UNIVERSITATEA TEHNICA CLUJ-NAPOCA - FACULTATEA DE ARHITECTURA SI URBANSIM

- TEORIA ARHITECTURII AN II 2009-2010

6
FUNCTIUNEA ARHITECTURALA (1)
A. Sub aspect filozofic
Telos (greaca) = scop. Pe ideea de "scop" s-a nascut o intreaga filozofie care a fost numita Teleologie. Este o doctrina
filozofica potrivit careia totul in natura ar fi organizat conform unui anumit scop, si presupunand o anumita cauza
finala. Lumea se supune acestei finalitati-motivatie. Presupune deasemenea studiul si cercetarea in functie de un scop.
In urma acestei gandiri s-a mai dezvoltat deasemenea si o teorie a finalitatii.1
Rationalism si Empirisim
In sensul sau actual, rationalismul reprezinta "orice perspectiva care apeleaza la ratiune ca sursa de cunoastere sau
justificare". Sub aspect tehnic este o metoda sau o teorie "in care criteriul adevarului nu este senzorial ci intelectual si
deductiv". Este o doctrina conform careia tot ceea ce exista are ratiunea sa de a exista si ca nu exista nimic care, sub
aspect teoretic sa nu fie de neinteles. Este de asemenea o doctrina care spune ca orice cunoastere sigura este un rezultat
al unor principii apriori, universale si necesare. Exista diverse grade de accentuare a demersului rational care conduc la
o gama de puncte de vedere rationaliste, de la pozitia moderata prin care "ratiunea are intaietate asupra altor moduri de
a obtine cunoasterea" pana la pozitia radicala in care ratiunea este "singura cale catre cunoastere". Dar, intotdeauna
Ratiunea este cea careia i se atribuie o valoare superioara in raport cu alte metode/ci de cunoastere.
Doctrina Rationalista se opune Empirismului care considera simturile (experienta senzoriala) ca mijloc al cunoasterii.
Luate in ansamblu aceste perspective nu se exclud reciproc, de vreme ce un filosof poate fi atat rationalist cat si
empirist. Dusa la extrem perspectiva empirista presupune ca toate ideile ne vin din experienta, fie prin cele cinci simturi
externe fie prin intermediul senzatiilor interioare: placerea sau durerea. Astfel aceasta cunoastere este in mod esential
bazata pe sau derivata din experienta subiectiva. In concluzie, in aceasta doctrina experienta/experimentul devin sursele
fundamentale ale cunoasterii umane, si pe acestea se bazeaza tehnicile corecte de a verifica ceea ce gandim ca stim
(modalitate care trimite de fapt din nou la rationalism).
De la Iluminism, rationalismul este de obicei asociat cu introducerea metodelor matematice in filosofie, precum in cazul
lui Ren Descartes, Gottfried Leibniz sau Baruch Spinoza. De fapt doctrina rationalista ncepe cu Aristotel si se ntinde,
trecand prin filosofiile lui Descartes si Kant, pana la existentialistii francezi ai secolului XX. Atat Spinoza cat si Leibniz
au sustinut ca, in principiu, intreaga cunoastere, incluzand-o pe cea stiintifica, poate fi castigata prin utilizarea exclusiva
a ratiunii, desi amandoi au observat ca acest lucru nu este in totalitate posibil in practica umana cu exceptia unor zone
specifice precum matematica. Ins, Leibniz a admis ca "nu suntem altfel decat Empiristi in trei sferturi din actiunile
noastre" ("Monadologia). Prin urmare, Rationalismul prezice si explica comportamentul bazat pe logica.
Socrates (cca 470-399 .H.) nu a scris sau publicat demersul sau filosofic. Platon a fost cel care a facut cunoscuta
filosofia socratica prin scrierile sale cuprinse in Dialoguri. Socrate credea cu fermitate ca, nainte ca omul sa
inteleaga lumea, trebuie mai intai sa se inteleaga pe sine ("cunoaste-te pe tine insuti"); singurul mod de a indeplini acest
lucru este gandirea rationala. Omul este compus din doua parti, trup si suflet. Sufletul in sine are doua parti principale, o
parte Irationala, care este reprezentata de emotii si dorinte si o parte Rationala, care este sinele nostru adevarat. In
experienta noastra zilnica, sufletul irational este tras in interiorul trupului fizic de catre dorintele sale si imbinat cu
acesta, astfel incat perceptia noastra asupra lumii este limitata la cea oferita de simturile fizice. Sufletul rational se afla
dincolo de cunoasterea noastra constienta. El percepe lumea intr-o maniera spirituala - vede Forme Platoniciene esenta a ceea ce sunt lucrurile. Sarcina noastra este, in viziunea lui Socrates, de a ne rafina si de a extrage sufletul
irational din sclavie.
Aristotel (384-322 .H.) - sustinea ca simtul-experient este singura noastra sursa de cunoastere iar prin ratiune putem
descoperi esenta lucrurilor, adica acele calitati care fac ca acestea sa se deosebeasc intre ele. Considera esenta
lucrurilor ca fiind real insa nu capabil sa existe separat de acestea - ea fiind intrinseca lor. Lucrarea lui Aristotel
numita "Organon" ("Logica") fundamenteaza demersul logic. Este, de asemenea, un studiu asupra acelor relatii in
virtutea carora se poate spune ca un fapt decurge din altul sau ca un lucru este o consecinta a altuia - adic ceea ce
numim astazi logic deductiv.
Ren Descartes (1596-1650) sustinea ca doar prin ratiune poate fi atinsa cunoasterea adevarurilor eterne. Sunt incluse
aici adevarurile matematice si fundatiile metafizice si epistemologice (teoria cunoasterii) ale stiintelor pentru ca, spre
1

