Sunteți pe pagina 1din 20

INTRODUCERE

Doi parametri dominanţi caracterizează societatea umană în


etapa actuală de dezvoltare: creşterea rapidă a populaţiei globului
impunând o producţie crescândă de alimente şi starea avansată de
poluare şi deteriorare a mediului înconjurător, impunând acordarea
unei atenţii sporite calităţii investiţiilor în natură.
Prin protecţia mediului înconjurător înţelegem protecţia
calitativă şi cantitativă a elementelor mediului înconjurător: apa,
solul şi aerul. Prin acestea se urmăreşte să se protejeze omul şi
mediul natural împotriva influenţelor dăunătoare şi stresante. în
special nu trebuie schimbate, de acum încolo, în sens vătămător de
către om, condiţiile ecologice actuale şi trebuie creată o relaţie de
echilibru de durată între forţele naturii şi însuşirea lor de reînnoire,
pe de o parte şi solicitarea lor de către om, pe de altă parte.
Pornind de la ideea fundamentală că omul trebuie să
coopereze cu natura, să devină în mod conştient un protector al
acesteia, se impune un deplin acord între creşterea economică şi
cerinţele de a conserva şi proteja mediul înconjurător.
Cantităţi enorme de reziduuri, mai mult sau mai puţin toxice,
au fost depozitate în diverse locuri, deseori uitate, de cele mai multe
ori fără a se lua cele mai elementare măsuri de protecţie a mediului
ambiant. Aşa au apărut locurile contaminate, încă neinventariate în
ţara noastră, care provoacă poluarea gravă a tuturor
componentelor mediului ambiant (apă, sol, aer, plantă, animal,
om). Se impune, deci, trecerea la inventarierea şi caracterizarea
locurilor contaminate, la elaborarea de măsuri de limitare şi
combatere a efectului lor dăunător.

1
Capitolul 1.

CONCEPTE ACTUALE DESPRE SOL

1.1. PARTICULARITĂŢI ALE SOLULUI

O privire asupra unui peisaj arată că şi pe suprafeţe mici se


pot întâlni o mare varietate de soluri, în funcţie de factorii ce au
condus la formarea acestora: climatul local, roca, relieful,
altitudinea, expunerea, panta, tipul de vegetaţie, hidrologie, perioada
de timp în care s-a format solul şi influenţa omului.
Totuşi aceste soluri au şi ceva în comun. Ele au diverse
orizonturi între suprafaţa pământului şi roca pe care s-au format şi
au caracteristici fizice, chimice şi biologice specifice. Ele s-au
dezvoltat ca rezultat al schimbărilor ce au avut loc în rocile şi
materialul organic parental sub influenţa substanţelor şi energiei
venite din atmosferă (Blum, 1990). Chiar şi acum, sub ochii noştri,
aceste procese de formare şi transformare continuă odată cu
schimbul de masă şi energie ce are loc între cele trei faze ale
solului: solidă, lichidă şi gazoasă.
Deşi posedă capacitate de autoregenerare, condiţiile
specifice de formare fac ca odată distrus solul să nu se mai poată
reface aşa cum a fost, deoarece nu se pot reproduce condiţiile şi
istoria milenară a formării lui. Se poate crea cel mult un corp cu
funcţii analogice. Crearea lui la suprafaţa uscatului prin procese
complexe de dezagregare, alterare, acumulare, transport, depunere,
sinteză şi descompunere, face ca solul să fie limitat ca întindere,
deci odată distrus pierdem definitiv suprafaţa respectivă cu
funcţiile ei specifice strict necesare pentru protecţia calităţii
mediului, dezvoltarea unei agiculturi şi silviculturi durabile şi
protecţie împotriva schimbărilor climatice nedorite.
Până în ultimele decenii, solul a fost privit, în principal,
datorită fertilităţii, respectiv capacităţii de a întreţine viaţa
plantelor, doar ca principal mijloc de producţie în agricultură,
recunoscându-se astfel că existenţa şi dezvoltarea societăţii umane
vor fi condiţionate şi în viitor de abundenţa şi calitatea plantelor
superioare terestre, ce trebuie să asigure oamenilor hrană şi materii
prime pentru îmbrăcăminte, adăpost, medicamente şi alte cerinţe
(Răuţă şi Cârstea, 1979). Solul se deosebeşte de celelalte mijloace
de producţie prin faptul că prin utilizare raţională el nu se epuizează
în timp, ci dimpotrivă, poate chiar să îşi sporească fertilitatea,
capacitatea de producţie căpătând calităţi noi, superioare,
necunoscute în condiţii normale. Dar, ca mijloc de producţie, el nu
poate fi mutat dintr-un loc în altul, nici multiplicat după nevoi, aşa

