Sunteți pe pagina 1din 12

Curs Morala an III, sem.

I
NOTIUNI DE MORALA CRESTINA
Crestinismul presupune o doctrina si o viata traita conform credintei si conform iubirii. Religia
prezinta o serie de rigori care la prima vedere par a fi destul de dificile. Prin acestea, Dumnezeu ajuta firea
umana sa se orienteze catre ceea ce este mai esential. Religia presupune o viata traita conform cu credinta si
cu doctrina.Toate invataturile sunt puse in slujba unui mod de viata, conform cu credinta si cu
doctrina.Adevarurile de credinta trebuiesc sa fie traite si experimentate. Nu toate pot fi traite de fiecare om
in aceiasi masura.
Sfantul Grigorie de Nyssa spune ca Energiile bune ale lui Dumnezeu trebuie sa fie imitate pe cat
posibil in viata. Trebuiesc urmate toate cele ce le-am vazut la Mantuitorul, dar sa imitam numai cat putem.
Fata de cele pe care nu le putem imita trebuie sa avem respect. Crestinul are responsabilitatea de a-si
impropia toate cate vede la Mantuitorul. Omul nu trebuie sa ajunga la disperare pentru ca nu reuseste sa
imite dimensiunile lui Dumnezeu. Invatatura despre Sfanta Treime este foarte greu de imitat, dar taina poate
sa fie cinstita cu usurinta.
Preocuparea teologiei morale consta in modul de gandire al adevarurilor de credinta. Mantuirea are
doua aspecte. Cel obiectiv si cel subiectiv. Aspectul obiectiv consta in tot ceea ce a infaptuit Mantuitorul
pentru toata omenirea din toate timpurile, iar cel subiectiv consta in modul in care fiecare persoana participa
la taina mantuirii in Iisus Hristos. Fiul lui Dumnezeu isi asuma firea umana si realizeaza tipul autentic de om
(noul Adam).
In masura in care fiecare om se impartaseste de Hristos, acesta se regaseste in procesul de refacere a
lui Adam cel Nou. Fiul lui Dumnezeu a mantuit tot ceea ce si-a asumat, adica firea umana. Este ca o
recunoastere a unei noi antropologii. Toti cei care cred si se impartasesc in Iisus Hristos, fac parte din
procesul manturirii. (Aspectele dogmatice cu privire la acest lucru sunt de factura protestanta si au aparut la
noi in anul 1905). Ideea ca ne mantuim scapand de niste obligatii, nu este suficienta.
Mantuirea prin credinta si prin fapte bune este asemenea unei experieiri. Faptele omenesti sunt
obiectul moralei, iar caracterul lor moral sau imoral este redat de relatia sau de lipsa de relatie pe care
acestea le au cu persoana care le savarseste.
TIPOLOGIA CUVANTULUI MORALA
Morala Crestina este aceeasi cu Etica Crestina. In manualele teologice romanesti nu se face o
diferenta intre etica si morala. In celelalte limbi europene s-a facut distinctie intre cei doi termeni, insa noi
vom considera ca morala si etica sunt identice.
Etica este o disciplina care nu este normativa. Ea prezinta in mod impartial anumite principii ale
moralitatii.
Morala a fost inteleasa ca o disciplina legata de un anumit grup social, sistem, mod de a te comporta,
ca disciplina ce prescrie normele ce sunt de urmat, mai mult sau mai putin obligatorii.
Cuvantul ETICA vine din grecescul , care inseamna comportament.Pe vremea lui Homer,
, mai ales la plural, insemna locul unde oamenii sau animalele aveau parte de o anumita siguranta.
Acolo, omul isi gaseste siguranta existentiala. Omul poate alege care dintre normele cu care intra in contact
sunt bune de urmat. Discernamantul este o virtute mai mare decat iubirea.
Cuvantul Morala, vine din latinescul moralis, care dealtfel provine de la mos-moris.
Seneka foloseste pentru prima oara termenul de filosofie morala. Noi consideram ca cele doua
notiuni sunt sinonime si o vom folosi pe cea cu termenul de morala.
Obiectul teologiei morale este determinat de faptele omenesti constiente si libere, omportamerntul
si automatismele care, la prima vedere nu ar putea sa faca obiectul moralei crestine. Obiectul moralei
crestine poate fi considerat si de catre gandirea sau faptele omului.
In ceea ce priveste metodica putem spune ca sunt utilizate toate metodele de cercetare: analiza,
observatia, deductia, demonstratia si verificarea. Continutul si mesajul moralei crestine nu este produsul
doar acestor metode.
Morala raporteaza toate fenomenele la anumite valori (la revelatia lui Dumnezeu) si in functie de
aceste valori,ea apreciaza faptele. Morala crestina apreciaza faptele, cuvintele si gandurile omului, raportate
la norme, la reguli, la principii si chiar la viata lui Hristos. Morala crestina cauta sa dea calitate si
perspectiva faptelor umane, ea urmarind sa dea o orientare omului. Morala crestina este disciplina care
stabileste in mod sistematic, metodic, si critic normele prin care omul urmareste infaptuirea binelui normal.