DEX; pg. 1081

UNIVERSITATEA TEHNICA CLUJ-NAPOCA - FACULTATEA DE ARHITECTURA SI URBANSIM

- TEORIA ARHITECTURII AN II 2009-2010

exemplu, alte tipuri de cunoastere, precum cunoasterea fizicii cerea experimentarea lumii, ajutata in paralel de metoda
stiintifica. El a argumentat ca desi visele par reale, ca experienta a simturilor, aceste vise nu pot furniza cunoastere. De
asemenea, de vreme ce experienta simturilor constiente poate fi cauza iluziilor, atunci experienta simturilor in sine
poate fi indoielnica. El a fost cel care spunea "dubito ergo cogito" (si cogito ergo sum) exprimand faptul ca ndoiala
este o dovada a ratiunii omului. El pune in discutie fundamentele unei filozofii in care punctul de plecare este ndoiala
asupra a tot ceea ne inconjoara. Prin urmare, Descartes a concluzionat ca o stabilire rationala a adevarului ar trebui sa
puna la indoiala fiecare credinta despre realitate. Adevarurile pot fi obtinute "fara nici o experienta senzoriala" dupa
Descartes. De aceea, Descartes a argumentat ca ratiunea in sine a determinat cunoasterea si ca acest lucru poate fi facut
independent de simturi. In lucrarea sa Discurs asupra metodei, Descartes expune o metoda de a-si conduce ratiunea pas
cu pas in descoperirea adevarului si pentru a reconstrui principiile stiintei.
Immanuel Kant (1724-1804) a inceput ca un rationalist traditional dupa care a dezvoltat un rationalism propriu distinct
si foarte influent care a incercat sa sintetizeze atat teoriile rationalistilor traditionali cat si traditiile empiristilor.
Kant a definit filosofia sa drept Idealism Transcendental si a introdus teoria sa in studiul Critica Ratiunii Pure. Aici a
argumentat ca exista probleme fundamentale atat cu teoria rationalista cat si cu cea empirista.
Catre rationalisti el a argumentat, pe larg, ca ratiunea pura este viciata atunci cand merge dincolo de limitele sale si
pretinde ca stie acele lucruri care se afla in mod necesar dincolo de taramul tuturor experientelor posibile: existenta lui
Dumnezeu, vointa libera, si nemurirea sufletului uman. Kant se referea la aceste lucruri ca fiind "Lucrul in Sine" si
argumentand rational ca, prin definitie, statutul lor de lucruri care se afla dincolo de toate experientele posibile face ca
noi sa nu le putem cunoaste. In Dialectica Transcendentala sustine ca: privata de controlul experientei, ratiunea
metafizic cade in contradictii insolubile - numite antinomii. In Critica Ratiunii Practice Kant spune ca un act nu are
valoare morala decat daca e facut "din necesitate", iar necesitatea se adreseaza ratiunii din fiecare om, deasupra oricarui
interes si oricarei pasiuni.
Catre empiristi el a argumentat ca, in vreme ce este corect faptul ca experienta este necesara in mod fundamental pentru
cunoasterea umana, ratiunea este necesara pentru a procesa aceasta experienta in gandire coerenta. De aceea el
concluzioneaza ca ambele atat ratiunea cat si experienta sunt necesare pentru cunoasterea umana.
Toate aceste doctrine filozofice s-au dezvoltat in occident si au avut la baza ideea ca ratiunea este fundamentala
indiferent de forma in care se manifesta ea.
In creatia de arta si arhitectura exista permanent un echilibru nesigur intre ratiune si libertate, intre rational si irational
(rezultat al experimentului empiric). Sub aspect psihologic rationalul si irationalul sunt o pereche corelativa de facultati
psihice si stari de constiinta concurente. Exista o permanenta lupta pentru ca una sa se impuna in fata celeilalte. In
arhitectura s-au remarcat tendinte care definesc aceasta dualitate (dihotomie) sub aspect conceptual:
- o tendinta expansiva - aceasta este stimulata de libertate sub aspect creativ
- o tendinta restrictiva - data de prezenta unor limite date de o serie de rigori date de realitate => logica rationalista
Rationalul joaca un rol activ creator, structurant si integrator al intelectului, al gandirii logice pentru a articula magma