2
cum se întâmplă cu celelalte mijloace de producţie. In plus, numai
pe sol se pot face investiţii succesive fără ca noile de investiţii să le
anuleze pe cele anterioare.
Solul constituie suport şi mediu de viaţă pentru plantele
superioare, iar orizontul cu humus este principalul depozitar al
substanţei vii a uscatului şi a energiei potenţiale biotice captată prin
fotosinteză, ca şi al celor mai importante elemente vitale (carbon,
azot, calciu, fosfor, potasiu, sulf, etc.). Este depozitar şi furnizor de
elemente nutritive şi apă pe de o parte şi de recipient şi
transformator de reziduuri şi deşeuri pe de altă parte, având deci
rolul de regulator al ecosistemului şi de purificator al mediului
înconjurător. Departe de a fi stabil şi inert cum pare la prima
vedere, solul constituie, dimpotrivă, un mediu complex în
permanentă schimbare, supus unor legi proprii, pe baza cărora are
loc geneza, evoluţia şi distrugerea lui; fiind un mediu complex
mereu în schimbare, el poate fi foarte uşor afectat şi chiar distrus,
fie din cauze naturale, fie, într-o manieră mult mai rapidă prin
intervenţii neraţionale ale omului.
În ceea ce priveşte poluarea solului, aceasta constă în acele
acţiuni care pot produce dereglarea funcţionării normale a solului
ca mediu de viaţă (mai ales pentru plantele superioare), în cadrul
diferitelor ecosisteme rurale sau create de om, provocând apariţia
în sol a unor fenomene dăunătoare, care afectează negativ
menţinerea sau stabilitatea capacităţii bioproductive a solului,
expresia sintetică a efectului rezultant al acestor caracteristici
negative fiind scăderea cantitativă şi/sau calitativă a producţiei
vegetale sau creşterea cheltuielilor necesare menţinerii producţiei
vegetale la parametrii cantitativi sau calitativi anteriori poluării
solului (Răuţă şi colab., 1980). Efectele şi consecinţele degradării
solului sunt în interdependenţă cu ceilalţi factori ai mediului, cu
întreaga ecosferă.
Se disting două tipuri de poluare:
- poluarea difuză, care afectează mari suprafeţe de teren
ca urmare a proceselor de difuzie a produşilor fitosanitari şi
poluanţilor industriali împrăştiaţi prin atmosferă;
- poluare localizată sau punctiformă, care este mult mai
intensă şi rezultă din deversări accidentale sau nu, de produşi solizi
sau lichizi şi care sunt la originea locurilor (siturilor) poluate.
La aceste criterii spaţiale se pot adăuga şi criteriile temporale:
- şiruri poluate în trecut (poluare istorică): mine vechi,
zone industriale părăsite, zone de depozitare (halde) abandonate;
- situri poluate (poluare istorică, prezentă şi viitoare)
prin activităţi industriale, agricole şi domestice; la această
poluare de origine antropică se adaugă şi poluarea mediului

3
înconjurător prin prezenţa metalelor în fondul geochimic specific al
solurilor;
- situri ce vor fi poluate (poluare viitoare) prin prezenţa
unor produşi chimici noi, prin activităţi industriale şi agricole noi,
aceste situri fiind în zonă cu risc de poluare.
În multe cazuri poluarea unui sol este doar o ipoteză care
trebuie confirmată sau infirmată.
Diferitele strategii elaborate pentru evaluarea calităţii
solurilor şi a siturilor se referă la trei obiective principale:
- stabilirea datelor (limitelor) de referinţă sau a criteriilor
de apreciere a calităţii solului, pe baze chimice şi /sau toxicologice
(definirea pragurilor sau limitelor);
- elaborarea metodelor de ierarhizare pentru clasificarea
siturilor poluate în vedea stabilirii ordinii decontaminării acestora
(stabilirea unui clasament);
- stabilirea metodelor de evaluare a riscurilor, complete
sau simplificate, pentru caracterizarea impactului ecotoxic
(evaluarea riscului).
Toate se bazează, pe evaluarea riscului apreciat pe date mai
mult sau mai puţin detaliate şi susţinut de ipoteza implicită conform
căreia cu cât concentraţia în poluanţi este mai ridicată cu atât riscul
efectelor toxice este mai mare. în teorie aceste metode servesc în
rezolvarea diferitelor probleme, cum ar fi utilizarea criteriilor de
referinţă în definirea calităţii unui sol poluat şi fixarea unei valori
limitative peste care nu va mai putea avea o anumită utilizare.
Metoda de ierarhizare este a priori valabilă pentru clasificarea
siturilor şi stabilirea priorităţilor pentru decontaminare. Riscul
ecotoxic înglobează riscul sanitar (adică riscul pentru sănătatea
umană) şi vistul ecologic (adică riscul pentru mediul
înconjurător). în Directiva 91/414/UE, privind evaluarea
riscului produselor fitofarmaceutice, înaintea lansării pe piaţă,
mediul înconjurător este definit ca "apa, aerul, pământul, fauna şi
flora sălbatică, precum şi din interrelaţiile dintre ele ca şi de
relaţiile între acestea şi organismelor vii". Această definiţie face
referire nu doar la constituenţii ecosistemului, adică la mediul
vegetal, animal, acvatic, atmosferic, ci şi la relaţiile dintre aceste
medii, ceea ce înseamnă că scopul final al evaluării este însăşi
ecosistemul chiar dacă în definiţie acest termen nu este utilizat.
Strategiile de evaluare a riscului ecologic au ca obiectiv efectuarea
unei caracterizări cât mai complete posibil a efectelor potenţiale sau
neobservabile ale poluanţilor asupra mediului înconjurător. Primul
obiectiv al evaluării constă în specificarea elementelor de risc
(populaţia animală, vegetală, capacitatea funcţională a
ecosistemului, etc.) de către toţi factorii implicaţi (factori de