Curs Morala an III, sem. I


MORALA CRESTINA DISCIPLINA TEOLOGICA
Izvorul principal al Moralei Crestine este REVELATIA DUMNEZEIASCA, nu ratiunea umana. Pentru a
realiza obiectivul , morala foloseste alte materii precum dreptul, filosofia, si alte materii conexe, insa
fundamentul sau este revelatia divina. Revelatia divina si disciplinele teologice orienteaza faptele omenesti
spre scopul final al omului, care este mantuirea.
Teologia morala este disciplina, care pe baza revelatiei dumnezeiesti transmisa prin Sf Scriptura si
Sf Traditie si propovaduita in Biserica, infatiseaza in mod sistematic, norme dupa care trebuie sa se conduca
omul, spre a ajunge la scopul sau ultim, care este asemanarea cu Dumnezeu, Binele Suprem, si fericirea
vesnica in Imparatia lui Dumnezeu.
Fericirea in Dumnezeu este perpetua si nu o gasim decat in Imparatia lui Dumnezeu. Obiectivul final
al moralei,este Imparatia lui Dumnezeu, respectiv fericirea vesnica. In cadrul Moralei crestine avem niste
repere foarte precise dupa care ne putem orienta. In orice sistem etic putem observa ca oamenii se gasesc
intr-un monolog. Islamicii au o etica conjuncturala.
Poruncile sunt expresiile Celui care ne iubeste.
Teologia morala nu consta intr-un cuantum de cunostinte, referitoare la viata personala,
duhovniceasca a omului, ci este o expunere sistematica, pe baza revelatiei, a principiilor si a normelor, in
functie de care trebuie sa se calauzeasca omul, aceste norme nefiind produse ale vietii omenesti, ci adevaruri
cuprinse de mintile iluminate de har.
Revelatia lui Dumnezeu nu are un caracter temporar, ea fiind data odata pentru totdeauna.
Exigentele din dialogul cu Dumnezeu nu sunt doar pentru o anumita perioada si epoca.
Teologia morala propune omului un scop transcendent, etern, in lumina caruia faptele omenesti vor
putea fi evaluate. Morala crestina va arata adevarurile morale ce pot duce la eternizare.
CARACTERISTICILE MORALEI
1.Morala isi intemeiaza intregul continut pe revelatia Divina, si autoritatea Dumnezeiasca.
Exigentele moralei apar ca porunci. Poruncile avand autoritate divina se impun moralei ca un imperativ.
Morala crestina cuprinde adevaruri pe care omul nu le-ar cunoaste natural. Toate acestea contribuie la
asigurarea caii spre Imparatia lui Dumnezeu.
2.Morala foloseste mijloacele harice pe langa cele naturale. De aceea ea este nu numai o modalitate
de edcuatie religioasa, ci si una de crestere duhovniceasca. Prin virtutile teologice se realizeaza comuniunea
cu Dumnezeu. Morala Crestina foloseste si mijloacele folosite de alte stiinte. Ea foloseste Harul Sfintelor
Taine si alte practici ca prin toate acestea omul sa primeasca o noua forta si putere data de Dumnezeu.
3.Teologia Morala are un carecter propriu. Intuind propriul sau viitor, omul devine realmente
responsabil de toate faptele sale. Religia esta bazata pe relatia dintre Dumnezeu si om. Dumnezeu il cheama
pe om la dialog, facand posibila existenta religiei. Omul este chemat sa raspunda cu credinta, iubire si
incredere. Raspunul omului este direct dupa ce vede slava Dumnezeiasca, si recunoaste si promoveaza
adevarurile create si revelate de Dumnezeu, prin implinirea cu responsabilitate si fidelitate a
responsabilitatilor ce au fost incredintate omului in lume. Raspunsul la acest dialog este cerut de Dumnezeu
tuturor oamenilor, omul implinindu-si menirea numai in functie de el. Luarea in serios a dialogului cu
Dumnezeu, il face responsabil pe om, in modul in care acesta se pregateste pentru realitate. Dumnezeu
vorbeste omului in multe chipuri, iar omul este asteptat sa ii raspunda Acestuia. Cine nu raspunde, ramane
in intunericul lumii.
4.In centrul dialogului este Hristos. Morala Crestina este hristocentrica. Mantuitorul este semnul
vietii noi. Mantuitorul propune si realizeaza o noua ontologie care exprima in mod firesc un nou ethos,
potrivit caruia omul, face ca prin el sa se arate intentiile si lucrarea lui Dumnezeu. Ethos-ul omului capata o
orientare dumnezeiasca, care nu este numai evitarea, ci si scoaterea pacatului din lume. Noua orientare,
interiorizeaza corpul omului si il invita sa se intoarca spre constiinta sa. Evaluandu-se in relatia sa cu
Dumnezeu, omul isi va intelege propria nedesavarsire si va realiza ca fara Hristos nu va putea face nimic.
Morala crestina accepta omul cu tot ceea ce reprezinta el, dar vede implinirea fiintei umane numai la
nivel ontologic. Astazi se incearca ajungerea la o etica globala. A fundamenta o etica pe fundamentele
deontologice este imposibil. Caracterul ontologic al omului este fundamentat pe ntruparea Mantuitorului si
pe opera mantuitoare. Credinta si marturisirea acesteia sunt considerate puterea in noua ontologie. Scopul
Moralei Crestine este cuprinderea noului Adam. Aceata este posibila numai prin indeplinirea poruncilor.
5.Morala are un caracter profund eclesial. Prin Botez, omul se integreaza in Biserica, isi cultiva
calitatile sale sociale pe de o parte, iar pe de alta parte etosul sau capata dimensiuni care depasesc nivelul

Curs Morala an III, sem. I


sociologic. In Biserica, etosul omului capata dimensiuni pe care nu i le poate oferi societatea omeneasca,
acestea fiind descoperirile facute ,,de si ,,in Hristos Dumnezeu.
6.Morala Sfintei Liturgii. Hristos este noul invatator. Impartasirea cu Trupul si Sangele Sau, este
conditionata de confirmarea virtutilor pe care omul le are si daca participa la viata acestuia. In cadrul
cultului ti se da sansa trairii cu Iisus Hristos.
7.Morala este modul de marturisire a lui Iisus Hristos, in Biserica si inafara ei.
8.Morala Crestina este marcata profund de Ethosul moral.
9.Latura sociala a moralei nu este despartita de dimensiunea duhovniceasca a MC. Ea este marcata
de obiectionisnul Bisericii. Biserica nu prezinta societatii un obiect politic, ci i-L propune pe Domnul Iisus
Hristos si filantropia Lui. Pornind de la Domnul Iisus Hristos se pot constitui noi teoretizari privind viata
sociala a omului.
Morala Crestina are misiunea de a schimba viata omului de zi cu zi.
In expunerea MC, vorbim adesea de Morala individuala, sociala, de mistica si spiritual. Cele trei nu
sunt separate, viata morala a crestinului este una, ea incepe de la nivelul relatiei intime cu Dumnezeu, de la
modul in care omul isi evalueaza propria personalitate, si apoi se prezinta lumii ca fiinta sociala. Nu poti fi
crestin adevarat, daca respecti un cuantum de porunci, intr-un mediu anume si la un nivel social. Crestinul
nu va putea sa ramana crestin, daca nu va lua drept indreptar, ceea ce ni s-a oferit in Hristos Cel viu.
MORALA CRESTINA MORALA RELIGIOASA
Dincolo de aceea ca foloseste orice sistem de gandire care ii ofera posibilitatea de a transmite
revelatia, ramane o morala al carui scop este transmiterea relatiei dintre om si dumnezeu. Deci este una
profund religioasa. Normele morale crestine nu trebuiesc intelese ca orice alte norme cu caracter moral sau
disciplinar.
Toate religiile stau la baza sistemelor morale, deci morala are un caracter religios. Nu tot timpul
morala are un careacter religios.
Morala incepe intotdeauna cu imperativul constiintei, in fata a ceea ce noi numim sine moral.
Morala postuleaza fundamentul sau, pe care il numeste Bine Suprem sau Dumnezeu. In fapt
autoritatea metafizica la care se face referinta nu este tot atat de patrunzatoare incat sa actioneze intr-un fel
in care personalitatea sa fie afectata, incat omul sa simta ca se gaseste in dialog cu cineva.
Platon, venerand zeii cetatii, numind ideea de bine absolut, se pare ca nu a stiut sa i-L numeasca pe
Dumnezeu. Nu a vorbit de un Dumnezeu viu, ci el vorbea de Daimon.
Gasim conceptul de , la alti filosofi, dar acestia nu il intelegeau asa cum o facem noi. Aristotel
L-a numit pe Dumnezeu, fara ca el sa faca dovada unei reliogizitati. - la Aristotel, nu avea calitatea
de Creator al lumii si Proniator. Morala lui Aristotel se fundamenteaza exclusiv pe om si nu stie de existenta
pacatului. Daca morala nu il intalneste pe Dumnezeu in religie, acest tip de religie, nu il va conduce
niciodata pe omul care admite sistemul moral respectiv, la Dumnezeu. In interiorul unei religii statice
(constituite in afara spatiului revelatiei supranaturale) va sustine o morala inchisa prin intermediul unor
interdictii sau tabu-uri care trebuie sa reglementeze religia. Cand sentimentul religios a pierdut din vitalitate,
conduita morala, inspirata alta data, poate sa pretinda ca supravietuieste si sa sustina ca emite valorile pe
care religia le radia alta data. Este vorba de moralele laice care insa fac referire la valorile de alta data. O
asemenea morala nu are nimic religios in ea. O morala a terorii cu conceptia de Dumnezeu, nu este o morala
religioasa, ci una secularizata.
Spre deosebire de aceste sisteme, Morala Crestina, se vrea a fi religioasa, deoarece omul are
perceptia Dumnezeului viu. Uneori putem avea de-a face cu o morala umanista prin excelenta care se
denumeste chiar religioasa, dar se numeste asa, deoarece religia nu este decat o suprastructura care o
sanctioneaza. Relatia dintre un asemenea sistem de morala si religia propriu-zisa nu exista.
Morala Crestina este una religioasa pentru ca ea nu vede in religie doar autoritatea care
sanctioneaza sau apreciaza faptele omenesti ci ea este profund informata (patrunsa) de religie, de constiinta
ca omul este intr-o relatie cu Dumnezeu. Morala trebuie sa fie marcata de dialgul dintre om si Dumnezeu.
Adeziunea crestinului la normele morala nu este dictata de cautarea auto-desavarsirii.
Viata morala si viata religioasa se conditioneaza reciproc, se interpatrund. Virtutile ne conduc spre
Dumnezeu, dar ne dau si asigurarea ca Dumnezeu se pleaca spe noi. Virtutile sunt prin excelenta
hristocentrice. In momentul in care simti ca Dumnezeu tace, inseamna ca ceva se intampla. Trebuie sa
simtim ca morala trebuie sa fie un dialog religios. Morala are un aspect important in viata cultica actuala.