haotica oferita de simturi, imaginatie, intuitie, instincte sau chiar vis. El are un rol constructiv si de dirijare pentru a
obtine un rezultat coerent si potentat sub aspect logic.
Irationalul sau empiricul apeleaza in principal la autoritatea pasiunii, sentimentelor, imaginatiei, fanteziei dezlantuite,
recursul la sugestiile si ,,oracolele" inconstientului, visului, sau promovarea entropiei si aleatoriului sensibilitatii.
Cei doi termeni, rational/irational apar intr-o permanenta confruntare dramatica, tensiune, opozitie sau uneori
completare reciproca si sunt prezenti in proportii diferite in oricare creatie artistica sau arhitecturala.
Exista o critica foarte bine conturata si exprimata de filozofii orientali moderni asupra occidentului. Sub aspect general
Orientalii au resimtit doar accidental rationalismul. Insa ei au observat si exprimat o serie de neajunsuri ale filozofiei
rationaliste occidentale:
- ierarhizarea (structurarea ierarhica a gandirii sau lucrurilor indiferent de domeniu),
- materialitatea (gandirea lumii inconjuratoare prin prisma materialista),
- dominanta experientei (doar experimentul poate confirma in mod rational teoria),
- tendinta spre universalitate (orice demers are ca scop principal de a deveni universal),
Toate acestea sunt opuse elementelor caracteristice lumii orientale care sunt:
- identitatea culturala (valoarile culturii care se exprima local si sunt diferite fata de altele),
- traditia (este esenta culturii orientale - ceea ce leaga trecutul, prezentul si viitorul)
- specificitatea (nota distinctiva sau caracterul particular al lucrurilor)

UNIVERSITATEA TEHNICA CLUJ-NAPOCA - FACULTATEA DE ARHITECTURA SI URBANSIM

- TEORIA ARHITECTURII AN II 2009-2010

Occidentul si-a insusit aceste critica comparativa orient-occident si, in occident, astazi se vorbeste foarte mult sub
aspectul unor termeni ai teoriei reductionismului. Aici s-a gresit ... Reductionismul - o modalitate de explicare sau
interpretarea a unor fenomene structuri sau valori complexe ale realitatii sau ale cunoasterii prin reducerea lor la
concepte, structuri, legi sau configuratii mai simple.
Unul din sistemele de gandire reductioniste a fost si miscarea functionalista. A ncercat sa exprime arhitectura in
termenii rationali cu scopul de a revolutiona. Se considera ca Omul poate sa transforme lumea in mod Stiintific. Ea
s-a exprimat in arhitectura prin demersul rationalist. Pentru a exprima complet Rationalismul functiunii: o foarte mare
importanta a fost data economiei de miscare, de spatiere, traveilor rectangulare, separarilor si segregarilor de toate
tipurile. Minimalismul este la randul sau un curent reductionist. Economia de material si expresie conduce catre un
anumit rezultat arhitectural foarte simplu, pur dar sec.
B. SUB ASPECT ARHITECTURAL
a) Rationalism si functionalism. Aspecte istorice
Principiile intelectuale ale rationalismului fundamenteaza teoria arhitecturala. Vitruvius a stabilit deja in lucrarea sa De
Arhitectura ca arhitectura este o stiinta care poate fi inteleasa in mod rational. Aceasta idee a fost preluata si dezvoltata
ulterior si in tratatele arhitecturale ale Renasterii. Notiunea de functie sau functiune pe care o vehiculam astazi a fost
definita de catre Vitruvius ca fiind utilitatea. Utilitatea este situata pe acelasi nivel de importanta ca si celelalte doua
atribute importante enuntate de el, firmitas si venustas. Este un atribut sine qua non (intrinsec) al arhitecturii. De-a
lungul istoriei aceste atribute au fost mereu puse in diferite ipostaze unele in raport cu celelalte: fie au devenit foarte
importante, fie au fost neglijate. Raportul intre ele a determinat directia in care s-a indreptat arhitectura.
Astfel, exista mai multe perioade ale binomului - continut/forma sau trinomului functiune/structura/forma
CONTINUTUL (functie, structura) <----- n raport ---->