4
decizie, responsabili ai siturilor poluate, public, etc.). în final, riscul
va fi caracterizat prin evaluarea importanţei efectelor previzibile şi a
probabilităţii de producere a acestora în funcţie de nivelul de
vulnerabilitate sau expunere. Datele necesare vor fi obţinute prin
diferite studii predictive: pătrunderea şi comportarea produşilor în
aer, apă, sol se vor caracteriza prin încercări şi teste în laborator,
măsurători în teren sau simulări prin modele matematice; estimarea
efectelor toxice ale poluanţilor va fi pusă în evidenţă prin aceleaşi
metode, adică studii în laborator pe diferite specii vegetale sau
animale, studii epidemiologice ale populaţiilor vegetale, animale
sau umane sau prin modele matematice.
Pentru a putea aprecia nivelele de încărcare cu poluanţi, ar
trebui să apreciem care este starea normală de încărcare a solurilor
în aceste elemente şi cum influenţează acestea asupra calităţii
solului.
De Haan (1993) arată că dintre cele 3 componente ale
mediului ambiant, apa, aerul şi solul, ultimul dă, fără îndoială, cele
mai mari dificultăţi în evaluarea calităţii sale într-o formă
cantitativă. Aceasta este, în principal, datorată faptului că solurile
au o mare variabilitate în compoziţie, care influenţează comportarea
şi efectul compuşilor în sistemul sol din punct de vedere chimic,
fizic şi biologic. Deoarece solurile au diferite capacităţi de
tamponare, este necesară de obicei o anumită perioadă de timp
înainte ca efectele negative să devină evidente.
J. Vegter (1993) arată că principala grijă în protecţia solului
este menţinerea ori restaurarea "multifuncţionalităţii" solului. Solul
se consideră multifuncţional atât timp cât numărul potenţial de
funcţiuni rămâne neafectat de activităţile umane.
Dar multifuncţionalitatea nu însemnă
"omnifuncţionalitate". Bazat pe acest principiu al
multifuncţionalităţii, toate activităţile umane care au efecte
ireversibile asupra solului (cum este poluarea cu metale grele),
primesc o atenţie specială deoarece impun restricţii într-o viitoare
utilizare a solului pentru existenţa oamenilor, plantelor şi
animalelor.
O bună calitate a solului (multifuncţionalitate) înseamnă că:
• Nu produce nici un efect dăunător pentru folosinţe
umane, plante şi animale.
• Poate funcţiona fără restricţii în ciclurile naturale.
• Nu contaminează alte părţi ale mediului natural.
Principalele căi prin care poluanţii pot avea influenţă asupra
oamenilor sunt:
• Inhalarea aerului conţinând compuşi volatili sau sub
formă de aerosoli.

5
• Prin intermediul apei potabile.
• Prin ingestia solului, în special de copii mici.
• Prin alimente, sub formă de produse vegetale şi
animale.
Pentru aprecierea calităţii solului a fost introdus şi conceptul
de "bioaccesibilitate", care arată legăturile dintre comportarea
compuşilor poluanţi şi efectul acestor compuşi asupra
organismelor. Bioaccesibilitatea unui element ori specia organică
prezentă în matricea (complexul) solului arată posibilitatea de a
cauza un efect (pozitiv sau negativ) asupra unui organism specific.
Deci bioaccesibilitatea unui element prezent într-o formă specifică
depinde de tipul de organism.
Diferite specii chimice ale aceluiaşi element pot avea o
bioaccesibilitate complet diferită. Bioaccesibilitatea este
dependentă de forma în care este prezent elementul şi de compoziţia
matricei în care este înglobat. Efectele matricei pot, de exemplu, să
fie cauzate de efecte de competitivitate a altor specii prezente în
diferite cantităţi în diferite soluri, diferenţe de pH, suprafaţa de
reacţie etc. Formarea complexelor solubile dintre un metal şi
liganzii organici, cum sunt acizii huminici şi fulvici, pot creşte
sau descreşte bioaccesibilitatea. Concentraţia protonilor ori pH-ul
pot avea un efect puternic asupra bioaccesibilităţii unui element,
dar acest efect poate depinde puternic de compoziţia matricei.

