P. 1
Politici Publice in Domeniul Migratiei in Romania

Politici Publice in Domeniul Migratiei in Romania

|Views: 4,581|Likes:
Published by sweetlove89

More info:

Published by: sweetlove89 on Mar 19, 2010
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

06/01/2013

pdf

text

original

CUPRINS

INTRODUCERE............................................................................................................................................1 CAPITOLUL I - FENOMENUL MIGRAŢIEI ŞI DIMENSIUNILE ACESTUIA.................................6 1.1. MIGRAŢIA INTERNAŢIONALĂ A FORŢEI DE MUNCĂ: CONCEPT, CAUZE, DIMENSIUNI.................................................7 1.2. EVOLUŢIA FENOMENULUI ÎN EUROPA. PROCESUL IMIGRAŢIONIST ŞI INTEGRAREA U.E.........................................10 1.3. MIGRAŢIA TOTALĂ – TIPURI, CAUZE, EFECTE................................................................................................16 1.4. PROFILUL MIGRANTULUI. ASPECTE ALE INTEGRĂRII ÎN SOCIETATEA ŢĂRII GAZDĂ................................................22 1.5. OPINIA PUBLICĂ ŞI PROBLEMA MIGRAŢIEI......................................................................................................25 CAPITOLUL II - CONSECINŢE ALE MIGRAŢIEI..............................................................................28 2.1. CONSECINŢE LA NIVELUL MIGRANŢILOR.......................................................................................................31 2.2. CONSECINŢE LA NIVELUL COMUNITĂŢII.......................................................................................................34 2.3. CONSECINŢE LA NIVELUL FAMILIEI.............................................................................................................36 2.4. IMPACTUL MIGRAŢIEI ASUPRA PIEŢEI FORŢEI DE MUNCĂ ŞI POLITICI DE IMIGRAŢIE................................................38 CAPITOLUL III - MIGRAŢIA DIN ROMÂNIA ŞI POLITICILE U.E. ÎN DOMENIUL GESTIONĂRII FORŢEI DE MUNCǍ IMIGRANTE.............................................................................41 3.1. POLITICA COMUNĂ EUROPEANĂ PRIVIND MIGRAŢIA.......................................................................................41 3.2. CADRUL LEGISLATIV AL REGLEMENTĂRII FENOMENULUI DE MIGRAŢIE ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ............................45 3.3. PERSPECTIVE ALE MIGRAŢIEI FORŢEI DE MUNCÃ ÎN ROMÂNIA...........................................................................51 3.4. PROBLEMA MIGRAŢIEI ÎN CONDIŢIILE ADERĂRII ROMÂNIEI LA UNIUNEA EUROPEANĂ...........................................58 3.5. CADRUL LEGISLATIV AL REGLEMENTĂRII FENOMENULUI DE MIGRAŢIE ÎN ROMÂNIA.............................................60 CAPITOLUL IV - EVOLUŢIA LEGISLAŢIEI PRIVIND MIGRAŢIA ÎN ROMÂNIA ÎN PERIOADA 1989-2008.................................................................................................................................62 4.1. POLITICA PRIVIND IMIGRAŢIA CONTROLATĂ ŞI POLITICA PRIVIND PREVEDIREA ŞI COMBATEREA IMIGRAŢIEI ILEGALE...63 4.2. POLITICA PRIVIND AZILUL..........................................................................................................................89 4.3. POLITICA PRIVIND INTEGRAREA SOCIALĂ A STRĂINILOR...................................................................................94 CONCLUZII.................................................................................................................................................98 REFERINŢE BIBLIOGRAFICE ............................................................................................................102

INTRODUCERE
Fenomenul migraţiei a existat dintotdeauna, concretizat prin transhumanţă, invazii, colonizări şi cruciade, sau provocat, în general, de atracţia exercitată de regiunile mai bogate asupra populaţiilor mai sărace. Nu există în plus nici un exemplu în istorie al vreunei ţări a cărei influenţă politică şi economică să nu fi beneficiat de o demografie dinamică sau de acţiunea unei populaţii importante şi omogene.

Tocmai de aceea, unul dintre elementele de noutate ale prezentei lucrări îl constituie faptul că, tema abordată este de o stringentă actualitate, datorită numeroaselor crize ce au avut loc în ultimii ani pe aproape toate continentele lumii, situaţii ce au generat valuri mari de refugiaţi, care au creat probleme extrem de mari guvernanţilor şi tuturor celor puşi să gestioneze asemenea crize, demonstrând necesitatea abordării instituţiilor azilului politic şi a extrădării cu mai mult interes şi profunzime. Acest fenomen, care a declanşat deplasări masive de persoane, a avut cauze multiple, printre care cele mai importante au fost cele generate de crizele economice şi conflictele militare care au zguduit omenirea în decursul istoriei. Scopul nu a fost să epuizez subiectul, ci a fost mai degrabă să semnalez aspecte, să interpretez anumite măsuri şi, poate, să deschid noi subiecte de discuţie. Lucrarea este concepută în scopul analizării modului în care se realizează protecţia socială a lucrătorilor migranţi în cadrul Uniunii Europene pe de o parte, şi în cazul României pe de altă parte ca o consecinţă a importanţei deosebite pe care o are fenomenul migraţiei forţei de muncă în Europa, generat şi potenţat, în principal, de efectele sale pozitive. Ceea ce am încercat a fost în primul rând o abordare a emigraţiei pentru muncă în termeni de trasee de migraţie. Traseele sunt moduri de a face migraţia care dau seamă de eterogenitatea fenomenului. Iar modurile de a face migraţia pentru muncă din România au fost şi sunt multiple. Distincţia cu care am lucrat operează cu termeni la un grad destul de ridicat de generalitate: trasee de migraţie privată (categoria traseelor care îmbină elemente de clandestinitate şi legalitate, dezvoltate pe baza reţelelor de migranţi, care au la bază decizia individului de a-şi asuma migraţia pe cont propriu, independent sau chiar împotriva regulilor de primire de lucrători migranţi la destinaţie) şi trasee de migraţie legală. Spre deosebire de traseele de migraţie privată, traseele de migraţie legală au un curs în mare parte prestabilit de regulile referitoare la modalităţile de intrare pe piaţa forţei de muncă la destinaţie. Obiectivul principal este acela de a investiga necesitatea stabilirii unei legislaţii pentru migranţi şi felulul în care statul român s-a alineat la nivel european în ceea ce priveşte politicile în domeniul migraţiei, dar şi actualitatea şi relevanţa soluţiilor adoptate în calitate de stat membru al Uniunii Europene.

2

De asemenea, în cadrul lucrării vor fi analizate progresele înregistrate în procesul de adaptare a cadrului legislativ şi instituţional din România la prevederile comunitare în domeniul migraţiei şi azilului. În urma analizei, voi concluziona cu privire la punctele tari şi slabe ale procesului de adaptare la sistemul comunitar în cadrul negocierilor pentru aderare şi a modalităţii în care dificultăţile întâlnite pot fi depăşite. Principalele metode de cercetare folosite au fost cercetarea teoretică, ce a presupus trecerea în revistă a teoriei relevante pentru tema aleasă şi analiza acesteia, şi cercetarea calitativă prin care am încercat să explic felul în care legisaţia românească în domeniul migraţiei a evoluat, precum şi motivele ce au determinat această evoluţie. Structura lucrării include o introducere, patru capitole şi concluzii, şi este astfel concepută încât sa stabilească o relaţie de cauzalitate între subietele tratate, urmarindu-se o abordare graduală a temei propuse pentru cercetare, în vederea realizării obiectivului principal urmărit. Am pornit în primul capitol de la o perspectivă internaţională asupra migraţiei forţei de muncă încercând să surprind cauzele şi dimensiunile acestui fenomen precum şi efectele unui astfel de proces asupra populaţiei unui teritoriu. De aceea am considerat necesar să fac o trecere în revistă a celor două forme ale fenomenului migraţiei, emigraţia şi imigraţia, aspecte cu un pronunţat caracter de actualitate, impus de situaţia internaţională din ultimul secol şi în special de evoluţia fenomenului de după destrămarea lagărului socialist, dar nu numai. Tot aici am considerat că este necesar sa realizez o tipologie a acestei acţiuni bazată pe considerente de timp şi spaţiu, realizând apoi trecerea către planul european, subliniind amploarea şi importanţa fenomenului în contextul integrării europene. Am reamintit aceste momente tocmai în ideea de a scoate în relief atât actualitatea fenomenului în sine, dar şi pe cea a necesităţii efectuării unor studii aprofundate şi sistematice legate de aspectele pe care le cuprinde, asupra cadrului legislativ existent la nivel universal şi european precum şi a celui intern. Totodată, pe lângă cercetarea legată de trendul acestui fenomen şi a cadrului legislativ existent, o preocupare semnificativă trebuie să fie orientată atât pe aspectele teoretice care stau la baza acestuia, cât şi pe analizarea eficienţei instituţiilor create în

3

acest scop şi spre cunoaşterea nevoilor de modernizare ale acestora, în strânsă legătură cu tendinţele de creştere sau diminuare a valurilor de migranţi. Un alt aspect interesant al acestui capitol este analiza care încearcă să contureze un profil psihologic al migrantului, să determine motivaţia plecării dintr-o ţară în alta, precum şi să stabilească aspectele atât pozitive cât şi negative cu care migrantul se confruntă în spaţiul în care a ajuns. Nivelul de adaptabilitate a acestuia este rezultatul unui întreg demers de la cauză la efect cu puternice implicaţii materiale şi psihologice. În capitolul doi am făcut o trecere în revistă a consecinţelor pe care fenomenul migraţionist le are asupra individului, a familiei acestuia, asupra societăţii, şi în cele din urmă, asupra pieţei forţei de muncă, şi am stabilit că legătura dintre schimbările demografice şi politicile privind migraţia este şi va continua să fie o problemă importantă a Uniunii Europene în viitorul apropiat. Pe de o parte, migranţii sporesc forţa de muncă dintr-o ţară, cu consecinţele care decurg din aceasta, dar, pe de altă parte, generează şi noi locuri de muncă, sporind cererea pentru o serie de sectoare de activitate. În plus, previziunile arată o tendinţă de creştere a migraţiei, având în vedere evoluţia unor factori favorizanţi ai fenomenului. Cel mai probabil, decalajul tehnologic şi cel al veniturilor per capita dintre statele membre şi ţări mai puţin dezvoltate se va accentua şi tot mai mulţi indivizi vor opta să-şi asume riscul de a emigra. În cel de-al treilea capitol mi-am orientat atenţia spre planul naţional, şi am prezentat o serie de perspective ale migraţiei forţei de muncã în România dar şi cadrul legislativ european în care acest fenomen se desfăşoară. Tot aici am analizat migraţia în contextul aderării României la Uniunea Europeană, subliniind problemele care apar în cadrul acestui proces şi reglementările pe care acestea le presupun. De apreciat în acest sens este faptul că în ultimii ani UE a făcut remarcabile progrese în abordarea problemei migraţiei, într-o manieră concisă şi ordonată. Uniunea Europeană se afirmă aşadar, puţin câte puţin, ca un nou actor major în ceea ce priveşte problematica migranţilor întrucât sunt luate numeroase decizii care, în materie de migraţie interesează în mod direct toţi cetăţenii Uniunii dar şi pe cei al ţărilor candidate şi al ţărilor terţe. Se manifestă astfel într-o manieră din ce în ce mai presantă găsirea unui echilibru just între apărarea drepturilor fundamentale, perspectivele economice şi necesitatea de a trasa anumite limite clare fluxurilor migratoare.

4

Tot aici am discutat câteva elemente în legătură cu migraţia în contextul aderării României la Uniunea Europeană, care sunt motivele pentru care tinerii români şi nu numai, aleg să părăsească teritoriul ţării, şi care au fost acordurile bilaterale pe care România le-a semnat cu alte state în vederea facilitării şi soluţionării acestui proces. Ultimul capitol este destinat analizei felului în care legislaţia românească în domeniu a evoluat începând cu perioada imediat următoare prăbuşirii comunismului, continuând cu perioada de tranziţie din anii '90 şi încheind cu aderarea României la Uniunea Europeană. Folosind o metodă deductivă şi interpretativă, am observat în acest context că opţiunea statului român a fost una clară, cel puţin la nivel legislativ. Am încercat să surprind, ce a făcut statul român pentru a controla migraţia, pentru a oferi protecţie şi sprijin cetăţenilor săi din afara graniţelor, ce nu a făcut şi ce poate fi făcut pentru a limita efectele negative şi a le maximiza pe cele pozitive. În mod evident nu am putut răspunde tuturor acestor interogaţii. Nu tuturor şi nu în manieră completă. Şi asta din cel puţin două motive: pe de o parte pentru că migraţia este unul dintre fenomenele totale cu implicaţii în domenii multiple şi influenţată de decizii din cele mai diferite domenii. Pe de altă parte pentru că, în ciuda „impresiei” generale că statul român nu s-a implicat în controlul migraţiei, o mare parte dintre măsurile adoptate în perspectiva integrării în Uniunea Europeană au afectat puternic migraţia românească pentru că, cel puţin destinaţiile majore ale emigraţiei pentru muncă din România sunt state ale Uniunii Europene. Cu toate acestea, am putut cu uşurinţă observa că statul român se orientează în ceea ce priveşte fenomenul migraţiei asupra a patru mari politici: politica privind imigraţia controlată, politica privind prevenirea şi combaterea imigraţiei ilegale, politica privind azilul şi cea privind integrarea socială a străinilor. Pentru a oferi date cât mai precise legate de aceste politici am folosit metoda grafică care a dat expresivitate şi conţinut ideilor enunţate şi am utilizat o selecţie de paradigme, idei şi teme specifice domeniului migraţiei. Istoria, migraţia şi globalizarea sunt responsabile de faptul că numeroase comunităţi diferite trăiesc astăzi una lângă cealaltă în Europa. Scopul în prezent trebuie să fie acela de a le ajuta pe toate să dobândească o mai bună înţelegere a celorlalte şi a patrimoniului acestora, de a dezvolta conştientizarea valorilor comune pe această bază,

5

ajungându-se astfel să se înţeleagă mai bine reciproc şi să se simtă parte a identităţii europene comune. În această direcţie vom vedea că se îndreaptă şi atenţia statului român, unul din principalele motive fiind acela că este necesară pregătirea instituţiilor responsabile pentru a face faţă în cazul unui aflux masiv de imigranţi, în special acum când România este membră a Uniunii Europene.

CAPITOLUL I - FENOMENUL MIGRAŢIEI ŞI DIMENSIUNILE ACESTUIA
Originile umanităţii sunt strâns legate de mişcarea geografică neîncetată a populaţiilor primitive care, căutând hrană sau fiind alungate de variaţiile imprevizibile ale factorilor naturali, nu ezitau să străbată spaţii întinse în căutarea unor locuri mai prielnice. Migraţia avea încă de pe atunci o funcţionalitate socială certă: prin ea se evitau

6

consecinţele dereglărilor ecologice, se puteau descoperi condiţii superioare de existenţă, se asigura aşadar continuitatea speciei umane. Deplasările maselor de sclavi constituiau principalele fluxuri migraţionale din Antichitate. Pe plan extern, politica statelor sclavagiste întreţinea o migraţie cu scop colonizator: mulţi soldaţi din trupele cuceritoare renunţau la cariera militară şi se stabileau în teritoriile ocupate. În Evul Mediu rãspândirea popoarelor migratoare şi asimilarea lor de către populaţia autohtonă au creat premisele demografice ale formării statelor feudale centralizate. Datorită intoleranţei politice şi religioase generată de complexitatea centralizării feudale, grupuri mari de persoane sunt nevoite sã migreze şi astfel au loc importante descoperiri geografice precedate sau urmate de exoduri masive. Treptat, migraţia îşi pierde caracterul violent-invazionist şi, concomitent cu extinderea capitalismului şi înfăptuirea revoluţiei industriale e susţinută de o cauzalitate economică. Astfel, în varianta sa la nivel macro, migraţia internaţională se declanşează ca urmare a diferenţelor dintre raportul între cererea şi oferta de forţă de muncă în diversele arii geografice, reflectate de diferenţele între nivelul salariilor/veniturilor.

1.1. Migraţia internaţională a forţei de muncă: concept, cauze, dimensiuni
Migraţia internaţională a forţei de muncă, fenomen complex şi de mare amplitudine al lumii contemporane a atras atenţia multor specialişti (economişti, sociologi, politologi), a unor organizaţii ştiinţifice naţionale şi internaţionale, a cercurilor guvernamentale din diverse ţări. Privit în evoluţia lui istorică, fenomenul migraţiei populaţiei de pe un teritoriu pe altul, este tot atât de vechi ca şi existenţa societăţii însăşi1 iar frecvenţa şi amploarea acestuia sunt impresionante. Individual sau colectiv, în mod voluntar sau forţat, oamenii şi-au schimbat rezidenţa în interiorul propriei ţări sau în afară, asociind aproape întotdeauna actul migraţiei cu realizarea unor aspiraţii vizând oportunitãţi şi certitudini noi. Mobilitatea teritorială a devenit atât de indisolubil legată de organizarea şi funcţionarea societăţilor umane încât în absenţa ei progresul şi schimbarea socială ar putea fi cu greu imaginate. În varianta la nivel individual, decizia de migraţie este rezultatul unui proces prin
1

Fenomenul migraţiei populaţiei s-a accentuat chiar din perioada preistorică, din leagănul civilizaţiilor anticeale fenicienilor, arienilor, grecilor şi al altor triburi din Asia Centrală şi din alte zone ale lumii.

7

care individul raţional evaluează beneficiile migraţiei internaţionale comparându-le cu câştigurile în condiţiile în care ar rãmâne imobil şi luând în calcul costurile pe care le presupune aceastã deplasare (costul călătoriei, al supravieţuirii în ţara de destinaţie până la găsirea unui loc de muncă, dificultatea adaptării la o nouã piaţă a forţei de muncă, efortul pentru învăţarea unei noi limbi şi al adaptării la o nouã cultură, costul psihologic al ruperii vechilor relaţii şi stabilirii unora noi).2 În sensul său cel mai larg termenul de migraţie internaţională a forţei de muncă sugerează “deplasări de persoane, singulare sau de grupuri, în afara granitelor naţionale, în speranţa unor condiţii de trai mai bune”.3 Având ca punct de plecare această determinare a conceptului de migraţie internaţională a forţei de muncã trebuie sã avem în vedere următoarele elemente: a) Piaţa internaţională a forţei de muncă, formată din totalitatea indivizilor ce desfăşoară o activitate economico-socială în afara ţării de origine şi au statut de rezidenţă a ţării în care îşi desfăşoară activitatea. b) Piaţa internaţională a forţei de muncă are o sferă de cuprindere mai redusă decât migraţia internaţională, deoarece cuprinde şi persoanele care au părăsit ţara de origine şi care nu au în acel moment o activitate social-economică salarizată. Migraţia internaţională a forţei de muncă este un proces deosebit de amplu şi complex care evidenţiazã evoluţia fluxului internaţional al forţei de muncã spre deosebire de piaţa internaţională a forţei de muncă care oferă doar o imagine asupra situaţiei la un moment dat. c) În afara migraţiei internaţionale a forţei de muncă, circulaţia internaţională a forţei de muncã cuprinde şi deplasarea peste graniţe a forţei de muncă în cadrul acţiunilor determinate de cooperarea economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională, precum şi funcţionarii internaţionali.4 Sub aspect motivaţional, migraţia internaţională poate fi impulsionată de motive de ordin personal şi de evenimente religioase sau politice. Prima formă se datorează în principal hotărârii indivizilor motivată de dorinţa îmbunătăţirii situaţiei lor materiale, iar
2

Se poate vorbi despre o evoluţie a formulei atribuită de economia neoclasică drept stând la baza deciziei potenţialului migrant care a condus, prin îmbunătăţiri succesive la varianta: salariu aşteptat + salariu evaluat la destinaţie – costuri ale migraţiei (varianta propusã de Borjaas în anii ‘90). Aceeaşi afirmaţie este valabilã şi în cazul costurilor migraţiei. 3 A.D. ALBU, Migraţia internaţională a forţei de muncă, ed. Ştiinţificã şi Enciclopedică, Bucureşti 1987, p. 11-13 4 Idem, p 26

8

migraţia politică este provocată de considerente de ordin politic extrem de diferite. Aceastã formă de migraţie cuprinde deplasări de populaţie ca urmare a unor schimbări de guverne determinate de lovituri de stat sau ca urmare a deplasării în masă a populaţiei din cauza unor acţiuni de discriminare. Asemenea situaţii demonstrează că migraţiile politice au prin excelenţă un caracter forţat. În mod similar se pune problema migraţiei determinată de diverse motive religioase. Diferitele tipuri de migraţii pot fi identificate cu ajutorul unor variabile de natură geografică şi temporală.Astfel, în funcţie de aria geografică migraţiile pot fi intercontinentale, spre exemplu migraţia din ţările Europei şi din cele asiatice în S.U.A., respectiv din India în Anglia sau Canada etc. şi intracontinentale, cum este cazul migraţiei dintre ţările din Europa, cu precădere între ţãrile C.E.E. sau între ţările nordice.5 Dacă ţinem cont de durata deplasării migraţia internaţională poate fi pe termen lung, atunci când migranţii rămân în noul spaţiu pentru totdeauna sau pentru o perioadă lungã de timp, temporară, făcută cu intenţia de a se întoarce în ţara de origine în 1-2 ani şi sezonieră în cazul în care migranţii fac deplasări zilnice spre locurile de muncă. În unele lucrări de specialitate6 se subliniază importanţa turismului văzut ca o acţiune de migrare temporară, care favorizează activităţi de producţie şi de consum precum şi o nouă repartizare de bunuri şi servicii în scopul satisfacerii unor cerinţe specifice. După gradul de calificare al forţei de muncă, migraţia internaţională cuprinde forţa de muncă fără o calificare specifică şi forţa de muncă calificată ce îndeplineşte o serie de cerinţe specifice dând naştere în ţara de destinaţie unor activitãţi generatoare de venituri. Migraţie si globalizare Istoria, migraţia şi globalizarea sunt responsabile de faptul că numeroase comunităţi diferite trăiesc astăzi una lângă cealaltă în Europa. Scopul în prezent trebuie să fie acela de a le ajuta pe toate să dobândească o mai bună înţelegere a celorlalte şi a patrimoniului acestora, de a dezvolta conştientizarea valorilor comune pe această bază,
5

Un interes deosebit prezintă sub aspectul evoluţiei curentul migraţional intereuropean al forţei de muncă. După cum rezultă din unele surse şi documente ale ONU, rapiditatea creşterii economice a unor ţări din Europa Occidentală şi condiţiile unei lente evoluţii a sistemului forţei de muncă a determinat importante mişcări ale populaţiei pe teritoriul continentului. 6 AL. PUIU, Relaţii economice internaţionale, ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 294.

9

ajungându-se astfel să se înţeleagă mai bine reciproc şi să se simtă parte a identităţii europene comune. Globalizarea se bazează în primul rând pe intensificarea relaţiilor economice internaţionale care se datorează în mare masură companiilor multinaţionale din cele mai industrializate state. Globalizarea reprezintă şi migraţia oamenilor în căutarea de salarii mai bune şi presupune o formidabilă accelerare a tranzacţiilor pe pieţele de schimb,zilnic 1400 miliarde de dolari, ceea ce provoacă destabilizarea unor economii naţionale în special a naţiunilor în curs de dezvoltare.Favorizând sporirea schimburilor şi mobilitatea capitalului, globalizarea pune în contact sisteme diferite pe planul dezvoltării economice şi al organizării sociale. Dar mondializarea nu are doar avantaje. În realitate,costurile adaptării pot fi ridicate pentru anumite clase sociale şi anumite ţări,cel puţin pe termen mediu,dacă nu pe termen lung. Problema se pune în special pentru salariaţi şi pentru agricultori,două categorii ale căror venituri şi activitãţi sunt puternic afectate de mutaţiile care au loc în lumea actuală. În aceste condiţii migraţia internaţională devine un fenomen universal. Fluxurile de imigranţi ilegali sunt mai reduse decât cele de imigranţi legali,iar apariţia cartierelor mulsumane în lumea occidentală este o constanţă. În consecinţă ţările dezvoltate au adoptat o atitudine din ce în ce mai categorică, iniţiind legi care sã limiteze imigraţia si drepturile imigranţilor. Iată deci că migraţia este un fenomen deosebit de important care face obiectul cercetării academice performante şi nu doar obiectul articolelor denigratoare de tabloid. Rezultat sau componentă a procesului de globalizare,efectele economice ale migraţiei sunt uriaşe, pentru unele ţări migranţii fiind surse importante generatoare de profit, pentru altele fiind surse de bani ce se îndreaptă spre familiile aflate în ţara de origine şi contribuie indirect la supravieţuirea economicã într-un mediu tot mai competitiv.

1.2. Evoluţia fenomenului în Europa. Procesul imigraţionist şi integrarea U.E.
Din anii '60 încoace Europa cunoaşte o amploare fără precedent a curentelor migratorii şi o varietate a direcţiilor de deplasare necunoscută în alte zone. Această evoluţie a proceselor migraţionale a fost determinată, în principal, de apariţia unui excedent de slujbe pe piaţa muncii din câteva ţãri occidentale şi de existenţa unei

10

considerabile oferte de personal în regiunile sudice mai puţin dezvoltate ale continentului, în Turcia precum şi în Africa de Nord. Pentru a-şi susţine expansiunea economicã postbelică, o serie de ţări industrializate europeneă la importul de muncitori străini în domenii de activitate care atrăgeau din ce în ce mai puţin muncitorii autohtoni. Modernizarea economiei, avântul industrial şi extinderea serviciilor au permis forţei de muncă din ţările dezvoltate să promoveze în cadrul sistemului productiv, ceea ce a creat în mod firesc o cerere ocupaţională suplimentară la nivelele inferioare ale ierarhiei profesionale. În acest fel au devenit disponibile locurile de muncă necalificate, periculoase, murdare, penibile, prost plãtite şi desconsiderate de societate. Relansarea mişcărilor migratorii în Europa postbelică a cunoscut trei faze importante, prima de emigraţie, celelalte de imigraţie: la începutul deceniului şase se amplifică exodul spre America şi Oceania, ulterior survine repatrierea europenilor din vechile teritorii coloniale africane şi asiatice, iar în anii '60 se declanşeazã valul imigrãrilor din zonele slab dezvoltate. Dupã sfârşitul celui de-al doilea război mondial, ţările europene au experimentat patru perioade principale de migraţie7: a) Migraţia forţei de muncă şi reconstrucţia Europei (1950 – 1970) În aceastã perioadã, s-a dezvoltat industria grea, manufacturieră, sectorul construcţiilor şi activităţile publice, determinând o creştere economică importantă în ţările europene. Lucrătorii migranţi din Irlanda şi Europa de Sud – ţări care s-au confruntat cu economii în stagnare şi rate ridicate ale şomajului – au răspuns la început nevoilor pieţei muncii din Europa de Vest. Tratatul de la Roma din 1957 se fundamenta pe anumite principii printre care asigurarea liberei circulaţii a persoanelor între cele şase state fondatoare. Astfel, Franţa, Belgia, Olanda şi Marea Britanie aveau posibilitatea să foloseascã forţa de muncă din coloniile lor sau din fostele colonii, iar relaţiile economice, politice şi culturale ofereau şansa de a obţine forţă de muncă fără a utiliza sisteme de recrutare specifice. Dimpotrivă Germania sau Elveţia nu aveau acces la mâna de lucru „colonială” şi de aceea au creat sisteme de recrutare a forţei de muncă pentru atragerea lucrãtorilor străini temporari cărora li s-a acordat permisiunea de şedere ca „lucrători oaspeţi”. În
7

SEE ABELLA, World Migration, ed. IOM, Geneva, 2003, p 121

11

perioada 1945 – 1975 dependenţa economiilor statelor membre de lucrătorii străini a diminuat volumul imigraţiei ilegale. Conform statisticilor OCDE de la începutul anilor '60 şi până la începutul anilor '70 mai mult de 30 milioane de lucrători străini au intrat în CEE, incluzând lucrătorii temporari şi pe cei cu intrări multiple. Până la începutul anilor '80, numărul străinilor rezidenţi în Europa de Vest s-a triplat faţă de anii '50 ajungând la 15 milioane. În 2000, peste 20 milioane de lucrători străini locuiau în Spaţiul Economic European,reprezentând 5,4% din totalul populaţiei.8 b) Perioada crizelor economice 1970 - prima jumãtate a anilor '80. Cea de-a doua perioadă a fost marcată de crizele economice,datorate creşterii preţului petrolului din 1973 şi 1979. În anii următori, schimbările din economia mondială, revoluţia economică şi noile modele de organizare a afacerilor au modificat natura muncii, erodând modelele de ocupare tradiţionale. Ca urmare migraţia forţei de muncă s-a modificat.9 Unele state europene au redus sau au încercat să reducă imigraţia. Şomajul în creştere şi escaladarea tensiunilor sociale au determinat guvernele sã elimine politicile active de recrutare din strainătate. Au crescut costurile recrutării din străinătate pentru angajatori, au fost limitate categoriile de lucrători străini ce puteau fi angajaţi şi sau stabilit cote anuale pentru forţa de muncã din străinătate. De asemenea, guvernele au aplicat politici pentru încurajarea lucrătorilor migranţi să se întoarcă în ţările de origine. În realitate, regresul economic din ţările gazdă nu a condus la întoarcerea masivă a imigranţilor în ţările de origine. c) Diversificarea ţărilor gazdă şi de origine şi creşterea numãrului solicitanţilor de azil, refugiaţilor şi minoritãţilor etnice. Ţările de emigraţie tradiţionale din Europa, precum Spania, Italia, Irlanda, Grecia şi Portugalia, se transformã trepatat în ţări de imigraţie. Migranţii nu mai provin în majoritate din fostele colonii, ci dintr-un grup de ţări mult mai diversificate. Numărul solicitanţilor de azil şi al refugiaţilor a crescut semnificativ datorită schimbărilor politice din Europa Centrală şi de Est şi din fosta Uniune Sovietică, dar şi datorită conflictelor regionale precum cele din fosta Iugoslavie şi Nordul Irakului. Aceastã perioadă se
8 9

http://www.ectap.ro/articole/211.pdf accesat la data de 11.10.2007 www.europa.eu.int/comm/employment_social/fundamri/movement/studies: “Migration in Europe:Lessons from the Past”, 2002 accesat la data de 18.01.2008

12

caracterizeazã de asemenea prin proeminenţa fluxurilor migratorii pentru reunificare familială şi revenirea interesului pentru migraţia forţei de muncă, în special pentru lucrătorii calificaţi şi înalt calificaţi, spre sfârşitul anilor '90. dupã prăbuşirea blocului comunist şi deschiderea frontierelor, a sporit fluxul migrator est – vest, în special circulaţia minorităţilor etnice. Tot în aceşti ani aspectele referitoare la frontiere, în special cele legate de migraţie, au devenit probleme de interes major în Europa. Pe de o parte ţările terţe nu beneficiază de condiţii privilegiate privind accesul şi participarea la procesul de integrare europeană, dar trebuie să facă faţă efectelor externe ale U.E., printre care şi migraţia ilegală, iar pe de altă parte state membre ale U.E., precum şi state candidate se confruntã cu noi probleme în domeniul controlului frontierei şi migraţiei. d) Migraţia forţei de muncă „preferenţială”. Creşterea migraţiei ilegale. În ultimii ani s-a înregistrat o creştere a migraţiei permanente şi a celei temporale ca urmare, pe de o parte, a intenstăţii fazei de expansiune de la sfârşitul anilor '90, iar, pe de altă parte, dezvoltării tehnologiei informaţiei şi comunicaţiei, sănătăţii şi educaţiei, sectoare ce necesită forţa de muncă înalt calificată. Totodată, a crescut cererea de mână de lucru strãină necalificată, în special în agricultură, construcţii şi lucrări publice, precum şi serviciile casnice (Italia, Spania, Grecia şi Portugalia). Dupã 1989 migraţia a crescut în special în Germania şi Marea Britanie care au favorizat lucrãtorii străini temporari. În aceste ţări a crescut ponderea femeilor în rândul migranţilor începând din anii '90, iar studenţii străini au contribuit la acoperirea necesarului de forţă de muncă. Ca urmare a dezvoltãrii reţelelor de trafic internaţional şi a noilor dimensiuni ale migraţiei ilegale, politicile Statelor Membre privind migraţia şi angajarea străinilor au sporit măsurile represive împotriva traficanţilor, angajatorilor, sau imigranţilor aflaţi într-o situaţie de ilegalitate. Ţări precum Marea Britanie, Germania şi Franţa au adoptat măsuri pentru facilitarea intrării persoanelor înalt calificate, în special specialişti IT, pentru a face faţă competiţiei globale pentru astfel de lucrători. Acestă cerere de lucrători înalt calificaţi poate fi satisfãcută de ţările în curs de dezvoltare chiar dacă are o semnificaţie mai scãzută. Se poate previziona, însă, o creştere a fluxului invers de specialişti dinspre ţările bogate înspre cele mai puţin dezvoltate datorită creşterii eficienţei economice în statele dezvoltate. Totodată, capitalul şi investiţiile directe vor merge spre ţările sărace atrăgând