FORMA (anvelopa)

a) Frumusete (Venustas) - forma e promordiala - atunci s-au nascut curente formaliste - ex. expresionismul.
b) Soliditate-Durabilitate (Firmitas) - structura primeaza - expresivitatea structurii devine evidenta: ex. structuralismul
c) Utilitate-Functie (Utilitas) - functia arhitecturala primeaza - se exacerbeaza functia - ex. functionalismul
Obs. Totusi toate curentele nu pot sa apara niciodata fara utilitate sociala. Fara utilitate/functie se produc UTOPII.
Renasterea (sec. XIV-XVI) a denuntat dar si elogiat mitul si credinta in imaginarul poetic. Arta e una cosa mentale
spunea Leonardo da Vinci facand referire la ideea prezentei ratiunii artistice. Renasterea prin instalarea treptata a
studiului stiintific confirmat prin practica si mai apoi prin elaborarea unor doctrine rationale a anticipat clasicismul.
Acesta din urma a promovat supunerea subiectivitatii, doctrina adevarului artistic si instaurarea ,,justei masuri.
Stilul neoclasic, a aparut in mijlocul sec. al XVIII-lea si a prins radacini din cauza declinului interesului fata de
perioada Baroca. Teoria artei a sec. al XVIII-lea a pus in opozitie frumusetea clasica a adevarului si ratiunii cu
frumusetea baroca a iluziei. Notiunile arhitecturale ale timpului au gravitat din ce in ce mai mult in jurul credintei ca
ratiunea si formele naturale sunt strans legate impreuna si ca rationalitatea stiintei ar trebui sa serveasca ca fundament
peste tot unde ar trebui plasate elementele structurale. Catre sfarsitul secolului al XVIII-lea, arhitectul Jean-NicolasLouis Durand (1760-1834), influentat de metodele de lucru si descoperirile stiintei in biologie (clasificarea plantelor si
animalelor), a sustinut ca si arhitectura poate fi complet fundamentata stiintific.
Problema relatiei dintre functie si forma fusese pusa in secolul al XVIII-lea si de arhitectul Carlo Lodoli (1690-1761) si
apoi, la mijlocul secolului al XIX-lea, de pictorul american Horatio Greenough (l805-l852). Incercind sa treaca
dincolo de forme si sa gaseasca motivatiile intelectuale care fundamenteaza arhitectura, Greenough descoperea cele
doua repere ale teoreticienilor arhitecturii din secolului al XX-lea - produsul tehnic - masina, si organismul viu - natura.
Determinand in mod rational procesul creator, Greenough stabilea ca functia influenteaza fiecare faza, precum si
ansamblul procesului creator. In viziunea lui Greenough, adaptarea formei la functie este principiul fundamental al
naturii. Criteriul procesului de creatie nu mai este frumosul, ci perfectiunea. Prin aceste idei Greenough se
detaseaza complet de notiunile uzuale ale traditiei academice; scopul conceptiei sale estetice este o notiune de
frumusete care este intotdeauna dependenta de functie. Pentru Greenough frumusete in sine nu exista.
In arhitectura insa, neoclasicismul a adus treptat cu sine formalismul academist si schematismul dogmatic. Acestea
devin, in cele din urma, surse si motive pentru a condamna tot ce reprezinta un tipar dogmatic repetabil uniform fara a
face apel la ratiune ci mai degraba la un conformism doctrinar. Tensiunea pierderii treptate a rationalitatii a determinat
schimbarea de la sf. sec. al XIX-lea, moment in care atitudinea rationalista revine in forta in urma descoperirilor stiintei,
tehnicii si tehnologiei si mutatiilor social-politice si filosofice.

