MARTURII

Horst FASSEL

Între 20 si 28 august 1944, Iasul a devenit un centru de luptă de mare importantă

pentru armatele ucrainene 2 si 3, care înaintau spre vest, dar si pentru armata a 6-a
germană, cea care fusese zdrobită si, în bună parte, distrusă la Stalingrad. Armata a 6-a a
fost refăcută din militari din alte unităti, iar în august 1944 avea să aibă aceeasi soartă ca
cea a armatei generalului Paulus la Stalingrad. Dacă pe Volga se decidea soarta
războiului, la Iasi si în Moldova s-a accelerat declinul celui de al treilea Reich, care putea
să se amîne în cazul în care Iasul ar fi rezistat mai mult.

Se stie de saizeci de ani de importanta evenimentelor din august 1944, importantă

mascată de propaganda ideologiei de după 23 august 1944, cînd în toate canalele de
comunicare se transmitea pînă în 1989, acelasi mesaj: armata sovietică eliberatoare si
eroismul trupelor românesti au reusit să înfrîngă inamicul stupefiat de atîta inventivitate,
curaj si credinta într-o societate mai bună. Din 1989 s-a putut spune cît de bună a fost
această nouă societate, iar generatia de azi mai «beneficiază” de pe urma bunăstării creată
în anii 1945-1989. Dar nici pînă azi nu s-au cercetat evenimentele de atunci cu
obiectivitate stiintifică si nu s-au trasat dimensiunile catastrofei din 1944 pentru armatele
româno-germane, pentru populatia română, nu s-au stabilit cauzele care au dus la atîtea
suferinte. Un jubileu s-a uitat în 1994 : 50 de ani de la întîmplările în cauză, importante
nu numai pentru Iasi si pentru ieseni.

Ceea ce s-a întîmplat la portile cetătii iesene ar trebui readus în amintire, cercetat în
detaliu si în toate proportiile sale – si în perspectiva anilor ce aveau să urmeze si care au
schimbat din temelii viata populatiei românestisti de pe ambele maluri ale Prutului. De
asemenea, s-ar cunoaste o importantă perioadă din viata capitalei moldovenesti. O
reconstituire integrală si obiectivă nu este posibilă. Chiar si faptele prezentate în cele ce
urmează vor dezvălui perspectiva subiectivă, filtrul de loc dezinteresat în prezentarea
evenimentelor. Ce urmărim, totusi, este trezirea interesului, indicarea unei fîsii
bibliografice de la care se poate porni în restabilirea unui tablou general al evenimentelor
si consecintelor.

Noi vom apela la martori germani ai evenimentelor, atragînd atentia, în fiecare caz în
parte, asupra punctului de vedere individual, în acord cu interesele urmărite de fiecare
dintre autorii în cauză. Mentionăm că am selectat din repertoriul dat acele scrieri care ne-
au părut mai semnificative pentru liniile directoare ale interpretări faptelor consumate în
jurul Iasului înainte si după 23 august 1943.

La Tübingen, au fost publicate în 1952, la cunoscuta editură Max Niemeyer, amintirile

