 1832), economist francez, autor al Tratatului de
economie politică, s-a pronunţat împotriva oricărui dirijism perturbator al echilibrului natural al
pieţelor. “Legea debuşeelor”, formulată de Say, proclamă că “produsele se schimbă pe produse”
şi că moneda este neutră, având doar o simplă funcţie de intermediere a schimburilor.
b) Karl Marx şi marxismul
*5 Karl Marx (1818 - 1883) şi-a propus nu numai “să interpreteze lumea, ci şi s-o
transforme”. Analizele sale economice se înscriu în contextul unui capitalism industrial născut şi
dezvoltat printr-o exploatare sistematică a forţei de muncă a salariaţilor muncitori. În concepţia
sa, această opresiune nu putea lua sfârşit decât într-o altă organizare social-economică: societatea
comunistă.
Opera sa majoră - Capitalul (patru volume) a început să fie publicată în 1867 (Capitalul,
vol. 1). În genere, concepţia sa s-a dovedit a fi şi s-a impus ca “o critică a economiei politice”
clasice.
Trei aporturi principale sunt de reţinut din opera economică a lui K. Marx, şi anume: cu
privire la valoare, referirile la contradicţiile sistemului capitalist, privind lupta de clasă.
K. Marx reia şi dezvoltă ideile lui Smith şi Ricardo cu privire la muncă ca origine (sursă)
a valorii. Pe de altă parte, el caută să demonstreze că regimul proprietăţii private asupra
mijloacelor de producţie permite capitaliştilor care le posedă să confişte valoarea economică
creată de muncitori. Plusvaloarea obţinută prin spolierea proletarilor este profitul întreprinderilor
capitaliste.
Pe baza contradicţiilor sistemului capitalist, crizele sunt inevitabile în cadrul acestui
sistem. Muncitorii sunt o povară pentru capitalişti, care tind să le reducă în permanenţă salariile
(teza pauperizării). Dar aceşti muncitori pauperizaţi nu pot să asigure debuşeele necesare
comercializării producţiei. Criza ameninţă în permanenţă. Ca urmare, concurenţa din ce în ce mai
puternică antrenează o “tendinţă permanentă de scădere a ratei profitului”, de care sistemul nu va
putea scăpa decât printr-o “criză finală”.

3
Prin relaţiile de producţie capitaliste şi deci de exploatare, societatea este segmentată în
grupări sociale cu interese antagoniste. Cei doi poli principali ai grupărilor sociale sunt: clasa
burgheză exploatatoare şi clasa proletariatului supusă exploatării. În concepţia sa, doar revoluţia
putea pune capăt acestei situaţii.
Prin aportul său teoretic, K. Marx spera să ajute la conştientizarea procesului de exploatare şi să
grăbească astfel revoluţia proletară.
c) Neoclasicii
Denumirea de “neoclasici” atribuită economiştilor ce se înscriu în acest curent decurge
din faptul că ei au reluat ideile esenţiale ale clasicilor şi anume: economia de piaţă, libera
concurenţă şi liberul schimb, intervenţia limitată a statului în economie. Dar, aportul lor esenţial
la dezvoltarea ştiinţei economice constă în aceea că apreciază fiecare individ ca actor economic
de bază, acesta fiind un reputat raţional în căutarea unei satisfacţii maximale sau a unui profit
maximal (Homo oeconomicus rationalis).
Prin jocul liber al fiecărui actor se asigură echilibrul ofertei şi cererii pe diferitele pieţe şi
cea mai bună afectare posibilă a resurselor disponibile. Toate pieţele fiind interdependente,
ofertele şi cererile pe fiecare piaţă participă la realizarea echilibrului general, adică la realizarea
echilibrului de ansamblu al pieţelor. Prin toate aceste contribuţii teoretico-metodologice,
neoclasicii au fundamentat abordarea individuală în economie, creând astfel microeconomia.
Cele trei lucrări care au marcat apariţia microeconomiei şi au pus bazele curentului de
gândire neoclasic sunt următoarele: Principii de economie politică (1871), autor Carl Menger
(1840 - 1921); Teoria economiei politice (1871), elaborată de William Stanley Jevons (1835 -
1882); Elemente de economie pură (1874), de Leon Walras (1834 - 1910).
Această gândire a fost dezvoltată şi perfecţionată de o seamă de alţi economişti cum sunt:
*6 Alfred Marshall (1842 - 1924), în lucrarea sa Principii de economie politică
(1890), el realizează o sinteză sub semnul unităţii de ansamblu între gândirea clasică şi cea
neoclasică marginalistă. El unifică în acest mod gândirea anglo-saxonă cu cea continentală.
Cariera sa de profesor universitar a fost strălucitoare, ceea ce l-a făcut pe J. M. Keynes să afirme:
Noi toţi suntem elevii lui A. Marshall.
*7 Friedrich von Wieser (1851 - 1926), în lucrarea sa Theorie der gesellschaftlichen
Wirtschaft, se manifestă în principal ca teoretician marginalist. El abordează relaţia dintre
utilitate, valoare şi raţionalitatea organizării economice. Marcat de experienţa sa guvernamentală,
Wieser acordă prioritate utilităţii sociale, fiind considerat unul dintre fondatorii economiei
publice.
*8 Eugen von Böhm - Bawerk (1851 - 1914), în lucrarea Capital şi dobândă, a
elaborat o teorie originală privind repartiţia, plusvaloarea (profitul) fiind redusă la dobândă. El a
introdus factorul timp în analiza economică şi procedează la actualizarea valorii luând în
consideraţie deprecierea viitoare şi luând în calcul “cotitura producţiei”, care reprezintă capitalul.
*9 Vilfredo Frederico Pareto (1848 - 1923), în lucrările Manual de economie
politică (1906) şi Curs de economie politică (1896), fundamentează teoria echilibrului general,
ştiinţa economică a bunăstării şi teoria optimului economic (optimul Pareto). Toate aceste
fundamentări au la bază sistemul de preţuri, prin care se maximizează satisfacţiile tuturor
actorilor economici.
d) John Maynard Keynes (1883 - 1946) şi keynesienii
Publicarea lucrării majore a lui Keynes Teoria generală a ocupării mâinii de lucru, a
dobânzii şi a banilor (1936), scrisă în plină criză economică, marchează începutul unui nou
curent de gândire economică, ce va fi numit “revoluţia keynesiană”.
Departe de a respinge economia de piaţă, John M. Keynes şi-a propus, dimpotrivă, să
aducă un pic de oxigen şi să salveze cât mai repede o economie în gravă dificultate.
4
Am reţinut aici doar câteva din aporturile decisive ale lui Keynes la dezvoltarea ştiinţei
economice.
*10 Moneda - susţine el - nu poate fi neutră. Rolul ei nu se reduce la cel de simplu
lubrifiant al schimburilor. Moneda influenţează puternic nivelul preţurilor, nivelul
producţiei şi nivelul ocupării.
*11 Actorii economici nu pot fi perfect raţionali, inclusiv în ceea ce priveşte
anticipările lor, deoarece viitorul rămâne totdeauna incert.
*12 Funcţionarea economică este animată de o logică proprie care depăşeşte suma
comportamentelor individuale. Această logică poate fi înţeleasă prin analiza
macrocantităţilor (agregatelor) caracteristice unei economii. În acest sens, J. M.
Keynes este considerat drept fondatorul macroeconomiei şi gândirea sa a fost
determinantă în crearea contabilităţii naţionale.
*13 Economia de piaţă nu poate asigura echilibrul economic doar prin virtuţile
singulare ale liberalismului. În particular, ocuparea deplină nu poate apare ca singur
rezultat al forţelor pieţei. Intervenţia statului este necesară pentru reglarea cererii
globale şi pentru a o aduce la un nivel compatibil cu ocuparea deplină. Acest mod de
intervenţionism a inspirat cea mai mare parte a politicilor economice în perioada 1945
- 1970.
Moştenirea lui J. M. Keynes s-a bucurat de o largă difuzare, ceea ce a determinat pe unii
exegeţi ai săi să susţină că, într-un fel sau altul, toţi economiştii din perioada postbelică au fost şi
au rămas keynesieni.
Merită a fi nominalizaţi următorii moştenitori şi continuatori ai lui Keynes: Henry Roy
Harrod (1900 - 1978) şi Nicholas Kaldor (1908 - 1986) pentru crearea şi propagarea modelelor
de creştere pe termen scurt; Michel Kalecki (1899 - 1970) pentru aportul său la fundamentarea
teoriei cererii efective şi a multiplicatorului investiţiilor; Joan Robinson (1903 - 1983) pentru
analiza condiţiilor concurenţei imperfecte.
Continuitatea în contemporaneitate a curentelor de gândire economică. Aceste patru tipuri
de analiză nu sunt succesive; un anume curent nu apare doar atunci când altul dispare; ele coabitează
parţial. Există în zilele noastre un curent clasic şi unul neoclasic, mulţi autori se consideră marxişti, iar
alţii se încadrează în keynesism. De cele mai multe ori curentele de gândire respective sunt calificate şi
apreciate prin prefixul neo (neokensian, neomarxist, neoclasic - curent care reia o parte din analiza
clasică de la sfârşitul secolului al XIX-lea -, neoliberal etc.).

Tensiunea nevoi-resurse. Raritate şi alegere


Nevoile (trebuinţele) umane constau din doleanţele, resimţirile, aşteptările oamenilor de a
avea, de a fi, de a şti şi a crede, respectiv de a-şi însuşi bunuri, toate acestea devenind nevoi efective
în funcţie de gradul dezvoltării economice la un moment dat, precum şi de nivelul de cultură şi
civilizaţie al popoarelor şi indivizilor.
Multitudinea nevoilor umane şi continua lor diversificare au determinat ordonarea,
clasificarea lor.
Astfel, în funcţie de cele trei dimensiuni ale fiinţei umane, nevoile se grupează în:
fiziologice (somatice), sociale şi raţional-afective.
Nevoile fiziologice sunt primele resimţite de oameni şi sunt inerente fiecăruia dintre ei.
Nevoile sociale, de grup sunt cele resimţite de oameni, ca membri ai diferitelor socio-
grupuri şi care pot fi satisfăcute numai prin acţiunea lor conjugată.
Nevoile raţionale, spiritual-psihologice, decurg din trăsăturile interioare ale oamenilor şi
devin deosebit de importante pe măsura progresului în instrucţie, în relaţiile morale, ele
presupunând raţionalitate, gândire elevată şi viaţă spirituală superioară.
5
Pe de altă parte, în funcţie de gradul de complexitate al acestora, nevoile pot fi de bază
sau inferioare (cele fiziologice) şi complexe sau superioare (cele legate de educaţie, cultură
etc.).
Nevoile umane constituie motorul întregii activităţi social-economice. Orice fiinţă umană,
pentru a trăi şi a se dezvolta, împrumută din natură elemente utile pe care le transformă şi le
înmulţeşte. Atât timp cât nevoia nu este satisfăcută, oamenii reacţionează pentru a asigura
satisfacerea ei. Transformate în mobiluri ale activităţii sociale, nevoile devin interese.
Interesele economice reprezintă acele nevoi umane înţelese (conştientizate) şi
devenite mobiluri – directe sau indirecte, imediate sau relativ îndepărtate – ale luptei
oamenilor pentru existenţă, ale confruntării şi cooperării lor în vederea dobândirii
bunurilor necesare satisfacerii nevoilor.

Trebuinţe
de
autorealizare

Trebuinţe de stimă şi statut


Trebuinţe avansate
Trebuinţe de afiliere
Trebuinţe
Trebuinţe de securitate primare

Trebuinţe fiziologice

În funcţie de nivelul la care ele se manifestă şi de modul lor de exprimare, ca şi după


subiecţii la care se referă, interesele economice se clasifică astfel:
 interese personale - se manifestă la nivelul fiecărui individ şi în raport cu o
anume trebuinţă a lui;
 interese de grup - la nivelul unui socio-grup format ad-hoc sau
instituţionalizat şi pentru mai multe trebuinţe legate între ele la nivelul arătat (familie,
firmă, localităţi etc.);
 interese generale - cele care se referă la cetăţenii unei ţări, ai unei zone şi chiar
la toţi locuitorii planetei noastre. Printre interesele generale care se manifestă la scară
mondială, în ultimele decenii se află menţinerea stării de sănătate a mediului ambiant. Din
păcate, măsurile luate până în prezent pentru combaterea poluării solului, apei şi aerului
sunt încă destul de restrânse. Şi mai grav este faptul că nu s-a întreprins aproape nimic
pentru conştientizarea oamenilor de pericolul care pândeşte planeta din această cauză.
Alături de poluare există şi alte interese generale la nivelul întregului mapamond:
combaterea inegalităţilor sociale, regionale, a sărăciei, a bolilor incurabile, a alimentaţiei
sănătoase etc.
Interesele mai pot fi clasificate astfel: interese private şi publice; interese curente şi de
perspectivă (pe termen scurt, mediu sau lung); interese permanente şi accidentale etc.
Nevoile umane, deci şi interesele, se caracterizează prin mai multe (numeroase)
trăsături:

6
a) Sunt nelimitate ca număr, în sensul că, pe măsura satisfacerii unora apar alte
trebuinţe.
b) Sunt limitate în capacitate. Satisfacerea unei nevoi presupune consumarea unei
cantităţi date dintr-un bun sau serviciu.
c) Sunt concurente. Aceasta presupune că unele nevoi se extind în detrimentul altora, se
înlocuiesc, se substituie între ele.
d) Sunt complementare, adică evoluează în sensuri identice. Aceasta presupune existenţa
unor mijloace care sprijină satisfacerea anumitor nevoi.
e) Se sting momentan prin satisfacere. Numai viciul antrenează noi şi noi consumuri de
bunuri prin satisfacerea lui. Dar, nevoile satisfăcute nu întârzie să renască în timp, cu
periodicităţi diferite; ele se fixează în obiceiuri şi tradiţii de consum.
Resursele economice
Nevoile umane sunt satisfăcute prin utilizarea sau consumul unor bunuri sau servicii.
Pentru producerea celor economice, oamenii desfăşoară o serie de activităţi, consumând resurse
materiale şi umane.
Resursele economice constau din totalitatea elementelor, premiselor – directe sau
indirecte – ale acţiunii sociale practice, care sunt utilizabile, pot fi atrase şi sunt efectiv
utilizate la producerea şi obţinerea de bunuri.
Premisa primară a satisfacerii nevoilor umane este natura. Mediul natural este cel dintâi
izvor al resurselor economice şi cadrul existenţei oamenilor şi al activităţii lor. Natura oferă
aproape tot ceea ce este necesar existenţei omului şi progresului societăţii.
Desprinderea resurselor naturale din mediul lor este rodul activităţii umane, iar volumul,
diversitatea şi calitatea acestei activităţi sunt condiţionate de resursele umane. Resursele umane,
la rândul lor, depind de factori demoeconomici (numărul populaţiei, a celei apte de muncă,
structura pe sexe, vârste, ocuparea acesteia pe sectoare şi ramuri economice, calitatea, respectiv
pregătirea acestor resurse).
Resursele reprezintă premisele activităţii economice şi, din acest punct de vedere, se
clasifică astfel:
a) resurse originare sau primare, care cuprind: resursele naturale (oferite şi desprinse
de om din mediul natural) şi resursele umane;
b) resurse economice derivate, care sunt rezultatul folosirii şi acumulării resurselor
primare, ele potenţând eficienţa utilizării tuturor resurselor (stocul de tehnică,
tehnologie, de materii prime, de învăţământ şi ştiinţă etc.).
Clasificarea cea mai generală a resurselor constă în delimitarea lor în materiale şi umane.
Resursele materiale includ atât resursele primare (pământ, apă, minereuri etc.), cât şi
resursele derivate (echipamente şi tehnologii de fabricaţie, infrastructurile economice, stocurile
de materii prime, baza materială a sectorului prestator de servicii).
Resursele umane cuprind resursele primare de muncă, ca şi pe cele derivate de acest gen (stocul
de învăţământ, potenţialul inovaţional etc.).
În ansamblul resurselor, cele informaţionale – umane şi materiale – deţin un loc din ce în
ce mai important.
Raritate şi alegere
Omenirea a progresat enorm pe linia căutării, cunoaşterii şi atragerii de noi resurse în circuitul
economic. Privite absolut, resursele au sporit şi s-au diversificat continuu. În raport de creşterea şi
diversificarea nevoilor umane însă, resursele au fost şi au rămas limitate.
Raritatea resurselor constituie o caracteristică generală a economiei contemporane şi se
manifestă ca o lege obiectivă generală.

7
Legea rarităţii constă în aceea că volumul, structurile şi calitatea resurselor
economice şi ale bunurilor se modifică mai încet decât volumul, structurile şi intensitatea
nevoilor umane. Deci, resursele sunt relativ limitate, rare în raport cu nevoile.
În sens general, alegerea constă în opţiunea, în decizia unui agent economic (producător,
consumator, bancher etc.) de a folosi o alternativă de combinare a resurselor în detrimentul
altora posibile, astfel încât să se obţină o satisfacţie maximă în condiţiile date.
Unii specialişti consideră modul de soluţionare a legii rarităţii prin eficienţa cu care sunt
folosite resursele, prin cantitatea maximă de bunuri create (abordarea pozitivă a economiei). Alţii
apreciază că cea mai indicată soluţionare a tensiunii nevoi-resurse este aceea care conduce la
satisfacerea optimă a trebuinţelor cu resursele disponibile, la ceea ce Nicolae Georgescu-Roegen
numea „plăcerea de a trăi”.
În această dublă optică de abordare a rarităţii resurselor îşi găseşte reflectarea principiul
hedonist al comportamentului uman: maximum de efect cu minimum de efort (maximum de
satisfacţie cu minimum de resurse).

Agenţii economici
Pentru abordarea şi analiza fenomenelor, proceselor şi interdependenţelor economice în
economia reală, este necesară cunoaşterea şi explicarea comportamentului agenţilor economici
generat de tranzacţiile ce rezultă din acţiunile lor.
Agenţii economici sunt reprezentaţi de persoane sau grupuri de persoane fizice şi/sau
juridice care, în calitate de participanţi la viaţa economică, îndeplinesc roluri şi au
comportamente economice similare. În sens restrâns, aceştia semnifică şi noţiunea de
centru de decizie sau de acţiune, având ca termeni sinonimi fie unitatea economică, fie
întreprinzătorul (întreprinderea).
În economia de piaţă contemporană aceşti agenţi se prezintă într-o mare diversitate de forme, astfel încât în
funcţie de criteriul instituţional – juridic se autonomizează în şapte grupe:
a) Întreprinderile sau firmele grupează toate unităţile instituţionale având ca funcţie principală producerea de
bunuri materiale şi servicii (nonfinanciare) destinate pieţei, alcătuind sectorul productiv al economiei de
piaţă. Reprezintă principalii utilizatori de factori de producţie, scopul lor fiind obţinerea profitului;
b) Gospodăriile (menajele) sunt reprezentate de familii, celibatari, gospodării, diferite comunităţi
consumatoare. Veniturile menajelor provin din salariile persoanelor, din titlurile de proprietate, precum şi din
transferurile efectuate de la celelalte sectoare;
c) Instituţiile de credit şi societăţile de asigurări (private, publice, mixte) realizează intermedieri financiare
între ceilalţi agenţi economici;
d) Administraţiile publice exercită funcţia de redistribuire a veniturilor pe baza serviciilor nonmarfare
prestate. Veniturile principale ale acestora provin din vărsăminte obligatorii efectuate de unităţile ce aparţin
celorlalte categorii de agenţi economici, primite direct sau indirect;
e) Administraţiile private grupează organizaţiile private fără scop lucrativ (organizaţii, asociaţii, fundaţii),
veniturile acestora provenind în principal din contribuţii voluntare, cotizaţii, venituri din proprietăţi;
f) Străinătatea sau restul lumii constă din toate categoriile de agenţi din afara ţării de referinţă, cu care agenţii
economici autohtoni fac tranzacţii economice.
Dintre toate aceste categorii de agenţi economici, poziţia cheie în cadrul afacerilor o deţin
firmele(întreprinderile). în cadrul lor se petrece unirea factorilor de producţie, cu scopul producerii şi desfacerii de
bunuri economice(produse, servicii, informaţii), în structura, cantitatea şi calitatea impuse de cererea pieţei şi de
necesitatea obţinerii profitului.
O uniune de întreprinderi, constituită sub o singură conducere şi gestiune financiară, este denumită firmă
comercială.

8
Firma comercială cuprinde mai multe unităţi (filiale) care efectuează activităţi identice localizate în mai
multe zone geografice sau filiale care fac afaceri de diferite genuri în aceeaşi zonă.
Grupurile de întreprinderi se formează prin achiziţii şi fuziuni, generând societăţi complexe,
bazate pe o anumită formă de integrare.
• întreprinderi integrate pe orizontală, formate prin fuziunea a două sau mai multor
firme aflate în concurenţă directă;
• întreprinderi integrate pe verticală, formate din firme aflate în amonte sau în aval una
faţă de alta;
• întreprinderea conglomerat ia naştere din fuzionarea mai multor firme care acţionează
în domenii economice şi pe pieţe total diferite. De exemplu, o firmă producătoare de produse
electronice preia o firmă de producţie cinematografică. Acestea reprezintă structuri pur
financiare, care nu au la bază o interdependenţă productivă sau de marketing între firmele
componente. Holdingul este preocupat, în esenţă, de gestiunea financiară a grupului, de
coordonatele şi controlul societăţilor membre ale conglomeratului, indiferent de domeniul în care
acesta îşi desfăşoară activitatea.

Problema generală a economiei


Preocuparea oamenilor dintotdeauna de a alege resursele şi de a ierarhiza folosirea lor pentru o
cât mai bună satisfacere a nevoilor a fost numită problema fundamentală (generală) a organizării
oricărei economii. Această problemă se conturează prin răspunsurile pe care umanitatea le-a dat la
următoarele întrebări vitale pentru societate: Ce şi cât să se producă? Cum să se producă? Pentru
cine să se producă?
Analiza posibilităţilor alternative de a produce beneficiază de un instrument consacrat –
Frontiera (Curba) posibilităţilor de producţie

Frontiera (Curba) posibilităţilor de producţie


Instrument de analiză a posibilităţilor alternative de a produce două bunuri prin folosirea integrală şi eficientă a
resurselor disponibile.
Pentru înţelegerea fenomenului se presupune că o economie poate produce două bunuri – Alimente şi
Îmbrăcăminte – în combinaţiile următoare :
Combinaţiile A B C D E F G H I
Alimente 1
14 12 10 8 6 4 2 0
(mil. t) 6
Îmbrăcăminte 3, 1 12, 13,
0 6 7,8 12 14
(mil. buc.) 5 0 5 5
y
A
B
C
D E’
D’’ E
F
Alimente

I
Îmbrăcăminte x

• Într-un orizont scurt de timp, folosirea integrală şi eficientă a resurselor existente se va putea concretiza
în oricare din combinaţiile marcate de punctele B-H.

9
• Orice punct din afara frontierei nu poate fi atins cu resursele existente. Pe termen lung, odată cu
creşterea resurselor şi/sau cu sporirea eficienţei folosirii lor, curba respectivă se deplasează spre dreapta sus,
punctul E´ desemnând una dintre noile combinaţii.
• Orice punct din interiorul curbei respective sugerează folosirea incompletă a resurselor şi/sau cu
eficienţă scăzută, adică sub nivelul celei normale (vezi D´´).
• F.P.P. se reprezintă ca o curbă concavă faţă de origine, aceasta exprimând costul de oportunitate
crescător al bunurilor.
Economia, ca entitate complexă indestructibilă, este abordată şi cercetată din puncte de
vedere diferite.
Microeconomia este o parte a activităţii economice care constă din procesele, faptele,
actele şi comportamentele participanţilor individuali la fluxurile economice (societăţi
comerciale, nefinanciare, bănci şi instituţii financiare, administraţii, menaje etc.).
Ea nu se limitează însă la comportamentele individuale separate, ci se referă şi la
interacţiunile între participanţii la activităţile economice în termeni de echilibru parţial sau de
echilibru general.
Mezoeconomia este acea componentă a activităţilor economice care constă dintr-un
sector de activitate al economiei (primar, secundar, terţiar), o ramură de activitate (siderurgie,
chimie, transport, educaţie, sănătate etc.), o regiune administrativ-teritorială, ca şi din unele
grupuri care formează agregate organizate instituţional (sindicate, partide, asociaţii,
corporaţii etc.).
Macroeconomia reprezintă acea parte a economiei care exprimă aceleaşi procese şi
fapte economice de la nivel microeconomic, numai că aceasta se referă la mărimile şi
variabilele agregate (însumate) ale intrărilor şi ieşirilor, variabile degajate de
comportamentele individuale ale participanţilor la economie, văzute în interdependenţa
lor.
Adesea, macroeconomia este identificată cu economia naţională.
Economia naţională constă din sistemul istoriceşte constituit al activităţilor
economico-sociale, activităţi care se desfăşoară, se întreţin şi se potenţează reciproc în
cadrul unei ţări şi se raportează la posibilităţile şi la interesele ei generale.
Mondoeconomia este o componentă a economiei care structurează procesele, faptele,
actele şi comportamentele agenţilor economici la scară mondială, ale comunităţii
internaţionale privite atât prin prisma legăturilor economice dintre acestea, cât şi ca întreg
considerat la scară planetară sau zonal-internaţională.
Economia contemporană este o economie integratoare a tuturor proceselor, fenomenelor,
faptelor şi comportamentelor. Astfel, probleme prin excelenţă macroeconomice (inflaţia,
şomajul, balanţa de plăţi externe) nu pot exista în afara aceloraşi probleme privite din unghiul
unităţilor individuale.

Geneza şi conţinutul economiei de schimb


Societatea omenească în evoluţia ei a cunoscut mai multe forme de organizare economică,
până la forma contemporană – economia de piaţă.
Satisfacerea trebuinţelor (nevoilor) societăţii s-a făcut pe parcursul evoluţiei umanităţii în
două moduri:
a) fie din producţie proprie, prin autoconsum (producătorul îşi producea singur cele
necesare consumului propriu), fenomen cunoscut sub denumirea de economie naturală;
b) fie prin schimb, prin înstrăinarea rezultatelor propriei activităţi şi primirea altor bunuri
în compensaţie sau – mai târziu – a unei sume de bani. Acest mod de satisfacere a
nevoilor poartă numele de economie de schimb.
10
Economia naturală este specifică perioadei primitive, chiar dacă într-o anumită pondere se
mai menţine şi azi, îndeosebi în ţări slab dezvoltate economic, în timp ce economia de schimb
apărută cu câteva mii de ani în urmă este dominantă în economia modernă, mai ales în ţările
dezvoltate din punct de vedere economic; ea este forma universală de organizare şi funcţionare a
activităţii economice în lumea contemporană.
Apariţia economiei de schimb în perioada de descompunere a societăţii primitive a fost
urmarea a două elemente (condiţii) existente simultan (cumulativ):
- diviziunea socială a muncii, adică specializarea agenţilor economici în anumite activităţi
la scară socială şi care are ca urmare producerea unor anumite bunuri sau servicii*. Această
specializare, atunci când are loc în forme de activitate care nu duc la un produs finit, ci la
componente ale acestuia, implică procesul de cooperare între agenţii economici. Specializarea a
creat o serie de avantaje – sesizate şi de Adam Smith (vezi caseta 3.1.) - printre care cele mai
importante sunt reducerea timpului şi a cheltuielilor materiale şi de muncă şi, implicit, obţinerea
unui venit din vânzarea bunurilor respective. Deci, originea diviziunii muncii rezidă în dorinţa
naturală a oamenilor de a-şi satisface mai bine trebuinţele, prin specializare şi recurgerea la
schimb, fiecare având posibilitatea de a obţine mai mult faţă de situaţia în care şi-ar produce singur
întreaga gamă de bunuri necesare existenţei.
În literatura economică de specialitate se subliniază că specializarea agenţilor economici
într-un anumit domeniu are la bază interesul economic, materializat în avantajul obţinut dintr-o
activitate în raport cu alta. Ei se bazează, conştient sau intuitiv, pe teoria avantajului relativ
(comparativ) fundamentată de D. Ricardo pe baza ideilor lui Adam Smith, conform căreia un
agent economic dispune de un avantaj comparativ (relativ) în raport cu alţii dacă obţine un
anumit bun cu un cost de oportunitate mai mic în raport cu al celorlalţi.
De pildă, întreprinzătorul care produce aparate electronice şi care optează pentru
producerea de computere, renunţând la televizoare, sau agricultorul care cultivă legume,
renunţând la producerea de cereale.
- autonomia şi independenţa producătorilor este cea de-a doua condiţie şi reprezintă
dreptul acestora de a dispune de bunurile şi serviciile produse, posibilitatea de a le înstrăina, pe
baza unor criterii economice. Autonomia nu poate fi concepută în afara proprietăţii, de aceea, ea
a apărut odată cu proprietatea particulară, la sfârşitul comunei primitive.
Cele două condiţii de mai sus (diviziunea socială a muncii şi autonomia agenţilor
economici), apărute cronologic în această ordine, trebuie să existe concomitent pentru a
permite schimbul. Astfel, fără o diversitate de bunuri, schimbul nu ar avea sens, iar fără
autonomie nu ar fi posibilă înstrăinarea (schimbul) lor contra altor bunuri diferite sau contra
bani.
Când sunt îndeplinite condiţiile de mai sus, bunurile supuse schimbului – conform teoriei
clasice – poartă numele de mărfuri.
În prezent, există mai multe tipuri (forme ) de economie.
Prin formă sau tip de economie se înţelege totalitatea caracteristicilor specifice unei
economii, care o deosebeşte de altele, caracteristici stabilite în funcţie de o serie de
criterii (spaţiu, mod de organizare, volumul resurselor etc.).
În funcţie de aceste caracteristici există următoarele tipuri de economie:
a) economia liberă, cu piaţă concurenţială, care se caracterizează prin libera iniţiativă,
pluralismul formelor de proprietate în care proprietatea particulară este dominantă, şi care
asigură asistenţa trăsăturilor specifice şi a principiilor enumerate mai sus etc.;

*
Diviziunea socială a muncii nu trebuie confundată cu diviziunea profesională, care presupune specializarea indivizilor pe
părţi componente sau operaţii în cadrul aceleiaşi unităţi economice.
11
b) economia controlată, care are la bază proprietatea comună (de stat sau cooperatistă),
activitatea economică desfăşurându-se pe baza unui plan centralizat, în care libera iniţiativă şi
interesul individual sunt excluse şi, ca urmare, eficienţa este redusă şi nivelul de trai scăzut, deşi
scopul declarat al producţiei este asigurarea bunăstării întregului popor;
c) economia mixtă presupune îmbinarea (coexistenţa) celor două tipuri expuse mai sus,
ponderea elementelor caracteristice economiilor liberale şi controlate fiind diferite de la o ţară la
alta.
Economiile moderne sunt economii mixte de piaţă în care se îmbină elemente ale
economiei libere – care sunt predominante – cu cele ale economiei dirijate, în care statul exercită
un anumit rol. Dar şi între aceste economii există o varietate de forme, în funcţie de situaţia
economică, social – politică, experienţa şi condiţiile istorice în care au apărut şi s-au dezvoltat
diferitele ţări etc.
Elementele care le diferenţiază sunt în general legate de rolul statului, în mecanismul
economiei de piaţă, de doctrinele economice, de politicile economice adoptate, prin care se
urmăresc diverse obiective economice şi sociale. Şi deşi nu există un punct de vedere unitar între
economişti cu privire la modelele contemporane ale economiei de piaţă, putem considera că
punctul de vedere exprimat de Michel Albert în lucrarea „Capitalism contra capitalism”
reprezintă o sinteză apropiată de realitate.
Ambele modele cultivă valorile economiei de piaţă, se bazează pe aceleaşi principii
fundamentale ale acesteia, dar între ele există şi o serie de deosebiri legate de modalităţile de
punere în practică a acestor principii (locul individului în cadrul unităţii economice, modul de
utilizare a facilităţilor oferite de piaţă etc.).
Concepţia lui Michael Albert cu privire
la modelele economiei de piaţă contemporane
După părerea sa, sistemul economiei de piaţă contemporan cunoaşte două modele de bază: cel neoamerican
(texan) şi cel renan (german) după cum rezultă din lucrarea „Capitalism contra capitalism”.
Modelul neoamerican specific SUA şi altor ţări anglo – saxone (Marea Britanie, Australia, Noua Zeelandă)
ca şi ţărilor industrializate din Asia (cu excepţia Japoniei) se caracterizează prin următoarele trăsături:
- piaţa are rolul determinant; aproape totalitatea tranzacţiilor desfăşurându-se prin intermediul pieţei. În
consecinţă sistemul public (care produce bunuri şi servicii necomerciale) este neglijabil;
- întreprinzătorul, urmărind creşterea profitului, sporeşte oferta;
- întreprinderea reprezintă centrul deciziilor economice;
- preţurile, tarifele, salariile etc. depind de piaţă, de raportul cerere – ofertă;
- fiscalitate redusă, pentru a stimula iniţiativa particulară;
- piaţa financiară reprezintă barometrul activităţii economice (reflectat îndeosebi de bursă);
- clasa mijlocie relativ redusă;
- sistemul de învăţământ elitist, este subordonat cerinţelor pieţei;
- încurajarea consumului;
- protecţia individului reprezintă – în general – o chestiune personală nu una publică,o preocupare a statului
indiferent că este faţă de şomaj, sărăcie, boli etc.;
În concluzie modelul neoamerican pune la bază principiul individualismului, manifestat prin intermediul
pieţei, statul neintervenind decât cu totul întâmplător.
Modelul renan specific Germaniei şi ţărilor germanice (Austria, Elveţia, Olanda, Suedia şi în general ţărilor
nordice) ca şi Japonia, se bazează tot pe mecanismul intern al pieţei, are însă o serie de trăsături specifice ce
decurg din rolul acordat statului ca girant al bunei funcţionări a mecanismului de piaţă, apărător al protecţiei
sociale, al reformelor.
Printre aceste trăsături, economistul francez include:
- o marjă importantă de bunuri şi servicii care nu îmbracă forma de marfă (bunuri economice necomerciale
sau nonmarfare);
- fiscalitatea se bazează pe impozite directe (impozit pe venituri) care prevalează asupra celor indirecte;
- sistemul bancar reprezintă interesele acestor instituţii dar şi ale firmelor, mecanism bazat pe cogestiune;

12
- salariile ca mărime nu depind numai de condiţiile pieţei ci şi de elemente ca vechime, pregătire, experienţă
etc.;
- sistem de învăţământ egalitar;
- mişcare sindicală puternică;
- grad ridicat de securitate a populaţiei faţă de riscuri prin organizarea unor instituţii adecvate de protecţie
socială (ajutoare de şomaj, pensii etc.);
- clasă mijlocie numeroasă (peste trei sferturi din populaţie).
Dacă modelul american pune la baza mecanismului economic atotputernicia pieţei, statul
având un rol minor, cel renan se sprijină tot pe piaţă, dar statul intervine atunci când mecanismul
intern al pieţei nu poate asigura evoluţia normală a economiei, fără al deteriora (îndeosebi în
asigurarea echilibrului economic, protecţia socială etc.).
Din punct de vedere al dezvoltării economice, economiile diverselor ţări se pot clasifica
în:
- economii dezvoltate, caracterizate prin indicatori globali şi pe locuitor foarte ridicaţi
(producţie industrială şi agricolă, servicii, venituri, nivel de trai etc.);
- economii mediu dezvoltate, unde nivelul acestor indicatori este mai scăzut decât în
prima categorie;
- economii slab dezvoltate, de regulă cu o pondere mare a agriculturii şi a populaţiei
agrare, dar cu venituri mici, eficienţă scăzută şi, ca urmare, un nivel de trai scăzut.
În ultimul deceniu al secolului al XX-lea a apărut o altă categorie de economii în Europa – cele
în curs de tranziţie de la socialism la capitalism, unde s-au înlăturat majoritatea elementelor specifice
economiei planificate şi au apărut cele ale economiei de piaţă: proprietatea privată, libera iniţiativă etc.
Între unităţile economice există o serie de relaţii: de aprovizionare (cu materii prime, energie,
utilaje etc.), de desfacere (de vânzare) a bunurilor şi serviciilor produse, de creditare, asigurare etc.
Aceste relaţii se materializează într-o mişcare continuă, un flux de bunuri, servicii, resurse materiale şi
financiare de la un agent economic la altul, mişcare care în literatura economică a căpătat numele de
fluxuri economice.
Fluxurile economice sunt mişcări permanente de bunuri materiale şi servicii, de
resurse economice, disponibilităţi băneşti etc., între agenţii economici în calitate de
participanţi la tranzacţiile economice.
În economia de piaţă aceste deplasări, aceste fluxuri au sensuri contrare, adică odată cu trecerea
unui bun de la un agent economic producător la altul consumator are loc şi în flux invers al banilor de
la ultimul (cumpărătorul) către primul (producătorul sau vânzătorul). Rezultă că fluxurile economice,
în funcţie de conţinutul sau aspectul elementelor care participă se pot clasifica în fluxuri reale şi
fluxuri monetare.
Fluxurile economice reale reprezintă deplasările sau mişcările de bunuri materiale
(bunuri economice sau resurse) şi servicii între agenţii economici din interiorul sau din afara
unei ţări (fluxuri economice reale interne sau internaţionale).
Fluxurile economice inverse sunt reprezentate de fluxurile economice monetare.
Prin flux monetar se înţelege deplasarea banilor, a veniturilor şi a creanţelor de la un
agent economic la altul.
În ultimul timp se vorbeşte tot mai mult de o categorie aparte de fluxuri, respectiv fluxuri
informaţionale. Acestea reprezintă, din punct de vedere tehnic, o deplasare a informaţiei între
două staţii din cadrul unui sistem informaţional, iar din punct de vedere economic, un transfer de
informaţii de la un agent specializat în domeniul informatic către utilizatori.
Înţelegerea fluxurilor monetare presupune cunoaşterea unui alt element specific economiei
de piaţă – banii.
Conform acestei concepţii, banii reprezintă o marfă specială, care, pe măsura dezvoltării
producţiei şi circulaţiei bunurilor economice, s-au separat spontan din lumea celorlalte mărfuri
13
şi care îndeplinesc rolul de echivalent al valorii tuturor mărfurilor şi de instrument general al
schimbului.
Concepţia economică contemporană fie nu recunoaşte această origine marfară a banilor şi nici
evoluţia de mai sus, fie le ignoră. Astfel, în literatura de specialitate actuală, banii sunt consideraţi a fi o
convenţie socială artificială sau un mijloc folosit în procesul schimbului, bazat pe încredere faţă de
posesorii lor, pe baza unei convenţii sociale.
Banii, în concepţia acestor autori, au o origine necunoscută şi sunt reprezentaţi de orice
bun care este acceptat în general în tranzacţii şi reglementarea datoriilor, un instrument
acceptat în întreaga lume în schimbul mărfurilor sau plăţii unor datorii.
Printre economiştii care s-au ocupat de studiul originii banilor în secolul XX a fost şi J.M. Keymes care
scria că: „Privită în timp, moneda este instrumentul de rezervă a valorii; ia îndeplineşte funcţia de conservare şi
acumulare a valorilor, aceasta rezumănd trecutul; realizând în prezent unele valori viitoare, prin ea se
anticipează viitorul. Deci, moneda este un mijloc de a asigura continuitatea activităţii economice prin şi în
contextul discontinuităţilor realităţii prezente”.
Banii îndeplinesc mai multe funcţii, dintre care patru sunt recunoscute total sau parţial atât de
economia politică clasică, cât şi de cea contemporană:
* funcţia de mijloc de schimb. Este principala funcţie a banilor, conform căreia moneda
este mijlocitorul (intermediarul) care divizează schimbul în două operaţii: vânzarea (în care o
marfă se schimbă pe bani) şi cumpărarea (în care moneda este cedată de cumpărător pentru o
marfă sau un serviciu primit). Deci schimbul direct M-M ia forma M-B şi B-M sau mai succint
M-B-M unde M = marfa şi B = bani.
Ca mijloc de schimb, banii au calitatea de mijloc de plată instantaneu sau de lichiditate prin
excelenţă, adică pot fi convertiţi imediat în bunuri. Pentru buna desfăşurare a schimburilor, în
circulaţie există o anumită cantitate de monedă, aparţinând diferiţilor agenţi economici, denumită
masă monetară sau bănească.
Masa bănească (monetară) reprezintă ansamblul mijloacelor de plată acceptate şi
recunoscute de toţi participanţii la proscesul schimbului, aflate la dispoziţia agenţilor
economici la un moment dat, pentru efectuarea tranzacţiilor.
Mărimea masei monetare prezintă o importanţă deosebită, deoarece subdimensionarea ei
are ca efect apariţia unor greutăţi în efectuarea schimburilor, acordarea de credite etc., iar
supradimensionarea este o cauză a inflaţiei (a creşterii preţurilor), ducând la scăderea puterii de
cumpărare a monedei.
Prin puterea de cumpărare a banilor (monedei) se înţelege cantitatea de bunuri
economice sau servicii care se poate cumpăra cu o unitate monetară la un moment dat.
Puterea de cumpărare a monedei este influenţată de o serie de factori, care reflectă puterea
economiei statului respectiv.
* o funcţie similară cu cea de mijloc de schimb, acceptată de economia politică clasică este
cea de mijloc de plată. Aceasta presupune că banii intervin ca mijloc de plată atunci când primirea
mărfii sau efectuarea unui serviciu nu se face în acelaşi timp cu încasarea sumei de bani.
* funcţia de mijloc de măsură a activităţii economice. Orice activitate trebuie să se
desfăşoare în condiţii de eficienţă, adică din rezultatele obţinute (sumele încasate din vânzarea
bunurilor şi serviciilor) să se acopere cheltuielile şi să rămână un profit. Măsurarea acestei
activităţi nu se poate face decât valoric, prin intermediul monedei. Moneda (naţională sau după caz
internaţională) reprezintă etalonul general de măsură pentru întreaga activitate economică, iar
instrumentul prin care se realizează îl reprezintă preţul. Aducerea la acelaşi numitor, prin
măsurarea monetară, permite însumarea şi compararea bunurilor şi activităţilor economice
eterogene, imposibil de realizat prin alte etaloane (în unităţi fizice);
* funcţia de rezervă de valoare (sau de economisire, de rezervă) constă în aceea că banii
necheltuiţi pot fi folosiţi ca rezervă pentru cheltuieli viitoare.

14
Aceste funcţii, cât şi altele recunoscute de diverse curente şi şcoli de gândire economică,
fac din bani un instrument fundamental în economia de piaţă, fără de care aceasta nu ar fi de
conceput, aşa cum se va vedea şi în alte capitole ale manualului.

COMPORTAMENTUL CONSUMATORULUI
Activitatea de consum deţine un rol important în mecanismul economiei de piaţă,
reprezentând procesul obiectiv prin intermediul căruia, pe baza rezultatelor economice
obţinute, indivizii, unităţile economice şi societatea în ansamblul său îşi satisfac
trebuinţele. În acelaşi timp, consumul reflectă finalitatea activităţilor economice,
îndeplinând şi funcţia de reglare permanentă a cantităţii şi calităţii producţiei.
Consumatorul este un agent economic, ce-şi manifestă comportamentul raţional prin
achiziţionarea bunurilor materiale şi serviciilor în scopul satisfacerii maxime posibile a
trebuinţelor (maximizarea efectelor utile prin minimizarea eforturilor).
Abordarea conceptuală a noţiunilor de cosum şi consumator s-a realizat chiar de la
începutul apariţiei economiei politice clasice (W. Petty, A. Smith, D. Ricardo), când s-a precizat
locul şi rolul lor în societatea economică. Aceştia au creat şi susţinut mitul “consumatorul
suveran” care, neîngrădit de constrângerile exterioare, îşi alege acea structură de consum care să-
i aducă maximum de satisfacţie.
Mai târziu, economiştii clasici (S. Walras, W. St. Jevons, C. Menger) au pus bazele teoriei
“consumatorului raţional”, conform căreia acesta este un agent economic final care, în limitele
venitului câştigat, caută să cumpere de pe piaţă un anumit număr de bunuri şi servicii prin care
să-şi satisfacă trebuinţele.
Reprezentanţii neoclasicismului modern (Fr. Von Hayek, M. Friedman, P. Samuelson)
introduc elemente de sociologie şi psihologie, formulând o nouă teorie a consumului cu
suficiente elemente logice şi coerente.

Utilitatea economică; conţinut şi forme


Teoria comportamentului consumatorului se fundamentează pe două concepte cheie:
utilitatea şi utilitatea economică.
Utilitatea desemnează proprietatea anumitor bunuri şi acte umane de-a împlini una sau alta din
trebuinţele indivizilor, de-a servi la creşterea şi întreţinerea bunăstării acestora. Acest concept a fost
introdus pentru prima dată în ştiinţele sociale de filosoful englez J. Benthan care, influenţat de teoria
lui A. Smith, a studiat regulile ce stau la baza utilitarismului în scopul promovării “fericirii absolute a
majorităţii”.
Următoarea etapă a elaborării teoriei utilităţii a coincis cu momentul în care economiştii
neoclasici (ex. W. St. Jevons) susţineau că teoria economică este un “calcul al plăcerii şi al
durerii”, demontrând că oamenii raţionali iau decizii referitoare la caosum pe baza teoriei
utilităţii marginale a fiecărui bun.
Valoarea mărfii – în concepţia acestor autori – nu există în mod obiectiv, susţinându-se deci
teoria valorii utilitate. Conform acesteia, aprecierea valorii se face pornind de la premisa că
munca nu creează valoare ci bunuri, valoarea fiind exterioară lucrului şi apare din aprecierea
consumatorului, apreciere ce rezultă atât din restricţiile economice cât şi psihologice (utilitate,
raritate, intensitatea trebuinţelor, cerere şi ofertă, cost, risc).
Utilitatea economică exprimă satisfacţia pe care o obţine un consumator dat prin folosirea
unei cantităţi (doze) determinate dintr-un bun economic în condiţii date de loc şi timp.