UNIVERSITATEA TEHNICA CLUJ-NAPOCA - FACULTATEA DE ARHITECTURA SI URBANSIM

- TEORIA ARHITECTURII AN II 2009-2010

Ultima parte a secolului al XIX-lea cunoaste prezenta celor doi termeni ai unei miscari reformatoare:
a) critica distructiva sau demolatoare
b) constructia unei alternative
Este perioada in care eclectismul (neogoticul, clasicismul, sau amestecul de stiluri) este prezent si este cultivat in scolile
de arhitectura. Ele urmeaza calea batatorita a imitatiei si obisnuintei sustinea unul dintre primii avangardisti ai
arhitecturii moderne, Otto Wagner (1841-1918). Principala sa opera teoretica, Arhitectura modern (Moderne
Architektur - 1883), detinea un subtil accent polemic. El considera ca arhitectura va fi modern doar atunci cind se vor
produce o schimbare atat a fundamentelor teoretice cat si a limbajului ei. Influentat de catre teoreticieni precum
Gottfried Semper si Viollet-le-Duc, el introduce un adevarat program rationalist al arhitecturii. In viziunea sa
arhitectura fiind o arta trebuie sa lase libertatea de expresie individualitatii creatorului. Insa acest lucru se face in
anumite limite. Pe de o parte arhitectul nu poate fi adeptul utilitarismului pur, reprezentat de marile constructii
ingineresti. Insa, gandirea sa rationalista il va face sa sustina primatul functiei asupra frumosului pentru ca, spune el:
ceva nepractic nu poate fi frumos.
La sfarsitul sec al XIX-lea si inceputul sec. al XX-lea William Morris (1834-1896) va lansa in Anglia o serie de idei
pentru a rationaliza produsul artistic. In viziunea sa arta includea atat pictura cat si arhitectura dar si mestesugurile. El
refuza in schimb ideea productiei industriale pentru realizarea bunurilor de larg consum.
Henry van de Velde (1863-1957) a sustinut o parte dintre aceste idei promovandu-le mai departe in mediul arhitectural
german si belgian. Spre deosebire de William Morris, de Velde nu a ocolit productia industriala. El a pus ratiunea la
baza intregii sale teorii:
- atat pt. argumentarea productiei industriale a obiectelor,
- cat si pt. definirea frumusetii.
Pentru el ratiunea este matricea care confer oricarui produs al omului forma corespunzatoare scopului, formele
devenind astfel clare, structurale. cautarile sale se axeaza pe rationalitatea procesului creator, filtrata insa de
sensibilitatea poetica a artistului. Ratiunea este mijlocul de a inlatura uratul din viata cotidiana, asigura adecvarea la
scop, prima conditie ca un lucru sa fie frumos. In conceptia sa rationalitatea nu este un factor restrictiv al procesului de
creatie, ci stabileste un cadru, o structura logica, pe care se poate dezvolta, in continuare, munca artistului. In viziunea
sa frumusetea este, totodata, independenta de stil. Prin aceasta opinie el se departeaza in mod clar de traditia academica.
Rationalismul sec. al XX-lea a aparut dintr-o credinta in faptul ca cele mai variate probleme puse de mediul social si
natural ar putea fi rezolvate prin ratiune. Este momentul in care apare refuzul oricarei predeterminari formale conforme
cu traditia academica. A reprezentat o reactie la istorism si un contrast la Art Nouveau si Expresionism. Aceasta pozitie
nihilista a ridicat o problema teoretica dintre cele mai importante : care va fi, in acest caz, modalitatea de a stabili forma
unui obiect arhitectural? Se exprima ideea ca frumosul nu poate avea o valoare independent in raport cu intregul
complex de factori care concureaza la realizarea unui obiect. Forma arhitecturala a inceput sa fie privita in strinsa
legatura cu functia sa, care va capata sensuri mai largi precum functia sociala, economic, tehnic, expresiv, etc.
Louis Sullivan (1856-1924), personalitate a scolii de arhitectura din Chicago, discuta problema teoretica a rezolvarii
arhitecturale a unui zgirie nori in lucrarea sa O cladire inalta de birouri privita din punct de vedere artistic (The Tall
Office Buildings Artistically Considered). Aici cautind sa dea o interpretare globala relatiei dintre forma si functie,
Louis Sullivan face apel la analogia dintre natura si arhitectura: Orice lucru din natura are o forma, cu alte cuvinte un
contur, o imagine exterioara care ne spune ce reprezinta acest lucru, care-l deosebeste de noi si de alte lucruri. Fara
nici o exceptie, peste tot in natura aceste forme exprima viata interioara, calitatea nativa a unui animal, pom, pasare,
peste, pe care ne-o reprezinta ca atare... forma isi urmeaza permanent functia, aceasta fiind legea firii. Atunci cind
functia nu se schimba si forma ramine neschimbata. Formula astfel enuntata form follows function (forma
urmeaza functia-functiunea) a devenit, cel putin pentru o jumatate de veac, un slogan si, de cele mai multe ori, o
dogma. A fost o simplificare nepermisa a complexei gandiri a lui L. Sullivan.
Astfel in arhitectura se lanseaza un mesaj nou care sustine primatul functiei asupra formei.
Atat partizanii lui Le Corbusier cat si cei ai lui Frank Lloyd Wright s-au inspirat cu totii din doctrina lui Viollet-le-Duc
care incerca sa rationalizeze sau sa functionalizeze arhitectura, cu ajutorul unui sistem logic bazat pe reguli simple.
1) Prima regula a functionalismului se naste din credinta ca forma trebuie sa reflecte o functie. Diferitele elemente ale
unei cladiri trebuie sa-si gaseasca o exprimare arhitecturala corespunzatoare. Ca urmare a acestui principiu, stalpii si
grinzile unei constructii sunt tratate ca elemente clar vizibile atat la interior cat si la exterior si pot fi deosebite de
suprafetele peretilor neportanti si ale peretilor despartitori, in asa fel incat scheletul isi exprima clar functia, aceea de a
sustine nivelurile superioare si acoperisul cladirii.
2) Cea de a doua regula a functionalismului apare din lucrarea teoretica a lui le Corbusier: utilizarea formelor simple,
platonice (cuburi, conuri, cilindri, etc.) si a masinismului sau conceptul ca arhitectura este o masina de locuit.