13

specialişti din ţările bogate. În Europa, problema sensibilă a imigraţiei pare sã se afle din ce în ce mai des pe agendele politicienilor. Malta este ţara cu densitatea cea mai mare din Europa, 1200 persoane/km2, iar numărul crescând de imigranţi ilegali dă mari bătăi de cap guvernului maltez. Chiar şi în Cehia, chestiunea imigraţiei a declanşat discuţii aprinse printre politicieni vizând pericolul pe care „multiculturalismul artificial” şi „migraţia de masă” îl reprezintă pentru securitatea Europei. Atentatele teroriste care au avut deja loc în Europa, au accelerat reuniunile pe tema migraţiei ilegale. 10 Spania şi Franţa au semnat un acord bilateral de cooperare care cuprinde măsuri comune de repatriere a imigranţilor ilegali. Franţa este o destinaţie preferată a imigranţilor ilegali chinezi, care, dupã un articol apărut în „Le Monde”, ar reprezenta între 12% şi 15% din migraţia clandestină din Franţa. Pentru aceştia, Franţa este doar o rampă de lansare spre Canada şi SUA, sau este ţara unde vor fi folosiţi de reţelele franceze de muncă la negru în domeniul textilelor şi marochinăriei.11 În Austria, Parlamentul va vota în curând o lege care va permite poliţiei sã deţină azilanţii şi imigranţii ilegali pe timpul cât cererile lor sunt studiate de autorităţi, o încercare de a stăvili numărul mare de delicte comise de străini. În acelaş timp, legea prevede accelerarea cercetării dosarelor de cerere de azil. În Olanda, asasinarea regizorului Theo van Gogh, de către un tânăr născut în Olanda din părinţi marocani, care îl acuza pe acesta de insulte la adresa Islamului, a alimentat discuţiile şi controversele despre loialitatea imigranţilor faţă de patria adoptivă. În Anglia, politica „prea liberală” în materie de imigraţie, este pusă sub lupă de mass-media şi politicieni, încercând fiecare după convingerile sale, să pătrundă legătura dintre terorism şi imigraţie. Guvernul britanic se pregăteşte să ia măsuri mai severe împotriva străinilor de pe teritoriul său. Chiar cei care vor primi azil politic nu vor mai avea dreptul să rămână definitiv în Anglia, situaţia lor fiind revizuită periodic în timp ce noi reglementări restrictive vor fi introduse în privinţa permiselor de muncă temporară. Pe fondul acestor nemulţumiri, integrarea imigranţilor în Europa, în special a celor musulmani, este şi mai mult pusă sub semnul întrebării. Eventualitatea intrării
10 11

http://ro.altermedia.info/minoritati/imigratia-culturi-in-miscare_2793.html accesat la data de 20.02.2008 www.europa.eu.int/comm/employment_social/fundamri/movement/studies: “Migration in Europe:Lessons from the Past”, 2002 accesat la data de 18.01.2008

14

Turciei în UE, contribuie şi mai mult la creşterea animozităţilor, transformate pe alocuri în tensiuni şi răbufniri de violenţă. Tranziţia Europei de la o societate naţională la una din ce în ce mai multiculturală, provoacă frisoane în rândul cetăţenilor ei, care văd numărul crescând al străinilor, ca o ameninţare la adresa culturii şi identitãţii naţionale. Atentatele teroriste şi intoleranţa unor clerici islamici din Franţa şi Anglia la adresa societăţii occidentale, au intensificat clivajele, prejudecăţile şi discriminările. Încã nu se poate vorbi de un butoi cu pulbere al multiculturalismului de tip european, dar în lipsa unor soluţii politice, economice, sociale, pe termen lung, scânteiele pot declanşa explozii locale uşor de propagat într-un spaţiu comun al tensiunilor. Iar cum într-o lume atinsă de globalizare, conflictele locale sau regionale se resimt la nivel planetar, perturbările introduse de imigraţie într-o ţară au toate şansele sã creeze periculoase reacţii în lanţ. Caracteristicile actuale ale migraţiei forţei de muncă în U.E. Statisticile arată că, în ultimii ani, numărul lucratorilor străini a crescut în majoritatea statelor europene dezvoltate.12 Străinii au o pondere mult mai mare în anumite sectoare decât în totalul forţei de muncă. În Germania şi Italia, de exemplu, mai mult de un sfert din forţa de muncă străină e ocupată în sectorul minier şi industrial, iar în Austria, Belgia sau Franţa, străinii sunt preponderenţi în domeniul contrucţiilor.13 În general aceşti lucrători străini sunt mai vulnerabili faţă de şomaj decât naţionalii datorită atât tendinţelor economice cât şi naturii activităţilor desfãşurate de străini. Şomajul variază în funcţie de vârstă, sex, naţionalitate, iar cunoaşterea limbii ţării gazdă contribuie semnificativ la integrarea pe piaţa muncii şi în societate. U.E. s-a fundamentat pe o filosofie a liberei circulaţii a cetăţenilor statelor membre în spaţiul european. Migraţia şi azilul au căpătat un loc proeminent pe agenda politică a U.E. şi statelor membre după 2000, iar prin Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare în 1999, toate eforturile s-au concentrat asupra stabilirii unor politici comune în domeniul azilului şi migraţiei. Se consideră în prezent că este de dorit o abordare integrată şi corespunzătoare pentru a gestiona mai bine fenomenul migraţiei şi de aceea
12

TRUICĂ GILDA, GEANĂ ELENA, Repere şi puncte de vedere referitoare la dezbaterea privind viitorul Uniunii Europene,, ed. Institutul European din România, Bucureşti, 2001, p.123
13

SEE ABELLA, World Migration, ed. IOM, Geneva, 2003, p 143

15

statele membre trebuie sã stabilească exact condiţiile în care cetăţenii altor state pot intra şi locui pe teritoriile lor, drepturile şi obligaţiile acestor persoane precum şi accesul la informaţii şi mecanismele de control funcţionale. Politicile externe şi programele actuale ale Comunităţii Europene în sprijinul drepturilor omului, consolidării democraţiei, reducerii sărăciei şi creării de locuri de muncă sunt instrumente cu rol esenţial în vederea reducerii presiunii migraţiei. Realizarea liberei circulaţii a persoanelor prin crearea unei pieţe comune şi prin armonizarea graduală a politicilor economice a statelor membre este unul din obiectivele comunitare prioritare, însă, statele membre ale U.E. se confruntă cu situaţii foarte diferite în ceea ce priveşte migraţia (istoric diferit, nivel diferit al dependenţei economice faţă de migraţie, preocupări diferite faţă de tendinţa migraţionistă) şi de aceea dezideratul unei politici comune privind migraţia rămâne un obiectiv ambiţios.

1.3. Migraţia totală – tipuri, cauze, efecte
Deşi în ultimul deceniu în unele zone ale lumii, precum Europa, migraţia a înregistrat fluxuri sporite, problema migraţiei externe la scară internaţională fiind pentru multe state ale lumii o preocupare conjuncturală, chiar rezidulală. În cadrul fluxurilor de populaţie, circulaţia forţei de muncă înregistrează dimensiuni în creştere, atât a numărului cât şi a intensităţii. La scară mondială migraţia este relativ redusă, cca 3% din populaţia lumii. Termenul de migraţie este adesea modificat de către un prefix sau adjectiv, atunci când se referă la o formă specifică. Aceasta a avut ca efect multiplicarea termenului într-un număr mai mare de categorii. De exemplu, migraţia poate fi categorisită în conformitate cu direcţia în care persoana se mişcă, înspre sau dinspre o ţară. Emigraţia este actul sau fenomenul părăsirii ţării sau regiunii natale de către un individ sau grup de indivizi pentru a se stabili în alta. 14 Emigrarea poate avea diferite motive, unele politice, altele economice sau chiar personale (cazul căsătoriei). În alte cazuri, oamenii în vârstă din ţări bogate, dar cu o climă rece, aleg să se mute în ţări cu o climă mai caldă, după ce ies la pensie. Cei mai mulţi emigranţi politici sau economici se mută în noile regiuni sau ţări însoţiţi de toţi membrii familiilor lor, sperând să găsească
14

DEX, ediţia a II-a, ed. „Univers enciclopedic”, Bucureşti, 1998. p 339

16

condiţii mai bune de muncă, o piaţă a muncii mai dezvoltată sau pur şi simplu un climat de pace. De-a lungul istoriei, numeroşi emigranţi s-au reîntors în patriile lor, după ce au reuşit să strângă suficienţi bani în ţările de adopţie. În unele cazuri, emigranţii se mută în ţări care se deosebesc profund de ţările de origine prin tradiţiile culturale, economice sau religioase. În funcţie de motivele către care este îndreptată emigraţia se disting cinci tipuri ale acesteia.15 Emigrarea umanitară (azil, refugiere), acceptată doar pentru acele persoane a căror viaţă este în primejdie în ţara natală sau de rezidenţă. Fiecare caz în parte este studiat conform normelor de tratare a refugiaţilor impuse de ONU. În marea majoritate a cazurilor, cetăţenii unei ţări democratice nu mai pot invoca acest procedeu de emigrare. Emigrarea oamenilor de afaceri sau a investitorilor este acceptată pentru acele persoane care au un anumit capital (peste 500.000 de dolari), pe care doresc sã îl investească într-o afacere proprie, ori sã devină acţionari la o afacere deja existentă în ţara de emigrare. Banii trebuie sã provină din afaceri sau investiţii anterioare şi sã fie liberi de orice debit. Emigrarea prin sponsorizare se poate face doar de persoanele care au rude foarte apropiate în ţara în care doresc sã emigreze. În acest caz, ruda va trebui sã-şi ia angajamentul şi să facă dovada fondurilor necesare de întreţinere a emigrantului sponsorizat. Emigrarea prin contract de muncă se poate face doar în Statele Unite. Este nevoie de un contract de muncă din partea unei companii americane, care să aibă aprobarea US Department of Labour, care să arate că străinul angajat nu ia locul nici unui american. Pe baza acestui contract se obţine o viză permanentă de muncă, iar după un an de muncă în Statele Unite se poate cere rezidenţa permanentă (Green Card). Emigrarea persoanelor independente este posibilă pentru oricine întruneşte condiţiile impuse de Ministerul de Emigrare al ţării respective. Acest sistem este general valabil, indiferent de naţionalitate, etnie, sex, religie. Dacă se îndeplineşte punctajul de emigrare, cazierul este curat, starea de sănătate corespunzătoare, atunci se poate depune dosarul de emigrare, se plătesc taxele aferente şi se poate emigra cu certitudine în ţara aleasă. În momentul emigrării, toţi membrii familiei obţin rezidenţa permanentă a ţării
15

http://news.softpedia.com/news/1/2004/May/8239.shtml accesat la data de 12.02.2008

17

respective, deci toate drepturile cetăţeneşti. Această rezidenţă trebuie folosită cel puţin şase luni pe an în ţara de emigrare, altfel se poate pierde. Imigraţia este acţiunea prin care o persoană îşi stabileşte reşedinţa obişnuită pe teritoriul unui stat membru pentru o perioadă de cel puţin 12 luni, după ce, în prealabil, a avut reşedinţa obişnuită într-un alt stat membru sau într-o ţară terţă.16 O distincţie poate fi făcută şi între migraţia internaţională şi migraţia internă. Prima se referă la mişcarea persoanelor care pleacă din ţara lor de origine, sau din ţara unde au reşedinţa de obicei, pentru a se stabili în mod permanent sau temporar într-o altă ţară. În acest caz este trecută frontiera. Migraţia internă are loc în interiorul unui stat, cum este de exemplu migraţia rurală către mediul urban. Migraţia internaţională poate fi divizată la rândul ei în migraţie legală şi ilegală. Migraţia ilegală, deşi nu este nouă, este în creştere şi se află cu prioritate pe agendele naţionale şi internaţionale. În cartea sa pe această temă, profesorul Ghosh, a scris că „nu este o definiţie clară sau universal acceptată a migraţiei ilegale. Un motiv important pentru acest lucru este acela că neregularitatea sau inegalitatea mişcărilor migratoare poate fi văzută din diferite unghiuri.”17 El explică că fenomenul migraţiei ilegale este văzut din perspectiva ţărilor de destinaţie, şederea sau munca ilegală într-o ţară însemnând că migrantul nu are autorizarea necesară pentru efectuarea acestor activităţi. În mod evident termenul de „migraţie legală” se referă la migraţia care are loc în conformitate cu legislaţia ţărilor în cauză. Migraţia este voluntară atunci când persoanele implicate se deplasează din proprie iniţiativă, iar migraţia forţată apare atunci când deplasarea persoanelor are loc ca urmare a unor conflicte interne, calamităţi naturale sau persecuţii din partea reprezentanţilor guvernului. Aceasta din urmă presupune intervenţia unei forţe externe voinţei persoanelor implicate care determină deplasarea acestora. Deplasarea persoanelor poate fi individuală, atunci când se are în vedere mişcarea la nivel de individ. Aceasta presupune luarea deciziei de migrare de fiecare persoană în parte şi totodată alegerea căilor şi a mijloacelor de migrare. Migraţia în masă presupune mişcarea concentrată a unui număr mare de persoane, chiar colectivităţi întregi fiind concretizată prin deplasarea până la locul cel mai apropiat care oferă protecţie împotriva
16 17

DEX, ediţia a II-a, editura „Univers enciclopedic”, Bucureşti, 1998, p 476 GHOSH, B. HUDDLED, Masses and Uncertain Shores, Insights into Irregular Migration, International Organization for Migration, ed. Martinus Nijhoff, 1998, p. 1

18

cauzelor care au determinat-o. În funcţie de durata cât migrantul rămâne în ţara de destinaţie, migraţia poate fi permanentă sau temporară. Atunci când migrantul se stabileşte definitiv în ţara de destinaţie, uneori dobândind şi cetăţenia acelui stat, ne aflăm în prezenţa unei migraţii permanente. Când migrantul se află în ţara de destinaţie pentru o perioadă determinată de timp, de regulă pe perioada unui contract de muncă, după care se întoarce în ţara de origine ne aflăm în prezenţa unei migraţii temporare. O ultimă categorie a migraţiei se referă la returnare ca fiind procesul de întoarcere a migranţilor în ţara de origine. Returnarea poate fi benevolă, când persoanele se întorc din proprie iniţiativă, sau forţată când migrantul este obligat de autorităţile ţării de destinaţie să se întoarcă. Migraţia din ultimul secol şi jumătate poate fi grupată, după numărul, originea şi caracterul ei specific în cinci mari etape.18 Prima dintre acestea, încadrată între 1335 – 1846 este perioada unor mari refaceri sociale în aproape toate statele Europei Occidentale şi marchează o reînviorare a migraţiei din secolul al XVIII-lea. Curenţii principali pornesc din ţările atlantice, îndeosebi Anglia şi Scoţia, din ţările Scandinaviei şi, în secundar, din Franţa. Numărul celor plecaţi se apreciazã la circa 100.000 persoane în întreaga perioadă, emigranţii fiind în principal ţărani sau meşteşugari care se îndreptau spre America de Nord şi coloniile europene din Australia şi Noua Zeelandă. Etapa 1846 – 1880 se caracterizează prin deplasări masive care ajung la 300.000 – 500.000 persoane pe an, direcţiile de deplasare rămânând de regulă aceleaşi. Perioada premergătoare primului război mondial (1880 – 1914) e marcată de o creştere puternică a emigraţiei, în medie de circa 800.000 de persoane anual. Curenţii de emigrare vizează anglo-saxonii la care se adaugă locuitorii din Europa central-orientală şi meridională, iar masa emigranţilor e formată din muncitori necalificaţi, fără mijloace şi resurse de trai. Zonele de emigrare se extind, America de Nord rămânând în continuare principala atracţie. Perioada interbelică prezintă trăsături distincte şi, spre deosebire de perioada primului război mondial, emigraţia forţată rezultă din poziţia unor guverne faţă de minorităţile naţionale, din atitudini politice şi religioase, din condiţiile unor tratate de
18

JEAN PIERRE GARSON, “Changes and Challenges: Europe and Migration from 1950 to the Present”, Bruxeles, 2003, p. 142

19

pace sau în urma formării noilor state independente. Etapa de după cel de-al doilea război mondial a fost marcată de schimbări importante în mişcarea migratorie. Milioane de oameni au fost evacuaţi, alţii au emigrat temporar, au avut loc schimburi de populaţie între ţări vecine şi au reînviat migraţiile determinate de cauze economice. În ultimul deceniu, în mod deosebit, s-au produs modificări importante în caracterul migraţiilor tradiţionale fiind evidentă reducerea emigraţiei europenilor în ţările Asiei şi Africii şi imigrarea masivă în Europa Occidentală a funcţionarilor, militarilor şi membrilor familiilor lor. Din analizele sale variate şi detaliate, Ravenstein (1885) a dedus şapte „legi ale migraţiei”19 dupã cum urmează: 1. Cea mai mare parte a migranţilor parcurg distanţe mici, producând „curente de migraţie” orientate înspre marile centre culturale şi industriale. 2. Procesul de „absorbţie” a migranţilor se desfăşoară mai rapid în oraşele cu o dezvoltare rapidă, unde aceştia contribuie, direct proporţional cu numărul lor la dezvoltare. 3. Procesul de „dispersie” este inversul procesului de „absorbţie” şi manifestă trăsături similare. 4. Fiecare curent de migraţie produce un contra - curent de compensare. 5. Cei stabiliţi în oraşe migrează mai puţin faţă de cei din zonele rurale ale ţării. 6. Migranţii care parcurg distanţe mari preferă de obicei mari centre industriale sau comerciale. 7. Femeile migrează mai mult decât bărbaţii. Pornind de la cauzele generale şi particulare care generează mobilitatea populaţiei în teritorii, obţinem următoarea clasificare generală a migraţiilor: a) Migraţii individuale determinate în primul rând de factori economici. În funcţie de raza lor de acţiune, de perioada de deplasare şi de mijloacele de deplasare, acestea se subdivid în migraţii sezoniere şi deplasări definitive la mare distanţă. Cea mai des întâlnitã formă de migraţie de acest fel este cunoscută sub denumirea de exod rural care vizează în primul rând mişcările din interiorul ţărilor, dar la fel de cunoscute sunt şi
19

The Early History Of Migration Research, Michael J. Greenwood şi Gary L. Hunt, International Regional Science Review 2003; 26; 3 Versiunea on-line al acestui articol poate fi gãsitã la http://irx.sagepub.com/cgi/content/abstract/26/1/3 accesat la data de 28.11.2007

20

deplasările periodice de tip turism şi de tip pelerinaj. b) Migraţii pe grupe organizate, care pot fi definitive (migraţii războinice – o parte a marilor invazii, colonizarea, migraţiile crescătorilor de animale şi agricultorilor după epuizarea resurselor lor), ritmice, desfăşurându-se într-un spaţiu definit (nomadism pastoral) sau cu caracter de seminomadism (viaţa agricolă şi pastorală de munte). S-a pus de multe ori întrebarea cu privire la motivele pentru care aceste persoane emigrează, iar pentru a gãsi un raspuns s-au utilizat categoriile oferite de teoria motivaţională a lui Abraham Maslow. Acesta din urmă susţine că omul are cinci nevoi de bază care declanşează majoritatea comportamentelor sale: nevoile fiziologice (hrană, apă, căldură), nevoile de siguranţă (securitate, stabilitate, sănătate), nevoile sociale de afiliere şi dragoste, nevoia de stimă (recunoaşterea valorii) şi nevoia de autoîmplinire. Dacă ne raportăm la teoria lui Maslow motivul cel mai invocat de emigrare a fost nevoia de stimă concretizată într-un nivel de trai mai ridicat, studii mai bune şi un salariu mai bun. Al doilea motiv de emigrare invocat este nevoia de siguranţă urmată de nevoia de autoîmplinire. Persoanele care au emigrat din acest motiv au fãcut-o în mod definitiv, pentru a-şi rezolva anumite probleme de conştiinţă: sã fie libere, autonome, să scape de o lume în a cărei valori nu se regăsesc.
80% 70% 60% 50% 40% 30% 20% 10% 0% Nevoia de stim a Nevoia de siguranta Nevoia de autoim plinire Nevoia sociala de afiliere

Figura 1.3. Motivele emigrării – scara lui Maslow.20

Datele disponibile au arătat că migraţia are deopotrivă efecte pozitive şi negative, atât în ceea ce priveşte mentalităţile cât şi în plan social.21 Între efectele pozitive se numără dezvoltarea economică locală, stimularea spiritului antreprenorial şi toleranţa
20 21

http://www.robcc.ro/studii_bcc/571956278125000_ro.pdf accesat la data de 12.12.2007 http://www.migratie.md/news/901/ accesat la data de 18.01.2008

21

crescută în unele din zonele cu indice ridicat de migraţie. Efectele negative asociate fenomenului includ dependenţa comunităţilor de veniturile provenite din migraţie, copii abandonaţi, trafic de persoane. În societăţile în tranziţie schimbarea mentalităţilor este procesul de transformare cel mai lent şi de multe ori şi, în multe cazuri, imobilitatea credinţelor şi opiniilor anulează efectele schimbării instituţionale. În acelaşi timp, contactul frecvent al membrilor comunităţii cu străinatatea, mergând până la stabilirea pe perioade mai lungi sau mai scurte în alte ţări, poate accelera procesul de schimbare a mentalitãţilor. Studierea fenomenului permite identificarea situaţiilor în care efectul migraţiei internaţionale este unul pozitiv, pentru a se interveni prin măsuri de politică publică fie pentru a crea condiţiile necesare progresului, fie pentru a integra efectele deja create în strategii de dezvoltare locală.

1.4. Profilul migrantului. Aspecte ale integrării în societatea ţării gazdă
Migraţia rãmâne, indiferent de durata şi distanţa parcursă, o schimbare simultană în spaţiul fizic şi socio-cultural. Ea implică „nu numai deplasarea dintr-o comunitate în alta, ci presupune distrugerea ataşamentelor structurale din zona de plecare, reorganiza sistemului relaţional la destinaţie şi asimilarea culturală a mediului de primire”22. Discriminările, restricţiile şi adversităţile de tot felul nu îngăduie o funcţionare normală a mecanismelor de învăţare a noii culturi. Contactele şi relaţiile cu locuitorii ţării gazdă sunt sporadice şi tensionate, iar xenofobia şi rasismul constituie obstacole insurmontabile în calea asimilării. Marginalizarea survine încă de la intrarea în ţară începând cu derularea formalităţilor de instalare, care atestă dincolo de orice, o diminuare gravă a statusului social oferit imigranţilor. Plecarea dintr-o ţarã în alta, mai ales atunci când migraţia este ilegalã, este costisitoare şi adesea cei care pleacă apelează la împrumuturi informale, fie de la rude, fie de la reţeaua, adesea ilegală care-i va transporta în ţara de destinaţie. Aceastã ţară gazdă utilizează forţa de muncă a imigranţilor semi-calificaţi în special în meserii care necesită un nivel redus de calificare oferindu-le salarii mici. Imigranţii sunt utlizaţi fie ca un complement al forţei de muncă naţionale, dacă economia este în creştere şi nu există
22

AUREL DRÃGUŢ, Migraţia internaţionalã şi problemele dezvoltãrii, ed. Politicã, Bucureşti 1981, p. 24.

22

destulă forţă de muncă pentru a susţine dezvoltarea, sau este utilizată în acele sectoare în care muncitorii naţionali refuză să se angajeze, cum ar fi în unele cazuri construcţiile. Pierre George distinge patru categorii de emigranţi23 în funcţie de relaţiile pe care aceştia le au cu ţara de plecare sau cu ţara gazdă.Avem astfel, emigrantul care îşi manifestă dorinţa de a-şi schimba ţara şi, în final, naţionalitatea; muncitorul străin care este un emigrant temporar; persoanele deplasate (expulzate, repatriate, transferate) alungate din ţara lor de origine şi refugiaţii care au optat pentru părăsirea ţării lor. În funcţie de candidatura la emigrare există patru tipuri de migranţi şi anume:24 Migranţi Clasa Muncitori Calificaţi care sunt selectaţi pe baza vârstei, nivelului educaţional, nivelului lingvistic şi al experienţei lor în muncă, adică pentru ceea ce pot să ofere din punct de vedere profesional viitoarei ţări de adopţie. Migranţi Clasa de Afaceri selectaţi pe baza cunoştinţelor manageriale şi a situaţiei materiale disponibile, adică a patrimoniului care urmează să fie investit în ţara gazdă. Migranţi Clasa Reîntregirea Familiei care sunt sponsorizaţi de către rudele aflate deja în ţara de emigrare în calitate de rezidenţi permanenţi sau cetăţeni. Migranţi Clasa Refugiaţi cărora sistemul ţării în care emigreazã le oferă protecţie, în urma persecuţiilor de ordin politic, social, religios, rasial, etc. Cei care decid sã-şi părăsească ţara continuă să păstreze legătura cu familia şi rudele, sau chiar cu acele persoane care au convingeri politice şi ideologice similare. Doresc să-şi păstreze stilul de viaţă şi să utilizeze aceleaşi practici culturale (religie, mâncare sau haine). Contactul cu o altã cultură înseamnă o schimbare în practicile obişnuite şi o problemă importantă este dacă acest contact reprezintă o influenţă într-un singur sens, dinspre cultura dominantă, conducând la omogenizare, sau se reflectă în transformarea şi adaptarea practicilor dominante de către minoritate. Odată ajunşi în ţara de destinaţie, problema crucială pentru imigranţi este aceea a adaptării şi asimilării lor. Sa remarcat că ei rup legătura cu mediul din care provin păstrând doar anumite moduri de a gândi, de a simţi şi de a acţiona. Această transplatare dintr-un mediu în altul antrenează rupturi sau şocuri, traumatisme psihice serioase. Emigranţilor le este greu sã se obişnuiască cu activitatea oraşelor puternic industrializate, să facă faţă unei hrane şi îmbrăcăminţi diferite, să se amestece într-o civilizaţie periculoasă şi să se obişnuiască cu
23 24

http://www.armyacademy.ro/revista4/rev4_art6.html accesat la data de 18.01.2008 http://www.avocaturaemigrare.ro/serviciu.aspx?sID=2 accesat la data de 19.02.2008

23

hobby-ul unei colectivităţi impresionante numeric. Există trei indici ai asimilării migranţilor în zona de sosire.25 Primul dintre aceştia, integrarea instituţională semnifică măsura diseminării acestora în interiorul unor sfere sociale (familia, economia, politica). Ceilalţi indici sunt aculturaţia, adică achiziţionarea de norme, moravuri şi cutume aparţinând mediului de primire şi adaptarea care se exprimă prin gradul de integrare personală în noul sistem de relaţii sociale. Până la realizarea acestei asimilări, imigrantul trece prin etapele şocului cultural. Prima dintre acestea este incitarea care apare atunci când acesta călătoreşte undeva pentru câteva zile sau săptămâni, şi totul i se pare minunat. Apare apoi dezamăgirea, când realizează că lucrurile nu sunt chiar aşa cum par, nu înţelege ce se întâmplă în jurul său, se simte singur, începe să se îndoiască de sine. Aceasta este faza în care cei mai mulţi imigranţi se întorc în ţara-mamă. Pentru cei care reuşesc sã treacă peste dezamăgire începe schimbarea când, inconştient de cele mai multe ori, începe să se adapteze, să-şi facă prieteni. În final se produce integrarea, individul simţindu-se ca acasă în ţara în care a emigrat, dar, întorcându-se în ţara de origine, ar trece printr-un proces asemănător de şoc cultural. Dacã intervine o incompatibilitate între modelele culturale de la destinaţie şi orientarea migranţilor, conflictele vor fi cu atât mai puternice cu cât diferenţa este mai evidentă. Atunci când aspiraţiile imigranţilor sunt blocate de tendinţe discriminatorii, ei pot evolua în mod regresiv sau agresiv, acest lucru ducând la o stare de dezorganizare personală. Sferele economice şi socio-culturale în care aceşti imigranţi îşi desfăşoară activitatea au grade diferite de permeabilitate. Procesul de integrare se declanşează odată cu obţinerea unui loc de muncă de aceea migranţii care sunt titularii unui contract de muncă au şanse de adaptare mai mari, deşi autorizaţia de a lucra nu se obţine prea uşor, fiind precedată de numeroase demersuri pentru atestarea şi echivalarea diplomelor, sau, absolvirea unui curs profesional. Celor angajaţi li se acordă prin lege dreptul sã aplice pentru un permis de şedere şi patronul este obligat sã furnizeze documentele necesare şi să fie de acord cu intrarea în legalitate a celui care munceşte pentru el. Dacă refuză, poate fi dat în judecată, însă aceasta este o practică destul de rară pentru că imigranţii nu au resursele necesare pentru
25

CAMELIA TOANCHINÃ, Migraţia internaţionalã şi politicile sociale,ed. Lumen, Iaşi 2006, p 18.

24

a face faţă unui proces. Sub aspect individual portretul imigrantului la munca în străinătate poate fi construit din trăsături prin care acesta este definit de compatrioţii lui, sau din imagini pe care le au lucrătorii din ţara gazdă despre „noul venit”. În acest context emigranţii trec prin crize de identitate, întrucât în ţara de origine aparţineau populaţiei majoritare, în timp ce în ţara de destinaţie aparţin unui grup etnic minoritar şi uneori pot fi etichetaţi ca cetăţeni de mâna a doua. Pentru a evita această marginalizare, aceştia preiau stereotipurile grupului dominant şi fac eforturi pentru a-şi ascunde identitatea etnică. Pentru emigranţii care au dobândit permis de şedere în ţara de destinaţie, păstrarea legăturilor cu reţeaua etnică nu mai este la fel de importantă preferându-se o apropiere de populaţia autohtonă. Privit în mod obiectiv acesta este un schimb economic mai degrabă decât unul afectiv constând în exploatarea muncii celor proaspăt veniţi şi în obţinerea forţei de muncă necesare.

1.5. Opinia publică şi problema migraţiei
Migraţia internaţională a forţei de muncă, prin amploarea, dinamismul şi consecinţele profunde pe care le generează, se impune tot mai mult atenţiei opiniei publice din toate ţările lumii. Cunoaşterea prin mass-media a dimensiunilor acestui fenomen, a implicaţiilor sale, a căilor şi posibilităţilor de înlăturare, sau cel puţin de atenuare, a urmărilor negative pe care le are asupra ţărilor furnizoare de forţă de muncă, asupra migranţilor însuşi şi a familiilor lor prezintă însemnătate atât din punct de vedere informaţional cât şi sub aspect educativ. Fiecare ţară se distinge prin politica sa de primire ce exprimă modelul intervenţiei normative, sociale şi culturale cu care se explică raportul dintre statul gazdă şi imigrant.26 Modelul german: foloseşte o tehnică care instituţionalizează situaţia de nesiguranţă. Pentru germani, imigranţii sunt doar “muncitori oaspeţi” pentru care nu se doreşte realizarea unei politici stabile de convieţuire fapt ce măreşte dorinţa de reîntoarcere în propria ţară. Parlamentul german începând cu 9 iulie 2004 a aprobat o lege care tinde sã rezolve problema afluxului de forţă de muncă calificată. Pentru această
26

http://www.sferapoliticii.ro/sfera/116-117/art11-dragulin.html accesat la data de 15.02.2008

25

categorie Germania a eliminat dictonul “Germania nu este o ţară de imigraţie”. Noua lege se concentrează în special în cazul imigranţilor cu un înalt nivel de calificare (oameni de ştiinţă, manageri) permi-ţându-le acestora sa obţină permisul de şedere pe o perioadă nelimitată. Companiile ce activează în Germania vor putea să angajeze aceşti specialişti în baza unui concurs cu condiţia să nu existe candidaţi germani sau europeni. O altă reglementare priveşte politica atragerii de capital. Legea prevede că în cazul în care este investită o sumă minimă de 1.000.000 de euro şi se creează minimum 10 locuri de muncă proprietarul acestei activităţi va putea primi permisul de şedere. Studenţii străini care au studiat în Germania la momentul încheierii studiilor vor beneficia de 12 luni de permis de şedere, în acest timp având posibilitatea să găsească un contract de muncă care sa le convertească vechiul permis de şedere pe motive de studiu într-un alt tip, pe motiv de muncă. Dacă la sfârşitul acestei perioade nu vor găsi un contract de muncă vor trebui să părăsească ţara. Modelul englez: legislaţia engleză utilizează un model care favorizează diversitatea etnică şi culturală, permiţând formarea de comunităti etnice care în afară de faptul cã întăresc diversitatea, reprezintă un punct de referinţă administrativă pentru autoritatea publică. În acelaşi timp cetăţenii Regatului Unit împreună cu alţi 25% dintre cetăţenii vechii Europe sunt împotriva “falşilor imigranţi pe motive politice” şi împotriva unei “invazii din Est”. În aprilie 2004 a izbucnit un imens scandal în presa engleză ce a provocat demisia secretarului pe problema imigraţiei Beverly Huges, deoarece a fost acuzată că nu a ştiut să-şi controleze propriul departament, în care funcţionari de la Bucureşti, acceptând documente false au permis câtorva zeci de mii de români să pătrundă pe teritoriul Marii Britanii ca refugiaţi politici. Modelul francez: autorităţile franceze explică propriul raport cu imigrantul prin tehnica asimilării în baza căruia acesta îşi abandonează identitatea culturală pentru a deveni “buni cetăţeni francezi”. În faţa presiunii venite din partea comunitătii musulmane care cerea statului francez să permitã tinerelor fete să poată purta vălul la şcoala, în luna martie 2004, parlamentul votează o lege prin care este interzisă afişarea simbolurilor religiose în locuri publice. Această măsură se încadrează în politica statului în care “tot ceea ce contează este raportul cetăţeanului cu statul, iar religia devine o problemă privată căreia nu-i este acordat dreptul de a ocupa alte teritorii.