Curs Morala an III, sem. I


VIATA MORALA CA RESPONSABILITATE IN FATA LUI DUMNEZEU
Omul se manifesta ca fiinta care actioneaza dupa modelul sau, Hristos, care se aseamana cu
Dumnezeu dupa modul in care raspunde lumii inconjuratoare si semenilor sai. In demersurile noastre
omenesti, intalnim iubirea lui Dumnezeu si trebuie sa raspundem acesteia. Noi raspundem acestei iubiri cu
iubirea impartasita lumii.
Fapta morala este integrata in acest dialog interior dintre om si Dumnezeu. Fapta morala i se face
omului rsponsabilitatea care i se impartaseste in dialogul filial pe care il are cu dumnezeu. Dialogul nostru
cu semenii nostrii este incoronat de sus. Morala Crestina atrage atentia ca suntem responsabili in fata lui
Dumenzeu de modul in care rapundem fratilor nostri. Calitatea religioasa este garantata de mantuirea ca
forma a desavarsirii morale. Efortul uman vizeaza desavarsirea morala. Mantuirea este mai presus decat
orice alta ratiune si valoare care i s-ar putea prezenta in lume.
Grija fata de semeni trebuie sa fie coordonata cu grija fata de propria mantuire. Responsabilitatea
mea in fata lui Dumnezeu inseamna adoptarea punctului Sau de vedere pe care il are fata de orice om si sa
actionez in consecinta. Morala crestina se distinge de moralele umaniste sau antropocentrice. NU negam
faptul ca au existat si exista multe sisteme morale care au drept tinta omul. Nu subestimam eforturile omului
de a se dezvolta si de a se cultiva, insa acestea nu le poate face singur. Mantuirea consta in fericire. Fericirea
nu consta intr-o singularitate placuta, nici intr-o intrepatrundere placuta sau intr-o fiinta impersonala, ci
consta in comuniunea de iubire cu Dumnezeul Cel Viu si cu Sfintii, in interiorul unei ambiante.
PORUNCA SI LEGEA DIVINA CA ELEMENTE ALE DIALOGULUI RELIGIOS
Porunca divina este un element religios prin excelenta. Prin porunca Dumnezeu, semnaleaza limitele
normalitatii in care omul trebuie sa traiasca.
Poruncile lui Dumnezeu sunt cuvinte pe care Dumnezeu le adreseaza omului. Implinirea poruncilor
consta in raspunsul responsabil dat de om lui Dumnezeu, de care ascultam. Fericitul Augustin:,,Legea lui
Dumnezeu este expresia fiintei si a vointei preasfinte a lui Dumnezeu
Legea lui Dumnezeu este inscrisa de Dumnezeu in fiecare fiinta omeneasca, ca o chemare pe care o
adreseaza tuturor. Porunca divina este criteriul obiectiv al faptelor noastre omenesti.
In multe imprejurari morala laica contemporana (autonoma-fara Dumnezeu) prefera o anumita
corectitudine subiectiva, care consta in cautarea generala a ceea ce pare corect in fata omului obisnuit,
neglijand implinirea poruncilor obiective. Daca aceasta intentie dreapta nu este unita cu morala implinirii
poruncilor, se va pierde dialogul cu Dumnezeu. Altfel spus, fascinata de subiectivismul desavarsirii
(satisfactia autodepasirii de sine, intr-un subiectivism exagerat), morala asa zisa a bunei intentii va falsifica
simtul moral specific fiecarei religii morale.
De-a lungul istoriei au existat doua pozitii:
1.Nominalismul - se impune in Teologia Occidentala incepand cu sfarsitul secolului 14.
2.Cantianismul - adeptii au exagerat absolutizand autoritatea poruncii si a legii.
Atat nominalismul cat si cantianismul exagerat este fundamentat numai pe vointa suprema a lui
Dumnezeu. Din momentul acesta, porunca divina devine periculoasa si aceasta deoarece, cu cat se va arata
mai putin valoarea interna a porunci cu atat va iesi in evidenta necesitatea ascultarii, care il pune pe om in
fata lui Dumnezeu, intr-o stare de umilire, ci nu-l aseaza in acel dialog cu Dumnezeu.
,,Ascultarea oarba va fi recomandata drept mijlocul cel mai sigur pentru vechea desavarsire, pentru
acea desavarsire care nu are vreo grija de a-l intalni pe Dumnezeu - Binele Absolut - , pe cand in interiorul
M.C ascultarea presupune dialogul care ne asigura mantuirea, presupune un bine obiectiv, care ne intampina
cu harul sau.
Pentru Kant, legea este o autoritate generala, abstracta, care planeaza peste toti, cu aceasi autoritate;
Kant uita situatiile speciale, date de posibilitatile fiecarui om. MC tine cont de posibilitatile naturale sau de
imposibilitatile naturale ale fiecarui om.
Legea generala la Kant, este prezentata ca expresia cea mai potrivita, care nu scoate in evidenta pe
Dumnezeul cel viu, care iti confirma faptul ca Te iubeste.
Exigentele stabilite de ratuinea universala, in etica lui Kant, nu sunt altceva decat abstractiuni, si ele
nu pot exprima, nici nu pot tine cont de persoana umana (concreta); dar o morala care se multumeste cu
legea abstracta, duce la o saracire a moralitatii, la o minimalizare a moralitatii inconstiente.
Legea divina fixeaza minimul de exigente crestine si nimic mai mult. Formularea sa negativa (este o
dovada) a legii revelate, ne arata ca implinirea poruncii nu ne conduce spre o performanta, ci ca eu ma
gasesc in dialogul normalitatii cu Dumnezeu.