15
Atribuirea utilităţii economice asupra unui bun este condiţionată de existenţa cumulată a
următoarelor condiţii (premise):
- stabilirea unei relaţii prealabile între caracteristicile bunurilor şi cel puţin una dintre
nevoile individului sau societăţii, indiferent dacă este vorba despre o trebuinţă “reală” sau
“indusă” prin obiceiuri, modă, reclamă;
- conştientizarea de către oameni a faptului că, prin proprietăţile lor, bunurile consumate le
aduc un serviciu real, o satisfacţie personală sau o contribuţie la creşterea bogăţiei sociale;
- posibilitatea comunităţii, în amsamblul ei, de a folosi utilitatea intrinsecă a bunurilor
pentru satisfacerea trebuinţelor.
Indiferent de categoria căruia îi aparţin, bunurile economice se caracterizează prin utilitate
economică, aceasta referindu-se la relaţia de nonposesiune, prin raportarea acelor bunuri la
nevoile concrete ale celor care le folosesc. În acest context, utilitatea economică are un caracter
eminamente subiectiv. Această trăsătură definitorie derivă din faptul că es este definită atât de la
persoană la persoană, cât şi pentru una şi aceeaşi persoană, în funcţie de cantitatea şi momentul
când unităţile din bunul respectiv îi sunt disponibile.
Prin caracterul său subiectiv, utilitatea economică a pus şi problema măsurării ei, aceasta
fiind reprezentată de două accepţiuni diferite (măsurarea cardinală şi măsurarea ordinală).
Accepţiunea cardinală porneşte de la premisa că fiecare individ este capabil să ataşeze un
număr cardinal care să măsoare satisfacţia resimţită prin obţinerea şi consumarea fiecărei doze
(unităţi) dintr-un bun economic dat sau a unei combinaţii de doze din bunuri diferite (unităţile de
măsurare fiind denumite utili). De exemplu, plăcerea pe care un consumator dat apreciază că o
resimte prin consumarea succesivă a dozelor I – IV dintr-un bun n (număr de prăjituri) este
evaluată riguros prin numerele cardinale: 9,7,5,3. Această ipoteză este valabilă şi pentru
raţionamentul conform căruia consumatorul raţional măsoară satisfacţia obţinută prin deţinerea
şi/sau consumul unor doze diferite din bunurile X şi Y (sortimente de prăjituri), respectiv:
2x+2y=16+20=36; 3x+y=21+11=32.
Accepţiunea ordinală porneşte de la premisa că este suficientă ierarhizarea preferinţelor
consumului în funcţie de satisfacţia scontată a se obţine. Ţinând seama de bunurile existente, de
combinaţiile posibile de bunuri ce ar putea fi cumpărate şi consumate, consumatorul este în
măsură să compare mai multe programe (coşuri) de consum şi să le ordoneze după preferinţele
sale individuale şi după posibilităţile pe care el are (venituri).
Dintre formele utilităţii economice, cele mai des utilizate sunt: utilitatea totală, utilitatea
marginală şi utilitatea medie (unitară).
Utilitatea totală exprimă satisfacţia totală pe care o persoană o resimte în urma consumului
unor cantităţi (doze) succesive dintr-un bun sau bunuri diferite într-o perioadă dată. Ea se
calculează ca un produs între utilităţile unitare şi cantităţile consumate de indivizi.
Utilitatea marginală măsoară satisfacţia, preţuirea pe care un consumator dat o acordă
ultimei cantităţi consuamte dintr-un bun economic; sporul utilităţii (satisfacţiei) totale resimţite
prin consumul (deţinerea) unei cantităţi suplimentare dintr-un bun economic.
Utilitatea medie (unitară) măsoară satisfacţia medie adusă de o porţiune (doză) dintr-un
bun consumat de un individ, acel segment al unei anumite trebuinţe umane ce poate fi acoperit şi
satisfăcut prin consumul unei cantităţi determinate dintr-un bun. Se obţine prin raportarea
utilităţii totale la numărul dozelor consumate.

Legea utilităţii marginale descrescânde


Conceptul de lege a utilităţii marginale descrescânde a fost introdus în limbajul
economic, fundamentat şi explicat de neoclasicii ştiinţei economice (S. Walras, W. St. Jevons,
C. Menger). În opinia lor, manifestarea acestei legi este legată de distincţia dintre utilitatea

16
totală şi utilitatea marginală, ea reflectând de fapt legătura specifică dintre gradul de satisfacere
a nevoilor şi cantitatea consumată dintr-un bun.
Pentru exemplificare, vom prezenta graficul şi evoluţia grafică a utilităţii totale şi marginale
pentru un individ ce-şi satisface trebuinţa de foame consumând un bun X.
Formula de calcul a utilităţii marginale este:
∆Ut
Umg = ,
∆Q
Umg = valoarea utilităţii marginale
ΔUt = variaţia absolută a utilităţii totale
ΔQ = variaţia absolută a cantităţii consumate
Evoluţia utilităţii totale

Evoluţia utilităţii marginale

U m g

2 5

2 0
U
m
g

1 5

1 0

Q ( x )
0 1 2 3 4 5

- 1 0

Cele două grafice evidenţiază relaţia de interdependenţă dintre evoluţia utilităţii totale şi a
celei marginale, desprinzându-se astfel următoarele concluzii:
a) utilitatea totală manifestă o tendinţă crescătoare, iar cea marginală o tendinţă
descrescătoare
b) când utilitatea marginală este pozitivă, utilitatea totală creşte, dar cu o rată
descrescătoare;
c) utilitatea totală este maximă când utilitatea marginală are valoarea zero;
d) când utilitatea marginală este negativă, utilitatea totală este pozitivă, dar înregistrează o
scădere;
e) suma algebrică a utilităţilor marginale este egală cu utilitatea totală.
Ca tendinţă, evoluţia utilităţii totale şi a celei marginale sunt dependente de următoarele
principii:

17
a) Principiul intensităţii descrescânde a cerinţelor, conform căruia nivelul de satisfacţie
al unui individ depinde de intensitatea trebuinţelor pe care caută să le satisfacă, de plăcerea sau
lipsa resimţite înainte de consum;
b) Principiul utilităţii marginale descrescânde, conform căruia dacă intensitatea
cerinţelor sociale scade pe măsura creşterii cantităţii consumate, cantitatea obţinută pentru
fiecare unitate suplimentară este mai puţin importantă decât pentru precedenta.
Concluziile de mai sus evidenţiază ceea ce Alfred Marshall, reprezentant de seamă al şcolii
de la Cambridge, sublinia: „mărimea intensităţii unei plăceri descreşte progresiv până la saturare,
dacă este satisfăcută continuu şi neîntrerupt.”
Aceeaşi idee este afirmată şi prin ceea ce poartă denumirea de legea utilităţii marginale
descrescânde formulată de H. Goosen în 1854: „când cantitatea consumată dintr-un produs
creşte, utilitatea marginală (utilitatea suplimentară adăugată de ultima unitate consumată) tinde
să se diminueze.”
În perioada actuală, teoria utilităţii marginale i s-au adus o serie de critici, unele dintre ele
justificate. Astfel, utilitatea purtând amprenta subiectivităţii, nu poate fi măsurată şi, de
asemenea, când oamenii decid să achiziţioneze diverse bunuri nu fac atâtea calcule şi nici nu
aplică regula maximizării utilităţii. Cu toate acestea, ei se ghidează după un anumit mod de
gândire economică, pe baza căruia se compară previziunile modelului teoretic cu alegerile de
consum zilnic. Aplicabilitatea teoriei utilităţii marginale se găseşte în testarea predicţiilor acestei
teorii cu ajutorul unor aplicaţii, dintre care, un rol deosebit revine programelor de consum.

CEREREA DE BUNURI ECONOMICE


Categoria economică cerere este strâns legată de comportamentul consumatorului, de
intenţia acestuia ca prin intermediul pieţei să-şi satisfacă trebuinţele materiale şi spirituale, într-
un mod cât mai apropiat de nivelul maxim, raportat la cotele permise de resursele disponibile.
Pentru aceasta se au în vedere nu numai consumurile individuale (hrană, îmbrăcăminte, locuinţă)
şi sociale (serviciile publice de sănătate şi educaţie), ci şi cele destinate activităţilor productive
(bunuri pentru producţie şi pentru diverse servicii). Indiferent de destinaţia lor, bunurile cerute pe
piaţă pot fi atât materiale (palpabile), cât şi nemateriale (servicii, licenţe, brevete, drepturi de
autor). De asemenea pot face obiectul cererii prin asimilare şi alte bunuri care nu sunt rezultatul
producţiei, dar care se vând şi se cumpără ca oricare alte mărfuri: pământul, munca (forţa de
muncă), acţiunile, obligaţiunile, alte titluri de valoare.
Punctul de plecare al manifestării cererii pe piaţă îl constituie dorinţa cumpărătorilor de a
intra în posesia unor bunuri şi servicii ce aparţin altor agenţi economici, dorinţă susţinută de
capacitatea de plată (solvabilitate).
Cererea reprezintă cantitatea maximă dintr-o marfă dorită şi care poate fi cumpărată la un
anumit nivel al preţului, într-o perioadă determinată de timp.
În sens microeconomic, cererea poate fi privită sub aspect individual şi de piaţă. Cererea
individuală reprezintă cantitatea totală dintr-o marfă dorită, ce poate fi cumpărată de un individ,
într-o perioadă de timp, la un preţ unitar dat. Cererea de piaţă însumează, agregă cererile
individuale de pe o anumită piaţă, la un moment dat şi la preţul existent. Rezultă deci că între
cererea individuală şi cea de piaţă există o relaţie ca de la parte la întreg, cea din urmă fiind
rezultatul însumărilor cererilor individuale.
Definiţia evidenţiază faptul că cererea exprimă raporturi în legătură cu:
a) Cantitatea maximă dintr-un bun care, la un anumit nivel al preţului, este dorită şi poate fi
cumpărată;
18
b) Preţul maxim ce poate fi achitat pentru cumpărarea unei anumite cantităţi dintr-un bun
dorit.
În funcţie de natura bunurilor ce fac obiectul cererii se disting:
a) Cerere de bunuri substituibile (uleiul de măsline şi uleiul de floarea soarelui);
b) Cerere pentru bunuri complementare (cerneala şi stiloul);
c) Cerere derivată (cererea pentru făină este legată de cererea pentru prăjituri).
Relaţia dintre preţul şi cererea de pe piaţa unui bun se analizează prin intermediul
următoarelor instrumente şi concepte: baremul cererii, funcţia cererii, diagrama (curba) cererii,
legea generală a cererii, paradoxurile (excepţiile) de la legea generală a cererii.
Funcţia cererii reprezintă o relaţie matematică prin intermediul căreia se prezintă
dependenţa cantităţii cerute faţă de preţul bunului.
Curba/diagrama cererii reprezintă locul geometric al tuturor alternativelor de achiziţie dintr-un
anumit bun la diferite niveluri ale acestuia.
P

3 0 0

2 5 0

2 0 0

1 5 0

1 0 0
C

0 2 0 0 4 0 0 6 0 0 8 0 0 Q
1 0 ( c )
0 0

Curba / Diagrama cererii


Aşa cum sugerează figura, curba cererii individuale arată cantitatea cerută
corespunzătoare fiecărui nivel de preţ; dacă un bun este mai ieftin el va avea mai mulţi
cumpărători, iar dacă este mai scump, numărul cumpărătorilor va fi mai mic. Curba cererii de
piaţă, pe de altă parte, arată cantitatea totală dintr-un bun cerută pe piaţă pentru fiecare nivel de
preţ. Prin urmare, când preţul unui bun creşte, nu scad numai cererile individuale, ci şi cererea de
piaţă.
Legea generală a cererii exprimă raportul de cauzalitate dintre modificarea preţului unitar
al unui bun şi schimbarea cantităţii cerute, acestea fiind corelate negativ. Conform acestei legi,
cantitatea cerută (nu cererea) este o funcţie a preţului. Cererea se referă la un set de combinaţii
preţuri – cantităţi, iar cantitatea cerută este cea pe care consumatorii doresc să o cumpere la un
anumit preţ. Această lege se manifestă doar atunci când se modifică preţul, celelalte condiţii
rămânând constante ori, după cum se ştie, în practică nimic nu este constant. Prin urmare,
economiştii trebuie să cunoască şi ceilalţi factori care pot influenţa evoluţia cererii şi care numai
aparent contrazic legea generală a cererii:
a) Modificarea veniturilor consumatorilor. Dacă veniturile consumatorilor cresc ei vor
cumpăra mai multe bunuri, iar dacă veniturilor lor scad vor cumpăra mai puţine bunuri.
Astfel, între evoluţia veniturilor şi cea a cererii există o relaţie directă pozitivă (situaţie
valabilă pentru mărfurile normale şi de lux, cele inferioare făcând excepţie de la această
tendinţă);

19
b) Modificarea preţurilor celorlalte bunuri. În cazul bunurilor substituibile (A şi B),
creşterea preţului unui bun va determina creşterea cererii celuilalt bun şi invers (relaţie
directă, pozitivă). Un factor important în această relaţie îl reprezintă preţul relativ, adică
raportul dintre preţul bunului A şi preţul bunului B. O creştere a preţului bunului A şi o
scădere a preţului bunului B determină creşterea preţului relativ al lui A. Prin urmare,
ambele fenomene îi vor determina pe consumatori să înlocuiască bunul A cu bunul B. La
bunurile complementare (X şi Y), o creştere a preţului unuia dintre ele va conduce la
scăderea cererii celuilalt bun (relaţie inversă, negativă).
c) Preferinţele consumatorului. O evoluţie favorabilă a acestora pentru diverse categorii de
bunuri va determina o creştere a cererii la acele bunuri, iar o evoluţie nefavorabilă o
diminuare a cererii. Aceste preferinţe sunt influenţate de mai mulţi factori: fluctuaţiile modei,
reclama publicitară, educaţia, informaţia.
d) Structura populaţiei (vârstă, sex, medii de provenienţă, categorii socio – profesionale,
venituri) poate influenţa dinamica cererii pentru diverse categorii de bunuri.
e) Politica de creditare influenţează cererea la bunurile de folosinţă îndelungată (maşini,
case, terenuri). După cum se ştie, facilităţile de acordare a creditelor vor mării cererea
consumatorilor la aceste categorii de bunuri.
Legea generală a cererii, alături de ceilalţi factori ce-i influenţează dinamica, necesită
luarea în considerare a deosebirilor dintre modificările ce rezultă din deplasarea curbei cererii şi
modificările ce rezultă din mişcările de-a lungul curbei cererii.

COMPORTAMENTUL PRODUCĂTORULUI
Factorii de producţie constau din potenţialul de resurse economice atrase efectiv în
circuitul economic.
Punctul de plecare în analiza factorilor de producţie îl constituie resursele economice. La
rândul lor, acestea se pot analiza atât ca stocuri, cât şi ca fluxuri. Legătura permanentă între cele
două stări ale resurselor se realizează prin intermediul proceselor economice, în cadrul cărora ele
apar atât ca intrări în producţie, cât şi ca ieşiri din producţie. Deci, resursele economice disponibile
şi verificabile, în măsura în care sunt atrase şi utilizate în activitatea economică, apar ca fluxuri
sub formă de servicii ale factorilor potenţiali.
Rezultă deci că resursele sunt considerate factori economici potenţiali, iar factorii de
producţie sunt resurse în acţiune; folosirea efectivă a resurselor economice determină
transformarea lor din elemente potenţiale ale activităţilor economice în elemente nemijlocite ale
acestora – adică în factori de producţie.
În funcţie de legătura lor cu mediul natural şi de specificitatea acestora, factorii de producţie se
grupează în: I. factori de producţie de bază (fundamentali) care, la rândul lor, cuprind factori
originari sau primari: munca, pământul; factori derivaţi: capitalul (ce rezultă din interacţiunea şi
combinarea primilor doi) şi II. neofactori, caracteristici epocii contemporane, printre care: abilitatea
întreprinzătorului, informaţia, tehnologiile şi, în general, progresul tehnic etc.
A) Munca, în calitate de factor de producţie, este o activitate specific umană, fizică
şi/sau intelectuală, prin care oamenii îşi folosesc aptitudinile şi experienţa, utilizând şi
instrumentele de producţie corespunzătoare, în scopul asigurării bunurilor necesare
satisfacerii trebuinţelor lor imediate şi de perspectivă.
Munca a fost şi a rămas factorul de producţie activ şi determinant, ea condiţionând
existenţa, combinarea, consumul şi perfecţionarea tuturor celorlalţi factori de producţie. În acest
sens, merită a fi evidenţiate mai întăi pledoariile lui Adam Smith: “Munca anuală a oricărei

20
naţiuni constituie factorul care, dintotdeauna, o aprovizionează cu toate bunurile necesare şi de
înlesnire a traiului.
Iar Karl Marx, referindu-se la importanţa acestui factor, scria în opera sa „Capitalul” că:
„În calitate de creatoare de valori de întrebuinţare, în calitate de muncă utilă, muncă este deci o
condiţie a existenţei omeneşti, independentă de orice formă a societăţii, o necesitate naturală
eternă, având menirea de a întreţine circulaţia organică dintre om şi natură.”
Este interesant şi modul în care formulează aceeaşi idee Lewis Solomon: “Pământul este
punctul de plecare al producţiei. Dacă nu este cineva care să planteze, să strângă recolta, să
scoată cărbunii din pământ, să construiască sonde pentru extracţia petrolului, capacitatea acestor
resurse de a fi factori de producţie este aproape zero.”
De asemenea, munca are un caracter conştient, raţional. Înaintea desfăşurării muncii, omul
îşi stabileşte scopul activităţilor, mijloacele de realizare a acestora, anticipează volumul, structura şi
calitatea bunurilor ce urmează a fi produse. Desfăşurarea acesteia implică un consum de forţă de
muncă , adică de aptitudini fizice şi intelectuale, abilităţi, experienţa necesară producţiei de bunuri şi
servicii utile.
Înţeleasă ca factor de producţie, munca îşi are premisa naturală în populaţie, la factorul
demografic cu problemele şi structurile sale. Raportată la activitatea economică şi privită ca forţă
de muncă, populaţia poate fi analizată cantitativ, calitativ şi structural.
I Cantitativ, forţa de muncă este legată, în primul rând, de existenţa resurselor de muncă
în societate şi, în cadrul acestora, de dimensiunea acelui segment care desfăşoară efectiv munca.
În al doilea rând, se are în vedere durata muncii, respectiv numărul personal al orelor de
muncă, pe baza reglementărilor existente în societate etc.
II Calitativ, forţa de muncă reflectă pregătirea şi calificarea purtătorilor acestui factor,
societatea fiind direct interesată de creşterea calităţii muncii, acţionând pentru aceasta în următoarele
direcţii: creşterea nivelului general de educaţie, asigurarea unui nivel ridicat de sănătate al populaţiei,
promovarea unui sistem eficient de motivare a lucrătorilor, asigurarea unei calităţi ridicate pentru
ceilalţi factori de producţie;
III Structural, forţa de muncă se exprimă prin categoriile socioprofesionale existente,
prin gradele de calificare, prin ramurile şi sectoarele economice în care aceasta este ocupată.
B) Natura reprezintă ansamblul elementelor la care oamenii fac apel pentru a produce, ele
fiind adaptate nevoilor umane prin muncă.
Natura asigură substanţa, condiţiile materiale, cadrul de desfăşurare, ca şi majoritatea energiei
primare necesară oricărei activităţi socio-economice. “Factorii naturali-precizează Michel Didier –
sunt un tot al universului: pământul, mineralele, petrolul, spaţiul. Dar existenţa lor primară în care
oamenii nu se regăsesc în nici un fel, permite conceperea oricărui proces industrial şi realizarea tuturor
utilităţilor; toate acestea ar fi imprevizibile fără resurse naturale”. (Economia. Regulile jocului).
Componenta esenţială a naturii este pământul care, din punct de vedere economic, include şi apa. Ca
factor, de producţie, pământul se caracterizează prin următoarele trăsături specifice:
a) este locul de desfăşurare a oricărei activităţi umane;
b) deocamdată, este un element de neînlocuit, energia şi substanţele oferite condiţionând
însăşi viaţa;
c) este un element neprodus de om, dar care şi-a mărit randamentul şi valoarea economică prin
acţiunea omului asupra solului, prin lucrări de drenare, amenajare, acesta devenind pământ –
capital.
d) reprezintă sursa principală de materii agrosilvice pentru industrie şi de produse alimentare
pentru om;
e) oferă elemente nutritive, substanţă şi energie pentru toate fiinţele vii;

21
f) ca suprafaţă este limitat, de unde rezultă limitele celorlalţi factori de producţie; această
trăsătură nu exclude posibilitatea ca, în general, să nu poată fi descoperite şi atrase în
activitatea economică noi resurse naturale, dincolo de spaţiul terestru;
g) are o mare capacitate de regenerare şi de creştere a randamentului său când mediul natural este
protejat şi utilizat raţional;
h) are o existenţă materială sub formă de substanţă şi/sau energie.
C) Capitalul este un factor derivat de producţie. Termenul de capital a fost introdus în
limbajul de specialitate încă din secolele XI-XII. Iniţial, acestui termen i s-au atribuit sensurile
de: fond, stoc de mărfuri, cheag pentru o afacere, bani aducători de venituri (dobândă). În
secolele XIII – XVI, această noţiune a dobândit o circulaţie largă în documentele vremii,
termenul îmbogăţindu-şi înţelesurile şi mai mult. Capitalul începe să fie folosit şi cu sensul de
bogăţie, de averi băneşti, valori, fonduri, patrimoniu etc.
Ca factor de producţie, capitalul constă din ansamblul bunurilor produse şi folosite
pentru obţinerea altor bunuri materiale şi servicii destinate vânzării cu avantaj economic, cu
profit.
Spre deosebire de factorii primari de producţie, capitalul se caracterizează printr-o serie
de particularităţi: rezultă din procesele de producţie anterioare; se constituie din bunuri
intermediare, din bunuri mijloace de producţie; în sfera sa se includ doar banii activi;
majoritatea elementelor sale sunt neregenerabile etc.
În prezent, capitalul factor de producţie are mai degrabă sensul de capital lucrativ, decât
de capital productiv, întrucât este utilizat pentru a aduce profit şi din alte domenii de activitate,
nu numai din producţie.
Capitalul are în prezent o structură tehnică şi materială foarte eterogenă. După modul
specific de participare la activitatea economică, după felul său de consum şi de înlocuire a
componentelor sale, capitalul se împarte în capital fix şi capital circulant.
Capitalul fix reprezintă acea parte a capitalului tehnic care participă la mai multe
procese economice, se consumă treptat, parte cu parte, şi se înlocuieşte periodic atunci
când este consumat integral sau când este uzat moral.
Acesta se distinge prin caracterul limitat al destinaţiilor sale alternative. Rigiditatea în
utilizarea sa este cu atât mai mare cu cât echipamentele şi utilajele sunt mai specializate. De-a
lungul folosirii sale în activitatea economică, capitalul fix se depreciază datorită uzurii fizice şi a
uzurii morale a acestuia.
Uzura fizică reprezintă pierderea treptată a proprietăţilor sale tehnice şi economice
de funcţionare, ca urmare a folosirii în producţie şi/sau acţiunii factorilor naturali.
Această uzură se reflectă în deprecierea valorică a capitalului fix, care se include în costul
producţiei şi se recuperează treptat, prin vânzarea produselor create cu ajutorul lui. Amortizarea
este procesul de recuperare a preţului de cumpărare a capitalului fix. Amortizarea se calculează
atât în valori absolute, cât şi relative.
Uzura morală (involuntară) constă în pierderea unei părţi a preţului de achiziţie a
capitalului fix, a valorii lui, ca urmare a scoaterii din funcţiune înainte de termenul
prevăzut în proiectul de fabricaţie, adică înainte de a se amortiza complet.
Referitor la aceasta, John Maynard Keynes remarca: “[…] apare din motive care scapă
controlului întreprinzătorului şi care nu are de a face cu hotărârile sale curente; de exemplu, ca urmare
a unei schimbări a valorii de piaţă, a uzurii prin învechire sau prin simpla trecere a timpului.” Rezultă
că, în cea mai mare parte, aceste pierderi involuntare se produc cu destulă regularitate pentru a fi
prevăzute şi sunt, în general, incluse în costurile producţiei prin cotele de amortizare.

22
Combinarea factorilor de producţie
În economia de piaţă, funcţia principală a întreprinzătorului constă în combinarea şi
substituirea eficientă a factorilor de producţie.
Combinarea factorilor de producţie este operaţiunea tehnico-economică de unire a
acestora în vederea obţinerii de bunuri economice în condiţii de eficienţă maximă.
Aspectul tehnic al combinării necesită atragerea factorilor de producţie unor corelaţii
cantitative, calitative şi structurale. Aceste corelaţii se desemnează prin funcţia de producţie
care exprimă legătura obiectivă dintre intrările într-un proces de producţie (factorii de
producţie) şi ieşirile din acesta (producţia realizată). Este o manifestrae firească a
caracteristicilor factorilor de producţie: divizibilitatea şi adaptabilitatea.
Divizibilitatea unui factor de producţie semnifică proprietatea acestuia de a fi împărţit în
subunităţi omogene, fără a afecta calitatea factorului respectiv.
Adaptabilitatea unui factor de producţie constă în proprietatea acestuia de a se asocia cu
un număr de unităţi dintr-un alt factor. Se realizează cel mai greu în cazul factorului de producţie
pământ.
Aspectul economic al combinării porneşte de la necesitatea unirii factorilor de producţie
în condiţiile minimizării costurilor. În acest caz, se au în vedere alte două proprietăţi ale
factorilor de producţie: complementaritatea şi substituiţia.
Complementaritatea se referă la asocierea unei anumite cantităţi dintr-un factor cu o
cantitate determinată dintr-un alt factor.
Substituţia factorilor de producţie presupune înlocuirea unei cantităţi dintr-un factor de producţie
printr-o cantitate dată dintr-un alt factor de producţie, în condiţiile menţinerii cel puţin a aceluiaşi nivel al
producţiei.
Procesul substituţiei poate avea loc între muncă şi capital, natură şi capital, sau între
diferite componente ale aceluiaşi factor de producţie şi se detrmină cu ajutorul ratei marginale de
substituţie.
Factorul timp are un rol foarte important în modul de manifestare al comportamentului
producătorului. pe termen scurt, adică în timpul istoric al aceloraşi factori de producţie, deciziile
producătorului se iau pe baza costurilor şi a modificării lor în raport de cererea pentru un anume
bun şi de oferta acestuia; în acest caz, esenţială este cantitatea produsă şi oferită. pe termen lung,
producătorul ţine seama de progresul factorilor de producţie, el căutând maximizarea profitului,
mai ales, pe baza sporirii productivităţii folosirii factorilor de producţie.
Costul de producţie reprezintă totalitatea cheltuielilor efectuate şi/sau care urmează să fie
făcute, toate în expresie bănească, de către o întreprindere pentru producerea şi desfacerea
bunurilor materiale şi serviciilor.
Din definiţie rezultă următoarele trăsături specifice costului:
a) reflectă unitatea dintre conţinutul consumului de factori şi expresia sa
bănească, fără o asemenea unitate nu poate fi vorba de cost;
b) aduce la acelaşi numitor toate consumurile de factori, prin acestea, eforturile
făcute pentru producerea şi desfacerea bunurilor devin măsurabile şi comparabile;
c) include toate cheltuielile făcute pentru susţinerea ofertei (atât pe cele de
producţie, de fabricaţie, cât şi pe cele de desfacere);
d) se regăseşte în preţul de vânzare al bunului fiind o componentă a acestuia.
De regulă, mărimea costului se calculează: pe unitatea de produs (unitar, mediu); pe o
masă de producţie eterogenă, a unei întreprinderi într-un orizont de timp (an, trimestru).
23
Oricare ar fi raportarea lui (produs, producţie omogenă, producţie eterogenă a
întreprinderii), nivelul costului diferă de la un produs la altul, de la un producător la altul, de la o
perioadă la alta.
Clasificarea care interesează cel mai mult pe întreprinzător, pentru fundamentarea ofertei
pe termen scurt, este cea care împarte costurile în global, mediu şi marginal.
I. Costul global desemnează toate cheltuielile ocazioante de fabricarea unui volum dat al
producţiei şi de desfacerea acesteia.El poate fi fix, variabil şi total.
A) Costul fix global reprezintă acea parte a costului care, pe termen scurt, rămâne relativ
constant, indiferent de modificarea volumului producţiei.
B) Costul variabil global reprezintă acea parte a costului care variază pozitiv cu producţia,
crescând pe măsură ce se produce mai mult, şi scăzând pe măsură ce se produce mai puţin.
C) Costul total global constă din însumarea costurilor fixe şi a celor variabile. Rezultă deci că,
pe termen scurt, modificarea costurilor totale globale este rezultatul exclusiv al schimbărilor
survenite în costurile variabile.
II. Costul total mediu (unitar) se obţine prin împărţirea costului global la producţia omogenă
obişnuită. Acesta este fix, variabil şi total.
a) Costul fix mediu se calculează prin raportarea costului fix global la producţia
obţinută şi este variabil în raport cu cantitatea produsă.
b) Costul variabil mediu se calculează ca raport între costul variabil global şi
producţia fizică obţinută şi exprimă costul variabil pe bun, produs sau serviciu.
c) Costul total mediu se calculează prin însumarea celor două.
III. Costul marginal (cmg) reprezintă sporul de cheltuieli totale (∆ Ctg) antrenat de
obţinerea unei unităţi suplimentare de produs şi/sau de serviciu (∆Q).
Cmg = ∆ Ctg/∆Q = Ctg1 – Ctg0/Q1 – Q0, unde
Modificarea cantităţii produse generează efecte funcţionale asupra costului unitar şi asupra
cererii globale. Ele sunt cunoscute sub denumirea de funcţie cost, care este o formă
specifică a funcţiei de producţie, respectiv inversul ei.
Dacă funcţia de producţie se prezintă sub forma Q = f(x), funcţia cost apare ca: x = f (Q):
Generic, funcţia cost se prezintă astfel: C = f(Q).
Dependenţa funcţională a costurilor faţă de producţie se exprimă în mod diferenţiat pe
perioadă scurtă de timp şi pe perioadă îndelungată de timp.
Pentru cost, termenul scurt înseamnă intervalul în care un producător poate mări
producţia numai în limita capacităţilor de producţie existente.
Perioada lungă reprezintă timpul în care sunt posibile modificări în scara producţiei pe
baza unui “mod tehnologic de capital intensiv” (multe maşini şi puţini muncitori) şi/sau a unui
“mod tehnologic de muncă intensiv” (mulţi muncitori şi puţine maşini). Pe termen lung, evoluţia
costurilor este determinată de economiile de scară, de concentrarea producţiei.
Tendinţa logică a funcţiei respective se explică în principal prin efectele diferite pe care le
au anumite elemente ale costului (fixe, variabile, directe, indirecte) asupra dinamicii generale a
costului. Astfel, în timp ce costurile fixe rămân neutre faţă de evoluţia producţiei, cele variabile,
faţă de o asemenea evoluţie.
Maximizarea profitului şi minimizarea costului. Orice firmă care caută să-şi
maximizeze profiturile pe termen lung trebuie să aleagă metoda cea mai eficientă din punct de
vedere economic, adică metoda ce produce rezultatele sale de producţie la cele mai mici costuri
posibile. Această ipoteză a maximizării profitului se numeşte minimizarea costului. Din
multitudinea de alternative, firma care urmăreşte maximizarea profitului va alege modul cel mai
costisitor de a produce, indiferent ce producţie specifică alege.
24
RANDAMENTUL FACTORILOR
DE PRODUCŢIE
Conţinutul randamentului factorilor de producţie
Randamentul reprezintă forma eficienţei economice care reflectă relaţia între factorii de
producţie utilizaţi şi volumul rezultatelor obţinute. Aceasta exprimă capacitatea unui factor de
producţie de a contribui la procesul de obţinere a bunurilor economice.
Productivitatea factorilor de producţie
În acţiunea complexă a combinării factorilor de producţie are loc consumarea acestora,
obţinându-se bunuri economice sub formă materială, servicii sau informaţii. Întreprinzătorul raţional
va compara permanent rezultatele dobândite cu factorii de producţie utilizaţi pentru a desprinde
concluzii veridice asupra randamentelor factorilor respectivi.
Randamentul înseamnă capacitatea unui factor de producţie sau a tuturor de a crea un
efect util într-o unitate de timp dată. Acesta se apreciază cu indicatori corespunzători de
productivitate sau randament.
Orice întreprindere dispune de resurse limitate, fapt ce se repercutează direct în activitatea
sa, limitând, în mod inevitabil, cantităţile de factori de producţie pe care le foloseşte. Pentru ca
întreprinzătorul să câştige mai mult trebuie, de regulă, să mărească volumul bunurilor economice
produse şi vândute. Dar, pentru că factorii de producţie sunt limitaţi, poate să ajungă la acest
rezultat prin creşterea eficienţei utilizării lor, a raţionalităţii activităţii sale.
Expresia sintetică a eficienţei utilizării factorilor de producţie în activităţile din care
rezultă bunuri economice este productivitatea. Prin productivitate se înţelege rodnicia,
randamentul factorilor de producţie utilizaţi.
Cât de mare este rodnicia, randamentul factorilor de producţie se apreciază cu ajutorul
nivelului productivităţii.
Nivelul productivităţii se calculează ca raport între bunurile obţinute şi factorii de
producţie implicaţi în realizarea lor. În general, nivelul productivităţii se determină după relaţia:
Q
W =
Fi
în care:
W = nivelul productivităţii;
Q = efectul, rezultatul, adică bunurile economice obţinute. Ele sunt exprimate, după caz, în
unităţi fizice (kg, l, m, tone etc.), ca volum al producţiei şi/sau în unităţi monetare (lei, dolari,
franci etc.), ca valoare a producţiei;
Fi = efortul depus, adică factorii de producţie utilizaţi, care sunt evaluaţi, după caz, fizic (ca
volum) sau în expresie monetară (valoric).
Mărimea productivităţii se determină la nivel de firmă, de ramură şi de economie naţională,
privită în ansamblu. Este evident că ultimele două niveluri sunt expresia sintetică a mărimii şi
evoluţiei productivităţii din firmele ce alcătuiesc ramura, respectiv economia naţională.
Pentru firmă, pentru fiecare întreprinzător, obţinerea unui nivel cât mai ridicat al
productivităţi înseamnă creşterea eficienţei, obţinerea unor efecte mai mari cu acelaşi volum de
factori de producţie (sau obţinerea unor efecte date cu un volum mai mic de factori de producţie).
Acest fapt are o importanţă economică deosebită deoarece: prin creşterea productivităţii are
loc reducerea costului total mediu (unitar); creşte competitivitatea firmei şi capacitatea sa de a
face faţă concurenţei; se creează posibilitatea ca posesorii factorilor de producţie să obţină

25
venituri mai mari în condiţiile când bunurile produse sunt vândute la aceleaşi preţuri sau chiar
mai mici.
Creşterea productivităţii are importanţă şi pentru economia naţională privită în
ansamblu, în sensul că pe această bază: se produce mai multă bogăţie cu acelaşi volum de
factori de producţie, ceea ce permite satisfacerea mai bună a trebuinţelor; are loc atenuarea
tensiunii dintre nevoi şi resurse; prosperitatea şi bunăstarea unui popor sunt direct proporţionale
cu nivelul productivităţii; când într-o economie nivelul productivităţii se reduce, de regulă, apar
sau se accentuează fenomene negative: inflaţie, marginalizarea unor categorii ale populaţiei,
reducerea consumului etc.; fiecare ţară este interesată în sporirea productivităţii pentru că prin
aceasta bunurile sale devin mai competitive, atât pe. piaţa internă, cât şi pe cele externe; ea poate
produce mai multă bogăţie chiar în condiţiile când reduce durata timpului de muncă; populaţia
beneficiază şi de mai mult timp liber pentru instruire, recalificare, dezvoltarea vieţii spirituale şi
participarea la viaţa socială a comunităţii.
Nivelul şi evoluţia productivităţii depind de numeroase împrejurări economice şi
extraeconomice. Dintre acestea, o importanţă deosebită o au: calitatea factorilor de producţie
utilizaţi, inclusiv abilităţile întreprinzătorului; calitatea organizării şi conducerea activităţii
economice; motivaţia economică a posesorilor factorilor de producţie şi măsura în care aceasta
este realizată; condiţiile naturale ş.a.
Formele randamentului
Iniţial, cea mai preocupantă formă a randamentului factorilor de producţie a fost cea a
productivităţii muncii. Aceasta se poate explica prin rolul activ ce revine factorului muncă în
activitatea economică şi amplorii pe care munca o deţinea în ansamblul factorilor de producţie.
Primele evaluări ale productivităţii au avut loc în S.U.A., la sfârşitul secolului al XIX-lea şi
au fost circumscrise unui singur factor de producţie - factorul muncă - sub forma productivităţii
muncii. Ea se determină ca raport între producţia obţinută şi cantitatea de muncă utilizată
(apreciată, după caz, prin numărul de muncitori, de salariaţi sau prin numărul de ore-om).
Calculată astfel, productivitatea muncii exprimă producţia medie obţinută pe o unitate de
muncă vie cheltuită, nivelul său fiind un criteriu pentru stabilirea mărimii salariilor şi pentru a
aprecia eficienţa economică şi competitivitatea întreprinderilor, ramurilor şi economiilor naţionale.
Formele productivităţii
În condiţiile contemporane, metodele de determinare şi analiză a productivităţii s-au
dezvoltat şi diversificat foarte mult, în dependenţă nemijlocită de complexitatea activităţii
economice.
Dintre acestea în teoria şi practica economică, sunt consacrate două forme fundamentale:
productivitatea parţială şi productivitatea regională.
Productivitatea parţială este cea a unui factor de producţie, considerată a fi la originea
producţiei şi a modificării acesteia (ceilalţi factori fiind constanţi). În funcţie de factorul reţinut,
productivitatea (sau randamentul) parţial se prezintă ca productivitate (randament) a muncii,
productivitate (randament) a capitalului şi productivitate (randament) a pământului
M e d i e
P r o d u c t i v i ţ t i a a t l e ă a P p r ao r d uc mt i v u i n t ac ti eMi a a r g i n a l ă
( a u n u i f a c t o r d e p r o d u c ţ i e )
M e d i e Productivitatea
P r o d u c c t ia v p i i t ta a t le u a l u i
M a r g i globală
n a l ă exprimă eficienţa
F o r m e l e
M e d i e
p r o d ău ţ c i ti i v i t P r o d u c p t i ă v m i t âa nt e t au l u
M
i agregată
a r g i n a l ă
a tuturor factorilor
( r a n d a m e n t u l u i )
de producţie implicaţi în
P r o d u c g t i l v o i b t aa tl eă a
( a
M e d i e
t u t u r o r f a c t o r i l o r d e obţinerea unui rezultat. Ea
p r o d u c ţ i e u t M i l i a z r a g ţ ii n) a l ă indică performanţa în
ansamblu a factorilor de

26
producţie din a căror combinare a rezultat efectul util. Evaluarea riguroasă a productivităţii
(randamentului) global este dificilă, pentru că metodele prin care sunt însumaţi factorii de producţie
utilizaţi prezintă numeroase aspecte discutabile.
Ambele forme ale productivităţii (randamentului) apar ca productivitate medie şi ca
productivitate marginală. Productivitatea medie a muncii (W L ) se determină ca raport între
producţia totală (∑Q ) cantitatea totală de muncă utilizată (∑L ) exprimată, după caz, prin
numărul de salariaţi, de ore-muncă etc., după relaţia:
WL =
∑Q
∑L
Dacă presupunem că o societate comercială utilizează zilnic 50 de salariaţi şi obţine o
producţie de 6.000 kg din bunul „X”, rezultă că:
6.000
WL = = 120 kg / salariat / zi
50
Aceasta înseamnă că, în medie, fiecare salariat lucrează cu un randament (eficienţă) de 120 kg
zilnic din bunul „X”. Este evident că între aceşti salariaţi există unele deosebiri sub aspectul calificării,
îndemânării, interesului, al comportamentului etc., ceea ce face ca randamentul individual al fiecăruia
să se abată, în sus sau jos, faţă de cel mediu.
Productivitatea medie a capitalului (W K ) , care exprimă randamentul mediu al capitalului
utilizat, se calculează ca raport între rezultatele obţinute într-o anumită perioadă de timp (∑Q ) şi
capitalul tehnic utilizat (∑K ) , după relaţia:
WK =
∑Q
∑K
Relaţia dintre factorul capital şi rezultatele producţiei se mai numeşte şi randament al
capitalului.
Coeficientul capitalului exprimă necesarul de capital pentru obţinerea unei unităţi de efect util.
El se determină sub formă marginală.
Coeficientul mediu al capitalului (K ) se calculează prin raportarea cantităţii capitalului
utilizat ( K u ) la volumul producţiei obţinute într-o perioadă de timp.
Ku
K =
Q
Coeficientul marginal al capitalului ( K mg ) se calculează prin raportarea variaţiei
capitalului ( ∆K ) la variaţia producţiei ( ∆Q ) .
∆K
K mg =
∆Q
Acesta reflectă sporul de capital necesar pentru obţinerea unei cantităţi suplimentare de
producţie, în condiţiile în care ceilalţi factori de producţie nu se schimbă. Coeficientul capitalului
este inversul productivităţii capitalului, mediu, respectiv marginal.
Productivitatea medie a pământului (WP ) exprimă eficienţa medie a factorului de producţie
pământ utilizat în activitatea economică. Se determină ca raport între efectul util obţinut (∑Q ) şi
suprafaţa totală de teren (∑P ) pentru obţinerea producţiei după relaţia:
WP =
∑Q
∑P
Productivitatea medie globală a factorilor de producţie (WGF ) se determină ca raport
între rezultatul total obţinut şi totalul factorilor de producţie utilizaţi (evaluaţi în expresie
valorică) după relaţia:

27
Q
WGF =
L +K +P
Productivitatea marginală exprimă eficienţa obţinută prin modificarea cu o unitate a unuia
sau a tuturor factorilor de producţie. În determinarea sa se porneşte de la premisa că dacă un factor
de producţie se modifică cu o unitate (ceilalţi fiind constanţi), se obţine o modificare a efectelor
care se datorează acestei unităţi. Cunoaşterea nivelului productivităţii marginale este foarte
importantă pentru fundamentarea deciziei întreprinzătorului privind viabilitatea modificării
(creştere sau scădere) cantităţii de factori de producţie utilizaţi.
Corespunzător formelor productivităţii se pot determina şi analiza:
Productivitatea marginală a muncii (WL mg ) care exprimă eficienţa ultimei unităţi de
muncă implicată în activitatea economică şi se determină ca un raport între variaţia absolută a
rezultatelor obţinute ( ∆Q ) şi variaţia cantităţii de muncă utilizată ( ∆L ) , după relaţia
∆Q
WL mg =
∆L
Pornind de la exemplul anterior, să presupunem că în ziua următoare întreprinzătorul
utilizează 51 de salariaţi şi obţine o producţie de 6150 de kg. Pentru a evalua eficienţa utilizării
factorului muncă, el poate proceda la următorul raţionament:
a) Care este randamentul (eficienţa) salariatului adiţional (suplimentar) ? Pentru
aceasta va determina productivitatea marginală a muncii, după relaţia:
6150 − 6000
WL mg = = 150 kg
51 − 50
Aceasta înseamnă că în raport cu randamentul mediu al salariaţilor anteriori, eficienţa
lucrătorului adiţional (sau suplimentar) este mai ridicată.
b) Care este, în noile condiţii, randamentul mediu al muncii comparativ cu cel
anterior ? Pentru aceasta va determina productivitatea medie a muncii (6150/51 = 120,6 kg). El
poate compara productivitatea muncii cu cea marginală (a lucrătorului suplimentar), obţinând
astfel informaţii necesare pentru analiza economică pentru a-şi fundamenta comportamentul de
întreprinzător raţional.
Productivitatea marginală a capitalului (WK mg ) , care exprimă eficienţa ultimei unităţi
din capitalul tehnic atras şi utilizat în activitatea economică. Se determină ca un raport între
variaţia absolută a rezultatelor ( ∆Q ) şi variaţia absolută a capitalului tehnic utilizat ( ∆K ) , după
relaţia:
∆Q
WK mg =
∆K
Se mai numeşte randamentul marginal al capitalului, iar inversul său se numeşte
coeficientul marginal al capitalului.
Productivitatea marginală a pământului (WP mg ) , care exprimă randamentul ultimei
unităţi de teren (ha, ar, mp) atras în activitatea economică. Se determină ca raport între variaţia
absolută a producţiei (rezultatelor) exprimată în unităţi fizice sau monetare şi variaţia absolută a
suprafeţei de teren.
∆Q
WPmg =
∆P
( )
Productivitatea globală marginală WG mg exprimă eficienţa unei unităţi din toţi factorii
de producţie utilizaţi în activitatea economică şi se determină ca raport între variaţia absolută a
rezultatelor ( ∆Q ) şi variaţia absolută agregată a tuturor factorilor de producţie ( ∆L + ∆K + ∆P ) ,
după relaţia:
∆Q
WGmg =
∆L + ∆K + ∆P

28
Metodele pentru determinarea şi evaluarea nivelului şi dinamicii productivităţii cunosc o
mare diversificare în economiile moderne.
Acestea au o mare importanţă pentru agenţii economici, care sunt interesaţi să prognozeze
cât mai realist evoluţia randamentelor afacerilor economice şi să se realizeze la standarde cât mai
bune, compatibile cu exigenţele concurenţei. Astfel, productivitatea (randamentul) înregistrează
o tendinţă obiectivă de creştere în condiţiile de normalizare ale funcţionării mecanismului
economic. În cazul unor disfuncţionalităţi în economie sub formă de şomaj, inflaţie, recesiune
etc., randamentele vor fi influenţate într-un mod specific.
Factorii care pot influenţa randamentele sunt: factori naturali, factori tehnici, factori sociali,
factori psihologici, factori structurali, factori ce ţin de specificitatea relaţiilor economice internaţionale
etc. Asemenea factori au caracter sistemic, iar valorificarea potenţelor lor se asigură prin căi şi direcţii
de acţiune concrete, particulare fiecărui factor de producţie.
În acest context, relevăm dinamica productivităţii celui mai activ factor de producţie - muncă.
Pornind de la nivelul realizat şi cel prognozat al productivităţii muncii, orice întreprinzător desprinde
concluzii privind calitatea activităţii desfăşurate şi adoptă decizii pentru viitor. Nivelul şi dinamica
productivităţii muncii sunt influenţate de numeroase împrejurări, fundamentale fiind: nivelul tehnic al
producţiei (şi, în primul rând, nivelul calitativ al capitalului fix utilizat); pregătirea şi calificarea factorului
uman; gradul de organizare a producţiei şi a muncii; calitatea condiţiilor de muncă şi climatul social din
întreprindere; condiţiile naturale şi gradul de cointeresare a factorului muncă. Acest din urmă aspect constă
în realizarea unei corelaţii pozitive între evoluţia productivităţii muncii şi a veniturilor salariale.
O condiţie pentru a asigura „sănătatea” economică a firmei este ca dinamica productivităţii
muncii să fie superioară (şi doar în mod excepţional şi temporar egală) dinamicii salariului
mediu.
Dacă iniţial termenul de randament a fost folosit doar pentru factorul muncă, ulterior s-a
cristalizat utilizarea lui ca randament al capitalului şi randament al factorului natură. Pentru forţa
de muncă se foloseşte frecvent termenul de productivitate.
Randamentul factorilor de producţie sau randamentul de substituire relevă felul în care se
metamorfozează rezultatele, efectele sau ieşirile din activitatea economică (outputul), atunci când
se combină un factor variabil cu o cantitate dată dintr-un factor fix.
Randamentele factorilor pot fi: crescătoare, atunci când efectul este în creştere prin
folosirea unei unităţi suplimentare de factor variabil, ceilalţi menţinându-se constanţi;
descrescătoare, atunci când utilizarea unei unităţi suplimentare din factorul variabil determină,
de la un anumit nivel, diminuarea efectului economic, ceilalţi factori rămânând constanţi. În
acest fel, randamentele factorilor se corelează cu legea randamentelor neproporţionale.
Pornind de la potenţialul cunoaşterii şi al tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor, noile
modele de creştere economică ţintesc explicarea evoluţiei productivităţii globale (totale) a
factorilor de producţie din perspectivă endogenă. Aceasta acordă o poziţie dominantă capitalului
intangibil, dematerializat scientointensiv, ca motor al creşterii economice şi echităţii sociale.
Astfel, investiţia în „capitalul” uman, investiţia în noile bunuri de capital sau cheltuielile pentru
cercetare – dezvoltare reprezintă factorul endogen primordial al creşterii şi dezvoltării economice
contemporane.