26

Modelul olandez: dintr-o ţară ideală pentru cei care fug de foame şi razboaie Olanda devine una dintre ţările cele mai intolerante privind imigranţii. Opinia publică olandeză este împărţită de două opţiuni: una tradiţională liberală, ospitalieră, iar cea de-a doua opusă, care cere o politică de închidere a graniţelor. Parlamentul olandez, în această atmosferă de dividere a opiniei publice, a emis o lege în 2003 prin care se reduce drastic posibilitatea de a obţine azil pe motive politice sau umanitare şi se introduce sistemul cotelor în acordarea permiselor de şedere pe motive de muncă. În baza acestei legi toţi străinii care au intrat în ţară înainte de aprilie 2001 şi nu au obţinut un permis de şedere sunt obligaţi să părăsească imediat ţara27. Modelul italian: începând cu anii ’90 statul italian prin diverse legi a acordat permis de şedere străinilor care demonstrau că lucrează. Politica italiană în acest domeniu se încadrează în două coordonate: încheierea procesului de acordare de permise de şedere în masă, menţinându-se o politică de acordare de permise pe motive de muncă pe baza sistemelor cotelor, şi obligarea imigranţilor de a deţine un loc de muncă stabil pe baza de contract, în caz contrar acestora nemaifiindu-le înnoit permisul. În domeniul integrării străinului în faţa cererilor comunităţilor musulmane de a se permite fetelor de această religie să poarte vălul la şcoală, statul italian s-a declarat împotrivă, considerând nefondată şi cererea anumitor organizaţii musulmane de a înlătura crucifixul din clasele unde învaţă copiii de religie musulmanã, arătându-se că Italia este un stat unde religia majoritară este creştină. Această decizie îşi găseşte legitimarea inclusiv în preambulul Constituţiei europene, în care se arată că “moştenirea culturală, umanistă şi religioasă a Europei”, stă la baza propriei civilizaţii28. În acelaşi timp în legislaţia italiană există reglementări care se găsesc într-o vizibilă contradicţie cu acte şi documente internaţionale. Se au în vedere anumite dispoziţii privind intrarea şi şederea străinilor pe teritoriul italian, ca şi reglementări cu privire la modalităţile de expulzare. Prin legea publicatã pe 18.06.1931, care se află încă în vigoare, este caracterizat modul în care statul se raportează la străini. În conformitate cu această lege sunt prevăzute un important sistem de controale, autorizaţii şi puternice limitări ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

27 28

Ibidem KHALED FOUAD ALLAM, Musulmanii în Europa creştină, ed. La Repubblica, Bucureşti, 2004, pg. 23

27

Am observat că statele percep diferit fenomenul migraţionist, în funcţie de contextul specific fiecãruia. De asemenea, publicul percepe migraţia, cel puţin dinspre ţările terţe, preponderent, cu conotaţie negativă. De aceea, este nevoie de o campanie de conştientizare asupra aspectelor pozitive ale migraţiei şi a necesităţii acesteia. Totodată, politicile privind dezvoltarea trebuie să includă şi măsuri corespunzătoare pentru gestionarea eficientă a fenomenului migraţiei. Aceasta cu atât mai mult cu cât fenomenul va avea consecinţe tot mai importante atât asupra pieţei muncii, cât şi asupra sistemelor de pensii şi de sănătate. De aceea, este nevoie de o abordare comună a problematicii managementului migraţiei şi armonizarea politicilor tuturor ţărilor în gestionarea eficientă a consecinţelor acestui fenomen.

CAPITOLUL II - CONSECINŢE ALE MIGRAŢIEI
Aşa cum am amintit în capitolul anterior, migraţia are un rol important în transformările sociale contemporane. Este atât un rezultat al schimbărilor globale, dar şi o forţă pentru viitoarele schimbări atât în statele de origine, cât şi în cele primitoare. Impactul său imediat se resimte, în primul rând, la nivel economic, dar afectează şi domeniul muncii şi cel social, sistemul de protecţie socială, cultura şi politicile naţionale, relaţiile internaţionale, conducând inevitabil la o mai mare diversitate etno-culturală în toate statele.29 Acest fenomen complex are o multitudine de efecte, nu numai la nivel comunitar. Dincolo de acest cadru, migraţia are o serie de consecinţe, atât pozitive, cât şi negative, pentru toate părţile implicate: ţări primitoare, ţări de origine şi lucrătorii migranţi. Circulaţia forţei de muncă favorizează diseminarea cunoştinţelor tehnice şi a metodelor moderne de lucru între statele afectate de fenomenul migraţiei. De asemenea, în Uniunea
29

BERND SCHULTE, Treatment of Third Country Nationals in European Community Law. The Status Quo, ed. Yves Jorens, Munchen, 1998, p. 83

28

Europeană, libera circulaţie a persoanelor potenţează dobândirea unui mod de gândire european. În teorie, libera circulaţie a forţei de muncă, fără intervenţii din partea statului de origine sau a celui gazdă, are efecte pozitive, echilibrând avantajele.30 Pe de o parte, în ţara de origine rata şomajului scade şi salariile cresc, migrarea forţei de muncă reducând dezechilibrele de pe piaţa muncii. În acelaşi timp, apar noi factori de creştere economică: transferul veniturilor migranţilor şi calificările îmbunătăţite ale lucrătorilor care se întorc. Pe de altă parte, în ţara de destinaţie, rezerva de resurse umane creşte, ceea ce duce la încetinirea creşterii salariilor şi la creşterea de capital. După teoria clasică, procesul de migraţie încetează atunci când plăţile pentru muncă sunt egale în ambele ţări. De aceea, migraţia este un proces pozitiv pentru ambele părţi. Pe termen lung, nu există învingători sau învinşi. După Michael Piore, motivul pentru cererea susţinută de forţă de muncă straină este fragmentarea profundă a pieţei muncii.31 Ramurile şi sectoarele de activitate nu se dezvoltă toate în acelaşi mod. În fiecare economie există segmente care sunt mari consumatoare de capital, după cum sunt şi segmente mari consumatoare de forţă de muncă şi câteva segmente intermediare cu variaţii ale cererii pentru aceşti doi factori de producţie. Dezvoltarea economică diferită generează diferenţe în ceea ce priveşte cererea de forţă de muncă cu trăsături structurale speciale. Sintetizând volumul şi direcţiile migraţiilor, îndeosebi din ultimele trei secole, obţinem un tablou semnificativ al deplasărilor umane. Primul loc între ţările de emigraţie îl deţin statele din Europa occidentală. Cea mai veche poate fi considerată emigraţia iberică, cunoscută încă din secolul al XVI-lea şi continuată într-un ritm susţinut până în secolul al XVIII-lea. În această perioadă, spre America de Sud şi Centrală s-au îndreptat circa două milioane de spanioli şi câteva sute de mii de portughezi. După această perioadă, intensitatea emigraţiei iberice este oscilatorie, însă continuă până în zilele noastre.32
30

IDU NICOLAE şi ZAMFIRESCU IULIA, Costuri şi beneficii ale aderării la Uniunea Europeană pentru ţările candidate din Europa Centrală şi de Est, ed. Institutul European din România, Bucureşti, 2001, p. 44 31 MICHAEL J. PIORE Birds of Passage: Migrants Labour and Indutrial Societies,ed. Harvard University Press Londra, 1979, p. 41 32 http://209.85.129.104/search?q=cache:qJ1B1RV5Y9sJ:www.mae.ro/index.php%3Funde%3Ddoc%26id %3D29671+migratia+in+australia&hl=ro&ct=clnk&cd=2&gl=ro&client=firefox-a accesat la data de 23.04.2008

29

Atât prin vechime, cât mai ales prin volumul ei, se remarcă emigraţia britanică. Valoarea acestei emigraţii numai în perioada 1825-1940 este de circa 21 milioane persoane, într-o structură variată de la epocă la epocă. 33 Această emigraţie este continuă până la începutul secolului al XX-lea, când se produce o „reîntoarcere” a ei din S.U.A. şi o „redistribuire” spre Canada, Australia, Africa de Sud ş.a. Emigraţia germană formează un contingent de circa 6,5 milioane (1820-1930), cu intensităţi maxime, îndeosebi la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Ea cuprinde în primele faze, mai ales pe ţăranii Germaniei Orientale şi Renaniei (zone cu o agricultură slabă) sau pe meşteşugarii ruinaţi de concurenţa marii industrii; în perioada anilor 1930-1940 emigraţia germană este dominată de refugiaţi politici (circa 400.000 persoane).34 Încă din secolul al XVII-lea se afirmă cu toată vigurozitatea emigraţia scandinavă. Ea cuprinde îndeosebi o serie de categorii de muncitori specializaţi, marinari, tăietori de lemne etc. Emigraţia franceză se afirmă mai tarziu decât cele menţionate anterior şi cu o intensitate mai redusă. Ea cuprinde îndeosebi forţa de muncă disponibilă din regiunile periferice ale Franţei, regiuni mai slab dezvoltate, în acele timpuri, din punct de vedere economic. Din cadrul Europei meridionale şi orientale se remarcă îndeosebi emigraţia italiană care se manifestă către sfârşitul secolului al XIX-lea (începand cu anii 1880 până în 1928 circa 17-18.000.000 persoane)35. Ea s-a orientat fie spre ţările vecine, fie spre ţările de peste ocean (S.U.A., Argentina, Brazilia). Curentul cel mai activ pornea din Italia de sud, din regiunile cu regim latifundiar, bazat pe o agricultură extensivă. Deosebit de activă a fost şi emigraţia austro-ungară (circa 4,3 mil. persoane în perioada 1875-1914), cuprinzând îndeosebi ţărani săraci sau prigoniţi politici. Nu este de neglijat nici emigraţia poloneză cu maximum de intensitate îndeosebi în perioada 19191939, când circa un milion polonezi s-au îndreptat spre America sau alte ţări ale Europei. Traficul de sclavi din Africa se înscrie, de asemenea, în procesul mişcărilor de populaţii. Comerţul cu sclavi a început în secolul al XV-lea în Africa occidentală şi atinge punctul său culminant la finele secolului al XV III-lea. Se apreciază la circa 20
33 34

Ibidem http://www.rom2.de/modules.php?name=News&file=article&sid=74 accesat la data de 23.04.2008 35 Ibidem

30

milioane numărul negrilor deportaţi pe plantaţiile de tutun, zahăr, cafea din Brazilia şi regiunea Caraibe. Un număr mare de negri au fost transportaţi, de asemenea, în celelalte ţări din America de Sud precum şi în S.U.A. Comerţul de sclavi a fost practicat de toate puterile coloniale. Acest “fildeş negru", provenit mai ales de pe coasta occidentală a Africii ecuatoriale, a fost debarcat în America (la Santo Domingo), la numai 10 ani de la călatoria lui Co1umb. De atunci, cu o intensitate de neimaginat, a continuat, timp de mai bine de 50 ani, răspândindu-se în întreg continentul latino-american. În Brazilia ei au fost aduşi pentru prima oară în anul 1532. În S.U.A., negrii sclavi au început să fie aduşi din anul 1619, fiind apreciat prin anul 1860 un număr total de aproximativ 4.000.000 persoane. Dar emigraţia s-a orientat nu numai spre continentul Americii, ci şi spre o serie de ţări din Europa sau Asia. Reţin atenţia, prin amploare şi dimensiunile lor teritoriale, migraţiile din Africa spre Europa şi mai ales spre Franţa, care în 1900 îşi deschidea frontierele. În 1954, numărul "străinilor" atinge deja circa 1.000.000, iar mâna de lucru nord-africană se apropie de o jumătate de milion.36 Negoţul cu sclavi negri a influenţat depopularea multor regiuni ale Africii. Numărul total a1 sclavilor negri a fost apreciat la 20.000.000; dar dacă se ţine seama atât de faptul că pentru a prinde un negru erau distruşi alţi 3-4 negri, cât şi de "pierderile" necalculate survenite în timpul călătoriilor, atunci desigur că pierderea Africii poate fi apreciată la mai mult de 80.000.000 persoane. Din cadrul continentului asiatic se remarcă îndeosebi emigraţia indiană, chineză şi japoneză care de pe la mijlocul secolului al XIXlea până în 1910 cuprindea circa 2,5 milioane emigranţi în afara continentului.37

2.1. Consecinţe la nivelul migranţilor
Pentru lucrătorii migraţi, principalul avantaj îl constituie posibilitatea de a-şi găsi un loc de muncă, în funcţie de aptitudini şi calificare, de cele mai multe ori obţinând un salariu mai mare decât în ţara de origine. În plus, în Uniunea Europeană, conform prevederilor Regulamentului nr. 1612/68 privind libera circulaţie a lucrătorilor în cadrul Comunităţii, avantajele sociale şi fiscale acordate lucrătorilor comunitari migranţi sunt
36 37

RENE REMOND, Istoria Statelor Unite ale Americii, ed. Corint, Bucureşti, 1999, p 15 Idem, p. 21

31

similare cu cele acordate cetăţenilor proprii. De asemenea, de aceleaşi avantaje sociale beneficiază şi familia lucrătorului. Noţiunea de avantaj social, în întelesul din Regulamentul nr. 1612/68, se deosebeste de cea de prestaţie socială prevazută de Regulamentul nr. 1408/71 referitor la coordonarea sistemelor de securitate socială. În privinţa avantajelor fiscale, prin Tratatul asupra Comunităţii Europene se interzice Statelor Membre să prevadă în legislaţia lor fiscală ca impozitul pe salariu, reţinut la sursă, sa fie trecut în sarcina lucrătorului contribuabil, atunci când acesta îşi are reşedinţa doar o parte a anului fiscal pe teritoriul acelui stat. O persoană care lucrează în străinătate intră în contactul cu practicile şi uzantele existente în statul de destinaţie referitoare la desfăsurarea activităţii sau cu un alt tip de cultură antreprenorială. De asemenea, lucrătorii migranţi pot participa la cursuri de formare profesională, ca şi cetăţenii statului respectiv. Experienţa şi cunoştinţele acumulate în străinatate vor putea fi valorificate ulterior, la întoarcerea în ţara de origine. Un alt avantaj pentru lucrătorul migrant îl constituie contactul cu elemente de civilizaţie şi cultură specifice statului respectiv. În acest mod, se dobândesc noi experienţe, cunostinţe, obiceiuri care pot avea un efect pozitiv asupra dezvoltării individuale ulterioare. Pe de altă parte, însă, acceptarea unei oferte de angajare din străinătate face incerta evoluţia profesională pe termen mediu şi lung. Mai mult, lucrătorii imigranţi sunt de multe ori dispuşi la compromisuri în ceea ce priveşte tipul de activitate pe care urmează să o desfaşoare în străinatate raportat la studiile, calificările şi aptitudinile dobândite în statul de origine. Întreruperea activităţii specializate are un impact negativ asupra continuităţii profesionale, precum şi asupra abilităţilor necesare pentru practicarea profesiei respective la întoarcerea în ţară. Din această perspectivă, emigrarea personalului calificat şi înalt calificat constituie o pierdere şi pentru statul de origine, acesta nemaiputând beneficia de rezultatul investiţiilor în formarea resurselor umane. În cazul lucrătorilor din Europa Centrală şi de Est, acceptarea condiţiilor oferite în Statele Membre se datorează posibilitătii obţinerii unor câştiguri mai bune în sectoare prost plătite din străinătate (unde există cerere), comparativ cu sectorul în care lucrau sau în care li s-a oferit un loc de muncă în ţară. Acceptarea unui loc de muncă cu prestigiu

32

scăzut se face cu mai mare uşurinţă când este vorba de un post temporar şi când cei din anturajul individului nu cunosc acest lucru. Pierderile pentru lucrătorii migranţi, la nivel de individ, sunt atât de natură economică cât şi, mai ales, de natură socială: a) discriminare de tratament, comparativ cu forţa de muncă autohtonă sau chiar a altor lucrători migranţi; b) riscul de nerespectare din partea angajatorului a contractului de muncă încheiat; c) tensiuni în relaţiile cu forţa de muncă autohtonă, putând ajunge uneori până la conflict; d) dificultăţi de acomodare şi ca atare eficienţă redusă în muncă, ceea ce poate conduce la nemulţumiri şi de o parte şi de alta; e) protecţie socială mai redusă sau necorespunzătoare, concretizată în securitate şi condiţii de muncă nu totdeauna satisfăcătoare, oricum sub cele promise la interviul de selecţie şi angajare. Lucrătorii migranţi se confruntă uneori şi cu lipsa de cunoştinţe sau informaţii cu privire la drepturile lor sau diverse oportunităţi de care pot beneficia în străinătate. De asemenea, emigranţii pot sa nu fie foarte bine informaţi cu privire la condiţiile de viaţă şi de muncă existente în statul de destinaţie, uneori devenind victime ale traficului de fiinţe umane. Emigrarea poate avea, de asemenea, şi efecte de ordin social asupra familiilor lucrătorilor migranţi. Părăsirea familiilor, chiar şi pentru o perioadă determinată de timp, în vederea desfăsurării de activităţi lucrative în străinatate, poate avea efecte negative asupra educaţiei copiilor sau asupra evoluţiei viitoare a familiei. La nivelul Uniunii Europene, se dezbate şi se caută soluţii cu privire la problema “migraţiei creierelor” care însoţeşte fenomenul migraţiei în anumite ţări sau în anumite perioade. Persoanele educate au o înclinaţie mai mare pentru migraţie atunci când şansele de câştig care corespund aspiraţiilor lor sunt mici. În acelaşi timp, aceste persoane au probleme de adaptare mai mici în ţara de destinatie, cunoscând limbi străine sau având abilităţi mai bune sau deprinderi care le permit sa înveţe mai repede. Pentru ţările de origine, plecarea specialiştilor poate avea ca efect reducerea dezvoltării tehnologice, a creşterii economice, scăderea veniturilor şi a ocupării în anumite sectoare.

33

Există, însă, modalităţi de a evita sau combate astfel de efecte: motivarea specialiştilor, schimburile temporare de specialişti, crearea de reţele între specialiştii din ţară şi cei stabiliţi în străinătate, stimularea investiţiilor din sumele trimise în ţara de către specialiştii migranţi. Acest fenomen prezintă o serie de avantaje, mai ales de ordin financiar, în special pentru ţările de destinaţie. Pot fi aduse, însa, şi argumente care arată unele dezavantaje ale ţărilor de destinaţie. Pe termen lung, poate fi observată neglijarea propriilor sisteme educaţionale. Dacă cererea de specialişti poate fi suplinită cu uşurinţă din străinătate, structura care furnizează calificări autohtone devine necorespunzătoare şi începe să se înrăutăţească. Cheltuielile colective cu educaţia scad, fapt care are un impact negativ asupra procesului de inovaţie şi de adoptare de noi tehnologii.38

2.2. Consecinţe la nivelul comunităţii
Migraţia este un fenomen cu implicaţii la nivel comunitar şi se realizează prin reţele de familie şi comunitate. Unul dintre cele mai importante efecte ale migraţiei se simte la nivelul comunităţii: apar schimbări la nivelul mentalităţilor determinate de contactul cu străinatatea, creşte critica socială activă şi spiritul antreprenorial. Acestea sunt efecte pozitive ce trebuie incluse în politicile autorităţilor locale şi promovate la nivelul comunităţii. Totodată, apar schimbări demografice puternice, comunităţi depopulate şi îmbătrânite care trăiesc în principal din remitenţe. Pentru ţările de destinaţie, influxul de forţă de muncă straină este benefic pentru susţinerea activităţilor economice pe care piaţa internă a muncii nu le poate acoperi, fie din cauza lipsei de personal calificat în acele domenii, fie din lipsa interesului forţei de muncă autohtone pentru acele sectoare de activitate. De asemenea, oferta mult mai diversificată în ceea ce priveşte calificările şi aptitudinile, permite angajatorilor să găsească cele mai potrivite persoane pentru diverse activităţi economice. De multe ori, Statele Membre faciliteaza accesul pe pieţele naţionale ale muncii pentru persoanele înalt calificate, ceea ce are influenţe pozitive asupra eficienţei economice, creşterii veniturilor
38

IDU NICOLAE şi ZAMFIRESCU IULIA, Costuri şi beneficii ale aderării la Uniunea Europeană pentru ţările candidate din Europa Centrală şi de Est, ed. Institutul European din România, Bucureşti, 2001, p. 64

34

din anumite activităţi economice şi asupra creşterii economice în general. Surplusul de forţă de muncă nu determină doar creşterea şi întinerirea ofertei pe piaţa muncii, ci şi creşterea consumului, deci şi a ofertei generale, rezultând creşterea PIB şi, ca o consecinţă, îmbunătăţirea nivelului de trai. Temerile Statelor Membre în ceea ce priveşte migraţia forţei de muncă se referă la diminuarea posibilităţii propriilor cetăţeni de a-şi găsi un loc de muncă datorită competiţiei sporite şi, cu atât mai mult, a dumping-ului social. De asemenea, integrarea lucrătorilor imigranţi, precum şi a membrilor lor de familie, necesită alocarea unor resurse financiare, umane şi materiale suplimentare, precum şi soluţionarea tuturor tensiunilor şi problemelor sociale care pot apărea ca urmare a diferenţelor culturale. Activitatea desfăşurată de lucrătorii migranţi are efecte pozitive, ca urmare a veniturilor şi producţiei realizate, nu numai pentru statul primitor, ci şi pentru statul de origine. Nigel Harris39 consideră că principalele canale prin care migraţia exercită un impact favorabil asupra dezvoltării statelor de origine sunt remisiile şi repatrierea knowhow-ului acumulat de către lucrătorii migranţi în ţările gazdă. Creşterea volumului migraţiei va determina şi creşterea remisiilor. 40 Implicaţiile deosebit de favorabile ale acestora asupra dezvoltării rezultă din faptul că, aşa cum arăta Uri Dadush41, remisiile constituie cea mai stabilă sursă de valută pentru ţările sărace, care reprezintă principala lor destinaţie. Statul poate avea avantaje financiar-fiscale, dar şi sociale, datorită veniturilor obţinute de cetăţenii proprii care desfăşoară activităţi într-un (alt) Stat Membru. Sumele de bani trimise în ţară de către lucrătorii migranţi consolidează baza de impozitare a veniturilor, determinând creşterea veniturilor bugetului de stat. Rata şomajului poate fi diminuată ca urmare a posibilităţii cetăţenilor de a-şi găsi un loc de muncă pe teritoriul unui (alt) Stat Membru. Libera circulaţie a persoanelor presupune dreptul de a-şi alege liber reşedinţa şi ocupaţia. Astfel, dacă o persoană nu-şi găseşte un loc de muncă în ţara de origine, se poate deplasa şi stabili acolo unde a primit o ofertă convenabilă. În acest mod, scade presiunea asupra bugetului de asigurări de şomaj şi asupra sistemului de asistenţă socială din statul de origine. De asemenea,
39 40

http://www.ectap.ro/articole/142.pdf accesat la data de 13.03.2008 Sumele repatriate în ţara de origine de către emigranţi 41 URI DADUSH, Relaţia de cauzalitate între procesul migraţiei şi dezvoltarea la nivel global, ed. Jorens, Bruxelles, 2004, p. 8

35

lucrătorul migrant care revine în ţara de origine poate beneficia de experienţa dobândită în străinatate, sporindu-şi şansele de angajare sau putând deveni angajator pentru alte persoane, contribuind şi în acest fel la reducerea şomajului. În cazul ţărilor de destinaţie fenomenul „migraţiei creierelor” prezintă o serie de avantaje, mai ales de ordin financiar. Ca urmare, specialiştii din ţările bogate încep să emigreze şi vor emigra din ce în ce mai mult către ţările mai sărace pentru a căuta slujbe care corespund calificărilor şi aspiraţiilor lor. Cu cât capitalul şi investiţiile directe vor merge spre ţările sărace, cu atât aceste persoane vor emigra din ţările bogate. Experienţa dobândită în străinătate asigură şi un nivel sporit de flexibilitate al forţei de muncă. Aptitudinile suplimentare obţinute în străinatate vor facilita angajarea lucrătorului migrant la întoarcerea în ţara de origine. Migraţia determină apariţia, mai ales în statele care constituie principale destinaţii ale fluxurilor migratorii, a unor comunităţi ale imigranţilor. Prezenţa acestora este benefică din perspectiva facilitării schimburilor economice şi culturale, a susţinerii intereselor naţionale în cadrul comunitar şi a promovării, într-o anumită masură, a identităţii naţionale. Pentru statele de origine efectele negative ale migraţiei sunt determinate de pierderea forţei de muncă înalt calificate, dar şi de consecinţele migraţiei ilegale, respectiv nevoia de a-i integra în societate şi pe piaţa muncii pe cei repatriaţi. Pentru aceste state, plecarea specialiştilor poate avea ca efect reducerea dezvoltării tehnologice, a creşterii economice, scăderea veniturilor şi a ocupării în anumite sectoare. Există, însă, modalităţi de a evita sau combate astfel de efecte: motivarea specialiştilor, schimburile temporale de specialişti, crearea de reţele între specialiştii din ţară şi cei stabiliţi în străinătate, stimularea investiţiilor din sumele trimise în ţară de către specialiştii migranţi.

2.3. Consecinţe la nivelul familiei
Familia rămâne a fi instituţia pusă la mari încercări de către fenomenul migraţionist deoarece au loc schimbări în modul de constituire, mărimea şi structura familiei, funcţiile acesteia. Deşi un subiect amplu mediatizat, situaţia copiilor cu părinţi plecaţi în străinătate la muncă a fost puţin studiată. În acest moment nu se cunoaşte nici numărul acestora şi nici consecinţele negative sau pozitive generate de plecarea părintilor la muncă în străinătate. Există unele date statistice oficiale, precum şi câteva studii ale

36

unor organizaţii non-guvernamentale.42 Analiza acestor studii arată că aceşti copii sunt lăsaţi în grija bunicilor, a rudelor şi chiar a fraţilor sau surorilor mai mari. Casele de copii sînt, de asemenea, o opţiune pentru părinţii care nu pot conta pe ajutorul celor apropiaţi. În marea parte a cazurilor, părintele plecat este mama, iar acest lucru poate marca profund copilul căruia îi lipseşte dragostea şi îndrumarea maternă exact în perioada creşterii şi formării. Studiul relevă că plecarea părinţilor este cel mai frecvent întîlnită în familiile ai căror copii au vîrste cuprinse între 13 şi 17 ani. Durata şederii constituie, în mediu, de la 1 la 3 ani. Studiul indică faptul că, în cazul în care sînt plecaţi ambii părinţi, timpul petrecut în străinătate creşte, iar cu cît durata de şedere este mai mare, cu atît mai profunde sînt efectele.Cel mai utilizat mod de comunicare dintre părinţi şi copii este cel telefonic, frecvenţa convorbirilor fiind săptămînală. Cu toate acestea, dragostea părintească şi comunicarea cu cei dragi le lipseşte cel mai mult copiilor. În ceea ce priveşte efectele plecării părinţilor, exista studii43 care precizează câteva dintre acestea: a) creşterea nivelului de trai (familiile au o situaţie financiară mai bună decît anterior); b) modificarea structurii familiale (separarea determină o ruptură la nivel familial şi poate conduce la divorţ); c) schimbarea exercitării rolurilor (supraîncărcarea şi inversarea de rol; rolul poate fi preluat de fratele sau sora mai mare care va neglija activităţile şcolare); d) schimb cultural (părinţii se întorc cu o mentalitate nouă, fapt ce poate influenţa mediul familial); e) apariţia diverselor probleme ale copiilor. Deşi, pe plan material, plecarea părinţilor este justificată, lipsa de afecţiune şi supraveghere pot determina o serie de riscuri. Principalele dificultăţi identificate se referă la modul de relaţionare cu colegii, la îndeplinirea sarcinilor şcolare, la apariţia unor probleme de disciplină, la scăderea rezultatelor la învăţătură. Toate acestea pot cauza marginalizare, schimbarea anturajului de prieteni, deseori nefast pentru copil.

42

http://www.alternativesociale.ro/_images/servicii_sociale/publicatii_si_resurse/UNICEF&AAS_Studiul_n ational_SA.pdf accesat la data de 14.04.2008 43 UNDP Moldova, Economic Policies for growth, employement and poverty reduction, 2005, p. 172

37

Migraţia a creat din totdeauna probleme şi pe linia sănătăţii publice. Aceste probleme se referă în general la pericolul izbucnirii unor epidemii, care pot afecta atât migranţii cât şi populaţia ţării gazdă. De asemenea este de notorietate precaritatea asistenţei medicale în cazul deplasării unor grupuri mari de persoane care nu dispun, de apă curentă, hrană suficientă, condiţii minime de preparare a hranei, asistenţă medicală sau medicamente. Pe lângă aceste probleme în ultimul timp, au apărut noi provocări care se referă în special la tendinţa migranţilor ilegali de a solicita tratamente medicale, inclusiv intervenţii chirurgicale foarte scumpe de care nu pot beneficia în ţara de origine sau nu le pot obţine gratis. De multe ori migranţii folosesc ca argument starea sănătăţii pentru a nu fi repatriaţi sau pentru a obţine un drept de şedere. Ţările dezvoltate au ajuns astfel într-o adevărată dilemă în sensul că din punct de vedere umanitar înţeleg nevoia de asistenţă medicală, dar pe de altă parte sistemul propriu de asistenţă medicală este supraîncărcat şi trebuie să acorde prioritete propriilor cetăţeni care contribuie direct sau indirect la finanţarea sistemului de sănătate.

2.4. Impactul migraţiei asupra pieţei forţei de muncă şi politici de imigraţie
În ultimii ani România a fost în primul rând ţara sursă sau ţara de tranzit în fluxurile de migraţie. Statutul de ţară membră a Uniunii Europene corelat cu creşterea nivelului veniturilor şi a salariilor în Romania foarte probabil va conduce în anii următori la o schimbare a acestei situaţii. Într-o primă fază România va fi în acelaşi timp ţară sursă şi destinaţie, pentru ca apoi numărul imigranţilor să îl depăşească pe cel al emigranţilor. Această evoluţie s-a petrecut în ţări precum Spania, Portugalia sau Italia, şi este în curs, în ţările care s-au integrat în UE în 2004. Exemplele unor ţări ca Spania (care a negociat din timp acorduri bilaterale de migraţie şi a dezvoltat politici interne flexibile de acomodare a imigranţilor) şi Italia (care nu a făcut aceste lucruri) arată că abordarea raţională şi coerentă a fenomenului permite diminuarea efectelor sociale şi economice negative (trafic de persoane, economie subterană, violenţă, conflicte etnice, creşterea incidenţei atitudinilor radicale, efecte asupra sistemelor de asigurări sociale etc.), fară a afecta efectele pozitive.