Curs Morala an III, sem. I


O morala personalista , ca moral religioasa nu pune pe om in fata unei legi generale pentru ca aceasta
nu este data, ci ne pune in fata unei chemari a lui Dumnezeu, care nu poate fi conceputa decat prin
intermediul situatiilor concrete in care ne gasim. Dumnezeul cel personal al religiei este expediat undeva
departe iar omul devine sclavul acestui ,,trebuie care este o lege morala, si pe care a ucis-o omul, iar omul
in acesta situatie, va face din legea aceasta ce va vrea, pentru ca devine propria lui lege.
Morala religioasa crestina se implineste in dialogul cu cel care sta dincolo si in spatele poruncii.
Personalismul autonom specific omului cazut si legea ca autoritate absoluta, in interiorul unei etici
autonome, il limiteaza pe om numai la dialogul cu el insusi. In felul acesta legea nu mai conduce la
Dumnezeu ci se interpune intre el si sufletul omenesc.
Pentru noi, legea lui Hristos, este legea Duhului vietii, este legea data de altcineva de aceea, ea nu ma
alieneaza.
In concluzie, morala noastra trebuie si vrea sa ramana o morala centrata pe Evanghelie si revelatie,
in fapt pe tot ceea ce a insemnat si inseamna Mantuitorul Hristos, in istorie, si opera sa de rascumparare.
Crestinul il urmeaza pe Hristos si de aceea el traieste o morala a mantuirii, in fata ochilor altor
persone.
Eforturile morale nu sunt echivalente cu o desavarsire care viseaza exclusiv mantuirea. A urma lui Hristos
nu inseamna o simpla modalitate de a acumula virtuti, ci este expresia iubirii cu care raspundem iubirii lui
Hristos. In felul acesta, mantuirea intra in lumina slavei iubitoare a lui Dumnezeu. Mantuirea individuala nu
va consta in cate virtuti ai acumulat, ci in cat ai crescut in aceste virtuti, in dragostea ptr Hristos.
In felul acesta, pentru crestini, poruncile lui Dumnezeu vor fi pe de o parte cai ale dialogului cu El, si
in acelasi timp cuvintele vietii pe care Hristos ni le adreseaza si care devin chemari noi.
Poruncile V.T. nu sunt anulate, ci vor fi cuprinse in marea porunca a iubirii, exigente pana la sfarsit,
pentru ca iubirea lui Hristos ne solicita sa-i raspundem cu iubire, iubire pe care El ne-a aratat-o.
Pentru ucenicul lui Hristos, se intelege de la sine de ce Morala este religioasa si dialogala, ea este fiinta vietii
lui Hristos, El este Cuvantul Intrupat, care ne solicita, care ne cheama sa ne mentinem in comuniune cu El,
El este Cuvantul adresat lumii.
Prin urmare, ai urma lui Hristos, nu inseamna a copia in mod servile , a-i reproduce demersurile sale
in mod exterior ci a deveni, tu insuti un raspuns privitor catre semeni si pentru Dumnezeu cu Hristos in
Hristos. A urma lui Hristos inseamna a te conforma Duhului Sau, si a intra in procesul de edificare a
imparatiei Sale, aici pe pamant.

Curs Morala an III, sem. I


ORDINEA MORALA
Observand o atentie elementara a fenomenelor care se eproduc in jurul nostru, intelegem ca toate se
produc intr-o anumita ordine. In functie de ea, stiinta a stabilit legi dupa care functioneaza universul. Exista
o ordine care domneste atat in universul mare cat si in cel mic. Se vorbeste despre o intreita ordine: fizica,
logica si morala.
Ordinea fizica: consta in raporurile constante intre legile din univers. Sub notiunea de ordine fizica
se poate cuprinde si ordinea biologica. Toate realitatile necreate functioneaza incepand cu universal mic si
terminand cu cel mare. Ordinea fizica se reflecta intr-un anumit fel si in gandirea omeneasca.
Ordinea logica: este o realitate de necontestat asemenea celei fizice si biologice. Fara ea omul nu
poate gandi normal.Cea mai evidenta dovada a existentei acestei ordini in mentalul uman e faptul ca oamenii
se inteleg intre ei prin limbajul comun al logicii, desi vorbesc limbi diferite: ex. - codurile matematicii.
Ordinea morala: toate popoarele lumii si-au reglementat legi pt a infaptui binele si a evita raul (in
functie de cum au apreciat ei binele si raul). Existenta constiintei morale garanteaza existenta ordinii
moarale la nivel individual si colectiv. Exigentele ordinii morale stau la baza separarii faptelor bune de cele
rele.
Ordinea morala presupune existenta unor valori morale. Cele mai multe elemente ale ordinii morale
ale civilizatiei arhaice au fost stabilite prin uzul comun. Doar Israel a avut ordine morala divina. Stabilirea
ordinii morale tine de cutuma, de obisnuinta porului dar este sanctionata de cuantumul ordinii morale divine
pe care il pun in alcatuirea ordini morale propii. Mai exact ordinea morala trebuie sa plece intai de la vointa
lui Dumnezeu.
Ordinea fizica este legata de fenomenele naturii pe care le garanteaza dar le si explica. Ordinea
logica este legata de activitatea gandirii dar aceasta ordine explica gandirea. Ordinea morala e legata in
mod necesar de viata morala a oamenilor dar ea si garanteaza viata morala a acestora, atata timp cat ei se
comporta in comformitate cu aceasta ordine.
FIINTA ORDINII MORALE
Ordinea morala este legata de moralitate.
Moralitatea este o stare de fapt ce consta in procesul de raportare al faptelor noastre libere si
constiente la legea morala. Daca ordinea logica spune ca o fapta corespunde exigentelor legii morale iar eu
vreau sa o savarsesc in conformitate cu exigentele legii morale, atunci fapta este moralmente buna. Daca
judecata sanatoasa, imi spune ca este una contrara legii morale, iar eu o savarsesc atunci fapta este una
moralmente rea.
Simpla raportare a faptei la legea morala comfirma sau infirma moralitatea faptei, iar rezultatul
acestei raportari califica fapta ca buna sau rea. Fiinta moralitatii consta in raportarea faptelor la legea
morala obiectiva.
Faptele morale sunt rezultatul vointei libere constiente si responsabile savarsite in vederea unui
scop. Daca faptele presupun libertatea si constientizarea si au finalitate, urmeaza ca moralitatea este legata
strans de factorul persoanei. Nu se poate vorbi de fapte morale bune sau rele cand vorbim desprea animale,
cum nu se poate vorbi de fapte responsabile la fiinte umane care nu au puterea evaluarii faptelor din punct
de vedre moaral (copiii).
Omul tinde spre scopul su, nu din simpla necesitate, asemenea animalelor, nici dintr-un instinct orb
ci in mod constient si liber. Moralitatea lui se vede in tendinta si strategia de a atinge scopul propus.
Fapta umana provine de la om printr-o determinare libera, dar fapta unui nebun sau a unuia care
doarme este o fapta umana dar nu este propriu zis una responsabila. Moralitatea faptei este proportionala cu
gradul de cunoastere al pricipiilor morale si cu gradul de libertate de care se bucura.
Obiectul ordinii morale e constituit din faptele morale insele, raportate la legea morala impreuna cu
toate celelelalte imprejurari sitauatii, etc., care influenteaza faptele intr-un sens bun sau intr-un sens rau, plus
toate consecintele acestor fapte.
Ordinea morala consta in totalitatea faptelor morale impreuna cu tot cea ce se refera la ea, inclusiv
consecintele acestor fapte. Legea morala in orice sistem pretinde savarsirea binelui si evitarea raului (in
functie de ce intelegem prin rau sau bine).