Legea randamentelor de scară


Combinarea factorilor de producţie sub aspect economic înseamnă adoptarea acelei norme de
comportament a întreprinzătorului referitoare la realizarea celui mai bun raport între venituri şi
costuri. Prin aceasta se ţinteşte creşterea eficienţei economice combinată cu modalitatea de atenuare

29
a acţiunii legii rarităţii resurselor. Combinarea se poate realiza: pe termen foarte scurt; pe termen
mediu şi pe termen lung.
Combinarea pe termen foarte scurt se bazează pe ipoteza că producătorul ţinteşte
maximizarea producţiei prin unirea unui factor de producţie variabil, în timp ce ceilalţi factori nu
se modifică. Acest tip de combinare este guvernat de legea randamentelor funcţionale
neproporţionale (Legea lui Turgot). Potrivit acestei legi, atunci când cantităţi crescânde dintru-
un factor de producţie se combină cu cantităţi constante din ceilalţi factori de producţie,
productivitatea medie şi productivitatea marginală a factorului variabil cresc, ating un nivel
maxim, după care înregistrează o descreştere în condiţiile în care producţia totală (outputul)
creşte.
Combinarea pe termen mediu reprezintă combinarea a doi factori de producţie variabili,
care evoluează în sens contrar. În acest caz, se obţine un volum de producţie dat, adică cerut de
piaţă, cu diminuarea costului mediu sau unitar.
Combinarea factorilor de producţie pe termen lung implică legea randamentelor de
scară. Acest tip de combinare presupune că toţi factorii de producţie sunt variabili crescători, iar
producătorul dispune de un buget variabil crescător. Astfel, piaţa solicită acea combinare a
factorilor de producţie din care producătorul să obţină un output care îi maximizează profitul
total.
Combinarea pe termen lung a factorilor de producţie se realizează sub influenţa legii
randamentelor de scară sau legea economiilor de creştere. Această lege reflectă modificarea
productivităţii globale medii a factorilor de producţie pe temeiul creşterii tuturor factorilor. Atunci
când cantităţi crescânde de factori de producţie se combină în condiţii schimbate sub aspect tehnico
– organizatoric, randamentul combinării creşte până la un punct, apoi rămâne constant, iar dincolo de
un anumit nivel începe să scadă, în timp de producţia totală creşte.
Randamentul sau productivitatea medie globală a factorilor de producţie reprezintă
producţia obţinută (outputul) pe unitatea de efort utilizat (inputul) concretizat în consumul de
factori de producţie. Schimbarea randamentului pe măsura sporirii volumului de factori utilizaţi
depinde de raportul ce se formează între economiile şi dezeconomiile de scară interne şi
externe. Acestea sunt avantaje sau dezavantaje care apar în activitatea firmei atunci când creşte
scara producţiei sau a activităţii economice.
Avantaje sau economii de scară sunt: acces mai uşor la finanţarea obţinută de la bănci şi
alte instituţii financiare; diminuarea cheltuielilor specifice cu aprovizionarea şi desfacerea:
promovarea pe scară largă a progresului tehnico – ştiinţific etc.
Dezavantaje sau dezeconomii de scară sunt: creşterea unor cheltuieli administrative pe măsura
sporirii dimensiunilor anumitor firme; dificultăţi în supravegherea şi controlul unor activităţi la firmele
mari; reducerea responsabilităţii unor angajaţi; adaptarea uneori anevoioasă a activităţii economice la
schimbările impuse de piaţă; cheltuirea suplimentară a unor resurse băneşti pentru gestiunea producţiei
etc.
Legea randamentelor se scară acţionează sub următoarele forme importante:

30
1. Legea randamentelor de scară crescătoare atunci când producţia creşte mai repede decât
creşte cantitatea de factori de producţie utilizaţi. În acest caz, economiile de scară interne şi externe
sunt preponderente faţă de dezeconomiile de scară. Astfel, productivitatea globală a factorilor de
producţie (medie şi marginală) creşte datorită influenţei economiilor de scară, iar costul total mediu
scade.
2. Legea randamentelor de scară constante atunci când producţia creşte în aceeaşi
proporţie cu creşterea cantităţii de factori de producţie consumaţi. Economiile şi dezeconomiile
de scară se echilibrează adică modificarea relativă a producţiei şi variaţia relativă a factorilor de
producţie sunt identice, iar costul unitar şi costul marginal sunt relativ constante.
3. Legea randamentelor de scară descrescătoare atunci când producţia creşte mai încet
decât creşte cantitatea de factori de producţie utilizaţi, adică indicele producţiei este inferior
indicelui factorilor de producţie utilizaţi sau consumaţi.
Datorită supradimensionării unei firme apare fenomenul de gigantism, care face ca economiile de
scară interne şi externe să fie mai mici decât dezeconomiile sau pierderile de scară. O asemenea situaţie este
justificată, de exemplu, în agricultură unde un factor de producţie (pământul) este restrâns, iar ceilalţi factori
pot spori (munca şi capitalul). Datorită creşterii cererii de produse agricole se intensifică (forţează) producţia
prin creşterea cantităţii de muncă şi de capital utilizate pe una şi aceeaşi unitate de suprafaţă, care este limitată.
Asemenea situaţii se randamente descrescătoare pot să apară şi în alte domenii soldate cu creşterea costului
unitar şi diminuarea eficienţei sau productivităţii. În acest caz se impune restructurarea firmei sub mai
multe aspecte ca: tehnologic, sortimental, managerial, organizaţional etc.
În combinarea pe termen lung sub influenţa legii randamentelor de scară, producătorul îşi
realizează starea de echilibru atunci când dispune de oportunităţi pentru maximizarea profitului total.
Pentru obţinerea profitului maxim trebuie să se realizeze acea cantitate de producţie (outputul) la care,
în condiţii de concurenţă imperfectă, se asigură egalitatea între încasarea marginală (Img) şi costul
marginal (Cmg). Încasarea marginală relevă sporul de încasări (venituri) obţinute atunci când volumul
desfacerilor sporeşte cu o unitate.
Img = Cmg; Profitul total => maxim.

Legea randamentelor neproporţionale este o lege ce exprimă raportul între evoluţia rezultatelor
(producţiei) obţinute şi un factor variabil folosit în doze suplimentare, ceilalţi factori rămânând constanţi. Cu
acelaşi sens sau foarte apropiat se folosesc şi alţi termeni: legea randamentelor descrecânde, a venitului
descrescând. În realitate, acestea desemnează forme concrete, particulare de manifestare a l.r.n. care are o
valabilitate generală. Respectiva lege a fost formulată pentru prima dată de Turgot, care a prezentat-o în
legătură cu exploatarea de tip agricol. În realitate, se poate aprecia că toată activitatea umană a cunoscut mai
întâi o fază de randament crescător şi de costuri în scădere pe unitatea de produs, apoi un randament maxim
pentru o combinaţie optimă a factorilor de producţie şi, în fine, o fază de randamente în descreştere şi de costuri
în creştere. Acţiunea l.r.n. e diferită în timp, în raport cu proporţiile în care se realizează combinarea factorului
variabil cu cei fix. Practica ilustrează că în acţiunea l.r.n. se disting trei etape: faza randamentelor crescătoare,
când produsul marginal excede produsul mediu, iar acesta din urmă continuă să crească; faza randamentelor cu
creştere lentă, când produsul marginal este descrescător, iar produsul mediu după ce atinge punctul maxim
începe şi el să descrească (curba produsului marginal întretaie curba produsului mediu în punctul maxim al
acestuia din urmă); faza randamentelor descrescătoare, când produsul marginal devine negativ determinând o
Q
reducere însemnată şi a produsului mediu ceea ce nu justifică desfăşurarea în continuare a activităţii economice.
Cele trei faze sunt sugerate în graficul de mai jos. Evoluţia menţionată se justifică prin “comportamentul”
factorului fix, care deşi rămâne constant,Produs
cu fiecare
mediu modificare a factorului variabil, combinaţia lor devine tot
mai eficientă.

Produs
marginal
31

0
Când creşte factorul variabil, revin mai multe unităţi din acesta pe unitatea de factor fix, se realizează o
folosire eficientă a factorului fix, marcată de existenţa unei proporţii optime între factorii de producţie. Dacă se
continuă adiţionarea a noi doze din factorul variabil, se ajunge la o suprasaturare a factorului fix cu factor
variabil, se rupe echilibrul şi randamentele scad.

Indicatori de apreciere a rezultatelor la nivel microeconomic


În vederea cunoaşterii şi evaluării rezultatelor firmei, precum şi pentru realizarea anticipării
raţionale a managementului firmei se folosesc mai mulţi indicatori.
I. La nivel de firmă, pe baza datelor din contul de producţie, se calculează o serie de
indicatori care stau la baza aprecierii activităţii acesteia, între care menţionăm:
Producţia brută exprimă valoarea bunurilor materiale şi serviciilor produse de o firmă şi
destinate vânzării către alţi agenţi economici, modificării stocurilor materiale din producţie
proprie şi creşterii, sub forma bunurilor de capital din producţie proprie, a potenţialului material
al firmei. Se calculează în preţurile pieţei.
Cifra de afaceri reprezintă suma veniturilor încasate de o firmă din vânzarea rezultatelor
activităţii proprii.
Valoarea adăugată brută exprimă valoarea producţiei brute de bunuri materiale şi de
servicii produse de o firmă din care se scade consumul intermediar (bunurile materiale şi
serviciile prelucrate În procesul de producţie, mai puţin consumul de capital fix), aferent
producţiei respective.
Valoarea adăugată netă exprimă valoarea nou creată (în preţurile factorilor de producţie) de o
firmă, în perioada de calcul, adică valoarea adăugată brută la preţurile pieţei minus amortizare şi impozitele
indirecte nete.
Excedentul brut de exploatare dimensionează ceea ce rămâne firmei după ce se elimină
impozitele indirecte nete şi elementele care reprezintă remunerarea muncii (impozite pe salarii,
contribuţii la asigurări).
Excedentul net de exploatare exprimă, de fapt, profitul întreprinzătorului.
II. Pe baza contului de venituri al unei firme se pot calcula următorii indicatori:
Veniturile totale ale firmei formate din profitul din producţia curentă, veniturile din
patrimoniul firmei şi veniturile din transferuri curente de la alţi agenţi economici.
Venitul disponibil sau economiile nete ale firmei reprezintă diferenţa dintre veniturile
totale ale firmei şi profitul distribuit, impozitele directe pe venituri şi transferurile către alţi
agenţi economici.
III. Pe baza contului de modificare a patrimoniului unei firme se pot calcula următorii
indicatori:
Economia brută exprimă suma amortizării şi a economiilor nete pe care le foloseşte firma
ca mijloace de finanţare pentru modificarea patrimoniului propriu. Dacă la economia brută
adăugăm şi transferurile de patrimoniu de la alţi agenţi economici obţinem indicatorul
mijloacelor de finanţare a modificării patrimoniului firmei.

32
Investiţia netă sau investiţia pentru dezvoltare este venitul disponibil al firmei care
sporeşte potenţialul tehnico-productiv al ei (element de acumulare).
Investiţia pentru înlocuire sau de reproducţie are ca sursă amortizarea şi se foloseşte
pentru a înlocui capitalul fix uzat al firmei, scos din exploatare.
Investiţia de capital exprimă achiziţii de bunuri capitale de către firme plus bunurile
capitale din producţia proprie a firmei.
Investiţia brută exprimă suma dintre investiţia netă (pentru dezvoltare) şi investiţia pentru
înlocuire, din amortizare, inclusiv modificarea stocurilor.
IV. Indicatorii financiari ai firmei cei mai importanţi sunt:
- indicatori de lichiditate (rata curentă de lichiditate; rata rapidă de lichiditate);
- indicatori de acoperire financiară (rata de acoperire a dobânzii; rata de solvabilitate
etc.)
- indicatori de profitabilitate (rata de rentabilitate a vânzărilor; rata de rentabilitate a
activelor);
- indicatori de activitate (rotaţia activelor; durata de plată a datoriilor etc.)
Asemenea indicatori de rezultate au vocaţie microeconomică, se previzionează, se urmăresc
în timpul activităţii economice şi se măsoară la încheierea acesteia, fiind folosiţi pentru
determinarea gradului de eficienţă economico – financiară la nivelul firmelor de afaceri.
Totodată, aceşti indicatori se cumulează din treaptă în treaptă, până la nivelul economiei
naţionale, regăsindu-se în indicatorii de rezultate macroeconomice.

OFERTA DE BUNURI ECONOMICE


Oferta este o categoria economică deosebit de complexă ce sintetizează comportamentul
economic al producătorului şi/sau al întreprinzătorului, ea reflectând la nivelul pieţei folosirea
resurselor, deci a factorilor de producţie utilizaţi în scopul obţinerii de noi bunuri şi servicii
destinate vânzării.
Oferta se defineşte ca fiind cantitatea maximă dintr-un bun economic pe care un vânzător
intenţionează să o vândă la un anumit nivel al preţului, într-o perioadă determinată de timp.
Definiţia evidenţiază necesitatea distincţiei dintre mai multe noţiuni legate între ele, dar
nu sinonime: cantitatea oferită şi oferta, cantitatea oferită şi cantitatea vândută. De exemplu,
cantitatea oferită dintr-un bun este doar o valoare a ofertei ce corespunde unui nivel al preţului,
iar oferta reflectă multitudinea cantităţilor oferite la diferite niveluri ale preţului. În acelaşi timp,
oferta exprimă cantitatea pe care firmele doresc să o vândă într-o perioadă de timp, şi nu ce
cantitate vând în realitate (care depinde de nivelul cererii).
Dacă pe piaţa unui bun se însumează cantităţile oferite la acelaşi preţ de toţi vânzătorii, va
rezulta oferta de piaţă, care exprimă relaţii în legătură cu:
a) Cantitatea maximă dintr-un bun pe care vânzătorii doresc să o vândă la un preţ unitar
dat;
b) Preţul unitar minim pretins pentru vânzarea unei cantităţi dintr-un bun.
Din cele prezentate anterior, reiese că dinamica ofertei este determinată în primul rând de
preţ (interdependenţa dintre cele două categorii economice exprimând conţinutul legii generale a
ofertei, care va fi analizată în subcapitolul următor). De asemenea, nu trebuie neglijată nici
acţiunea altor categorii de factori ce acţionează independent de preţ, aceştia purtând denumirea
de condiţiile ofertei:
a) Tehnologiile de fabricaţie. Dacă prin promovarea unor tehnologii mai performante
costurile de producţie şi desfacere scad, atunci posibilităţile de creştere a ofertei vor fi mai mari;

33
b) Costul inputurilor/preţul factorilor de producţie. Când preţul factorilor de producţie
cresc, posibilităţile agenţilor economici de-a produce şi de-a oferi mai mult pe piaţă se vor
diminua, iar o scădere a acestora va determina o creştere a ofertei;
c) Numărul ofertanţilor. Între evoluţia numărului de ofertanţi şi cea a ofertei de piaţă
există o relaţie directă, pozitivă.
d) Condiţiile naturale. Evoluţia favorabilă sau nefavorabilă a acestora influenţează
îndeosebi oferta bunurilor provenite din agricultură, industria extractivă, a serviciilor turistice;
e) Preţurile bunurilor corelate. Aceste bunuri se împart în următoarele categorii:
• Bunuri cu rol de înlocuitori în producţie pot avea destinaţii diferite, dar înglobează
aceiaşi factori de producţie (de exemplul grâul şi porumbul). Dacă preţul la grâu
creşte, fermierii vor reduce suprafaţa cultivată cu porumb pentru a extinde pe cea
cultivată cu grâu.
• Bunuri complementare în producţie (care se produc împreună). De exemplu, dacă
oferta la carnea de vită va creşte, atunci articolele de piele (haine, poşete,
încălţăminte) vor înregistra aceeaşi tendinţă.
f) Aşteptările privind condiţiile pieţei. Anticipările privind o creştere a costurilor şi
implicit a preţurilor vor determina o creştere a ofertei prezente şi invers.
Caracterul complex al ofertei este determinat de multiplele ei forme de manifestare, generate
de natura bunurilor supuse vânzării pe piaţă:
a) Oferta de bunuri independente (mobilă, confecţii, alimente);
b) Oferta complementară, când din producţia unor bunuri principale rezultă unele bunuri
secundare (de exemplu, din agricultură, alături de miere, bunul principal, rezultă ceară, propolis,
lăptişor de matcă, bunuri secundare);
c) Oferta mixtă, când mai multe bunuri oferite satisfac aceeaşi cerere.

Aşa cum am menţionat în subcapitolul precedent, legea generală a ofertei reflectă raportul
de cauzalitate ce se stabileşte între modificarea preţului şi cea a cantităţii oferite. Conform
acestei legi, creşterea preţului determină o creştere a cantităţii oferite, iar reducerea preţului o
scădere a cantităţii oferite, prin urmare, între cele două componente se stabileşte o relaţie directă,
pozitivă.
Această lege se manifestă ca tendinţă, în economia reală existând şi situaţii ce pot fi
apreciate ca excepţii de la regulă, dintre care mai relevante sunt:
a) Când împrejurările existente nu oferă timpul necesar creşterii ofertei la acelaşi nivel cu
al cererii, care impune vânzarea produsului la un preţ mai mare (de exemplu, locurile limitate
dintr-o sală de spectacol) sau când un ofertant unic al unui produs nu mai există (de exemplu,
operele unor pictori celebri). După cum se observă, în toate aceste situaţii, oferta nu acţionează
deloc la preţ.
b) În cazul producătorilor la care un volum mărit de bunuri permite creşterea costurilor
unitare. Astfel, dacă o firmă producătoare de electricitate măreşte producţia, în mod obişnuit
preţurile/KW încep să scadă, situaţie benefică atât pentru clienţi, cât şi pentru ofertanţi.
c) A treia excepţie o constituie „paradoxul King” care se referă la ofertele producătorilor
mici şi mijlocii din agricultură. De regulă, aceştia sunt nevoiţi să apeleze la credite, iar restituirea
sumelor împrumutate se face după obţinerea recoltei. Cu toate acestea, concurenţa acerbă din
domeniu va genera o reducere a preţurilor, astfel încât oferta va manifesta tendinţa de creştere.
d) Următoarea excepţie are în vedere paradoxul sesizat de economistul Anghel Rugină, cu
referire la economiile contemporane, în care se manifestă dezechilibre profunde, printre care cele
provocate de inflaţie. Deşi preţurile cresc, oferta nu creşte în aceeaşi măsură, deoarece vânzătorii

34
îşi stochează o parte din mărfuri în aşteptarea unor preţuri mai mari, fapt ce constituie o abatere
de la legea generală a ofertei (deşi preţurile cresc, oferta se contractă).
Cunoscând relaţia de interdependenţă dintre preţ şi factorii determinaţi ai ofertei, putem face
distincţia dintre modificările ce rezultă din deplasarea curbei ofertei şi din mişcările de-a lungul
curbei ofertei.
a) Graficul de mai jos evidenţiază faptul că o mişcare de-a lungul curbei ofertei este o
simplă modificare a cantităţilor oferite la diferite niveluri de preţ.
P

Q
Mişcarea de-a lungul curbei ofertei

Raportul ofertă – cerere


Conceptele de cerere şi ofertă sunt printre cele mai folosite din economie. Curbele celor
două categorii economice pot explica de ce salariile dintr-un domeniu de activitate sunt mai mari
decât altele, sau de ce preţurile diverselor bunuri înregistrează tendinţe şi ritmuri diferite de
evoluţie. Ambele se află în relaţie de interdependenţă cu factorul preţ (conform celor două legi
generale), acţionând atât ca variabile independente cât şi dependente, influenţând
comportamentele şi deciziile agenţilor economici de pe diverse pieţe.
De exemplu, pentru producătorul care oferă un bun pe piaţă nu se pune problema de a
accepta sau refuza să vândă la un anumit preţ, deoarece, pentru a oferi acel bun, mai întâi trebuie
să-l producă, combinând factorii de producţie specifici în diverse proporţii şi combinaţii. Din
acest motiv, decizia de a oferi spre vânzare un anumit bun la un anumit preţ este rezultatul mai
multor alegeri simultane:
a) Alegerea volumului producţiei care maximizează profitul;
b) Alegerea tehnologiilor de fabricaţie;
c) Alegerea volumului optim al factorilor de producţie.
Pentru obţinerea profitului, nu este suficient ca bunurile să fie produse, ele trebuie să fie şi
vândute. Pentru aceasta, întreprinzătorul nu urmăreşte doar să-şi vândă producţia, el va selecta
acea cantitate care să-i maximizeze profitul şi care va corespunde unui nivel al cererii solvabile,
cantitatea efectivă vândută depinzând în final de mărimea cererii. Există însă şi situaţii în care
opţiunile producătorului pot determina o ofertă excedentară/cerere deficitară sau un raport
invers între cel două categorii economice. Situaţia de echilibru a pieţei se obţine acolo unde
cantităţile oferite (efectiv vândute) sunt egale ce cele cerute (efectiv cumpărate).
Prin urmare, legea cererii şi ofertei, care generează stabilirea preţurilor, poate genera efecte
contradictorii pentru diverşi agenţi economici. De exemplu, o ofertă redusă de petrol poate
determina o creştere a preţului de echilibru. Preţul mai mare nu reflectă o proastă funcţionare a
legii cererii şi ofertei, dar poate dezavantaja pe cei care au nevoie de benzină în producţie şi
consum. Această tendinţă este urmată de presiuni din partea celor care nu se adaptează la noile
tendinţe ale pieţei, insistând asupra intervenţiei guvernamentale.

35
În concluzie, se poate aprecia că legile cererii şi ofertei sunt o sinteză a comportamentului
agenţilor economici consumatori şi producători, reflectând evoluţiile pieţelor sau manifestarea
echilibrelor şi dezechilibrelor din economie, precum şi dinamica acestora.

MEDIUL ECONOMIC CONCURENŢIAL


A. Piaţa
În economia contemporană, piaţa reprezintă instituţia principală în jurul căreia gravitează
viaţa economică, constituind în acelaşi timp şi cel mai bun mecanism de reglare economică.
Aceasta are o istorie îndelungată, apărând cu multe secole în urmă, ca placă turnantă între
producători şi consumatori, atunci când funcţia consumului s-a separat de funcţia productivă. În
decursul timpului, tranzacţiile comerciale mijlocite de piaţă au crescut considerabil,
autoproducţia micşorându-se drastic. De asemenea, aceasta s-a diversificat, iar interdependenţele
dintre diversele categorii de piaţă duc la generarea de relaţii în lanţ.
Dată fiind natura complexă a pieţelor, este dificil de formulat o definiţie sintetică,
atotcuprinzătoare.
Totuşi, se poate spune că piaţa reprezintă:
- spaţiul economic, mai mult sau mai puţin abstract, în care se întâlnesc, mai mult sau
mai puţin direct, producătorii şi cumpărătorii (sau intermediarii acestora), acţionând din
interes economic;
- locul de manifestare a concurenţei între agenţii economici cu diverse interese;
- ansamblul mijloacelor de comunicare prin care producătorii şi cumpărătorii se
informează reciproc de ceea ce dispun, de ceea ce au nevoie, a cantităţilor şi a preţurilor;
- locul de întâlnire (direct sau indirect) a dorinţelor producătorilor cu dorinţele
cumpărătorilor;
- totalitatea relaţiilor de vânzare-cumpărare în legătură cu spaţiul economic în care au
loc.
B. Concurenţa
Concurenţa reprezintă un comportament specific al agenţilor economici producători
(vânzători) care, pentru a-şi atinge obiectivul de a atrage de partea lor cumpărătorii, intră în
raporturi de cooperare şi confruntare.
Din această definiţie se pot observa câteva elemente necesare înţelegerii conţinutului
concurenţei:
- este un comportament specific de confruntare, dar şi de cooperare pentru a obţine diverse
avantaje economice în raport de ceilalţi participanţi, cum ar fi condiţii mai bune de producţie, vânzare
etc.;
- fiecare agent economic are propriul interes, dar pe ansamblul pieţei se ajunge la o
convergenţă în care au de câştigat agenţii economici în general, aceştia învăţând printr-un proces
continuu să-şi îmbunătăţească situaţia;
- premisa existenţei concurenţei este libertatea preţului.
Amploarea concurenţei şi a mecanismelor concurenţei diferă de la o etapă la alta, de la o
ţară la alta, în funcţie de numeroşi factori şi de diverse condiţii:
- numărul şi talia vânzătorilor şi cumpărătorilor;
- gradul de diferenţiere a ofertei şi cererii;
- gradul de transparenţă a pieţei;
- reglementările privind intrarea/ieşirea pe/de pe o anumită piaţă;
- gradul de substituibilitate şi complementaritate a bunurilor economice;

36
- măsura în care societatea, mediul economic, social, politic, cultural sunt capabile să
stimuleze iniţiativa, creativitatea, riscul, spiritul de competiţie, de cooperare;
- mărimea veniturilor şi mecanismele prin care acestea se obţin;
- nivelul de dezvoltare economică, cultural-spirituală şi morală a membrilor societăţii.
În măsura în care concurenţa este loială (are loc în condiţiile respectării de către agenţii
economici a normelor şi mijloacelor considerate corecte şi recunoscute ca atare prin
reglementările în vigoare din fiecare ţară), aceasta îndeplineşte mai multe funcţii:
- stimulează progresul general, favorizând creşterea eficienţei, a dezvoltării de ansamblu a
societăţii;
- diferenţiază agenţii economici, favorizându-i pe cei creativi şi defavorizându-i pe cei
inactivi;
- diversifică oferta, reduce costurile şi preţurile de vânzare.
În ţările cu economie de piaţă viabilă există reglementări legale în ceea ce priveşte desfăşurarea
concurenţei loiale, precum şi măsuri ce sancţionează abaterile de la aceste reglementări. În lipsa
existenţei măsurilor adecvate, concurenţa se poate autodistruge, se poate transforma în contrariul său,
cu toate consecinţele negative ce decurg din aceasta.
Concurenţa trebuie să fie o confruntare deschisă, loială, prin care agenţii economici
ofertanţi încearcă să se menţină şi să-şi amelioreze situaţia pe piaţă. În acest scop, ei folosesc
instrumente specifice care se pot grupa în două categorii: economice şi extraeconomice.
Dintre instrumentele de natură economică se remarcă:
- reducerea costurilor bunurilor şi serviciilor;
- reducerea preţurilor de vânzare sau tarifelor pentru serviciile oferite;
- ridicarea calităţii bunurilor şi serviciilor;
- reînnoirea şi diversificarea sortimentală;
- acordarea, în condiţii legale, a unor facilităţi clienţilor;
- publicitatea.
Printre mijloacele extraeconomice se pot distinge:
- obţinerea de informaţii, în condiţii legale, privind activitatea concurenţilor;
- sponsorizarea unor activităţi socio-culturale.
Există şi cazuri care nu au nimic comun cu loialitatea, intrând în sfera concurenţei neloiale.
Dintre acestea pot fi menţionate:
- spionajul economic;
- corupţia;
- şantajul;
- violenţa deschisă.
Concurenţa reprezintă, aşadar, forma activă a liberei iniţiative, ca trăsătură esenţială a
economiei de piaţă. Ea atestă raportul dinamic de forţe dintre participanţii la tranzacţiile
economice.
Pe parcursul timpului au existat două teorii cu privire la concurenţă. Prima a fost cea clasică, în
care să considera că există o ordine firească în cadrul economiei. Fiziocraţii au folosit noţiuni de
„ordine naturală” şi „legi naturale”, iar liberalii credeau în „autoreglarea spontană” a economiei de
piaţă prin mecanismul preţurilor.
Această concepţie s-a concretizat, în două forme şi anume „teoria mâinii invizibile” (A. Smith) şi
„teoria preţurilor sau debuşeelor” (J. B. Say). În esenţă, cele două teorii susţin că, dacă agenţii
economici au libertatea deplină de acţiune, vor lua cele mai bune măsuri şi toate interesele vor fi
sincronizate (A. Smith). Teoria clasică a concurenţei condamnă agenţii economici la pasivitate,
neglijând factorii de timp şi de loc. A doua teorie, cea modernă, consideră concurenţa un proces
uniform. Prin însuşi caracterul ei imperfect, concurenţa este dinamică şi efectivă. S. M. Keynes

37
respinge ideea unei ordini naturale, considerând că există dezechilibre în economia de piaţă şi că
statul trebuie să intervină pentru a sprijinii economia de piaţă.
În realitate, relaţiile existente pe piaţă, în funcţie de tipurile de pieţe concurenţiale sunt
complexe, aşa cum rezultă din următorul tabel:

Tipuri de pieţe în funcţie de forţa economică a participanţilor


Numărul agenţilor ofertei Numeroşi, dar cu forţă
Numărul economică redusă Câţiva Unul
agenţilor cererii Produse Produse
omogene diferenţiate
Numeroşi dar Piaţă cu
Cerere
cu forţă concurenţă Piaţă cu Oligopol
fluidă
economică perfectă concurenţă (duopol) Monopol
redusă Cerere monopo-listică
rigidă
Monopol
Oligopol
Câţiva Oligopson (duopson) contrat
bilateral
(limitat)
Monopson Monopol
Unul Monopson
contrat (limitat) bilateral

C. Preţul
În economia de piaţă, rolul major în stimularea agenţilor economici îl are preţul, ca expresie a
legilor generale ale cererii şi ofertei. Preţul şi teoria preţului ocupă un loc central în ştiinţa
economică, reprezentând noţiunea fundamentală a acesteia. El a fost considerat dintotdeauna o
mărime relativă, ca ceva ce se măsoară prin altceva.
Dintr-o astfel de perspectivă, preţul reprezintă raportul dintre două cantităţi de bunuri
economice propuse la schimb, cantitatea dintr-un bun care trebuie să fie dată în schimbul unei
unităţi dintr-un alt bun, considerat etalon (element de referinţă).
În concepţia actuală, preţul reprezintă cantitatea de monedă pe care cumpărătorul este
dispus şi o poate oferi producătorului (vânzătorului) în schimbul bunului pe care acesta îl
oferă pe piaţă. El este cunoscut şi ca preţ absolut.
Indiferent de optica din care este privit, preţul măsoară ceva. La întrebarea „ce măsoară
preţul ?”, principalele şcoli economice au dat explicaţii diferite, cunoscute ca teorii ale preţului.
Diversele răspunsuri pot fi grupate în trei mari categorii de teorii: teoria clasică a preţului, teoria
neoclasică a preţului, teoria mixtă a preţului.
În teoria clasică a preţului (teoria obiectivă a preţului), acesta are substanţă în valoarea
economică a bunurilor supuse tranzacţiilor, valoare determinată de consumul de factori de producţie
şi de remuneraţiile revendicate de către posesorii acestora, preţul exprimând în principal condiţiile de
producţie a mărfii, modul în care ea se obţine prin combinarea şi substituirea factorilor de producţie
de către producător.
Astfel, Adam Smith vorbeşte de un preţ natural sau real, exprimat în muncă, respectiv
valoare şi un preţ curent sau nominal (preţul pieţei, exprimat în bani), iar David Ricardo de
preţul absolut, adică valoarea şi preţul relativ care coincide cu valoarea de schimb, adică în
raport cu care se schimbă două mărfuri între ele.
În această concepţie, preţul este expresia în bani a valorii mărfii şi oscilează în jurul acesteia în
funcţie de raportul dintre cerere şi ofertă.
Şcoala neoliberală a fundamentat teoria subiectivă (neoclasică) a preţului. Adepţii acestei
teorii consideră preţul ca fiind determinat de utilitatea marginală a bunului, precum şi de raritatea
acestuia, existând o relaţie de directă proporţionalitate între acestea şi preţ. Preţul este determinat de
38
condiţiile pieţei, de modul în care se manifestă şi sunt percepute utilitatea marginală şi raritatea
bunului, cumpărătorul având un rol decisiv în formarea şi evoluţia preţului. Reamintim aici clasica
dispută privind preţul diferit al apei şi al diamantului, („paradoxul sau dilema, apă - diamant”);
valoarea economică şi preţul trebuie judecate prin prisma acţiunii conjugate a utilităţii marginale şi
rarităţii, supralicitarea oricăreia dintre acestea ducând la concluzii eronate, aşa cum au observat o
serie de economişti ca R. Hilferding, Gunnar Mirdal, Virgil Madgearu sau istorici ai ştiinţei
economice ca Luigi Cossa.
Teoria mixtă (contemporană) a valorii economice şi preţului a fost elaborată în
principal de Şcoala de la Cambridge şi are ca principală optică faptul că cele două teorii
anterioare, deşi par divergente, sunt complementare.
Importanţa preţului în ştiinţa economică, precum şi în activitatea practică, capacitatea sa
de a influenţa deciziile şi acţiunile agenţilor economici se realizează prin funcţiile sale.
Principalele funcţii ale preţului sunt2:
• funcţia de calcul (de măsurare a cheltuielilor şi rezultatelor desfăşurate de agenţii
economici). Forma de măsurare economică se realizează prin mijlocirea preţului (măsurarea
cheltuielilor de producţie se face prin intermediul costului de producţie, iar dimensionarea
rezultatelor prin intermediul preţului de vânzare);
• funcţia de stimulare a producătorilor. Preţul este principalul instrument prin care îşi
recuperează cheltuielile, îşi asigură profitul şi creează premisele pentru continuarea activităţii
economice, constituind totodată cel mai autentic sistem de informaţii pentru alocarea şi
realocarea resurselor economice pe domenii de activitate;
• funcţia informaţională. Preţul informează producătorii asupra gradului de tensiune dintre
nevoi şi resurse, îi ajută să dea răspunsuri pertinente la problema fundamentală a oricărei
economii (ce şi cât să se producă?, cum să se producă?, pentru cine să se producă?), precum şi
consumatorii cu privire la achiziţionarea de bunuri şi/sau servicii de pe diverse pieţe;
• funcţia de măsurare a puterii de cumpărare a veniturilor nominale. Bunurile şi/sau
serviciile achiziţionate de populaţie depind atât de veniturile nominale, cât şi de nivelul preţurilor
acestora. Veniturile reale se află în raport invers proporţional cu preţurile bunurilor şi cu tarifele
serviciilor;
• funcţia de redistribuire a veniturilor şi patrimoniului între diferite categorii de agenţi,
ramuri şi sectoare de activitate. Agenţii economici (ramurile şi sectoarele de activitate) ale căror
preţuri relative scad, înregistrează pierderi, iar cele ale căror preţuri relative cresc, înregistrează
venituri suplimentare. Acest fenomen este cunoscut în literatura economică sub denumirea de
„foarfeca preţurilor”.
Cu titlu de exemplu, se poate menţiona faptul că în ultimul timp preţurile relative ale
produselor industriale au crescut, iar cele ale produselor agricole au scăzut. Permanentele
modificări de preţuri în ritmuri inegale şi cu sensuri diferite de mişcare conduc şi la redistribuirea
veniturilor populaţiei dinspre ramurile care nu reuşesc să obţină preţuri peste media creşterii lor
spre cele în care se practică asemenea preţuri.
Formarea preţului are loc sub influenţa unei multitudini de factori, grupaţi în factori
interni şi factori externi.
Grupa factorilor interni de formare a preţului se referă la acele procese care sunt specifice
mecanismului pieţei concurenţiale:
a) dinspre cererea consumatorilor, sunt:
- utilitatea atribuită bunurilor de către cumpărător;
- capacitatea de plată a populaţiei consumatoare;

2
Dumitru Ciucur, Ilie Gavrilă, Constantin Popescu, Economie. Manual universitar, Ed. ASE, Bucureşti, 2006, p. 219.
39
- nevoile consumatorilor şi structurile cererii.
b) dinspre oferta producătorilor sunt:
- nivelul costurilor unitare;
- abilitatea întreprinzătorului;
- posibilitatea producătorilor de a se raporta la nevoile consumatorilor;
- preţul bunurilor pe alte pieţe.
c) care acţionează pe ansamblul pieţei sunt:
- jocul liber al cererii şi ofertei;
- presiunea celor două forţe ale pieţei;
- factorii monetari.
Pe lângă factorii interni, există şi factori externi ai formării preţului, cum sunt:
- intervenţia indirectă guvernamentală (în planul cererii şi ofertei);
- măsurile specifice adoptate de stat pe diferite pieţe pentru menţinerea unor echilibre
economico–sociale;
- comportamentul monopolurilor.
Pe baza influenţei preponderente a uneia sau alteia dintre grupele de factori prezentate, s-au
conturat mai multe tipuri de preţuri:
Preţurile libere (modele teoretice) sunt acelea care se formează şi evoluează în condiţiile
pieţei concurenţiale, în care nici una dintre forţele pieţei nu este suficient de puternică pentru a
putea influenţa sau decide în mod unilateral nivelul şi dinamica preţului. Este situaţia ideală care
se întâlneşte în modelul pieţei cu concurenţă pură şi perfectă şi spre care se tinde în economiile
reale.
Preţurile administrate (modele teoretice) sunt considerate acele preţuri care se formează
şi se modifică mai ales sub influenţa statului şi/sau a firmelor cu o poziţie dominantă
(monopoluri, monopsonuri, oligopoluri, oligopsonuri).
Preţurile mixte sunt acelea care sunt formate pe baza acţiunii conjugate a factorilor arătaţi anterior
(endogeni şi exogeni pieţei), fiind cele care există în statele cu economie concurenţială funcţională,
decurgând din intersectarea celor două tipuri extreme de preţuri (libere şi administrate).

Principalul economist neoclasic, la graniţa dintre secolele al XIX-lea şi al XX-lea, Alfred


Marshall, a avut preocupări de a atenua deosebirile dintre teoriile obiective şi teoriile subiective
despre preţul bunurilor economice. El susţine că, în realitate, problema este ceva mai
complicată şi că la determinarea preţurilor trebuie ţinut cont atât de cerere (respectiv de
aprecierile subiective), cât şi de ofertă (respectiv de costurile de producţie, determinabile în
mod obiectiv)3. Această concepţie a sa este cunoscută în ştiinţa economică sub denumirea de
teoria sintetică a valorii şi preţului. Pentru demonstraţie, Alfred Marshall recurge la o
comparaţie, considerând că cererea şi oferta de bunuri pe piaţă, aprecierile subiective şi
determinările obiective ale preţurilor se aseamănă cu tăierea unei bucăţi de hârtie cu ajutorul
unei foarfece, care are două lame, şi despre care nimeni nu ar putea spune că taie numai cu una
din lame (cea de sus sau cea de jos). Pe termen scurt, factorul determinant al preţurilor este
cererea (implicit aprecierile subiective), iar pe termen lung, factorul determinant este oferta
(respectiv costurile de producţie), preţul exprimând atât interesele cumpărătorului, cât şi pe cele
ale producătorului. Raporturile dintre interesele producătorului (ca agent al ofertei) şi interesele
consumatorului (ca agent al cererii), exprimate prin raportul ofertă-cerere, reprezintă substanţa
ce determină nivelul şi dinamica preţului.

3
Sultana Sută – Selejan, Doctrine economice. Tendinţe majore şi opere reprezentative în istoria modernă şi contemporană a
gândirii economice – O prezentare selectivă, Ed. „Independenţa Economică”, Piteşti, 2000, p. 96.
40
Piaţa cu concurenţă pură. Preţul de echilibru
Având în vedere multiplele criterii, precum: numărul şi talia participanţilor la relaţiile
economice, gradul de diferenţiere a produsului, restricţiile în ceea ce priveşte intrarea pe piaţă,
gradul de transparenţă a pieţei etc., a fost conceput de către Şcoala clasică şi apoi de cea
neoclasică modelul pieţei cu concurenţă pură (şi perfectă), ca fiind cel mai bun mecanism natural
de funcţionare şi reglare a economiei concurenţiale.
Deşi este un model teoretic, cunoaşterea lui este benefică pentru a şti cât de aproape se află
situaţiile analizate de modelul ideal.
Acest model se bazează pe o serie de premise care interacţionează reciproc. Acestea
constituie de fapt şi trăsăturile pieţei cu concurenţă pură, ele fiind următoarele:
- atomicitatea perfectă a pieţei reprezintă existenţa unui număr foarte mare de participanţi de
talie economică redusă, egală sau apropiată, care acţionează independent, astfel încât nici unul dintre
aceştia nu poate influenţa în mod hotărâtor, prin deciziile şi acţiunile sale, nivelul şi evoluţia preţului de
echilibru, volumul producţiei, cât şi cererea pieţei;
- omogenitatea perfectă a bunurilor ce fac obiectul tranzacţiei înseamnă identitatea
intrinsecă (prin compoziţie, calitate, formă, culoare etc.) şi extrinsecă (identice în ceea ce
priveşte modul de ambalare, condiţiile de comercializare, formele de publicitate, condiţiile de
livrare şi de plată etc.), a tuturor bunurilor de pe piaţa respectivă, cumpărătorul neavând nici un
motiv să prefere marfa vreunui producător în detrimentul mărfii altuia;
- accesibilitatea deplină în ramură are în vedere faptul că agenţii economici intră/ies liber
de pe piaţa oricărui bun pe baza criteriilor de raţionalitate economică, fără a întâmpina dificultăţi
de ordinul barierelor juridice, economice, instituţionale sau cutumiale;
- fluiditatea pieţei se realizează prin capacitatea producătorilor de a adapta oferta la cererea
consumatorilor, fără piedici de natură monopolistă, existând libera alegere a consumatorilor
(suveranitatea acestora);
- transparenţa deplină a informaţiilor pe piaţă în ceea ce priveşte variabilele pieţei. Agenţii
economici sunt permanent, corect şi complet informaţi, acţionând în cunoştinţă de cauză şi
alegând pe baza criteriilor de raţionalitate economică;
- mobilitatea liberă a resurselor şi factorilor de producţie pe piaţă face să nu existe limite
de natură tehnică, economică şi juridică în calea orientării fără restricţii a factorilor muncă şi
capital, dintr-o ramură în alta, dintr-o zonă în alta, dintr-un domeniu în altul, unde sunt folosiţi cu
maximă eficienţă.
În situaţia în care cel puţin una din aceste condiţii nu este realizată, piaţa se
caracterizează prin concurenţă imperfectă.
Pe piaţa cu concurenţă pură şi perfectă agenţii economici producători şi consumatori sunt
„primitori de preţuri”, în sensul că preţul este considerat variabilă independentă; acesta fiind stabilit
de piaţă. În aceste condiţii, oferta şi cererea sunt funcţie de preţ. Formarea preţului de echilibru se
poate reprezenta prin următorul grafic:

41
P
O
E x c e s d e
o f e r t ă

P E

P e n u r i e d e
C
o f e r t ă

0 Q E Q C / O

Preţul de echilibru
Prin preţ de echilibru se înţelege acel preţ care se formează la intersecţia dintre cerere şi
ofertă. El nu este stabil şi se modifică permanent în funcţie de raportul dintre cerere şi ofertă.
Coincidenţa dintre cerere şi ofertă este un punct către care piaţa tinde în baza presiunilor
vânzătorilor şi ale cumpărătorilor. În realitate, pe piaţă există una dintre cele două situaţii
(penurie sau exces de ofertă). În situaţia de penurie, ambele forţe ale pieţei presează în direcţia
sporirii preţului, iar în situaţia de exces, ambele forţe ale pieţei acţionează în direcţia scăderii
preţului (în aceste condiţii cererea şi oferta devin variabile independente)1.
Alegerea firmei în condiţiile pieţei cu concurenţă pură (acea situaţie care îi permite acesteia
să obţină cele mai bune rezultate, să-şi maximizeze profitul), este făcută în ideea în care, firma,
neputând influenţa preţul (fiind primitoare de preţ), primeşte de la fiecare unitate de bun produs
şi vândut un spor de încasări egal cu preţul pieţei. Aceasta va produce / vinde bunurile atâta timp
cât ultima unitate din bunul vândut revine mai scump comparativ cu unitatea anterioară care
aduce profit. Urmărind maximizarea profitului total, firma realizează un spor de încasări nete,
când preţul pieţei este superior costului marginal. Firma obţine cele mai bune rezultate când
vinde un volum de produse pentru care costul marginal este egal cu preţul pieţei. Poziţia cea mai
bună a ofertei se defineşte prin egalitatea:
Costul marginal = Venitul marginal = Preţul pieţei
Aceasta îi conferă firmei concurenţiale starea de echilibru pe termen scurt.
Pe termen lung, oferta reprezintă factorul predominant al evoluţiei preţului. Producătorii pot
modifica oferta luând în calcul şi schimbarea capitalului fix. Pe termen lung, toate costurile sunt
variabile. În aceste condiţii, echilibrul firmei se realizează la acea producţie pentru care:
Preţul pieţei = Costul marginal = Costul total mediu (la nivelul minim)

Piaţa cu concurenţă monopolistică


În economia reală contemporană funcţionează diferite forme de pieţe imperfecte. Aceste
pieţe se caracterizează prin intervenţia agenţilor economici (vânzători sau cumpărători) asupra
nivelului preţurilor. Dintre multiplele forme care pot fi examinate, ne vom orienta în cele ce
urmează asupra următoarelor: piaţa monopolistică, piaţa de monopol şi piaţa de oligopol.
Piaţa monopolistică face parte din categoria pieţelor imperfecte (mai precis, face trecerea
între piaţa perfectă şi cele imperfecte), fiind o piaţă de dimensiuni semnificative în ţările cu
1
Niţă Dobrotă, Economie politică, Ed. Economică, Bucureşti, 1997, p. 177 -178.