38

Recent, ca urmare a poziţiei de stat membru UE, România a început să dezvolte unele politici în acest domeniu, dar evoluţiile sunt în acest moment puternic încetinite de schimbările politice permanente. Proiectul îşi propune să organizeze un grup interdisciplinar care să schiţeze o strategie de politici şi să sprijine organismele guvernamentale care acţionează în domeniu, acolo unde este cazul. Unul din efectele cele mai vizibile şi în acelaşi timp cu impact mare asupra fluxurilor de migraţie este evoluţia pieţei forţei de muncă, atât migraţia masivă pentru muncă, cât şi procesul de îmbătrânire a populaţiei afectectând în prezent oferta de forţă de muncă. În concluzie, efectele pozitive ale migraţiei de muncă se referă la sferele socioculturală, economică, politică. Ele se manifestă la nivel de migrant şi familia sa şi la cel al statului şi societăţii. Migraţia permite oamenilor să supravieţuească să rezolve problemele materiale şi financiare, să asigure bunăstarea familiilor lor. Din perspectiva statului şi societăţii, efectul principal al migraţiei de muncă este transferul de bani în statul de origine. În acesta se regăsesc influenţele social-economice pozitive atât pentru indivizi şi familiile acestora, cît şi pentru stat. Transferurile băneşti se realizează pe căi diferite, atât oficiale, cît şi neoficiale. Volumul transferurilor băneşti, realizate pe căi oficiale creşte din an în an. În 2004 ele constituiau 701 mln. dolari SUA, pentru ca în 2005 ele să sporească la aproximativ 1 mlrd. dolari SUA.44 Analiza structurii utilizării banilor primiţi de peste hotare de către gospodării denotă că cea mai mare parte a banilor este folosită pentru cheltuieli curente. Adică se utilizează pentru necesităţile elementare. O parte din bani se utilizează pentru satisfacerea „necesităţilor dezvoltării”: studii, servicii medicale, turism, achiziţionare mărfurilor ce măresc informarea, cunoştinţele, potenţialul uman (calculatoare, servicii informaţionalcomunicaţionale), iniţierea sau dezvoltarea buisnesului propriu. Împrumutul banilor (cu dobândă) pentru migrare la fel este un buisnes, o investiţie. Migraţia de muncă are o influenţă distructivă asupra forţelor de muncă, condiţionând descalificarea generală a cadrelor. Aceasta împiedică dezvoltarea economică, scoate problema pregătirii cadrelor în prim-plan, solicitând resurse din bugetul statului. Problema constă în faptul că majoritatea săracilor în moldova sunt săraci angajaţi în câmpul muncii. Conform Băncii Mondiale ¾ din cei ce au un serviciu sunt
44

http://www.psdm.md/ro/centert.asp?page=27&idDocument=463 accesat la data de 28.03.2008

39

săraci. Acest fenomen în masă duce la apariţia unui deficit de specialişti. Nu sunt rare cazurile când în urma insuficienţii cadrelor pregătite nu pot fi realizate proiecte economice, investitorii străini pierzând orice interes faţă de economia ţărilor sărace. Efectul multiplicării nu se observă – nu există investiţii străine directe în sectorul real al economiei, transferurile de bani a migranţilor nu se regăsesc în economia statului. Una din principalele repercusiuni economice negative ale treansferurilor de bani de la migranţii de muncă este majorarea neargumentată a preţurilor la mărfuri şi servicii, de care au nevoie în special de familiile bogate de migranţi. O situaţia analogică a avut loc şi cu preţurile la alte mărfuri, ca rezultat, capacitatea de cumpărare a scăzut. Sărăcia familiilor fără migranţi de muncă internaţionali a devenit mai reliefată, concomitent crescând motivaţia de plecare din ţară în căutare de lucru. Efectele negative ale migraţiei par a le întrece pe cele pozitive. Medierea acestora este posibilă prin gestionarea eficientă a fenomenului dat, prin includerea instituţiilor specializate, a societăţii civile, a organismelor internaţionale care ar facilita cooperarea între state şi a comunităţii academice. Stoparea migraţiei, prin impunerea de politici restrictive, nu este un răspuns. Crearea unor oportunităţi pentru atragerea migranţilor şi a investiţiilor în comunitatea locală, promovarea unei migraţii circulatorii şi crearea unui cadru instituţional şi legal adecvat realităţii ar putea soluţiona efectele negative ale fenomenului vizat. Din a doua jumătate a anilor '90, s-au intensificat discuţiile cu privire la efectele migraţiei internaţionale a lucrătorilor înalt calificaţi. În Europa, migraţia specialiştilor şi studenţilor, în special a celor din Centru şi Est s-a remarcat după căderea Zidului Berlinului şi a regimurilor socialiste din 1989. La nivelul Uniunii Europene legătura dintre schimbările demografice şi politicile privind migraţia, va reprezenta o problemă importantă în viitorul apropiat. Lucrătorii imigranţi sunt, în medie, mai tineri decât restul forţei de muncă şi sunt distribuiţi într-o gamă largă de activităţi în cadrul economiei: agricultură, construcţii, industrie uşoară, turism sau activităţi casnice. În general, stăinii sunt mult mai vulnerabili faţă de şomaj decât naţionalii. Aceste diferene se datorează tendinţelor economice, dar şi naturii activităţilor desfăşurate de străini. Şomajul variază în funcţie de vârstă, sex,

40

naţionalitate, categorie de migranţi (refugiat, membru de familie sau lucrător), aptitudini şi durata şederii. Această libertate include dreptul persoanei de a se deplasa într-un alt Stat Membru pentru a-şi căuta un loc de muncă sau pentru a lucra acolo, fie ca lucrător independent, fie ca angajat. Legătura dintre schimbările demografice şi politicile privind migraţia este şi va continua să fie o problemă importantă a Uniunii Europene în viitorul apropiat. În plus, previziunile arată o tendinţă de creştere a migraţiei, având în vedere evoluţia unor factori favorizanţi ai fenomenului. Cel mai probabil, decalajul tehnologic şi cel al veniturilor per capita dintre statele membre şi ţări mai puţin dezvoltate se va accentua şi tot mai mulţi indivizi vor opta să-şi asume riscul de a emigra.45

CAPITOLUL III - MIGRAŢIA DIN ROMÂNIA ŞI POLITICILE U.E. ÎN DOMENIUL GESTIONĂRII FORŢEI DE MUNCǍ IMIGRANTE
În decursul ultimelor două decenii, ţările industrializate, ca şi ţările din Sud, cu nivele înalte şi medii de venit au înregistrat un număr mare de imigranţi. În ultimii ani s-a înregistrat o creştere a numărului de migranţi care încearcă să se stabilească fără acceptul UE.46 Alţii au recurs la procedurile de azil fără a îndeplini statutul de refugiat sau condiţiile altor forme de protecţie. Migraţia ilegală este în permanentă creştere şi din acest motiv în ultimii ani ea a devenit o prioritate a agendei politice şi tinde să devină o problemă de dezbatere cu privire la care trebuie luate măsuri serioase.

3.1. Politica Comună Europeană privind migraţia
În ultimii ani UE a făcut remarcabile progrese în abordarea problemei migraţiei, într-o manieră concisă şi ordonată. Până în 1992 problema migraţiei şi a refugiaţilor era doar în grija statelor membre, însă o dată cu tratatul de la Maastricht şi mai târziu cu cel de la Amsterdam, politicile privind azilul, libertatea de mişcare a persoanelor, vizele,

45

Studiile arată că fenomenul va fi, însă, atenuat de procesul de liberalizare şi integrare a pieţelor mărfurilor şi serviciilor la nivel mondial. Acesta va avea efecte în direcţia egalizării veniturilor realizate de lucrători, diminuând interesul pentru emigrare. 46 CONSTANTIN VALENTIN, Documente de bază ale comunităţii şi Uniunii Europene, ediţia a II a, ed. Polirom, Iaşi, 2002, p.45

41

migraţia şi drepturile naţiunilor din statele terţe au devenit responsabilităţi ale Comunităţii.47 În urma întâlnirii speciale a Consiliului European de la Tampere, s-a căzut de acord că UE are nevoie de o politică comună privind migraţia care să cuprindă următoarele elemente: parteneriat cu ţările de origine, un sistem european comun privind azilul şi încercarea de a controla migraţia. Unul din elemente esenţiale ale politicii comune enunţate la reuniunea de la Tampere, îl reprezintă managemetul fluxurilor migraţioniste pe mai multe căi.48 Prima dintre acestea viza dezvoltarea unei cooperări cu ţările de origine şi ţările de tranziţie ale migranţilor, asigurarea unei campanii de informare cu privire la posibilităţile actuale ale migraţiei pentru a evita traficul de fiinţe umane şi dezvoltarea unei politici comune active cu privire la documente şi vize false. Următoarele două căi se referă la combaterea surselor migraţiei şi la strânsa colaborare în domeniul controlului frontierelor. S-a urmărit apoi armonizarea legislaţiei la prevederile Acquis-ului Schengen şi ale Acquis-ului în domeniul azilului, precum şi acordarea de asistenţă ţărilor de origine în vederea dezvoltării şi promovării repatrierii voluntare. La toate acestea se adaugă programele de asistenţă pentru ţările candidate la aderare constând în sprijin financiar, logistic, expertiză, derularea unor programe de instruire, de construcţie instituţională şi de armonizarea legislaţiei. Toate aceste iniţiative vizează diminuarea pe cât posibil a factorilor care generează migraţia, cât şi dezvoltarea capacităţii de acţiune pe linia combaterii efectelor migraţiei. În mod tradiţional, ţările Europei de Vest au întreţinut permanent o politică unilaterală şi suverană în privinţa controlului fenomenului migraţiei, ţinând cont de considerente de natură culturală, economică şi istorică. Putem aprecia că există numeroşi factori care contribuie la construirea unei politici comune europene a migraţiei. În primul rând ar fi acordarea unei mai mari importanţe atât către ţările de origine, cât şi către cele de destinaţie. Luarea în considerare a situaţiei economice, demografice, sociale, politice şi cea a respectării drepturilor omului
47

PREDA MARIAN, Politicile sociale ale Uniunii Europene, ed. Institutul European din România, Bucuresti, 2002, p. 31 48 V.DRǍGOI,C.ALEXANDRU Migraţia şi azilul in contextul aderării României la Uniunea Europeană, ed. Ministerului de Interne, Bucureşti, 2002, p. 15

42

din ţările de origine reprezintă un element esenţial al abordării prezente şi viitoare a problemei migraţiei. Un al doilea element este progresul realizat în stabilirea unui sistem european comun al azilului. Deşi conceptele de azil şi migraţie sunt distincte şi de cele mai multe ori cer răspunsuri diferite, progresele în domeniul azilului duc la o integrare în cadrul politicii migraţiei. În al doile rând, la începuturile formării C.E., instituirea unei graniţe comune a dus la acceptarea faptului că e nevoie de o serie de reguli pornind de la controlul de graniţă până la cererile de viză. În continuare se pare că cea mai importantă componentă a politicii comune de migrare este cea a drepturilor migranţilor, de aceea obţinerea cetăţeniei după un număr minim de ani ar putea fi o garanţie suficientă pentru ca mulţi dintre aceştia să se stabilească cu succes într-o societate. Pe de altă parte, în ciuda faptului că există tendinţa clară de a restricţiona migraţia prin controlul la intrările în UE, ar trebui luate în considerare studiile demografice, care subliniază că în următoarea perioadă este inevitabilă descreşterea populaţiei active. În ultimul rând, lărgirea UE a adus în discuţie problema migraţiei privită atât din perspectiva statelor candidate cât şi din cea a unei Uniuni în expansiune. Iniţiativele propuse au cerut la rândul lor o viziune clară asupra unei politici cuprinzătoare şi stabilirea unor obiective concrete prvind migraţia în cadrul UE.49 Creşterea populaţiei, ca urmare a imigraţiei sau a extinderii UE, nu reprezintă o problemă în sine. În prezent, în Uniunea Europeană se acordă o importanţă deosebită eficientizării utilizării resurselor umane. De aceea politica Uniunii Europene se concentrează, în special, asupra pieţei muncii şi integrării sociale, a emigranţilor care locuiesc legal în Statele Membre. În ceea ce priveşte dreptul de a practica o profesie întrun Stat Membru, deşi s-au înregistrat progrese în acest domeniu, mai sunt încă destule de făcut cu privire la egalitatea de tratament între lucrătorii migranţi şi cetăţenii respectivului stat. La nivel comunitar, nu există încă o politică privind migraţia; există politici comune privind anumite aspecte ale migraţiei. În practică, migraţia este reglementată prin acte normative naţionale, care sunt actualizate conform nevoilor economice. Se încearcă
49

PETER J. van KRIEKEN, The Migration Acquis Handbook, ed. T.M.C. Assre Press, Haga, 2001, p. VVIII.

43

la acest nivel gestionarea factorilor care stau la baza fenomenului emigrării: sărăcia, şomajul, subdezvoltarea, dar şi persecuţia.50 La nivelul pieţei muncii comunitare, migraţia economică împiedică creşterea sau chiar reduce costurile cu forţa de muncă, participând astfel la creşterea competitivităţii internaţionale. Mai mult decât atât, migraţia forţei de muncă poate reduce strangulările care apar pe piaţa muncii, contribuie la reducerea inflaţiei generată de creşterile salariale şi, la dezvoltarea unor culturi antreprenoriale. Multe dintre Statele Membre, chiar şi cele care se opun aplicării imediate a acquis-ului privind libera circulaţie pentru statele care urmează să adere la Uniune, se confruntă cu consecinţele demografice şi sociale ale îmbătrânirii populaţiei. Aceasta generează îngrijorări mai ales legat de perspectivele creşterii economice şi rata de dependenţă dintre pensionari şi populaţia activă, un număr tot mai redus de lucrători fiind nevoiţi să susţină o populaţie tot mai îmbătrânită. Din acest motiv, acceptarea lucrătorilor migranţi, mai ales din noile State Membre, ca mijloc de susţinere a creşterii economice şi protejare a sistemelor de securitate socială şi regimurilor de pensii, reprezintă o preocupare deosebit de importantă. Există de asemenea şi alte aspecte economice, pozitive care susţin migraţia forţei de muncă în cadrul Uniunii. Statele Membre pot înregistra câştiguri din acest fenomen, câtă vreme migranţii primesc, în general, salarii mai mici decât venitul realizat ca valoare adăugată la economie. Din acest motiv, câştigurile imigranţilor nu ar reprezenta o povară pentru populaţia naţională. În mare parte Statele Membre ale Uniunii Europene susţin ideea unui acces controlat al forţei de muncă migrante, în special din ţările candidate, luând în considerare încheierea de acorduri privind migraţia forţei de muncă în domeniul de interes. Astfel, se poate controla fenomenul migraţionist, lucrătorii migranţi fiind orientaţi spre anumite sectoare cu deficit de forţă de muncă. În cadrul Uniunii Europene, există poziţii foarte diferite în ceea ce priveşte libera circulaţie, ceea ce face problema migraţiei de o foarte mare importanţă atunci când este abordat subiectul extinderii.

50

IDU NICOLAE şi ZAMFIRESCU IULIA, Costuri şi beneficii ale aderării la Uniunea Europeană pentru ţările candidate din Europa Centrală şi de Est, ed. Institutul European din România, Bucureşti, 2001, p. 83

44

Atâta timp cât imigranţii nu sunt atraşi doar de sistemul de protecţie socială, influxul de forţă de muncă poate genera o creştere a PIB în statul primitor. În acest sens, cheltuielile cu securitatea socială pentru migranţi nu reprezintă o povară pentru Statele Membre, pentru societăţile acestora şi pentru economie, deoarece, în cea mai mare parte lucrătorii migranţi contribuie mai mult la taxe şi impozite decât beneficiază de prestaţii sociale, sau folosesc infrastructura socială din ţările primitoare.

3.2. Cadrul legislativ al reglementării fenomenului de migraţie în Uniunea Europeană
Independent de atitudinea comunitară faţă de migraţia din Statele Terţe, în cadrul Uniunii Europene libera circulaţie a persoanelor reprezintă un drept şi un principiu fundamental. Statele candidate şi cetăţenii acestora trebuie să cunoască toate consecinţele ce decurg din această libertate şi să se pregătească pentru momentul aderării. Spre deosebire de legislaţia cu privire la regimul străinilor, care asigură o bază legală mai mult sau mai puţin uniformă statutului străinilor, nu se poate spune că există o legislaţie socială specifică privind străinii. Pentru lucrătorii migranţi, cetăţeni ai Uniunii Europene, drepturile de securitate socială sunt asigurate prin prevederi care conexează legislaţiile Statelor Membre, astfel încât aceştia să nu fie dezavantajaţi din punct de vedere al protecţiei sociale. Deci, libera circulaţie a persoanelor, în adevăratul sens nu ar fi posibilă dacă nu s-ar asigura drepturile de securitate socială ale lucrătorilor şi familiilor lor. Pentru primii doi ani dupã aderarea noilor State Membre accesul la piaţa forţei de muncã a Statelor Membre existente va depinde de mãsurile şi politicile naţionale ale acestora, ca şi de acordurile bilaterale pe care acestea le au cu noile state membre. Programul Haga, adoptat de Consiliul European din noiembrie 2004, invitã Comisia Europeanã „sã prezinte un plan de politici privind migraţia legalã, inclusiv proceduri de admisie capabile sã rãspundã prompt cererii fluctuante de lucrãtori migranţi pe piaţa muncii, înainte de sfârşitul anului 2005”. Ca urmare, Comisia Europeanã a adoptat, în martie 2005, Cartea Verde privind o abordare a UE pentru gestionarea migraţiei economice. Documentul urmãrea stimularea de dezbateri publice asupra

45

necesitãţii de dezvoltare a unei strategii a Uniunii Europene pentru gestionarea fluxurilor de lucrãtori migranţi.51 Cartea Verde nu susţine, însã, în niciun fel, ideea ca UE sã-şi deschidã porţile spre o migraţie economicã nerestricţionatã. Statele membre continuã sã rãmânã responsabile pentru stabilirea numãrului cetãţenilor statelor terţe, care, odatã admişi, cautã un loc de muncã în UE. Trebuie subliniat cã, în Cartea Verde, Comisia are în vedere doar procedurile de admisie pentru migraţia economicã a cetãţenilor din state terţe, fãrã a afecta libera circulaţie a cetãţenilor europeni în interiorul Uniunii Europene.52 În luna iunie 2005, a avut loc dezbaterea publicã asupra Cãrţii Verzi, în cadrul cãreia au fost abordate urmãtoarele aspecte: gradul de armonizare al politicilor naţionale care ar trebui vizat, procedurile de admisie pentru lucrãtorii migranţi, admiterea cetãţenilor statelor terţe şi mãsurile complementare precum integrarea migranţilor, problemele legate de returnare şi cooperarea cu statele terţe. În Uniunea Europeană, migraţia forţei de muncă a stimulat politici care au condus nu doar la realizarea unui nivel ridicat al ocupării, dar şi la ameliorarea şi modernizarea sistemelor de securitate socială existente şi crearea unui sistem comunitar care să asigure protecţia socială a lucrătorilor migranţi. Libera circulaţie a persoanelor constituie una dintre cele patru libertăţi fundamentale din cadrul Pieţei Interne şi a politicilor comunitare la nivelul Uniunii Europene, alături de libera circulaţie a mărfurilor, libera circulaţie a serviciilor şi libera circulaţie a capitalurilor, aşa cum a fost definită de Actul Unic European (1987). Esenţa acestei libertăţi constă în eliminarea tuturor discriminărilor între cetăţenii unui Stat Membru şi cetăţenii celorlalte State Membre ce locuiesc sau muncesc pe teritoriul respectivului stat. Aceste discriminări se referă la condiţiile de intrare, deplasare, recunoaşterea pe bază de reciprocitate a calificărilor şi a diplomelor dobândite pe teritoriul statului de origine, precum şi condiţiile de muncă, angajare sau remuneraţie. Prin asigurarea unui regim nediscriminatoriu se realizează libera circulaţie a persoanelor în spaţiul comunitar.53 Libera circulaţie, ca modalitate de realizare a Pieţei
51

RITLI LASZLO, Dreptul la libera circulaţie a persoanelor în Uniunea Europeană, Facultatea de Ştiinţe Politice şi Ştiintele Comunicării, Universitatea din Oradea, 2004 52 IDU NICOLAE, Analiza comparativa a stadiului negocierilor în vederea aderarii la Uniunea Europeana a statelor candidate din Europa Centrala si de Est, ed. Institutul European din România, Bucuresti, 2001, p. 72
53

www.mie.ro accesat la data de 9.03.2008

46

Interne a Comunităţii Europene, este prevazută de articolul 3 al Tratatului de instituire a Comunităţii Europene54 care stipulează că „acţiunea Comunităţii urmăreşte crearea unei pieţe interne caracterizată de înlăturarea, între Statele Membre, a obstacolelor în calea liberei circulaţii a mărfurilor, persoanelor şi capitalurilor.” Actul Unic European55 stabileşte că „Piaţa Internă va reprezenta un spaţiu fără graniţe interioare, în care va fi garantată libera circulaţie a persoanelor”. Libertatea de circulaţie este un drept fundamental, pe care legislaţiile naţionale trebuie sa îl respecte. În Tratatul de la Maastricht56 , s-a stabilit că toţi cetăţenii Uniunii Europene au posibilitatea de a circula sau de a-şi stabili resedinţa în mod liber în cadrul Uniunii57. Accesul la locurile de muncă dintr-un Stat Membru reprezintă un aspect fundamental al liberei circulaţii a persoanelor în cadrul Uniunii Europene. Această libertate include dreptul persoanei de a se deplasa într-un alt Stat Membru pentru a-şi cauta un loc de muncă sau pentru a lucra acolo, fie ca lucrător independent, fie ca angajat. Din punct de vedere politico-economic, libera circulaţie a persoanelor urmăreşte crearea unei pieţe comune a forţei de munca şi promovarea unei cetăţenii a Uniunii Europene, prin eliminarea barierelor în acest domeniu. Accesul la pieţele forţei de muncă din Statele Membre presupune dreptul la egalitate de tratament în ceea ce priveşte condiţiile de muncă, precum şi dreptul la integrare socială, economică şi culturală a lucratorului migrant şi a familiei acestuia în ţara gazdă. Dreptul la libera circulaţie a lucratorilor este completat şi susţinut de un sistem de coordonare a sistemelor de securitate socială şi un sistem de recunoaştere reciprocă a diplomelor. O mobilitate ridicată determină creşterea oportunităţilor lucrătorilor de a găsi un loc de muncă şi ale angajatorilor de a găsi persoane cu un nivel corespunzător al aptitudinilor, impulsionându-se astfel ocuparea forţei de muncă şi creşterea economică. În cadrul comunitar, libera circulaţie a lucrătorilor are ca scop principal deschiderea pieţei europene a forţei de muncă tuturor lucrătorilor din UE,

54 55

www.europa.eu.int accesat la data de 9.03.2008 http://www.psdm.md/ro/centert.asp?page=27&idDocument=463 accesat la data de 28.03.2008 56 Ibidem 57 Articolul 14:1. Comunitatea va adopta măsuri în scopul stabilirii progresive a unei pieţe interne până cel mai târziu la data de 31 decembrie 1992, în conformitate cu prevederile acestui articol şi al articolelor 15, 26, 47(2), 49, 80, 93 si 95 şi fără a aduce atingere altor prevederi ale actualului Tratat;

47

contribuind astfel la obiectivul general vizând pacea şi prosperitatea şi completând piaţa internă a mărfurilor, serviciilor şi capitalului. Actele normative comunitare prin care este reglementată libera circulaţie a persoanelor au în vedere: recunoaşterea reciprocă a calificărilor profesionale, profesiile reglementate de directivele sectoriale (avocaţi, arhitecţi, medici, farmacişti, asistenţi medicali, moaşe şi medici veterinari), drepturile cetăţenilor (cetăţenia europeană, dreptul de vot, vizele), libera circulaţie a lucrătorilor, coordonarea sistemelor de securitate socială şi migraţia. sociala. În scopul asigurării mobilităţii forţei de muncă în cadrul Comunităţii – ceea ce presupune eliminarea oricărei forme de discriminare bazată pe naţionalitate – cadrul normativ comunitar s-a dezvoltat şi perfecţionat continuu. Libera circulaţie a lucrătorilor trebuie susţinută de o protecţie socială adecvată. Legislaţia comunitară în domeniul liberei circulaţii a lucrătorilor asigură dreptul oricărui cetăţean al unui Stat Membru de a avea acces la o activitate remunerată într-un alt Stat Membru, în conformitate cu dispoziţiile legislative, normative şi administrative care reglementează angajarea lucrătorilor naţionali din acel stat. Lucrătorii, cetăţeni comunitari, beneficiază în Statele Membre de tratament egal şi nediscriminatoriu în ceea ce priveşte condiţiile de angajare şi de muncă, în special salarizarea, concedierea şi, dacă a devenit şomer, reintegrarea profesională sau reangajarea. Membrii de familie ai unui cetăţean al unui Stat Membru angajat în alt Stat Membru, respectiv soţia acestuia şi descendenţii lor în vârstă de până la 21 de ani aflati în întreţinerea acestuia, precum şi rudele dependente în linie ascendentă ale lucrătorului şi soţiei acestuia, au dreptul de a se instala împreună cu lucrătorul respectiv şi de a desfăşura orice activitate remunerată pe întreg teritoriul acelui stat, chiar dacă ei nu sunt cetăţeni comunitari. Directiva nr. 64/221/CEE, din 25 februarie 1964, pentru coordonarea măsurilor speciale cu privire la străini, referitor la deplasare şi sejur, justificate de raţiuni de ordine publică, de securitate publică sau de sănătate publică, vizează persoanele care se deplasează într-un Stat Membru, altul decât cel de origine, pentru a se stabili acolo şi a exercita o activitate salarială sau independentă. Măsurile care afectează libera circulaţie sunt motivate exclusiv de comportamentul persoanei în cauză şi nu pot fi invocate din raţiuni economice.

48

Regulamentul Consiliului nr. 1612/68/CEE, din 15 octombrie 1968, cu privire la libera circulaţie a lucrătorilor în cadrul Comunităţii prevede în preambul: „Mobilitatea forţei de muncă în cadrul Comunităţii trebuie să constituie unul din mijloacele prin care li se garantează lucrătorilor posibilitatea de a-şi îmbunătăţi condiţiile de viaţă şi de muncă şi de a avansa pe plan social”. Îndeplinirea acestui obiectiv necesită abolirea oricărei discriminări bazată pe naţionalitate între lucrătorii din Statele Membre în privinţa angajării, salarizării şi a altor condiţii de muncă şi angajare, precum şi dreptul acestor lucrători de a circula liber în cadrul Comunităţii pentru a desfăşura o activitate remunerată, sub rezerva limitărilor justificate pe motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică. Acest drept trebuie asigurat fără discriminare lucrătorilor permanenţi, sezonieri şi transfrontalieri şi celor care îşi desfaşoară activitatea în scopul prestării de servicii. Tratamentul nediscriminatoriu prevăzut de Regulamentul nr. 1612/68 constă în a aplica persoanelor vizate prevederile legislative şi administrative, precum şi procedurile care se referă la cetăţenii proprii. Dispoziţiile legislative şi procedurile administrative ale Statelor Membre care limitează accesul la locurile de muncă pentru străini nu sunt aplicabile cetăţenilor altor State Membre. În baza Directivei Consiliului nr. 68/360/CEE, din 15 octombrie 1968, privind abolirea restricţiilor în domeniul circulaţiei şi rezidenţei în cadrul Comunităţii, pentru lucrătorii din Statele Membre şi pentru familiile lor, Statele Membre desfiinţează restricţiile de circulaţie şi rezidenţă pentru această categorie de lucrători şi pentru membrii familiilor lor, cărora li se aplică Regulamentul nr. 1612/68/CEE. Statele Membre nu pot deroga de la aceste dispoziţii decât pentru raţiuni de ordine publică, de securitate sau sănătate publică. Dispoziţiile Regulamentului nr. 1251/70/CEE, din 29 iunie 1970, cu privire la dreptul lucrătorilor de a rămâne pe teritoriul unui Stat Membru după încetarea perioadei de angajare stabileşte condiţiile în care cetăţenii unui Stat Membru care au lucrat ca salariaţi pe teritoriul altui Stat Membru, precum şi membrii familiilor acestora au dreptul de a rămâne permanent pe teritoriul acelui stat dupa încetarea activităţii. Statele Membre facilitează readmisia pe teritoriul lor a lucrătorilor care au locuit acolo permanent o lungă

49

perioadă şi au fost angajaţi acolo, dar au părăsit acel stat şi doresc să se reîntoarcă după ce au atins vârsta de pensionare sau sunt în incapacitate permanentă de muncă. Directiva Consiliului nr. 72/194/CEE, din 18 mai 1972, stabileşte că cetăţenii Statelor Membre care rămân pe teritoriul unui Stat Membru în baza Regulamentului Comisiei nr. 1251/70/CEE cu privire la dreptul lucrătorilor de a ramâne pe teritoriul unui Stat Membru după ce au fost angajaţi în acel stat, vor intra sub prevederile Directivei Consiliului nr. 64/221/CEE privind circulaţia şi rezidenţa cetăţenilor străini, care se justifică prin raţiuni de ordin politic, siguranţa publică sau sănătate publică. Decizia Comisiei nr. 2003/8/CE, din 23 decembrie 2002, de implementare a Regulamentului Consiliului nr. 1612/68/CEE în ceea ce priveşte verificarea posturilor vacante şi solicitărilor pentru ocuparea unui loc de muncă are ca obiective întărirea reţelei EURES113 şi integrarea acesteia în activităţile serviciilor de ocupare din Statele Membre, monitorizarea implementării serviciilor de ocupare în ţările care aderă la Uniunea Europeană, utilizarea oportunităţilor oferite de noile tehnologii informatice şi de comunicaţie, sprijinirea liberei circulaţii a lucrătorilor, integrarea pieţelor muncii europene şi informarea cetăţenilor asupra legislaţiei comunitare relevante. Directiva nr. 2004/38/CE, din 29 aprilie 2004, reuneşte diversele măsuri legislative care gestionau domeniul liberei circulaţii a persoanelor. Această simplificare face mai facilă legislaţia comunitară, atât pentru public, cât şi pentru autorităţile implicate şi reduce la minimum formalităţile care trebuie îndeplinite de cetăţenii Statelor Membre pentru exercitarea drepturilor lor în domeniu. UE se afirmă aşadar, puţin câte puţin, ca un nou actor major în ceea ce priveşte problematica migranţilor întrucât sunt luate numeroase decizii care, în materie de migraţie interesează în mod direct toţi cetăţenii Uniunii dar şi pe cei al ţărilor candidate şi al ţărilor terţe. Se manifestă astfel într-o manieră din ce în ce mai presantă găsirea unui echilibru just între apărarea drepturilor fundamentale, perspectivele economice şi necesitatea de a trasa anumite limite clare fluxurilor migratoare. Data de 1 Mai 2004, momentul aderării celor 10 noi State Membre, dintre care 8 din Europa Centrală şi de Est,58 au generat diverse preocupări în rândul Statelor Membre ale Uniunii, care se vedeau ameninţate din perspectiva exodului de forţă de muncă. Se
58

Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, Estonia, Letonia şi Lituania.

50

dorea intensificarea controlului fluxurilor migratorii, acordarea statutului de refugiat numai acelor persoane care într-adevăr îndeplinesc criteriile Convenţiei de la Geneva şi, nu în ultimul rând dezvoltarea cooperării între Statele Membre şi statele de origine ale migranţilor pentru a putea realiza obiectivele propuse. Temerile au fost legate în general de riscul preconizat al unui aflux masiv de persoane în căutarea unui loc de muncă din noile State Membre, considerându-se că o asemenea situaţie va exercita presiuni asupra forţei de muncă europene, cu efecte nedorite asupra propriilor lucrători (cum ar fi creşterea şomajului sau scăderea nivelului de salarizare).59 În prezent statele central şi est europene, gestionează generaţiile de urmaşi ai imigranţilor şi sunt destul de preocupate de adoptarea unei politici de integrare a străinilor şi copiilor acestora pe piaţa muncii şi în societate în general. O politică prea tolerantă s-ar putea dovedi contra-productivă, stârnind numeroase tensiuni în cadrul populaţiei din UE şi al ţărilor de origine. UE nu va putea să închidă ermetic frontierele sale şi nici nu intenţionează să realizeze acest lucru. Vizele acordate pentru motive de studiu sau pentru vizite simple nu pun nici o problemă. UE îşi deschide frontierele celor care răspund condiţiilor impuse şi le închide pentru cei care nu corespund acestora. Într-o manieră tot atât de fermă, Uniunea garantează anumite drepturi fundamentale tuturor celor care o vizitează şi de aceea apare pentru mulţi ca un loc unde libertatea şi protecţia de care au nevoie este posibil de găsit.

3.3. Perspective ale migraţiei forţei de muncã în România
Exil, emigraţie, diaspora. Sunt cuvinte care exprimă situaţia în care s-au aflat sau se află încă o parte dintre români în diferite perioade ale istoriei noastre naţionale. Fenomenul plecării în masă a românilor spre alte meleaguri datează din a doua jumătate a secolului XIX, când în condiţiile înăspririi dominaţiei austro-ungare, un număr mare de români ardeleni au plecat spre SUA şi Canada.60 Pentru anii de început ai perioadei postbelice, informaţia asupra migraţiei este foarte saracã. Cel mai adesea a fost vehiculată
59

Ministrul Afacerilor Externe, Notă referitoare la regimul liberei circulaţii a forţei de muncă după aderare, Bucureşti, 2004. 60 D. DOBRE, Români în exil, emigraţie şi diaspora, ed. Pro Historia, Bucureşti, 2000, p. 9.

