Despre relatiile interpersonale si rolul acestora in dezvoltarea psihologica a individului

Relatiile interpersonale au constituit dintotdeauna mediul optim de dezvoltare a oricarei fiinte

umane. Si cnd spun asta, ma refer la acel tip de relatie interpersonala definita ca o relatie
interpsihologica, directa, reciproca, care se desfasoara att n plan constient ct si n plan
inconstient. Nu putem sa ne dezvoltam ca oameni n afara relatiilor cu alti semeni de-ai nostri.
Cazurile rare de copiii crescuti de animale confirma aceasta ipoteza: lipsa interactiunilor umane
duce la nedezvoltarea acelor abilitati specific umane, gndirea, limbajul, sociabilitatea etc.
Deasemeni, unele cazuri de copii institutionalizati, n trecut, au aratat ca lipsa unui contact
psihologic intim ntre copil si un adult, prezent n mod constant, duce la o slaba dezvoltare
psihologica si chiar fizica. Copii institutionalizati aveau adesea o greutate sub normal si repere
psihologice de dezvoltare sub vrsta cronologica. Depresia anaclitica este un fenomen descris la
copiii foarte mici, privati de afectiunea si atentia materna.
Relatiile interpersonale cu parintii au un rol pivotal in dezvoltarea individului si a tipului de relatii pe
care le va stabili ulterior cu alti indivizi de-a lungul vietii. Multe din datele interne ale fiecaruia
individ se capata in cadrul acestora relatii primare. De exemplu, stima de sine. Daca unui copil i se
repeta, sub diverse moduri, mai mult sau mai putin explicite, ca el sau ea nu este capabil de a
face un lucru cum trebuie, daca este criticat tot timpul, daca este in permanenta comparat cu cei
care au performante mai bune (parintii sau fratii mai mari) sau daca pur si simplu nu este lasat a
se descurce singur in diverse situatii potrivite vrstei, atunci copilul respectiv va dezvolta o
nencredere n sine, se va ndoi toata viata de propriile lui capacitati de a face fata, de a se
descurca. Iar relatiile pe care le va stabili cu alti indivizi, de-a lungul vietii, vor fi probabil de tip
dependent, submisiv, in care va fi tentat sa atribuie celorlalti o pricepere, putere si importanta mai
mare decat lui nsusi. Un alt exemplu este cel al copiilor care au crescut privati de o minima
afectiune. La rndul lor, adulti fiind, vor fi incapabili sa ofere altora afectiune. Copiii care au fost
abuzati psihic, fizic sau sexual, vor deveni niste adulti cu o stima de sine scazuta, mpovarati de
grave sentimente de vinovatie, ura si neputinta, bntuiti de depresii permanente sau periodice,
incapabili de a construi relatii armonioase cu parteneri lor. Unii vor deveni la rndul lor niste
abuzatori, nefiind capabili de a relationa dect n jurul ideii de suferinta, de umilinta a celuilalt,
dupa modelul relatiei cu proprii parinti.
Chiar si n cazurile mai putin dramatice si patologice, modelul relatiei cu parintii si modelul relatiei
dintre dintre parinti vor ramne un model important, ce-i drept inconstient, pe baza caruia se vor
construi viitoarele relatii. In general, cu ct un individ este mai important, mai semnificativ pentru
noi din punct de vedere emotional, cu att relatia noastra cu aceasta este mai asemanatoare cu
relatia cu parintii. Relatiile mai periferice sunt mai libere de asemenea influente.
In orice relatie, inclusiv in relatia primara cu parintii, exista doua dimensiuni al carui raport se
poate modifica n timp: dimensiunea afiliativa, de apropiere, de atasament si dimensiunea
individualizanta, de distantare, de auto-sustinere. Initial, prima dintre aceste dimensiuni este
singura prezenta n mod evident, copilul simtindu-se una cu parintele. Abia la o vrsta ceva mai
mare ncepe copilul sa realizeze ca exista o lume n afara lui, ca mama nu face parte din el si el
nu face parte din mama lui. Se cheama ca a nceput desprinderea din starea de fuziune
psihologica. Procesul va continua, cu perioade de progres accentuat si perioade mai calme, pna
la vrsta adulta, cnd se presupune ca ar trebui sa se atinga o stare de relativa independenta
psihologica a individului fata de parinti. Adolescenta este una din perioadele cele mai dinamice de