42
economie modernă. Ea se caracterizează prin faptul că oferta provine de la un număr foarte mare
de agenţi economici cu forţă economică redusă, care produc bunuri cu elemente de originalitate,
iar cererea este atomizată (număr mare de cumpărători), fiecare cu forţă economică redusă, aşa
cum sunt întreprinderile mici şi mijlocii. Acest tip de piaţă prezintă atât trăsăturile pieţei ideale,
cât şi pe cele ale monopolului fragil.
Elementele pieţei ideale (piaţa cu concurenţă pură şi perfectă) sunt:
- atomicitatea pieţei;
- accesibilitatea în ramură;
- transparenţa informaţiilor.
Elementele monopolului fragil sunt:
- diferenţierea bunurilor economice (aceasta constituind de fapt elementul esenţial de diferenţiere a
firmei monopolistice de cea care acţionează pe piaţa cu concurenţă pură şi perfectă). Concurenţa este
promovată mai ales prin produs, fiecare firmă fixând în mod unilateral preţul bunurilor sale. La
modificările mici ale preţului, cererea este inelastică, iar la modificările însemnate, cererea devine elastică,
unii dintre consumatori migrând spre bunurile de acelaşi tip oferite de concurenţă. Când preţul scade
considerabil, firma monopolistică atrage noi clienţi de partea sa.
Pe termen scurt, firma monopolistică se comportă ca un monopol, realizându-şi echilibrul
(maximizarea profitului) la acel volum al producţiei când:2
Costul marginal = Venitul marginal
În acest caz, preţul este superior costului marginal şi costului total mediu, obţinându-se
supraprofit.

Piaţa de oligopol
Oligopolul reprezintă o situaţie intermediară între concurenţa pură şi perfectă şi monopol.
Acesta constituie structura de piaţă cea mai răspândită în ţările dezvoltate din punct de vedere
economic. Pe această piaţă, oferta este asigurată de câţiva producători/vânzători între care nu
există diferenţe semnificative sub aspectul înzestrării tehnice, forţei economice, nivelului
costului mediu etc. Fiecare producător/vânzător deţine o pondere importantă din oferta totală,
având capacitatea de a influenţa piaţa în mod direct, prin intermediul preţului, cantităţii, calităţii
comercializării, publicităţii, etc. şi indirect prin reacţiile faţă de concurenţă.
Pe piaţa de oligopol cererea este atomizată, barierele (tehnice, financiare, organizatorice) de intrare
pentru noii concurenţi fiind foarte puternice.
Amploarea pieţei de oligopol se apreciază prin ponderea pe care primele trei sau patru
firme dintr-o ramură o deţin în cifra de afaceri, volumul producţiei, valoarea adăugată, ocuparea
forţei de muncă etc.
Interdependenţa firmelor din ramură reprezintă caracteristica ce deosebeşte fundamental
acest tip de piaţă de alte pieţe imperfecte.
Din structura pieţelor de oligopol fac parte: produsele petroliere, autovehiculele,
aeronavele, navele (maritime şi fluviale), tehnica electronică de calcul, ţigaretele, mobila, audio-
vizualul etc.
Pe piaţa de oligopol există două tipuri de comportament: cooperant şi necooperant.4
a) Comportamentul cooperant constă în realizarea unor înţelegeri confidenţiale asupra unor
aspecte de interes comun. În cadrul acestui comportament există trei situaţii: oligopol coordonat,
oligopol mixt, stabilirea unor înţelegeri.
* Oligopolul coordonat este de tipul cartelului sau trustului.
2
Economie – Ediţia a VI-a, Ed. Economică, Bucureşti, 2004, p. 142, 143.
4
Dumitru Ciucur, Ilie Gavrilă, Constantin Popescu, Economie. Manual universitar, Ed. ASE, Bucureşti, 2006, p. 235.
43
Cartelul este o înţelegere expresă, confidenţială de obicei între firme care au şi îşi păstrează
independenţa de producţie şi financiară. Ele se înţeleg în ceea ce priveşte nivelul preţurilor,
volumul producţiei, împărţirea pieţelor pe cote de vânzări etc. Cartelul îşi propune să
maximizeze profitul (care se împarte între participanţi), determinând acel volum al producţiei
totale pentru care:
Costul marginal mediu al cartelului = Venitul marginal
Trustul este structura de piaţă bazată pe faptul că un grup financiar puternic, de tip holding,
deţine pachetul acţiunilor de control la mai multe firme oligopol, independente din punct de
vedere al producţiei. Acesta stabileşte modul de împărţire a pieţelor, precum şi nivelul preţurilor
între firme.
* Oligopolul mixt reprezintă acea structură de piaţă caracterizată prin existenţa unei firme
leader care se deosebeşte de celelalte prin puterea economico-financiară, cota de piaţă deţinută
etc. Această firmă se comportă ca un monopol.
* Stabilirea unor înţelegeri între firme se concretizează în: realizarea unor fuziuni parţiale,
efectuarea unor acţiuni de cercetare ştiinţifică, impunerea unor presiuni de natură politică etc.
b) În cazul comportamentului necooperant, firmele concurează deschis prin intermediul
preţurilor, o singură firmă oligopolistă oferind cea mai mare parte a unui bun pe piaţă. Aceasta alege
acel volum al producţiei la nivelul căreia costul marginal este egal cu venitul marginal, nivel care îi
asigură profitul maxim, celelalte firme oligopoliste raportându-se la acest preţ conducător. Deoarece
firma leader domină doar o parte din piaţă, supraprofitul acesteia este mai mic comparativ cu cazul
monopolului. Un asemenea tip de comportament nu este exclus, dar se întâmplă foarte rar în
economiile moderne.

Piaţa de monopol
Monopolul reprezintă o situaţie de ”eşec” al pieţelor deoarece, aşa cum se remarcă în
continuare, el impune un preţ mai ridicat decât cel de piaţă, iar nivelul producţiei este mai mic
decât cel ce asigură folosirea eficientă a resurselor. “Datorită monopolului ... - subliniază J. K.
Galbraith - preţurile sunt mai ridicate, iar producţia este mai scăzută decât dacă aceasta ar fi
oferită de piaţa concurenţială. Prin urmare consumatorii plătesc mai mult şi dispun de produse şi
servicii mai puţine decât ar avea nevoie”. Monopolul se poate manifesta prin:
- monopoluri naturale;
- monopoluri tehnologice;
- monopoluri asupra mărcii comerciale;
- monopoluri instituţionale etc.
În literatura economică, se cunosc două tipuri de monopol:
- monopolul pur;
- monopolul diluat.
În realitate, monopolul pur este greu de constatat, deoarece există o gamă variată de bunuri
substituibile, fiind foarte puţine bunurile economice care nu au înlocuitori. În mod cu totul izolat,
se întâlnesc şi situaţii de monopol pur, în special cele naturale, cele care ţin de existenţa unor
brevete de invenţie, drepturi de autor, exclusivităţi asupra producerii/comercializării unor bunuri
etc.
O piaţă de monopol se defineşte, în extremis, prin aceea că un singur producător - vânzător
oferă un bun şi / sau serviciu, respectiv un singur consumator - cumpărător achiziţionează un anume
bun. În aceste cazuri, este vorba de un monopol absolut şi de un monopson absolut.
În practică acţionează numeroşi factori care limitează tendinţa spre apariţia şi, mai ales,
menţinerea monopolului absolut.

44
• În primul rând, exercitarea dictatului monopolului prin fixarea preţului peste cel de
piaţă (de echilibru) determină modificarea cererii pentru bunul în cauză în sensul
scăderii acesteia. Deci, apare perspectiva reducerii profitului firmei monopoliste din
cauza vânzării unor cantităţi mai reduse.
• În al doilea rând, firmele producătoare de bunuri - înlocuitori sunt concurente virtuale
ale monopolului; nici un monopol nu poate opri substituirea bunului produs de el cu
alte bunuri.
• În al treilea rând, chiar dacă un monopol are o poziţie consolidată pe piaţa unei ţări, o
asemenea poziţie poate fi “spartă” de firme ce acţionează în alte medii economice şi
instituţionale.
• În al patrulea rând, tendinţa spre monopol absolut a unui producător se loveşte adesea
de reacţiile consumatorilor organizaţi, ca şi de măsurile antimonopoliste ale guvernelor.
Din cele de mai sus rezultă că tendinţele spre monopol absolut există, dar piaţa de monopol are
un conţinut economic mult diferit de acesta.
Monopolul reprezintă acea situaţie de piaţă pe care se oferă şi se vinde un bun care nu
poate fi substituit rapid şi în măsură mare, respectiv a cărui cerere are o elasticitate încrucişată
foarte slabă în raport cu preţurile celorlalte bunuri.
Spre deosebire de piaţa concurenţială, în condiţiile pieţei de monopol, firma are
posibilitatea de a alege atât preţul, cât şi cantitatea de bunuri ce urmează a fi produse şi
vândute (R. Barre). Se ştie că, pe piaţa cu concurenţă perfectă, preţul este un factor exogen,
firma căutând doar cantitatea optimă. Deci, preţul practicat de firma monopolistă este un preţ
fixat, cerut şi controlat.
Deoarece monopolul este singurul furnizor al unui bun, analiza formării preţului se face
doar la nivelul ramurii (firma acaparează toată ramura). Deci, cererea pentru bunul unei firme
monopoliste este egală cu cererea pieţei. Acest aspect are o importanţă principială. Controlând
atât oferta cât şi cererea bunului, monopolul acţionează în interesul său egoist şi în detrimentul
consumatorului.
În acest caz, elasticitatea cererii în raport de preţ este imperfectă, iar curba cererii
normale are pantă negativă. Venitul marginal este mai mic decât preţul de vânzare fixat de
monopol (invers, preţul de monopol este mai mare decât venitul marginal). În funcţie de
elasticitatea cererii se face alegerea monopolului.
Preţ de monopol, profit de monopol, costuri sociale. Monopolul fixează preţul în
funcţie de mărimea venitului marginal şi de evoluţia costului marginal. Ca urmare, firma
stabileşte, mai întâi, nivelul optim al producţiei, nivel care îi asigură fie maximum de profit, fie
minimum de pierdere. Decizia este luată de monopol pe baza a două principii:
• diferenţa dintre venitul total şi costul total să fie maximă (dacă se urmăreşte
maximizarea profitului) sau diferenţa dintre costul total şi venitul total să fie minimă
(când în atenţie este minimizarea pierderii);
• venitul marginal să fie egal cu costul marginal, acesta din urmă aflându-se la nivelul său
minim, respectiv cu tentă de creştere.

P , C
C m g

P1 P 1 C T M
C 1
C1
C
V m g
45
Q 1 Q
Deci, însemnătatea costurilor medii şi marginale în fundamentarea deciziilor monopolului
privind maximizarea profitului joacă un rol capital.

VENITURILE FUNDAMENTALE
Unul din momentele importante ale activităţii economice este distribuţia sau repartiţia
produselor şi a veniturilor realizate – ca moment intermediar între producţie şi consum.
Repartiţia în sens larg cuprinde atât activităţile prin care bunurile şi serviciile sunt
dirijate, orientate spre domenii pentru care au fost produse, cât şi modalităţile prin care
veniturile rezultate ajung la participanţii la viaţa economică (distribuirea) şi la ceilalţi membri
ai societăţii (redistribuirea).
Bunurile şi serviciile în principiu – după cum se ştie – au două destinaţii: una productivă
(maşinile, utilajele, agregatele, mijloacele de transport, materiile prime, materialele, semifabricatele
etc., ca şi serviciile pentru întreţinerea, repararea, modernizarea elementelor de capital fix) iar
celelalte iau calea utilizării finale, pentru acoperirea trebuinţelor de interes personal ale membrilor
societăţii.
În economia de piaţă bunurile şi serviciile de interes personal – aşa cum s-a văzut – ajung la
consumatorul final prin intermediul pieţei, prin cumpărare, cu ajutorul veniturilor obţinute. Modul
cum ajung aceste venituri la membrii societăţii (persoane fizice sau juridice – colectivităţi) face
obiectul repartiţiei veniturilor adică repartiţiei în sens restrâns.
Repartiţia veniturilor are loc în două faze:
- repartiţia primară (distribuirea) se referă la veniturile directe, obţinute de posesorii celor 3
factori fundamentali: munca, capitalul şi natura, respectiv salariul, profitul (inclusiv dobânda) şi
renta;
- repartiţia secundară are loc la nivel macroeconomic şi se efectuează prin intermediul pieţelor
şi al bugetului.
Datorită importanţei lor, problemele formării, naturii şi dinamicii veniturilor, ca şi a modului
cum sunt repartizate, acestea au preocupat de economişti, chiar înainte de apariţia ştiinţei economice
(mercantilişti, fiziocraţi). Principala teorie care s-a afirmat cu privire la repartiţia primară
(distribuirea) a fost cea a lui J. B. Say – teoria celor trei factori de producţie – conform căreia fiecărui
factor fundamental îi corespunde un venit pentru serviciile aduse (factorului muncă îi revine salariul,
capitalului – profitul iar factorului natural – renta).
Formarea veniturilor fundamentale, mărimea lor în diferite perioade de timp şi în diferite ţări,
ca şi dinamica acestora decurg în primul rând, din mecanismele specifice ale pieţei factorilor de
producţie: iar în al doilea rând, ele se află sub incidenţa confruntărilor dintre participanţii la
activitatea economică: salariaţi, proprietari de capital, întreprinzători, manageri, bancheri, proprietari
funciari.
În acest capitol vor fi tratate veniturile fundamentale, pornindu-se de la factorii de producţie
contemporani şi de la modul specific de folosire a acestora în condiţiile economiei de piaţă
concurenţiale. În asemenea condiţii fiecărui factor de producţie îi revine, prin mecanismul repartiţiei
primare sau funcţionale a rezultatelor obţinute, un anumit venit fundamental. Astfel, factorul muncă
este recompensat cu salariul, întreprinderea, respectiv întreprinzătorul ca factor contemporan de

46
producţie primeşte profitul, capitalul propriu şi/sau împrumutat este recompensat cu dobânda, iar
factorul natură (pământ) îi revine renta.
În continuare, în subcapitole distincte, se va analiza fiecare venit fundamental, punându-se
accent pe natura specifică a acestuia, pe modul în care se formează şi se încasează, ca şi pe
factorii care îi influenţează mărimea şi dinamica.

Salariul
Ca venit fundamental principal, salariul a fost abordat şi analizat de corifeii ştiinţei
economice încă de la apariţia acesteia. În funcţie de perioada istorică în care aceştia au trăit şi au
creat, de orientarea doctrinar-ideologică a fiecăruia dintre ei, au fost formulate puncte de vedere
deferite cu privire la conţinutul noţiunii de salariu, aşa cum se va putea constata din concepţiile
câtorva mari economişti.

Adam Smith este primul clasic al ştiinţei economice care face o distincţie calitativă între salariu şi celelalte
venituri fundamentale, subliniind că acesta este singurul venit obţinut de proprietarului însuşi al factorului de
producţie – muncă. După A. Smith, salariul reprezintă plata muncii, pe care purtătorul ei o vinde altei persoane şi a
cărei mărime se determină în funcţie de minimul necesar subzistenţei muncitorului şi familiei sale. Autorul
„Avuţiei Naţiunilor” a analizat comparativ salariul nominal şi salariul real, punând în evidenţă factorii care
influenţează mărimea şi dinamica salariului real.
David Ricardo consideră că munca, asemenea oricărei alte mărfi, se cumpără şi se vinde, având un preţ
natural şi un preţ curent. Preţul natural al muncii este reprezentat de preţul care-i permite lucrătorului să trăiască,
acesta fiind determinat de preţul hranei şi al celorlalte bunuri strict necesare. Preţul curent al munci este preţul care
se plăteşte efectiv, ţinând cont de raportul dintre cererea şi oferta de muncă. Ricardo afirmă că „munca este
scumpă când oferta este mică, şi ieftină când oferta este mare”.
Karl Marx afirmă că salariul este preţul forţei de muncă şi nu preţul muncii. Valoarea creată de munca salariaţilor
este mai mare decât salariul primit, diferenţa fiind însuşită de capitalişti sub formă de plusvaloare.
Neoclasicii economiei politice (Walras, Pareto, Marshall) au explicat salariul raportându-se la teoria productivităţii
marginale. În acest fel, ei au deplasat fundamentarea conţinutului salariului de la costul muncii la utilitatea marginală a
acesteia.
Virgil Madgearu analizează salariul ca venit concret – istoric. „Salariul nu a existat din toate timpurile –
postulează economistul român. Acesta apare treptat numai cu apariţia în societate a unor oameni lipsiţi de unelte
de producţie şi care posedă numai forţa muncii lor ca izvor de existenţă. În orânduirea capitalistă, salariul este cea
mai însemnată formă de venit”.
Salariul este venitul încasat de persoana care munceşte, care-şi foloseşte cunoştinţele,
abilităţile şi împreună cu ceilalţi factori de producţie realizează bunuri şi servicii.
Din acest punct de vedere, salariul reprezintă venitul însuşit pentru munca închiriată şi
utilizată pe bază de contract. Acest venit recompensează factorul de producţie muncă
închiriată de un întreprinzător sau de orice alt agent economic, condiţia fiind folosirea
acesteia pe bază contractuală.
Pentru persoanele care participă la producerea de bunuri şi servicii salariul este privit ca un
venit obţinut pentru munca depusă, acesta apare ca salariu – venit.
Pentru utilizatorul de muncă angajată în orice activitate economică salariul devine un cost
încorporat în costul total de producţie.

47
Prin corelarea celor două unghiuri de abordare a respectivului venit fundamental, au fost
conturate cel puţin următoarele noţiuni şi indicatori:
Salariul nominal reprezintă suma încasată de salariat pentru munca prestată.
Salariul real reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii ce se poate cumpăra cu salariul
nominal.
Salariul real reprezintă, de fapt, puterea de cumpărare a salariaţilor, aceasta fiind influenţată de:
- mărimea salariului nominal, care la rândul său este influenţată de politica fiscală, de asigurări
sociale şi alte obligaţii sociale (contribuţii la casele de sănătate, şomaj); acest factor are influenţă
directă asupra salariului real;
- nivelul mediu al preţurilor (indicele general al preţurilor) cu influenţă invers proporţională.
La rândul său, salariul nominal este brut şi net.
Salariul brut reprezintă toate veniturile brute din muncă, formate din salariul de bază şi
toate adaosurile salariale.
Salariul net reprezintă salariul brut din care s-au scăzut reţinerile obligatorii conform legii
în vigoare. Acesta este suma primită efectiv de salariat pentru munca prestată.
La nivelul economiei se calculează salariul mediu, fie în forma sa brută, fie în cea netă. La
stabilirea salariului mediu se au în vedere mărimea tuturor salariilor existente în economie.
Media obţinută va fi întotdeauna apropiată de salariile mai scăzute deoarece se calculează ca
medie ponderată, iar numărul persoanelor cu salarii reduse va fi mereu mai mare decât numărul
celor care vor avea salarii mari.
Salariul colectiv reprezintă venitul care se acordă tuturor salariaţilor pentru participarea
acestora la rezultatele financiare ale firmei sau ca facilităţi la obţinerea unor servicii pentru familiile
angajaţilor.
Salariul minim reprezintă acel nivel al venitului fixat pe bază legală pentru a asigura
salariaţilor din categoriile cu calificări reduse un venit care să le asigure minimul de subzistenţă
în raport cu stadiul dezvoltării economice şi cu politica socială promovată în ţară.
Salariul minim a fost criticat de o serie de economişti, deoarece în viziunea acestora el nu
face altceva decât să dezavantajeze chiar pe cei pe care trebuie să-i ajute, adică pe cei care se
găsesc pe cea mai de jos treaptă având în vedere mărimea salariilor.
În legislaţia actuală a României se prevede că mărimea salariului stabilit pe baza contractului
de muncă între angajator şi angajat nu poate să fie mai mic decât salariul de bază minim brut pe
ţară.
O problemă de mare actualitate şi mult controversată este cea privitoare la mărimea şi
dinamica salariului primit – plătit.
În decursul timpului au fost elaborate şi susţinute mai multe teorii referitoare la aceste
aspecte. Între acestea s-a impus teoria duală a mărimii salariului.
Teoria duală a mărimii salariului reflectă situaţia reală de necontestat a determinării ei,
concomitent, prin costul forţei de muncă şi prin productivitatea marginală a acesteia.
Mărimea salariului este strâns legată de interesele diferite ale celor două forţe existente pe piaţa
muncii: angajaţii şi angajatorii. Angajaţii au interesul ca pentru munca prestată să primească o sumă cât
mai mare de bani (pentru ei salariul este un venit). Angajatorii, dimpotrivă, urmăresc să plătească
salariaţilor o sumă cât mai mică (pentru ei salariul este un cost care face parte din costul total de
producţie).
Mărimea salariilor diferă de la ţară la ţară, de la un domeniu de activitate la altul, de la o
profesie la alta etc. pe baza a numeroase cauze şi circumstanţe. Dincolo de aceste multiple
diferenţieri, nivelul concret al salariului se găseşte între o limită minimă şi una maximă.

48
Limita minimă a salariului este reprezentată de nivelul costului forţei de muncă, diferit de
la o perioadă la alta, de la o ţară la alta. Interesul angajatorului este ca salariul să se găsească cât
mai aproape de această limită.
Limita maximă a salariului este reprezentată de întreaga valoare creată de salariaţi. De
această limită este interesat salariatul, încercând să obţină un salariu cât mai apropiat de această
valoare. Limita maximă este atinsă atunci când salariul este egal cu productivitatea marginală a
muncii.
Mărimea salariului se află între cele două limite, dar ea este influenţată de o serie de factori:
economici, tehnici, sociali, culturali, comportamentali etc.
Pe termen lung, tendinţa salariului nominal este de creştere fiind influenţat de o serie de
factori:
 sporirea cheltuielilor cu formarea şi perfecţionarea forţei de muncă;
 creşterea mai rapidă a productivităţii muncii comparativ cu creşterea salariului mediu;
 raportul de pe piaţa muncii în favoarea ofertei de muncă;
 relaţiile dintre sindicate şi patronate; capacitatea sindicatelor de a apăra interesele
salariaţilor;
 politicile active ale guvernului cu privire la forţa de muncă.
Legată de mărimea salariului a fost elaborată teoria salariului - eficienţă. Conform acestei
teorii dacă salariile devin mai mari vor determina creşterea productivităţii nete a salariaţilor.
Această creştere a productivităţii va fi determinată datorită: reducerii mobilităţii salariaţilor,
adoptării unor stimulente mai bune pentru salariaţi, abilităţilor firmei de a recruta forţă de muncă
de calitate superioară etc.
Teoria salariului - eficienţă combate teoria clasică care preciza că dacă creşte
productivitatea muncii atunci aceasta va conduce la o creştere a salariilor.
De cele mai multe ori se vorbeşte despre o motivare a salariaţilor care va avea ca efect
creşterea productivităţii muncii. Această motivare a salariaţilor poate avea două caracteristici
complet diferite şi anume: motivarea prin recompense sau motivarea prin sancţiuni.
Sistemele (formele) de salarizare reprezintă acele principii, metode cu ajutorul cărora se
determină mărimea şi dinamica salariului individual făcând legătura între rezultatele obţinute de
entitatea utilizatoare şi partea ce revine fiecărui salariat pentru aportul adus la realizarea acestora.
Aceste sisteme de salarizare au fost instituţionalizate, prin contractele de muncă. În aceste
contracte de muncă sunt stabilite toate drepturile şi obligaţiile angajaţilor şi angajatorilor.
În realitatea economică se utilizează în principal trei forma de salarizare: salarizarea în regie,
salarizarea în acord şi salarizarea mixtă.
Salarizarea în regie presupune stabilirea cuantumului salariului în funcţie de timpul lucrat,
fără a preciza, în contractul de muncă, cantitatea de muncă ce ar trebui efectuată în timpul
stabilit.
Această modalitate de stabilire a salariului este folosită în domeniile de activitate în care cu
greu se pot stabili contribuţiile fiecărui angajat în parte.
Salarizarea în acord presupune stabilirea cuantumului salariului în funcţie de operaţiunile
sau bunurile care trebuie realizate. Acest tip de salarizare se poate stabili individual sau colectiv.
Salarizarea în acord sau cu bucata pune accent pe creşterea productivităţii muncii, fiind apreciată
de angajatori deoarece astfel salariaţii sunt stimulaţi să producă mai mult. Salariaţii care reuşesc să obţină
o cantitate mai mare de bunuri vor fi cei care vor avea cele mai mari salarii.
Salarizarea mixtă presupune stabilirea cuantumului salariului printr-o sumă fixă pentru unitatea
de timp lucrat, dar care însă se acordă dacă au fost îndeplinite unele condiţii tehnice, organizatorice,
manageriale.

49
Această formă de salarizare încearcă să îmbine punctele pozitive, adică avantajele ale celor
două sisteme de salarizare prezentate anterior.
Schimbările din activitatea social - economică sunt foarte frecvente şi astfel este necesar ca
aceste sisteme să fie perfecţionate ţinând cont de ceea ce se întâmplă în economie. Ca modalităţi
de perfecţionare a sistemelor de salarizare întâlnim: corectarea sau rectificarea, participarea
sau implicarea şi socializarea sau interdependenţa.

Profitul
Concepţii referitoare la natura profitului au fost şi sunt diverse, adesea puternic
controversate. În gândirea economică clasică dobânda era confundată cu profitul, iar
mercantiliştii (Jean Baptiste Colbert) considerau că profitul apare doar într-un singur domeniu
de activitate şi anume din activitatea de comerţ.
Profitul economic contemporan: concept, funcţii şi factori
Profitul reprezintă venitul obţinut în urma combinării factorilor de producţie într-o
activitate economică, fiind privit din două unghiuri total diferite.
Profitul poate să fie privit ca un venit obţinut de o persoană fără a aduce nici o contribuţie
la realizarea acestuia. În această situaţie profitul primit este considerat un profit ilegal, iar
persoana respectivă profitor. De cele mai multe ori profitul ilegal este obţinut datorită
nerespectării legilor în vigoare.
Profitul poate să fie privit ca un venit obţinut dintr-o activitate economică de către cei
care au un avantaj în faţa concurenţei, avantaj datorat inovaţiei şi progresului. În această
accepţiune profitul este considerat profit legal, realizat datorită spiritului dinamic şi inovator al
întreprinzătorului.
Profitul nu trebuie confundat cu celelalte venituri fundamentale, în special cu salariul.
Trăsăturile prin care se delimitează de alte venituri le vom prezenta succint în continuare:
• Profitul nu este stabilit pe bază contractuală. Ţinând cont de evoluţia economiei nu
există posibilitatea să stabileşti dacă vei obţine sau nu profit şi nici mărimea sa. Se poate
previziona în linii mari care ar fi profitul ce se doreşte a se realiza.
• Profitul nu poate fi confundat cu celelalte venituri fundamentale (salariul, dobânda sau
renta). Profitul este obţinut de o firmă, de o persoana care utilizează capitalul deţinut într-o activitate
productivă.
• Profitul este venitul ce rămâne după formarea celorlalte venituri. Putem să cunoaştem
care este mărimea profitului doar după ce s-au constituit salariile, dobânzile şi rentele.
• Profitul are drept alternativă pierderea. Aşa cum am afirmat nu cunoaştem care va fi
mărimea profitului sau dacă reuşim să-l obţinem. Pentru firmele care nu reuşesc nici măcar să
recupereze, prin vânzarea bunurilor produse, costurile totale făcute, profitul aşteptat se
transformă în pierdere.
După modul de calcul profitul se clasifică în: profit contabil, profit economic, profit
normal, profit pur, profit brut, profit net.
Profitul contabil reprezintă excedentul de venit net peste costul contabil. Se calculează la
sfârşitul anului fiscal prin scăderea costului contabil din încasările totale obţinute. Profitul
contabil este identic cu profitul legal sau legitim.
Profitul economic reprezintă diferenţa dintre venitul total al întreprinderii şi costul de
oportunitate al factorilor de producţie utilizaţi într-o anumită perioadă.
Ambele tipuri de profit pot fi prezentate ca profit normal sau ca profit pur (supraprofit).
Profitul normal reprezintă acel nivel al profitului considerat suficient pentru a permite
desfăşurarea activităţii economice.

50
Profitul pur sau supraprofitul reprezintă venitul obţinut peste costurile oportune, fiind
venit în exces faţă de profitul normal. Este sigur că profitul pur va fi mai mare decât profitul
normal şi este profitul care stimulează pe întreprinzător să-şi continue activitatea.
Profitul brut reprezintă profitul obţinut înainte ca acesta să fie impozitat.
Profitul net sau admis reprezintă profitul brut din care s-a scăzut impozitul datorat
statului. Acesta este profitul care va rămâne la dispoziţia întreprinderii care l-a obţinut.
În economia concurenţială dinamică, viitorul firmei este totdeauna nesigur, incert, cu multe
riscuri imprevizibile şi neasigurabile. În acest context, profitul economic (pur) poate fi explicat fie
prin (a) inovaţii şi investiţii, fie prin (b) risc şi incertitudine.
(a) S-a spus deja că aşteptarea profitului stimulează pe întreprinzător să facă inovaţii şi
investiţii. În acest scop el atrage noi resurse în circuitul economic şi introduce noi tehnologii. O
astfel de preocupare împinge întreprinzătorul spre inovaţii. La rândul lor, inovaţiile stimulează
investiţiile, care stau la baza sporirii generale a producţiei şi ocupării, la mai buna organizare a
firmei. Fuga după profit stă la baza majorităţii inovaţiilor.
Totuşi, realizările privind profitul diferă foarte mult de aşteptări. Aceasta în sensul că
investiţiile, ocuparea şi ritmul creşterii sunt instabile şi nesigure. De regulă, realizările sunt mai
mici şi fluctuante. De aceea se spune că mobilul profitului acţionează ca un stimulent
„imperfect”, dar continuu pentru inovaţii şi investiţii. Profitul inovaţional este un caz special de
risc.
(b) Profitul economic poate fi considerat o remuneraţie a întreprinzătorului pentru
preluarea asupra sa a riscului şi incertitudinii. Dar, riscul este de două feluri: previzibil şi
asigurabil; imprevizibil şi neasigurabil. Izvor de profit este doar acesta din urmă.
În genere, asemenea riscuri constau din schimbări necontrolabile în cerere şi în veniturile
disponibile, în oferta concurenţei. Unele dintre aceste riscuri apar ca rezultat al schimbărilor în
desfăşurarea ciclului de afaceri. Înviorarea aduce profituri substanţiale majorităţii întreprinderilor, în
timp ce stagnarea şi recesiunea antrenează diminuări de profit, ba chiar şi pierderi. Schimbări
necontrolabile de către firmă se produc şi în condiţiile ocupării depline şi ale echilibrului monetar.
Unele riscuri sunt antrenate de schimbările în politicile guvernamentale.
În concluzie, profiturile economice (pure) şi pierderile pot fi asociate cu riscuri
neasigurabile, care apar atât din cauza trecerilor bruşte de la o stare la a economiei la alta, cât şi
din cea a mutaţiilor structurale generate de inovaţii şi investiţii.
Mărimea profitului poate să fie stabilită atât ca mărime absolută, cât şi ca mărime relativă.
În mărime absolută prezentăm masa profitului ca totalitatea profitului obţinut într-o
anumită perioadă de timp, prin scăderea costului total de producţie din încasările realizate în
aceeaşi perioadă.
Pr = CA - Cp
Ca mărime relativă se calculează rata profitului ca raport procentual între masa profitului
şi un element de referinţă (cifra de afaceri, activele totale, activele proprii, cost de producţie).
Pr Pr
Pr ' = 100 ; Pr ' = 100 ;
CA AT
Pr Pr
Pr ' = 100 ; Pr ' = 100
C Cp
unde: Pr = profit;
CA = cifra de afaceri;
AT = active totale;
C = active totale sau capitalul total propriu;
Cp = cheltuieli (costuri).

51
În funcţie de formula utilizată mărimea ratei profitului va fi diferită în funcţie de mărimea
numitorului.
Ratele profitului se pot calcula pe produs, pe ramură economică sau pentru întreaga
economie a unei ţări. Fiecare rată, indiferent de modul în care a fost calculată prezintă informaţii
referitoare la gradul de rentabilitate şi la eficienţa activităţii desfăşurate în întreprinderea
respectivă. Rentabilitatea şi eficienţa întreprinderii sunt mai mari cu cât ratele calculate vor fi
mai mari, deoarece prezintă raportul dintre rezultatul obţinut şi efortul depus pentru stabilirea
scopului dorit. Ratele profitului vor creşte în situaţia în care creşterea producţiei este superioară
creşterii consumului de factori de producţie.
Valorile stabile prin calcularea ratelor oferă informaţii importante atât în interiorul firmei, cât şi
în exteriorul acesteia. Decizia de investire se va lua cunoscând ratele profitului în domeniul în care
dorim să plasăm capitalul, precum şi rata dobânzii. În funcţie de mărimea acestor rate, se poate lua
cea mai bună hotărâre de plasare a capitalului deţinut.
Între masa şi rata profitului există o relaţie direct proporţională, odată cu creşterea masei
profitului creşte şi rata, şi invers. Asupra masei profitului acţionează o serie de factori, printre
care amintim:
• productivitatea factorilor de producţie, care influenţează direct producţia, recomandându-se utilizarea
acestora cu raţionalitate de către întreprinzător;
• preţul de vânzare şi costul, influenţa acestora fiind diferită, masa profitului este direct
proporţională cu preţul de vânzare şi invers proporţională cu costul;
• volumul, structura şi calitatea producţiei, aceste variabile acţionând separat sau în
totalitate asupra profitului;
• viteza de rotaţie a factorilor de producţie, influenţa acesteia fiind directă.
Locul şi rolul profitului în activitatea economică sunt stabilite şi din prisma funcţiilor
acestuia: indicator al raţionalităţii economice a firmei; motivaţie a progresului economic;
stimulent al acceptării riscului în afaceri; factor incitant al sporirii efortului pentru eficienţă şi
calitate; mobil al cultivării spiritului de economie; sursă principală de autofinanţare; sursă de
venit pentru bugetul statului.
Modul de repartiţie al profitului se realizează pe baza unor reguli şi reglementări. Prima
etapă este reprezentată de stabilirea impozitului pe profit, calculat la profitul brut. După
calcularea impozitului pe profit se stabileşte mărimea profitului net, care urmează să fie
repartizat în funcţie de forma juridică de organizare.
În cea mai mare parte a cazurilor profitul net se repartizează având în vedere următoarele
fonduri:
• constituirea rezervelor legale (provizioanele);
• fixarea cotei – părţi de profit pentru remunerarea managerilor – administratori;
• stabilirea fondurilor pentru autofinanţare;
• stabilirea fondului pentru primele excepţionale atribuite unor salariaţi;
• determinarea părţii din profitul net ce se transformă în dividende.
Modul în care este împărţit profitul net ridică multe discuţii. Pe de o parte se doreşte ca
suma stabilită pentru dividende să fie mai mare prin renunţarea la alte elemente, pe de altă parte
fără o investiţie în dezvoltare şi inovare nu se va putea vorbi despre o evoluţie mulţumitoare a
firmei în viitor.

Dobânda şi rata dobânzii


Capitalul de împrumut este cea mai veche formă de capital. De aceea, de el, ca şi de venitul
adus – dobânda – au fost interesaţi toţi marii economişti ai lumii.

52
În concepţia lui Adam Smith, dobânda este un venit derivat din profit sau aflat în interdependenţă ce acesta,
ambele fiind dependente de mărimea şi dinamica salariilor.
David Ricardo consideră că “dobânda, deşi în ultimă instanţă în mod permanent determinată de profit, este,
totuşi, supusă unor variaţii temporare din alte cauze”. El este de părere că majoritatea oamenilor preferă să deţină
disponibilităţi băneşti în formă lichidă.
În viziunea lui Karl Marx, dobânda recompensează capitalul de împrumut, capitalul autonomizat din
capitalul industrial.
Alfred Marshall nu delimitează dobânda de profit, pentru el ambele tipuri de venit sunt legate de
organizaţie. Consideră că dobânda netă este venitul încasat ca urmare a aşteptării scadenţei pentru obţinerea
sumelor împrumutate, iar dobânda brută include şi o asugurare împotriva riscul asumat.
John Maynard Keynes prezintă şi el tendinţa populaţiei de a păstra disponibilităţile deţinute în formă
lichidă. El consideră dobânda ca fiind venitul primit pentru nontezaurizare, primit nu pentru aşteptarea
redobândirii sumelor deţinute, ci pentru asumarea unui risc.
Knut Wicksell a ajuns la concluzia că rata dobânzii depinde de excesul şi de raritatea banilor existenţi într-
o economie. Rata naturală a dobânzii corespunde unei situaţii de echilibru în care moneda nu intervine în stabilirea
schimburilor.

Dobânda – venit fundamental actual


Dobânda este un venit care are o importanţă deosebită în economia contemporană. Banii de
care dispun agenţii economici sunt de cele mai multe ori păstraţi pe anumite perioade în conturi
bancare. Venitul obţinut pentru depozitarea sumelor deţinute în conturi poartă numele de
dobândă. În situaţiile în care nu există o cantitate suficientă de monedă, se poate apela la
obţinerea de credite şi astfel venitul plătit pentru utilizarea acesteia se numeşte tot dobândă.
În unele teorii clasice dobânda este adesea confundată cu profitul. De fapt, aceasta este o
formă a profitului primită de persoana care a împrumutat pentru o anumită perioadă altei
persoane. Posesorul sumelor de bani primeşte acest venit (dobânda) drept recompensă pentru
economisire, dar şi pentru faptul că nu utilizează capitalul deţinut acordând acest drept altei
persoane.
În prezent dobânda poate să fie definită în sens restrâns şi în sens larg.
În sens restrâns, dobânda reprezintă venitul ce revine proprietarului capitalului împrumutat
pentru cedarea dreptului de folosinţă a sumei respective pe o perioadă determinată de timp şi pentru
riscul asumat.
În sens larg, dobânda reprezintă venitul obţinut de proprietarul oricărui capital utilizat
într-o activitate economică cu un risc normal. Astăzi doar acest concept este operaţional.
Fie că privim dobânda în sens larg sau în sens restrâns, mărimea şi dinamica acesteia sunt
exprimate cu următorii indicatori:
• masa dobânzii sau suma absolută a acesteia (D);
• rata dobânzii sau valoarea relativă (d).
Masa dobânzii reprezintă suma primită anual exprimată în procente pentru capitalul
împrumutat. Există două moduri prin care calculăm dobânzii:
- dobânda simplă care reprezintă suma primită în fiecare an pentru capitalul împrumutat, fără a
capitaliza dobânda. Formula de calcul este:
D = C ×d
unde: C = mărimea creditului; d = rata dobânzii
- dobânda compusă care reprezintă suma primită după un anumit număr de ani, dar în această situaţie
capitalizând dobânda. Formula de calcul este:
D=
S−nC

(d )
n
Sn =
C +1
unde: Sn = suma primită după n ani; n = numărul de ani

53
Rata dobânzii reprezintă raportul exprimat în procente dintre masa dobânzii şi capitalul
utilizat în condiţii normale.
D
d = × 100
C
Rata dobânzii se poate calcula în mai multe moduri: rata nominală a dobânzii, care reprezintă
venitul adus într-un an de o unitate monetară investită; rata reală a dobânzii, care reprezintă rata
nominală a dobânzii corectată cu rata inflaţiei. De asemenea, putem să calculăm: rata brută a
dobânzii sau rata netă a dobânzii, iar în funcţie de timp: rata dobânzii pe termen scurt, pe termen
mediu sau pe termen lung.
Rata dobânzii este influenţată de cererea şi de oferta de credit. Astfel, în situaţia în care
dobânda este mare cererea de credit scade deoarece în aceste condiţii pentru cel care s-a
împrumutat dobânda este suma pe care trebuie să o restituie alături de credit. Dacă dobânda
este mare, atunci oferte de credit creşte, deoarece cel care împrumută sumele deţinute, va
încasa la scadenţă alături de sumele creditate şi dobânda aferentă. În perioada în care dobânda
este mică situaţiile sunt invers, adică cererea de credit creşte, iar oferta de credit se reduce.
Alături de oferta şi de cererea de credit mai sunt şi alţi factori care influenţează rata
dobânzii.
Pe termen lung, scăderea ratei dobânzii este influenţată de:
 dezvoltarea generală a economiilor;
 scăderea relativă a productivităţii capitalului;
 politici antiinflaţioniste stabilite de guvern;
 creşterea autofinanţării întreprinderilor.
Pe termen lung, creşterea ratei dobânzii este determinată de:
 creşterea costurilor serviciilor, inclusiv cele bancare;
 emigrarea capitalurilor flotante şi speculative;
 creşterea înclinaţiei spre investiţii
 apariţia războaielor sau a altor evenimente majore.
Stabilirea ratei dobânzii este influenţată astfel de mai mulţi factori, care pot acţiona în mod
direct sau indirect, în acelaşi sens sau în sens diferit.

Inegalitatea în venituri
Distribuţia funcţională a venitului naţional se referă la sursele veniturilor
fundamentale: muncă, pământ, capital. În legătură cu legitimitatea diferitelor forme de venit, s-
au purtat discuţii ample şi contradictorii de-a lungul ultimelor două secole. Dezbaterea cea mai
aprinsă, cu ample conotaţii politice, s-a purtat cu privire la esenţa profitului şi la cea a
salariului, cu privire la raporturile de mărime dintre ele.
Datele oficiale americane atestă, mai întâi, că ponderea majoritară a fost şi este deţinută de veniturile ce îi
recompensează pe salariaţi (ele deţineau circa 71,2% din venitul naţional în 1998 faţă de 69,8 în 1960). Se
observă, de asemenea, creşterea mult mai puternică a venitului-dobândă. Creşterea dobânzii nete de la 11,3
miliarde de dolari în 1960 la 449 miliarde în 1998, creştere mai puternică decât a celorlalte venituri, a însemnat
sporirea ponderii acestui venit de peste 2,3 ori (de la 2,9% la 6,4% din întreg venitul naţional al ţării). În ceea ce
priveşte ponderea profiturilor corporaţiilor, acesta s-a redus de la 11,5% în 1960 până la 10,5% în anul 1998. Mai
importantă este însă ponderea profiturilor nete (după plata impozitelor). În anul 1998, această pondere era de
6,9%, faţă de 6,4% în 1960.
În total veniturilor aduse de capital (profit + dobânzi) în SUA în aceste patru decenii ale secolului trecut au
crescut ca pondere de la 9,3 la sută la 13,3 la sută, mult mai semnificativ decât ponderea veniturilor salariale.
Schimbările de ponderi ale celor două venituri (dobândă netă şi profiturile corporaţiilor)
se explică atât prin semnificaţia crescândă a rolului creditului în economia americană, cât şi

54
prin modificarea opticii şi metodologiilor de înregistrare şi afectare a profiturilor. În ultimul
timp, profitul corporaţiilor se calculează ca venit net al firmei, pentru funcţiile îndeplinite de
aceasta, nu ca venit ce recompensează capitalul propriu.
Distribuţia funcţională a venitului este privită din perspectiva diferitelor categorii de
subiecţi principali de venit. În acest sens, se calculează şi se apreciază mărimile şi dinamicile
veniturilor salariaţilor manuali comparativ cu cele ale salariaţilor non-manuali; idem, beneficiile
firmelor de afaceri mari şi beneficiile întreprinderilor mici şi mijlocii etc.
Pe baza datelor referitoare la veniturile medii brute săptămânale ale unui salariat se pot face
unele consideraţii cu privire la inegalitatea în veniturile din muncă pe diferite categorii de profesii.
Desigur, raporturile de mărime dintre veniturile medii ale diferitelor profesii exprimă, în primul
rând, importanţa economico-socială a acestora, precum şi eforturile, şansele sacrificate pentru
însuşirea uneia sau alteia dintre ele. În acelaşi timp, diferenţele între câştigurile săptămânale ale
salariaţilor respectivi reflectă situaţia concretă pe pieţele muncii.
Inegalitatea dintre oameni este analizată şi pe categorii de familii - subiecţi de venituri. În
toate ţările dezvoltate economic se foloseşte, în acest scop, gruparea menajelor (gospodăriilor
familiale) în cinci categorii de familii, după nivelul veniturilor încasate de fiecare dintre ele. Sunt puse
în evidenţă ponderile celor 5 categorii de familii înainte de plata impozitelor şi de repartiţia profiturilor
şi după aceste operaţiuni.
Inegalităţile în ceea ce priveşte veniturile sunt aprofundate prin cercetarea surselor de venit
ale celor cinci grupe de familii. Ponderile diferitelor surse au fost calculate în veniturile familiilor
după plata impozitelor şi contribuţiilor sociale, respectiv după rolului creditului în economia
americană, cât şi prin modificarea opticii şi metologiilor de înregistrare şi afectare a
profiturilor. În ultimul timp, profitul corporaţiilor se calculează ca venit net al acestora, pentru
funcţiile îndeplinite de întreprindere ca entitate, respectiv de întreprinzător.
Distribuţia avuţiei (naţionale) este un alt indiciu al inegalităţii dintre oameni.
Măsurarea avuţiei naţionale prezintă multe dificultăţi, aceasta făcându-se cu mari aproximări. Cu
toate acestea, toate ţările îşi evaluează avuţia.
Comparându-se distribuţia avuţiei cu cea a venitului, se poate constata că repartiţia avuţiei
evidenţiază inegalităţi mai mari decât cea a venitului. Pentru că, se ştie acest lucru, dacă nimeni
nu poate supravieţui fără un minimum de venit, mulţi pot să trăiască fără a economisi şi fără a
constitui active imobilizate. Inegalităţile în venituri şi în avere se reflectă în modalităţile diferite
de trai, în inegalitatea oamenilor în faţa morţii (speranţa medie de viaţă).
Mai trebuie avut în vedere şi faptul că inegalităţile se însumează, se înlănţuiesc pe o traiectorie
circulară în fiecare etapă a vieţii: o poziţie socială mai puţin avantajoasă din start dă mai puţine
şanse de reuşită, iar şansele de reuşită mai puţine reduc speranţa de promovare socială.
Există mai multe cauze ale inegalităţii economice. Sunt studii care analizează cauzele
inegalităţii în venituri prin inegalitatea în avere şi invers. Relaţia dintre mărimea şi dinamica
averilor şi mărimea şi dinamica veniturilor este, în acest fel, mult simplificată şi, deci, nerealistă
pentru condiţiile contemporane.
Cu toate acestea, cei mai mulţi specialişti apreciază că la baza inegalităţii în avere stau
patru cauze majore.
Prima dintre ele decurge din procesul moştenirilor, care perpetuează respectiva
inegalitate de la o generaţie la alta. A doua cauză majoră constă în inegalitatea în venituri, ştiut
fiind că oamenii cu venituri mari pot să economisească mai mult. Înclinaţiile diferite de a
economisi reprezintă a treia cauză majoră a inegalităţii în avere. În sfârşit, a patra cauză a stării
arătate este redusă la talentul şi norocul antreprenorial şi investiţional al unor persoane.
În ceea ce priveşte inegalitatea în venituri, aceasta este pusă pe seama unui număr de
factori, condiţii şi împrejurări. Enumerăm câteva dintre cauzele inegalităţii în venituri:

55
- inegalitatea în avere, oamenii cu avere mai mare având şanse de a obţine şi alte venituri
decât cele din munca proprie;
- diferenţele de abilitate, unele persoane având forţă fizică, inteligenţă, dexteritate mai mari
decât semenii lor, pe care le valorifică;
- diferenţele de atitudine, unii oameni ştiind să rişte la timpul oportun;
- calificările diferite, ceea ce reprezintă premise inegale de a obţine venituri;
- numărul diferit de ore de muncă prestate;
- poziţiile diferite (de monopol sau de monopson) pe pieţele de bunuri;
- discriminarea, cum ar fi cea rasială, pe sexe, pe vârste, de mediu social;
- gradul implicării guvernului în redistribuirea veniturilor;
- şomajul etc.
În concluzie, putem spune că posesorii factorilor de producţie, respectiv cei care au
creat produsul net într-o economie, vor beneficia de venitul creat pentru a-şi cumpăra cele
necesare traiului (hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, diverse servicii). Obţinerea şi cheltuirea
venitului de către fiecare om reprezintă drepturi fundamentale ale acestuia. Întrucât resursele
sunt limitate, trebuie să sporim venitul naţional, deoarece el este singura sursă de plată pentru
serviciile efectuate, care să asigure bunăstarea fiecăruia, ştiut fiind că, cu cât produsul total net al
unui popor este mai mare, cu atât şi partea care revine, în medie, fiecăruia este mai ridicată.