51

ideea că România a devenit după 1939 cel mai important loc de îmbarcare pentru emigranţii evrei ilegali, mulţi refugiaţi din Ungaria, Cehia, Polonia, Germania şi Austria, evrei ce căutau să ajungă pe căi maritime în Palestina. Începând cu anii ’40, în urma dezmembrării teritoriale a României la Est, în Vest şi Sud, precum şi a instaurării regimului antonescian-legionar, alţi români au preferat să rămână în ţările în care aveau misiuni oficiale (diplomaţi şi ambasadori). Sfârşitul celui de-al doilea razboi mondial, abdicarea forţată a regelui Mihai I, dar mai ales transformarea României într-un fief al Moscovei, au reprezentat îndemnul pentru mii de români de a alege calea spre Occident. În perioada martie 1941- august 1944 doar 17 vase cu 4500 emigranţi la bord au plecat din România spre Palestina.61 În aceste condiţii, cu greu se poate spune că politica de emigrare, episodică şi incoerentă, a fost preferată celei de deportare şi exterminare în masă a populaţiei evreieşti. Cu atât mai puţin se poate vorbi despre o încercare de salvare a evreilor europeni şi români. Foreign Office, care respinge propunerile guvernului român privind emigrarea evreilor spre Palestina, din porturile româneşti, cu condiţia ca aliaţii să plătească transportul (guvernul român oferindu-se, “pe hârtie”, să pună la dispoziţie vase româneşti) şi chiar să-i răscumpere pe evreii lăsaţi să plece, nu se înşeală deloc atunci când traduce “noua politică” promovată de guvernul de la Bucureşti în termenii unei “soluţii mascate de îndepărtare a unei populaţii indezirabile”, obţinând şi profit de pe urma acesteia. Înaintea Bucureştiului, Berlinul fusese şi el favorabil şi practicase o politică asemănătoare înainte de primăvara anului 1941. Scopul declarat al acestei politici era eliminarea evreilor din al Treilea Reich. În România situaţia nu diferă mult de cea din Germania sau alte state atunci când se pune problema emigrării evreilor. Emigraţia este posibilă şi încurajată înainte de vara anului 1941 şi din toamna anului 1942 până în august 1944, cel puţin teoretic. Evreii refugiaţi din alte state europene pot tranzita România şi pleca din porturile româneşti spre alte destinaţii, de regulă Palestina. La fel evreii din România, mai ales cei din Vechiul Regat, cei care fuseseră cetăţeni români înainte de 1918, faţă de care regimul antonescian duce o politică diferită de cea aplicată în cazul evreilor din Bucovina de Nord, Basarabia şi chiar Transilvania de sud şi Banat. Scopul este însă cel indicat mai sus: eliminarea din
61

http://www.idee.ro/holocaust/pdf/emigrare.pdf accesat la data de 02.05.2008

52

teritoriul românesc a unei populaţii nedorite, excedentare în cazul refugiaţilor, lipsită deja de drepturi şi protecţie din partea unui stat. Mesajul transmis evreilor şi înţeles ca atare este identic cu cel transmis de autorităţile germane: pentru evrei nu există nici o speranţă de viitor în România. Legislaţiile antisemite, românizarea, teroarea legionară, munca forţată, deportările şi asasinatele în masă, starea de panică şi nesiguranţă sunt argumente irefutabile pentru care decid să emigreze, atunci când pot să facă acest lucru. Nu trebuie uitat că în perioada 1941-1942 emigrarea nu mai este încurajată de către regimul Antonescu şi nici faptul că ea reprezintă cel mult o soluţie pentru evreii din Vechiul Regat care se bucură încă de o oarecare libertate de mişcare şi de existenţa unor organizaţii care se pot ocupa de organizarea transporturilor. Pentru cei din Bucovina şi Basarabia ea nu reprezintã o opţiune, aceştia fiind deportaţi în masă în Transnistria. Practic, nici pentru populaţia evreiască din România ea nu reprezintă o opţiune în perioada 1941-1942 în care autorităţile româneşti acceptă planul nazist de deportare a acestora în lagărele de exterminare din Polonia.62 Până în toamna anului 1942, când guvernul român se răzgândeşte, din diferite motive, în privinţa soluţiei finale, salvarea evreilor din Regat ţine nu de emigrare ci de decalajul în timp dintre momentul angajării totale şi cel în care lagărele devin operaţionale şi transporturile pot fi organizate. Aceste câteva luni fac ca guvernul român să se răzgândească, să amâne, în ciuda presiunilor venite de la Berlin, deportarea evreilor în lagăre şi, ulterior, odată cu schimbarea situaţiei de pe front, mai ales după momentul Stalingrad, nu în ultimul rând datorită avertismentelor din partea Londrei şi a Washingtonului, să renunţe definitiv la deportare şi exterminare în favoarea emigrării. Berlinul este înştiinţat official asupra acestei schimbări abia în 1943 când oficialii RSHA şi cei ai Ministerului afacerilor externe german îşi pierduseră orice speranţă de a mai colabora cu guvernul român la implementarea Soluţiei finale. România anilor 1941-1943 nu a fost poarta prin care evreii refugiaţi din Europa şi cei din Vechiul Regat puteau scăpa de la moarte plecând spre “Pământul Făgăduinţei… unde viaţa, libertatea şi bunurile lor ar fi fost salvate”.63 Pe cât de seducătoare pe atât de neadevărată se dovedeşte a fi această imagine chiar şi la o rapidă trecere în revistă a
62 63

http://www.idee.ro/holocaust/pdf/emigrare.pdf accesat la data de 02.05.2008 Ibidem

53

evenimentelor. Populaţia evreiască din România este ameninţată cu dispariţia odată ce guvernul român aderă la politica de exterminare totală avansată de nazişti. Evreii din România sunt internaţi in lagăre de concentrare, închişi în ghetouri, executaţi în masă. Cei aproape 800.000 de evrei sunt expuşi aceloraşi primejdii ca pretutindeni în Europa. Regimul mareşalului Antonescu promulgă o serie de legi cu caracter rasial, antisemit şi trece la aplicarea lor. Exterminarea lor în totalitate era începând cu a doua jumătate a anului 1941 doar o chestiune de timp. Emigrarea ar fi putut reprezenta o ieşire din acest infern, dar guvernul Antonescu nu încuraja şi adesea nici nu permitea emigrarea evreilor. În aceste condiţii puţine vase cu emigranţi evrei pleacă spre Palestina din porturile romaneşti, unele cu permisiunea autorităţilor corupte în prealabil, altele clandestin. La numeroasele restricţii oficiale se adaugă faptul că Palestina este singura destinaţie, dificultatea obţinerii vizelor şi închirierea vaselor de transport, multe dintre ele nesigure, pericolele din timpul călătoriei pe mare în vreme de război, costurile exorbitante ale călătoriei. Înainte de toamna anului 1942, oficial, guvernul nu prevede decât emigrarea unui număr de 3000 de evrei şi asta doar în schimbul sumei de 2 milioane de lei pe care urmau să-i plătească emigranţii, organizaţiile evreieşti şi, eventual, aliaţii. Abia după acest moment se ajunge la propunerea ca din România să poată emigra între 75.000 şi 80.000 de evrei dar tot în schimbul unor sume exorbitante, câteva zeci de miliarde de lei. 64 Cei mai mulţi dintre aceştia erau evreii repatriaţi (abia) după 1943 din Transnistria, mulţi dintre ei copii orfani, care nu aveau nevoie de viză pentru Palestina, evrei a căror revenire în teritoriu nu este pe placul guvernul care îi acceptă cu greu şi care vrea să scape cât mai repede de ei. Emigrarea lor, mult timp amânată, nu este prin urmare decât o altă modalitate de a-i elimina din teritoriu, de a-i vinde în acelaşi timp, nu în ultimul rând de a îmbunătăţi, printr-un nereuşit exerciţiu de imagine, situaţia României, acuzată de crime de război şi contra umanităţii, în vederea reluării negocierilor cu aliaţii şi a tratatului ce urma semnat la finalul unui război evident pierdut. Perioada de după anul 1948 este dominată de teroare, eticheta de „duşman al poporului” fiind extinsă asupra tuturor celor care nu împărtăşeau convingerile regimului comunist. În consecinţă, închisorile au devenit neîncăpătoare. „Umanizarea” regimului
64

http://www.idee.ro/holocaust/pdf/emigrare.pdf accesat la data de 02.05.2008

54

comunist din România, începând din anul 1964, a dus la punerea în libertate a unui număr însemnat de deţinuţi politici, o mare parte din ei reuşind să ajungă în Occident. Cei mai mulţi români au optat pentru tradiţionalele ţări ale exilului şi emigraţiei româneşti: Franţa, SUA, Canada, Germani. Alţii au ales ca destinaţie ţări mai îndepărtate cum ar fi Australia, Argentina sau Venezuela. Indicatorul general al migraţei interne (rata migraţei, calculată ca număr de migranţi la 1000 de locuitori) arată o evoluţie destul de interesantă. Valoarea sa depăşeşte 20‰ în anii 1955–1956, scazând apoi la valori de 14–15‰ în primii ani ai deceniului 60; în 1965–66 se produce un salt de aproape trei puncte, pentru ca între 1968–1971 sã ne gasim din nou la valori de 14-15‰.
40 30 20 10 0 1955 1960 1965 1970 1975 1980 1985 1990 1995 2000 Evolutia m igratiei

Fig. 3.3. Evoluţia ratei migraţiei interne65

Ulterior după atacul asupra Legaţiei României în Elveţia din 1955, conducrea PCR a ajuns la concluzia că românilor din afara graniţelor trebuie să li se acorde o mai mare atenţie. Astfel s-au stabilit măsuri ce vizau îndeosebi, domeniile economic şi cultural: încheierea de tranzacţii cu oamenii de afaceri originari din România, repatriere, donaţii, trimiteri de cadouri şi ajutoare, recepţii, adunări festive şi sprijinirea activităţii parohiilor ortodoxe române. Pentru promovarea şi organizarea relaţiilor emigranţilor cu ţara, s-a constituit în 1972, Asociaţia „România”, care era condusă de un comitet din care făceau parte reprezentanţi ai principalelor ministere şi instituţii centrale. Asociaţia avea ca atribuţii sprijinirea în rândurile emigraţiei, a acelor activităţi economice, ştiinţifice şi cultural-artistice, care contribuiau la apropierea faţă de ţară dar şi stabilirea de relaţii cu personalităţile plecate din ţară şi invitarea lor să viziteze România ca membri ai

65

http://www.sociologieromaneasca.ro/1999/articole/sr1999.3-a1.pdf accesat la data de 11.02. 2008

55

Asociaţiei. În anii următori, până la evenimentele din Decembrie 1989, fenomenul părăsirii ţării a căpătat înfăţişarea unui exod. Populaţia României a început, odatã cu anii ’90, o adaptare la starea de „normalitate” demograficã a ariilor (vest) europene (cel puţin pe indicatorii de fertilitate). Ratele de fertilitate menţinute artificial la un nivel ridicat începând cu 1966-1967, au început sa scadã în 1990. Pentru populaţia României începea o perioadã de „declin”: din 1992 creşterea naturalã a populaţiei devenea negativã. Din perspectiva ierarhiei problemelor României anilor ’90, confruntatã cu un exces de lucrãtori datorat în primul rând reformelor economice, scãderea numãrului de nascuţi vii nu avea aproape nici o semnificaţie. Legatura a început sã fie conştientizatã abia în momentul în care generaţiile de dupã 1989 se apropie de intrarea pe piaţa muncii. Dupã anul 1990, migraţia externã devine un fenomen social care capatã amploare. Migraţia în aceastã perioadã a îmbrãcat multiple forme: începând ca migraţie de reunificare a familiei, apoi ca migraţie etnicã (a rromilor care au cerut azil în diverse ţãri ale Europei sau a maghiarilor care în Ungaria), sau migraţia de afaceri (inclusiv micul trafic de frontierã) şi dezvoltându-se prin creşterea mobilitãţii internaţionale a studenţilor, accentuarea brain-drain-ului (în special, al celor din domeniul IT) şi terminând cu migraţia pentru muncã. Studii recente, cum ar fi cele ale Organizaţiei Mondiale pentru Migraţie, aratã cã dupã 1990, 12% din totalul populaţiei României a cãlãtorit în strãinãtate pentru turism, 4% pentru muncã şi 1% pentru studii, precum şi faptul cã migraţia permanentã nu depãşeãte procentul de 3–5%. 66

Studii A lucrat tem porar Vizita rude/prieteni Turism

Fig. 3.3.1 Motivele pentru care tinerii au plecat in strãinãtate67

66 67

http://www.iccv.ro/romana/revista/rcalvit/pdf/cv2004.3-4.a08.pdf accesat la data de 14.05.2008 Ibidem

56

Boom-ul de migraţie din 1990 nu se putea practic produce decât prin antrenarea sporitã în migraţie a tuturor vârstelor, ceea ce înseamnã reducerea ponderii migraţiei la 20–30 ani. Aceasta aplatizare a vârfului migraţiei continuă şi după 1990, fapt ce reflectă, de această dată, o schimbare nu de intensitate ci de structură a migraţiei. Întradevăr, se vede cum creşte intensitatea migraţiei relative a copiilor şi a persoanelor de peste 30 de ani (faţă de 1985), ceea ce sugerează faptul că reducerea ponderii migraţiei rural-urbane în migraţia totală este însoţită de o creştere a migraţiei grupurilor familiale în detrimentul migraţiei individuale (persoanele de 20–24 de ani, care până în 1989 aveau o rată de migraţie superioară de 3-4 ori celei medii, sunt în mare parte necăsătorite; Pe fondul dezvoltării pe care migraţia internaţională a cunoscut-o în România în perioada recentă, şi mai ales a manifestării efectelor sale, întrebări legate de rolul pe care statul român l-a jucat, îl joacă sau îl poate juca în migraţie sunt tot mai frecvente. Migraţia internaţională, în condiţiile în care vorbim despre milioane de români în afara graniţelor, nu poate fi neglijată la nivelul politicilor de migraţie. Deşi ideea protecţiei cetăţenilor români care lucrează în străinătate prin intermediul acordurilor bilaterale apare explicit la nivel de legislaţie încă din anii 2000 şi statul român îşi construieşte un aparat instituţional care să faciliteze şi să gestioneze migraţia legală pentru muncă, totuşi, numărul acordurilor bilaterale poate fi apreciat mai degrabă ca redus. Până în 1999, statul român semnase acorduri bilaterale în domeniul circulaţiei forţei de muncă cu numai două ţări: Germania şi Republica Libaneză.68 Prima convenţie pe care România o semnează în 1991 este cea cu Germania, partener încă din perioada comunistă pentru schimburi în domeniul migraţiei. Obiectul Convenţiei îl constituia trimiterea de cetăţeni români, angajaţi ai unor întreprinderi cu sediul în România, pentru a munci, pe baza unui contract al întreprinderii din România în Germania. Numărul angajaţilor români care se puteau deplasa în Germania anual utilizând această traseu de migraţie era stabilit la 2000, cu posibilitatea ca, în primii 3 ani de la intrarea Convenţiei în vigoare, să se mai adauge un contingent de 1000 de lucrători. Numărul cetăţenilor români cărora le era permisă intrarea în spaţiul german urma să fie adaptat evoluţiilor de pe piaţa forţei de muncă din Germania: o formulă specificată adapta volumul
TUDOR ŞTEFĂNESCU, Politicile Sociale ale Uniunii Europene, ed. Institutul European din România, Bucureşti, 2002, p. 132
68

57

contingentului la evoluţia şomajului pe piaţa forţei de muncă germane. Convenţia conferea un rol important MMPS în aplicarea prevederilor pe care le conţinea. În 1992, România semnează o nouă convenţie cu Germania. Prin prevederile noului act, unui contingent de 500 de persoane îi era permis anual să se deplaseze din fiecare ţară către cealaltă. Înţelegerea se adresa unei categorii specificate, numită „personal muncitor oaspete”, cuprinzând indivizi cu o pregătire profesională încheiată, care desfăşoară pe teritoriul celeilalte ţări o activitate temporară pentru perfecţionarea cunoştinţelor profesionale şi de limbă şi se înscriu în limita de vârstă 18-35 de ani. Durata şederii pe teritoriul Germaniei era reglementată la 1 an cu posibilitatea de prelungire cu încă 6 luni. La fel ca în cazul primei Convenţii cu Germania, MMPS avea un rol important, fiind instituţia desemnată să pună în aplicare înţelegerea. În 1999 se semnează un nou act cu statul German în domeniul circulaţiei forţei de muncă. Înţelegerea vizează lucrătorii sezonieri pe o perioadă de trei luni într-un an calendaristic şi ajutorii de lucrători în parcurile de distracţii pe o perioadă de nouă luni pe durata unui an calendaristic. Fără a fi contigentat, schimbul permite cetăţenilor români să presteze, pe o perioadă determinată activităţi remunerate pe teritoriul german. Înţelegerea are un grad ridicat de detaliere, conţinând specificări legate de condiţiile de muncă, asigurări sociale, cazare, condiţii de sănătate pentru lucrătorii români.

3.4. Problema migraţiei în condiţiile aderării României la Uniunea Europeană
Una din dimensiunile majore ale procesului de democratizare a societăţii româneşti, a constituit-o demersul de modificare şi adaptare a legislaţiei în vederea unei concordanţe cu reglementările internaţionale în domeniul drepturilor omului. Chestionarul transmis de UE, privind problema vizelor, a relevat faptul că România a făcut paşi importanţi spre o politică ştiinţifică în domeniul migraţiei.69 Dacă în primii ani de la schimbările democratice România era cunoscută ca ţară de origine a solicitanţilor de azil, în momentul de faţă este considerată în ceea ce priveşte azilul, o ţară de tranzit care, în termen scurt va deveni o ţară de destinaţie datorită faptului că cei mai mulţi solicitanţi ai statutului de refugiat depun cererile în România, ca măsură
69

V.DRǍGOI,C.ALEXANDRU Migraţia şi azilul în contextul aderării României la Uniunea Europeană, ed. Ministerului de Interne, Bucureşti, 2002, p.43

58

intermediară atunci când le lipsesc mijloacele şi posibilităţile de a ajunge în alte ţări europene. Liberalizarea şi democratizarea pe care au cunoscut-o ţările din Europa Centrală şi de Est, printre care şi România au condus, în domeniul migraţiei, la două fluxuri principale, cu evoluţii precise. Primul dintre acestea se referă la emigrarea propriilor cetăţeni către Europa de Vest şi continentul American, iar celălalt la imigrarea cetăţenilor proveniţi din ţările orientale, africane şi asiatice, România devenind în principal o ţară de tranzit şi aşteptare. Ponderea cetăţenilor străini asociaţi în societăţi cu capital străin sau mixt o deţin cetăţenii veniţi din China, Liban, Iraq, Iran.70 O mare parte din aceşti cetăţeni străini folosesc perioada şederii legale pentru a-şi pregăti „rampa” continuării emigrării spre Occident. Nu trebuie omisă însă categoria cetăţenilor străini rezidenţi în România care sunt integraţi în societate din punct de vedere familiar, social şi profesional. O altă categorie de cetăţeni străini imigranţi sunt solicitanţii statutului de refugiat, care sunt originari din aceleaşi ţări cu tendinţă de emigrare la care se adaugă Bangladesh, Afganistan, Sri-Lanka, Nigeria, Liberia, Congo. Pentru pătrunderea pe teritoriul naţional, migranţii afro-asiatici, se folosesc de serviciile contra cost ale reţelelor internaţionale specializate de traficanţi de persoane, riguros organizate şi care, pentru ajungerea la frontiera României utilizează în general rutele: Moscova-Kiev-Chişinău, Odesa-Ismail-Edirne-Varna-Ruse, Edirne-VarnaTolbuhin.71 Este evidentă „diluarea” direcţiei poloneze în urma întăririi posibilităţilor sale de combatere a migraţiei ilegale, prin sprijinul financiar al UE şi canalizarea acţiunilor reţelelor de traficanţi de persoane pe direcţiile care vizează teritoriul românesc. Traversarea frontierei naţionale de către grupuri de imigranţi se realizează atât pe căi legale, cât şi prin utilizarea documentelor false ori trecerea ilegală a frontierei cu sprijinul călăuzelor de pe teritoriul statelor vecine. În cadrul fenomenului emigraţiei ilegale, reţele internaţionale de trafic de persoane continuă să acţioneze organizat utilizând ca rute principale următoarele direcţii: Satu Mare-Budapesta-Praga-Germania, Arad-BudapestaViena, Timişoara-Belgrad-Macedonia-Grecia.
70

LĂZĂROIU SEBASTIAN, Migraţia circulatorie a forţei de muncă din România. Consecinţe asupra integrării europene, Bucureşti, 2003, p. 93 71 V.DRǍGOI,C.ALEXANDRU Migraţia şi azilul în contextul aderării României la Uniunea Europeană, ed. Ministerului de Interne, Bucureşti, 2002, p. 68

59

Un factor de conjuctură ce acţionează pe o perioadă mai scurtă de timp îl constituie modificarea politicilor în domeniul migraţiei şi în special în domeniul combaterii migraţiei ilegale din ţările vecine sau din statele ţintă, modificări ce au ca urmare imediată schimbarea rutelor folosite. Exercitarea efectivă a dreptului de liberă circulaţie a persoanelor pe teritoriul României a determinat rapid plasarea ţării noastre într-un context nou de migraţie determinat de factori economici, politici, demografici şi culturali. Cu toate că la nivelul tuturor instituţiilor şi autorităţilor cu atribuţii în domeniul migraţiei a existat o preocupare permanentă pentru aducerea legislaţiei la standarde europene, nu s-a reuşit crearea pe deplin a mecanismelor necesare a unui sistem naţional capabil să ia decizii în domeniul migraţiei. În cadrul procesului de aderare a României la UE, se încadrează efortul ţării noastre de elaborare a unei politici în domeniul azilului şi al migraţiei care să se alinieze la politica comună a UE.

3.5. Cadrul legislativ al reglementării fenomenului de migraţie în România
Dreptul la liberă circulaţie este garantat de Constituţia României, fiecare cetăţean român având dreptul de a emigra şi de a reveni în ţară. Astfel, potrivit art.25 din Constituţia României, revizuită, „dreptul la liberă circulaţie, în ţară şi în străinătate, este garantat. Legea stabileşte condiţiile exercitării acestui drept. Fiecărui cetăţean îi este asigurat dreptul de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţară, de a emigra, precum şi de a reveni în ţară.” Dreptul la liberă circulaţie este un drept care asigură libertatea de mişcare a cetăţeanului. Constituţia reglementează ambele aspecte care formează conţinutul dreptului la liberă circulaţie: libera circulaţie pe teritoriul României şi libera circulaţie în afara teritoriului.72 În acest sens se garantează dreptul la libera circulaţie în deplinătatea elementelor sale constitutive. Libertatea de circulaţie a cetăţenilor nu este absolută, ci trebuie circumscrisă unor limite, care sunt determinate de necesitatea apărării securităţii naţionale, asigurarea ordinii publice şi prevenirea unor posibile consecinţe negative ale exercitării cu rea-credinţă a acestei libertăţi. Aceasta, deoarece limitările dreptului de liberă circulaţie sunt prevăzute de lege şi constituie măsuri necesare, într-o societate
72

MIHAI CONSTANTINESCU, ANTONIE IORGOVAN, IOAN MURARU - Constituţia României revizuită comentarii şi explicaţii, Editura All Beck 2004, p 46.

60

democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.73. De regulă, aceste condiţii privind exercitarea dreptului la liberă circulaţie urmăresc ocrotirea unor valori economice şi sociale, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, normala desfăşurare a relaţiilor cu alte state. Reglementările legale privind actele de identitate, paşapoartele sau celelalte documente, regulile privind trecerea frontierelor şi, în general, privind starea civilă a persoanelor nu sunt şi nu pot fi considerate restricţii la libera circulaţie a persoanelor, ci dimpotrivă, ca norme ce conferă un cadru eficient şi civilizat exercitării acestui drept. Articolul 12 din Pactul internaţional privitor la drepturile civile şi politice stabileşte că libera circulaţie poate face obiectul unor restricţii dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: - sunt prevăzute de lege; - sunt necesare pentru protejarea siguranţei naţionale, ordinii publice, sănătăţii sau moralităţii publice; - sunt compatibile cu celelalte drepturi recunoscute.74 Exercitarea acestui drept poate fi, astfel, condiţionată prin lege dacă această condiţionare se impune pentru evitarea unui pericol grav ce ar ameninţa ordinea constituţională, pentru prevenirea riscului răspândirii unei epidemii, a consecinţelor unei calamităţi naturale. Unele restricţii se pot motiva şi prin protecţia minorilor împotriva abandonului sau pentru combaterea unor infracţiuni ori pentru executarea unor hotărâri judecătoreşti.75 Cât priveşte libera circulaţie a cetăţenilor români în străinătate, ea este de asemenea garantată prin permiterea emigrării şi revenirii în ţară. Constituţia valorifică o regulă ce rezultă din documentele juridice internaţionale şi de tradiţie în materie, în sensul căreia orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv propria sa ţară.

73

Decizia Curţii Constituţionale nr. 631 din 24 noiembrie 2005 publicată în Monitorul Oficial nr. 1127 din 14 decembrie 2005 74 Idem, p.47 75 Decizia Curţii Constituţionale nr. 631 din 24 noiembrie 2005 publicată în Monitorul Oficial nr. 1127 din 14 decembrie 2005

61

Interesant este de observat în acest sens sens cum a evoluat legislaţia românească din perioada ce a urmat revoluţiei de la 1989 şi până la aderarea României ca stat cu drepturi depline al Comunităţii Europene.

CAPITOLUL IV - EVOLUŢIA LEGISLAŢIEI PRIVIND MIGRAŢIA ÎN ROMÂNIA ÎN PERIOADA 1989-2008
România este unul dintre statele democratice care garantează dreptul la liberă circulaţie cetăţenilor săi, care asigură libertatea de mişcare a acestora. Constituţia reglementează ambele aspecte care formează conţinutul dreptului la liberă circulaţie: libera circulaţie pe teritoriul României şi libera circulaţie în afara teritoriului.76 Cu toate acestea, dreptul la liberă circulaţie nu trebuie înţeles însă în sens absolut. Statul poate adopta o serie de măsuri care să limiteze în condiţii clar stabilite acest drept, după cum poate impune respectarea unei serii de condiţii la ieşirea din ţară. Reglementările cu caracter nespecific privind ieşirea/reîntoarcerea în/din ţară au o importanţă specială pentru segmentul migraţiei private pentru muncă. Dacă acceptăm că în România este vorba de o migraţie predominant temporară cu ieşiri şi intrări multiple la nivelul aceluiaşi individ,77 atunci pachetele de măsuri legate de ieşiri/intrări în spaţiul românesc şi cele legate de modalităţile de obţinere/schimbare/prelungire a unui paşaport capătă o semnificaţie aparte. Statul român a încercat să controleze migraţia privată pentru muncă, catalogată ca migraţie clandestină, prin măsuri de acest tip. Este vorba de măsuri restrictive, care se aglomerează, în mod firesc în jurul perioadei 2000-2006. Perioada de început a intervalului este preponderent marcată de eforturile pentru suspendarea obligativităţii vizelor, a doua parte de eforturile de integrare (armonizare a legislaţiei, implementarea
76

MIHAI CONSTANTINESCU, ANTONIE IORGOVAN, IOAN MURARU, ELENA SIMINATĂNĂSESCU, Constituţia României revizuită comentarii şi explicaţii, ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 46 77 D. SANDU, Migraţia transnaţională a românilor din perspectiva unui recensământ comunitar, din revista Sociologie Românească, Bucureşti, 2003, p.29

62

acquis-ului comunitar). Analizând legislaţia de specialitate, putem concluziona că România se orientează în direcţia realizării a patru politici în domeniul migraţiei: politica privind imigraţia controlată, politica privind prevedirea şi combaterea imigraţiei ilegale, politica privind azilul şi politica privind integrarea socială a străinilor. În cele ce urmează vor fi ilustrate cele patru politici din perspectiva legislaţiei care a fost adoptată de statul român în perioada 1989-2008, cu o încercare de a oferi soluţii acolo unde acestea nu corespund dinamicii continue a fenomenului migraţiei.

4.1. Politica privind imigraţia controlată şi politica privind prevedirea şi combaterea imigraţiei ilegale
Aceste două politici, au presupus un set destul de amplu de măsuri legislative care au vizat atât reglementarea regimului paşapoartelor cât şi condiţiile pe care cetăţeanul trebuie să le îndeplinească la ieşirea din ţară. Politica privind imigraţia controlată vizează şi domeniul reîntregirii şi formării familiei, asigurând dreptul străinilor de a intra şi de a rămâne pe teritoriul României în acest scop şi, totodată, creează instrumentele juridice necesare prevenirii imigraţiei mascate sub forma căsătoriei de convenienţă. Elaborarea politicii în acest domeniu are la bază experienţa statelor membre ale Uniunii Europene, din care rezultă că admisia în scopul reîntregirii şi formării familiei constituie principala componentă actuală a fluxului migraţionist legal. Pe de altă parte, politica în domeniul prevenirii imigraţiei ilegale include măsuri ferme de îmbunătăţire a capacităţii autorităţilor relevante de a reduce economia subterană, caracterizată prin desfăşurarea de activităţi ilegale, angajare în muncă fără forme legale, posibilitatea obţinerii de servicii de sănătate şi educaţie prin mijloace ilicite şi posibilitatea folosirii documentelor false şi falsificate. Ţinând cont de progresele tehnice în domeniul securizării documentelor de călătorie şi identitate, România urmăreşte în permanenţă asigurarea unui nivel compatibil cu standardele europene. Implementarea politicii în domeniul prevenirii şi combaterii migraţiei ilegale presupune şi dotarea misiunilor diplomatice sau oficiilor consulare ale României cu aparatura necesară detectării documentelor de călătorie false sau falsificate. Statul român

63

promovează extinderea instituţiei Ofiţerului de Legătură, cu personal specializat, inclusiv în probleme de migraţie, în special în ţările cu un potenţial migrator ridicat. O atenţie deosebită se acordă identificării soluţiilor adecvate pentru situaţia străinilor care, ulterior unei perioade de şedere în România, au fost returnaţi din alte state europene. Pentru a descuraja imigraţia ilegală, atât în ceea ce priveşte cazurile individuale cât şi prin intermediul reţelelor de crimă organizată, politica în domeniu vizează dezvoltarea unor canale de informare a potenţialilor migranţi asupra condiţiilor legale de admisie şi şedere în România şi a riscurilor la care se expun prin alegerea unor canale ilegale de imigraţie. Paşaportul – instrumentul fundamental al circulaţiei internaţionale Probabil pentru toţi românii care au trăit (şi) înainte de 1989, consecinţele Decretului Lege 10 din 8 ianuarie 1990 au o semnificaţie aparte. Actul normativ pune capăt unui lung şir de ani de restricţii legate de dreptul de ieşire şi intrare în România, permiţând, „liberalizând consumul” unui bun rar până atunci, paşaportul. „Cetăţenii români, fără deosebire de rasă, naţionalitate, sex, limbă, religie, convingeri politice, ocupaţie, se bucură de dreptul de a călători liber în străinătate.” Dacă se poate spune aşa ceva despre un act legislativ, atunci actul normativ din 1990 începe cu o parte frumoasă: îi învaţă pe români care este semnificaţia paşaportului : „Paşaportul dă dreptul la ieşirea şi intrarea în ţară prin toate punctele de frontieră deschise traficului de călători, precum şi prin locurile stabilite prin înţelegeri internaţionale la care România este parte. În străinătate paşaportul dovedeşte identitatea, cetăţenia titularului, dând dreptul la protecţie şi asistenţă din partea misiunilor diplomatice şi a oficiilor consulare ale României.” Actul normativ din 1990 prevedea că paşapoartele simple se eliberau, la cerere, cetăţeanului român cu vârstă peste 14 ani. Copiii cu vârste mai mici de 14 ani puteau fi înscrişi pe paşaportul însoţitorilor sau li se eliberau paşapoarte individuale în cazul în care ar fi călătorit singuri. Cetăţenii români cu domiciliul în străinătate aveau dreptul la obţinerea unui paşaport românesc, care li se putea elibera la cerere. Cetăţenii români aflaţi în străinătate, care „...din diferite cauze nu mai posedau documente de trece a frontierei de stat”78 li se
78

DL 10/1990

64

putea elibera, de către misiunile diplomatice şi oficiile consulare române, un titlu de călătorie, valabil pentru o singură deplasare în ţară. Paşapoartele se eliberau, la cerere „...de către Direcţia pentru paşapoarte şi evidenţa străinilor, precum şi de compartimentele teritoriale ale acesteia” (art. 13), în termen de 20 de zile sau nu mai mult de 3 luni pentru persoanele care intenţionau să-şi stabilească domiciliul în străinătate. Actul normativ prevedea şi eliberarea în regim de urgenţă, în termen de 3 zile, „în caz de deces, afecţiuni medicale grave ale unei rude apropiate, citare într- un proces, efectuare a unui tratament medical de urgenţă şi alte situaţii justificate, cererile pentru eliberarea unui paşaport vor fi soluţionate în cel mult 3 zile.” (art. 17, alin. 2). Statul îşi rezervă dreptul de a aplica restricţii dreptului de a călători în străinătate prin refuzul eliberării paşaportului, retragerea sau anularea lui, în anumite situaţii specificate. Decretul Lege 10/1990: situaţii în care se aplicau restricţii dreptului de liberă circulaţie: a) când împotriva persoanei în cauză a început urmărirea penală ori este condamnată la o pedeapsă privativă de libertate; b) dacă persoana în cauză este urmărită pentru debite către stat, persoane juridice sau fizice, iar achitarea acestora nu este garantată; c) când solicitanţii sunt cunoscuţi pe bază de fapte confirmate că desfăşoară activităţi care afectează ordinea şi stabilitatea publică, precum şi bunele moravuri. În aceste circumstanţe, cu siguranţă că migranţii vor deveni, cei mai mulţi, cetăţeni români aflaţi în străinătate, cu sau fără domiciliu stabilit acolo, cu probleme şi nevoi speciale legate de eliberarea de paşapoarte. Tot migranţii vor fi cei presaţi de termenul şi locul de eliberare al paşaportului şi categoria cărora vor începe să i se adreseze restricţiile legate de exercitarea dreptului de liberă circulaţie. În aceeaşi măsură, copiii vor deveni o categorie afectată de fenomen până la dimensiuni care să trezească interesul şi îngrijorarea statului: fie traficaţi, fie abandonaţi în străinătate, fie implicânduse ei înşişi, asemenea adulţilor, într-o veritabilă migraţie pentru muncă.79 În 1994 prin OG 37/1994, apare prima modificare în spaţiul românesc: rămaşi fără acte de călătorie, în străinătate, cetăţenii români se pot adresa misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare pentru obţinerea unui paşaport consular. Paşaportul consular era un
79