unui soldat german, nesemnalat ulterior si prin alte lucrări literare: Kurt Schiebold.
Opfergang in Rumänien este singura publicatie a lui Schiebold. A fost tradusă si în limba
română (Schieboldt, Kurt: Calvarul meu în România. În româneste de Dan Hogea,
Bucuresti, „Tinerama”, 1992). De la bun început se observă caracterul oscilant al
prezentării : autorul începe cu un motto care sugerează o apropiere cu celebrul roman al
lui Erich Maria Remarque, Pe frontul de vest nimic nou, destinat generatiei pierdute.
Schiebold dedică memoriile sale «mortilor si dispărutilor de pe front». Cine asteaptă o
prezentare în genul unui reportaj dramatic, cu relatări de fapte brute, necomentate,
aidoma uzantelor asa zisei «noi obiectivităti» din deceniul trei al secolului al 20-lea, din
care făcea parte si demersul lui Remarque, va fi, în repetate rînduri, satisfăcut. Dar, tot de
la bun început, titlul ales nu este de bun augur : nuvela Opfergang, celebră si
simptomatică pentru Rudolf Binding (1867-1938) care, de fapt, nu era nazist, dar nici nu
s-a sustras numeroaselor omagieri în cel de al Treilea Reich. Nuvela în cauză, publicată
în 1911, milita pentru un stil de viată abstract, un eroism celebrat într-un cult pentru
forme estetice vide si asemenea scrieri au devenit modele utile pentru ideologia
eroismului germanic promulgat în anii treizeci. Eroismul soldatilor anonimi, legenda că
ei ar fi fost imbatabili, dacă conducerea militară „superioară” (nu e vorba de „Führer”, ci
de generali) nu i-ar fi trădat pe acesti modesti si bravi mestesugari ai cîmpului de luptă.
Această ipoteză, aplicată la primul război mondial, i-a permis lui Hitler să militeze pentru
revizuirea tratatelor de pace din 1920 si să justifice cursa de înarmare si ritualurile
beligerante, care să repună la loc de cinste pe soldatul simplu, cu capacitatea sa
exemplară de a se bate victorios, oriunde i se ordonă. Contrastul dintre relatări succinte si
la obiect si expunerile metaforice cu accentul pe tonul elegiac al compasiunii pentru cei
trădati e specifică pentru memoriile lui Kurt Schiebold. De la un medias in res, unde se
prezintă întîmplările de pe Nistru, si retragerea cu bravură a unei armate trădate si pînă la
ultimul subcapitol – „purtăm în noi răsunetul patriei” – se succed multiplele versiuni ale
oscilării între redarea realistă si perceperea romantizată.

Iată un pasaj amintind de tehnica reportajelor lui Remarque. Camarazii lui Schiebold
ascultă la 20 august zgomotul luptelor de artilerie în estul frontului lor: „Trebuie să fie la
Iasi. Oare vor reusi cei de la corpul de armată al lui Mieth? Veti apăra voi frontul, voi de
la diviziile de infanterie 10, 13, 76, 79 si 376, întăriti de brigăzile de artilerie de asalt 804,
825 si 875?
Fiti gata, soldati ai brigăzii de artilerie 959, ai diviziei de tunuri antiaeriană 15, de trupele
de geniu pentru cale ferată 94, genistii 677 si batalionul de genisti 52. Gînditi-vă la faptul
că noi ne aflăm la 200 kilometri mai la est de voi! Aripa voastră din stînga se află lîngă
Roman. Vă este cunoscut că în fata noastră ne barează drumul Prutul si Siretul, niste
obstacole imense în cazul că frontul vostru nu mai rezistă, iar noi ar trebui să ne retragem
si să ajungem pe alineamentul vostru? Trebuie să rezistati, mă auziti? Trebuie să rezistati!
Din telegraf se năpustesc stiri. Situatia e deosebit de amenintătoare! În grabă, telefoanele,
cu contactele în perpetuă schimbare, gonesc o stire după alta. Adjutantii la raport! Suluri
de hărti sînt pregătite pentru orientările necesare. Stim bine asa ceva. Asta înseamnă
desprindere de inamic, retragere! Sus, la Iasi, e iadul! Divizii sînt făcute tăndări, sînt
distruse, sînt înconjurate! Pichete de tancuri sovietice si trupe rapide actionează în spatele
nostru.» (p. 14).

Trupele germane de pe Nistru încearcă să se elibereze din această înclestare, iar

retragerea unitătilor decimate din ce în ce mai mult e subiectul evenimentelor ce ni se
prezintă si care-l poartă pe autor pînă dincolo de Siret, pînă la poalele Carpatilor si în cele
din urmă prin teritorii ocupate de mult de sovietici. Ajutat de populatia autohtonă,
reuseste, în cele din urmă, să scape din acest infern si să ajungă pe meleagurile natale.
Leitmotivul scrierii: nostalgia după patrie, o înversunare cumplită împotriva conducerii
frontului de sud-est, care i-a abandonat pe soldati, anihilînd eforturile acestora de a
stabiliza frontul si de a tine piept de la egal la egal unui inamic deosebit de viclean si
nemilos.