Curs Morala an III, sem. I


BINELE DIN PUNCT DE VEDERE CRESTIN
In orice sistem de morala ne-am gasi, autoritatea morala care te obliga sa faci binele si sa eviti raul
sustine ca te obliga sa faci asta in numele binelui. Binele este considerat valoarea morala fundamentala.
Modul in care fiecare sistem moral pricepe binele face ca sistemele morale sa se diferentieze unele de altele.
Intre binele ontologic si cel moral exista o legatura foarte stransa. Nu putem vorbi de binele moral fara sa
spunem ca binelui moral i se subordoneaza toate formele de bunatate. Daca toate acestea se pot aplica la toti
si la toate, atunci binele se incifreaza in ceea ce numim bine ontologic, adica in ceea ce este bine pentru toata
lumea.
Prin notiunea de bine, in mod general intelegem tot ceea ce corespunde cerintelor si in genereal
preferintelor vointei omenesti. Aceasta corespondenta intre dorinta si obiectul dorintei trebuie sa fie
determinata de calitatile si insuririle specifice obiectului realitatii dorite si nu de inclinatiile subiective ale
persoanelor. Daca facem binele de teama pedepsei inseamna ca noi consideram pedeapsa mai mare decat
binele insusi.
Binele trebuie cautat exact pentru ceea ce reprezinta in realitate. Binele nu poate sa fie ceva
determinat exclusiv de aspiratile mele exclusive. Binele trebuie sa fie bine in mod obiectiv, un bine adevarat,
un bine sub toate aspectele sale valabil pentru oricine, oriunde si in orice imprejurare. Orice forma de bine
care nu poate fi facut in orice imprejurare, nu este un bine.
Binele trebuie sa aiba pecetea universalitatii. Binele moral trebuie sa respecte valoarea universala,din
perspectiva celui care il face si celui caruia ii este facut. Din punct de vedere crestin, savarsirea bunului cu
valoare universala inseamna incadrarea in ceea ce noi numim sfintenie. Sfintenia e una din formele de
manifestare a binelui.
Binele din punct de vedere crestin nu este o idee, un concept ci o realitate concreta, dinamica.
Conceptul prin definitie ar trebui sa contina notele definitorii ale universalitatii. Se cauta elaborarea de
concepte pentru ca prin teorii noi avem sentimentul detinerii universalitatii. Insa orice definitie contine o
limitare peste care nu putem trece. In ultima instanta, binele din punct de vedere obiectiv este o realizare.
Binele se poate uni cu viata lumeasca, incat viata umana s fie determinata de calitatiile acestui bine incat sa
se schimbe si sa se modeleze.
Asezarea aproape fie de bine, fie de rau, ne schimba. Experienta umana confirma faptul ca lumea are
bunatate si ca binele se afla si in om. Prin urmare, ca binele sa fie cu adevarat bine, el trebuie sa fie accesibil
oricarui fiinte. Partciparea omului la bunatate nu trebuie sa produca dispute umane, si sa fie cauza unirii si
anularii piedicilor care stau in calea acestor uniri. Potrivit invataturii crestine, binele nu este o idee, ci este o
persoana, este Dumneze nsusi. Prin definitia pe care Iisus o da, ne lamurim ca Nimeni nu este bun, decat
numai Unul Dumnezeu(Mt. 19,17; Mc.10,18; Lc.18,19). Binele fiintial nu este numai in afara lumii, ci este
si in interiorul ei, nu este numai in lume ci si in afara lumii si in om. Se ofera tuturor oamenilor pentru ca ei
sunt facuti dupa chipul si asemanarea Sa.
Sfantul Nectarie din Eghina spune ca: Se numeste in general bine tot cee ce aspira omul ca plinind
aspiratiile si necesitatile sale, constituind parte a lui. Intre bunatatile de bun etic are intaietate binele cel
mai inalt, care are inteles dublu. Existenta omului are originea in creatia lui Dumenzeu. Avand inceput,
omul se gaseste in miscare, intr-n proces de schimbare ontologica. Ontologia omului nu se limiteaza la
ontologia cosmosului, care se schimba din mai multe puncte de vedere. Omul are parte de un pic de
schimbare, care depaseste formele de schimbare ce domina universul. Schimbarea omului este si una
axiologica.
Omul nu da fiinta binelui, ci participa la el. Omul este reflectarea puterii lui Dumnezeu in univers.
Universul intreg este rezumat in om care este un micro-cosmos. Universul intreg este personalizat in fiinta
umana, de aceea modul in care omul exista si se schimba determina modul in care determina creatia
intreaga. Ridicarea omului inseamna si ridicarea intregii lumi. Omul participa in doua moduri la bunatatea
lui Dumenzeu. Pe de-o parte se impartaseste din ea, ca orice fiinta creata, iar pe de alta parte, intrucat este
fiinta vie si centru de libertate, omul participa in mod activ la bunatatea lui Dumnezeu. Aceasta participare
dinamica este redata in Septuaginta cu termenul de ( ). Binele omului nu este
independent de Dumnezeu, ci se gaseste intr-o relatie fireasca cu Acesta. Dumnezeu este si fiinta si iubire.
Dumnezeu este Binele absolut fara sa se confunde cu orice bunatate din lume. Nicio notiune de bine nu este
straina de Dumnezeu. Binele tine de fiinta lui Dumnezeu care nu poate fi definita. Binele se face cunoscut in
lume atat ca rod al lucrarii proniatoare a lui Dumnezeu, cat si in revelatia care culmineaza cu intruparea
Cuvantului lui Dumnezeu, continuandu-se prin lucrarea Duhului Sfant in Biserica.