CIRCUITUL ECONOMIC DE ANSAMBLU


Macroeconomie şi guvernare
Macroeconomia este partea teoriei economice care studiază activitatea economică, aşa
cum se manifestă ea la scara economiei naţionale a unei ţări. În macroeconomie se realizează
agregarea cererii şi ofertei globale*, se manifestă fluxurile între agenţii economici sub forma
circuitelor sintetice de ansamblu, se exprimă veniturile şi cheltuielile, consumul intermediar şi
consumul final, precum şi economiile şi investiţiile, exportul net etc., la scara întregii ţări.
La disciplina de microeconomie au fost evidenţiate virtuţile pieţelor concurenţiale şi funcţiile
lor generale în ansamblul sistemului mixt al economiei de piaţă. S-a subliniat faptul că sistemul
formării preţurilor se întemeiază, în principal, pe libera iniţiativă a oamenilor, generată de proprietatea
privată. Forma activă a liberei iniţiative este concurenţa însăşi, mecanismul funcţionării economiei de
piaţă fiind unul concurenţial.
Teoria modernă a concurenţei postulează că aceasta coexistă cu elemente monopoliste şi
internaţionaliste, că ea este multiformă şi imperfectă. Tocmai prin aceste caracteristici, concurenţa este
efectivă, dinamică şi pozitivă.
Absolutizarea virtuţilor concurenţei, îndeosebi exagerarea rolului liberei concurenţe în
economia contemporană, a generat în plan doctrinar-ideologic ceea ce unii specialişti au numit
fundamentalismul de piaţă.
Încă de la începutul elaborării modelului pieţei cu concurenţă perfectă s-a înţeles valoarea
teoretică şi didactică a acestuia, fără ca el să reflecte realităţile economice din ţările cu sisteme
mixte de piaţă.
Opusă fundamentalismului de piaţă este concepţia statului - providenţă, prin care se
caracterizează acele state care folosesc sisteme extinse de protecţie socială şi care promovează
politici de reducere a inegalităţilor economice şi sociale. Până aici lucrurile sunt în limite
normale şi chiar de dorit.

*
conceptele de cerere agregată şi ofertă agregată vor fi tratate în capitolul următor.
56
Statul - providenţă este însă un stat social care, în numele securităţii şi / sau al egalităţii
între oameni se substituie, parţial, pieţei şi îi corectează rezultatele bune
S-au manifestat două forme principale de stat - providenţă în ţările occidentale: statul
protector şi statul redistributiv. Prima dintre ele s-a dezvoltat începând cu criza mondială din anii
1930 şi urmărea limitarea costurilor sociale provocate de eşecurile pieţei (şomaj, boală şi
bătrâneţe neasigurate). A doua s-a impus în anii postbelici şi a urmărit reducerea marilor
inegalităţi provocate şi întreţinute de mecanismul pieţei libere.
După cum se ştie, sistemul economic de piaţă este mixt, iar mecanismul de funcţionare a
acestuia presupune îmbinarea principiilor pieţei libere concurenţiale cu intervenţia
guvernamentală, piaţa concurenţială având rolul determinant. Anticipând, se poate spune că
alocarea eficientă a resurselor şi optimizarea relaţiei dintre eficienţă, echitate şi creştere
economică se pot asigura prin punerea în valoare a virtuţilor pieţei şi a rolului benefic al
guvernului.
Formarea liberă a preţului este o condiţie fundamentală a funcţionării mecanismului
economiei de piaţă, dar acest mecanism real presupune implicarea statului, el fiind prezent (mai
mult sau mai puţin) în toate ţările, indiferent de natura sistemului economic existent sau de
nivelul dezvoltării economico-sociale. Pentru a-şi îndeplini menirea de garant al bunei
funcţionări a economiei, puterea publică trebuie să exercite rolul de arbitru. Imparţialitatea
acesteia trebuie să se manifeste în sensul edictării celor mai bune legi şi vegherii ca acestea să fie
respectate de toţi actorii economici. În cazul în care pe piaţă se manifestă dezechilibre temporare,
statul trebuie să intervină pentru reducerea sau chiar eliminarea acestora, dacă este posibil. Statul
poate ajuta producătorii prin subvenţii, cumpărarea de produse şi stocarea lor, contingentarea
unor produse, acordarea unor facilităţi la export, practicarea unor politici selective în domeniul
fiscal etc., când are drept scop susţinerea anumitor sectoare, firme, categorii de produse, în
funcţie de interesele acestuia, sau se poate implica în susţinerea consumatorilor prin măsuri de
politică socială.
În cazuri extreme (războaie, calamităţi naturale, crize profunde, deteriorarea climatului
economico-social), autoritatea publică poate interveni prin fixarea preţurilor, blocarea acestora,
limitarea lor (prin mecanismul preţurilor minime şi maxime).
Stabilirea unui nivel minim al preţurilor reprezintă, de regulă, o modalitate de protejare a
intereselor producătorilor. Prin lege, se interzice vânzarea bunurilor economice sub un anumit
preţ (preţ prag sau minim). Acest obiectiv poate fi atins numai dacă nivelul acestui preţ este mai
mare decât preţul de echilibru*.
Figura nr. 1.1

P
O
P m i n
M C M O

E
P E

0 Q C - Q E + Q O Q C / O

Politica preţului minim

*
pentru conceptul de preţ de echilibru, vezi Microeconomie, Ed. Independenţa Economică, Piteşti, 2007, cap. 10
57
Stabilirea preţului minim deasupra celui de echilibru (Pmin > PE) induce modificări atât în
cantitatea cerută faţă de cea de echilibru (QC < QE), cât şi în cantitatea oferită faţă de cea de
echilibru (QO > QC). Apare, deci, un excedent de ofertă faţă de cerere, pe termen scurt măsura
fiind benefică. Dacă aceasta se aplică pe perioade lungi, ea conduce la efecte contrare.
În cazul stabilirii unor preţuri maxime (preţuri plafon) de către autorităţi, se are în vedere
protejarea cumpărătorilor, creşterea cererii şi a consumului, cât şi a ofertei. Pentru a obţine efectul dorit
este necesar ca preţul maxim să se situeze sub nivelul celui de echilibru (PMax < PE).

Figura nr. 1.2


P
O

E
P E
M O M C
P M a x

0 Q O - Q E + Q C Q C / O

Politica preţului maxim

La preţul maxim (mai mic decât cel de echilibru), cantitatea cerută este mai mare decât cea
oferită. În cazul menţinerii acestei măsuri pe perioade îndelungate, preţul maxim antrenează un
efect invers: din modalitate de protejare a consumatorilor devine un instrument care generează
penurie de produse şi creează imposibilitatea consumatorilor de a-şi procura bunurile şi satisface
nevoile respective.
Indiferent de modul în care se implică în economie, statul trebuie să urmărească în mod
prioritar crearea unei economii de piaţă funcţionale, având ca obiectiv pe termen lung dezvoltarea
durabilă a ţării.

Externalităţi şi bunuri publice. Eşecul pieţei


A. Externalităţile, ca formă de eşec al pieţelor, sunt legate de acele bunuri şi servicii despre
care se spune că au efecte răspândite. Altfel spus, producerea sau consumarea lor afectează indirect
şi alte persoane decât persoanele producătoare şi / sau consumatoare ale acestora.
Noţiunea de externalitate a fost introdusă în limbajul economic la începutul secolului al
XX-lea de către economistul englez Alfred Marshall. În concepţia lui, externalităţile reprezintă
o ilustrare a faptului că agenţii economici sunt independenţi din punctul de vedere al alegerii
modului de alocare a resurselor.
Externalităţile definesc (exprimă) acele situaţii din economie în care preţurile pieţei nu
reflectă unele dintre costurile sau beneficiile asociate producţiei sau consumului; acele costuri
sau beneficii care nu sunt reflectate în preţurile pieţei au caracter extern, adică sunt asociate unei
(unor) terţe părţi.
Externalităţile sunt un caz de eşec al pieţelor deoarece, în absenţa unor intervenţii corectoare,
piaţa liberă ar duce la niveluri de producţie şi / sau de consum care nu corespund alocării eficiente a
resurselor.
Explicarea externalităţilor presupune clarificarea, în prealabil, a conceptelor de costuri
private şi costuri sociale, pe de o parte şi de beneficii sociale şi beneficii private, pe de altă parte.
58
Costurile private constau din acele cheltuieli suportate direct de unităţile producătoare ale
bunurilor potenţial generatoare de externalităţi.
De pildă, în producţia de stat, asemenea criterii sunt determinate de consumul productiv al
factorilor încorporat în preţul oţelului (minereu de fier, energie electrică, cocs metalurgic, mână de
lucru etc.).
Costurile sociale exprimă toate cheltuielile şi toate şansele sacrificate suportate de
membrii comunităţii în urma organizării şi desfăşurării unei anumite activităţi.
În continuarea exemplului de mai sus, costurile sociale includ şi unele costuri externe,
cum ar fi costul aferent utilizării aerului curat, suportat de persoanele afectate de poluarea
atmosferei.
Beneficiul privat se extinde la acele utilităţi în consum de care se bucură doar subiecţii
(persoanele) implicate direct într-o activitate oarecare producătoare de bunuri cu oferte
răspândite.
Teoria economică clasifică externalităţile după mai multe criterii, fiecare criteriu fiind la baza
unei categorii speciale de externalităţi.
Beneficiul social semnifică expresia valorică a tuturor utilităţilor în consum de care
beneficiază membrii unei comunităţi rezultate din organizarea şi desfăşurarea unei activităţi.
O parte a beneficiului social nu este încorporat în preţul pieţei; el este extern pieţei şi este
însuşit de alte persoane decât cele participante la tranzacţii.
După natura lor, externalităţile sunt de consum şi de producţie. După forma de
exprimare, acestea pot fi monetare şi tehnologice. În funcţie de sensul lor economic,
externalităţile sunt pozitive şi negative.
Externalităţile pozitive exprimă acea situaţie de piaţă în care beneficiul social este mai mare
decât cel privat, el cuprinzând şi beneficiile externe, ca utilităţi însuşite de terţe persoane. Acest gen
de externalităţi se concretizează în niveluri de producţie şi / sau de consum mai mici decât cele care
corespund alocării eficiente a resurselor.
Externalităţile negative se definesc prin faptul că beneficiile sociale sunt mai reduse
decât cele private, respectiv costurile sociale sunt mai mari decât costurile private; primele
costuri le includ şi pe cele externe, suportate de terţe persoane.
În cazul acestor externalităţi, nivelul producţiei şi / sau al consumului sunt mai mari decât
cele care ar corespunde alocării eficiente a resurselor.
Figura din caseta nr. 1.1 este astfel concepută încât să concretizeze situaţia de eşec al
pieţelor prin externalităţile negative. Este un caz particular al situaţiei de eşec al pieţelor care
constă în discrepanţele dintre costurile şi beneficiile private, pe de o parte şi beneficiile şi
costurile sociale, pe de altă parte.
B. Internalizarea externalităţilor negative presupune (constă) încorporarea costurilor
externe în preţul pieţei; aceasta prin crearea de instituţii adecvate şi adoptarea de reguli de
conduită care să-i determine pe producătorii de astfel de efecte să trateze costurilor şi beneficiile
sociale ca şi pe cele private.
În practică s-au folosit mai multe metode de internalizare a efectelor negative externe.
Dificultăţile în aplicarea uneia sau alteia dintre metode decurg din cele de măsurare a efectelor
externalităţilor negative.
În primul rând, s-a impus aşa-numita metodă poluator - plătitor, care constă în măsuri
administrative de fixare a preţului la un nivel superior (în care să se includă costurile externe) şi
în limitarea ofertei poluante. În acest fel, administraţiile îi taxează pe poluatori.
În al doilea rând, se foloseşte metoda subsidiarităţii. Aceasta se concretizează în
existenţa unui întreprinzător privat utilizator care propune şi practică o indemnizaţie ce se
atribuie producătorilor - poluatori pentru ca aceştia să accepte reducerea ofertei lor.

59
În al treilea rând, se practică taxele prin care costurile private sunt aduse la nivelul celor
sociale. Taxele şi impozitele aplicate activităţilor poluante se îndreaptă sub formă de subvenţii
spre cei care suportă efectele externe negative. Metoda respectivă este cunoscută sub denumirea
taxă Pigon. Folosirea unui sistem corespunzător impozite - subvenţii poate să asigure o alocare
eficientă a resurselor.
În al patrulea rând, s-a practicat şi se recomandă soluţia Coase, soluţie care se poate aplica în
cazul unui număr redus de agenţi afectaţi de o externalitate negativă şi care evită intervenţia statului. Mai
concret, metoda constă în crearea pieţei drepturilor de proprietate, statul implicându-se în formarea şi
consolidarea acestei pieţe. În plus, acesta iniţiază şi dezvoltă tarife pentru acele utilizări care în aparenţă
sunt gratuite.
Importanţa deosebită a analizei Coase rezultă din faptul că atrage atenţia asupra rolului pe
care îl au drepturile de proprietate în situaţiile de eşec al pieţelor.
Bunurile publice şi piaţa. Producerea şi consumarea bunurilor publice (colective)
reprezintă o altă formă (situaţie) de eşec al pieţelor. Aceste bunuri se definesc şi se caracterizează
prin antiteză cu bunurile economice private.
Bunurile private sunt acele bunuri economice din a căror producere şi utilizare se obţin
beneficii exclusive şi rivale.
Aceste bunuri sunt exclusive întrucât pot fi utilizate numai de persoanele care le deţin şi
care au achitat contravaloarea beneficiilor rezultate din folosirea lor.
Rivalitatea bunurilor private se referă la faptul că o unitate suplimentară dintr-un astfel
de bun are întotdeauna un cost marginal pozitiv. Acest cost este suportat de cel ce cumpără
unitatea respectivă.
Producţia şi alocarea bunurilor private sunt reglate de mecanismele specifice pieţei.
Bunurile publice sunt acele bunuri care se caracterizează prin nonexclusivitate şi prin
nonrivalitate în producţie şi consum.
Un bun public este nonexclusiv sau indivizibil în consum în sensul că poate fi consumat
simultan de mai multe persoane (de o anume colectivitate). Dacă un astfel de bun este asigurat
pentru un consumator, atunci el devine disponibil pentru oricare alt consumator potenţial.
Nonexcluziunea este o trăsătură a bunurilor publice care exprimă indivizibilitatea cererii.
Nonrivalitatea sau indivizibilitatea în producţie se caracterizează prin aceea că pentru
orice consumator suplimentar costul social marginal este egal cu zero. Deci, oferta totală a unui
bun public nu se diminuează dacă bunul respectiv este consumat de un individ sau de o
colectivitate. S-ar putea spune că nonrivalitatea bunurilor publice nu presupune efectuarea unor
costuri variabile. Or, costul marginal este doar variabil şi doar unitar.
Bunurile economice care întrunesc integral cele două caracteristici se numesc bunuri publice
pure. Exemple tipice de asemenea bunuri publice sunt apărarea naţională, iluminatul străzilor etc.
La polul opus se află bunurile private pure, care se caracterizează prin excluziune perfectă
şi prin rivalitate.
În realitatea economică contemporană există numeroase cazuri de bunuri mixte, de
bunuri de merit, de nemerit.
Bunurile de merit (merit goods) sunt acele bunuri pe care guvernul le impune
consumatorilor sau îi încurajează să le consume. În această acţiune se pleacă de la constatarea că

60
anumiţi consumatori potenţiali nu cunosc adevăratul beneficiu ce se poate obţine prin folosirea
acestor bunuri (de pildă, centurile de siguranţă pentru şoferi).
Bunurile de nemerit (demerit goods) sunt acele bunuri pe care guvernele şi societatea le
interzic sau le restricţionează în consum, considerându-se că unele persoane nu sunt conştiente
de efectele lor nocive pentru sănătatea omului (de exemplu, drogurile).
Atât în cazul bunurilor de merit, cât şi în cel al bunurilor de nemerit, s-a impus o atitudine
paternalistă din partea societăţii, care este susţinută cu judecăţi de valoare şi, mai puţin, cu
calcule economice profesioniste.
În caseta nr. 1.1. se realizează un tablou sinoptic al caracteristicilor diferitelor tipuri de
bunuri.
D. Virtuţile şi eşecul pieţei. Dacă există un sistem economic caracterizat prin dominaţia
legii şi ordinii, iar drepturile de proprietate sunt bine definite şi apărate, atunci economia de piaţă
modernă poate funcţiona relativ bine, fără sprijinul suplimentar al guvernelor.
Pieţele libere sunt instituţii semnificative. Semnalele date prin preţurile formate pe baza
confruntării forţelor pieţei coordonează deciziile luate separat de milioane de agenţi economici
independenţi, toţi aceştia urmărindu-şi propriile lor interese. Fără alte precizări, în condiţiile
arătate, pieţele îşi îndeplinesc funcţiile mai bine decât orice altă alternativă cunoscută de
organizare economică.
Această apreciere generală cu privire la virtuţile pieţei va fi concretizată, în continuare,
prin câteva aspecte.
• Piaţa liberă oferă şansa unei mai bune informaţii pentru toţi participanţii la
activităţile economice. Preţurile pieţei asigură o mare cantitate de informaţie (rapidă,
ieftină şi obiectivă) despre condiţiile funcţionării pieţelor în permanentă schimbare.
• Aceste pieţe se caracterizează printr-o mai mare flexibilitate, comparativ cu orice
alternativă disponibilă. Sistemul de piaţă descentralizat este mai flexibil şi lasă mai
mult loc pentru o adaptare personală în orice moment. De pildă, măsurile luate de
guverne pentru reducerea generală a consumului prin raţionalizări s-au dovedit
pretutindeni până la urmă falimentare, în timp ce piaţa a rezolvat şi rezolvă această
problemă.
• Mai buna adaptabilitate a participanţilor la schimb este un alt aspect al virtuţilor
pieţei. Aceasta înseamnă că subiecţii economici reacţionează prompt şi în permanenţă
la semnalele - preţuri, care se modifică continuu sub influenţa factorilor pieţei.
• Economia de piaţă descentralizează puterea şi, în acest fel, este nevoie de mai puţină
coerciţie asupra indivizilor decât în alte tipuri de economii. Se ştie că puterea de a aloca
resurse creează oportunităţi mari de mită, corupţie şi alocare în funcţie de interesele
administratorilor centrali.
În concluzie, toate aceste aspecte creează premisele pentru o alocare optimă sau
eficientă a resurselor, pentru asigurarea echilibrului general.
Piaţa liberă face posibilă atât eficienţa productivă, cât şi eficienţa alocativă.
Eficienţa productivă se manifestă (există) atunci când singurul mod de a produce mai mult
dintr-un produs este de a produce mai puţin din altul; este, deci, imposibil să se realoce resursele în aşa
fel încât să se producă mai mult dintr-un bun fără a se produce mai puţin din altul.
Invers, alocarea productiv ineficientă a resurselor apare atunci când este posibil să se
producă mai mult dintr-un produs fără a se produce mai puţin din orice alt produs.
Eficienţa productivă a resurselor se manifestă atât în cadrul fiecărei firme, cât şi la
nivelul unei industrii.
61
Eficienţa productivă la nivelul firmei se defineşte prin aceea că fiecare firmă trebuie să
producă o anumită producţie la costul cel mai mic cu putinţă.
Eficienţa productivă la nivelul unei industrii (a unei ramuri) este prezentă dacă toate
firmele care o compun au acelaşi cost marginal.
În situaţia în care costurile marginale ale firmelor ar fi inegale, resursele s-ar deplasa de la
firmele cu costuri marginale mari spre cele cu astfel de costuri mai mici.
Eficienţa alocativă este indicatorul care pune în relaţie alocarea resurselor cu producerea de
bunuri şi servicii. Această eficienţă presupune alegerea între diferite puncte alternative de pe curba
posibilităţilor de producţie. Găsirea punctului de eficienţă alocativă maximă pe curba posibilităţilor
de producţie are loc la acel nivel al producţiilor în care costul marginal al producerii fiecărui bun este
egal cu preţul pieţei. Eficienţa alocativă a resurselor înseamnă că este imposibil să-i fie mai bine
cuiva fără ca, în acelaşi timp, altora să le fie mai rău.
Deci, economia se caracterizează printr-o eficienţă alocativă atunci când costul marginal
este egal cu preţul de piaţă în toate industriile, atunci când este imposibil să se realoce resursele
între linii alternative de producţie pentru a mări satisfacţia consumatorului.
Eşecul pieţei este sintagma care sintetizează toate situaţiile când pieţele libere nu asigură
o alocare eficientă a resurselor, situaţii de ineficienţă şi de inechitate în societate.
Aceste situaţii sunt coroborate cu acţiunea corectoare a guvernelor şi cu crearea pieţei
drepturilor de proprietate. În context, este demn de reţinut faptul că piaţa este o instituţie în
cadrul căreia se schimbă atât bunuri (obiectul proprietăţii), cât şi dreptul de control asupra
modului de utilizare a respectivelor bunuri.
Cauzele eşecului pieţei sunt: dificultatea individualizării dreptului de proprietate; existenţa
unor costuri tranzacţionale semnificative; eşecul negocierii unor acorduri mutual avantajoase de
schimb.
Individualizarea dreptului de proprietate se face adesea cu mare greutate ca urmare a
excluziunii imperfecte şi a gradului redus de transferabilitate.
Excluziunea imperfectă apare, în primul rând, atunci când dreptul de proprietate este deţinut
de un grup de persoane. De pildă, drumul public aparţine tuturor proprietarilor şi utilizatorilor de
vehicule.
Conştientizarea socială a acestor dificultăţi a condus la instituţionalizarea apărării drepturilor de
proprietate prin efectuarea de costuri cu excluziunea, respectiv costuri cu acţiunile de prevenire, identificare
şi pedepsire a acelora care încearcă să utilizeze ilegal un anume bun.
Gradul redus de transferabilitate constă în limitarea drepturilor legale de vânzare a
unor bunuri, proprietarii neavând posibilitatea să încheie contractele de schimb pe care ei le
consideră cele mai avantajoase. Costurile informaţionale şi tranzacţionale sunt piedici serioase în
derularea liberă a schimburilor şi, deci, în obţinerea unei alocări eficiente a resurselor prin
mecanismul pieţei.
Eşecul negocierii unor acorduri de schimb reciproc avantajoase se datorează
existenţei mai multor alternative de schimb mutual avantajos. Or, fiecare participant la schimb
caută să obţină pentru sine cât mai multe avantaje. Încheierea unor acorduri convenabile pentru
ambii parteneri necesită concesii şi renunţări. Insuccesul negocierilor afectează derularea
schimburilor, generând pierderi de eficienţă alocativă.
Principalele forme (situaţii) de eşec ale pieţelor sunt: monopolul; bunurile publice;
bunurile de merit şi bunurile de nemerit; externalităţile; resursele (bunurile) de folosinţă comună.

Eficienţa economică şi echitate socială


În lumea reală pieţele libere eşuează adesea în atingerea sarcinilor de alocare eficientă a
resurselor, de optimizare a relaţiei dintre resursele limitate şi nevoile nelimitate şi în continuă

62
diversificare. Aceste eşecuri ale pieţei nu numai că justifică intervenţia guvernamentală, dar o face
chiar necesară în anumite limite şi de o anume calitate.
Funcţiile de bază ale statului. Realităţile economico – sociale relevă că rolul economic al
statului trebuie să se concretizeze în sporuri de eficienţă macroeconomică care să fie folosite, în
spiritul echităţii sau dreptăţii sociale, în interesul populaţiei.
Eficienţa macroeconomică exprimă, în esenţă, calitatea activităţilor economice privind
utilizarea raţională a factorilor de producţie limitaţi. Eficienţa este un concept valoric ce se măsoară
prin raportul dintre valoarea producţiei obţinute şi valoarea resurselor intrate în procesul de
transformare. Indicatorul preferat pentru măsurarea acesteia este eficienţa netă.
Prin această eficienţă şi prin implicaţiile ei asupra echilibrelor economice, bugetare, monetare
şi comerciale se exprimă atât ţintele economice, cât şi cele social – politice, într-un orizont de timp.
Echitatea sau justiţia socială implică problema egalităţii şanselor generaţiilor care coexistă şi
se succed la viaţă.
Eficienţa macroeconomică trebuie să fie compatibilă cu echitatea sau justiţia socială, ca
speranţă reală pentru egalitatea şanselor.
Statul, prin funcţiile sale asigură şi trebuie să asigure condiţiile şi climatul economico – social
pentru înfăptuirea autentică a acestei compatibilităţi la nivelul macroeconomiei.
De-a lungul întregii perioade de existenţă a statului, principala funcţie a acestuia, exercitată
neîntrerupt a fost aceea de a furniza un monopol al puterii de coerciţie. Actele de coerciţie pot fi
executate de politica militară şi civilă a guvernelor şi prin sistemul judiciar prin care oamenii sunt
deposedaţi de libertatea lor. Acest monopol este adesea periculos, putându-se abuza de el. Pentru
aceste motive, societăţile democratice au creat sisteme de control şi echilibru prin care caută să
menţină orientarea acestui monopol doar spre asigurarea binelui general.
Dacă monopolul puterii de coerciţie este bine conceput (riguros) şi funcţionează cu restricţii
rezonabile împotriva utilizării lui arbitrare, cetăţenii pot să-şi îndeplinească în siguranţă activităţile
economico-sociale. Deci, oamenii au cedat (predat) monopolul puterii de coerciţie guvernului
(statului) pentru ca acesta să le asigure, în schimb, legea şi ordinea pentru realizarea eficienţei
economice la scară naţională, respectându-se principiile raţionalităţii eticii şi echităţii, în corelaţie cu
principiile optimizării ştiinţifico – tehnice şi ecologice.
O altă funcţie generală a guvernelor constă în instaurarea siguranţei drepturilor de
proprietate. Aceste drepturi de proprietate includ definiţia clară a drepturilor oamenilor asupra
rezultatelor muncii lor, ca şi precizarea drepturilor şi obligaţiilor instituţiilor în acest sens.
“Prima datorie a unui suveran - remarca A. Smith cu peste 225 de ani în urmă - este aceea
de a proteja societatea de violenţă şi invazia din partea altei societăţi independente. A doua
datorie a suveranului este de a proteja, pe cât este posibil, fiecare membru al societăţii de
injustiţie sau opresiune din partea altui membru al ei”.
Sarcina furnizării acestor servicii guvernamentale generale (minimale) nu este deloc
uşoară. Ea trebuie însă îndeplinită cu consecvenţă şi metodă, prosperitatea economică a ţărilor
fiind în relaţie directă cu calitatea îndeplinirii acestei sarcini de către guvernele acestora.
În afară de aceste funcţii generale, intervenţia guvernamentală optimă se apreciază prin
sensul pozitiv al realizării triadei eficienţă - echitate - creştere (dezvoltare) economică*. În acest
context, guvernele urmăresc, în principiu, îmbunătăţirea eficienţei alocative a resurselor (prin
atenuarea sau chiar eliminarea cauzelor eşecului pieţei), realizarea unui standard acceptabil de
echitate socială, stabilizarea economiei şi asigurarea unor rate înalte de creştere economică.
Din perspectiva crizei capitalismului global, unii specialişti consideră că există o urgentă
nevoie de a regândi şi reforma acest sistem. Regândirea trebuie să înceapă cu recunoaşterea
faptului că pieţele financiare sunt în mod necesar instabile. Deci, dacă a impune o disciplină de
*
creşterea (dezvoltarea) economică se tratează în cap. 5
63
piaţă înseamnă a impune instabilitatea, atunci menţinerea stabilităţii pe pieţele financiare ar
trebui să constituie obiectivul politicii publice.
Instrumentele intervenţiei guvernamentale la nivel microeconomic. Principalele
instrumente ale implicării guvernelor în activitatea agenţilor economici individuali sunt:
adoptarea şi promovarea de reguli şi reglementări specifice; proprietatea publică; impozitarea;
cheltuielile publice (subvenţiile).
Pentru redresarea funcţionării pieţelor, pentru estomparea eşecului acestora, guvernele
folosesc, în primul rând, regulile şi reglementările atât pentru a stabili cadrul general în care
operează forţele pieţei, cât şi pentru a modifica funcţionarea unei pieţe care nu se încadrează în
principiul alocării optime a resurselor.
Regulile şi reglementările vizează toate activităţile economice şi sociale: numărul orelor
de muncă şi condiţiile de muncă; circumstanţele în care apar şi activează sindicatele; regimul
producerii şi vânzării drogurilor (bunurilor de nemerit); acordurile între firmele care formează un
oligopol etc.
Practic, în ţările dezvoltate economic, nu există domeniu de activitate, bun economic care
să nu facă obiectul unor reglementări, fie că e vorba de restricţionări de producţie şi consum, fie
că se urmăreşte stimularea acestora.
Proprietatea publică a fost şi este încă folosită de guverne pentru a-şi susţine programele
lor. În multe cazuri s-a procedat la privatizarea proprietăţii de stat.
În Marea Britanie, de pildă, singurele industrii (activităţi) rămase în proprietatea publică
sunt: poşta, învăţământul de stat, serviciul naţional de sănătate.
Situaţia în care sistemul public de sănătate oferă servicii medicale la preţuri sub costurile
acestora se bazează pe trei consideraţii: furnizarea privată este supusă eşecului pieţei; ineficienţele
îngrijirii medicale gratuite nu sunt mari; apariţia unor serioase probleme de echitate atunci când
îngrijirea sănătăţii este lăsată pe seama pieţelor private.
Educaţia, susţin unii economişti, poate fi lăsată în totalitate pe seama sectorului privat, a
pieţei libere. Totuşi, în toate ţările majoritatea elevilor învaţă în şcoli de stat. Această situaţie
ridică trei probleme distincte, care sunt marcate prin trei întrebări: De ce este educaţia
obligatorie? Cine ar trebui să plătească pentru educaţie? Cine trebuie să furnizeze serviciul
instructiv-educaţional?
Guvernele cheltuiesc bani pentru a oferi servicii gratuite (sau cu preţuri reduse) colectivităţii.
Banii respectivi sunt împrumutaţi sau colectaţi prin impozite. În acest context interesează îndeosebi
modul în care prin politica impunerii fiscale se modifică stimulentele la care reacţionează agenţii
economici individuali preocupaţi să-şi maximizeze profitul.
Prin politica fiscală promovată - prin adoptarea unor impozite progresive, proporţionale,
regresive - guvernul urmăreşte o mai bună alocare a resurselor şi, deci, influenţarea în sens
pozitiv a triadei arătate: eficienţă, echitate, creştere economică.
Cheltuielile guvernamentale reprezintă o altă cale de implicare a statului în activităţile
agenţilor economici individuali.
Când guvernul cumpără factori de producţie şi îi foloseşte pentru a produce bunuri şi
servicii în sectorul public, factorii respectivi nu mai sunt disponibili pentru sectorul privat.
Cheltuiala respectivă constituie instrumentul prin care se umplu nişele create de piaţa liberă. Este
vorba de bunuri publice (apărare naţională, justiţie) care ori sunt produse de sectorul de stat, ori
nu se produc deloc.
Restul cheltuielilor guvernamentale constau din transferuri, care sunt plăţi care se fac
indiferent de realizarea unei contribuţii la producţia naţională. Acestea au funcţia de a transfera
numai puterea de cumpărare a celor care furnizează banii spre cei care îi primesc (pensionari,

64
asistaţi social). Au loc transferuri de la salariaţi la şomeri, de la cei sănătoşi la cei bolnavi, de la
orăşeni la săteni (fermieri) etc.
Costurile intervenţiei guvernamentale. Aceste costuri sunt de trei feluri: interne;
externe guvernului şi plătite altora; costuri externe guvernului percepute în general de întreaga
economie.
Din prima categorie de costuri fac parte toate cheltuielile pe care guvernul le efectuează
pentru întreţinerea aparatului administrativ: salariile inspectorilor guvernamentali, ale
judecătorilor, ajutoarele de şomaj, precum şi costurile cu întreţinerea infrastructurii necesare
exercitării funcţiilor guvernamentale etc.
Eşecul guvernamental în plan micro şi cauzele posibile ale acestui eşec. În general,
într-o democraţie modernă, guvernul caută să realizeze scopuri sociale acceptabile, cu costuri
rezonabile. Totuşi, guvernele sunt departe de a fi perfecte în ceea ce fac. Aceasta tocmai pentru
faptul că politicienii şi birocraţii (funcţionarii) sunt ca toţi ceilalţi oameni cu virtuţi şi scăpări,
precum şi cu propriile lor interese. Ca urmare, raportul dintre costurile intervenţiei
guvernamentale şi beneficiile sociale ale acestei intervenţii poate fi negativ sau pozitiv.
Eşecul guvernamental constă în acea situaţie în care beneficiile potenţiale ale necesarei
intervenţii sunt mai mici decât costurile ei complete directe şi indirecte, respectiv acea situaţie în
care prin măsurile guvernului nu se atenuează eşecurile pieţelor şi nu se obţine alocarea optim
eficientă a resurselor.
Printre cauzele eşecurilor sistematice ale activităţii guvernelor sunt: rigiditatea guvernanţilor
(birocraţilor) în adoptarea regulilor şi reglementărilor; implicarea intereselor subiective ale diferitelor
grupuri de putere în formularea obiectivelor; alegerile publice ineficiente
Modificările regulilor şi reglementărilor de funcţionare a unor domenii se fac prin
proceduri relativ complicate. Oricum, aceste modificări au loc periodic şi cu întârzieri,
comparativ cu condiţiile de piaţă care se schimbă continuu şi rapid. Deci, un organism decizional
centralizat se caracterizează prin rigiditate în a reacţiona la condiţiile pieţei în continuă
schimbare.
În acelaşi timp, guvernele sunt adesea lente în a recunoaşte greşelile în guvernare, chiar
dacă sunt conştiente de acestea.
Motivaţiile guvernului nu au stat, mult timp, în atenţia economiştilor. Într-un asemenea
context, economiştii se limitau să identifice locurile unde intervenţia guvernamentală ar putea să
amelioreze funcţionarea pieţei. Acest model de comportare guvernamentală nu a fost niciodată
concordant cu realitatea.
În prezent, guvernele sunt modelate ca unităţi cu propriile lor obiective pe care încearcă să le
maximizeze. În acest context, guvernele se preocupă de binele social, dar oficialii publici sunt priviţi prin
prisma propriilor cariere şi familii. De aceea, accepţiunea pe care aceştia o dau interesului public este
influenţată adesea de punctele de vedere personale ale guvernanţilor.
Tratarea guvernelor ca maximizatori ai propriei bunăstări şi apoi încadrarea lor în
modelele teoretice ale funcţionării unei economii au reprezentat un succes al ştiinţei economice
şi politice. Unul dintre primii promotori ai unei astfel de dezvoltări este J. Buchanan, laureat al
Premiului Nobel pentru economie (1986). Teoria respectivă este cunoscută sub denumirea teoriei
alegerii publice.
Teoria alegerii (opţiunii) publice îşi propune să studieze acele probleme care, de regulă,
erau analizate de ştiinţa politică; teoria respectivă consideră că omul politic este o fiinţă raţională
care urmăreşte propriile ei interese.
Statul, susţin adepţii acestei teorii, nu este o construcţie infailibilă, ci o organizaţie umană, în care
deciziile sunt luate de fiinţe raţionale, de oameni politici, de funcţionari, de economişti, de experţi în
domenii diferite.

65
Deci, teoria opţiunii publice oferă un model de surprindere a eşecului (neajunsurilor)
guvernamentale, după cum teoria economică a bunăstării (welfare economics) a oferit parametrul de tratare
a eşecului pieţei.

COMPORTAMENTELE ECONOMICE AGREGATE


Cererea si oferta agregate
Abordarea activităţilor economice la nivelul economiei naţionale este rezultatul agregării
mărimilor şi variabilelor individuale (de la nivel microeconomic).
Agregarea se defineşte ca fiind operaţiunea teoretico – metodologică de identificare şi
unire a noţiunilor, indicatorilor şi problemelor individuale în variabile unice, astfel încât
aspectele individuale să devină acte, fapte, comportamente ale tuturor sectoarelor instituţionale
ce compun economia unei ţări .
În acest context, prin procesul de agregare, se asigură trecerea de la abordarea microeconomică la cea
macroeconomică, concretizată în următoarele:
 de la noţiunile şi conceptele individuale se ajunge la cele macroeconomice: cerere
agregată, ofertă agregată, indicele general al preţurilor, economii, investiţii;
 agenţii economici individuali devin sectoare instituţional –funcţionale;
 indicatorii microeconomici de eforturi şi de rezultate se transformă în costuri naţionale şi
în indicatori macroeconomici de rezultate;
 problemele agenţilor economici individuali dau naştere problemelor macroeconomice;
 strategiile şi politicile agenţilor economici individuali se transformă în politici
guvernamentale .
În continuare, vom explica procesul agregării prin prisma conceptelor de cerere agregată şi
de ofertă agregată.
Cererea agregată (globală) constă în totalitatea cheltuielilor programate disponibile
pentru o perioadă determinată (de obicei un an) în scopul achiziţionării bunurilor produse în
cadrul unei economii naţionale. Ea este structurată pe următoarele componente:
• cererea de bunuri destinate consumului final al populaţiei, adică acele cheltuieli care
vizează achiziţionarea bunurilor materiale şi serviciilor aflate în stadiul final al producţiei şi care
satisfac direct trebuinţele consumatorilor (C);
• achiziţiile guvernamentale de bunuri de consum final şi de bunuri investiţionale,
efectuate pe seama veniturilor bugetare;
• cererea privată pentru investiţii atât pe seama veniturilor nete ale unor firme, cât şi pe
cea a fondurilor de amortizare (formarea brută de capital fix -FBCF);
• exporturile nete, respectiv cheltuielile valutare ale agenţilor economici străini destinate
importurilor din ţara de referinţă, comparate cu plăţile agenţilor economici din acea ţară destinate
exporturilor (ExN).
Analiza globală a acestor elemente se face în funcţie de nivelul general al preţurilor (media
ponderată a preţurilor tuturor bunurilor şi serviciilor produse în economie).
În funcţie de natura bunurilor, cererea agregată (globală) se prezintă sub următoarele
forme :
a) cererea globală derivată este reprezentată de cererea pentru factorii de producţie ce
derivă din cererea pentru „utilităţi” destinată satisfacerii unor necesităţi. De exemplu, cererea

66
pentru automobile generează o creştere a cererii pentru factorii de producţie specifici (teren,
clădiri, utilaje, materii prime, forţă de muncă);
b) cererea competitivă globală afectează cererea totală pentru diverse categorii de bunuri
şi explică de ce prosperitatea în unele domenii de activitate este însoţită de un declin al afacerilor
în altele;
c) cererea globală compusă este specifică bunurilor ce pot satisface o multitudine de
trebuinţe. De exemplu, oţelul poate fi folosit în producţia de nave, căi ferate, bunuri de folosinţă
îndelungată; cererea pentru oţel fiind deci suma tuturor acestor cereri.
Oferta agregată globală constă în cantitatea totală de bunuri economice disponibilă pentru
vânzare la un nivel dat al preţurilor, într-o perioadă determinată de timp .
Ea este rezultatul însumării sumelor de afaceri ale tuturor unităţilor economice sau a
valorilor adăugate brute ale acestora, fiind structurată pe genuri de unităţi, pe sectoare
instituţional –funcţionale, pe ramuri şi subramuri ale economiei naţionale, pe unităţi
administrativ-teritoriale.
În funcţie de natura bunurilor ce fac obiectul ofertei se disting:
a) oferta asociată, fiind reprezentată de produsele ce rezultă din acelaşi proces de
producţie. De exemplu, la extragerea benzinei din petrolul brut, se impune şi prelucrarea
bunurilor derivate, dacă se doreşte reducerea costurilor principale;
b) oferta competitivă. Competiţia între antreprenori pentru accesul la diverşi factori de
producţie face ca alegerea să fie esenţială. Agenţii economici aleg nu numai între preţurile
individuale, ci şi între politicile alternative (de exemplu mai multe bunuri materiale sau mai
multă odihnă, mai multă educaţie sau mai multe alimente, mai multe călătorii sau mai multă
apărare).
Raportul dintre cele două componente ale pieţei (cerere şi ofertă) în cea de a doua jumătate a
secolului trecut, s-a modificat. Astfel, până în anii ’60 cererea era superioară ofertei. După aceea,
oferta la majoritatea produselor a devansat cererea, ridicând probleme serioase producătorilor în
privinţa desfacerii bunurilor şi serviciilor. De aici a apărut necesitatea studierii pieţei, contactării
cumpărătorilor potenţiali, încheierea de contracte cu beneficiarii înainte de lansarea în fabricaţie a
produselor complexe (maşini, utilaje, echipamente etc.). Prin aceste înţelegeri se stabilesc: volumul,
tipo – sorto – dimensiunile, preţurile prealabile, reţelele de comercializare, service-ul postvânzare şi
în general drepturile şi obligaţiile celor două părţi (furnizor şi beneficiar).

Indicatori agregaţi de rezultate macroeconomice.

Conţinut şi modalităţi de calcul


Indicatorii agregaţi măsoară rezultatele obţinute la nivel macroeconomic (economie
naţională) fiind comparaţi şi evaluaţi de organisme (instituţii) specializate. Cunoaşterea nivelului
acestor indicatori este necesară pentru toate categoriile de agenţi economici, care trebuie să-şi
coordoneze deciziile şi acţiunile în funcţie de perspectivele generale ale economiei. De
asemenea, pe baza lor, se realizează operaţii referitoare la nivelurile de dezvoltare ale
economiilor naţionale.
Indicatorii macroeconomici de rezultate prezintă forme multiple de manifestare, fiind
grupaţi după următoarele criterii :
 În funcţie de mărimea elementelor componente:
o Indicatori bruţi: - produs intern brut;
- produs naţional brut;
o Indicatori neţi: - produs intern net;
- produs naţional net;
67
 După sfera de cuprindere:
o Interni (venituri create în interiorul ţării, indiferent de naţionalitatea agenţilor
economici ): produs intern brut, produs naţional brut;
o Naţionali (creaţi de agenţii economici autohtoni indiferent de locul unde îşi
desfăşoară activitatea ): produs naţional brut, produs naţional net, venit naţional;
 După modul de calcul :
o Exprimaţi în preţuri curente de piaţă (preţuri plătite de consumatorii finali, cuprinzând
impozitele şi taxele indirecte);
o Exprimaţi în preţuri ale factorilor de producţie (nu includ impozitele şi taxele
indirecte);
 După modul de exprimare:
o În termeni nominali (preţuri curente umflate ca urmare a efectelor inflaţiei);
o În termeni reali (în preţuri constante, ale unei perioade de referinţă).
Principalul indicator agregat macroeconomic de rezultate este Produsul intern brut (PIB),
care exprimă valoarea adăugată brută curentă de piaţă a rezultatelor economice finale realizate
de agenţii economici rezidenţi (autohtoni şi străini), într-o perioadă determinată de timp, de
regulă un an*.
În literatura economică de specialitate, este considerat un indicator rezultativ anual,
mărimea lui obţinându-se prin corectarea valorii bunurilor şi serviciilor vândute într-un an, cu
valoarea soldurilor de la începutul şi de la sfârşitul anului, modalităţi prin care valoarea
producţiei finale este identică cu cea a cheltuielilor finale.
Produsul intern brut (PIB-ul) se exprimă în termeni nominali (în preţuri curente de
piaţă) şi în termeni reali (mărimea pe care acesta ar fi avut-o dacă nu s-ar fi modificat preţurile,
comparativ cu anul anterior, de referinţă). Raportul dintre PIB nominal şi cel real este denumit
deflatorul PIB. Acesta măsoară schimbarea medie a preţurilor bunurilor materiale şi tarifelor
serviciilor produse (prestate) într-un an, utilizându-se pentru a determina modificările reale
intervenite în producţie.
Produsul intern net (PIN) reprezintă mărimea valorii adăugate nete a aceloraşi rezultate
economice finale, ca şi la PIB, obţinute de toţi agenţii economici interni într-o perioadă
determinată (de obicei, un an), din care se scade valoarea amortizării.
PIN = PIB- amortizare
Produsul naţional brut (PNB) exprimă rezultatele economice finale obţinute de agenţii
economici autohtoni (din interiorul şi din afara graniţelor naţionale), într-o perioadă determinată
de timp, de obicei un an.
Se calculează la preţurile pieţei şi este considerat cel mai expresiv indicator
macroeconomic, deoarece exprimă rezultatele activităţii agenţilor economici autohtoni indiferent
de locul în care şi-au desfăşurat activitatea. Se determină prin scăderea /adăugarea în PIB a
diferenţei dintre rezultatele agenţilor economici autohtoni în străinătate şi a celor străini din
interiorul ţării, toate la preţurile pieţei.
PNB = PIB +/- (A-S)
A= autohtoni
S= străini

*
prin valoare adăugată se înţelege valoarea (bogăţia) efectiv creată în unităţile economice. Se calculează ca diferenţă
între venituri şi cheltuieli materiale (valoarea adăugată netă - VAN) sau între venituri şi cheltuieli materiale care nu includ şi
amortizarea (valoarea adăugată brută - VAB). VAB = VAN + A
68
Întrucât PNB se calculează la nivelul preţurilor pieţei (PNB nominal), pentru comparare se
recalculează în preţuri constante (PNB real). Diferenţa dintre ele este rezultatul creşterii preţurilor (a
inflaţiei).
Produsul naţional net (PNN ) este valoarea adăugată netă a rezultatelor economice finale
obţinute de agenţii economici autohtoni (din interiorul şi din afara graniţelor ţării), într-o
perioadă determinată de timp, de obicei un an.
Se determină prin scăderea din valoarea PNB a valorii fondului de amortizare.
PNN = PNB – amortizare
Acest indicator se poate exprima atât în preţurile pieţei, cât şi în preţurile factorilor de
producţie. PNN exprimat în preţurile factorilor de producţie exprimă valoarea venitului naţional
(VN).