Iată cum acest infern militar de la 20 la 28 august 1944 din zona Iasilor, era prezentat de
Walter Rehm: „Iasul, aflat cam la zece kilometri în spatele frontului, exercita asupra
noastră o seductie puternică. Străzi îngrijite, clădiri impunătoare (printre care palatul,
universitatea si numeroase biserici), o piată mare, tinută zilnic, unde se ofereau bogatele
produse agricole ale tării, toate acestea îti ofereau, în apropierea evenimentelor
războinice, atmosfera unui mare oras destul de bine întretinut si civilizat. Cam 100 000 de
mii de locuitori îsi vedeau acolo, aproape nestingheriti de războiul din fata portii lor, de
micile lor obisnuinte. Comertul si traficul urban adoptaseră aproape formele lor din
timpul păcii. Asigurarea cu curent electric functiona, iar politisti îsi făceau datoria. În
teatrul comunal se prezenta, uneori cu militarii din divizia a 23 de blindate, programe de
variété înviorătoare. Totul îti sugera – cu toate aspectele luminoase si tenebroase –
imaginea unui tablou viu al unui oras în spatele frontului. Si acestui oras i s-a spus, din
cauza frumosului său peisaj, pe bună dreptate „Heidelberg-ul românesc” (Rehm, Walter:
Jassy. Schicksal einer Division oder einer Armee?, Neckargemünd, Vowinkel 1959, p.
24-25; Iasi. Destinul unei divizii sau al unei armate?).

Rehm a fost cel de al doilea ofiter al Statului major al Diviziei 79 de infanterie care a
ocupat un front de la Stînca pe Bahlui pînă la Vaslui. Nu am putut stabili, daca Walter
Rehm este una si aceeasi persoană cu celebrul germanist Walter Rehm (1901-1963), care
a predat la Göttingen si la Freiburg. Din jurnalul său, din jurnalul generalului locotenent
Weinknecht, din prezentările monografice ale celui de al doilea război mondial a
reconstituit atît situatia militară din zona diviziei sale, cît si perspectiva de atunci a
trupelor angrenate în luptă. Se lasă condus – mai ales în aprecierea situatiei generale de
pe frontul din sudul Ucrainei – de cartea comandantului german al tuturor trupelor
germane pe aceste alineamente, generalul colonel Hans Friessner (Friessner, Hans,
Verratene Schlachten. Die Tragödie der deutschen Wehrmacht in Ungarn und Rumänien,
Hamburg, Holsten-Verlag, 1956; Bătălii trădate. Tragedia Wehrmachtului german în
România si în Ungaria). Ipoteza acestuia, potrivit căreia iesirea României din alianta cu
Germania, în urma căreia din esaloanele frontului au iesit 16 divizii, această „trădare“ din
perspectiva generalului german, e prezentată de Rehm în felul următor: divizii românesti
din vecinătatea diviziei 79 s-au destrămat, înainte de 23 august, soldatii si ofiterii
dezertînd, iar generalul Dumitrescu, lipsit de subalternii săi, s-ar fi integrat trupelor
germane, împărtăsind destinul lor. Prin disparitia diviziei a 11-a românesti din flancul
stîng al diviziei 79 germane ar fi fost creat un culoar prin care a pătruns armata a 2-a
ucraineană sub conducerea lui Malinovski, care a înaintat de la Stînca spre Vaslui, deci în
spatele trupelor germane de pe frontul basarabean. Cu toate că diviziile din estul Prutului
au mai opus rezistentă, s-au retras, în cele din urmă, întîlnindu-se lîngă Husi cu divizia lui
Rehm. Au fost încercuiti si decimati, iar cei ce au reusit să scape s-au refăcut, dincolo de
Carpati, în zona secuiască, pe atunci parte a Ungariei.