Curs Morala an III, sem. I


Binele implica in sine ideea de desavarsire; desavarsirea va fi desigur variata, in functie de limitele in
cadrul carora a fost creata fiecare realitate a lumii. Desavarsirea fireasca a creaturilor va fi determinata de
gradul de participare la realitatea lui Dumnezeu.
Raportarea binelui la persoana umana, se va concretiza in fericire, fericirea in plinatatea absoluta a
vietii, iar pe aceasta(fericirea) o realizam in cunoasterea adevarului autentic in care ne sfintim.
Daca toate au fost create bune, omul nu poate sa iasa din aceasta randuire. Binele exista in om, dar
acesta trebuie sa fie si implinit.
Fericirea nu este starea de bine in societate sau doar pentru o anumita perioada de timp. Atata vreme
cat fericirea se realizeaza prin implinirea binelui in mod interpersonal, este un lucru bun.
DESPRE CUNOASTEREA BINELUI
Binele se identifica cu Dumnezeu. Cunoasterea binelui este strans legata de cunoasterea lui
Dumnezeu. O cunoastere o determina pe cealalta. De vreme ce binele nu este obiect, ci este realitate
tripersonala care vine in legatura cu omul, conoasterea se va realiza prin participare personala nu neaparat
prin efortul de teoretizare a formelor de manifestare a binelui in lume. Dumnezeu isi arata iubirea fata de
lume. Raspunsul omului realizeaza participarea la iubirea lui Dumnezeu. Cu cat i-L cunoastem mai bine cu
atat mai mult i-L iubim sau ne impartasim de realitatea Sa. In lucarile Sale necreate descoperim bunatatea
Lui creatoare. Cum fara de limite este cunoastrea lui Dumnezeu, fara de limite este si cunoasterea binelui,
care nu este una abstracta, teoretica. In egala masura cunoasterea aceasta este o impartasire continua de
bunatatea lui Dumnezeu, care se impartaseste persoanei umane. Relitatile concrete in care Binele Suprem
poate fi cunoscut sunt: lumea,omul si Fiul lui Dumnezeu facut om.
Lumea poate fi mijloc de cunoastere a binelui. Ea da marturie despre Dumnezeu fara sa fie marturie.
Prin energiile Sale, Dumnezeu este prezent in lume. Lumea creata da marturie despre slava Creatorului.
Dupa caderea in pacat, lumea a fost afectata. Nu de putine ori, noi sesizam existenta binelui, numai atunci
cand sesizam lipsa lui. Omul este mediu si factor de cunoastere a binelui. Anzalizand propriile adancuri va
intelege intelepciunea infinita a lui Dumnezeu. Omul pastreaza acea inrudire cu Dumnezeu, care este
exprimata prin sintagma dupa chipul lui Dumnezeu. Omul care se indeparteaza de pacat si isi impropriaza
lumina dumnezeiasca, el insusi va deveni lumina. Numai in relatie cu Cuvantul lui Dumnezeu facut om, va
constientiza binelereal care se gaseste in el. Conoasterea binelui din el, va presupune curatia inimii, a ceea ce
este mai specific si mai adanc in noi. Constientizarea absentei binelui, inteleasa drept stare naturala a celor
ce fusesera create bine, il face pe om sa mearga in cautarea binelui.
Aratarea deplina a lui Dumnezeu, s-a realizat in persoana Mantuitorului.
Cuvantul care se descoperea voalat in VT s-a unit in mod ipostatic cu firea umana, a curprins in sine intreaga
fire umana, pe care a facut-o Trupul Sau. In firea umana a lui Hristos s-a distrus separarea din firea
omeneasca si s-a facut unirea intru bine. Mantuitorul a daramat in Trupul Sau zidul despartituri caci si-a
asumat intreaga fire umana din Fecioara Maria. Aceasa separatie facea imposibila stralucirea in om.
In Hristos se arata omul desavarsit, noul Adam care uneste in el lumea ramanand in acelasi timp in
legatura fiintiala cu Dumnezeu Tatal. Trupul Lui este parga a firii umane.
Mantuitorul Si-a asumat realitatea reprezentativa (parga a firii) a firii umane si nu pe toti oamenii
(nu ca ar fi mantuit in potenta pe toti oamenii si numai pe unii in practica).
Realitatea cuprinsa in ipostasul lui Hristos este oferita prin Sf Liturghie intregii lumi ca toti sa se
impartaseasca de acest Bine. Forma plenara de comuniune cu Hristos este euharistica. Impartasit cu Hristos
omul depaseste egoismul si devine constient ca este madular al lui Hristos. Mant Hristos ramane expresia
desavarsirii dumnezeiesti intrupate in viata omeneasca. Desavarsirea Sa morala se arata prin puritate,
iubire si smerenie.
Puritatea - in sens negativ reprezinta lipsa de pacat, neprihanire. In sens pozitiv inseamna detinerea
tuturor virtutilor si a tot ce poate fi cuprins sub notiunea de bine. Mantuitorul Hristos, ca om si Dumnezeu
adevarat nu cunoaste nelinistea, nu cunoaste angoasa ce se opune lui Dumnezeu, nu cunoaste mustrarea
pacatului. In Hristos virtutea se manifesta ca dar pentru intreaga umanitate, ea izvorand din fiinta Sa.
Iubirea - este exceptionala si unica prin acceptarea de a se intrupa si prin jertfa de pe cruce. In
calitate de om implineste voia Tatalui acceptand rastignirea. Iubirea Sa nu este limitata, este o daruire de
Sine, totala, ce se revarsa peste omenire.
Smerenia - este haina pe care o imbraca puritate si iubirea Sa, ca persoana Sa sa fie accesibila
tuturor. Smerenia este comuniunea Sa cu toti oamenii, marca autentica a sfinteniei de aceea impartasirea cu
Trupul si Sangele vizeaza impropierea virtutilor lui Hristos.

Curs Morala an III, sem. I


Reiese ca binele in sens ontologic si moral este TREIME DE PERSOANE dintre care una s-a facut
om pt noi. Binele dumnezeiesc se dovedeste realitate eficienta si creatoare de comuniune. Binele este ca o
samanta (din parabolele NT) pusa in inima omului comunicandu-i puterea sa. Binele nu este un principiu
abstract sau un fel de reper in fata libertatii omului, el este mai degraba generozitate si dragoste care
depaseste orice mod spontan necugetat de actiune. Mantuitorul Hristos ramane intruchiparea binelui absolut
care se impartaseste cu totul special. Este revelatia culminanta a lui Dumnezeu, care in generozitatea Sa a
depasit orice limitare, a cuprins omul si lumea intreaga cu toate limitele si limitarile acesteia dand sansa
omului si lumii sa creasca intru bine pana la atingerea nivelului pe care il vom avea in Imparatia lu
Dumnezeu.
BINELE SI VIRTUTEA
Binele nu este idee, ci este Dumnezeu Cel personal, este un efect al lucrarii Dumnezeului personal.
Initial virtutea era privita in antichitate, ca un cuantum de calitati, prin care excela omul; Virtutea nu
este o simpla insusire prin care noi execelam in lume, ci raspunsul dinamic si creator al celui care percepe
existenta Binelui si face ca aceasta sa rodeasca in noi; Virtutea nu este numai un habitus, cum spunea
Aristotel, adica o dispozitie/predispozitie, pe care ne-am impropriat-o prin educatie; nu putem spune ca
virtutea ar exclude educatia si deprinderea unor exigente morale.
In toata etica si in toate sistemele morale care nu se fundamenteaza pe revelatia lui Dumnezeu,
virtuatea este produsul unui sistem de deprindere a fiintei umane.
Vitutea este o putere si forta pe care o primesc, prin participarea la bunatatea lui Dumnezeu.
Dumnezeu detine orice virtute, spune Sf. Grigorie de Nyssa. Activitatea umana dupa fire este
aceea ce face aceasta fire sa se indrepte spre D-zeu intr-o relatie de comuniune cu El.
Virtutea este participarea libera si constienta la bunatatea lui Dumnezeu.
Desavarsirea de sine ca virtute autonoma, este o miscare in interiorul firii, ba mai mult, ea presupune
orgoliul care este opusul virtutii; de aceea, va spune Fer. Augustin, ca virtutile pagane sunt vicii
stralucitoare si aceasta pentru ca asa-zisele virtuti naturale ale omului, se datoreaza pentru ca omul detine
pecetea lui Dumnezeu, ca este chip al lui Dumnezeu.
Iubirea , pacea, generozitatea exista la omul natural, dar nu atat ca viruti in sensul strict al cuvantului,
ci in calitate de trasaturi firesti ale personalitatii educate cu maniere.
Fara Dumnezeu asa-zisele virtuti, pe care le impropriem pot sa fie folosite chiar impotriva lui
Dumnezeu, dupa cum lampa de untdelemn, nu va lumina, daca nu se atinge de flacara, tot asa virtutile vor
ramane intunecate, limitate la virtutile lui naturale. Daca nu vor primi iluminare, virtutile sunt posibilitati
indoielnice.
A.Ce inseamna virtutea vietuire conform naturii (filosofii stoici)?
Virtutea presupune vietuirea conform naturii. Aceasta idee a fost preluata si de crestini, care au
valorizato intro forma proprie.
Daca omul pastreaza starea lui dupa fire inseamna ce al este virtuos.
Care este criteriul in functie de care omul actual este sau nu in stare naturala, ca se comporta sau nu in
limitele sale autentice ? Este omul criteriu ?
Omul nu este criteriul vietuirii conform naturii. Criteriul adevarat il gasim numai in Creator, care
se descopera, aratandu-se drept criteriul in functie de care se defineste propria noastra fiinta.
Dupa Sf. Grigorie de Nyssa, ceea ce numim natural nu mai este natural, caci am cazut, prin pacatul
stramosesc, din starea naturala a Paradisului. Cu toate acestea, Dumnezeu ingaduie aceasta existenta, are cu
ea un plan, ne spune Pr. Staniloae.
Aceasta existenta era una neamestecata, spune Sf. Grigorie de Nyssa, implinind in mod constient si
liber, vointa lui Dumnezeu.
In concluzie, numai modul de existenta in care este implinita vointa lui Dumnezeu, este unul dupa
fire, este unul natural. De aici suntem condusi sa intelegem ca traieste dupa fire, omul care-si foloseste
toate facultatile, in scopul pentru care acestea i-au fost date, adica sa se indrepte spre Dumnezeu si sa ajunga
la asemarea lui Dumnezeu. Daca omul incalca poruncile lui Dumnezeu, este greu sa mai spunem despre el,
ca este fiinta virtuoasa.
B.Virtutea este definita, de catre Aristotel, drept calea de mijloc intre 2 extreme, intre exagerare
si lipsa.
Virtutea este o cale de mijloc, tinta ei fiind masura dreapta intre doua extreme, este dispozitie
habituala, dobandita in mod voluntar, consta in masura justa in raport cu noi insine, determinata de ratiune si