pe parcursul acestui proces de individualizare, n care tnarul simte nevoia sa de desprinda, chiar
si n modul cel mai dureros, de modelul parental, pentru a-si afirma personalitatea.
Asa cum spuneam mai sus, nu numai relatia dintre parinti si copii este importanta pentru
dezvoltarea acestora din urma, dar si tipul de relatie dintre parinti. Sa nu uitam ca atunci cnd
intram n viata de cuplu, primul si cel mai important model pe care l avem este cel al relatiei de
cuplu dintre parintii nostri. Daca aceasta relatie a fost, sa zicem, una extrem de traditionala,
bazata pe roluri bine conturate ale fiecaruia dintre parteneri, foarte probabil ca si noi, la rndul
nostru, vom cauta un partener cu care sa putem reproduce acelasi tip de relatie traditionala. De
aceea se spune ca n fiecare casnicie sunt de fapt trei casnicii, fiecare partener venind de acasa
cu modelul casniciei parintilor, pe care va incerca sa il reproduca sau, dimpotriva, sa l exluda pe
cat de mult posibil si n propria casnicie.
In sfrsit, n cadrul aceleiasi familii, mai exista o a treia categorie de relatii, si anume cele dintre
frati. Locul pe care fiecare dintre frati l are n ierarhia copiilor influenteaza nu numai tipul de relatii
interpersonale pe care fiecare l va dezvolta mai trziu, dar si personalitatea lor, ntr-o anumita
masura. Se spune adesea despre copiii singuri la parinti ca sunt mai egoisti, mai putin cooperanti,
mai putin sociabili etc. Pe de alta parte, experienta de frate mai mare poate contribui fie la
dezvoltarea unui simt crescut de responsabilitate, fie la aparitia unei atitudini resentimentare, de
revendicare, legata de preocuparea excesiva a parintilor de nevoile fratilor mai mici. In cazul
mezinului, acesta creste n snul familiei avnd o experienta complet diferita de a fratilor mai mari.
Sentimentul de ocrotire si preocupare din partea ntregii familii pot contribui la dezvoltarea unui
sentiment de securitate deosebit de puternic. Alteori nsa, postura de cel mai mic din familie poate
predispune la aparitia unei personalitati slabe, dependente, permanent framntate de ndoieli si
incertitudini visavis de capacitatea proprie de realizare. Nu n ultimul rnd, copilul mijlociu creste
adesea avand sentimentul ca este uitat undeva la mijloc. Cei care studiaza familiile (in special
terapeutii de familie) au constatat ca adesea cuplurile sunt formate din oameni care au avut
aceeasi pozitie in ierarhia fraternala si deci o experienta similara in cadrul familiei de origine.
In familiile extinse, acestor tipuri principale de relatii, copil-parinte, parinte-parinte, copil-copil, li se
adauga si cele datorate prezentei bunicilor. Relatiile nepoti-bunici au fost oarecum neglijate de
psihologi, fiind fie expediate usor sub pretextul unei lipse de specificitati, fie percepute prin prisma
unor sabloane de tipul bunicii sunt cei care i rasfata pe nepoti. In fapt, rolul acestora este mult
mai complex. Uneori, ei reprezinta adevarati parinti de substitutie, n cazul absentei fizice sau
psihologice a unuia sau ambilor parinti, care impun copiilor un mod particular de raportare la
conceptul de autoritate, apartenenta, securitate, afectivitate, etc. Alteori bunicii joaca rolul
de buffer sau de tampon-mediator ntre parinti si copii, imprimnd relatiei dintre acestia anumite
caracteristici.
Toate aceste relatii intrafamiliale (copil-parinte, parinte-parinte, frate-frate, nepot-bunic) se
constituie ca modele si repere n termeni de valori morale (sa nu minti), valori interpersonale (sa
fii intotdeauna cinstit cu ceilalti) orientare sociala (nu e bine sa te bagi in grupuri, partide sau
organizatii etc.), implicare sociala (e important sa ii ajuti pe altii), samd. Chiar daca procesul de
implinire a personalitatii unui individ nu se termina niciodata pe deplin, baza acestui proces are loc
in primii ani de viata (cei sapte ani de acasa) si in perioada de pna la desprinderea tanarului de
familie. Intr-un anumit sens, influenta familiei continua si dupa aceea, fie direct (tanarul lungeste
mult perioada de dinaintea desprinderii, in special din motive economice, fie ramane in contact
strns cu familia, din aceleasi motive economice sau conjuncturale), fie indirect, prin intermediul a