Rezultatele macroeconomice în România


Rezultatele macroeconomice din economiile de piaţă contemporane constituie componentele
de bază ce stau la consolidarea acestora, stimulând sau afectând interesele individuale, de grup şi
generale ale agenţilor economici, prin promovarea unei acţiuni convergente în scopul aducerii la
limitele normale ale activităţii economice.
În acest context, principalele probleme şi obiective macroeconomice actuale se referă la:
 ocuparea deplină şi efectivă a resurselor de muncă din orice economie de piaţă;
 echilibrul monetar şi stabilitatea preţurilor;
 redistribuirea veniturilor în concordanţă atât cu principiul eficienţei economice, cât şi cu
cel al echităţii sociale;
 asigurarea echilibrului bugetar;
 integrarea problemelor macroeconomice în strategii de creştere şi dezvoltare, prin
asamblarea deciziilor macroeconomice în programe, prognoze şi planuri fundamentate ştiinţific.
De regulă, obiectivele şi problemele macroeconomice sunt abordate şi soluţionate prin
mecanismele de funcţionare ale pieţelor concurenţiale, însoţite de eventualele ajustări şi corectări
ale efectelor rezultate din eşecurile pieţelor.
Rezultatele macroeconomice din ţara noastră au o relevanţă deosebită, în sensul că
sintetizează efectele pozitive/negative ale activităţilor agenţilor economici din sectoarele public
şi privat.

ECHILIBRU ŞI DEZECHILIBRU MACROECONOMIC.


POLITICI MACROECONOMICE
Echilibru sau dezechilibru macroeconomic
Adesea se pune întrebarea: Economia modernă de piaţă concurenţială este preponderent
echilibrată sau preponderent dezechilibrată? Răspunsul la o asemenea întrebare nu a fost şi nu
este unul linear. Pentru a formula un răspuns pertinent cu privire la caracterul prioritar echilibrat
sau prioritar dezechilibrat este necesar să se elaboreze o metodologie adecvată în acest domeniu
şi, apoi, pe baza acesteia să se facă judecăţile de valoare corespunzătoare.
În scopul arătat, se poate recurge la punerea în relaţie a echilibrului şi dezechilibrului
macroeconomic, pe de o parte şi a creşterii economice, dezvoltării şi progresului în economie, pe de
altă parte. Anticipând, istoria economică evidenţiază faptul că progresul economico-social s-a realizat
prin confruntarea forţelor opuse în jurul echilibrelor economice, pentru atingerea şi menţinerea unor
69
noi echilibre. Unii autori susţin că lupta pentru menţinerea echilibrelor deja existente este, în fapt,
acţiunea pentru stagnare sau, în cel mai bun caz, pentru temporizarea progresului.
Problema echilibrului şi dezechilibrului macroeconomic nu este nouă. Astfel, clasicii şi neoclasicii au
pornit de la următoarea ipoteză esenţială: preţurile sunt perfect flexibile şi asigură un echilibru automat şi
instantaneu al cererii şi ofertei pe toate pieţele.
Adam Smith poate fi considerat părintele modelului clasic (neoclasic) al echilibrului economic. În concepţia
sa, aşa numita “mână invizibilă” este în măsură să lege şi să armonizeze comportamentele producătorilor şi ale
consumatorilor. Aşa cum remarca Paul Samuelson, în acest spirit smithian, fiecare individ îşi urmăreşte exclusiv
propriile interese egoiste dar “mâna invizibilă” conduce la avantaje pentru toţi, astfel încât intervenţia statului ar
antrena inevitabil dezechilibre şi tensiuni sociale (“Laissez faire, laissez passer et vous aboutirez à la meilleur
allocation possible de ressources disponibles”).
David Ricardo porneşte de la cele două postulate ale teoriei clasice a echilibrului: caracterul vremelnic al
variaţiei preţului în raport de cerere şi ofertă; caracterul absolut al echilibrului. Ca urmare, el susţine că echilibrul
(rupt temporar) poate fi restabilit prin evoluţia ofertei care va aduce preţul la nivelul său natural (cu sensul de
creştere a ofertei şi de reducere a preţului).
Jean B. Say şi-a fundamentat teoria echilibrului pe aşa-zisa lege a debuşeelor. Conform acestei legi,
produsele şi veniturile, fluxurile reale şi cele monetare, oferta şi cererea de bunuri se echilibrează automat. Fiecare
nou produs, fiecare ofertă îşi creează propria piaţă de desfacere, propria cerere.
John Stuart Mill susţine aceeaşi idee a echilibrului automat. El consideră că mijloacele de plată pentru
mărfurile achiziţionate sunt mărfurile însele. Produsele pe care le posedă cineva sunt, de fapt, mijloacele cu care se
plătesc bunurile achiziţionate de la terţi.
Şcoala neoclasică a reluat marile principii liberale de la unii clasici şi unele din instrumentele lor de
analiză, dar cuprinde într-un sistem analiza economică a opţiunilor individuale şi a coordonării acestor opţiuni de
către pieţe (L. Walras, C. Menger, V. Pareto, A. Marshall, K. Arrow, G. Debreu).
Monetariştii (F. von Hayek, M. Friedman) caută să demonstreze validitatea pe termen lung a teoriei
clasice a monedei, superioritatea politicilor monetare faţă de politicile bugetare şi efectele perverse ale instabilităţii
monetare.
John M. Keynes inversează postulatul de pornire al analizei neoclasice; pe termen scurt, arată el, preţurile
sunt fixe (rigide). De aceea, agenţii sunt obligaţi să raţioneze cu astfel de preţuri şi operează orice acţiune necesară
acţionând asupra cantităţilor (consum, investiţii, producţie etc.).
François Perroux apreciază că un ansamblu economic este în stare de echilibru general atunci când
rezultanta energiilor de schimbare ale agenţilor care îl compun este în vecinătatea lui zero. Se pare că economistul
francez leagă starea de echilibru general de statica economică (macroeconomică).
În ştiinţele naturii, echilibrul este definit ca acea stare macroscopică a sistemelor (corpurilor)
materiale capabile de transformări, ce se formează sub acţiunea reciprocă a unor forţe externe, respectiv
interne, stare ce rămâne invariabilă în timp.
Dacă se modifică interacţiunea reciprocă, respectiv parametrii care caracterizează
mărimea (presiunea, temperatura etc.) atunci se modifică şi echilibrul.
Dezechilibrul exprimă pierderea echilibrului, adică acea stare a sistemelor materiale
aflate pe punctul de a cădea, de a se prăbuşi.
În economie echilibrul (în general) semnifică egalitatea a două mărimi măsurabile
interdependente (echilibrul bugetar, de pildă, arată egalitatea dintre venituri şi cheltuieli). El este
un moment fundamental al stabilităţii sistemelor dinamice din societate, ca şi din natură, spre
această stare ţintind forţele opuse din diverse domenii.
Invers, dezechilibrul economic înseamnă inegalitatea celor două mărimi măsurabile interdependente;
este reversul stării de egalitate, de echilibru.
Echilibrul economiei concurenţiale de piaţă este o stare specifică pieţelor creată prin
acţiunea şi comportarea agenţilor economici în dubla lor calitate de producători (vânzători) şi de
consumatori (cumpărători).
În economia actuală, echilibrul economic semnifică acea stare spre care tinde piaţa
bunurilor economice, piaţa monetară, a capitalurilor, piaţa muncii, precum şi piaţa naţională
în ansamblul său, în sensul egalizării cererii şi ofertei, respectiv în cel al unei asemenea

70
diferenţe dintre ele care să nu depăşească anumite limite considerate normale şi care nu
generează tensiuni sociale grave.
În alţi termeni vorbind, echilibrul economic semnifică acea situaţie a unei economii în
care proporţiile cantităţilor globale permit ajustarea armonioasă a fluxurilor, stabilitatea
preţurilor şi funcţionarea satisfăcătoare a aparatului economic. Ansamblul socio-economic
funcţionează pentru a asigura satisfacerea rezonabilă a participanţilor săi şi a-i pregăti împotriva
şocurilor.
În corelaţie cu nivelurile agregării activităţilor economice, echilibrul economic se
realizează la nivel microeconomic, mezoeconomic şi macroeconomic. Iar în raport cu natura
proceselor economice şi cu felul în care se pot exprima rezultatele activităţilor economice,
echilibrul economic cunoaşte mai multe forme, ca: echilibrul economic material, echilibrul
economic valoric, cel al resurselor umane (de muncă).
Echilibrul general este, deci, acea situaţie a unei economii în care proporţiile mărimilor
indicatorilor globali permit o ajustare armonioasă a fluxurilor reale şi monetare, asigurând o
asemenea funcţionare sistemului care dă satisfacţie subiecţilor economici.
În concepţia statică, echilibrul economic este o constelaţie de variabile, astfel legate
între ele încât face imposibilă orice instabilitate. Cu alte cuvinte, echilibrul static presupune
funcţionarea sistemului în acelaşi mod (lucru posibil numai pe termen scurt).
În optica dinamică, echilibrul economic general este o etapă a schimbării economiei,
schimbare ce este determinată de factori perturbatori şi la care sistemul poate reveni după ce au
fost adoptate şi implementate anumite măsuri de ajustare. Cu alte cuvinte, factorii de creştere şi
dezvoltare economică şi metamorfozele permanente ce au loc în raportul dintre diversele entităţi
economice (cererea şi oferta, de exemplu) imprimă echilibrului economic un caracter dinamic,
măsurabil, cuantificabil, te termen scurt sau pe termen lung.
Principalele echilibre spre care tind toate ţările sunt: o creştere economică pozitivă şi
consolidată; ocuparea deplină a resurselor de muncă; stabilirea nivelului general al preţurilor şi a masei
monetare; repartiţia adecvată şi justă a veniturilor; echilibrul bugetar; sold echilibrat pe termen mediu
al balanţei de plăţi externe.
Noţiunea de echilibru economic este relativă.
În plus, echilibrul economic general, care vizează fluxurile şi agregatele globale
(producţia naţională, cererea globală, masa monetară) şi ia în consideraţie indicatorii cei mai
semnificativi (rata şomajului, cursul valutar etc.), este şi mai relativ, acesta inducând în
structurile sale toate aspectele relative ale echilibrelor parţiale.
Dezechilibrul economic general caracterizează acea stare (situaţie) a unei economii
care este marcată prin dereglarea raportului dintre cererea globală şi oferta globală,
dereglare însoţită de decalaje importante ale agregatelor economice faţă de punctul lor de
echilibru.
Mişcarea vieţii economice conferă dezechilibrelor un caracter permanent. Diapazonul
acestora este destul de larg. De la dezechilibre dorite şi acceptate ca normale până la cele
nedorite şi care pot provoca tensiuni sociale şi politice de mare anvergură.
Mergând pe linia echilibrelor, se poate spune că cele mai semnificative dezechilibre
sunt:
• stagnarea şi / sau contracţia producţiei;
• subocuparea sau şomajul (mai rar, supraocuparea);
• inflaţia uneori deflaţia;
• decalajele puternice dintre veniturile personale etc.
Formele fundamentale ale dezechilibrului economiei de piaţă concurenţiale sunt
presiunea şi absorbţia.

71
Presiunea este considerată un dezechilibru normal, în sensul că se caracterizează printr-
un exces de ofertă ceea ce înseamnă că vânzătorii “aleargă” după cumpărători, că este vorba de o
piaţă a cumpărătorilor (“buyers market”).
Absorbţia este o altă formă fundamentală de dezechilibru, un dezechilibru anormal,
caracterizat printr-o penurie de ofertă, printr-un exces de cerere, concretizat în şirurile (cozile) de
aşteptare la uşile magazinelor comerciale. Deci, absorbţia semnifică o piaţă a vânzătorilor
(“sellers market”).
În cel mai general sens, echilibrul economic constă în relaţia (raportul) dintre resurse
şi trebuinţe. Cum se ştie, nevoile depăşesc în permanenţă resursele. De aceea, de regulă,
echilibrul se atinge fie pe calea limitării nevoilor (a nu se uita că pe piaţă acestea apar ca cerere
solvabilă), fie prin sporirea resurselor şi folosirea lor mai bună.
Mecanismul preţurilor facilitează obţinerea echilibrului. Ca rezultat al oscilaţiilor
preţurilor se produce egalizarea cererii şi ofertei de mărfuri în punctul intersectării lor. Echilibrul
prin intermediul mecanismului preţurilor se poate statornici atât pentru diferitele mărfuri, cât şi la
nivelul economiei naţionale (prin echilibrarea cererii agregate şi a ofertei agregate). Cu alte
cuvinte, atât la nivel micro, cât şi la cel macroeconomic. Evident, procesul formării echilibrului
macro este mult mai complex şi mai contradictoriu.
La nivel macro, se face distincţie între echilibrul parţial şi echilibrul general.
Echilibrul parţial constă în concordanţa calitativă (egalitatea) dintre două laturi strâns legate ale
economiei, dintre doi parteneri ai acesteia.
Spre deosebire de acesta, echilibrul general înseamnă concordanţa (dezvoltarea
concertată) a tuturor sferelor sistemului economic. La baza echilibrului economic general se
află concordanţa dintre cererea şi oferta de bunuri şi servicii. Dar, aici se are în vedere nu doar
cererea şi oferta de bunuri de consum, ci şi de factori de producţie. Este vorba de asigurarea unui
echilibru pe toate pieţele şi între toate aceste pieţe.
Condiţiile specifice din fiecare ţară impun măsuri concrete pentru asigurarea echilibrului
economic în fiecare etapă de dezvoltare, în aşa fel ca dezechilibrul economic să nu ducă la
inelgalităţi, disproporţii, decalaje, atât la nivel micro cât şi macroeconomic, decalajele fiind una
dintre problemele fundamentale cu care se confruntă economiile naţionale ca şi economia
mondială.
Pe baza teoriei economice dominante şi a naturii politicii economice dintr-o ţară, într-o
anumită etapă se pot construi modele ale echilibrului economic, ce se folosesc încă din faza de
anticipare sau proiectare a activităţilor economice. Sau cum spune James M. Buchanan „Teoria
economică este cu adevărat o teorie a opţiunii colective şi, ca atare, ea ne oferă o explicaţie a
modului în care interesele individuale, cu echilibrele specifice, sunt reconciliate cu echilibrul
general, prin mecanismul negocierilor şi al schimbului”.

Probleme şi politici (strategii) macroeconomice


Trecerea de la obiectivele, problemele şi politicile microeconomice, constituite pe baza şi în
spiritul intereselor personale ale agenţilor individuali, la cele macroeconomice reprezintă un alt aspect
major al agregării.
O problemă economică devine una macroeconomică atunci când şi acolo unde
aceasta derivă din formarea şi consolidarea unei anume economii (naţionale); stimulează
sau afectează realizarea intereselor generale ale agenţilor şi sectoarelor instituţionale dintr-
o ţară; antrenează măsuri concertate şi acţiuni convergente din partea participanţilor în
direcţia aducerii în limite normale de desfăşurare a activităţilor.
Dacă o problemă microeconomică presupune cel puţin o necunoscută, respectiv câteva
necunoscute, una macroeconomică implică sute şi chiar mii de necunoscute (economice, sociale, politice,
ecologice etc.).
72
Fiecare problemă macroeconomică are două laturi distincte, dar legate între ele: una
pozitivă şi alta negativă, una echilibrantă (normală) şi alta dezechilibrantă (anormală).
Concretizând pe exemplul primei probleme macroeconomice, se poate spune că toate
ţările doresc creştere economică continuă şi înaltă, dezvoltare intensivă şi durabilă (latura
pozitivă), dar aceste ţări se confruntă periodic cu crize şi recesiuni, cu variate dezechilibre între
cererea şi oferta globale, cu tensiuni sociale intense.
Obiectivele şi problemele macroeconomice arătate sunt abordate şi soluţionate îndeosebi în
spiritul mecanismelor de funcţionare a pieţelor concurenţiale. Dar, pe această bază, multe din
problemele arătate nu sunt soluţionate în concordanţă cu interesele generale (naţionale). Apare, deci,
nevoia unor ajustări, corectări a acelor efecte ce decurg din eşecul pieţelor. Acestea sunt denumite cu
un singur termen politica economică.
Politica economică constă din acţiunea conştientă a puterii publice, democratic
constituită, care presupune definirea ştiinţifică a obiectivelor economice şi sociale ale
statului – naţiune şi punerea în operă a acestor obiective, pornind de la condiţiile existente
şi folosirea unor mijloace şi tehnici adecvate.
Punctul de pornire în elaborarea politicii economice îl constituie perceperea şi
conştientizarea intereselor generale supreme ale naţiunii la momentul dat şi într-o perspectivă
previzibilă.
Tipologia politicilor şi strategiilor economice se realizează prin folosirea mai multor
criterii, fiecare astfel de criteriu stând la baza formelor şi tipurilor de politici economice.
În raport cu obiectivele finale, politicile economice pot fi de creştere, de dezvoltare
durabilă, de ocupare deplină etc.
În funcţie de instrumentele folosite, se practică politici cu instrumente indirecte (monetare, fiscale) şi
cu instrumente directe (preţuri, subvenţii).
După extensia în timp a obiectivelor: politici conjuncturale, pe termen scurt, structurale,
pe termen lung.
În funcţie de modul de influenţare a participanţilor la mecanismele pieţei: politici
restricţioniste, de incitare, de concertare.
După amploarea domeniului vizat şi de instrumentele folosite: globale, sectoriale.
În raport de optica doctrinară a guvernanţilor, există politici economice liberale sau
neoliberale, keynesiste sau neodirijiste.
De cele mai multe ori se fundamentează şi se practică mixuri de politică macroeconomică, cele mai
cunoscute fiind politicile cererii şi cele ale ofertei.
Politicile cererii agregate (demand–side policies) sunt bazate pe teoria cererii agregate
(demand–side economics) şi combină mai multe obiective şi mai multe instrumente de analiză şi
gestiune guvernamentală.
Politicile ofertei agregate (supply–side policies) se fundamentează pe teoria ofertei
agregate (supply–side economics) şi agreghează numeroase obiective şi instrumente.
Printre cele mai utilizate politici de către guverne pentru asigurarea unei activităţi
echilibrate în economie sunt: politica bugetară, monetară şi fiscală.
Politica bugetară reprezintă totalitatea măsurilor, a acţiunilor statului privind asigurarea
veniturilor statului şi organelor locale, a modului în care sunt acoperite cheltuielile publice
(învăţământ, sănătate, cultură, apărare, administraţie, protecţia socială, protecţia mediului natural
etc.) ca şi pentru contracararea şocurilor din economie. Instrumentul principal îl reprezintă
bugetul public (atât central cât şi cele locale).
Bugetul de stat reprezintă principalul instrument financiar al statului şi se prezintă sub forma
unei balanţe economice în care sunt înscrise pe de o parte veniturile (provenite din impozite, taxe şi
resurse nefiscale), iar pe de altă parte cheltuielile publice. Prin intermediul bugetului conducerile
statelor înfăptuiesc politicile educaţiei, sănătăţii, protecţiei sociale, asigurarea apărării şi ordinii
publice, dar şi de reducere a şomajului, protecţia mediului şi susţinerea creşterii economice.
Bugetul de stat este elaborat de către guvern, iar după aprobarea în parlament, este
administrat de puterea executivă.
73
În execuţia sa, în funcţie de situaţia soldului (raportului dintre venituri şi cheltuieli), bugetul poate
fi excedentar, echilibrat sau deficitar.
Politica monetară reprezintă ansamblul măsurilor şi metodelor prin care autorităţile
publice intervin în desfăşurarea unor fenomene ca inflaţie, crize economice, politica socială etc.
prin creşterea sau reducerea ofertei de bani. În acest scop, banca centrală utilizează politica
dobânzilor înalte când există pericolul unei creşteri economice exagerate şi a unui consum care
stimulează această creştere fără o perspectivă de durată şi a dobânzilor scăzute pentru relansarea
activităţii economice şi consumului, atunci când economia este în impas (criză). Pentru realizarea
acestei politici există 3 opţiuni: emisiuni suplimentare de monedă, controlul banilor existenţi în
sectorul monetar, taxa scontului şi rescontului şi vânzarea – sau după caz – cumpărarea de titluri
de valoare de pe piaţa liberă*.
Politica fiscală reprezintă totalitatea elementelor privind concepţia, măsurile şi acţiunile
statului privind impozitele şi rolul lor în formarea veniturilor bugetare, tipurile de impozite,
finanţarea cheltuielilor publice şi folosirea lor ca instrument de stimulare a creşterii economice.
Asigurarea colectării unor venituri cât mai mari pentru realizarea politicilor economice se
face prin stabilirea unor niveluri ale impozitelor directe şi indirecte, a diverselor taxe ca şi a altor
surse .
Impozitele sunt: directe, suportate direct de către contribuabili (impozit pe profit, salarii,
pe avere, pe dividende, pe venitul agricol etc.); indirecte – sunt incluse în preţuri şi sunt plătite de
toţi consumatorii (taxa pe valoare adăugată – TVA, accize, taxe vamale şi alte taxe) afectând
îndeosebi pe cei cu venituri mici.
În afara acestor politici mai există şi alte politici economice printre care politica de mediu,
care cuprinde ansamblul orientărilor, principiilor şi reglementărilor menite să asigure dezvoltarea
economico – socială durabilă, în strânsă dependenţă cu cerinţele protecţiei mediului, să asigure
echilibrul ecologic, puritatea apei, aerului, solului; politici industriale, agricole, comerciale,
valutare etc.
Politicile economice nu vizează însă numai situaţia economică internă, ci şi relaţiile
economice cu alte ţări şi care au implicaţii macroeconomice. Aici se includ politica comercială
externă (comerţul exterior) şi politica de plăţi, ambele fiind oglindite de balanţa comercială şi
balanţa de plăţi externe. Ele se elaborează şi se urmăreşte executarea lor pe o perioadă de timp,
iar la sfârşitul perioadei este de dorit a fi echilibrate: în cazul comerţului exterior importurile şi
exporturile să fie aproximativ egale iar plăţile externe si nu fie mai mari decât încasările; în caz
contrar, deficitele sunt acoperite prin finanţare de către stat.
În perioada de după 1989, balanţa comercială s-a dezechilibrat permanent, în prezent
deficitul comercial situându-se la niveluri înalte. Importurile masive, de multe ori de produse de
consum care puteau fi produse în interior, şi exporturile mici, au dus la creşterea deficitului
comercial, iar balanţa de plăţi a fost puternic dezechilibrată datorită împrumuturilor cu dobânzi
foarte mari.

CREŞTEREA ECONOMICĂ
ŞI DEZVOLTAREA ECONOMICĂ
Creşterea economică: concept, factori şi tipuri
Activităţile economice trec prin stări succesive de creştere, dezvoltare, stagnare, criză, dar
intensităţile cu care acestea se manifestă sunt diferite de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta. În
prezent, creşterea economică se consideră ca fiind o expresie sintetică a şanselor pentru o viaţă mai
bună şi, de aceea, reprezintă un obiectiv major al tuturor ţărilor. În ţara noastră, însă, această

*
aceste concepte (scont, rescont, titluri de valoare) vor fi tratate în capitolele următoare.
74
problematică este cu atât mai importantă întrucât în ultimii ani a existat o creştere economică ce nu s-
a concretizat şi într-un nivel de trai mai bun pentru populaţie.
În ceea ce priveşte conţinutul creşterii economice au apărut, în timp, diferite opinii care
sintetizează elemente importante ca rezultat al cunoaşterii ştiinţifice.
Creşterea economică semnifică o evoluţie pozitivă, ascendentă a economiei unei ţări pe
termen mediu şi lung, dar care nu exclude oscilaţii conjuncturale, chiar şi regrese economice
temporale.
Alături de termenul creştere economică, în literatura de specialitate, mai sunt uzitaţi şi
termenii creştere economică zero şi creştere economică negativă (descreşterea economică).
Creşterea economică zero (prezentată pentru prima dată în anul 1972, în primul
raport către Clubul de la Roma intitulat „Limitele creşterii”) reprezintă situaţia în care
rezultatele macroeconomice absolute şi populaţia totală sporesc în acelaşi ritm, nivelul
rezultatelor pe locuitor rămânând constant.
Creşterea economică negativă (descreşterea economică) evidenţiază acea situaţie în
care pentru un anumit timp rezultatele macroeconomice pe locuitor au o tendinţă de
scădere, menţinându-se însă sub control o serie de corelaţii fundamentale de echilibru, ceea
ce presupune compromisuri rezonabile pe planul eficienţei economice şi al bunăstării
sociale.
Creşterea economică aduce în prim plan acele modificări ce au loc într-un orizont de timp
şi într-un anumit spaţiu, în sporirea dimensiunilor rezultatelor macroeconomice, în strânsă
legătură cu factorii lor determinanţi.
Rezultatele macroeconomice obţinute într-o anumită perioadă de timp sunt măsurate cu
ajutorul unor indicatori sintetici semnificativi pentru stabilirea dinamicii economice a unei ţări.
Dintre toţi aceşti indicatori, o importanţă deosebită o au: produsul intern brut; produsul naţional
brut; venitul naţional, exprimaţi în termeni reali, pe ansamblul economiei sau pe locuitor.

Evolutia procentuala a produsului intern brut în România

10
8.1
7.7
8 5.7
6 4.9 4.7 4.1
% 4
2.1
2
0
-1.2
-2
1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006

Sursa: Anuarul Statistic al României, anii 2000 – 2005; www.insse.ro


Procesul creşterii economice are în vedere următoarele elemente:
a) creşterea economică este dependentă de dinamica macroeconomică, influenţată de
factori specifici şi de dinamica demografică, influenţată de factori biologici şi sociali;
b) evoluţia rezultatelor macroeconomice implică analiza pe o perioadă suficient de lungă,
deoarece astfel se poate face distincţie între expansiunea generată în cadrul ciclului de afaceri şi
creşterea economică propriu-zisă, reprezentând tendinţa dominantă într-o perioadă mai mare de
timp;

75
c) creşterea economică are în vedere doar rezultatele macroeconomice reale, cele
corectate cu mărimea deflatorului, pentru că în această manieră sunt eliminate creşterile
artificiale datorate inflaţiei;
d) expresia sintetică a creşterii economice, din punct de vedere cantitativ, este dată de
ritmul sporului PNB sau PIB pe locuitor. Aceşti indicatori prezintă şi anumite limite, datorită
faptului că apar sub formă de valoare medie, nefurnizând informaţii referitoare la repartizarea
efectivă a veniturilor diferitelor categorii ale populaţiei. În acest scop, se utilizează şi alţi
indicatori, mai relevanţi fiind durata timpului liber şi speranţa medie de viaţă, indicatori care
măsoară dezvoltarea economică.
Dezvoltarea economică reprezintă ansamblul transformărilor cantitativ, calitative şi
structurale ale evoluţiei economice, în corelaţie cu evoluţia demografică şi problematica
generală a omului, a modului de gândire şi comportamentul său ca şi cu evoluţia
echilibrului ecologic.
Conceptul de dezvoltare economică este definit de specialişti ca fiind multidimensional,
deoarece:
În primul rând, dezvoltarea economică implică în sine creşterea economică. Nu putem să
vorbim despre procesul de dezvoltare economică fără a exista o creştere a rezultatelor
macroeconomice pe termen lung. Pentru a se transforma în dezvoltare economică, creşterea
economică trebuie să fie însoţită de transformări cantitativ-structurale în economie, în modul de
trai şi în calitatea vieţii oamenilor.
În al doilea rând, dezvoltarea economică are o conotaţie istorică mai amplă, prezentând
procesul trecerii economiei unei ţări de la o formă inferioară de evoluţie spre alta superioară,
incluzând zig-zag-uri temporale determinate de anumite conjuncturi.
În al treilea rând, noţiunea de dezvoltare economică se referă la progresele realizate în
raporturile dintre agenţii economici şi mediul economic al acestora (micro, macro şi
mondoeconomic), la structurile tehnico - ştiinţifice, sociale şi psihologice ale producţiei şi
economiei în totalitatea sa.
Dezvoltarea economică într-o ţară presupune existenţa creşterii economice, dar creşterea
economică nu înseamnă automat existenţa dezvoltării, relaţia între acestea fiind de la parte la
întreg.
Creşterea economică este influenţată de o serie de factori, cu caracter sistemic. Factorii
creşterii economice reprezintă ansamblul elementelor de intrare în proces, fiind de ordin uman,
natural – material, social – politic, tehnic, ştiinţific, informaţional, ecologic etc. Aceşti factori pot
fi structuraţi ca: factori cu acţiune decisivă şi factori cu acţiune mediată.
În cadrul factorilor cu acţiune decisivă, nemijlocită, asupra creşterii economice se înscriu
factorii de producţie, cum sunt:
• factorul uman (resursele de muncă);
• factorul material (resursele naturale şi echipamentele de producţie acumulate);
• factorul informaţional – ştiinţific – tehnologic.
Factorii cu acţiune mediată sunt generaţi de complexitatea sistemului economic naţional,
iar dintre aceştia menţionăm:
• rata investiţiilor;
• cheltuielile de dezvoltare – cercetare;
• politicile macroeconomice (fiscală, monetară, bugetară);
• capacitatea de absorbţie a pieţei interne;
• politica ecologică etc.

76
Fiecare dintre factorii prezentaţi acţionează într-un mod sau altul asupra creşterii
economice, în funcţie de importanţa şi de caracterul acţiunii lor: direct sau indirect. Factorii
creşterii economice sunt analizaţi prin prisma a trei laturi: cantitativ, calitativ şi structural.
a) Dimensiunea cantitativă se referă la volumul global al fiecărui factor. Această
dimensiune a factorilor de creştere economică este de natură preponderent extensivă şi se
produce prin mobilizarea şi utilizarea, de la o perioadă la alta, a unui volum sporit de factori,
presupunând constant randamentul lor.
b) Dimensiunea calitativă se referă la randamentul utilizării resurselor. Această
dimensiune a factorilor de creştere economică este de natură preponderent intensivă şi se
realizează prin mărirea de la o perioadă la alta a nivelului randamentelor.
c) Dimensiunea structurală uneşte contribuţiile de ordin cantitativ şi calitativ în funcţie de
proporţiile în care sunt combinate diferitele categorii de factori şi în care aceştia se repartizează
pe destinaţii de utilizare (ramuri economice, grupe de produse în cadrul ramurilor economice
etc.).
Tipurile de creştere economică reprezintă diferite combinaţii ale celor trei laturi specifice
factorilor creşterii economice, precum şi acţiuniea conjugată a acestora. În funcţie de latura care
predomină în evoluţia indicatorilor macroeconomici proprii creşterii economice, teoria
economică a sintetizat trei tipuri de creştere economică:
 Tipul de creştere extensiv corespunde unei contribuţii majore a laturilor cantitative ale
factorilor direcţi la formarea sporului PNB.
Acest tip de creştere economică este întâlnit pe scară largă, în special, în ţările în curs de
dezvoltare şi în cele slab dezvoltate. El presupune utilizarea într-un volum ridicat a resurselor
umane, resurselor materiale etc fără a reuşi obţinerea unei eficienţe economice pe măsura
volumul de factori de producţie consumaţi.
 Tipului de creştere intensiv corespunde unei contribuţii majore a laturilor calitative ale
factorilor direcţi la formarea sporului PNB.
Acest tip de creştere economică este specific ţărilor dezvoltate, care pun accentul pe noile
tehnologii apărute în fiecare domeniu de activitate. În acest caz profitul şi eficienţa sunt
elementele prioritare, reprezentând temelia pentru oricare activitate. În asemenea condiţii o
importanţă deosebită o au: cercetarea ştiinţifică, tehnologiile înalte, forţa de muncă pregătită şi
educată, un managementul adecvat etc.
 Tipul de creştere mixt sau intermediar corespunde unei contribuţii aproximativ egale
a laturilor cantitative şi calitative ale factorilor direcţi la formarea sporului PNB.
Acest tip de creştere economică predomină în majoritatea ţărilor aflate în tranziţie către o
economie de piaţă concurenţial funcţională. Tipul intermediar de creştere prezintă trecerea unei
economii extensive la o economie intensivă.

Dezvoltarea economică umană durabilă


Din anul 1972, când a avut loc Conferinţa asupra mediului de la Stockholm, şi până în
prezent, au apărut o serie de definiţii ale conceptului de dezvoltare în noua viziune a
interdependenţelor dintre problemele mediului înconjurător, bunăstării generale şi procesul
creşterii economice.
La Conferinţa Naţiunilor Unite de la Rio de Janeiro, raportul Brundtland, intitulat „Viitorul
nostru comun”, prezentat în iunie 1992, dezvoltarea durabilă este concepută în viziunea
concilierii dintre economie şi mediul înconjurător pe o nouă cale de dezvoltare care să susţină
progresul uman, nu numai în câteva locuri şi pentru câţiva ani, ci pentru întreaga planetă şi
pentru un viitor îndelungat.1
1
Cămăsoiu Camelia (coord.) – “Economia şi sfidarea naturii”, Editura Economică, Bucureşti, 1994, pag. 13
77
Conceptul uzitat în mod normal de dezvoltare durabilă, viabilă sau sustenabilă are
în vedere interacţiunea compatibilităţii a patru sisteme: economic, uman, ambiental şi
tehnologic, astfel încât să se asigure satisfacerea nevoilor actuale, fără a compromite
capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi. Aceste patru sisteme pot
deveni compatibile doar dacă strategia privind dezvoltarea durabilă include, ca un element
indispensabil, simultaneitatea progresului în cele patru sisteme.
Altfel spus, dezvoltarea durabilă poate să fie definită de următoarele dimensiuni:
• Dimensiunea naturală presupune ca mediul creat de om să fie compatibil cu mediul
natural;
• Dimensiunea social-umană presupune ca toate ieşirile din mediul creat de om să
răspundă direct nevoilor şi intereselor prezente şi viitoare ale generaţiilor care coexistă şi se
succed;
• Dimensiunea naţional – statală, regională şi mondială presupune compatibilitatea
criteriilor de optimizare, atât pe plan naţional, cât şi la nivel regional sau global.
Conceptul de dezvoltare durabilă, cât şi strategia ce-l vizează consideră că omul este pionul
principal şi astfel problemele lui trebuie rezolvate indiferent de loc sau de spaţiul căruia îi aparţine.
Datorită acestui deziderat, se utilizează şi conceptul de dezvoltare umană durabilă.
Dezvoltarea umană durabilă presupune realizarea următoarelor exigenţe majore:
 un comportament fundamental, revizuit esenţial, ca modalitate de confruntare cu
restricţiile obiective şi subiective ale dezvoltării şi de colaborare cu mediul natural;
 îmbunătăţirea substanţială, în termeni absoluţi şi relativi, a dezvoltării din ţările
în curs de dezvoltare, în raport cu statele dezvoltate ale lumii;
 o planificare strategică, cu elemente specifice şi comune, aflate în compatibilitate
directă, atât în plan naţional cât şi internaţional;
 atingerea unei stări durabile de echilibru prin schimbarea fundamentală a valorilor şi
obiectivelor la toate nivelurile de agregare;
 realizarea unei dezvoltări durabile, în condiţiile tradiţiilor, educaţiei şi activităţilor
curente, ale intereselor imediate, ceea ce conduce la o transformare disputată şi de lungă durată;
 creşterea substanţială a rolului ştiinţific în societatea cunoaşterii. Ştiinţa trebuie
să ajute omul să se cerceteze pe sine (sub aspectul obiectivelor şi valorilor sale) tot la fel pe cât
doreşte să cerceteze lumea pe care doreşte să o modifice;
 restructurarea instituţional – spirituală a economiei.
Atunci când facem referire la dezvoltarea umană durabilă trebuie avute în vedere că
modificările comportamentale ale oamenilor, precum şi valorile pe care aceştia le însuşesc se
concretizează prin intermediul educaţiei, culturii, ştiinţei, spiritualizării etc. Un ajutor în
această metamorfoză este reprezentat de informaţie, deoarece acesta furnizează oamenilor date
esenţiale pe care aceştia să-şi bazeze deciziile.
Dezvoltarea umană durabilă presupune realizarea unei societăţi viabile, în care
omul să fie privit ca elementul principal, dar în acelaşi timp acesta să-şi modifice
comportamentul în asemenea mod încât să existe o compatibilitate între toate
componentele dezvoltării durabile care să conducă spre o viaţă mai bună şi un nivel de
trai mai ridicat.
Dezvoltarea umană durabilă foloseşte o serie de indicatori pentru a putea să fie măsurată.
Cu ajutorul acestora se relevă atât aspectele cantitative, precum şi aspectele sociale şi ecologice,
care ţin mai mult de laturile calitative ale fenomenelor.

78
Cercetările ştiinţifice româneşti subliniază concluzia potrivit căreia dezvoltarea umană
durabilă poate să fie cuantificată cu ajutorul unui sistem de indicatori format din trei grupe de
parametrii:
a) indicatori ai durabilităţii economice.
b) indicatori ai durabilităţii sociale.
c) indicatori ai durabilităţii mediului natural.
În comparaţiile internaţionale este folosit indexul dezvoltării umane (IDU), care este
format din trei indicatori: longevitate; cunoştinţe şi controlul resurselor pentru o viaţă decentă.
Pentru longevitate se calculează speranţa medie de viaţă, pentru cunoştinţe se calculează cifra de
şcolarizare, iar pentru controlul resurselor se ia în calcul produsul naţional brut pe locuitor.
Unele cercetări recente demonstrează utilitatea şi altor indicatori specifici creşterii
economice, corelaţi cu starea comportamental – spirituală a populaţiei.

PIAŢA MUNCII
În orice condiţii de timp şi spaţiu, activitatea economică implică în mod obiectiv factorul muncă menit
să valorizeze sistematic resursele în interesul său. Ca şi ceilalţi factori de producţie, el se obţine prin
intermediul pieţei muncii, care se constituie într-un subsistem al economiei de piaţă concurenţială.
Echilibrul sau dezechilibrul pe piaţa muncii poate fi înţeles pornind de la conţinutul acestei
pieţe şi continuând cu mecanismul intern al funcţionării ei.
Tranzacţiile pe această piaţă au ca obiect munca sau forţa de muncă. Dacă forţa de muncă o înţelegem
ca totalitate a aptitudinilor fizice şi intelectuale ce există în personalitatea vie a omului şi pe care le pune în
funcţiune atunci când creează bunuri economice, înseamnă că munca reprezintă cheltuirea conştientă a forţei
de muncă. Ele formează un tot coerent, astfel că folosirea sinonimă a celor două expresii, în teoria şi practica
economică, este benefică pentru managementul resurselor umane care decide asupra planificării, organizării,
utilizării şi evaluării rezultatelor muncii într-un anumit circuit economic.

Conţinutul pieţei muncii


Conţinutul pieţei muncii a constituit, în decursul timpului obiectul diferitelor teorii
opţionale2, unele fiind favorabile muncii, altele fiind favorabile celorlalţi factori de producţie –
capitalul sau factorul natură. Realitatea a demonstrate că munca rămâne valoarea fundamentală
care prin creativitate ştiinţifică, eficienţă şi moralitate caracterizează viaţa şi evoluţia umană pe
diverse trepte ale dezvoltării.
Piaţa muncii s-a format şi funcţionează în corelaţie cu rolul determinant al muncii în
dezvoltarea economico-socială şi cu exigenţele generale ale teoriei pieţei şi preţului. Această
piaţă relevă un complex de relaţii în care se regăsesc, în cea mai mare parte, raporturile dintre
oameni şi evoluţia lor în timp şi spaţiu punându-şi amprenta pe tipul de civilizaţie .
Piaţa muncii reprezintă ansamblul actelor de vânzare-cumpărare a forţei de muncă, al relaţiilor
specifice acestora, ce au loc într-un spaţiu economic; ea relevă întâlnirea dintre cererea de muncă (care
provine de la populaţie) cu oferta de muncă (care provine de la firme), stabilirea pe această bază a

2
în literatura de specialitate din ţara noastră există diferite opinii privind aceste aspecte, ceea ce reflectă dinamismul
cunoaşterii ştiinţifice economice în corelaţie cu dezvoltarea economico-socială. Vezi Gheorghe Răboacă, Piaţa muncii şi
dezvoltarea durabilă, Tribuna economică, Bucureşti, 2003; Cornelia Pârlog, Modificări structurale în utilizarea resurselor de
muncă în România, în contextul restructurării economiei, Revista Română de Statistică, nr. 8-9, 2000; Zizi Goschin, Particularităţi
ale subocupării în profil regional în Probleme actuale ale dezvoltării regionale în România, Editura Oscar Print, 2002; Gârbea
Daniela (coord.), Evoluţii recente ale conceptului şi practicii de recunoaştere şi echivalare a diplomelor de studii În Europa, Editura
Niculescu, Bucureşti, 2000; Adela Coman, Piaţa forţei de muncă în condiţiile tranziţiei, Cluj – Napoca, 2003; Marta Christina
Suciu, Investiţia în educaţie, Bucureşti, Editura Economică, 2000; Constantin Ciutacu, Piaţa muncii, Ed. Expert, Bucureşti, 2001;
Camelia Cămăşoianu, Formarea profesională, Ed. Economică, Bucureşti, 2006 etc.
79
condiţiilor pentru angajarea salariaţilor, negocierea şi fixarea salariilor în funcţie de performanţele
lucrătorilor, realizarea mobilităţii salariilor şi forţei de muncă pe locuri de muncă, firme, zone etc.
Omul este mai mult decât o marfă3 astfel că piaţa muncii are un loc deosebit în teoria şi
practica economică, fiind o piaţă derivată şi cea mai reglementată. Ea este eterogenă, cuprinzând
mai multe segmente delimitate pe genuri de activităţi, pe zone economice, pe profesii sau meserii, pe
categorii şi niveluri de calificare, pe sexe şi vârste etc. Ca piaţă derivată, ea primeşte influenţele
celorlalte pieţe şi, totodată, generează efecte ce se regăsesc în toate sectoarele economico-sociale.
Piaţa muncii se comportă, pe de o parte, ca orice piaţă şi, pe de altă parte, are caracteristici
proprii, determinate de specificul uman al obiectului cu care operează şi cel al serviciilor
generate de acesta şi pe care întreprinzătorii le cumpără.
Experienţa istorică arată că în esenţă piaţa muncii implică întotdeauna stabilirea de
raporturi între purtătorii ofertei şi cei ai cererii de muncă. Aceasta determină anumite specificităţi
referitoare la ajustarea ofertei şi cererii, la formarea preţului muncii, la existenţa unui sistem de
norme şi valori sociale şi de instituţii specializate.
În acest sens, relevăm câteva caracteristici.
Piaţa muncii reflectă legăturile reciproce dintre realităţile demografice care determină oferta de
muncă şi cele ale dezvoltării economico – sociale care generează cererea de muncă.
Piaţa muncii are un rol esenţial în cadrul interdependenţelor care asigură dinamismul economiei.
Dar nu trebuie absolutizată această relaţie, deoarece nu întotdeauna şi peste tot există o corelaţie
strânsă, liniară, între factorul muncă şi creşterea economică. Unele resurse de muncă nu se manifestă
pe piaţa muncii ca atare, chiar dacă ele sunt creatoare de bunuri economice. Exigenţele juridico-
sociale, ca şi cele privind ocuparea şi protecţia socială nu soluţionează automat nici problemele pieţei
şi nici pe cele cu care se confruntă dezvoltarea economiei.
Piaţa muncii presupune negocierea permanentă între purtătorii ofertei de muncă şi cei ai
cererii de muncă, sub aspect cantitativ, calitativ şi structural. Ea facilitează întâlnirea între
locurile de muncă disponibile şi lucrătorii disponibili, fiind principalul model de parteneri între
patron şi angajat.
Munca este un atribut numai al omului, constituind un consum de energie fizică şi
intelectuală într-un scop precis, concretizat, de obicei, în bunuri economice. Aspectele
demografice, de pregătire, de educaţie determină valoarea forţei de muncă la un moment dat.
Modalitatea prin care se realizează unirea între forţa de muncă şi celelalte elemente ale unei
activităţi economice este caracteristică fiecărui sistem real economiei. În condiţiile economiei cu
piaţă concurenţial – funcţională se foloseşte, în acest scop, mecanismul specific al pieţei muncii,
adică negocierea concretizată în angajarea omului ca salariat. Dar pe piaţa muncii nu se
negociază întregul potenţial de muncă al unei ţări, deoarece persoanele care au în posesie şi
ceilalţi factori de producţie îi combină pe toţi în mod direct fără a apela la mecanismul pieţei
muncii.
Piaţa muncii este reglementată în cel mai înalt grad şi înregistrează cele mai multe
influenţe din partea multor factori.
Această caracteristică rezultă din specificul muncii, ca şi din cerinţa de a se asigura protecţia
salariatului, de a controla competiţia loială prin intermediul organizaţiilor sindicale, de a permite
gruparea întreprinzătorilor care angajează munca salariată. Piaţa muncii este o piaţă cu concurenţă
imperfectă, putând fi apreciată fie ca piaţă de monopol, fie ca piaţă de oligopol, în funcţie de gradul de
organizare şi de constituire a cererii şi ofertei de către patronate şi sindicate. De exemplu, concurenţa de
oligopol este realizată de uniunile sindicale, iar concurenţa de oligopson, de asociaţiile patronale, atunci
când acestea fixează anumite standarde privind regulile de angajare. De asemenea, se poate manifesta o
concurenţă de monopson, atunci când într-un domeniu există un singur cumpărător de muncă. Sau,
3
Dicţionar de economie, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p. 345-346 ş.a.
80
datorită influenţei sindicatelor, vânzătorii de muncă pot să influenţeze oferta de muncă prin existenţa
unor înţelegeri de tip closed shop, care limitează accesul persoanelor într-un domeniu de muncă
(asociaţii medicale, uniuni ale juriştilor, asociaţii în domeniul financiar-contabil etc). În decursul timpului
au fost create în plan naţional şi internaţional diverse instituţii şi mecanisme legislative care accelerează
sau frânează piaţa muncii. Pe această piaţă se realizează negocierea colectivă, participarea, concertarea
socială, rară a fi exclus conflictul. Negocierile pot fi: între guvern, patronate şi sindicate pentru stabilirea
contractului colectiv de muncă; între patronate şi sindicate pentru un anumit domeniu de muncă; între
angajat şi angajator pentru încheierea contractului individual de muncă. Prin reglementările sale, piaţa
muncii trebuie să prezinte o anumită flexibilitate care să ducă la o mai mare competitivitate şi să
influenţeze sistematic, în mod favorabil, creşterea economică.
Piaţa muncii înregistrează în decursul timpului o segmentare specifică.
În condiţiile actuale ale economiei cu piaţă concurenţială se adânceşte considerabil diviziunea
socială a muncii, astfel că nu se poate trata nevoia globală de forţă de muncă, în relaţie cu nevoile
capitalului. Forţa de muncă este structurată pe vârste şi sex, pe categorii profesionale, pe grade de
calificare, pe zone geografice şi pe oportunităţi de ocupare.
În funcţie de parametrii de performanţă pot fi delimitate: piaţa principală a muncii,
caracterizată prin niveluri ridicate de stabilitate şi siguranţă a locului de muncă şi de salarizare,
precum şi piaţa secundară a muncii, caracterizată prin parametrii specifici activităţii economice,
respectiv instabilitate mai accentuată, salarizare modestă etc.
De asemenea, piaţa muncii mai poate fi segmentată în: piaţa muncii caracteristică nivelului
macroeconomic, care favorizează formarea condiţiilor generale de angajare a salariaţilor,
principiile de dimensionare şi ierarhizare a salariilor, toate cuprinse în contractul colectiv de
muncă, şi piaţa muncii caracteristică nivelului microeconomic, unde se stabilesc concret
cantitatea şi structura de bază a contractelor şi angajamentelor asumate de întreprinzători,
precum şi condiţiile reale ale ofertei de muncă.
Piaţa muncii reflectă felul în care se asigură resursele de muncă pe ramuri, sectoare,
profesii şi niveluri de calificare.
Aceasta se înfăptuieşte prin intermediul tendinţei de egalizare pe ramuri, sectoare şi profesii
a costurilor şi a veniturilor factorilor de producţie necesari activităţilor economice. În strânsă
relaţie cu acest aspect, piaţa muncii are şi o însemnată funcţie socială, în sensul că ea implică şi
negocierea unor elemente ce ţin de condiţiile de muncă şi de ansamblul calităţii vieţii. Toate
acestea se corelează cu funcţia formativ-culturală a forţei de muncă, ce se realizează prin
calificare, prin profesionalism, prin educaţie, ca şi prin recalificare şi reconversie. Aceasta
asigură o mai mare mobilitate şi o mai uşoară adaptare a forţei de muncă la exigenţele dezvoltării
economice, pe un trend accelerat la eficienţei ei.
Dacă pe orice altă piaţă cumpărătorul ştie ce cumpără sau la ce se poate aştepta după
achiziţionarea bunului respectiv, acest lucru însă nu este valabil şi pe piaţa muncii. Angajatorul
nu este sigur de productivitatea, de aptitudinile celui pe care îl angajează, iar această informaţie
nu va fi disponibilă nici imediat după angajare.
Acesta poate, în schimb, să-l testeze pe salariat sau să solicite informaţii de la fostul
angajator însă acest lucru nu este suficient, fiind şi costisitor. Există în schimb lipsuri
informaţionale şi de cealaltă parte a angajatorilor, deoarece salariaţii nu cunosc informaţii despre
mediul de muncă. În ambele cazuri putem vorbi de existenţa unei asimetrii informaţionale pe
piaţa muncii. Educaţia în acest caz este utilizată de lucrători pentru a semnaliza pe piaţa muncii
nivelul de productivitate deţinut.