Curs Morala an III, sem. I


anume in felul in care o determina posesorul intelepciunii practice. Ea este cale de mijloc intre doua vicii.
(Etica nicomaica a lui Aristotel)
O virtute ,,dupa fire nu este simpla in stare habituala insusita prin deprindere, ci este expresia unei
existente extatice, adica o existenta care se defineste numai in relatie cu altul si in cele din urma, in relatie cu
Dumnezeu.
Virtutile se extind dincolo de ceea ce poate desemna conceptul de existenta individuala; finalitatea
virtutii nu este numai in noi, ci mai ales in cel spre care omul se orienteaza si in functie de care se defineste
fiinta extatica. Dar omul este persoana si existenta, care se defineste si capata valoare in relatie cu
Dumnezeu si semenii Sai.
Virtutea este starea de virtute activa, prin care eu ma definesc in calitate de om.
A fi in comuniune cu Dumnezeu, inseamna a trai o viata potrivit poruncilor Lui; ca sa stabilesc calea
de mijloc, am nevoie de un criteriu obiectiv sa imi arate lipsa si excesul; acest criteriu nu-l gasim nici in
firea noastra, nici in societate, ci doar in revelatie.
Pentru crestin, criteriul ramane numai Mantuitorul Hristos, omul trebuie sa isi duca viata in functie
de Hristos.
Cuvintele Mantuitorului: Fara de Mine nu puteti face nimic(Ioan XV.5) sunt un adevar constant in
experienta de zi cu zi, adevar care nu poate fi contestat, ci se constata in viata fiecarui om.
Unirea cu Hristos il face pe om sa biruie slabiciunile. In acest fel, cele care nu pot fi atinse, prin
propriile noastre puteri pot fi implinite cu ajutorul lui Dumnezeu.
Crestinul are invitatia, porunca sa se impartaseasca cu Trupul lui Hristos si sa isi improprieze aceste
virtuti, care se gasesc in Hristos, dar cu ajutorul harului. Bucuria, pacea si celelalte virtuti sunt in noi roade
ale Duhului Sfant dar si ale propriilor noastre osteneli. Ostenelile crestinului nu trebuie de fapt, sa realizeze
ele insele aceste performante. Cu alte cuvinte, nu putem avea pretentia sa acumulam virtuti prin ostenelile
noastre proprii ci datorita Duhului Sfant.
Finalitatea vietii omului nu este echilibru interior, sau social cu sine si cu semenii ci participarea la
imparatia lui Dumnezeu, care este duhovniceasca, si care este intr-un fel ,, Binele concretizat cum spunea
Sf. Nectarie de Eghina.
Virtutea nu exista pt sine. Virtutea care promoveaza binele pt comoditatea ta materiala sau de al gen
nu este virtute. Binele este o realitatea exterioara. Crestinul conlucreaza cu Duhul Sfant si nu singur. Omul
se face impreuna lucrator cu Hristos la biruirea celui viclean si participant la slava lui Dumnezeu. Crestinul
va lasa deoparte egoismul si va asculta de vointa lui Dumnezeu. Performanta individuala nu poate fi
niciodata virtute caci nu il are pe Dumnezeu. Sf. MaximMarturisitorul: virtutea e unirea slabiciunilor
omenesti cu puterea lui Dumnezeu. Performantele omenesti fara ascultarea lui Dumnezeu pot fi uneori
realizarea unui bine partial dar niciodata virtuti.
RAUL, PATIMILE SI VICIILE
Binele se identifica cu Dumnezeu, binele se identifica cu fiinta. Bunatatea lui Dumnezeu tine de
fiinta Sa si totusi costatam existenta raului. Potrivit Revelatiei exista Binele si Raul (ca absenta a binelui;
raul nu are fiinta; nu are fundament ontologic).
Fer. Augustin spune ca raul nu este simpla absenta ci absenta a ceva care in mod necesar trebuia sa
existe.(Raul nu e absenta a binelui simplu, ci a binelui necesar.)
Raul este determinat in ultima instanta de moral. Omul, in mod liber poatt alege sa nu faca ceea ce
este in mod natural si necesar bine. Raul ce prin sine nu are existenta primeste existenta in fiintele inzestrate
cu voie libera, atunci cand acestea renunta la bine.
Raul in mod principal este moral si rezultatul unei actiuni deliberate pornita dintr-o vointa care fie
neglijeaza binele si comuniunea cu acesta fie este rau intentionat. Se costituie in urma unei rele intrebuintari
a vointei si rezista atat timp cat apostazia de bine persista.
Raul a aparut ca o consecinta logica a fiintei libere din ceea ce ii era firesc - starea de comuniune cu
Dumnezeu - la ceea ce nu ii era firesc. Diavolul este inventatorul raului.
Datorita caderii protoparintilor in pacat, raul a intrat in fiinta omului,
Nicolae Losski zice: Raul fundamental este raul moral, el consta in nerespectarea de catre persoana
libera a ierarhiei valorilor si anume in iubirea de sine, in egoism - in iubirea de sine mai mare decat iubirea
de Dumnezeu si semeni - indiciul esential al caii gresite, al conduitei, constand in izolarea mai mare sau mai
mica fata de Dumnezeu si celelate fiinte.