ceea ce psihanalistii numesc introiectii, modele si seturi de valori preluate din exterior si
interiorizate sub forma unor modele sau valori devenite personale.
Atunci cand vorbim de impactul primelor instante de relationare asupra dezvoltarii individului, ca
individ de sine statator si ca partener social, trebuie sa luam in considerare si relatiile din afara
familiei. Vorbim aici de rolul celor de aceeasi vrsta prieteni, colegi, vecini etc. in dezvoltarea
procesului de socializare. In interactiunea cu cei de o vrsta, copiii invata sa devina atat
cooperanti ct si competivi, invata sa se raporteze la ceilalti ca la niste egali (in cazurile fericite) si
isi contureaza o imagine de sine care tine cont nu numai de ceea ce reprezinta copilul in cadrul
sistemului familial, ci si in cadrul mai largit al micro-societatii in care traieste. Copilul nu se poate
simti dect incomplet si neimplinit in raport cu adultul perfect; dar in relatia cu cei de aceeasi
vrsta, el se poate simti competent, adecvat, capabil.
De asemeni, in afara relatiilor cu cei din aceeasi categorie de vrsta, exista relatiile privilegiate cu
anumiti adulti profesori, antrenori, preoti, etc. oameni cu un anumit statut de la care copilul
preia, sub forma unor deziderate sau modele de urmat, anumite caracteristice ale acestora.
Uneori, aceste relatii privilegiate nici macar nu se desfasoara n plan real: cu totii am avut ca
model, la un moment dat al vietii noastre, un erou de desene animate, un sportiv de performanta,
un savant, un ndraznet, un cutezator sau cel putin un personaj fascinant.
Nu n ultimul rnd, discutia despre modelele de relationare timpurie si impactul lor asupra stilului
interpersonal de mai trziu trebuie sa mentioneze si acele aspecte care tin de caracteristicile
grupului de apartenenta. Apartenenta la unul dintre cele doua sexe influenteaza foarte mult, prin
intermediul interventiilor educative si corective ale parintilor, profesorilor etc., a raspunsurilor
venite din partea celorlalti, evaluarea unui comportament interpersonal ca fiind adecvat sau
dimpotriva. Astfel, unele comportamente vor fi ntarite, iar altele extinse. De exemplu, un baietel
care plnge pentru ca i-a fost luata jucaria de catre un alt baietel s-ar putea sa fie luat n derdere
de tatal sau sau de un alt coleg de joaca pentru aceasta atitudine de fetita, fiind n acelasi timp
ncurajat sa si recapete jucaria prin forta. Apartenenta la o clasa sociala poate de asemenea sa
joace un anumit rol n dezvoltarea unei anumite imagini de sine si tip de relatie preferata. De
exemplu, un copil provenit dintr-o familie modesta de muncitori necalificati s-ar putea simti jenat sa
se joace cu copii proveniti dintr-o familie mai nstarita, daca cei din familia sa sau cei care asista
ntmplator la asemenea scene fac din discrepanta sociala a copiilor un subiect de discutie si de
discriminare. Incetul cu ncetul, un asemenea copil ar putea dezvolta o constiinta de sine marcata
de sentimentul de insuficienta, inabilitate, incompetenta, n raport cu cei din clasele sociale
superioare.

Relaiile interpersonale pot fi definite drept acele raporturi sociale dintre doi
sau mai muli oameni caracterizate, n general, de utilizarea minim a
etichetelor stereotipe, de existena unor reguli [...] unice i idiosincratice i de
un grad nalt de schimb informaional. n general, relaiile interpersonale se
realizeaz ntre dou sau mai multe persoane, care se afl n poziii de
proximitate n care interactioneaz sau se influeneaz reciproc.
DEFINITIE: Relatiile interpersonale sunt un caz particular al relatiilor sociale si reprezinta legaturi
psihologice, constiente si directe intre oameni.
Caracterul psihologic

al legaturii arata ca avem de-a face cu doua surse psihice, ambele inzestrate cu toata gamafunctiilor,
insusirilor, starilor si trairilor psihice;
Caracterul constient
al legaturii arata faptul ca pentru a intra in relatii de tip interpersonal, oamenii trebuie sa fieconstienti, adica
sa isi dea seama unii de altii, de existenta, nevoile si insusirile lor, de natura si scopul relatiilor carese
stabilesc intre ei.
Caracterul direct
al legaturii arata ca relatiile interpersonale sunt de tipul fata in fata , presupun realizarea unuicontact
perceptiv minim intre parteneri; pe baza acestui criteriu diferentiem relatiile interpersonale de toate
celelalterelatii care sunt mediate (fie de surse nepsihologiece: telefon, internet, etc, fie de surse psihice
relatia dintre doua persoane mediata de o a treia)
Caracter etic, moral
prin intermediul lor, omul urmareste realizarea binelui sau raului, fie in raport cu sine, fie inraport cu
ceilalti; prin ele, comportamentul se valorizeaza, adica devine pozitiv sau negativ, acceptat sau respins
din punct de vedere social.
Caracter formativ
prin raportare la ceilalti oamenii reusesc nu doar sa-si cunoasca semenii, ci sa isi constientizeze partile
slabe, pe cele tari, limitele, etc Oamenii se pot si modela in functie de ceilalti.