81
Oferta şi cererea de muncă. Capitalul uman
Oferta şi cererea de muncă privite în interdependenţele lor complexe şi multiple constituie forţele
esenţiale ale pieţei muncii în toate timpurile.
Satisfacerea nevoii de muncă se asigură pe baza folosirii posibilităţilor de muncă existente în
societate, respectiv a cantităţii de muncă ce poate fi efectuată de populaţia aptă de muncă a unei ţări într-o
anumită perioadă. Oferta de muncă include toate persoanele capabile să realizeze o muncă pentru ele sau
pentru alţii, adică angajaţii şi cei care caută de lucru.
Oferta de muncă reprezintă resursele de muncă de care dispune societatea la un moment
dat şi care se delimitează pe baza următoarelor criterii: salarizarea (remunerarea), posesia
aptitudinilor fizice şi intelectuale necesare pentru o muncă, căutarea susţinută a unui loc de
muncă, precum şi disponibilitatea unei persoane de a ocupa imediat un loc de muncă, adică de a
presta un serviciu.
Persoanele care nu îndeplinesc cumulativ asemenea criterii nu se includ în oferta de muncă 4.
Dar un anumit număr din aceste persoane, sub influenţa unor factori specifici care ţin îndeosebi de
multidimensionalitatea populaţiei, pot să apară temporar pe piaţa muncii.
Oferta este formată din populaţia aptă de muncă a unei ţări şi creşte (în majoritatea
cazurilor) mai rapid decât cererea de muncă. Prin oferta de muncă, populaţia intră în contact cu
toate sistemele şi structurile economico-sociale, fiind o formă specifică sub care se manifestă
capitalul uman, constituind o resursă productivă şi, totodată, o componentă importantă a
sistemului de consum. Curba ofertei de muncă într-o economie reflectă ansamblul deciziilor
alternative privind cantitatea de muncă pe care omul este dispus să o presteze în funcţie de
salariu. Ea poate fi studiată atât la nivel individual, cât şi la nivel total, iar în acest caz vorbim de
ofertă agregată de munca. Oferta individuală de muncă, exprimă numărul de ore de muncă
efectuate de un individ în funcţie de salariul primit. Decizia unui individ în ceea ce priveşte
numărul de ore de muncă are la bază existenţa unei alegeri între: timp de muncă (consum) şi
timp liber. Oferta agregată de muncă reprezintă suma ofertelor individuale de muncă. A vând în
vedere şi acest aspect putem aprecia că piaţa muncii are o vocaţie macroeconomică. Oferta de
muncă la firmele mici şi în condiţii de concurenţă perfectă are o elasticitate ce tinde spre infinit.
La firmele mari, curba ofertei are un unghi ascuţit, îndreptat în sus, este inelastică sau puţin
elastică, reflectând concurenţa imperfectă. Curba ofertei de muncă este în fond curba de
utilitate a venitului (figura 6.1). Curba (dreapta) ofertei este O-O', reflectând relaţia directă
dintre oferta de muncă şi nivelul salariului.

4
unele cercetări subliniază că populaţia generează mai multe dimensiuni ale ofertei, nu una singură, în orice condiţii de
timp şi spaţiu relevându-se, de exemplu, că oferta efectivă depinde de un factor important, adică dimensiunea şi distribuţia
teritorială a cererii, a locurilor de muncă disponibile (vezi Gheorghe Raboacă, Oferta de forţă de muncă, Centrul de Informare
şi Documentare Economică, Bucureşti. 2000).
82
Curba (dreapta) ofertei de muncă

Dimensiunile ofertei de muncă depind înainte de toate de factorul demografic şi se stabilesc


prin mai mulţi indicatori demografico-economici cum ar fi: populaţia totală; populaţia în vârstă
de muncă, populaţia activă (totală sau civilă), populaţia aptă de muncă (resursele de muncă),
populaţia ocupată, numărul de salariaţi; populaţia aflată în şomaj, populaţia întreţinută (tinerii în
afara vârstei de muncă şi pensionarii) ş.a.
Efectul de venit este raţionamentul potrivit căruia o persoană salariată înlocuieşte timpul
de muncă cu timp liber, atunci când salariul atinge un nivel care permite posesorului muncii să
aibă condiţii de viaţă apropiate de aspiraţiile sale. Efectul de venit presupune că persoana
respectivă se bucură de o putere de cumpărare mai mare, datorită unor venituri mai mari, ceea ce
îi dă posibilitatea să cumpere mai multe bunuri, inclusiv timp liber, şi consideră că utilitatea
marginală a timpului liber este superioară utilităţii marginale a bunurilor ce le obţine cu salariul
suplimentar. Efectul de venit este întotdeauna negativ.
Efectul de substituţie este raţionamentul potrivit căruia o persoană salariată înlocuieşte o
parte mai mare sau mai mică din timpul său liber cu timp de muncă suplimentar care are ca efect
un venit mai mare. Pe măsură ce salariul orar creşte, anumite persoane caută să lucreze mai
multe ore deoarece, pentru ele utilitatea marginală a salariului este superioară celei a timpului
liber. Efectul de venit este întotdeauna negativ.
Efectul de substituire stimulează o persoană să lucreze un timp mai mare, iar efectul de
venit o stimulează să lucreze mai puţin. Mărimea relativă a acestor două efecte determină forma
curbei ofertei individuale de muncă. Indivizii hotărăsc atât asupra cantităţii de muncă pe care o
oferă, cât şi asupra calităţii acesteia.
Oferta de muncă sub aspectul cantităţii reflectă interesul omului de a compara investiţiile pentru
continuarea educaţiei, pentru sănătate sau pentru formarea sa profesională, cu veniturile pe care le va
obţine în viitor.
Oferta de muncă sub aspectul calităţii reflectă dorinţa omului de a investi în el însuşi
(capital uman). Creşterea investiţiilor în capitalul uman determină creşterea ofertei de muncă,
deoarece oamenii mai calificaţi şi mai educaţi sunt mai productivi în economie.
Oferta de muncă, în genere, are caracter relativ rigid, exprimând o piaţă a muncii cu
concurenţă totdeauna imperfectă. Acest caracter se explică prin două categorii de factori
economici, teritoriali şi demografici, profesionali, ocupaţionali.
Factorii economici, teritoriali privesc absenţa posibilităţii sau dorinţei persoanelor ori familiilor
de a lucra în alt teritoriu, rară să renunţe la genul de activitate exercitat. Motivaţia acestei imobilităţi a
ofertei de muncă poate consta în: efortul bănesc pe care îl presupune schimbarea locului de muncă în altă
localitate, ataşamentul omului de mediul economicosocial, chiar dacă nu are avantaje economice,
surprizele necunoscutului etc.
Factorii demografici, profesionali, ocupaţionali privesc absenţa posibilităţii sau dorinţei
persoanelor de a-şi schimba ocupaţia sau locul de muncă. Motivaţia acestui comportament constă
în: calificarea necorespunzătoare, slaba informare privind ocupaţiile disponibile, insuficienţa
şanselor pentru reconversia forţei de muncă., starea sănătăţii, vârsta, avantaje nonsalariale
nesemnificative etc.
Toate acestea dovedesc că oferta de muncă are un dinamism specific, reflectând totodată
corelarea strânsă între nevoia socială de a cunoaşte şi a se dezvolta omul sub aspect profesional-
cultural şi nevoia economică de a valorifica pregătirea şi de a obţine un venit, ambele aspecte
interesând atât pe lucrător, cât şi pe patron. Astfel, deciziile privind oferta de muncă sunt luate
în familie, pe baza analizei veniturilor acesteia şi a interesului de majorare a lor.

83
Aşadar oferta de muncă depinde de dimensiunile populaţiei, rata de activitate a forţei de
muncă, durata programului de lucru, calitatea forţei de muncă., structura populaţiei etc.
Activităţile care se iniţiază sau există în societate impun nevoia de muncă., respectiv
constituirea cererii de muncă., în acord cu mecanismul pieţei muncii.
Cererea de muncă reprezintă nevoia de muncă salarială ce se formează într-o economie de
piaţă concurenţială la un moment dat sau pe o anumită perioadă, exprimată prin numărul
locurilor de muncă. Condiţia fundamentală pentru încadrarea nevoii de muncă în cererea de
muncă este salarizarea sau remunerarea, astfel că persoanele care nu îndeplinesc această condiţie
nu se includ în cererea de muncă., la fel ca şi în cazul ofertei de muncă.
Dinamica cererii de muncă depinde de evoluţia cererii de bunuri economice şi de factorii ce
determină elasticitatea acestei cereri ponderea muncii în totalul factorilor de producţie, gradul de
substituibilitate a muncii cu alţi factori de producţie etc.
Cererea de muncă este o cerere derivată, rezultând din investiţiile executate care, la rândul
lor, sunt efectul unei cereri de bunuri economice. Această afirmaţie explică de ce cererea de
muncă se exprimă prin locuri de muncă, iar fluxul ei porneşte de la firme, instituţii spre
populaţie.
Unul dintre modelele ce se pot folosi pentru explicarea cererii de muncă este acela care
presupune că piaţa muncii este o piaţă concurenţială, ceea ce înseamnă că lucrătorii îşi pot
schimba ocupaţiile, că există mulţi cumpărători care utilizează o cantitate de muncă neînsemnată
faţă de total şi, prin urmare, nu pot să influenţeze preţul ei, iar lucrătorii şi patronii au informaţii
corespunzătoare despre cererea de muncă. în acest model, cererea de muncă este într-o situaţie
similară cu a altui factor de producţie sau bun economic.
Pe piaţa muncii, firma poate obţine profitul maxim la acea cantitate de muncă angajată ce
presupune egalitatea între costul marginal al angajării unui lucrător suplimentar şi venitul încasat
de firmă pe baza producţiei marginale realizate prin munca respectivă (CmgL = VmgL).
Dar, pe măsură ce firma angajează noi salariaţi, începe să funcţioneze principiul
randamentului marginal descrescând. Aşadar, cererea de muncă depinde de productivitatea
marginală a muncii.
Curba cererii de muncă este o curbă cu pantă negativă, reflectând că firma va angaja mai
multă muncă dacă salariile sunt mai mici şi invers (figura 6.2). Curba (dreapta) cererii este CC,
reflectând relaţia inversă dintre cererea de muncă şi nivelul salariului.

Figura nr. 6.2.


C
S 2

S 1
N iv e lu l s a la r iu lu i

S 0

C ’

0 C 1 C 0

C a n t i t a t e a d e m u n c ă s a l a r i a l ă c e r u t ă

Curba (dreapta) cererii de muncă


Cererea de muncă nu este constantă, ci se schimbă, ca urmare a schimbării preţurilor în economie şi a
fluctuaţiilor în cererea de bunuri economice.

84
Cererea de muncă are o anumită elasticitate, determinată, în mod deosebit, de
disponibilitatea unor bunuri economice care pot fi substituite.
Elasticitatea cererii de muncă are importanţă pentru deciziile privind stabilirea salariilor ca
şi pentru derularea normală a raporturilor dintre întreprinzători şi posesorii forţei de muncă.
• Cererea de muncă este elastică în mai multe condiţii ca: a) dacă cererea pentru produsul
final va fi elastică; b) dacă munca poate fi înlocuită cu altă muncă; c) dacă alţi factori de
producţie, îndeosebi capitalul, pot fi substituiţi cu muncă; d) dacă costurile datorate muncii
reflectă o parte mare din costurile totale. Elasticitatea cererii de muncă este importantă pentru
evoluţia pieţei bunurilor economice
Cererea de muncă depinde de dinamica cererii de bunuri economice în condiţiile tehnice
şi organizatorice predominante, ca şi de intenţiile sigure ale întreprinzătorilor, manifestate ca stoc
şi/sau flux bănesc, care se întâlnesc cu un stoc şi/sau flux de servicii reprezentând oferta. într-un
model foarte simplificat, se stabileşte cu acest prilej un raport juridico-economic între
proprietarul muncii şi proprietarul de capital. Un astfel de raport este complex şi se realizează, de
regulă, prin intermediari ca sindicate şi manageri, care fixează preţul muncii (salariul) prin
diverse compromisuri.
Economistul britanic Alfred Marshall a arătat, cu mulţi ani în urmă, condiţiile care
determină cererea de muncă, ce îşi păstrează şi în prezent valabilitatea:
• cererea pentru orice tip special de muncă depinde de capacitatea patronului de a o înlocui
cu alt tip de muncă sau alt factor de producţie;
• în condiţiile unei cereri elastice, o creştere a salariilor poate determina o reducere a
ocupării, prin intermediul efectului de contracţie;
• dacă cererea pentru un bun este elastică, salariile pot fi mai ridicate cu efect mic asupra
ocupării;
• dacă există un surplus de muncă necalificată, salariile mai ridicate pentru persoanele
superior calificate pot fi compensate de salariile mai reduse pentru persoanele necalificate.
Rezultă că cererea de muncă depinde de productivitatea marginală a muncii, precum şi de
anticipările raţionale privind dimensiunile cererii globale, ca şi de anticipările conjuncturale
privind elasticitatea cererii de muncă.
Cererea de muncă trebuie evaluată pe termen scurt şi pe termen lung. Pe termen scurt avem
munca drept unic factor variabil, iar capitalul este constant. Pe termen lung toţi factorii de
producţie sunt variabili, iar firma caută să-şi maximizeze profitul.
În condiţiile sporirii exigenţelor manifestate faţă de cererea şi oferta de muncă, negocierile
specifice pieţei muncii sunt tot mai mult focalizate asupra calităţii, structurii şi capacităţii
creative a resurselor umane, adică asupra capitalului intangibil şi în special asupra capitalului
uman, intelectual şi cultural.
Capitalul uman reuneşte stocul de cunoştinţe profesionale, competenţe, abilităţi şi
aptitudini care pot conduce o persoană la sporirea capacităţilor sale creative şi, implicit, a
veniturilor scontate a se obţine în viitor. Conceptul de capital uman nu este un concept nou: el s-a
impus în ştiinţa economică încă din anii '60 ai secolului al XX-lea prin lucrările unor autori
precum Theodor Schultz şi Gary S. Becker. Semnificativ este însă că, în condiţiile în care
capitalul uman se referă şi la cultura organizaţiei, la filosofia acesteia şi la alte aspecte complexe
care vizează în special sistemele de valori, teoria capitalului uman evidenţiază mai degrabă
situaţii de eşec de piaţă, în special sub forma externalităţilor5. În acest context, analiza pieţei
muncii şi, respectiv, a aşa-numitei pieţe a educaţiei devine tot mai laborioasă şi mai complexă.
Mutarea accentului către capitalul intangibil relevă importanţa majoră a cunoaşterii, a
5
C. M. Suciu, Economia cunoaşterii şi civilizaţia globală. Investiţia şi speranţa in om, Editura ASE, Bucureşti. 2002.

85
creativităţii şi a altor resurse intangibile al căror management - simbolic denumit management
al resurselor intangibile - este tot mai complex.
Realitatea demonstrează sporirea tot mai mult a importantei investiţiei în capitalul uman, ceea ce
influenţează tranzacţiile pe piaţa muncii.
Echilibru şi imperfecţiuni pe piaţa muncii
 În condiţiile pieţei pure a muncii, prin confruntarea cererii de muncă cu oferta de muncă
se obţine salariul de echilibru, dovedind că piaţa este în echilibru. Pe această piaţă, toţi cei care
vor dori să se angajeze vor găsi un loc de muncă ceea ce înseamnă că, nu va exista şomaj
involuntar pe piaţa muncii, existând in schimb şomaj voluntar.
În realitate nu există o piaţă pură a muncii şi ca atare nu se poate vorbi de existenţa unui
echilibru între cerere şi oferta de muncă, deoarece pe piaţa muncii acţionează numeroşi factori
care influenţează apariţia dezechilibrului pe această piaţă, adică: politica salarială, segmentarea
pieţei muncii, asimetria informaţională etc.
Imperfecţiuni pe piaţa muncii
Imperfecţiunile pieţei muncii sunt determinate de o serie de factori, cum ar fi :
a) Salariul minim
Salariul minim reprezintă salariul fixat pe cale legală, având ca scop protejarea salariaţilor.
Angajatorul este obligat să garanteze în plată un salariu brut lunar cel puţin egal cu salariul de bază
minim brut pe ţară. Daca nivelul iniţial al salariului minim este relativ redus, o creştere acestuia nu va
antrena niciun efect negativ asupra ocupării forţei de muncă din economie. Dacă în schimb, salariul
minim este stabilit la un nivel destul de ridicat o creştere a acestuia va influenţa în sens negativ nivelul
ocupării din economie şi va determina apariţia şomajului involuntar.
b) Monopsonul pe piaţa muncii
În cazul monopsonului există un singur cumpărător (de exemplu, există o singură firmă
care angajează forţă de muncă într-o anumită regiune) şi mai mulţi cumpărători. Cauzele care pot
duce la formarea monopsonului pot fi: costul de intrare ridicat al unei alte firme pe piaţă (iar
acest lucru elimină concurenţa), mobilitatea redusă a forţei de muncă (lucrătorii nu se pot deplasa
cu uşurinţă în altă localitate pentru a-şi găsi un loc de muncă mai bine remunerat şi din această
cauză vor accepta un salariu mai mic) etc. In această situaţie, angajatorul este cel care stabileşte
salariul şi nivelul de ocupare.
c) Monopolul pe piaţa muncii
Procesul de negociere pe piaţa muncii poate fi considerat un proces de negociere între două
părţi: pe de o parte reprezentanţii sindicatelor care acţionează ca un monopol pe piaţa muncii, iar
pe de altă parte reprezentanţii patronatului.
Sindicatele urmăresc în general:
• creşterea salariilor membrilor săi;
• creşterea nivelului de ocupare;
• condiţii mai bune de muncă pentru membrii săi;
• diminuarea riscului de şomaj.
În practică sindicatele nu pot negocia în acelaşi timp şi un nivel de ocupare ridicat şi un
nivel al salariului mai mare. Din această cauză, pentru o anumită perioadă ele preferă să
negocieze fie un salariu mai ridicat, fie un nivel de ocupare mai mare.
d) Monopolul bilateral pe piaţa muncii
Pe piaţa muncii poate apărea şi o situaţie de monopol combinată cu monopson. În această
situaţie nivelul salariului şi gradul de ocupare depinde de puterea de negociere a celor două părţi:
monopsonul doreşte un nivel al salariul cât mai mic, în timp ce monopolul doreşte stabilirea
86
salariului la un nivel cât mai ridicat. Astfel, salariul va oscila între două limite, una inferioară
(stabilită de monopson) şi alta superioară stabilită de (monopol).

Mecanismul de funcţionare a pieţei muncii


Locul şi rolul muncii în sistemul coerent al factorilor de producţie se realizează printr-un
mecanism specific de funcţionare a pieţei muncii, ce derivă din conţinutul şi specialitatea
acesteia.
Mecanismul de funcţionare a pieţei muncii, reprezintă un ansamblu de legături între
parteneri individuali autonomi, ca viitori salariaţi şi patronatele autonome, care solicită şi
utilizează munca salarială, precum şi legăturile şi negocierile între reprezentanţii acestor două
părţi, adică între organizaţiile de sindicat şi organizaţiile patronatelor, care se derulează după
reguli predeterminate.
Concretizarea mecanismului de funcţionare a pieţei muncii se realizează prin contract
individual de muncă ce exprimă drepturile şi obligaţiile părţilor, ca şi modalităţi le de
transpunere a lor în economia reală, în funcţie de segmentarea pieţei muncii. Astfel, piaţa muncii
este o piaţă contractuală la toate nivelurile şi în toate locurile unde se manifestă relaţiile între
purtătorii ofertei şi cei ai cererii de muncă.
Mecanismul de funcţionare a pieţei muncii implică înfăptuirea sistematică a relaţiilor între
oferta şi cererea de muncă, pe de o parte şi mărimea şi dinamica salariului în expresie concretă,
pe de altă parte.
Piaţa muncii, ca unitate sistemică între oferta şi cererea de muncă, funcţionează în
interdependenţă cu celelalte pieţe specifice, mai întâi cu piaţa bunurilor economice, ca unitate
dinamică a ofertei agregate şi cererii agregate de bunuri economice (materiale, servicii,
informaţii). Aceasta înseamnă că relaţiile specifice pieţei muncii sunt reciproce cu relaţiile
specifice pieţei bunurilor economice, în sensul că în toate împrejurările de timp şi spaţiu
dezvoltarea economico-socială este sursa cererii de muncă şi evoluţia demografică este sursa
ofertei de muncă. Astfel, relaţiile multiple şi în continuă diversificare dintre dezvoltarea
economică, evoluţia veniturilor din muncă şi mişcarea demografică formează substanţa pieţei
muncii.
Prin mecanismul de funcţionare a pieţei muncii se reliefează faptul că, cererea de muncă
depinde de oferta de bunuri economice pe care lucrătorii salariaţi o pot realiza şi pune la
dispoziţia consumatorilor prin intermediul patronatului respectiv, ca utilizator al muncii.
Desigur, patronatul foloseşte munca salariată în scopul obţinerii unui profit cât mai bun,
deoarece în economie funcţionează interesele economice, nicidecum actele de caritate.
Funcţionarea pieţei muncii demonstrează că, cererea de muncă pe termen scurt este
practic invariabilă, deoarece angajarea de salariaţi depinde de şansele de investiţii ale
producătorilor. Or, producătorii pot face investiţii în capitalul tehnic modem, a cărui valorizare
reduce relativ cererea de muncă, sau investiţii pentru dezvoltarea şi diversificarea ramurilor
economice, a producţiei de noi bunuri economice, care necesită angajări de noi salariaţi, ceea ce
se întâmplă la intervale mai mari de timp. În acest mecanism complex se calculează şi se
realizează un permanent proces de continuare a muncii sau de substituire a muncii cu capital.
Funcţionarea pieţei muncii necesită punerea în mişcare într-o manieră specifică a ofertei de
muncă, ţinându-se seama de gradul redus de mobilitate al acesteia. Acest grad redus de mobilitate
de curge din influenţa variabilelor independente, care ţin de demografie, de dezvoltarea culturală a
omului, de sedentarismul specific al unor persoane, de obligaţiile familiale etc. Asemenea influenţe
fac ca oferta de muncă să se modifice şi ea la intervale lungi de timp şi în mod inegal.
Mecanismul de funcţionare a pieţei muncii reflectă interdependenţele foarte diversificate
între multiplele segmente sau forme ale acesteia.

87
Potrivit unor teorii recente, se accentuează diversitatea pieţei muncii atât în cadrul fiecărei
ţări, cât şi pe plan mondial. Unii specialişti decupează multiple forme ale acestei pieţe şi susţin că
se accentuează caracterul lor eterogen după criterii specifice ca: forma de proprietate (piaţa
muncii în sectorul privat, public, mixt); legislaţia naţională sau cea internaţională (piaţa
muncii legală, piaţa neagră, paralelă, subterană a muncii, piaţa gri a muncii etc.); forţa
economică a patronatelor (piaţa muncii specifică întreprinderilor mici, mijlocii, mari, foarte
mari, gigant); apartenenţa statală a firmelor (piaţa muncii specifică firmelor naţionale,
firmelor străine, mixte, a societăţilor transnaţionale); calitatea şi structura muncii în raport cu
tipul de progres tehnic predominant (piaţa muncii specifică producţiei tradiţionale de bunuri
economice materiale, piaţa serviciilor, piaţa informaţiilor, piaţa bunurilor culturale sau
artistico-intensive ş.a.).
Funcţionarea pieţei muncii în condiţiile economiei actuale reflectă o atomizare accentuată
atât la scară naţională, cât şi internaţională, îmbinându-se tot mai multe interdependenţe interne
ale pieţei muncii cu cele ale regionalizării, ale globalizării acesteia, ale migraţiei internaţionale a
muncii etc.

OCUPAREA ŞI ŞOMAJUL.
POLITICI PRIVIND OCUPAREA
Ocuparea resurselor de muncă
Un aspect fundamental al utilizării eficiente a resurselor de muncă îl reprezintă ocuparea
deplină, optimă a resurselor de muncă, ţinându-se seama de exigenţele ce decurg din relaţia
organică a pieţei muncii cu celelalte pieţe specifice din societate.
Ocuparea resurselor de muncă reprezintă o acţiune raţională complexă, specifică
managementului resurselor umane, prin care se stabilesc şi se realizează proporţii optime privind
structura, repartizarea, distribuirea şi încadrarea la diferite locuri de muncă a oamenilor în funcţie
de calificare, de cerinţele locurilor de muncă respective, de retribuire, de scopul final al
angajatorului, ţinându-se seama de legile pieţei muncii concurenţiale, de normele juridice, etnice
şi cele ale echităţii sau justiţiei sociale statuate pe plan intern şi internaţional6. Ocuparea ţine de
mecanismul de funcţionare a pieţei muncii care poate fi caracterizată prin starea de echilibru,
care reflectă subocupare sau chiar supraocupare.
Ocuparea deplină reflectă nivelul, structura şi calitatea utilizării resurselor de muncă în
mod optim, adică favorizează maximizarea efectului util concretizat în bunuri economice pentru
satisfacerea nevoilor oamenilor şi comunităţilor umane. Astfel, ocuparea deplină implică şi ocu-
parea eficientă a resurselor de muncă, fiind compatibilă cu rata naturală a şomajului, cu şomajul
normal.
Ocuparea deplină pe piaţa muncii are loc atunci când cererea este egală cu oferta de muncă.
Chiar şi în această situaţie vor exista în societate persoane în stare de şomaj. Mecanismul specific al
economiei concurenţial – funcţionale influenţează nemijlocit procesul ocupării.
Ocuparea este un proces multidimensional, adică presupune îmbinarea organică a unor
elemente de natură economică, demografică, educativ – formativă, social-comportamentală şi
juridic-instituţionaIă. În acelaşi timp, ocuparea este mai cuprinzătoare decât aria muncii
salariale propriu-zise, deoarece include toate genurile de activităţi şi structuri ocupaţionale ce

6
în teoria si practica economică se foloseşte de regulă termenul de ocupare, înţelegându-se că este vorba de un proces
specific, însufleţit, personificat ce se referă numai la om şi poate fi atribuit doar factorului de muncă. De aceea, nu este însoţit
întotdeauna termenul „ocuparea” si de atributul său uman.
88
definesc un loc de muncă, un venit retribuit, stimulativ pentru om şi pentru evoluţia mediului de
afaceri în care el acţionează. De asemenea, în procesul globalizării economiei se poate ajunge la
„externalizarea” sau „internaţionalizarea” ocupării cu efecte favorabile pentru unele persoane şi
mai puţin favorabile pentru altele. În funcţie de sensul fluxului ocupării, în contextul globalizării,
ocuparea devine purtătoare de dumping social.
Toate acestea se reflectă în funcţiile pe care trebuie să le îndeplinească ocuparea, cum ar fi:
• funcţia economică, de finalitate eficientă precisă;
• funcţia de prevenire a formării unor grupuri de angajaţi săraci;
• funcţia educativ - formativă permanentă;
• funcţia social - politică, de combatere a sărăciei, a inegalităţilor sociale, a şomajului, de
realizare a dreptului de muncă, la obţinerea unui venit decent etc.
În secolul nostru se sesizează o nouă paradigmă a fructificării resurselor de muncă bazată pe
relaţia între creştere economică – competitivitate – ocupare – dezvoltare durabilă - umană. Aceasta
sporeşte complexitatea ocupării în sensul că ea exprimă relaţii mult mai ample ce tind să depăşească
locul ei ca rezultantă a funcţionării celorlalte pieţe specifice din economie, devenind finalitate
economico - socială cu influenţe puternice nu numai la nivel individual, ci, tot mai intens, la nivel
societal, comunitar şi global, finalitate a armonizării întregului sistem de politici economice,
formativ-educative şi sociale.
Ocuparea constituie nucleul dur al pieţei muncii, cea mai importantă componentă a ei.
Cauzele principale care au afectat în ultimele decenii ocuparea pot fi grupate astfel:
• cauze privind gestionarea pieţei muncii (crearea de noi locuri de muncă, tipologia
măsurilor anti-şomaj etc.);
• cauze de natură instituţională (legislaţia muncii, instituţiile pieţei muncii etc.)
• cauze de natură socială (insecuritatea locului de muncă, instabilitatea salarială etc.);
• cauze privind procesul formativ – educativ (calitatea calificării oamenilor, gradul de
adaptare a muncii la noile exigenţe ale dezvoltării economico – sociale etc.)
• cauze de natură economică (declinul economiei, restructurarea lentă a economiei etc.)
Atingerea ţintelor ocupării depline trebuie să se obţină concomitent cu accentuarea
competitivităţii şi cu înaintarea fermă pe traseele unei noi societăţi, adică societatea întemeiată pe
cunoaştere profundă, societatea informaţională.
Acţiunile şi măsurile în acest sens corelează fructificarea dezvoltării de până acum, a
tradiţiilor şi experienţelor cu promovarea amplă a modernizării, perfecţionării, eficientizării
structurilor, instituţiilor, metodelor şi tehnicilor specifice planificării, organizării, alocării şi
utilizării resurselor de muncă. Se urmăresc sistematic calităţile parteneriatului social în calmarea
dezechilibrelor de pe piaţa muncii în condiţiile înfăptuirii retehnologizărilor, restructurărilor în
domeniul capitalului productiv şi în cel a corelării lui cu capitalul uman, specific noii societăţi.
Ocuparea ca finalitate complexă nu înseamnă însă că se evaluează doar la încheierea circuitului
economic, ci, ea se determină ex-ante, avându-se în vedere rezultatele ce trebuie să se înregistreze
ex-post. Se înţelege de aici că pentru predeterminarea ocupării se iau în calcul noile exigenţe de
calificare şi de structurare profesională generate de tipul avansat de progres tehnic şi tehnologic,
concomitent cu aplicarea măsurilor privind: atenuarea îmbătrânirii demografice a ofertei de muncă;
stimularea folosirii de noi forme de ocupare; prevenirea sau limitarea şomajului juvenil şi a celui de
lungă durată; sporirea ratei de ocupare de către femeile apte de muncă; menţinerea pe piaţa muncii a
persoanelor vârstnice în relaţie cu mărirea vârstei de pensionare etc.
Un aspect semnificativ al ocupării îl reprezintă flexibilizarea duratei muncii. Un astfel de
proces se poate realiza eficient ţinându-se seama de impactul lui asupra individului, economiei şi
comunităţii sociale în ansamblul ei. Pentru aceasta este necesar un set de măsuri sau acţiuni în
care se includ: proporţia muncii cu timp parţial; proporţia contractelor de muncă cu durată
89
standard în raport cu cele cu durată nedeterminată; rata de activitate sau numărul de ore lucrate şi
distribuţia lor pe categorii de vârstă, pe sexe şi pe sectoare economico - sociale; proporţia
ocupării salariaţilor cu timp parţial în mod voluntar sau forţat; durata medie a muncii ş.a.
Asemenea aspecte definesc un anumit model de ocupare existent într-o ţară, în cadrul Uniunii
Europene sau pe plan mondial. Aceasta are relevanţă deoarece, faţă de celelalte pieţe specifice din
economie, piaţa muncii are cel mai pronunţat caracter naţional care trebuie compatibilizat cu cel
comunitar sau global.
În împrejurările actuale devine deosebit de stringentă problema ocupării la nivel internaţional
de care şi România trebuie să ţină seama.
Începând din 1997, pe baza Tratatului de la Amsterdam, s-a trecut la aplicarea „Strategiei
Europene pentru Ocupare” (SEO) care a adoptat ocuparea deplină ca obiectiv major al politicii
sociale şi al politicii de ocupare în Uniunea Europeană. SEO este un program multianual
fundamentat pe patru elemente esenţiale: sporirea capacităţii de angajare şi de inserţie
profesională; dezvoltarea spiritului antreprenorial; stimularea flexibilităţii întreprinderilor şi
angajaţilor lor, în raport cu exigenţele evoluţiei economico - sociale; întărirea politicilor de
egalitate a şanselor pentru bărbaţi şi femei; reconcilierea vieţii profesionale cu cea familială şi
facilitarea reintegrării pe piaţa muncii.
SEO este o concepţie nouă de abordare a ocupării îmbinând elemente cantitative (atingerea
gradului de ocupare totală în Uniunea Europeană, de 70% până în 2010) cu elemente calitative
(ameliorarea calităţii sistemelor de învăţământ şi calităţii locurilor de muncă).
Obiectivul final al strategiilor de ocupare naţionale şi internaţionale cuplate şi convergente
este edificarea unei economii bazate pe cunoaşterea ştiinţifică, în care ocuparea resurselor
de muncă să fie deplină şi eficientă pentru individ şi comunitatea socială. Nici o raţiune nu
justifică ca un nivel ridicat de şomaj să mai fie încă apreciat drept normal într-o ţară europeană,
implicit România, ci normalitatea este dată de asigurarea unor locuri de muncă de calitate pentru
o muncă de calitate.

Şomajul – dezechilibru macrosocial


Raportul dintre cererea şi oferta de forţă de mucă determină ocuparea sau şomajul în anumite
condiţii de timp şi de spaţiu. Problematica ocupării şi şomajului constiuie o latură importantă a
echilibrului macroeconomic şi o componentă indispensabilă a politicilor macroeconomice şi
macrosociale.
Şomajul este analizat în literatura de specialitate din diverse unghiuri, formulându-se opinii ce
constituie obiectul unor ample controverse. Deşi există diversitate în definirea conceptului de şomaj,
totuşi se pot desprinde elemente comune care se regăsesc, în proporţie mai mare sau mai mică, în toate
opiniile.
Şomajul este o stare negativă a populaţiei active disponibile, care nu găseşte locuri de
muncă, din cauza dereglării relaţiei dintre dezvoltarea economiei, ca sursă a cererii de muncă
şi evoluţia populaţiei, ca sursă a ofertei de muncă. În condiţiile contemporane, şomajul este
considerat ca un dezechilibru al pieţei muncii naţionale, adică dezechilibru între cererea
globală şi oferta globală de muncă.
Acest dezechilibru reflectă un excedent al ofertei de muncă faţă de cererea de muncă, având
niveluri şi sensuri de evoluţie diferite pe ţări şi perioade. El a înregistrat iniţial un caracter
temporar, pentru ca în prezent să fie permanent, fără să excludă însă total şi definitiv existenţa
unei stări de ocupare optimală a forţei de muncă. Şomajul, ca şi creşterea economică, tinde să
urmeze un model ciclic.
Şomerii sunt acele persoane din cadrul populaţiei active disponibile, care doresc să
lucreze şi caută un loc de muncă retribuit deoarece nu au un astfel de loc în mod curent. În

90
rândul şomerilor se cuprind persoanele care şi-au pierdut locul de muncă pe care l-au avut,
precum şi noii ofertanţi de forţă de muncă, ce nu găsesc unde să se angajeze.
În diverse reglementări naţionale sau internaţionale se utilizează şi alte criterii pe baza cărora se
delimitează şomajul ca: ajutorul de şomaj, disponibilitatea de a începe lucrul, gradul de protecţie
socială etc.
Şomerii, în conformitate cu criteriile Biroului Internaţional al Muncii (BIM) sunt
persoanele de 15 ani şi peste, care în cursul perioadei de referinţă îndeplinesc simultan
următoarele condiţii: nu au un loc de muncă şi nu desfăşoară o activitate în scopul obţinerii unor
venituri; sunt în căutarea unui loc de muncă, utilizând în ultimile 4 săptămâni diferite metode
pentru a-l găsi: înscrierea la agenţia de ocupare şi formare profesională sau la agenţii particulare
de plasare, demersuri pentru a începe o activitate pe cont propriu, publicarea de anunţuri şi
răspunsuri la anunţuri, apel la prieteni, rude, colegi, sindicate etc.; sunt disponibile să înceapă
lucrul în următoarele 15 zile, dacă şi-ar găsi imediat un loc de muncă.
Şomerii înregistraţi sunt persoanele care au declarat că în perioada de referinţă erau
înscrise la agenţiile de ocupare şi formare profesională (AOFP), indiferent dacă primeau sau nu
ajutor de şomaj, alocaţie de sprijin sau alte forme de protecţie socială.
În termenii pieţei muncii, şomajul este un fenomen macroeconomic opus ocupării,
reprezentând un surplus relativ de populaţie activă faţă de aceea care poate fi angajată în
condiţii de rentabilitate, impuse de piaţă.
Pe piaţa muncii se pot întâlni: o situaţie de echilibru, care reflectă o ocupare optimă a forţei de
muncă şi o situaţie de dezechilibru, care reflectă un grad de subocupare sau de supraocupare a forţei
de muncă.
Şomajul voluntar reprezintă persoanele care refuză salariul oferit sau se află în
imposibilitatea de a accepta acest salariu. Un asemenea şomaj arată că sunt şi persoane care
nu pot să se angajeze într-o activitate deoarece nivelul ridicat al salariilor, determinat prin
negocieri colective, generează diminuarea cererii de muncă.
În şomajul voluntar se includ: persoanele care, deşi lucrează, preferă să înceteze munca
temporar, considerând că prin indemnizaţia (ajutorul) de şomaj îşi pot asigura un trai decent; şomerii
care aşteaptă locuri de muncă mai favorabile decât cele pe care le-au avut sau decât cele pe care le
oferă unităţile economico - sociale la un moment dat; persoanele casnice, care, deşi au hotărât să se
angajeze într-o activitate, totuşi tergiversează angajarea în condiţiile date, referitoare la mărimea
salariului, distanţa până la locul de muncă etc.
Şomajul involuntar reprezintă persoanele neocupate care ar fi dispuse să lucreze,
acceptând chiar un salariu nominal mai mic decât salariul existent, sperând că atunci când
cererea efectivă de muncă se va mări va creşte şi nivelul ocupării.
De obicei şomajul este analizat din perspectiva şomajului involuntar. Însă, creşterea sau
reducerea ocupării nu se identifică automat cu diminuarea sau sporirea şomajului, deoarece
şomajul trebuie apreciat mai complex, ţinând seama de mutaţiile ce au loc în ansamblul populaţiei
active, precum şi de distribuţia şi durata şomajului într-o ţară, într-un context de parametri
economici, sectoriali şi sociali.
Măsurarea şomajului este o problemă de estimare a proporţiilor, structurii, intensităţii şi duratei
lui. În toate ţările cu economie cu piaţă concurenţială funcţionează instituţii specializate şi sunt aplicate
modalităţi specifice de înregistare a şomajului, sub multiplele sale caracteristici: nivelul, mărimea sau
proporţia la un moment dat; intensitatea sau tăria de manifestare; durata medie; structura sau
componenţa.
Nivelul, mărimea sau proporţia şomajului constituie un indicator statistic ce reflectă
numărul persoanelor care nu lucrează, în raport cu numărul total al persoanelor care sunt apte şi
doresc să lucreze.

91
Măsurarea nivelului se realizează prin calcularea unor indicatori specifici, pe baza unei
metodologii proprii fiecărei ţări. Se urmăreşte nivelul şomajului în corelaţie cu populaţia totală,
cu populaţia ocupată şi cu forţa de muncă. În toate cazurile se acordă o atenţie deosebită
calculării indicatorului „Populaţia ocupată”.
Nivelul, mărimea sau proporţia şomajului se măsoară fie în expresie absolută, fie în
expresie relativă.
În expresie absolută, şomajul reprezintă numărul persoanelor din populaţia activă civilă
neocupate.
În expresie relativă, şomajul se determină cu ajutorul ratei şomajului. Rata şomajului (Rs)
se calculează ca raport procentual între numărul mediu al şomajului BIM (Ns) şi populaţia activă
(Pa), adică Rs = Ns/Pa × 100 sau numărul şomerilor BIM şi populaţia ocupată (Po), adică Rs =
Ns/Po × 100.
În funcţie de scopul analizei şomajului, la un moment dat sau pe o perioadă anumită se
poate folosi la numitor fie populaţia activă, fie populaţia ocupată.
Măsurarea şomajului trebuie să ţină seama şi de faptul că problematica forţei de muncă este
atât de natură economică, cât şi socială, astfel că evaluarea are o notă de subiectivitate, din care
rezultă o anumită aproximaţie fie de subevaluare, fie de supraevaluare a fenomenului. Factorii de
decizie social - politică manifestă uneori o tendinţă sau alta.
Măsurarea şomajului implică luarea în calcul a intensităţii şomajului. Aceasta înseamnă
realizarea unor operaţii ca: stabilirea în mod ştiinţific a ritmului de lucru; determinarea corectă a
momentului pierderii locului de muncă şi încetarea totală a activităţii sau înregistrarea exactă a
reducerii activităţii depuse cu diminuarea duratei zilei ori săptămânii de lucru şi scăderea
corespunzătoare a salariului etc.
Măsurarea şomajului necesită şi evaluarea duratei şomajului, respectiv a intervalului de timp
dintre momentul încetării totale a activităţii sau scăderii intensităţii activităţii depuse, până la
reînceperea normală a activităţii. Durata şomajului poate fi diferită de la o persoană sau categorie de
persoane la alta, astfel că se impune luarea în calcul a duratei medii a şomajului.
Durata medie a şomajului se poate calcula ţinându-se seama de: numărul şomerilor şi ritmul
intrărilor, respectiv, ieşirilor în şi din şomaj. Aceasta ne permite să apreciem şomajul sub
aspectul punctului de pornire şi cel al mişcărilor ulterioare, adică intrările în şomaj şi ieşirile din
şomaj.
Măsurarea şomajului în punctul de pornire se asigură prin procedeele statistice curente, în
timp ce mişcările ulterioare ale şomajului necesită calcularea corelată a unor mărimi de intrare şi
de ieşire. Astfel, intrările cuprind: persoane concediate, persoane care au încheiat un ciclu de
învăţământ, persoane casnice ş.a. Ieşirile cuprind: persoane care găsesc noi locuri de muncă,
persoane care preferă să îngrijească copii, persoane care emigrează, pensionari ş.a.
Rezultă că durata şomajului este cu atât mai mare cu cât numărul şomerilor în punctul de
pornire este mai mare; iar durata şomajului este cu atât mai mică cu cât intrările şi ieşirile în/din
şomaj sunt mai mari.
Măsurarea şomajului presupune şi evaluarea structurii sau componenţei lui.
În acest sens, trebuie să se calculeze şi să se înregistreze sistematic structurile şomajului pe
domenii de activitate, niveluri de pregătire, specialităţi şi meserii, pe vârste, pe sexe etc.
A. Cauzele generatoare de şomaj de dezechilibru ţin de cererea şi oferta agregate de
muncă şi de modul specific în care acestea se intercondiţionează.
Curba cererii agregate de muncă relevă interesul patronului de a angaja un număr mai mic
de persoane sau de a înlocui forţa de muncă cu alţi factori de producţie, pe măsură ce salariul
practicat este mai mare decât salariul de echilibru.