MONICA ALEXANDRU şi VINTILĂ MIHĂESCU, Între România şi Italia: traiectorii migratoare din revista Societatea Reală nr. 4/2006, p.18

65

act cu valabilitate de 6 luni şi posibilitatea de a fi prelungit până la 1 an, care se reţinea la obţinerea a noi documente de călătorie. O a doua modificare vizează cetăţenii români cu domiciliul în străinătate, care aveau dreptul la obţinerea unui paşaport simplu, cu specificarea ţării de domiciliu pe paşaport. Următoarele modificări semnificative sunt aduse regimului paşapoartelor în 1997, prin Ordonanţa de Guvern 65/1997 care abrogă o mare parte a prevederilor din 1990. Până în anul 1997, reglementările impuse de Decretul Lege 10/1990 au fundamentat funcţionarea regimului paşapoartelor în România. Noua ordonanţă impune ca unic document de călătorie în cazul cetăţenilor români aflaţi în străinătate, care nu mai posedă documente de călătorie, paşaportul consular. Titlul de călătorie dispare astfel din seria documentelor pe care se putea călători în străinătate. Cererea pentru obţinerea unui paşaport se adresa, personal, Direcţiei Paşapoarte sau unităţilor teritoriale ale acesteia. Pentru motive „temeinic întemeiate” (fără a se specifica despre ce este vorba), cetăţenii români puteau adresa cererea prin intermediul unui „mandatar”, persoană împuternicită fie la notar, în România, fie la misiunile diplomatice şi oficiul consular. Prelungirea valabilităţii actelor de călătorie se putea totuşi realiza şi în străinătate, la aceleaşi misiuni diplomatice sau oficii consulare. Soluţionarea cererii de obţinere a unui nou paşaport se putea realiza într-un termen de 20 de zile. Posibilitatea eliberării în regim de urgenţă rămâne, însă numai în cazul îmbolnăvirii grave sau decesului rudelor apropiate, tratamentului medical de urgenţă, citării în cazul unui proces în străinătate sau situaţiilor „temeinic justificate”. Aplicarea restricţiilor are în vedere fundamental aceleaşi categorii de persoane din Decretul din 1990. Măsura de restricţie poate fi aplicată pentru un termen între 3 şi 12 luni, de către Direcţia de Paşapoarte sau serviciile teritoriale. Elementul esenţial este dat de faptul că restricţiile pot fi aplicate din 1997 pe baza unor documente juridice care demonstrează situaţia care conduce la suspendarea dreptului. În noul act normativ apar deja modificări legate de condiţiile eliberării de paşapoarte în cazul minorilor. Paşaportul individual se eliberează numai în situaţii „motivate” copiilor sub 14 ani, iar înscrierea pe paşaportul unuia dintre părinţi nu se poate face decât cu acordul scris al celuilalt. La numai un an după intrarea în vigoare a Ordonanţei, în 1998, Legea 216/1998 aduce noi modificări legate de regimul paşapoartelor. Legiuitorii încep să devină din ce

66

mai atenţi la modalităţile de utilizare a paşaportului. Paşaportul consular nu mai poate fi folosit decât până la intrarea în ţară, când îşi pierde valabilitatea; sancţiunile referitoare la restrângerea dreptului la liberă circulaţie se pot aplica (fără a se specifica şi în ce condiţii) şi persoanelor care se reîntorc în ţară în baza acordurilor de readmisie. Anul 2001 aduce modificări esenţiale în această direcţie. Măsurile erau fireşti din perspectiva momentului 1 ianuarie 2002. Pentru a obţine „ridicarea” vizelor era nevoie de măsuri ferme care să prevină sau să restrângă fenomene de tipul migraţiei private pentru muncă, traficul de persoane, trecerea frauduloasă a frontierei (reţelele organizate în acest scop) şi orice alte forme de infracţionalitate transfrontalieră. Era firesc ca presiunea ţărilor UE, devenite deja destinaţiile favorite ale românilor în perioada respectivă80, să se intensifice într-un asemenea moment. Pe de o parte, măsurile de restrângere a libertăţii de circulaţie se înăspresc: perioada de aplicare a sancţiunilor de 3-12 luni creşte la 6 luni până la 3 ani
81

. Pe de altă parte, începe un proces de reorganizare instituţională în

domeniul evidenţei persoanelor care afectează şi regimul paşapoartelor. După 1 ianuarie 2002, controlul şi sancţionarea abaterilor de la prevederile legale sunt încă o dată extinse şi înăsprite. Ordonanţa de Urgenţă 119/2002 prevede posibilitatea aplicării de restricţii liberei circulaţii şi în cazul „cerşetoriei”, şi măreşte limita minimă a pedepselor la 1 an (restricţiile pot fi aplicate începând de la această dată între 1 şi 5 ani). Pe aceeaşi linie, Legea 134/2003 creşte, un an mai târziu, cuantumul amenzilor aplicate în cazul contravenţiilor legate de regimul paşapoartelor. În 2003, o nouă Ordonanţă82 modifică două dintre aspectele importante pentru traseele private de migraţie: prima vizează condiţiile de eliberare a unui paşaport simplu, pentru minorii sub 14 ani, paşaportul individual se eliberează numai la cererea ambilor părinţi, „în situaţii motivate”. A doua introduce noi specificări legate de condiţiile în care se aplică restrângerea dreptului la liberă circulaţie, care va da mari bătăi de cap migranţilor privaţi. Restricţii se puteau aplica acum şi cetăţenilor români care erau „returnaţi” din state cu care România nu a semnat acorduri de readmisie şi celor care

80

SANDU DUMITRU, RADU COSMIN, MONICA CONSTANTINESCU, OANA CIOBANU, A country report on Romanian migration abroad: stocks and flows after 1989 şi http://www.migrationonline.cz accesat în data de 28.04.2008 81 Ordonanţa de Urgenţă nr. 86/2001 82 OG 84/2003

67

„...au depăşit termenele de şedere în statele în care au călătorit, stabilite prin acordurile sau convenţiile încheiate cu acestea." (OG84/2003; art1. alin 6) Ordonanţele 28/2005 şi 43/2005 modifică încă o dată prevederile Ordonanţei 65/1997, permiţând eliberarea paşapoartelor simple, în regim de urgenţă, la „cererea expresă” a solicitantului, în termen de 3 zile, în condiţiile plăţii unei taxe speciale. Instituţiile care primesc cererile pentru eliberarea paşaportului simplu se înmulţesc, iar fluidizarea fluxului eliberării acestor documente este evidentă. Anul 2005 aduce modificări substanţiale prin introducerea Legii 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate. Acesta este al treilea act important în seria celor care modifică regimul paşapoartelor, după Decretul Lege 10/1990 cu modificările ulterioare şi Ordonanţa Guvernului 65/1997 cu modificările ulterioare. Legea 248 este un act „generos” care, în sfârşit, încearcă să răspundă problemelor puse de traseul migraţiei private într-un mod detaliat. Această lege garantează dreptul cetăţenilor români de a călători în străinătate, de a emigra şi reveni oricând în ţară, în condiţiile în care îndeplinesc prevederile legale instituite. Cetăţenii români pot călători în străinătate sau se pot reîntoarce în ţară pe baza a patru tipuri de documente de călătorie: paşaportul diplomatic, paşaportul de serviciu, paşaportul simplu şi titlul de călătorie 83. Paşaportul simplu, cel mai utilizat instrument în cazul migraţiei, poate fi obţinut, pe baza unei cereri depuse personal, în ţară sau la misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României în străinătate. Legea permite însă, în baza unor „motive obiective”, depunerea cererii prin mandatar (prin procură specială autentificată în ţară, la notar public, sau, în străinătate, de misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale României). Reintroducerea titlului de călătorie permite cetăţenilor români aflaţi în străinătate, care nu mai posedă documente de călătorie valabile, să-şi continue călătoria şi reglementează şederea sau întoarcerea în ţară. Valabilitatea titlului este de cel mult un an şi încetează în momentul intrării în România. Ani de zile, măsurile referitoare la limitarea dreptului de liberă circulaţie au prezentat una dintre temerile migranţilor privaţi. Actul normativ aduce specificări şi în această privinţă. În primul rând se face distincţia între suspendarea exercitării dreptului
83

Sau în baza unor documente stabilite prin acordurile internaţionale la care România/Guvernul României este parte

68

de liberă circulaţie – definită ca „interdicţia temporară de părăsire a teritoriului României”84 şi restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate – ca „interdicţia temporară de a călători în anumite state”. Restrângerea dreptului de a călători în străinătate se aplică numai cetăţenilor care au fost returnaţi dintr-un stat în baza unui acord de readmisie sau a căror prezenţă pe teritoriul unui stat, „...prin activitatea pe care o desfăşoară sau ar urma să o desfăşoare ar aduce atingere gravă intereselor României sau, după caz, relaţiilor bilaterale dintre România şi acel stat”85. Suspendarea dreptului la liberă circulaţie se aplică numai în cazul în care persoana este învinuită sau inculpată într-o cauză penală, a fost condamnată şi are de executat o pedeapsă privativă de libertate, este internată într-un centru de re-educare, institut medical-educativ, nu a respectat măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie în străinătate. Se modifică de asemenea şi perioada pentru care asemenea măsuri pot fi aplicate unui cetăţean român: nu mai există o limită minimă, ci o perioadă de până la maximum 3 ani (respectiv 5 ani pentru suspendarea în cazul încălcării limitării de restrângere cu returnare pe baza unui acord de readmisie). Dacă până în 2005 măsurile referitoare la condiţiile de ieşire instituite prin DL 10/1990, respectiv OG 65/1997 au constituit baza pentru numeroase revizuiri, Legea 248 consacră un spaţiu larg specificării condiţiilor în care se poate desfăşura circulaţia minorului în străinătate. Conform noilor reglementări, cetăţenii români minori nu pot călători în străinătate decât însoţiţi şi numai cu acordul părinţilor sau reprezentanţilor legali. Condiţiile în care un minor sub 14 ani poate fi înscris pe paşaportul părinţilor, condiţiile în care unui minor peste 14 ani i se poate elibera paşaport simplu, condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească însoţitorul minorului care călătoreşte în străinătate şi obligaţiile acestuia cunosc specificări detaliate în actul normativ, încercând să prevadă situaţiile de trafic, abandon sau muncă ilegală în străinătate în cazul acestei categorii. Interesantă este, introducerea unui articol de Lege care vizează obligaţiile cetăţenilor români pe perioada şederii lor în străinătate.86 Statul încearcă să stimuleze „cooperarea” între cetăţenii români din străinătate şi să accentueze rolul misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare în protecţie şi sursă de informaţie asupra migranţilor.
84 85

Legea 248/2005, art. 3, alin.2 Legea 248/2005, art. 38 86 A se vedea Anexa 2

69

Legea 248 este modificată încă o dată la începutul anului 2006. Ordonanţa 5/2006 introduce detalieri unor articole. Printre cele mai importante: se pun în circulaţie paşapoartele cu valabilitate de 1 an, titlul de călătorie are o valabilitate de 30 de zile şi poate fi utilizat numai pentru întoarcerea în ţară. În 2006, Normele de aplicare a Legii 24887 aduc specificările pe care probabil mulţi dintre migranţi le aşteptau. Este vorba până la urmă de adaptarea procedurilor de dobândire a unui paşaport simplu la nevoile celor mai mulţi dintre cei care-l folosesc pentru a munci în străinătate. Pentru obţinerea paşaportului, cetăţeanul se poate adresa mai multor instituţii, există procedură de urgenţă pentru cei care au bani, dar nu au timpul să aştepte, există posibilitatea mandatării unei persoane (inclusiv din străinătate, prin procură emisă de misiunile diplomatice şi oficiile consulare) pentru a se ocupa de problema eliberării unui nou paşaport, se poate solicita paşaport din străinătate. Există reguli inclusiv pentru ridicarea noului paşaportul (care la rândul său poate fi transferată unui mandatar). Există paşapoarte temporare, titluri de călătorie pentru întoarcerea în ţară. O ofertă incomparabil mai bogată decât cea a Ordonanţei din 1997. În luna august a anului 2001, când România se pregătea pentru o eventuală eliberare a „poverii vizelor”, apare o Ordonanţă de Urgenţă cu o semnificaţie aparte. OUG 112/2001, aprobată prin Legea 252/2002) este o măsură „extremă” prin care statul român îşi asumă faptele cetăţenilor săi chiar şi atunci când sunt săvârşite în afara spaţiului său de exercitare a autorităţii. Textul scurt al actului legislativ instituie măsuri severe pentru cei care intră sau ies dintr-un stat prin trecerea ilegală a frontierei acestuia. Fapta este considerată infracţiune şi este pedepsită cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani. În aceeaşi măsură şi tentativa. Măsura se aplică nu numai cetăţenilor români, ci chiar şi celor fără cetăţenie care au domiciliul în România. Actul de a racola, îndruma, călăuzi persoane în scopul trecerii frauduloase a frontierei altui stat sau de a organiza aceste activităţi constituie de asemenea infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani. Asocierea, constituirea unei asocieri, aderarea la o asociere sau sprijinirea asocierii în vederea trecerii frauduloase a frontierei altui stat se pedepseşte şi ea. Bunurile destinate săvârşirii infracţiunii se confiscă. Unei persoane condamnate pentru asemenea infracţiuni i se
87

HG 94/2006

70

refuză eliberarea paşaportului sau i se suspendă pe o perioadă de 5 ani. Mai mult, articolul final al Ordonanţei precizează: „Urmărirea şi judecarea infracţiunilor prevăzute în prezentul act normativ se fac de urgenţă, potrivit dispoziţiilor din Codul de procedură penală referitoare la urmărirea şi judecarea unor infracţiuni flagrante.”88 O măsură care, dă seama de dificultăţile de a controla şi a sancţiona când este vorba despre migraţie; o măsură despre cetăţenie ca status conferind drepturi şi obligaţii dincolo de graniţe statale. O măsură de colaborare: statul român nu are autoritatea de a constata o asemenea faptă şi nici de a aplica pedepse în afara spaţiului său; abaterile de la legea românească sunt „identificate” pe baza abaterilor de la alte acte normative aparţinând statelor de destinaţie, cetăţenii români sunt retrimişi în ţară în baza altor acte bilaterale sau internaţionale şi primesc în final pedeapsa prevăzută de ordonanţa adoptată în România. Condiţii la ieşirea din ţară Începând cu 1 decembrie 2001 cetăţenii români care doreau să călătorească în străinătate în „scopuri particulare” sunt supuşi unei serii de restricţii care vin din partea propriului lor stat. Seria de măsuri este în evidentă conexiune cu ridicarea obligativităţii vizelor şi va afecta, la fel ca şi vizele turistice, în special traseele de migraţie privată pentru muncă. Printr-o Ordonanţă de Urgenţă89 Guvernul impune o sumă de condiţii considerate obligatorii pentru ieşirea din ţară: fiecare cetăţean care dorea/sau avea nevoie să călătorească în străinătate trebuia să prezinte la ieşirea din ţară: asigurare medicală, bilet de călătorie dus-întors şi o sumă minimă în valută într-un „cuantum corespunzător sumelor de referinţă determinate de autorităţile naţionale ale statelor de destinaţie sau de tranzit, proporţional cu durata sejurului, dar nu mai puţin de 5 zile”. Cuantumul acestei sume urma să fie stabilit şi actualizat prin ordin al Ministrului de Interne, cu avizul Ministerului Afacerilor Externe. Elementul esenţial care va influenţa migraţia pe cont propriu pentru muncă este prevăzut în articolul 2 al Ordonanţei 144: „dacă o persoană nu îndeplinea condiţiile de ieşire din ţară, şeful punctului de frontieră putea dispune întreruperea călătoriei.”
88 89

OUG 112/2001, art. 6 OUG 144/2001, publicată în Monitorul Oficial nr. 725 din 14.11.2001

71

Primul cuantum stabilit prin Ordin al Ministrului de Interne90 stabileşte sumele per diem de 50 de euro pentru Turcia şi fostele ţări socialiste pentru care nu era necesară viză de călătorie şi 100 euro pentru ţările UE sau alte state pentru care nu este necesară viză. Actul specifică şi formele în care suma prevăzută de lege putea fi „arătată”: • suma la vedere; • cecuri de călătorie sau cărţi de credit pentru conturi în valută • alte garanţii financiare care fac dovada asigurării sumei necesare: voucher (pentru turism organizat); scrisoare de garanţie sau angajament de sponsorizare din partea persoanei care găzduieşte persoana pe teritoriul ţării respective (legalizat conform legislaţiei ţării de destinaţie), garanţie legală din partea unei bănci sau ordine de plată Excepţie de la prevederile legale făceau: 1. persoanele care se deplasau: • Pentru a urma un tratament medical. • Participau la simpozioane, conferinţe, studii, manifestări cultural sportive. • În situaţia îmbolnăvirii sau decesului unei rude stabilite în străinătate. • Alte scopuri temeinic justificate. 2. minorii sub 14 ani 3. minorii sub 18 ani care se deplasau la părinţi sau rude (care lucrează sau sunt stabiliţi la destinaţie), 4. persoanele care se deplasau pentru muncă (în baza unui permis de muncă pentru ţara de destinaţie) 5. cetăţenii români care călătoreau în ţările vecine în virtutea unui permis de mic trafic sau trecere simplificată (ţările vecine). Ordonanţa aprobată în oarecare grabă, va fi rectificată prin Legea 177/2002, în luna aprilie, când autorităţile române realizează că, solicitarea unei asigurări medicale nu are nici o justificare legată de protecţia cetăţenilor, în ţările cu care România a încheiat un acord. Controlul pe care statul încerca să-l realizeze asupra plecărilor „private” la muncă printr-o măsură nespecifică era dificil de pus în practică şi ridica probleme pentru celelalte categorii de deplasări. În octombrie 2002 apare o nouă modificare la OUG 144/2001. Legea 580/2002 modifică articolul referitor la categoriile de persoane care sunt
90

Ordinul 177 din 22.11.2001

72

exceptate de la condiţiile stabilite prin Ordonanţa 144. Formularea vagă „alte scopuri justificate” este înlocuită de „vizita pe baza unei invitaţii”. După aproape 3 ani în care restricţiile funcţionează în această formă, în 2005, Ordonanţa de Guvern 28/2005 introduce o nouă condiţie. Cetăţenii români trebuiau să prezinte, pe lângă asigurarea medicală, biletul de călătorie dus-întors, suma de bani calculată conform reglementărilor în vigoare (sau documente doveditoare) şi „documente care justifică scopul şi condiţiile şederii planificate." Ca şi cuantumul sumei, documentele justificative făceau obiectul ordinelor Ministrului de Interne. Prin Ordonanţă se renunţă şi la exceptarea de la condiţiile obligatorii a persoanelor care se deplasează „în vizite pe baza unei invitaţii”. Interesant este că la numai câteva zile de la apariţia Ordonanţei 28/2005 apare Legea 248/2005 care urma să intre în vigoare 6 luni mai târziu decât data la care era publicată91 şi care anunţă abrogarea reglementărilor legate de impunerea unor restricţii la ieşirea din ţară la data aderării României la Uniunea Europeană. Semnalul vis-a-vis de ce urma să se întâmple era clar. Înăsprire pentru o perioadă scurtă. Sau impresia de final, înainte de momentul integrării. La numai câteva zile după publicarea Legii 248, Guvernul revine cu o nouă Ordonanţă, 43/2005, care re-modifică unul dintre punctele referitoare la persoanele exceptate de la condiţiile legate de ieşirea din ţară: vizita în baza unei invitaţii era din nou scutită de obligaţiile legate de ieşirile particulare. Odiseea condiţiilor de ieşire din ţară continuă în 2006 cu respingerea, prin Legea 39/200692, a Ordonanţei 43/2005 vizita pe baza unei invitaţii nu era scutită de condiţiile de ieşire. Finalul „condiţiilor la ieşirea din ţară” ar fi trebuit să fie integrarea în Uniunea Europeană. Înainte de integrare apare însă o Ordonanţă a Guvernului, Ordonanţa de Urgenţă 29/2006, publicată în aprilie în Monitorul Oficial nr. 337, care abrogă alineatul referitor la actele justificative şi stabileşte, definitiv, „Cuantumul sumei minime în valută prevăzute la alin. (1) lit. c), precum şi modalităţile prin care se face dovada deţinerii acesteia se stabilesc şi se actualizează prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Administraţiei şi Internelor, cu avizul Ministerului Afacerilor Externe." (OUG 29/2006). Interesant este însă preambulul acestui act normativ care oferă, după 4

91 92

Publicată în Monitorul Oficial nr. 682 din 29 iulie 2005 Publicată în Monitorul Oficial nr. 220, din 10 martie 2006

73

ani de limitare a dreptului la liberă circulaţie prin impunerea de condiţii la ieşirea din ţară, şi o explicaţie întregului proces. Reglementări cu caracter specific privind emigraţia pentru muncă Sub eticheta reglementări cu caracter specific privind emigraţia pentru muncă sunt incluse măsurile care au vizat în mod ţintit categoria celor care, pe baza unui contract de muncă, au părăsit România pentru a munci în străinătate. Este vorba de toate traseele de migraţie legală pentru muncă, mediate (privat sau de către stat) sau nemediate. În domeniul migraţiei legale, prezenţa statului este relativ limitată până în anul 2000. Acordurile bilaterale legate de circulaţia forţei de muncă sunt puţine, iar controlul în domeniul medierii private se restrânge la o singură destinaţie: Israel. Apariţia Legii 156/2000 marchează începutul unei etape care afirmă preocuparea statului pentru domeniul plecărilor legale pentru muncă şi pentru protecţia cetăţenilor săi care muncesc în străinătate. Înfiinţarea Oficiului pentru Migraţia Forţei de Muncă (sub titulatura iniţială de Oficiului Naţional pentru Recrutare şi Plasare a Forţei de Muncă în Străinătate) introduce statul ca mediator al plecărilor pentru muncă în străinătate şi deschide noi trasee pentru migraţia legală. Eforturile legate de protecţia cetăţenilor români care muncesc în străinătate continuă o nouă etapă după înfiinţarea Departamentului pentru Muncă în Străinătate în cadrul Ministerului Muncii Solidarităţii Sociale şi Familiei. Acordurile bilaterale care vizează securitatea socială a lucrătorilor români în străinătate, deşi necentrate pe secvenţa plecărilor au, considerăm, o importanţă specifică prin prisma consecinţelor pe care perioada petrecută la muncă în străinătate le are pe termen lung asupra situaţiei migranţilor. În aceeaşi măsură, reglementările legate de echivalarea diplomelor pot fi considerate ca având efecte asupra migraţiei pentru muncă. Recunoaşterea (reciprocă a) diplomelor şi calificărilor este un mecanism care facilitează transferabilitatea capitalului uman în migraţie, influenţând poziţionarea migranţilor pe piaţa muncii la destinaţie. Primele măsuri cu caracter specific se poate aprecia că apar în 1996 şi sunt legate de una dintre cele mai active destinaţii pentru traseele de migraţie pentru muncă legale

74

mediate privat din acea perioadă: Israelul93. La începutul lunii august 1996, Ministrul Muncii şi Protecţiei Sociale emite Ordinul 31194, al cărui articol unic prevede obligativitatea întocmirii de către cetăţenii români care obţin un contract de muncă în Israel a unei asigurări pentru situaţiile de „accidentare, îmbolnăvire, spitalizare, asistenţă medicală, deces, repatriere”. Asigurarea era o condiţie care trebuia îndeplinită conform Ordinului „înaintea de obţinerea documentelor de ieşire din ţară”. Trebuie precizat că măsurile adoptate de statul român se inserează într-un spaţiu lipsit de reglementări la nivel bilateral. Deşi Israelul a reprezentat pentru o perioadă destul de lungă destinaţia cea mai importantă pentru exportul de forţă de muncă legal din România, România nu a semnat nici un acord în domeniu cu statul evreu. Situaţia este o ilustrare foarte bună legată de dificultatea gestionării migraţiei din perspectiva destinaţiei. În condiţiile în care „...Israelul nu era interesat să încheie un acord privind schimbul de forţă de muncă...”95, interesant este că statul român găseşte o modalitate de a interveni în favoarea respectării drepturilor cetăţenilor români inclusiv la destinaţie. Societăţile de intermediere, recrutare şi plasare a forţei de muncă în Israel şi a societăţilor de construcţii care folosesc salariaţi români pentru realizarea lucrărilor în antrepriză încearcă să prevină, prin intermediul firmelor de recrutare, situaţiile defavorabile cetăţenilor români la destinaţie. Obligaţiile societăţilor de intermediere recrutare şi plasare forţă de muncă în Israel şi a societăţilor de construcţii care folosesc salariaţi români pentru realizarea lucrărilor de antrepriză în Israel : 1. Verificarea şi urmărirea modului în care partenerul israelian îşi respectă obligaţiile asumate prin contract faţă de societatea de recrutare şi plasare forţă de muncă pe de o parte şi faţă de cetăţenii români pe de altă parte; măsurile întreprinse pentru remedierea deficienţelor constate (…) 2. Se interzice introducerea prin contractul de muncă cu partenerul israelian a unei clauze prin care paşaportul cetăţeanului român să se reţină de antreprenor pe perioada în care se află în Israel (…)
93
94

DIMINESCU DANA, Circulaţia românilor după 1989, ed. YES SRL, Paris, 2004, p. 56 Publicat în Monitorul Oficial Partea I, nr. 210 din 05.09.1996 95 ANDREESCU DANIELA – NICOLETA, TEODORESCU AUREL, Emigraţia în scop de muncă a românilor după 1990, ed. Yes SRL, Bucureşti, 2004, p.37

75

3. Comunică către reprezentantul Comisiei Speciale, în termen de 24 ore de la data la care societatea de recrutare şi plasare forţă de muncă a luat la cunoştinţă de faptul că persoanele fizice care au plecat prin ei au fugit de la locul de muncă şi li s-a anulat poliţa de asigurare sau alte situaţii de excepţie legate de acest tip de activitate (deces, accidente etc.)96 Intenţia măsurilor de a proteja şi preveni este la fel de evidentă cum este şi cea de control. Totuşi, ar trebui remarcat caracterul reactiv al ambelor ordine: sunt răspunsul statului la problemele tot mai frecvente (pe măsură ce emigraţia către această destinaţie creştea ca volum) venite dinspre spaţiul israelian. Interesant este însă că avem de-a face cu o măsură „uni-destinaţie”, prevederile aplicându-se numai în cazul migraţiei pentru Israel. Protecţia cetăţenilor români care lucrează în străinătate Anul 2000 pare să marcheze începutul unei noi perioade în privinţa măsurilor ţintite pe segmentul emigraţiei legale pentru muncă. În a doua jumătate a acestui an este publicată în Monitorul Oficial Legea 156, privind protecţia cetăţenilor români care lucrează în străinătate97. Este primul dintr-un şir de acte normative care încearcă să reglementeze piaţa plecărilor legale pentru muncă şi care vor afirma din ce în ce mai puternic rolul statului în domeniu. Deşi titlul Legii trimite cu gândul la modalităţi prin care statul încearcă să-şi protejeze cetăţenii din străinătate, numai primul capitol are prevederi referitoare la acest aspect. Este vorba de exprimarea intenţiei de a proteja prin încheierea de „...acorduri, înţelegeri, tratate sau convenţii” internaţionale şi de specificarea principiilor cărora ar trebui să se supună. Preocuparea statului pentru a „accelera” ritmul semnării de tratate bilaterale în domeniul circulaţiei forţei de muncă este firească, dacă ţinem cont de faptul că, în 2000, România avea semnate numai 5 acorduri bilaterale cu trei ţări, dintre care numai Germania poate fi considerată o veritabilă destinaţie pentru migraţia pentru muncă din România.
96 97

Idem, p. 184-186 Publicată în Monitorul Oficial partea I nr. 364 din 04.08.2000

76

Hotărârea 384 publicată în Monitorul Oficial nr. 208 din data de 28 aprilie 2001, „detaliază” schimbările introduse de Legea 156, concentrându-se exclusiv asupra reglementării plecărilor pentru muncă în străinătate mediate de agenţii privaţi. Actul normativ se construieşte practic pe câteva subiecte: condiţiile de acreditare, desfăşurarea activităţii propriu-zise de mediere de către firme, condiţiile în care se produce controlul, suspendarea şi retragerea dreptului de mediere agenţilor privaţi şi accesul cetăţenilor români care se deplasează în străinătate în scop de muncă la măsurile de protecţie socială din România. Hotărârea impune de fapt standardele la care urma, pentru o perioadă, să se desfăşoare activitatea de mediere privată. După apariţia celor două acte normative, Legea 156 şi HG 384 migraţia legală pentru muncă în străinătate urma să aibă o faţă complet schimbată. Statul recunoaşte poziţia României ca ţară care exportă forţă de muncă, intervine pentru reglementarea şi controlului activităţii de mediere derulată în sectorul privat, fixează o serie de condiţii la origine care să prevină situaţiile de exploatare, trafic, înşelăciune etc. a cetăţenilor săi care se deplasează să muncească în străinătate şi o serie de direcţii de acţiune pentru a-şi proteja cetăţenii inclusiv la destinaţie. Actele normative menţionate continuă construcţia instituţională din sectorul public în domeniul migraţiei legale iniţiată prin Ordinele din 199698: MMPS capătă noi atribuţii (pentru toate destinaţiile, nu numai pentru Israel), IM intervine specific în controlul medierii, migraţia legală pentru muncă devine domeniu individualizat pentru acţiuni MAE. Statul ca mediator de forţă de muncă Intervenţia statului în domeniul migraţiei legale pentru muncă continuă în 2001, prin proiectarea unei instituţii proprii, cu atribuţii directe în mediere. Apărută la începutul anului 200299, Hotărârea de Guvern 1320/2001 este actul de naştere a Oficiului pentru Migraţia Forţei de Muncă (denumirea iniţială a instituţiei introdusă de HG 1320 era: Oficiului Naţional pentru Recrutare şi Plasare a Forţei de Muncă în Străinătate). ONRPFMS urma să aplice acordurile bilaterale în domeniul forţei de muncă încheiate de statul român şi avea de asemenea dreptul de a recruta şi plasa forţă de muncă în ţările cu care România nu avea încă acorduri bilaterale (HG 1320/2001, art. 1, alin. 2).
98 99

HG 384/2001 abrogă Ordinele 311 şi 439 din 1996. Publicată în Monitorul Oficial nr. 19 din 15 ianuarie 2002

77

Oficiul, instituţie cu personalitate juridică, aflat în subordinea MMSS, avea practic acelaşi raţiune de a fi ca şi agenţii privaţi de mediere. (Finanţată din venituri extrabugetare şi din alocaţii de la bugetul de stat, instituţia publică urma să perceapă comisioane pentru mediere). HG 1320/2001 aduce modificări şi în categoria instituţiilor care gestionează sau controlează migraţie: apare ONRPFMS şi, în plus, ANOFM, fără a fi precizat în mod direct rolul100 pe care ar urma/putea să-l joace. Apariţia ONRPFMS produce reacţii din partea agenţilor privaţi de mediere a forţei de muncă. La mai puţin de trei luni de la publicarea HG 1320/2001, la Judecătoria Sectorului 2, Bucureşti, este înregistrat Patronatul Agenţilor Economici Acreditaţi pentru Ocuparea şi Plasarea Forţei de Muncă „Acord”, organizaţie care reunea o parte dintre agenţii privaţi de mediere101. După câte se pare, Patronatul adresează chiar o plângere Consiliului Concurenţei, „...cerând să se sancţioneze şi să se închidă ONRPFMS”, invocând că: deşi este o instituţie publică, desfăşoară o activitate comercială (activitatea de mediere, cod CAEN 7450), încalcă prevederile Legii concurenţei (L 21/1996) şi este într-o situaţie de „excepţie de la lege” atâta vreme cât Oficiul urma să desfăşoare o activitate care era reglementată de Legea 156 şi HG 384, fără a se supune prevederilor actelor normative menţionate. Acţiunile agenţilor privaţi de mediere, protestele bazate pe aprecierea procedurilor introduse prin L 156 şi HG 384 ca excesiv de birocratice şi consumatoare de timp, cu consecinţe asupra activităţii economice pe care o desfăşoară102 nu au avut ca efect „sancţionarea sau închiderea ONRPFMS”, dar au condus la modificarea măsurilor legislative menţionate. În acest context apare Ordonanţa 43 din 25 iulie 2002 pentru modificarea Legii nr. 156/2000 privind protecţia cetăţenilor români care lucrează în străinătate103. Modificările pe care le introduce noul act normativ au în vedere exclusiv reglementările legate de agenţii privaţi de mediere şi sunt semnificative: MMSS (MMPS) pierde atribuţiile de acreditare, coordonare şi control, fiind practic eliminat din activităţile
100

În scopul realizării atribuţiilor sale, Oficiul Naţional pentru Recrutare şi Plasare a Forţei de Muncă în Străinătate colaborează cu Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă şi cooperează cu persoane fizice, juridice şi organizaţii patronale, după caz.” (HG 1320/2001, art. 4) 101 ANDREESCU DANIELA – NICOLETA, TEODORESCU AUREL, Emigraţia în scop de muncă a românilor după 1990, ed. Yes SRL, Bucureşti, 2004, p. 37 102 LAZĂROIU SEBASTIAN, Migration trends în Selected Applicant Countries, ed. IOM, Viena, 2003, p.56 103 Publicată în Monitorul Oficial nr. 578 din 5 august 2002.