UNIVERSITATEA TEHNICA CLUJ-NAPOCA - FACULTATEA DE ARHITECTURA SI URBANSIM

- TEORIA ARHITECTURII AN II 2009-2010

Conceptiile functionalistilor cu privire la forme au fost puternic influentate de formele obtinute pe cale industriala.
Astfel formele tehnice castiga din ce in ce mai numerosi admiratori. Pe acestia nu-i deranja faptul ca utilizarea unor
asemenea forme la toate tipurile de constructii nu-si gaseau intotdeauna o justificare.
Arhitectura rationalista se dezvolta in special de catre tarile europene care au parcurs revolutia industriala. Aparitia ei a
fost favorizata de catre principiile tehnico-constructive si estetice promovate de Viollet-le-Duc. Acestea sustineau o
corelare directa intre ideea folosirii tehnologiei constructive si imaginea estetica a produsului arhitectural.
La definirea si concretizarea principiilor rationaliste au contribuit scoli de arhitectura si personalitati diferite. Ele sunt
legate de o serie de principii etice si de natura deontologica specifice inceputului arhitecturii moderne.
Tendintele rationaliste in arhitectura moderna au fost clasificate de catre istoricul de arta Giulio Carlo Argan astfel:
-rationalismul formal, dezvoltat in Franta prin contributia majora a lui Le Corbusier,
-rationatismul didactic, promovat de W. Gropius si Scoala Bauhaus ;
-rationalismul ideologic, specific constructivismului rus ;
-rationalismul formalist, legat de neoplasticismul curentului De Stijl ;
-rationalismul scandinav, avand ca exponent pe A. Aalto ;
-rationalismul organic, de factura nord-american, legat de personalitatea lui F.L. Wright ;
-rationalismul totalitar, exemplificat de activitatea lui Terragni, Libera si Moretti.
La ele se mai adauga:
- rationalismul stilului international si
- rationalismul scolii nationale de arhitectura japoneza
Intentia principala a tendintelor rationaliste se manifesta prin relatia directa intre functie-structura si forma. Cele trei se
imbina exprimand logica functionala si tehnologica a prezentului