92
Curba ofertei agregate de muncă relevă numărul persoanelor dispuse să se angajeze, în
funcţie de evoluţia salariului. Atunci când salariul practicat este la un nivel mai ridicat decât
salariul de echilibru, înseamnă că piaţa muncii este în dezechilibru, apărând un excedent de forţă
de muncă. Acest excedent de forţă de muncă ce apare atunci când salariul practicat se află
deasupra salariului de echilibru se numeşte şomaj de dezechilibru.
Cererea de muncă, relativ inelastică la modificarea salariului, se explică prin mai mulţi
factori de influenţă, între care acţionează: costul marginal; folosirea tehnicii noi în cadrul
unităţilor economice; modul în care se realizează combinarea factorilor de producţie, prin
substituirea factorului muncă cu factorul de producţie capital etc.
Cauzele generatoare de şomaj de dezechilibru reprezintă, aşadar, procese economico - sociale
complexe cum ar fi: evoluţia nefavorabilă a activităţilor economice sau substituirea muncii prin
capital; presiuni din partea organizaţiilor sindicale privind sporirea salariului minim; creşterea ofertei
de muncă îndeosebi din partea noilor generaţii care au atins vârsta legală de muncă, creşterea ce nu
se corelează cu nivelul salariului; creşterea ofertei de muncă din partea unor persoane de vârsta a
doua etc.
În asemenea împrejurări pot apărea mai multe forme de şomaj, între care relevant este şomajul
ciclic, specific recesiunii economice. Acest şomaj depinde de fluctuaţiile ciclice pe termen mediu,
fără însă să fie excluse şi unele situaţii în care el se manifestă pe un termen lung.
B. Cauzele generatoare de şomaj de echilibru provin îndeosebi din starea activităţilor
economice la nivelul de bază, microeconomic.
Şomajul de echilibru este acela care apare atunci când în activitatea economică de ansamblu
este echilibru, dar o parte din populaţia activă disponibilă nu găseşte imediat un loc de muncă. De
asemenea, un număr de persoane active disponibile continuă să caute locuri de muncă pentru care să
se obţină salarii mai mari, astfel că apare o ofertă suplimentară de forţă de muncă.
În a doua jumătate a secolului douăzeci, unii economişti, între care Milton Friedman, susţineau
că şomajul voluntar este şomajul natural. Pentru ei şomajul natural este şomaj de echilibru
deoarece rezultă dintr-o alegere deliberată.
Această formă de şomaj se numeşte şi şomaj natural deoarece el este determinat de cauze ce
ţin de şomajul voluntar, cât şi de alte cauze apreciate ca normale într-o economie cu piaţă
concurenţial – funcţională.
Cauzele care generează şomaj de echilibru provin, în esenţă, din necorelarea cererii cu oferta de
muncă în mai multe situaţii ca: în desfăşurarea anumitor activiităţi; în ocuparea unor locuri de muncă; în
dezvoltarea unor entităţi teritonale; în angajarea pe diferite locuri de muncă a persoanelor care nu au
calificarea corespunzătoare; în transmiterea informaţiilor necesare privind existenţa diferitelor locuri de
muncă etc.
În condiţiile în care o persoană sau un grup de persoane părăsesc, în mod voluntar sau prin
concediere, locul de muncă, devenind şomeri, pentru un anumit timp, acesta se numeşte şomaj
fricţional. El este consecinţa dezutilităţii marginale a folosirii forţei de muncă. Persoanele respective
preferă să nu lucreze decât să accepte un salariu a cărui mărime pentru ei s-ar situa sub un anumit
nivel minim. Astfel, persoanele care caută de lucru urmăresc un loc de muncă retribuit cu un salariu
mai mare, iar patronul nu doreşte să angajeze persoanele respective. Durata acestui şomaj depinde şi
de fluxul informaţiilor cu privire la locul de muncă dorit, ca şi de mărimea indeminizaţiei (ajutorului
de şomaj). Această formă este compatibilă cu ocuparea deplină întrucât locuri există, dar necesită
timp pentru ca solicitanţii să le ocupe.
Treptat, mulţi specialişti au ajuns să susţină teza potrivit căreia şomajul existent în ultimele
decenii din ţările dezvoltate este mai ales şomajul voluntar, negând şomajul invonluntar care
este, de fapt, singurul ce trebuie să fie obiect pentru politicile economice.

93
Şomajul structural este acela care se formează din cauze de natură economică, ce
acţionează în faza descendentă a unui ciclu economic pe termen lung, atunci când nu se pot crea
locuri de muncă durabile în acord cu creşterea ofertei de forţă de muncă. O bună parte a
şomerilor este formată din tineri şi femei, iar rata şomajului la aceste categorii a crescut în
decursul timpului.
Şomajul tehnologic este şomajul generat de modernizarea vechilor tehnici şi tehnologii de
fabricaţie. Aceasta se realizează prin evoluţia ramurilor propulsatoare ale unui nou mod tehnic de
producţie şi prin accentuarea procesului de concentrare a producţiei şi capitalului.
Şomajul sezonier este şomajul care depinde de factorii naturali ce influenţează puternic
activitatea din anumite ramuri economice, ca agricultura, construcţiile, turismul etc., dar şi de
obiceiul populaţiei de a cumpăra, obiecei care, la rândul lui, este corelat cu schimbările
anotimpului într-un an. Acesta este un şomaj de durată relativ mică şi poate fi resorbit mai ales
prin pregătirea persoanelor respective pentru o activitate complementară, ce ar putea fi efectuată
în perioada critică.
Şomajul intermitent este şomajul generat de mobilitatea insuficientă a forţei de muncă,
precum şi de inegalităţile între calificările persoanelor care vor să se angajeze şi calificările pe
care le solicită patronatul. Totodată, şomajul intermitent este generat şi de folosIrea contractelor
de angajare a forţei de muncă pe perioade de timp scurte, consecinţa nesiguranţei unor afaceri
economice, precum şi a interesului patronatului de a face presiuni asupra angajaţilor şi asupra
organizaţiilor sindicale, în anumite condiţii de timp şi spaţiu.
Şomajul nu este o mărime omogenă, ci cunoaşte forme multiple şi diverse, denumite, de obicei, în
funcţie de cauzele ce stau la baza genezei lor.
În condiţiile actuale, specialiştii apreciază ca fiind formele predominante următoarele:
şomajul de conversiune este acela care afectează îndeosebi salariaţii ce aveau locul de muncă
stabil până la concediere, fără vechime mare în muncă, însă sunt posesori ai unei calificări ce le
poate favoriza o stabilitate mai mare şi dreptul la un ajutor de şomaj mai avantajos; şomajul
repetitiv este acela care include persoanele ce cunosc o alternanţă de perioade de activitate şi de
şomaj, afectând mai ales tinerii şi persoanele cu o calificare slabă, degradând competenţa
profesională şi statutul lor social; şomajul de excluziune este acela care cuprinde populaţia
activă formată din persoanele în etate, cele mai puţin calificate, cele aflate în şomaj o perioadă
lungă, indiferent dacă primesc sau nu ajutorul de şomaj.
Delimitarea unor astfel de forme ale şomajului şi a cauzelor lor prezintă o însemnătate specială
pentru înţelegerea costului şomajului şi a posibilităţilor de diminuare a efectelor şomajului, pentru
îmbunătăţirea gradului de ocupare a forţei de muncă, precum şi statutul social – economic al şomerilor
în contextul naţional – statal şi internaţional.
Costul social al şomajului reprezintă efortul total pe care îl suportă persoanele, grupele de
persoane, economia şi societatea afectate de acest fenomen complex.
Costul şomajului la nivelul persoanelor şi grupelor de persoane afectate de
nesiguranţa muncii include atât aspecte de natură economică, cât şi aspecte morale, social-
culturale şi chiar politico - militare. Aspectele de natură economică privesc îndeosebi reducerea
veniturilor şi, evident, a posibilităţilor de consum pentru întreaga familie unde există şomeri.
Trebuie precizat că indemnizaţia (ajutorul) de şomaj nu asigură acoperirea totală a salariului avut
de şomer în perioada anterioară şi nici nu se raportează la salariile medii. Indemnizaţia
(ajutorul) de şomaj reprezintă totuşi modalitatea cea mai folosită de garantare a unui venit
minim pentru şomeri. Ponderea acestui ajutor în raport de salariu, perioada pentru care se acordă,
modalităţile de calcul şi condiţiile pentru a fi încasat sunt specifice în diverse ţări sau grupe de
ţări.

94
Aspectele noneconomice sunt mai dificil de măsurat cantitativ, însă ele sunt evidente,
pornind de la stresul nervos şi starea depresivă specifice nesiguranţei şi aşteptării, până la
atragerea cu uşurinţă a şomerilor în acţiuni sau organizaţii antisociale.
Costul şomajului la nivelul economiei şi societăţii este deosebit de complex şi cuprinzător.
Aici se au în vedere aspecte cum sunt:
- irosirea unei importante cantităţi de resurse de muncă, deoarece şomajul reduce rolul
determinant al muncii ca factor de producţie şi eludează caracteristicile de neconservabilitate a
muncii;
- diminuarea intensităţii dezvoltării economice, deoarece şomajul întreţine o stare de
nesiguranţă în rândul persoanelor angajate. Totodată, subtilizarea forţei de muncă constituie un
factor de reducere a cantităţii producţiei cu mult sub cea potenţială, iar aceasta duce la pierderi
de salarii şi profituri, care determină minimizarea consumului, cu efecte negative asupra
dezvoltării economiei;
- scăderea veniturilor şi cheltuielilor bugetului de stat din cauza efectului propagat al
şomajului. Astfel, şomajul duce la reducerea generală a veniturilor şi a încasărilor la buget
(impozit pe venit, taxa pe valoarea adăugată, accize etc), iar aceasta determină reducerea
cheltuielilor bugetare;
- creşterea cheltuielilor statului pentru întreţinerea şi funcţionarea instituţiilor publice din
domeniul înregistrării şi urmăririi şomajului, pentru plata indemnizaţiilor (ajutoarelor) de şomaj
şi a altor cheltuieli sociale privind reconversia forţei de muncă, îngrijirea sănătăţii şomerilor etc;
- alienarea unei părţi însemnate a populaţiei ajunse în condiţii de şomaj etc.
Costurile mari pe care le implică şomajul pot fi apreciate şi prin gruparea lor în: costuri
directe şi costuri indirecte.
Costurile directe sunt reliefate îndeosebi sub forma vărsămintelor monetare către fondul
destinat protecţiei sociale a şomerilor.
Acest fond se foloseşte, în principal, pentru plata ajutorului de şomaj, alocaţiei de sprijin, a
calificării şi recalificării şomerilor şi, în general, pentru susţinerea proceselor de reconversie a forţei de
muncă. De regulă, pentru aprecierea costurilor sociale se iau în calcul estimările privind cheltuielile
antrenate de şomaj, ca factor de risc social major.
Costurile indirecte sunt cele generate de diminuarea globală a producţiei şi a veniturilor de care ar
putea să beneficieze întreaga populaţie.
Ele apar sub forme ca: pierderi de producţie determinate de neutilizarea unor capacităţi şi
mijloace tehnice din dotare; reducerea resurselor de formare a veniturilor bugetare; deteriorarea
calificării şi capacităţii de muncă; descurajarea personalului în plan profesional, social şi general
- uman.
Aprecierea complexă a costului şomajului impune surprinderea şi a unor efecte pozitive pe care le
poate genera acest fenomen. Asemenea efecte pot fi sesizate în domenii care ţin mai ales de
comportamentul profesional al salariaţilor, astfel: incitarea angajaţilor la perfecţiune profesională pe baza
căreia să caute locuri de muncă mai sigure şi mai bine salarizate; pregătirea forţei de muncă pe
coordonatele unei mai mari mobilităţi şi adaptabilităţi, pentru a corespunde mai bine atât mutaţiilor ce
intervin în activitatea economică, cât şi exigenţelor de sporire a eficienţei acesteia.
Înţelegerea acţiunii acestei legi trebuie pusă în legătură cu ansamblul efectelor pe care le
are şomajul în economie, începând de la nivelul firmei până la nivelul macroeconomic.
Asemenea efecte sunt de natură economică, socială, culturală, morală, psihologică etc.
Iată de ce se impun imperios politici raţionale de ocupare a forţei de muncă în ansamblul
economiei naţionale.

Politici de ameliorare a ocupării

95
Înfăptuirea proceselor de ocupare raţională a forţei de muncă presupune stăpânirea lor atât la
nivelul microeconomici, cât şi la cel al economiei naţionale, printr-un management al resurselor umane
eficient sub aspect economic şi social-cultural. Aceasta implică îmbunătăţirea deciziilor privind
resursele umane la nivelurile respective. Totodată, este utilă şi o anumită supraveghere
guvernamentală, însă nu ca o ingerinţă în deciziile vânzătorilor şi cumpărătorilor de forţă de muncă.
Politicile de ocupare reprezintă un ansamblu de măsuri elaborate de stat pentru a interveni pe piaţa
muncii, în scopul stimulării creării de noi locuri de muncă, al ameliorări adaptării resurselor de muncă la
nevoile economiei, al asigurării unei fluidităţi şi flexibilităţi eficiente pe piaţa muncii, diminuându-se astfel
dezechilibrele, disfuncţionalităţile de pe piaţa muncii.
Politicile de ocupare sunt: politici pasive şi politici active.
Politicile pasive de ocupare sunt acelea care pornesc de la nivelul ocupării considerat dat
şi urmăresc găsirea de soluţii pentru angajarea excedentului de resurse de muncă. Asemenea
politici sunt: reducerea duratei muncii; diminuarea vârstei de pensionare; creşterea perioadei de
şcolarizare obligatorie; sporirea numărului locurilor de muncă cu program zilnic redus şi atipic;
descurajarea activităţilor salariale feminine; restricţionarea sau interzicerea imigrărilor etc.
Politicile active de ocupare sunt acelea ce presupun un ansamblu de măsuri, metode, procedee
şi instrumente cu ajutorul cărora se urmăreşte sporirea nivelului ocupării. Acestea sunt: ameliorarea
conţinutului învăţământului de toate gradele; îmbunătăţirea orientării şcolare şi profesionale a
tinerilor, corelându-se aceasta şi cu cerinţele reconversiei forţei de muncă; stimularea mobilităţii
persoanelor active spre noile locuri de muncă; încurajarea cercetării ştiinţifice pentru extinderea
activităţilor economico-sociale; extinderea măsurilor ecologice; amplificarea investiţii lor ca act
economic fundamental, cu cea mai mare capacitate de a crea locuri de muncă etc.
Principalele politici de ocupare, înţelese ca politici de gestiune a cererii globale de forţă de
muncă, pentru a face faţă disfuncţionalităţilor interne ale pieţei dovedesc că asemenea politici
sunt: politica monetară; bugetară; fiscală; de venituri ş.a.
În genere, politicile de ocupare (monetară; bugetară; fiscală; de venituri ş.a.) trebuie să fie
coroborate cu politicile structurale adecvate, vizând relansarea economică. În acord cu
schimbările structurale economice se impun a fi înfăptuite formarea profesională şi flexibilitatea
forţei de muncă, prin promovarea unor programe anticipativ - prospective pe termen mediu şi
lung.
Pentru prevenirea şocurilor de pe piaţa muncii şi atenuarea dezechilibrului dintre cererea şi
oferta de forţă de muncă se impune adoptarea unor politici proactive de ocupare (susţinerea
apariţiei de întreprinderi mici şi mijlocii, acordarea de sprijin monetar – financiar şomerilor
pentru a-şi crea propriile locuri de muncă, stimularea flexibilizării şi reglării pieţei muncii în
condiţii economice noi, tehnologico - ştiintifice, ecologice, manageriale, educaţionale etc.)
Politica veniturilor are ca scop îmbunătăţirea relaţiei dintre şomaj şi inflaţie, astfel că,
dacă sporirea salariilor este redusă, guvernul poate să înfăptuiască o politică fiscală şi monetară
de stimulare a expansiunii economice pentru a reduce şomajul.
Politica monetară şi fiscală sunt utilizate pentru reglementarea ciclurilor economice,
politica forţei de muncă este utilizată pentru a soluţiona aspectele structurale ale şomajului, iar
asigurările sociale au ca scop transferul de venituri la lucrătorii aflaţi în imposibilitatea de a
obţine venituri.
Un aspect important al politicilor de ocupare îl reprezintă promovarea ocupării în
sectorul de servicii şi reducerea duratei muncii. În acest sens trebuie să se stabilească ştiinţific
relaţiile între productivitatea muncii şi ocuparea în fiecare domeniu.
În ansamblu, se poate aprecia că un element determinant pentru înfăptuirea unei creşteri
economice, însoţite de mărirea nivelului ocupării, este rata investiţiilor, îndeosebi a investitiilor
în capital fix. Aceasta depinde, la rândul ei, de asigurarea unui climat adecvat prin legislaţia

96
referitoare la dreptul de proprietate, la funcţionarea pieţei de capital, la înfăptuirea reformelor
etc.
De asemenea, evoluţia ocupării reflectă specificitatea recrutării, formării şi integrării
forţei de muncă, în contextul în care sindicatele s-au organizat pe întreprinderi, fără deosebire
de calificări şi în funcţie de specificul industriilor.

FLUCTUAŢIILE ECONOMICE
Ciclicitatea economică, trăsătură esenţială a economiei
Într-o economie de piaţă concurenţială, activitatea economică de ansamblu nu are o
evoluţie uniform ascendentă, ci una fluctuantă. Pe lânga perioade de creştere se manifestă şi
stagnări sau chiar crize, cu alte cuvinte economiile contemporane se caracterizează prin
alternarea unor stări de echilibru cu altele de dezechilibru.
Starea de dezechilibru se concretizează în încetinirea, stagnarea sau scăderea activităţii
economice, în schimbari bruşte ale acesteia, fenomen ce poartă numele de criză economică.
Dezechilibrele economice reflectă dereglări ale economiei şi se manifestă sub diverse forme,
putand fi clasificate în funcţie de mai multe criterii şi anume, după dinamica şi volumul producţiei,
domeniul afectat, periodicitate, amploarea cuprinderii, dimensiunea geografică. Fiecare criteriu stă la
baza unei subclasificări, cum se va vedea în continuare.
a) După dinamica şi volumul producţiei, dezechilibrele pot fi:
- de subproducţie, care au apărut în perioada precapitalistă, dar care se întalnesc şi în
prezent, mai ales, în ţările subdezvoltate. Ele se manifestă sub forma unor deficite sau
insuficienţe de producţie, prin lipsa unor bunuri şi servicii;
- de supraproducţie, care se manifestă cu o anumită regularitate la anumite intervale de
timp şi care au o durată, intensitate şi întindere diferită de la un dezechilibru la altul. Aceste
dezechilibre apar atunci cand oferta depăşeşte cererea solvabilă;
b) După domeniul afectat, ştiinţa economică a descifrat şi reliefat dezechilibrele de
producţie, monetare, valutare:
Dezechilibrele de producţie se manifestă prin reducerea volumului producţiei şi ocupării,
fiind urmarea modificărilor în volumul şi structura consumului, în sistemul de combinare a
factorilor de producţie sub incidenţa progresului tehnic, a sistemului de nevoi, etc. Aceste
dezechilibre pot fi la randul lor:
• industriale, ce se manifestă în diferite ramuri ale industriei prin scăderea producţiei
industriale;
• agricole, dezechilibre ce apar ca urmare a acţiunii unor factori naturali, climatici şi sociologici.
Dezechilibrele agricole au efecte negative asupra întregii economii: scad veniturile agricultorilor şi
nivelul de trai, se reduce consumul alimentar, dar şi de produse manufacturate.
Dezechilibrele monetare se manifestă prin situaţii de tipul excedentelor şi deficitelor de
monedă, cum ar fi de exemplu existenţa în circulaţie a unei mase monetare ce depăşeşte
cantitatea de bunuri şi servicii existente pe piaţă (inflaţia);
Dezechilibrele financiare, în sens larg, constau în dereglarea gravă a sistemului financiar
al unei ţări (circulaţia bancară, finanţele statului, sistemul de credit), iar în sens restrans,
dereglarea finanţelor statului, concretizată în deficite de proporţii ale bugetului de stat. Aceste
dezechilibre apar datorită unor situaţii accidentale, cum sunt reducerea substanţială a încasărilor
bugetare, ca urmare a unor şocuri neprevăzute la care este expusă economia reală, conjunctura
nefavorabilă internă şi/sau externă în anumite ramuri, subramuri, situaţii sociale explozive, etc;

97
Dezechilibrele valutare se caracterizează prin discrepanţa între cererea şi oferta de valută.
c) După perioada de timp la care se repetă, pot exista (s-au manifestat) dezechilibre
(fluctuaţii) accidentale, sezoniere, ciclice.
Dezechilibrele accidentale (întamplătoare) nu sunt specifice numai economiei de piaţă, ci s-au
manifestat şi se manifestă în toate etapele de evoluţie a societăţii omeneşti. Ele au cauze diverse:
naturale (inundaţii, cutremure, seceta, invazii de dăunători), politice (schimbări de guverne, de
regimuri politice), sociale (războaie), psihologie (stări de spirit ale populaţiei sau agenţilor economici).
Aceste manifestări, de regulă, nu pot fi prevăzute şi de aceea nu pot fi prevenite şi nici nu pot fi luate
decât măsuri de reducere a consecinţelor negative, atunci când deja s-au produs;
Dezechilibrele sezoniere, ca şi cele accidentale, nu sunt proprii numai economiei de piaţă,
ci ele s-au manifestat cu mult timp înaintea acesteia. Acestea au loc cu o frecvenţă legată de
ciclul anual, îndeosebi în agricultură, construcţii, turism. Astfel, activitatea economică în
producţia vegetală este dependentă de factori naturali, ca şi parţial în construcţii; în turism este
legată de vacanţe, concedii, perioade de tratament oferite la munte sau la mare, etc.; în comerţ
legată de sărbători, tradiţii, modă, apariţia de legume şi fructe sezoniere. Aceste dezechilibre
(fluctuaţii) au loc cu o anumită regularitate, de la un an la altul, fiind previzibile;
Fluctuaţiile (dezechilibrele) ciclice, sunt legate de însuşi mecanismul de funcţionare a
economiei de piaţă. Asemenea fluctuaţii sunt determinate de factori ce ţin de funcţionarea
activităţii economice, de interdependenţele dintre părţile sale, revenind cu o anumită regularitate
sau frecvenţă încă de la începutul secolului al XIX-lea. Frecvenţa acestor manifestări nu este
riguros exactă, ci durata sa se încadrează în anumite limite, care au însă o variabilitate în funcţie
de tipul ciclului, putând exista:
• cicluri lungi
• cicluri decenale (medii)
• cicluri scurte
S-au manifestat de-a lungul timpului şi fluctuaţii economice neciclice. Manifestarea
acestor fluctuaţii nu are o anumită frecvenţă putând fi financiar-bancare, în domeniul materiilor
prime, petroliere (ansamblul efectelor negative pe care controlul cantităţilor de petrol extrase şi
creşterea preţului la ţiţei le generează asupra ţărilor importatoare de ţiţei, a economiei mondiale).
d) După amploare sau sfera de cuprindere, dezechilibrele pot fi totale şi parţiale.
Cele totale (generale) se manifestă la nivelul întregii activităţi economice (macro sau
mondoeconomic);
Dezechilibrele parţiale sunt legate de formarea şi evoluţia resurselor primare, energetice,
materii prime, forţă de muncă, etc.
e) După dimensiunile geografice, dezechilibrele pot fi macroeconomice, regionale,
mondoeconomice.
Evoluţia principalelor fenomene şi procese economice este pulsatorie, se derulează sub
formă ondulatorie, are un caracter ciclic. Activitatea economică trece prin anumite faze, fiecare
cu trăsături distincte şi care se derulează aproximativ în aceeaşi succesiune.
Ciclitatea economică constituie o formă specifică de evoluţie a activităţii economice, în care
fazele de expansiune alternează cu cele de descreştere, stagnare şi chiar regrese economice.
Ciclitatea este o formă de mişcare firească, normală a activităţii economice şi care conduce la
concluzia implicită că evoluţia economiei nu este liniară, ci ondulatorie. Măsurarea cantitativă a
ciclicităţii economice se realizează cu ajutorul conceptului de ciclu economic. Prin ciclu
economic se inţelege alternanţa fazelor de expansiune şi a celor de contracţie ale activităţilor
economice de ansamblu, faze ce presupun o periodicitate, succesiune şi o amplitudine relativ
identice. De regulă, ciclul economic cuprinde mai multe faze, care se desfăşoară într-o anumită
ordine şi având fiecare din ele anumite trăsături, care se regăsesc şi în ciclul urmator. Nu există

98
două cicluri economice perfect asemănătoare. Conjunctura economică, timpul şi factorii social-
politici în care se derulează le conferă specificitate, le diferenţiează şi le particularizează.

Diversitatea ciclurilor economice


Ciclurile economice pe termen mediu, numite şi cicluri decenale, cicluri de afaceri, cicluri
comerciale sau Juglar au o durată ce variază între 8 şi 12 ani, uneori chiar mai puţin. Asemenea cicluri
se produc pe fundalul unui ciclu pe termen lung. Importanţa lor decurge din unele trăsături care i-au
fost recunoscute: regularitate (în medie opt ani); simultaneitate în aproape toate ţările dezvoltate;
amplitudine, ecart important între maximul fazei de expansiune şi minimul celei de depresiune.
Aceste cicluri cuprind, în funcţie de autorii care le-au analizat, fie două faze (ascensiunea sau
boom-ul şi recesiunea), fie patru faze, a căror denumire este foarte diversă: avantul economic
(expansiunea), criza (punctul de cotitură superior), depresiunea (recesiunea) şi înviorarea activităţii
economice sau reluarea (punctul de cotitură inferior).
Ciclul comercial, cunoscut şi ca ciclul afacerilor este o fluctuaţie a nivelului activităţii economice
agregate, măsurat de regulă prin venitul naţional, căreia îi corespunde, pe ansamblu, un model cu o
expansiune a activităţii, urmată de o contracţie, succedată, în continuare, de o expansiune. Indiferent de
denumirea fazelor, un ciclu economic ideal poate fi reprezentat sub formă grafică, în care pe
ordonată este surprins un indicator de volum al activităţii economice, iar pe abscisă, variabila
timp.

Concentratia
economica
potentiala

Cresterea
contractia reala
fluctuanta
D
' Trendul (real)
În cadrul unui ciclu mediu se evidenţiază
G mai întâi faza de expansiune înal cresterii
care se înregistrează
o creştere a producţiei, a preţurilor, investiţiilor, profiturilor, se amplifică gradul de ocupare a forţei
economice

de muncă; optimismul domină starea de spirit a agenţilor economici. În această fază are loc
stimularea artificială a cererii pe multiple căi, remarcându-se creşterea stocurilor în perspectiva unor
B - criza
desfaceri cu câştiguri mai mari. Totodată, durata
băncile acordă credite cu o oarecare uşurinţă, gradul de
inflationista
îndatorare a întreprinderilor cu scopcicluluilucrative depăşind limitele prudenţei. D Cererea
- criza globală se

înregistrează o creştere, este stimulată artificial şi prin creşterea lentă, dar de recesionista
durată a preţurilor: mai
întâi a celor cu 0ridicata, iar apoi şi a celor cu amănuntul. Această creştere a preţurilor este susţinută
de amplificarea concurenţei pentru accesul la factori de producţie limitaţi, precum şi pentru factori de
producţie cu nivel calitativ şi de eficienţă inferioară. În faţa evidenţei fenomenelor inflaţioniste, se
adoptă măsuri pentru frânarea cererii agregate, ceea ce va conduce la o reducere a investiţiilor. Unii
întreprinzători vor constata că în unele domenii de activitate, a fost creat un aparat productiv a cărui
capacitate depăşeşte cererea solvabilă, ceea ce face ca rata efectivă a profitului la noile investiţii să
fie mai mică decât cea anticipată. O primă reacţie o reprezintă o încetinire a reînnoirii şi modernizării
capacităţilor de producţie
În aceste condiţii are loc intrarea într-o nouă fază, şi anume momentul de cotitură superior
sau criză inflaţionistă (B). Are loc o reducere a ratei profitului, ca urmare a unor numeroase
cauze: sporirea costurilor datorită atragerii în activitatea economică a unor factori de producţie

99
mai scumpi sau de calitate inferioară; creşterea stocurilor ca urmare a neconcordanţei structurale
între cererea şi oferta de satisfăcători, creşterii relative a investiţiilor faţă de evoluţia
economiilor, etc. Băncile tind să restrângă creditul, să mărească rata dobânzii, fapt ce amplifică
procesul de frânare a investiţiilor, iar inflaţia erodează competitivitatea exporturilor şi a
producţiei de substituţie a importurilor. În această fază diverse şocuri aleatoare pot urgenta sau
prelungi criza.
Toate aceste fenomene pot marca trecerea la o nouă fază a evoluţiei ciclice – recesiunea
(perioada de timp B-C). În această fază, elementele de neîncredere deja afirmate în faza
anterioară se difuzează în sistemul economic – întreprinderile mai slabe îşi restrâng sau îşi
încetinesc activitatea. Altele se confruntă cu dificultăţi ca urmare a reducerii cererii şi (sau)
creşterii costurilor, ceea ce conduce la scăderea autofinanţării. Cererea, care alimentase faza de
expansiune, tinde să se contracte mai întâi pe seama bunurilor de folosinţă îndelungată şi apoi a
unor prodfactori, dar şi a bunurilor de consum curent, generând creşterea şomajului. Producţia va
înregistra o scădere, fiind corelată cu restrângerea masei monetare, cu reducerea sau stagnarea
cursurilor titlurilor.
În aceste condiţii, agenţii economici sunt obligaţi să adopte măsuri drastice de reducere a
costurilor şi de promovare a vânzărilor, apelând la reînnoirea capitalului fix, la creşterea calitativă a
celorlalţi factori.
Realizarea unor asemenea obiective se face printr-o intensificare a procesului investiţional,
care generează un nou moment de cotitură, respective punctual de cotitură inferior criza
recesionistă (D), şi apoi o nouă fază de expansiune.
Revigorarea procesului investiţional stimulează cererea de prodfactori şi gradul gradul de
ocupare a forţei de muncă. Pe baza creşterii veniturilor, creşte cererea de satisfactor, care la
randul său impulsionează procesul investiţional şi producţia de prodfactori, iniţiindu-se astfel o
nouă fază de expansiune.
Fiecare ciclu economic real, deşi se încadrează în graficul de mai sus, are şi particularităţi
proprii, prin lungimea fazelor, intensitatea scăderii activităţii, etc. Ceea ce este demonstrat deja
este că nici un ciclu nu se aseamănă cu altul, pentru că asupra fiecăruia acţionează un complex de
factori cu intensităţi diferite. Cea mai puternică criză economică până în prezent este cea din anii
1929-1933. Ea a durat 5 ani şi a zguduit din temelii întregul edificiu al economiei mondiale,
incluzând atât economiile ţărilor dezvoltate, cât şi a celor în dezvoltare. Consecinţele ei au fost în
plan economic (scăderea producţiei în unele ramuri cu mai mult de jumătate, ca şi a venitului
naţional), social (reducerea gradului de ocupare a forţei de munca, în sensul accentuării
şomajului), social-economic (sărăcie, mizerie).
În privinţa cauzelor, diversitatea teoriilor privind ciclul decenal este şi mai mare.
J.B.Say (1767-1832), în a sa „teorie (lege) a debuşeelor” consideră că oferta şi cererea globală sunt egale, că
cererea totală nu este altceva decât cantitatea totală a produselor create. Şi ca o consecinţă logică nu pot să apară
crize economice, o supraabundenţă de produse. Conform acestei teorii, disproporţiile sau fenomenele negative care
s-ar manifesta într-un sector sau ramură de activitate s-ar corecta, în scurt timp, prin mecanismele automate ale
pieţei.
J.Ch.L.Semonde de Sismondi (1773-1842) a vorbit de existenţa unor crize de subconsum, combatând teza
formulată de J.B.Say. El va explica ciclul economic prin rămânerea în urmă a cererii de mărfuri faţă de ofertă,
adică faţă de producţia lor, datorită insuficienţei veniturilor consumatorilor.
Concepţia lui Karl Marx (1818-1883) despre caracterul obiectiv al crizelor economice, va infirma teza lui
J.B.Say despre imposibilitatea crizelor sau teza lui Sismondi ce susţine existenţa acestor crize, dar pe care le
explică prin subconsum. După Marx, la baza crizelor economice de supraproducţie stă contradicţia fundamentală a
capitalismului, respectiv contradicţia dintre caracterul tot mai social al producţiei şi însuşirea tot mai individuală a
rezultatelor acesteia. Această contradicţie fundamentală se manifestă prin creşterea mai rapidă a producţiei faţă de
cea a cererii solvabile; disproporţii între structura ofertei şi cererii (supraproducţie relativă) pentru că nu se
produce prea mult faţă de nevoi, ci faţă de posibilităţile de cumpărare (cererea solvabilă).

100
Teoria „petelor solare” susţinută de curentul neoliberal prin W.S.Jevons (1835-1882), unul dintre fondatorii
şcolii matematice în economie, care încearcă să demonstreze că evoluţia ciclică ar avea alte cauze decât cele
economice. Astfel, el susţine că perturbaţiile solare influenţează recoltele agricole, iar acestea, la rândul lor, ar
influenţa economia în ansamblu.
Teoriile psihologiste susţin că alternanţa dintre stările de optimism şi pesimism ale oamenilor, ar constitui
cauza crizelor (J.S.Mill 1806-1873).
Teoria "ciclului reinvestiţional" elaborată de economistul american de origine austriacă, adept al curentului
psihologic marginalist G.Haberler susţine că originea mişcării ciclice decurge din procesul reproducţiei capitalului
fix, a cărei înlocuire este amplă în unele perioade şi nesemnificativă în altele.
Teoria austriacă, susţinută de L.Von Mises şi de Fr.von Hayek, arată drept cauză a crizelor economice o
politică monetară expansionistă. Hayek susţine că multe din crizele economice s-au declanşat ca urmare a
excesului de bani pe piaţă; fie datorită emisiunilor excesive impuse de stat în legatură cu practica deficitelor
bugetare, fie ca urmare a sporirii nejustificate a banilor scripturali de către băncile comerciale. Reglementarea
cantitatilor de bani prin jocul liber al forţelor pieţei şi înlăturarea politicii discreţionare a statului în această privinţă
ar putea rezolva problema, după parerea lui Hayek.
Teoria supraacumulării de capital explică declanşarea crizelor prin investiţiile mari de capital care duc la o
creştere a producţiei ce nu poate fi absorbită de către cerere.
În accepţiunea Keynesistă, comportamentul întreprinzătorului în actul investiţional depinde, în principal, de
raportul dintre rata anticipată a profitului şi rata dobânzii. Nimeni nu va investii decât în condiţiile în care rata sperată a
profitului va depăşi rata dobânzii. Nu trebuie uitat nici efectul accelerării: o sporire a consumului poate determina o
creştere proporţională a investiţiilor în domeniul în care se produc acele bunuri pentru care cererea a crescut, după cum,
o fază de avânt investiţional poate lua sfârşit numai pentru că vânzările s-au stabilizat la un anumit nivel.
Plecând de la concepţia keynesistă, P.A.Samuelson a explicat evoluţia ciclică pe baza interdependenţei
multiplicatorului şi acceleratorului, mecanisme a căror funcţionare pot determina expansiunea şi recesiunea
ciclică.
Printre teoriile mai noi, care abordează ciclul economic decenal sunt cele monetariste. Conform acestor
teorii, oscilaţiile ciclice sunt generate de intervenţia statului în economie, intervenţie ce conduce la instabilitate şi
dezechilibre, evoluţia normală a economiei putând avea loc numai pe baza iniţiativei private, a mecanismului
pieţei. Rolul primordial, însă, consideră adepţii acestei teori, revine monedei, cantităţii de monedă existente în
economie la un moment dat. Se pronunţă, astfel, pentru o rata de creştere constantă a masei monetare care să ţină
cont de evoluţia reală a producţiei Milton Friedman şi Şcoala de la Chicago.
Ciclurile lungi, sau Kondratieff, de la numele economistului rus care le-a studiat primul, se
desfaşoară pe perioade de mai multe decenii, care pot depăşi o jumatate de secol (circa 40-50-60
de ani). Ciclicitatea este rezultată din necesitatea înlocuirii unui anumit aparat de producţie, cu
altul mai perfecţionat, mai eficient faţă de cel precedent. Astfel, în secolul al XIX-lea au existat
două cicluri lungi (1790-1845 şi 1846-1901), ca şi în secolul al XX-lea (1901-1984 şi 1949-2000).
Ciclurile lungi cuprind, în structura lor, două faze, ascendentă şi descendentă:
a) Faza ascendentă, este caracterizată prin ritmuri relativ înalte de creştere economică, a
investiţiilor, producţiei, desfacerilor, sporeşte gradul de ocupare a forţei de muncă, cresc
salariile, profiturile şi se înregistrează o imbunătăţire a nivelului de trai.
b) Faza descendentă, se defineşte printr-o reducere a ritmurilor de creştere economică, a producţiei,
investiţiilor, veniturilor, o înrăutăţire a gradului de ocupare a forţei de muncă, o accentuare a inflaţiei,
şomajului, etc.
Evoluţia economică din ultimele două secole, din perspectiva ciclurilor Kondratieff, se
prezintă astfel:
Succesiunea ciclurilor lungi.
1973-1974
1929
1814-1816 1873

B
A
1948
1896
101
1780-1790 1848-1850
Fiecare din aceste cicluri are o fază ascendentă în care inovaţiile se generalizează în economie,
determinând un proces susţinut de creştere economică. În această fază se înregistrează un recul al
cercetării (ca intensitate) şi o eficienţă ridicată a investiţiilor efectuate pe baza descoperirilor anterioare.
După o anumită perioadă apar semne de epuizare a aparatului de producţie existent, concretizate în
disfuncţionalităţi în economie, ceea ce marchează începutul fazei descendente. Este momentul în care
aparatul tehnic de producţie bazat pe inovaţii trecute şi-a depăşit capacitatea de a produce progres. De
această situaţie se trece prin noi descoperiri, printr-o intensificare a cercetării ştiinţifice şi tehnologice.
Printr-un proces investiţional, vechile structuri de producţie sunt înlocuite cu altele, calitativ superioare
tehnic şi economic. Acum se manifestă criza structurală (tehnologică, de ramură, de talie a unităţilor),
criză specifică tranziţiei de la un tip de tehnologii la altul, de la un stadiu al progresului tehnico-social
şi tehnico-ştiinţific la altul. În acest caz, inovaţia constituie un mijloc de depăşire a fazei descendente a
ciclului lung.
De aceea, cauzele acestui tip de ciclu economic sunt explicate de către mulţi economişti prin
evoluţia ciclică a cercetării ştiinţifice şi inovaţiei tehnologice (vârful sau perioada cea mai înaltă a
descoperirilor ştiinţifice în aceste două secole au fost 1830-1840; 1890-1900; 1930-1940; şi după
1975). Asemenea inovaţii duc treptat la schimbarea structurală a producţiei şi a formei de energie
care o pune în mişcare, a investiţiilor, ocupării forţei de muncă şi a consumului.
Astfel, pentru ciclul lung, majoritatea cercetătorilor susţin că desfăşurarea pe cele două
faze (ascendentă şi descendentă) îşi are cauza în ciclicitatea noutăţilor şi perfecţionărilor tehnice
profunde sau prin atragerea în exploatare a noi resurse, în special de materii prime şi energie. Cu
alte cuvinte, cauza principală a ciclului lung o formează evoluţia ciclică a cercetării ştiinţifice şi
inovaţiei tehnologice, în legătura organică cu ciclul schimbărilor în economie.
Rezultă că - în această concepţie - ciclul economic de lungă durată este influenţat de
evoluţia economică pe termen lung, care, la rândul său, este influenţată de numeroşi factori
endogeni (de ordin intern), corelaţi cu cei exogeni (de ordin extern) din domeniul economic,
tehnico-economic, social-politic şi natural.
Alţi cercetători explică ciclul lung în corelaţie cu pregătirea şi desfăşurarea războaielor: faza
ascendentă corespunde pregătirilor de război şi ducerii războaielor, iar faza descendentă ar corespunde
restructurărilor economiei, după încheierea conflictului şi reducerii producţiei militare.
Sunt şi specialişti care atribuie alte cauze acestui tip de ciclu (evoluţia producţiei agricole, a
stocului de aur, etc), cauze care aveau o influenţă în perioada de început a erei moderne, când banii
erau din aur sau convertibili în aur şi agricultura era ramura predominantă în economie.
Actualul ciclu lung, va crea premisele pentru ca ciclul următor să fie din punct de vedere
tehnic bazat pe tehnologii ultraperformante, la baza cărora vor sta procesele informatizate.
În acest cadru, procesele economice, atât în domeniul producţiei cât şi în cel al serviciilor
nu se vor mai desfăşura ca până acum, ci pe baza acestor noi cuceriri în domeniul robotizării şi
informatizării.

Politici anticiclice
Întrucât cauzele sunt obiective, chiar dacă explicaţiile sunt diverse, fenomenul dezvoltării
economice ciclice nu poate fi nici negat, nici înlăturat. Dar, ca orice fenomen şi proces economic,
poate fi cunoscut şi se pot lua măsuri care să diminueze consecinţele negative. Scopul acestor măsuri
este de a asigura o mai mare stabilitate proceselor economice şi a reduce efectele nedorite ale

102
evoluţiei ciclice. Aceste măsuri, în prezent, se încadrează în politicile anticiclice sau anticriză având
ca obiectiv influenţarea cererii şi ofertei globale.
a) Politicile anticiclice care se bazează pe influenţarea cererii globale sunt, în esenţă, de
inspiraţie keynesiană şi cuprind un ansamblu de mijloace şi instrumente cum sunt: cheltuieli publice,
sistemul de impozite şi taxe, masa monetară şi rata dobânzii, etc. Potrivit teoriei lui Keynes, cauza
principală a fluctuaţiilor agregate ale activităţii economice rezidă în modificările nedorite ale cererii
agregate (îndeosebi productive) în raport cu posibilităţile şi evoluţia producţiei.
Aceste măsuri pot fi grupate în trei categorii:
• Politica cheltuielilor publice vizează majorarea în faza de recesiune a cheltuielilor de la
bugetul de stat, mărind astfel cererea globală şi pe această bază impulsionându-se producţia şi
trecerea la faza de expansiune. Cheltuielile bugetului de stat sunt orientate cu precădere spre
achiziţii de stat, investiţii cu caracter social-cultural şi în sectorul public, precum şi spre creşterea
veniturilor diferitelor categorii de populaţie (ajutoare de şomaj, alocaţii familiale, etc), care în
mare parte vor fi utilizate pentru achiziţionarea de bunuri ce va stimula printr-o cerere mai mare,
producţia.
• Politica monetară şi de credit are ca principale instrumente rata dobânzii, creditul şi
masa monetară.
Pentru stimularea activităţii în fazele de stagnare sau recesiune se practică dobânzi mai reduse,
facilităţi în acordarea creditelor, sporirea masei monetare, urmărindu-se stimularea consumului şi
investiţiilor şi, prin aceasta, creşterea producţiei şi a gradului de ocupare.
În faza de avânt se acţionează în sens invers: se recurge la sporirea ratei dobânzii, la
restricţionarea creditului şi la controlul mai riguros al masei monetare.
• Politica fiscală constă în utilizarea impozitelor şi taxelor în scopuri anticiclice. Astfel, în
faza de recesiune, statul procedează la reducerea fiscalităţii prin scăderea gradului de impozitare
directă a veniturilor şi indirectă a consumului, majorând veniturile destinate consumului şi
investiţiilor. În faza de expansiune, statul ia măsuri în sens invers, procedând la o sporire a fiscalităţii
pentru a frâna cererea globală.
Politicile anticriză bazate pe influenţarea cererii au fost aplicate pentru prima dată în
S.U.A., prin programul New Deal al Administraţiei Roosevelt, pentru a depăşi marea criza din
1929-1933.
Aceste măsuri priveau, în primul rând, relansarea industriei prin comenzi publice de
amploare şi o largă ofertă de credite; a fost adoptată legea securităţii sociale, prin care s-a
generalizat asigurarea socială; legea agriculturii, care prevedea o asistenţă largă pentru fermieri.
Şi chiar dacă unele prevederi ale programului au fost anulate şi treptat programul în esenţa lui a
fost abandonat, efectele lui au fost pozitive, permiţând reluarea normală a activităţii.
Perioada 1950-1970 a fost marcată de inexistenţa unor recesiuni profunde sau de durată,
caracteristice fiind încetiniri sau reduceri nesemnificative ale activităţii economice între două
perioade de expansiune. Această situaţie s-a datorat atât valenţelor politicilor keynesiste, cât şi
unor schimbări semnificative în mecanismul de funcţionare a economiei ţărilor dezvoltate, care
au favorizat reducerea fluctuaţiilor cererii agregate. Aceste măsuri cunoscute sub numele de
stabilizatori automaţi ai cererii agregate reprezintă de fapt mecanisme instituţionalizate care
împiedică sau atenuează fluctuaţiile cererii agregate în raport cu conjunctura lor. Printre acestea:
- sistemul tranşelor fiscale progresive asupra veniturilor, care au rolul de a corecta cererea
globală: scăderea cererii şi consumului în perioada de expansiune şi stimularea acestora în perioada
de recesiune;
- modul de percepere şi de acordare a indemnizaţiilor şi alocaţiilor de şomaj şi asistenţă socială
pentru anumite categorii ale populaţiei; se măresc veniturile în perioadele de criză şi se reduc în cele de

103
conjunctură favorabilă (cotizaţii pentru sistemele de securitate şi asigurare socială achitate de firme şi
salariaţi şi volumul prestaţiilor sociale şi ajutoare de şomaj);
- modul de stabilire a salariilor şi a altor venituri nominale prin contractele colective de
muncă, în raport cu starea conjuncturii economice (diminuarea lor în condiţii de conjunctură
nefavorabilă şi completarea lor prin ajutoare de la bugetul statului);
- creşterea rolului firmelor mari, puternice, care au posibilitatea menţinerii unui nivel ridicat al
activităţii indiferent de faza ciclului economic;
- alte măsuri cum sunt: relativa stabilitate a preţurilor, a investiţiilor, cheltuielilor de
cercetare-dezvoltare şi a producţiei, în sectoare în care domină oligopolurile sau oligopsonurile,
gestionarea anticiclică a datoriei publice, constituirea fondurilor de rezervă ale Trezoreriei,
pentru echilibrarea conjuncturală a bugetului, etc.
După anii '70 politicile economice de inspiraţie keynisistă s-au dovedit ineficiente în asigurarea
stabilităţii economiei de piaţă. Treptat, şi-au făcut apariţia politicile anticiclice bazate pe stimularea
ofertei.
b) Politicile anticiclice bazate pe stimularea ofertei conform cărora depăşirea momentelor de
criză sau a fazelor de recesiune (depresiune) se poate realiza prin determinarea (incitarea)
producătorilor să mărească oferta globală. Acest lucru se poate realiza prin:
- asigurarea unor condiţii adecvate, astfel încât să funcţioneze mecanismele de piaţă liberă:
extinderea concurenţei, atenuarea rolului centrelor de forţă economică (oligopoluri, monopoluri,
centrale sindicale), întărirea drepturilor de proprietate privată, etc.
- stimularea producătorilor.
O economie confruntată cu dezechilibre poate aplica unele din politicile anticiclice prezentate
mai sus. Aceste politici reprezintă încercări de neutralizare a efectelor negative ale forţelor de
dezechilibru.
Cu ajutorul politicilor macroeconomice, guvernele încearcă să stabilizeze economia situând-o
cât mai aproape posibil de nivelul potenţial cu rate ale inflaţiei şi şomajului cât mai reduse.

104