78

legate de agenţii privaţi. Procedura de acreditare este şi ea înlocuită cu o simplă înregistrare la inspectoratul teritorial de muncă în raza de activitate a căruia îşi au sediul agenţii privaţi de mediere, iar atribuţiile de control sunt preluate exclusiv de Inspecţia Muncii. Modificări mai apar şi în specificarea entităţilor îndreptăţite a trimite oferte de muncă (apar, pe lângă persoane fizice, juridice şi organizaţiile patronale), modalitatea de operare cu datele personale. Dispare de asemenea posibilitatea încheierii unui contract de muncă cu direct cu agentul de mediere (şi nu cu entitatea care oferă locuri de muncă din străinătate). În cadrul aceluiaşi proces de revizuire, proaspăt înfiinţatul ONRPFMS va fi supus unor ajustări. Hotărârea de Guvern 823 din 2002104 modifică şi completează Hotărârea Guvernului nr. 1320/2001 privind înfiinţarea şi organizarea Oficiului Naţional pentru Recrutare şi Plasare a Forţei de Muncă în Străinătate. Schimbările aduse nu sunt esenţiale în ceea ce priveşte activitatea Oficiului. Instituţia continuă să rămână agenţia statului de mediere şi plasare a forţei de muncă româneşti în străinătate. Ea capătă însă o altă semnificaţie, bine reflectată de schimbarea de titulatură: din Oficiul Naţional pentru Recrutare şi Plasare a Forţei de Muncă în Străinătate în Oficiul pentru Migraţia Forţei de Muncă. O titulatură care sugerează o activitate mult mai largă şi necentrată în mod necesar pe mediere (activitatea principală a instituţiei va rămâne medierea, deşi cu o modificare deloc de neglijat, dispariţia tarifului de mediere). În acest sens sunt adăugate noile atribuţii/structuri OMFM. Oficiul nu se ocupă de acum exclusiv de „acordurile bilaterale în domeniul forţei de muncă”, ci şi de aplicarea, în domeniul forţei de muncă a „tratatelor internaţionale semnate în numele României, precum şi a acordurilor, convenţiilor şi înţelegerilor semnate de Guvernul României şi guvernele altor state” (HG 823/2002 art.1). Dincolo de recrutare şi plasare, OMFM capătă atribuţii legate de imigraţia forţei de muncă (eliberează permise de muncă pentru încadrarea străinilor din România); şi cooperare cu „instituţiile specializate din România, statele membre ale Uniunii Europene, precum şi din alte state” (HG 823/2002 art.1). Creşterea volumului activităţii OMFM (în special după intrarea în vigoare a acordului cu Spania) şi necesitatea de a face faţă dificultăţilor legate de localizarea instituţiei în Bucureşti, conduc, în 2006, la apariţia unor noi modificări legate de structura
104

Publicată în Monitorul Oficial nr. 606 din 15 august 2002

79

OMFM. Prin HG 771/2006105, în subordinea OMFM funcţionează „puncte de lucru”, care îşi desfăşoară activitatea în cadrul direcţiilor de muncă, solidaritate socială şi familie teritoriale (prin redistribuirea din numărul de posturi repartizate OMFM). În aceeaşi lună august a anului 2002 apar şi modificările la normele metodologice de aplicare a Legii 156 (HOTĂRÂRE nr. 850 din 31 iulie 2002 pentru modificarea şi completarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 156/2000 privind protecţia cetăţenilor români care lucrează în străinătate, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 384/2001, publicată în Monitorul Oficial nr. 628 din 23 august 2002). Hotărârea nu aduce noutăţi semnificative, ci operează schimbările induse de modificarea legii. Prevederile instituite de Legea 156 şi actele conexe vor mai fi modificate încă o dată în 2002, prin Legea nr. 592 din 29 octombrie 2002 privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 43/2002 pentru modificarea Legii nr. 156/2000 privind protecţia cetăţenilor români care lucrează în străinătate (modificări legate de prevederile contractelor individuale)106. Legea 592 pune capăt disputei iscate pe tot parcursul anului 2002 şi modificărilor succesive de legislaţie. În 2004, statul român revine la “problema” cetăţenilor români care muncesc în străinătate, adresându-li-se specific prin noi prevederi legate de atribuţiile Ministerului Muncii Solidarităţii Sociale şi Familiei. Hotărârea de Guvern 1326 din 2004107 introduce un nou capitol în atribuţiile MMSSF privind „protecţia cetăţenilor români care lucrează în străinătate”108 Direcţiile de intervenţie pe care le menţionează actul normativ sunt generoase. Pe lângă măsurile legate de asigurarea protecţiei şi prevenirii posibilelor abuzuri, MMSSF facilitează legătura cu statul de origine, încearcă să asigure sprijin cetăţenilor români pentru respectarea drepturilor lor în străinătate, asigură împreună cu MAE monitorizarea acordurilor, convenţiilor, înţelegerilor şi tratatelor internaţionale semnate de România. Două puncte sunt cu deosebire importante. Între atribuţiile Ministerului apare o specificare legată de munca ilegală şi lipsa asigurărilor sociale. Statul român îşi propune
105 106

Publicată în Monitorul Oficial nr. 544 din 23 iunie 2006 Publicată în Monitorul Oficial nr. 808 din 7 noiembrie 2002 107 HOTĂRÂRE nr. 1326 din 19 august 2004 pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 737/2003 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, publicată în Monitorul Oficial nr. 792 din 27 august 2004 108 Vezi anexa 4

80

în mod programatic să promoveze acţiuni de informare şi conştientizare asupra riscurilor muncii ilegale şi lipsei asigurărilor, recunoscând practic existenţa fenomenului migraţiei clandestine. Un al doilea punct interesant este legat de atribuţiile Ministerului în procesul de integrare şi rolul post aderare în privinţa accesului cetăţenilor români pe piaţa forţei de muncă UE. O nouă linie de dezvoltare a activităţii MMSSF care îi va atribui probabil un rol din ce în ce mai important în circulaţia/migraţia forţei de muncă. Importanţa HG 1326/2004 nu se limitează la lărgirea atribuţiilor MMSSF. Actul normativ instituie practic două noi structuri instituţionale, în cadrul Ministerului, cu atribuţii în domeniul emigraţiei pentru muncă: Departamentul pentru Muncă în Străinătate şi Corpul ataşaţilor pe probleme de muncă şi sociale. DMS urma să fie coordonat de un secretar de stat, poziţie nou apărută în organigrama Ministerului. Alături de două direcţii înfiinţate, Direcţia protecţia drepturilor cetăţenilor români care lucrează în străinătate şi Direcţia evidenţă şi monitorizare, Oficiul pentru Migraţia Forţei de Muncă intră din 2004 în subordinea noului secretar de stat. Corpul ataşaţilor pe probleme de muncă şi sociale, structură care „asigură reprezentarea ministerului în cadrul misiunilor diplomatice, oficiilor consulare şi la alte reprezentanţe ale României în străinătate” (HG 1326/2004, punctul 5) se subordonează şi el aceluiaşi secretar de stat. HG 1326/2004 creează premisele pentru înfiinţarea, prin decizie a primului ministru, a „Grupul de lucru interministerial, la nivel de secretar de stat”, grup care urma să realizeze “…integrarea activităţilor diverselor structuri ale statului în a căror competenţă se află rezolvarea problemelor specifice cu care se confruntă cetăţenii români care lucrează în străinătate” (HG 1326/2004, punctul 3). HG 1326/2004 poate fi considerată punctul de graniţă pentru trecerea la o nouă etapă în preocuparea statului român pentru emigraţia legală în scopuri de muncă. Recunoaşterea problemei muncii ilegale şi a (implicitei) lipsei de protecţie, preocuparea pentru protecţia la destinaţie şi măsurile concrete (implicarea în rezolvarea conflictelor de muncă), pregătirea pentru aderarea la UE în termeni de pieţe externe de forţă de muncă, efortul de construcţie instituţională şi de coordonare instituţională sunt măsuri care sugerează creşterea interesului şi a conştientizării rolului fenomenului în societatea românească.

81

Lipsa de experienţă a statului român în gestionarea migraţiei şi complexitatea fenomenului este evidentă în ezitările succesive prin care ajunge să impună o măsură în domeniu. Şi în cazul celei din 2004, după nici un an, în 2005, apar, prin HG 412/2005 modificări legate de atribuţiile MMSSF în domeniul protecţiei cetăţenilor români care lucrează în străinătate şi specificările legate de atribuţiile personalului membru al CAPMS. În atribuţiile MMSSF, probabil modificarea cea mai importantă este legată de re-introducerea Ministerului ca autoritate care coordonează şi controlează „activitatea de punere în aplicare a acordurilor în domeniul schimbului forţei de muncă şi al obţinerii de contracte de muncă în străinătate de către cetăţenii români”. Nevoia de cunoaştere şi monitorizare în domeniul migraţiei apare şi ea explicit formulată la acest nivel (Caseta 13, 2005, punctele d, e, f). În direcţia care se prefigura de la apariţia HG 1326/2004, personalul CAPMS are atribuţii legate nu numai de sprijinirea cetăţenilor români care lucrează în străinătate în respectarea drepturilor lor, dar şi combaterea „muncii ilegale” în străinătate şi atragerea de oferte de muncă pentru muncitorii români. Măsura adoptată, coerentă cu măsurile anterioare, sugerează câteva elemente fundamentale ale modalităţii în care statul român „gândeşte” poziţia sa vis-a-vis de migraţia legală pentru muncă: • asumarea rolului de control şi coordonare a tuturor ieşirilor legale pentru muncă din spaţiul românesc • combaterea migraţiei clandestine (a muncii ilegale în străinătate) • exportul de forţă de muncă, evaluat pozitiv • încercare de protecţie a cetăţenilor români care lucrează în străinătate prin măsuri luate la origine (cu efecte inclusiv în spaţiul de destinaţie) • nevoia de monitorizare/studiu/analiză a migraţiei Acorduri bilaterale în domeniul circulaţiei forţei de muncă Deşi ideea protecţiei cetăţenilor români care lucrează în străinătate prin intermediul acordurilor bilaterale apare explicit la nivel de legislaţie încă din anii 2000 şi statul român îşi construieşte un aparat instituţional care să faciliteze şi să gestioneze migraţia legală pentru muncă, totuşi, numărul acordurilor bilaterale poate fi apreciat mai

82

degrabă ca redus. Până în 1999, statul român semnase acorduri bilaterale în domeniul circulaţiei forţei de muncă cu numai două ţări: Germania şi Republica Libaneză. Prima convenţie pe care România o semnează în 1991 este cea cu Germania, partener încă din perioada comunistă pentru schimburi în domeniul migraţiei. Obiectul Convenţiei îl constituia trimiterea de cetăţeni români, angajaţi ai unor întreprinderi cu sediul în România, pentru a munci, pe baza unui contract al întreprinderii din România în Germania. Numărul angajaţilor români care se puteau deplasa în Germania anual utilizând această traseu de migraţie era stabilit la 2000, cu posibilitatea ca, în primii 3 ani de la intrarea Convenţiei în vigoare, să se mai adauge un contingent de 1000 de lucrători. Numărul cetăţenilor români cărora le era permisă intrarea în spaţiul german urma să fie adaptat evoluţiilor de pe piaţa forţei de muncă din Germania: o formulă specificată adapta volumul contingentului la evoluţia şomajului pe piaţa forţei de muncă germane. Convenţia conferea un rol important MMPS în aplicarea prevederilor pe care le conţinea. În 1992, România semnează o nouă convenţie cu Germania. Prin prevederile noului act, unui contingent de 500 de persoane îi era permis anual să se deplaseze din fiecare ţară către cealaltă. Înţelegerea se adresa unei categorii specificate, numită „personal muncitor oaspete”, cuprinzând indivizi cu o pregătire profesională încheiată, care desfăşoară pe teritoriul celeilalte ţări o activitate temporară pentru perfecţionarea cunoştinţelor profesionale şi de limbă şi se înscriu în limita de vârstă 18-35 de ani. Durata şederii pe teritoriul Germaniei era reglementată la 1 an cu posibilitatea de prelungire cu încă 6 luni. La fel ca în cazul primei Convenţii cu Germania, MMPS avea un rol important, fiind instituţia desemnată să pună în aplicare înţelegerea. În 1999 se semnează un nou act cu statul German în domeniul circulaţiei forţei de muncă. Înţelegerea vizează lucrătorii sezonieri pe o perioadă de trei luni într-un an calendaristic şi ajutorii de lucrători în parcurile de distracţii pe o perioadă de nouă luni pe durata unui an calendaristic. Fără a fi contigentat, schimbul permite cetăţenilor români să presteze, pe o perioadă determinată activităţi remunerate pe teritoriul german. Înţelegerea are un grad ridicat de detaliere, conţinând specificări legate de condiţiile de muncă, asigurări sociale, cazare, condiţii de sănătate pentru lucrătorii români. Deşi pentru partea română instituţia împuternicită să medieze angajarea lucrătorilor este MMPS, procedura de mediere prevede posibilitatea solicitării nominale de lucrători.

83

Acordul cu Republica Libaneză, singurul care se interpune până în 2000 seriei de înţelegeri cu Germania, este mai degrabă unul de principiu. Nu precizează tipuri de activităţi, contingente etc., furnizează însă cadrul general al circulaţiei forţei de muncă între cele două state pe baze legale. Influenţa contextului mai general în care este încheiat acordul poate fi sesizată în prevederile care fac referire la stabilirea condiţiilor de muncă, transferul bunurilor şi veniturilor lucrătorilor între cele două state şi proceduri în caz de deces. România, care se confrunta în acel moment cu problemele ataşate fluxului de muncă spre Israel (vezi Deciziile Ministrului Muncii şi Protecţiei Sociale din anul 1996), negociază o formă care să prevină, pentru schimbul de muncă cu o ţară situată într-un spaţiu de proximitate cu statul evreu, situaţiile similare. Perioada 2000-2002 este una în care se intensifică eforturile în domeniul încheierii de acorduri bilaterale în domeniul circulaţiei forţei de muncă. Cinci noi state (Elveţia, Ungaria, Luxemburg, Spania şi Portugalia) devin parteneri statali ai României.109 Conexiunea între ţările cu care s-au semnat acorduri în perioada 2000-2002 şi fenomenul migraţiei pentru muncă din România încep să devină evidente. Totuşi, Elveţia şi Luxemburg nu figurează nici ele printre destinaţiile care atrăgeau un număr semnificativ de cetăţeni români. Prin acordurile cu Ungaria, Portugalia şi mai ales Spania, discutăm despre destinaţii active, în momentul semnării înţelegerilor, pentru circulaţia forţei de muncă româneşti. Acordurile pentru schimburile de stagiari deţin o parte semnificativă a înţelegerilor semnate. Acordul cu Elveţia (contingentat la 150 de indivizi anual), unul dintre cele două acorduri cu Ungaria (contigentat la 700 de stagiari anual), acordul cu Luxemburg (contingent de maxim 35 stagiari anual) sunt adresate persoanelor cu vârste cuprinse între 18 şi 35 de ani, cu minim 2 ani de pregătire profesională, iar scopul deplasării este legat de îmbunătăţirea şi perfecţionarea aptitudinilor profesionale, cunoştinţelor culturale şi lingvistice. Pentru punerea în aplicare a tuturor acestor acorduri, instituţia desemnată pentru partea română este Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale (sub diversele sale denumiri). Dincolo de acordurile referitoare la schimbul de stagiari, perioada aduce semnarea unui acord necesar, am spune, cu Ungaria, semnat în 2001, cu privire la lucrătorii
109

SANDU D., Locuirea temporară în străinătate. Migraţia economică a românilor: 1990-2006, ed. FSD, Bucureşti, 2006, p. 87-94

84

sezonieri. Contigentul, generos prin comparaţie cu acordul similar semnat cu Germania, se ridica la 8000 de lucrători pe perioada unui an calendaristic (acordul prevede posibilitatea reajustării numărului). Perioada de muncă legală precizată este de maximum 6 luni în decursul unui an calendaristic. Acordul cu Portugalia, ca şi cel din 1999 cu Germania, permite angajarea cetăţenilor români pe o perioadă determinată (de până la un an, cu posibilitatea prelungirii), fără a stabili un număr limită de lucrători. Pentru analiza noastră, acordul devine interesant pentru că sugerează necesitatea înfiinţării unei agenţii a statului român care să gestioneze acest gen de înţelegere (cum va deveni ONFPRMS-OMFM un an mai târziu). Conform acordului, partea română trebuia să răspundă solicitărilor de angajare de lucrători români printr-o ofertă la care nu se putea ajunge decât în urma unui proces de selecţie. Acordul desemnează Direcţia Generală Forţă de Muncă din cadrul Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale din România ca structura care primeşte ofertele de muncă din partea părţii portugheze (respectiv Ambasadei Portugaliei la Bucureşti), urmând să o transmită la rândul său Agenţiei Naţionale de Ocupare a Forţei de Muncă. Prin agenţiile sale teritoriale, ANOFM urma să realizeze selecţiile, să retransmită listele cu cei selectaţi către Direcţia din Minister, care la rândul său o prezenta Ambasadei portugheze. Acordul semnat cu statul spaniol în 2002 reprezintă probabil cea mai importantă realizare a perioadei 2000-2002 în domeniu. Spania reprezenta deja una dintre cele mai importante destinaţii pentru emigraţia forţei de muncă din România, deşi fluxul era preponderent unul bazat pe trasee de migraţie privată. Acordul este primul care reglementează circulaţia forţei de muncă spre o destinaţie importantă când aceasta este încă activă. Actul încheiat între cele două state este unul complex, şi se adresează deopotrivă: lucrătorilor permanenţi (perioada iniţială de muncă de cel puţin un an), lucrători sezonieri (perioadă de cel mult nouă luni pe an), stagiarilor (persoane cu vârste cuprinse între 18-35 de ani, cu posibilitatea e deplasare pentru o perioadă de cel mult 12 luni) şi societăţilor care deplasează forţă de muncă în baza contractelor de prestări servicii între cele două state110. Deplasările nu sunt contingentate (cu excepţia categoriei stagiari, pentru care se stabileşte un număr limită de 50 persoane pentru un an), urmând a
110

Interesant este faptul că, pentru acelaşi gen de deplasări (cu menţiunea că în locul lucrătorilor permanenţi este vorba de lucrători temporari), cu Germania a fost nevoie de semnarea a trei acorduri, în decursul a nouă ani.

85

răspunde necesităţilor de pe piaţa forţei de muncă din cele două ţări (din perspectiva care ne interesează pe noi, Spania). Acordul cu Spania, prin raportare la actele similare semnate anterior, este mult mai detaliat sub aspectul procedurilor şi are o arie de cuprindere mai largă. Se fac referiri la cooperarea bilaterală „...în vederea controlului circulaţiei persoanelor”, specificându-se în textul actului „...lupta împotriva imigraţiei ilegale, a falsificării documentelor şi, în special, împotriva traficului ilicit cu fiinţe umane.” (art. 13). Este pentru prima oară când „imigraţia ilegală” apare în textul unui acord şi se exprimă explicit intenţia de reducere a acesteia. Acordul cu Spania introduce, pentru prima oară într-un acord al României de acest gen şi prevederi legate de întoarcerea lucrătorilor plecaţi pentru perioade determinate şi modalităţile de sancţionare a acestora. Interesantă este, de asemenea, ideea instituirii unui comitet mixt de coordonare „...responsabil pentru: a) urmărirea aplicării prezentului acord şi stabilirea măsurilor necesare în acest sens; b) propunerea revizuirii prezentului acord dacă este cazul; c) difuzarea informaţiei necesare privind conţinutul acordului în ambele state; d) soluţionarea dificultăţilor care ar putea interveni în aplicarea acordului.” (art. 15) Acordul cu Spania pare să aducă o nouă perspectivă asupra migraţiei: proces complex, greu de controlat, în dinamică accentuată, cu multiple componente şi aspecte de infracţionalitate asociate, care necesită acţiuni concertate din partea mai multor instituţii în vederea controlului. Dincolo de perspectiva asupra migraţiei, acordul cu Spania aduce modificări esenţiale şi în câmpul activităţii de mediere din România (cel puţin prin intermediul OMFM): Spania devine în scurt timp al doilea partener, după Germania, pentru exportul de forţă de muncă. După acordul cu Spania urmează o nouă perioadă de „linişte”. Acordul cu Franţa apare în momentul în care Franţa (2004) nu se mai numără printre destinaţiile active. Este vorba de adăugarea unui nou partener pentru schimbul de stagiari (pe perioade cuprinse între 3-12 luni, cu posibilitate de prelungire până la 18). Acordul este contingentat la 300 indivizi pe ani, iar noutatea pe care o aduce e desemnarea explicită a OMFM drept instituţie responsabilă pentru aplicarea acordului pentru partea română. (Este de altfel primul acord semnat după „intrarea în drepturi” a OMFM).

86

Un nou acord cu Germania, devenită deja partener tradiţional al statului român, în 2005, înlocuieşte, lărgind spaţiul de recrutare, înţelegerea din 1999. Noul act se referă la medierea de lucrători români, în regim nominal sau anonim, pentru durate determinate, ca lucrători sezonieri (perioadă de contract de maxim 4 luni intr-un an calendaristic), ajutor de lucrător în parcurile de distracţii (durata contractului - până la 9 luni pe durata unui an calendaristic), ajutor casnic în gospodăriile cu persoane care necesită îngrijiri speciale (durata maximă de 3 ani). O schimbare semnificativă în situaţia emigraţiei legale este de aşteptat să apară în urma intrării în vigoare a acordului cu Italia, principala destinaţie pentru traseele private actuale pentru muncă.111 Acordul, semnat în 2005 şi publicat în Monitorul Oficial în 2006112 poate fi caracterizat mai degrabă ca o înţelegere de principiu în domeniul circulaţiei forţei de muncă între cele două state. Este afirmarea necesităţii şi intenţiei de implicare în supravegherea schimbului de forţă de muncă în condiţiile respectării legislaţiei fiecăruia dintre celor două state, subliniind necesitatea colaborării bilaterale continue în acest scop. Securitatea socială a lucrătorilor migranţi Una dintre cele mai complicate probleme pe care le ridică circulaţia forţei de muncă la nivel internaţional este cea a coordonării sistemelor de protecţie socială ale ţărilor de origine şi destinaţie, astfel încât, lucrătorii, care se încadrează în muncă legal să poată beneficia de drepturile asociate acestui statut. Cum, cât şi la ce sistem contribuie cetăţenii unui stat încadraţi legal pe piaţa forţei de muncă pe teritoriul altui stat, cum, cât şi care sunt beneficiile la care sunt îndreptăţiţi, cum sunt calculate beneficiile ce le revin şi din partea cărui stat, sunt numai o parte din întrebările complexe cărora statele, indiferent dacă sunt preponderent state de origine sau state de destinaţie sunt obligate să le răspundă. Încheierea de documente juridice bilaterale în domeniul protecţiei sociale reprezintă unul dintre instrumentele utilizate pentru reglementarea acestui gen de probleme. Interesul şi preocuparea pentru utilizarea unor asemenea instrumente ar fi
111

SANDU D., Locuirea temporară în străinătate. Migraţia economică a românilor: 1990-2006, ed. FSD, Bucureşti, 2006, p. 123 112 Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 375 din data de 2 mai 2006

87

normal să crească pe măsură ce numărul cetăţenilor proprii muncind legal pe teritoriul altor state sau numărul cetăţenilor altor state muncind legal pe propriul teritoriu este mai mare. În perioada de preaderare, acordurile bilaterale în domeniul securităţii sociale păreau a fi devenit mai degrabă „exerciţii pregătitoare” pentru integrare. “Din perspectiva aderării României la Uniunea Europeană, aplicarea acordurilor bilaterale încheiate de România în domeniul asigurărilor sociale reprezintă un exerciţiu esenţial pentru pregătirea structurilor administrative române în vederea asumării, la momentul aderării, a unei părţi importante a obligaţiilor de stat membru. De altfel, acest lucru a fost confirmat în dialogul permanent cu reprezentanţii Comisiei Europene care, în cadrul negocierilor de aderare, ne-au încurajat eforturile depuse în sensul negocierii şi aplicării acordurilor bilaterale în domeniul securităţii sociale.”113 Aşa cum am văzut, fenomenul migraţiei - temporare şi permanente s-a extins odată cu schimbările din Europa de Est şi Occidentală. Motivaţiile migranţilor au variat de la căutarea unor oportunităţi mai bune pentru a-şi îmbunătăţi standardul de viaţă, la reacţii, la situaţii extreme cum sunt războiul, persecuţiile, violenţa, sărăcia. Situaţiile extreme au favorizat cristalizarea criminalităţii organizate în reţele, practicând traficul de persoane ale căror drepturi fundamentale sunt violate. Aceste reţele criminale s-au extins datorită faptului ca statele au dus o luptă izolată împotriva problemelor de migraţie. În acelaşi timp, capacitatea de aplicare a legislaţiei de combatere a traficului de persoane este încă redusă, în pofida restricţionării severe a posibilităţilor oficiale de a migra. Faptul a impus depăşirea nivelului naţional ca palier unic de abordare şi soluţionare a problemelor migraţiei ilegale, precum şi identificare unei acţiuni comune pe plan regional. Având în vedere cele spuse mai sus, este evident ca posibilităţile României de a combate migraţia ilegală depind în mod considerabil de colaborarea cu statele învecinate şi cu Uniunea Europeană. Dovada unui management eficient al fenomenului migraţiei muncii care să reducă migraţia ilegala şi să stopeze pătrunderea infractorilor în statele Uniunii Europene, este crucială pentru schimbarea imaginii extrene a ţării şi pentru îmbunătăţirea condiţiei cetăţenilor români aflaţi la lucru în străinătate în condiţii legale.

113

SANDU D., Locuirea temporară în străinătate. Migraţia economică a românilor: 1990-2006, ed. FSD, Bucureşti, 2006, p. 123

88

Interesul pentru susţinerea muncitorilor romani care activează în străinătate trebuie să aibă în vedere mai ales aportul acestora la dezvoltarea generală a ţării. Banii trimişi până acum în ţară de cele aproape 2 milioane de persoane care lucrează în Occident au influenţat puternic economia naţională, reprezentând o sursă esenţială de reducere a sărăciei. Cu toate acestea, majoritatea populaţiei din România continuă să aibă venitul minim cel mai scăzut din Europa, de 72 euro, mai mic pana si decât cel al Bulgariei, de 77 euro, in timp ce in Ungaria sau Polonia salariul minim este de trei ori mai mare. 114 În aceste condiţii este clar că, pentru români, munca în străinătate rămâne încă, pentru mult timp, o perspectivă de bază în căutarea de oportunităţi economice, mai ales în contextul aderării la Uniunea Europeană. România trebuie să menţină şi să consolideze relaţiile deja existente cu ţările cu care colaborează în domeniul schimbului forţei de muncă, încât să sporească numărul contractelor în statele partenere şi să identifice un număr cât mai mare de potenţiali ofertanţi de locuri de muncă în străinătate. Celor interesaţi de munca în străinătate trebuie să li se asigure accesul cât mai larg la o slujbă legală şi la sistemul de securitate al ţării de destinaţie, respectiv contribuţia la fondul de pensii, ajutorul de şomaj şi asigurarea medicală, drepturi de care beneficiază, din păcate, doar o parte infimă a muncitorilor români care lucrează acum în Occident.

4.2. Politica privind azilul
Politica privind azilul reprezintă o componentă importantă în cadrul managementului imigraţiei. Prin domeniul azilului se înţeleg toate aspectele legate de procedura de acordare a unei forme de protecţie, regimul juridic al străinilor pe parcursul procedurii de acordare a unei forme de protecţie, precum şi după obţinerea acesteia. Instituţiile statului, în colaborare cu societatea civilă, au obligaţia de a implementa politicile privind azilul astfel încât să se asigure respectarea drepturilor individuale ale persoanelor îndreptăţite să primească o formă de protecţie în cadrul sistemului de azil, adaptând permanent mijloacele de combatere a abuzurilor la sistemul de azil. Problematica dreptului de azil, bine legată de cea a migraţiei este şi va rămâne una independentă de eventualele consideraţii asupra unei politici de imigrare mai deschise.

114

http://www.cdep.ro/pls/steno/steno.stenograma?ids=6010&idm=1,39&idl=1 accesat la data de 01.06.2008

89

Baza legală în adoptarea actelor normative de reglementare a acestui domeniu este reprezentată atât de convenţiile şi tratatele internaţionale la care România este parte, dar şi de prevederile art.18, alin(2) din Constituţia României115. Actul normativ intern care reglementează problematica azilului în România este, pentru moment, Ordonanţa Guvernului 102/31.08.2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România116, care a înlocuit Legea 15/1996117 ce reglementa anterior acest domeniu. Prin adoptarea acestei ordonanţe s-au pus bazele unei proceduri speciale de strictă aplicare, depăşindu-se astfel una dintre etapele procesului de armonizare legislativă cu aquis-ul comunitar în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne. Revizuirea legislaţiei române în ceea ce priveşte procedura de azil şi formele internaţionale de protecţie este în continuă dinamică. În momentul de faţă s-a elaborat un nou proiect de lege – Legea privind azilul în România – act ce urmăreşte uniformizarea şi alinierea legislaţiei române în domeniu, cu ultimele prevederi din cadrul aquis-ului comunitar. Proiectul a fost supus dezbaterii publice în cadrul procesului de transparenţă decizională, astfel că toate instituţiile mai mult sau mai puţin implicate în problematica azilului să-şi exprime acordul sau să facă propuneri. Pornind de la necesitatea aplicării Regulamentelor Uniunii Europene şi a transpunerii în legislaţia naţională a principalelor Directive elaborate pe plan european în domeniul azilului, legislaţia naţională a fost modificată şi completată în următoarele privinţe: · Reformularea definiţiei refugiatului, a clauzelor de încetare, retragere şi anulare a statutului de refugiat şi introducerea principiului nereturnării referitor la persoanele aflate în procedura de acordare a statutului de refugiat, în vederea armonizării depline cu
115

Dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu respectarea tratatelor şi a convenţiilor internaţionale la care România este parte. 116 Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 436 din 3 septembrie 2000. Aprobată cu modificări prin Legea nr.323/2001 şi ulterior prin Legea 264/2002 privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr.13/2002 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de Guvern 102/2000 117 La data intrării în vigoare a OG 102/2000 s-a abrogat Legea nr. 15/1996 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 5 aprilie 1996; Hotarârea Guvernului nr. 1.182/1996 pentru aplicarea Legii nr. 15/1996 privind statutul şi regimul refugiatilor în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 26 noiembrie 1996; Hotarârea Guvernului nr. 322/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 179 din 25 aprilie 2000; art. 7 şi 8 din Hotarârea Guvernului nr. 417/1991 privind constituirea Comitetului Român pentru Probleme de Migrări, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 31 octombrie 1995, cu modificările ulterioare, precum şi orice alte dispoziţii contrare.

90

textul Convenţiei de la Geneva din 1951 şi al Protocolului de la New York din 1967 privind statutul refugiaţilor la care România a aderat fără rezerve prin Legea 46/1991; · A fost înlaturată diferenţa de regim juridic între persoanele care au primit statut juridic de refugiat şi cele a care au dobândit protecţie umanitară condiţionată. Astfel, se reglementează accesul ambelor categorii de persoane la aceleaşi drepturi. · În vederea îmbunătăţirii asistentei acordate solicitanţilor statutului de refugiat s-a stabilit creşterea sumelor aferente alocaţiilor de hrană şi cazare precum şi introducerea unei alocaţii noi reprezentând bani de buzunar, în concordanţă cu prevederile Directivei Consiliului European 2003/9/EC din 27 ianuarie 2003 privind standardele minime pentru primirea solicitanţilor de azil. · Pentru soluţionarea unor situaţii de natură procedurală apărute în practică şi pornind de la necesitatea îmbunătăţirii calităţii procedurii, s-a eliminat competenţa alternativă a instanţelor care soluţionau cereri de acordare a statutului de refugiat. Astfel, Oficiul Naţional pentru Refugiaţi din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor a devenit parte în procesele ce au ca obiect cererile de acordare a statutului de refugiat acordându-i-se personalitate juridică. O preocupare majoră a Oficiului Naţional pentru Refugiaţi a reprezentat-o neînregistrarea nici unui caz de refuzare a accesului la procedură dacă acesta era întemeiat sau al vreunui caz de returnare a unei persoane în nevoie reală de protecţie internaţională. Pentru a avea o imagine generală a fenomenului azilului în România este interesant de urmărit care este evoluţia cererilor de azil din 1991118 şi până în 2005:

118

Odată cu ratificarea de către România a Convenţiei de la Geneva din 1951 privind statutul refugiaţilor şi a Protocolului de la New York din 1967 privind statutul refugiatilor. Cifrele din grafic includ şi solicitările pentru formele subsidiare de protecţie – protecţie umanitară temporară sau protecţie umanitară condiţionată.