Rehm descrie si modul de a judeca si prezenta al rusilor (Shilin, P. A.: Die wichtigsten
Operationen des Großen Vaterländischen Krieges 1941-1945, Berlin, 1958; Kalinow,
Kyrill: Sowjetmarschälle haben das Wort, Hamburg, Hansa-Verlag 1950) si subliniază
intentia lor de a cuceri –venind din zona Tîrgul Frumos – aliniamentele de lîngă Prut pînă
în apropiere de Husi, ocupînd podurile si împiedicînd efectivele armatei a 6-a de pe
malurile Nistrului sau oricum din estul Prutului, să traverseze fluviul si să iasă din
strînsoare. Divizia 79 ar fi dejucat această intentie. Dar jonctiunea dintre armata a 2-a
ucraineană condusă de Malinovski si a 3-a ucraineană condusă de Tolbukin nu a putut, în
cele din urmă, să fie împiedicată, armata a 6-a germană fiind încercuită si masacrată.

Rehm este de părere că dezertările soldatilor români, care în preajma patriei lor nu au mai
vrut să lupte într-un război oricum pierdut, si întoarcerea armelor după 23 august ar fi dus
la prăbusirea frontului. Apărarea bine organizată nu a putut fi mentinută, iar echilibrul de
forte existînd înainte de dezertare si de întoarcerea armelor a fost schimbat în defavoarea
netă a trupelor germane. Acestea fiind înconjurate de rusi, lipsite de aprovizionarea cu
alimente, apă, munitii n-au fost în stare să opună rezistenta scontată, pierzîndu-se în
capcanele trupelor Armatei Rosii sau fugind din fata unui inamic bine înzestrat cu arme,
munitii si provizii.

Ipoteza prăbusirii frontului din cauza românilor, prezentă la multi istoriografi militari
vest-germani, e preluată deci de Rehm. Cînd prezintă – din perspectiva „mică” a trupelor
diviziei 79 – evenimentele de pe Bahlui, Prut si Siret, Rehm dezvăluie cu mult simt critic
deficientele operative si de organizare a diviziei proprii. Aceasta pierduse contactul cu
comandamentul corpului 4 de armată de la Iasi si cu generalul Mieth, chiar si cu
comandantul orasului Iasi si a aflat despre ocuparea Iasului de către sovietici abia după ce
făcuse lîngă Husi jonctiunea cu încă 4 divizii decimate germane si cînd se pregăti, în
satul Vutcani, de asalt asupra încercuitorilor rusi. De undeva apăru generalul Mieth,
comandantul lor suprem, dar nici el nu mai stia nimic despre soarta comandamentului
propriu, iar în ziua de 30 august, cînd divizia 79 nu a pornit noaptea la asalt, deoarece
după aproape zece zile de lupte continue, lipsiti de alimente (soldatii mîncau porumb
necopt de pe cîmpuri, beau apă din băltoace) n-au avut clipe de răgaz si de somn, fiind
extenuati, nu puteau fi treziti de ofiterii lor, trupele încercuite au fost măcelărite de
artileria si de blindatele inamicului. A murit, simptomatic, chiar si generalul Mieth, dar
de infarct. N-a supravietuit esecului total. Rehm conchide: Iasul nu a fost locul de
pierzanie pentru armata a 6-a germană, dar fără doar si poate a devenit mormîntul diviziei
79. Pentru detaliile acestor zile de confuzii, cînd de exemplu divizia 79 nu a găsit munitia
de rezervă pregătită de unitătile ei de-a lungul soselei Poeni-Vaslui, cartea lui Rehm
rămîne o sursă utilă pentru cercetarea zilelor de 20-30 august din si în jurul Iasului. Nu
acelasi lucru se poate spune despre interpretarea la nivelul generalizărilor situatiei de pe
frontul basarabean.