Curs Morala an III, sem. I


In intregul comportament al fiintei care s-a separat de Dumnezeu si a incalcat ierarhia valorilor se
observa deficiente al vietii sufletesti(suferinte psihice) si carente si suferinte trupesti. Aceste deficiente ale
fiintei rupte de Dumnezeu sunt indrumate catre mediul in care traim (actele mele nu sunt pline de Dumnezeu
ci eu ma orientez spre ceilalti si ceilalti spre mine; bunatatea lumii e afectata de raul fundamental si formele
sale derivate).
Patimele nu sunt realitati abstracte (realitate de la sine, daruita de Dumnezeu). Ele afecteaza natura
omului caci sunt stari nefiresti ale acestei naturi neavand ca si raul fiinta propie ele aparand odata cu
coruperea sanatatii sufletului. Ele sunt bolile sufletului.
Cand pacatele raman in om ele se transforma in vicii, caci si atunci cand omul se pocaieste nu se
elibereaza definitiv de acestea trebuindu-i timp sa se elibereze de ele.
Cauza primordiala a patimilor sunt simturile care se lasa intinate.Tot asa sunt si poftele noastre.
Dorintele sunt poftele in care intra efectul ratiunii ce incearca sa le justifice. Atunci cand mintea a fost
supusa simturilor, s-a supus simturilor intreaga faptura, astfel se intineaza tot sufletul.
Sfintii Parinti vorbesc despre egoism ca fiind mama patimilor. Iubireea de sine costituie in ultima
instanta cauza initiala a raului moral si a celui derivat.
Sf Maxim - Iubirea patimasa si nerationala fata de trup e responsabila de raul fizic. Exista desigur si
iubirea de sine in sensul bun al cuvantului, adica iubirea de sine ce e necesara pt progresul omului.
Iubirea de sine nu trebuie confundata cu iubirea fata de propia noastra identitate.
Sinele este nivelul cel mai de jos al structurii umane care se manifesta ca realitate dezorganizata, ce
vrea sa domine continu, ce doreste satisfactie, este animalitatea excitata din noi. Cand Mantuitorul vorbeste
despre lepadarea de sine, vorbeste despre acest sine.
Sf.Grigorie de Nyssa zice: pacatul nu este acelasi lucru cu patima. Pacatul este rezultatul unui suflet
impatimit. Pacatul e forma concreta de comitere a unei anormalitati. Exista forma de patima care niciodata
nu s-a putut materializa in pacat. Impatimirea este intinarea cu un gand sau dorinta care persista in gandul
tau.
Sf.Maxim Marturisitorul zice: Patimile odraslesc in tine, cand facultatile sufletului si a trupului se
intorc dinspre Dumnezeu spre realitatea sensibila spre a-si afla in ea palcerea. Patimile sunt intrebuintarea
rea a libertatii. Liberatea are o profunda conotatie reflexiva.
Normalitatea libertatii consta in alegerea constanta a bineleui prin libertatea de alegere. Sau dupa Sf.
Maxim: In alegerea mai binelui (a celui mai bine din mai multe posibilitati de bine).
Din aceasta cauza patimile pot fi gandite ca forme de nebunie sau betie a sufletului. Dorotei de Gaza
zice: prin lucrearea raului primim o deprindere straina si contrara firii, asemenea obisnuintei cu o boala
veche.
Patimile se gasesc in relatie unele cu altele. Unele genereaza sau sustin pe altele. Uneori patimile se
numesc ganduri. Nu totdeauna gandurile patimase sunt vazute ca rele, ele se descopera ca rele numai in
anumite conditii, atunci cand gandurile rele ajung sa conduca omul sa comita pacate.
-Patimile-ganduri produc in suflet neoranduieli ca in cele din urma sa produca sufletului o suferinta
asemenea celor trupesti. Problema este obisnuinta omului cu o anumita suferinta sufleteasca cu care omul se
obisnuieste si o considera a stare naturala si fireasca a sa.
Dupa unii Parinti patimile ar fi genereate de lacomie, iubirea de arginti, slava desarta.
Sf Maxim Marturisitorul zice: pacatul cel mai mare al laicului este iubirea de argint si a calugarului
este lacomia (lacomia pantecelui).
Patimile fac imposibila comuniunea omului cu Dumnezeu. Totusi raul nu e mai puternic ca binele si
nelimitat asa cum este binele. Raul este o stare de dezintegrare si descompunere care fara voia lui participa
la reliefarea binelui. Lupta impotriva raului se uneste cu cea impotriva patimilor.
Datorita faptului ca patimile sunt pervertiri ale functiilor omenesti, ele nu au o existenta concreta.
Poruncile sunt date de Dumnezeu ca propuneri si nu ca limitari, ca repere pe drumul ce avem de
parcurs si nu date ca piedici.
Sf Isaac Sirul: patimile sunt pe langa om precum sunt cainii pe langa macelarie.
Raspunzatoare de patimi sunt si ispitele diavolului. Diavolul ispiteste pe Sfinti pe cand cei
nedesavarsiti sunt ispititi de propiile lor caderi si imperfectiuni.
Daca nastera patimilor incepe din minte si apare in vointa, razboiul impotriva lor merge invers de la
vointa la minte.

Curs Morala an III, sem. I


Atunci cand patimile se vor separa de imaginea realitatilor, aceste realitati se vor vedea in mod
nepatimas.
Lupta impotriva patimilor nu e necunoscuta inafara Bisericii. Exista inafara diverse eforturi ce au ca
obiectiv crearea unor oameni cuminti. Totusi important este ca aceasta lupta sa ma apropie de Dumnezeu,
spre ceea ce este Bine.
Omul distinge foarte usor raul care se gaseste in altii dar foarte greu raul din el, de aceea in lupta
impotriva patimilor este pus in situatia sa impute patimile si raul celorlalti ceea ce nu face cu sine. De aceea
lupta impotriva raului nu trebuie sa inceapa cu lupta raului care se gaseste in altii sau in societate ci
impotriva raului care se gaseste in tine.
Raul se combate in interiorul facultatii omului de autodeterminare. Aceasta lupta a lui se poate
implini prin consimtamantul acestuia la ordinea pe care o constata in revelatia lui Dumnezeu.
Mediul in care ne gasim e afectat de binele si raul pe care il savarsim. Omul face parte din
organismul lumii de aceea faptele lui nu raman fara consecinte in cadrul acestui organism urias. Nu numai
pacatul protoparintilor are consecinte in lume ci si patimile si pacatele fiecaruai dintre noi sunt responsabile
pt raul din lume.
Viciul. Daca virtutea e activitatea continua si statorinica prin care savarsim binele, viciul e activitatea
continua prin care savarsim raul ce conduce permanent spre incalcarea poruncilor. Viciul e un adevarat lant
de pacate.
Viciul e starea spiritului care s-a statornicit si se complace in activitatea cea rea. Viciul e obisnuinta
prin repetarea pacatului ca atare. Poti fi impatimit dar sa savarsesti pactul o singura data pe cand viciul face
o stare naturala a activitatii celei rele.
Obisnuinta cea rea este efectul faptelor rele care se repeta mereu. Viciul si obisnuinta pacatoasa sunt
impreuna. Obisnuinta cea rea se naste din vointa inclinata spre viciu dar si ea poate duce la vicu. Aceasta
obisnuinta rea poate fi contractata inainte de a sti ca e rea. Pentru a ne feri de primejdia acestei rele
obisnuinte trebuie luate masuri preventive. Orice pacat savarsit este un inceput care potrivit legilor psihice
cere sa fie repetat el constituind premisa pentru pornirea unui viciu.

Probema raului
-difrenta intre divin si uman e atat de radicala incat legile matematice nu sunt distruse in aceasta
abordare ci ele nu se pot aplica.Numai tainele, contemplarile, abordarile intuitive ne pot face sa intelegem
anumite adevaruri pe care nu le putem intelege in mod stiintific.
-daca binele forteaza costiinta el inceateaza de a mai fi bine si se transforma in rau. Binele e un act de
deplina libertate al omului. Libertatea poate sa se puna in slujba binelui dar poate sa si faca din bine rau.
Liberatea poate chiar sa-L refuze sau sa-L ignore total pe Dumnezeu facand din Cruce cea mai mare
absurditate, nebunie.
Sf Grigorie de Nyssa zicea ca Dumnezeu a ingaduit raul ca un parinte foarte atent cu copilul Sau,
care i-a prezentat toata existenta, plantele (bune dar si oravitoare) si l-a lasat sa se loveasca de rau sa
inteleaga cu adevarat binele.
-libertate nu poate fi doar ceva teoretic, o simpla posibilitate in fata binelui si a raului.
-in Testamentul celor 12 patriarhi: Dumnezeu a dat 2 cai fiului omlui
Uneori liberatea de alegere presupune doua principii si in acest caz realitatea raului pare a fi conditia
necesara a existentei binelui (Nu cumva alegerea raului este conditia existentei binelui?adica ne putem
imagine elegerea binelui fara experienta raului?) Dar Mantuitorul merge in desert si cunoaste ispiterea si
raman cele 3 raspunsuri ale Sale Iata Satana care a cazut din cer ca o lumina
desi Mant nu a experiat raul, El a recunoscut raul l-a demascat si l-a biruit.