91

3000 2500 2000 1500 1000 500 0
19 91 19 92 19 93 19 94 19 95 19 96 19 97 19 98 19 99 20 00 20 01 20 02 20 03 20 04 20 05

num ar de cereri aprobari cereri repinse

Figura 4.2.1 Evoluţia numărului cererilor de azil în prioada 1991- 2005 119

Observăm în graficul de mai sus o creştere în amploare însoţită de unele variaţii uşor imprevizibile ale fenomenului azilului în prima decadă, şi o scădere a numărului cererilor de azil în perioada 2001-2005, scădere determinată de măsurile de securizare a frontierelor de către Ministerul Administraţiei şi Internelor. Majoritatea cererilor sunt preluate direct de către Oficiul National pentru Refugiaţi, atât prin sediul central cât şi prin sucursalele sale, fiind urmat îndeaproape de Centrul O.N.R. Otopeni şi Punctele Poliţiei de Frontieră. Pentru că o mare parte dintre solicitanţii de azil pătrund în ţară pe calea aerului, Oficiul Naţional pentru Refugiaţi are în vedere deschiderea de noi centre în cadrul aeroporturilor internaţionale din ţară precum Timişoara, Iaşi, Cluj, Constanţa (inclusiv în portul naval Constanţa). Cu toate acestea numeroase persoane pătrund ilegal în ţara noastră, cu preponderenţă în ultimii ani, refugiaţi din India şi China. Variaţia procentului acestora şi încearcarea de obtinere a unei forme de protecţie în ţara noastră, începând din 1995 şi până în 2007 arată astfel:

119

http://www.mai.gov.ro/Documente/Strategii/MIGRATIA%20SI%20AZILUL%20IN%20ROMANIA %20 %20martie%202006.pdf accesat la data de 03.06.2008

92

2500 2000 1500 1000 500 0 1995 1996 1997 2002 2003 2004 1998 1999 2000 2001 2005 2006 2007 numarul de cereri

Figura 4.2.2 Intrări ilegale 1995- 2007 120

O preocupare deosebită a Oficiului Naţional pentru Refugiaţi o reprezintă activităţile concrete desfăşurate pe linia combaterii migraţiei ilegale. În acest sens merită evidenţiate: - aplicarea principiului de ţară terţă sigură - aplica rea procedurii accelerate în cazul cererilor evident nefondate - reducerea timpului de procesare a unei cereri de azil - comunicarea operativă a persoanelor ce au părăsit centrele de cazare - comunicarea operativă la Autoritatea pentru Străini, în vederea luării măsurilor de scoatere din ţară, a persoanelor a căror cereri au fost respinse definitiv şi irevocabil - încheierea unui acord cu Organizaţia Internaţională pentru Migraţie în vederea repatrierii voluntare a persoanelor care au trecut prin procedura de azil - încheierea de protocoale cu celelalte structuri din sistemul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, cu referire concretă la măsuri de combatere a migraţiei ilegale. Pentru controlul fenomenului de azil Oficiul Naţional pentru Refugiati, se află în contact direct cu structurile Poliţiei de Frontieră şi Autorităţii pentru Străini, în vederea unei soluţionări judicioase a tuturor cererilor de azil. În acest sens, O.N.R. asigură serviciu de permanenţă (24 ore din 24). Conlucrarea cu aceste instituţii se face printr-o serie de protocoale de cooperare care sunt reînnoite periodic. An de an circuitul unei cereri de azil a fost gândit şi discutat permanent prin consultarea atât a specialiştilor din cadrul ONR, cât şi ai celor de la alte structuri implicate în fenomenul azilului.
120

Ibidem

93

Noile reglementării privind statutul şi regimul refugiaţilor permit scurtarea procedurii, soluţionarea rapidă a cererilor evident nefondate şi a abuzurilor, cu toate acestea fiind necesară trecerea la utilizarea sistemelor informatice, care permit compararea rapidă a amprentelor digitale ale solicitanţilor statutului de refugiat, eliminându-se tendinţa unora de a formula cereri de azil sub identităţi diferite. Aceste sisteme vor trebui să includă şi amprentele străinilor depistaţi cu şedere ilegală sau care au trecut fraudulos frontiera. Pentru satisfacerea acestor nevoi autorităţile române au trecut la crearea sistemul informatic EURODAC121 şi la implementarea Regulamentelor Dublin.122

4.3. Politica privind integrarea socială a străinilor
Prin legislaţia în domeniul integrării sunt definite categoriile de străini care beneficiază de programe speciale de integrare. Toate măsurile în domeniu urmăresc susţinerea participării active a străinilor care domiciliază sau au reşedinţa pe teritoriul României, la viaţa socială, economică şi culturală a ţării, contribuind astfel la dezvoltarea unei relaţii bazate pe încredere şi responsabilitate reciprocă între aceştia şi societatea românească. Conform Ordonanţei Guvernului nr.44/2004 privind integrarea socială a străinilor care au dobândit o formă de protecţie în România, integrarea socială reprezintă, aşa cum am afirmat, procesul de participare activă a străinilor care au dobândit o formă de protecţie în România la viaţa economică, socială şi culturală a societăţii româneşti, iar pentru realizarea acestui lucru este necesară derularea unor programe de integrare şi facilitarea accesului la o serie de drepturi economice şi sociale: dreptul la un loc de muncă, dreptul la educaţie, dreptul la asistenţă medicală şi socială şi dreptul la o locuinţă. Străinii înscrişi în programele de integrare participă la sesiuni de acomodare culturală şi consiliere socială si psihologică, după un plan individual de integrare întocmit pentru fiecare persoană adultă, sesiuni organizate şi derulate de personalul Oficiul Naţional pentru Refugiaţi. Autoritatea pentru Străini poate dispune măsura îndepartării de pe teritoriul României (prin emiterea de dispoziţii de părăsire a teritoriului şi prin
121 122

Baza europeană de amprente digitale Au ca scop determinarea statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil introduse într-un stat membru al UE, în Norvegia sau Islanda de un resortisant al unei ţări terţe.

94

returnare forţată) împotriva străinilor intraţi ilegal, a căror şedere în România a devenit ilegală ori al căror drept de şedere a fost anulat sau revocat, şi, după caz, poate dispune măsura interzicerii intrării în România pentru o perioadă determinată. Totodată, Autoritatea pentru Străini pune în executare măsura de siguranţă a expulzării dispusă de instanţa de judecată şi îndepărtează de pe teritoriul naţional străinii declaraţi ca indezirabili de către procurorul anume desemnat de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti. Dispoziţia de părăsire a teritoriului României constituie decizia Autorităţii pentru Străini sau a formaţiunilor sale teritoriale, care obligă un străin să părăsească teritoriul României într-un termen stabilit. Această dispoziţie reprezintă principalul instrument pentru îndepărtarea străinilor de pe teritoriul României şi se bazează pe respectarea benevolă de către cel în cauză a deciziei autorităţilor române.
5200 5000 4800 4600 4400 4200 4000 3800 2004 2005 Dispozitii acordate Iesiti

Figura 4.3. Situaţia dispoziţiilor de părăsire a teritoriului în 2004 şi 2005123

Diferenţa dintre numărul dispoziţiilor de părăsire acordate şi numărul străinilor ieşiţi se justifică prin faptul că aceştia nu au ieşit din ţară în termenul acordat prin dipozitie. Pentru această categorie, Autoritatea pentru Străini ia măsurile necesare depistării şi efectuează demersuri în vederea returnării. În cazul în care străinul nu a părăsit teritoriul României în termenul prevăzut în dispoziţie din motive obiective, se poate emite o nouă dispoziţie la solicitarea scrisă a acestuia. În cazurile prevăzute de lege, împotriva străinilor îndepărtaţi de pe teritoriul României, Autoritatea pentru Străini poate dispune şi măsura interdicţiei de a mai intra pe teritoriul României, indiferent dacă îndepărtarea s-a făcut prin dispoziţie de părăsire sau
123

http://www.mai.gov.ro/Documente/Strategii/MIGRATIA%20SI%20AZILUL%20IN%20ROMANIA %20 %20martie%202006.pdf accesat la data de 03.06.2008

95

escortarea străinului. O altă formă de repatriere a cetăţenilor străini este repatrierea voluntară, o formă modernă de îndepărtare a celor cu şedere ilegală de pe teritoriul unui stat, fiind caracterizată în primul rând de caracteristica de voluntariat a îndepărtării, dar şi de faptul că implicarea autorităţilor, văzute ca forţă coercitivă a statului, se manifestă numai prin asigurarea fondurilor necesare. Analizând aspectele enunţate, putem cu siguranţă afirma că, dacă în anii anteriori România constituia cu preponderenţă un punct de tranzit pentru cetăţenii străini din ţările cu potenţial migrator, în ultima perioadă de timp se constată că ţara noastră devine pe zi ce trece şi o destinaţie pentru această categorie. Prevederile legale şi procedurile existente în domeniul admisiei străinilor este exigent şi oferă autorităţilor române instrumentele necesare realizării unui management adecvat condiţiilor de admisie încă din momentul solicitării vizei de intrare la misiunile diplomatice ale statului român. Observăm că negocierile de aderare a României la Uniunea Europeană au determinat, în ultimii ani, modificări substanţiale ale normelor de drept care reglementează regimul juridic al străinilor şi azilul în ţara noastră, în vederea asigurării conformităţii cu legislaţia comunitară în domeniu şi cu alte instrumente juridice cu caracter internaţional la care statul român este parte. Aşa cum putem remarca, cetăţenii români care doresc să lucreze în străinătate se bucură de o serie de drepturi şi avantaje. Dar ce este important de ştiut, este şi faptul că şi statul român asigură, protecţia cetăţenilor români care lucrează în străinătate. Preocuparea principală a acestei analize a fost în primul rând să identifice tocmai acele acţiuni pe care statul român le-a întreprins din perspectiva controlului migraţiei, relaţionate cu evoluţiile procesului în sine. Este evidentă introducerea unei dimensiuni de dinamică a măsurilor. Interesul nu s-a concentrat în general, asupra politicilor de migraţie, ci mai degrabă de forma pe care o cunoaşte astăzi migraţia românească: emigraţia pentru muncă (indiferent de gradul de clandestinitate sau legalitate pe care îl implică). Perioada de 18 ani despre care vorbim este însă greu de evaluat din perspectiva legislaţiei adoptate. Migraţia este un fenomen dinamic iar unele iniţiative legislative pot fi abandonate dacă devin lipsite de şanse. Prima intervenţie legislativă importantă ar putea fi considerată, aşa cum am văzut cea din 1996. Sunt însă măsuri reactive, care vizează o singură destinaţie (Israelul). Abia în 2000 se încearcă reglementări pe traseele

96

legale cu mediere privată. Intervenţia poate fi caracterizată mai degrabă ca ezitantă cu reveniri şi schimbări la nivel legislativ. Anii 2004-2005 par a marca începutul unei noi etape în preocuparea statului român pentru migraţie. Apariţia legii 248/2005 rivind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinatate, este un semn al schimbării viziunii asupra migraţiei, de la simplista condamnare a migraţiei derulate pe trasee private şi eforturile pentru „blocarea” ei, la încercarea de a răspunde necesităţilor migranţilor, la eforturile de cunoaşte, a proteja, a reglementa, a garanta.

97

CONCLUZII
Am văzut din cele prezentate anterior că strategia naţională a României privind migraţia exprimă principiile generale şi liniile directoare pentru stabilirea politicii statului român în ceea ce priveşte admisia, şederea, părăsirea teritoriului de către străini, imigraţia forţei de muncă, acordarea formelor de protecţie precum şi combaterea imigraţiei ilegale. De asemenea, am stabilit în aceeaşi măsură, că statul român se orientează în direcţia realizării a patru politici: politica privind imigraţia controlată, politica privind prevenirea şi combaterea imigraţiei ilegale, politica privind azilul şi cea privind integrarea socială a străinilor. Putem astfel concluziona că România adoptă o politică activă şi flexibilă în domeniul imigraţiei controlate, adaptată la condiţiile naţionale, regionale şi internaţionale, inclusiv prin atenta monitorizare a admisiei şi şederii străinilor. Un statut special se acordă cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European. Pentru străinii proveniţi din ţări cu potenţial migrator ridicat sunt elaborate proceduri specifice, care includ încheierea de acorduri şi convenţii internaţionale. Pentru o dezvoltare economică durabilă, în concordanţă cu interesul naţional al României, politica în domeniul imigraţiei controlate urmăreşte atragerea şi accesul investitorilor străini. Statul român însă nu a putut oferi sprijin tuturor celor implicaţi în procesul migraţiei şi nu în manieră completă. Şi asta din cel puţin două motive: pe de o parte pentru că migraţia este unul dintre fenomenele totale cu implicaţii în domenii multiple şi influenţată de decizii din cele mai diferite domenii. Pe de altă parte pentru că, în ciuda „impresiei” generale că statul român nu s-a implicat în controlul migraţiei, o mare parte dintre măsurile adoptate în perspectiva integrării în Uniunea Europeană au afectat puternic migraţia românească pentru că, cel puţin destinaţiile majore ale emigraţiei pentru muncă din România sunt state ale Uniunii Europene. În consecinţă, politica privind admisia şi reglementarea şederii în scopul desfăşurării de activităţi comerciale este adresată cu prioritate investitorilor cu potenţial economic ridicat şi implementată de către instituţiile guvernamentale competente în cooperare cu organizaţiile relevante în acest domeniu. Politica privind admisia în scop de

98

muncă oferă posibilitatea accesului pe piaţa muncii a străinilor, luând în considerare atât necesitatea protejării pieţei interne a muncii cât şi interesele de ordin economic ale României, folosind o abordare utilitaristă. În funcţie de cerinţele pieţei muncii, periodic, se elaborează programe speciale vizând facilitarea accesului anumitor categorii profesionale de străini, pentru perioade determinate. Participarea străinilor pe piaţa muncii este susţinută de un set de măsuri de protecţie socială adecvate, în conformitate cu legislaţia română armonizată la standardele Uniunii Europene, precum şi cu cele prevăzute în tratatele, convenţiile şi acordurile la care România este parte. În ceea ce priveşte controlul imigraţiei ilegale, soluţiile durabile de prevenire a imigrării pe scară largă din regiuni dezavantajate ale lumii către continentul european pot implica oferirea de asistenţă în procesul de dezvoltare, acorduri comerciale favorabile pentru ţările cu potenţial migrator ridicat şi creşterea respectului pentru drepturile omului. Autorităţile competente trebuie să implementeze măsuri specifice pentru a creşte nivelul de monitorizare a fluxurilor migratoare ilegale ce afectează teritoriul României. Dacă în anii anteriori România constituia cu preponderenţă un punct de tranzit pentru cetăţenii străini din ţările cu potenţial migrator, în ultima perioadă de timp se constată că ţara noastră devine pe zi ce trece şi o destinaţie pentru această categorie. Prevederile legale şi procedurile existente în domeniul admisiei străinilor este exigent şi oferă autorităţilor române instrumentele necesare realizării unui management adecvat condiţiilor de admisie încă din momentul solicitării vizei de intrare la misiunile diplomatice ale statului român. Un alt aspect pe care l-am constatat în urma acestei lucrări a fost cel referitor la politica în domeniul azilului, care se aplică astfel încât imigranţii economici să nu poată obţine o formă de protecţie în România prin procedura de azil. Fiecare solicitare de azil trebuie procesată şi analizată individual, menţinând durata redusă a procesării solicitărilor. Intervievarea atentă a solicitanţilor de azil de către personal specializat, cu un grad ridicat de experienţă şi având acces la informaţii detaliate despre condiţiile în ţările de origine ale solicitanţilor, precum şi soluţionarea cererilor de azil în etapa judiciară de către judecători deplin calificaţi reprezintă condiţii vitale.

99

Acordarea unei forme de protecţie prin intermediul sistemului de azil se face doar pe baza evaluării individuale a circumstanţelor specifice fiecărui caz. Mecanisme de asigurare a protecţiei împotriva returnării pot fi activate în cazul unor conflicte internaţionale la care România nu este parte. În astfel de situaţii excepţionale autorităţile competente pot abdica de la principiul analizării individuale a cazurilor. Autorităţile cu competenţă în domeniul azilului cooperează pentru asigurarea accesului neîngrădit la procedura de azil, pentru a se asigura că nici o persoană nu e returnată înainte de finalizarea procedurii de azil, pentru respectarea principiului confidenţialităţii şi asigurarea protecţiei datelor personale, pentru identificarea solicitanţilor de azil care nu deţin documente de identitate, pentru a contribui la combaterea terorismului, pentru identificarea şi asigurarea asistenţei necesare a solicitanţilor de azil, în special categoriilor de persoane vulnerabile (victimele persecuţiei pe bază de gen/sex, minori neînsoţiţi, victime ale torturii, persoane în vârstă etc), pentru a contribui la returnarea în siguranţă şi demnitate a solicitanţilor de azil respinşi definitiv şi irevocabil, precum şi în alte domenii relevante ale azilului. Dintr-o altă perspectivă, măsurile luate în domeniul integrării străinilor urmăresc, în principal, angajarea în muncă, accesul la sistemul de asigurări sociale şi asigurări sociale de sănătate, accesul la o locuinţă, accesul la servicii medicale, la educaţie şi învăţarea limbii române şi facilitarea integrării culturale, menţinând în acelaşi timp identitatea culturală a străinilor. Politica în acest domeniu exprimă dorinţa statului român de a susţine potenţialul individual al persoanelor interesate, pentru ca străinii să devină membrii activi ai comunităţilor locale şi să contribuie la dezvoltarea societăţii româneşti în general. Responsabilitatea pentru coordonarea programelor de integrare pentru refugiaţi şi alte persoane cărora le-a fost acordată o formă de protecţie revine Oficiului Naţional pentru Refugiaţi, ca structură specializată, responsabilă de implementarea politicilor Guvernului României în domeniul azilului, în timp ce implementarea practică a programelor de integrare este realizată de către această structură în colaborare cu autorităţile centrale, autorităţile locale şi organizaţiile neguvernamentale. Recunoscând faptul că dobândirea cetăţeniei române poate facilita procesul de integrare a străinilor, statul român asigură accesul tuturor străinilor care domiciliază sau

100

au reşedinţa pe teritoriul României la procedura de obţinere a cetăţeniei române. Este de o importanţă majoră ca persoanele implicate în acest domeniu, fie ele funcţionari publici la toate nivelurile, publicul larg sau străinii înşişi, să fie conştiente în permanenţă de importanţa sprijinirii procesului de integrare. Pe fondul dezvoltării pe care migraţia internaţională a cunoscut-o în România în perioada recentă, şi mai ales a manifestării efectelor sale, întrebări legate de rolul pe care statul român l-a jucat, îl joacă sau îl poate juca în migraţie sunt tot mai frecvente. Migraţia internaţională, în condiţiile în care vorbim despre milioane de români în afara graniţelor, nu poate fi neglijată la nivelul politicilor de migraţie. Deşi ideea protecţiei cetăţenilor români care lucrează în străinătate prin intermediul acordurilor bilaterale apare explicit la nivel de legislaţie încă din anii 2000 şi statul român îşi construieşte un aparat instituţional care să faciliteze şi să gestioneze migraţia legală pentru muncă, totuşi, numărul acordurilor bilaterale poate fi apreciat mai degrabă ca redus. . De asemenea, în vederea alinierii legislaţiei naţionale la acquis-ul comunitar este necasar să precizăm că statul român are o viziune unitară asupra fenomenului migraţiei, şi urmăreşte asigurarea unor proceduri mai bine coordonate, reducerea birocraţiei generată de faptul că imigrantul relaţionează cu o singură instituţie, precum şi, cel mai important, un consum raţional de fonduri financiare, resurse umane şi materiale. Principala problemă care ar trebui rezolvată se referă la necesitatea ca autorităţile române să îşi asigure, cât mai urgent, capacitatea instituţională de îndeplinire a obligaţiilor de stat membru, precum şi de gestionare eficientă a problematicii din ce în ce mai complexe, în domeniul migraţiei şi azilului, la nivel naţional

101

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE
ALBU A.D.- Migraţia internaţionalã a forţei de muncã, ed. Ştiinţificã şi Enciclopedicã, Bucureşti, 1987 ALEXANDRU MONICA, VINTILĂ MIHĂESCU - Între România şi Italia: traiectorii migratoare din revista Societatea Reală nr. 4/2006 ANDREESCU DANIELA – NICOLETA, TEODORESCU AUREL - Emigraţia în scop de muncă a românilor după 1990, ed. Yes SRL, Bucureşti, 2004 CONSTANTIN VALENTIN, Documente de bază ale comunităţii şi Uniunii Europene, ediţia a II a, ed. Polirom, Iaşi, 2002 CONSTANTINESCU MIHAI, IORGOVAN ANTONIE, MURARU IOAN Constituţia României revizuită comentarii şi explicaţii, ed. All Beck, Bucureşti, 2004 DADUSH URI - Relaţia de cauzalitate între procesul migraţiei şi dezvoltarea la nivel global, ed. Jorens, Bruxelles, 2004 w. The Status Quo, ed. Yves Jorens, Munchen, 1998 DEX, ediţia a II-a, editura „Univers enciclopedic”, Bucureşti, 1998 DIMINESCU DANA - Circulaţia românilor după 1989, Editura YES SRL, Paris, 2004 DOBRE D. - Români în exil, emigraţie şi diaspora, ed. Pro Historia, Bucureşti, 2000 DRǍGOI V., ALEXANDRU C. - Migraţia şi azilul in contextul aderării României la Uniunea Europeană, ed. Ministerului de Interne, Bucureşti, 2002 DRĂGUŢ AUREL - Migraţia internaţionalã şi problemele dezvoltãrii, ed. Politicã, Bucureşti 1981 GARSON J.P., LOIZILLON A. - Changes and Challenges: Europe and Migration from 1950 to the Present, Bruxelles, 2003 GHOSH B. HUDDLED - Masses and Uncertain Shores, Insights into Irregular Migration, International Organization for Migration, Martinus Nijhoff, 1998 GREENWOOD MICHAEL J. - The Early History Of Migration Research, ed. International Regional Science Review, 2003 IDU NICOLAE şi ZAMFIRESCU IULIA - Costuri şi beneficii ale aderării la Uniunea Europeană pentru ţările candidate din Europa Centrală şi de Est, ed. Institutul European din România, Bucureşti, 2001

102

IDU NICOLAE - Analiza comparativă a stadiului negocierilor în vederea aderării la Uniunea Europeană a statelor candidate din Europa Centrală şi de Est, ed. Institutul European din România, Bucureşti, 2001 KHALED FOUAD ALLAM – Musulmanii în Europa creştină, ed. La Repubblica, 2004 LAZĂROIU SEBASTIAN - Migration trends în Selected Applicant Countries, ed. IOM, Viena, 2003 LĂZĂROIU SEBASTIAN - Migraţia circulatorie a forţei de muncă din România. Consecinţe asupra integrării europene, Bucureşti, 2003 PIORE MICHAEL J. - Birds of Passage: Migrants Labour and Indutrial Societies, Londra, 1979 PREDA MARIAN - Politicile sociale ale Uniunii Europene, ed. Institutul European din România, Bucuresti, 2002 PUIU AL. - Relaţii economice internaţionale, ed. Didacticã şi Pedagogicã, Bucureşti 1983 RITLI LASZLO, Dreptul la libera circulaţie a persoanelor în Uniunea Europeană, Facultatea de Ştiinţe Politice şi Ştiintele Comunicării, Universitatea din Oradea, 2004 SANDU D. - Migraţia transnaţională a românilor din perspectiva unui recensământ comunitar, din revista Sociologie Românească, Bucureşti, 2003 SANDU D., RADU COSMIN, CONSTANTINESCU M., CIOBANU O.- A country report on Romanian migration abroad: stocks and flows after 1989 SANDU D. - Locuirea temporară în străinătate. Migraţia economică a românilor: 19902006, ed. FSD, Bucureşti, 2006 SEE ABELLA - World Migration, ed. IOM, Geneva, 2003 ŞTEFĂNESCU TUDOR - Politicile Sociale ale Uniunii Europene, ed. Institutul European din România, Bucureşti, 2002 TOANCHINÃ CAMELIA - Migraţia internaţionalã şi politicile sociale,ed. Lumen, Iaşi 2006 TRUICĂ GILDA, GEANĂ ELENA - Repere şi puncte de vedere referitoare la dezbaterea privind viitorul Uniunii Europene,, ed. Institutul European din România, Bucureşti, 2001

103

UNDP Moldova - Economic Policies for growth, employement and poverty reduction, 2005 van KRIEKEN PETER J. - The Migration Acquis Handbook, ed. T.M.C. Assre Press, Haga, 2001 SITE-URI : http://www.alternativesociale.ro/_images/servicii_sociale/publicatii_si_resurse/UNICEF &AAS_Studiul_national_SA.pdf http://www.armyacademy.ro/revista4/rev4_art6.html http://www.avocaturaemigrare.ro/serviciu.aspx?sID=2 http://www.cdep.ro/pls/steno/steno.stenograma?ids=6010&idm=1,39&idl=1 http://www.ectap.ro/articole/142.pdf http://www.ectap.ro/articole/211.pdf www.europa.eu.int www.europa.eu.int/comm/employment_social/fundamri/movement/studies:“Migration 9. in Europe:Lessons from the Past” http://www.idee.ro/holocaust/pdf/emigrare.pdf http://irx.sagepub.com/cgi/content/abstract/26/1/3 http://www.iccv.ro/romana/revista/rcalvit/pdf/cv2004.3-4.a08.pdf www.mie.ro http://www.migrationonline.cz http://www.migratie.md/news/901/ http://209.85.129.104/search?q=cache:qJ1B1RV5Y9sJ:www.mae.ro/index.php%3Funde %3Ddoc%26id %3D29671+migratia+in+australia&hl=ro&ct=clnk&cd=2&gl=ro&client=firefox-a http://www.psdm.md/ro/centert.asp?page=27&idDocument=463 http://ro.altermedia.info/minoritati/imigratia-culturi-in-miscare_2793.html http://news.softpedia.com/news/1/2004/May/8239.shtml din data de 12.02.2008 http://www.sferapoliticii.ro/sfera/116-117/art11-dragulin.html http://www.sociologieromaneasca.ro/1999/articole/sr1999.3-a1.pdf

104

ARTICOLE SI TEXTE DE LEGE: 1. Decizia Curţii Constituţionale nr. 631 din 24 noiembrie 2005 publicată în Monitorul Oficial nr. 1127 din 14 decembrie 2005, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 112/2001 privind sancţionarea unor fapte săvârşite în afara teritoriului ţării de cetăţeni români sau de persoane fără cetăţenie domiciliate în România 2. Decretul de Lege 10/1990 privind regimul paşapoartelor şi al călătoriilor în străinătate. 3. HOTĂRÂRE nr. 1326 din 19 august 2004 pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 737/2003 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, publicată în Monitorul Oficial nr. 792 din 27 august 2004 4. Hotărârea de Guvern 384/2001, privind protecţia cetăţenilor români ce lucrează în străinătate, ce abrogă Ordinele 311 şi 439 din 1996. 5. Legea 248/2005, privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate. 6. Ordonanţa de Urgenţă nr. 86/2001, pentru modificarea art.14 alin.(1) lit.e) din Ordonanţa Guvernului nr.65/1997 privind regimul paşapoartelor în România

105

ANEXA 1 Decretul Lege 10 din 8 ianuarie 1990: liberalizarea paşaportului Art. 1 Cetăţenii români, fără deosebire de rasă, naţionalitate, sex, limbă, religie, convingeri politice, ocupaţie, se bucură de dreptul de a călători liber în străinătate. Art. 2 Fiecare cetăţean român are dreptul la eliberarea unui paşaport pe baza căruia să poată călători în străinătate, vizele române de intrare-ieşire fiind desfiinţate. Prin hotărâre a guvernului se vor stabili sumele ce se asigură, prin schimb valutar, cetăţenilor români care călătoresc peste graniţă. Art. 5 Paşaportul dă dreptul la ieşirea şi intrarea în ţară prin toate punctele de frontieră deschise traficului de călători, precum şi prin locurile stabilite prin înţelegeri internaţionale la care România este parte. Art. 6 În străinătate paşaportul dovedeşte identitatea, cetăţenia titularului, dând dreptul la protecţie şi asistenţă din partea misiunilor diplomatice şi a oficiilor consulare ale României.

106

ANEXA 2 Obligaţiile cetăţenilor români pe perioada şederii lor în străinătate (Legea 248/2005, art. 5) Art. 5 Pe perioada şederii lor în străinătate, cetăţenii români au următoarele obligaţii: a) să respecte legislaţia României şi să nu desfăşoare activităţi de natură să compromită imaginea României ori care să contravină obligaţiilor asumate de România prin documente internaţionale; b) să respecte legislaţia statului în care se află, precum şi scopul pentru care li s-a acordat dreptul de a intra şi, după caz, de a rămâne pe teritoriul statului respectiv, în condiţiile stabilite prin legislaţia acestuia sau prin documentele internaţionale încheiate cu România; c) să depună toate diligenţele în vederea acordării de ajutor cetăţenilor români aflaţi în dificultate pe teritoriul statului pe care se află, informând cu privire la astfel de situaţii misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României din statul respectiv; d) în cazul stabilirii reşedinţei sau a domiciliului în străinătate, să informeze cea mai apropiată misiune diplomatică sau oficiu consular al României; e) să informeze cea mai apropiată misiune diplomatică sau oficiu consular al României cu privire la orice schimbare intervenită în starea lor civilă.

107

ANEXA 3 Acordurile semnate de România în domeniul circulaţiei forţei de muncă Ţara Germania Anul Acord 1991 Convenţia dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Federale Germania privind trimiterea de personal român din întreprinderi cu sediul în România pentru a activa pe baza de Germania 1992 contracte de lucrări. Convenţia dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Federale Germania în legătura cu ocuparea forţei de muncă pentru ridicarea cunoştinţelor profesionale şi de limbă (Convenţie privind Republica Libaneză Germania 1999 1995 personalul muncitor oaspete) Acordul dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Libaneze privind utilizarea forţei de muncă Înţelegere între Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale din România şi Oficiul Federal al Muncii din Republica Federală Germania privind angajarea de lucrători români pentru o activitate cu durată Elveţia Ungaria Ungaria 2000 2001 2001 determinată în Republica Federală Germania Acordului dintre Guvernul României şi Consiliul Federal Elveţian cu privire la schimbul de stagiari Acordul dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Ungare privind schimbul de stagiari Acordul dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Ungare privind angajarea lucrătorilor sezonieri Acordul dintre Guvernul României şi Guvernul Marelui Ducat de Luxemburg privind schimbul de stagiari Acordul dintre România şi Regatul Spaniei pentru reglementarea şi organizarea circulaţiei forţei de muncă între cele două state Acordul dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Portugheze Franţa 2004 privind şederea temporară în scopul angajării lucrătorilor români pe teritoriul Republicii Portugheze Acordul dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Franceze cu privire la schimburile de stagiari

Luxemburg 2001 Spania Portugalia 2002 2002

108

Germania

2005

Înţelegerea dintre Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei din România şi Agenţia Federală a Muncii din Republica Federală Germania cu privire la medierea lucrătorilor români pentru prestarea unei activităţi cu durată determinată în Republica Federală Germania Acordul dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Italiene

Italia

2006

privind reglementarea şi gestionarea fluxurilor migratorii în scop Tabel 1- Acordurile semnate de România în domeniul circulaţiei forţei de muncă

Anexa 4 Atribuţii ale Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale privind protecţia cetăţenilor români care lucrează în străinătate (conform HG 1326/2004) 1. promovează, în colaborare cu celelalte instituţii competente, măsuri de asigurare şi protejare a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor români care lucrează în străinătate, precum şi de prevenire a abuzurilor de orice fel la adresa acestora; 2. facilitează menţinerea unei legături permanente cu ţara a cetăţenilor români care lucrează în străinătate, astfel încât aceştia să îşi poată exercita drepturile constituţionale; 3. asigură consultanţă în litigii şi conflicte de muncă, în scopul respectării drepturilor cetăţenilor români care lucrează în străinătate, potrivit legislaţiei aplicabile în statul respectiv; 4. acordă sprijin, pe lângă autorităţile competente, în vederea rezolvării problemelor de muncă şi sociale cu care se confruntă românii care lucrează în străinătate; 5. monitorizează, în colaborare cu Ministerul Afacerilor Externe, aplicarea acordurilor, convenţiilor şi înţelegerilor încheiate de Guvernul României şi guvernele altor state, precum şi a tratatelor internaţionale încheiate în numele României; 6. promovează acţiuni de informare şi conştientizare privind riscul muncii ilegale şi al lipsei asigurărilor sociale; 7. pregăteşte condiţiile pentru integrarea în Uniunea Europeană şi pentru accesul, după aderare, al cetăţenilor români pe piaţa forţei de muncă a Uniunii Europene; 8. propune modificarea şi, după caz, completarea legislaţiei naţionale în domeniul protecţiei cetăţenilor români care lucrează în străinătate.

109

Powered by http://www.referat.ro/ cel mai tare site cu referate

110

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->