1.2. FUNCŢIILE SOLULUI

Blum şi Santelises (1994) arătau că pot fi identificate 6 funcţii


de bază ale solului, care nu întodeauna sunt complementare. Trei
funcţii sunt în principal ecologice şi trei sunt legate de activitatea
umană.
Cele trei funcţii ecologice sunt:
1) Producţia de biomasă, ca bază de susţinere a vieţii
oamenilor şi animalelor, asigurând necesarul de hrană, energie
reînoibilă şi materii prime. Fără îndoială producţia
de alimente a lumii este dependentă, pe lângă alţi factori, de
accesibilitatea terenurilor agricole.
Date recente indică că un ha de teren este pierdut pentru
producţie la fiecare 6 secunde datorită tuturor formelor de
degradare şi că multe ţări au atins sau vor atinge
limitele resurselor lor de terenuri arabile în aceşti ani. Această
situaţie împreună cu faptul că populaţia lumii a depăşit 6 miliarde
impun dezvoltarea unei noi strategii şi concepte
globale cum este cel al folosirii durabile a terenurilor (Blum şi
Santelises, 1994).

6
Solurile ca o componentă a resurselor de bază joacă un rol
fundamental în promovarea unei agriculturi durabile.
Durabilitatea are ca scop menţinerea sau chiar
îmbunătăţirea condiţiilor ecologice, sociale şi economice pentru
generaţiile viitoare şi totodată include dimensiuni ecologice, sociale
şi economice, ca şi o dimensiune de timp (Comisia Mondială
pentru Mediul Ambiant şi Dezvoltare, 1987, citată de Blum, 1999).
2) Capacitatea de filtrare, tamponare şi transformare a
solului între atmosferă, apa freatică şi covorul vegetal.
Solul acţionează ca un mediu de protecţie, prevenind
preluarea substanţelor dăunătore de către rădăcinile plantelor,
transferul lor către apa freatică, producând în acelaşi timp gaze prin
procesele de transformare biochimică (Blum, 1998, a).
Această funcţie devine din ce în ce mai importantă deoarece
pe sol au loc tot mai multe depuneri de substanţe solide, lichide sau
gazoase, organice sau anorganice, la care solurile reacţionează prin
filtrare mecanică, absorbţie şi precipitare pe suprafeţele interne, ori
mineralizare microbiologică şi biochimică şi metabolizarea
compuşilor organici. Activităţile de filtrare, tamponare şi
transformare cuprind trei mari procese: Filtrarea mecanică, de ex.
în spaţiul poros. Solul datorită alcătuirii sale granulometrice şi
stării sale structurale se prezintă ca un corp poros, care lasă să treacă
prin el numai particule cu dimensiuni mai mici decât cele ale
porilor. Are loc astfel o reţinere pur mecanică (solul comportându-
se ca un filtru) a particulelor grosiere administrate. Particulele mai
fine vor putea străbate distanţe scurte în sol şi chiar bacteriile şi
celelalte microorganisme vor fi reţinute în primii centimetri de la
suprafaţa solului şi supuse acţiunii factorilor de mediu. Ca orice
filtru, solul se poate colmata. Colmatarea se poate datora
următorilor factori: 1) aport excesiv de materii în suspensie; 2) exces
de materie organică, care prin degradare duce la proliferarea
ţesuturilor microbiene şi obturarea porilor; 3)degradarea
structurii solului sub acţiunea sodiului sau a altor substanţe.
(Dumitru, 1997).
Tamponare fizico-chimică prin adsorbţia şi precipitarea
pe suprafeţele componentelor organice şi anorganice ale solului.
Prin fenomenele de schimb, cationii sunt reţinuţi în complex, feriţi
de spălare şi trecuţi în mod treptat în soluţia solului de unde vor fi
folosiţi de către plante.
Transformarea prin procese microbiologice şi
biochimice, în specia) descompunerea şi alterarea componentelor
organice prin mineralizare şi metabolizare.
Funcţia de filtrare, tamponare şi transformare este explicată
de natura poroasă a solurilor ce controlează transportul soluţiilor

7
spre apele freatice şi de suprafaţă şi absoarbe componentele chimice
astfel încât solul acţionează ca un filtru şi factor tampon. în acelaşi
timp flora şi fauna sunt responsabile pentru transformarea
substanţelor toxice ori a altor substanţe organice. Când capacitatea
de filtrare mecanică, tamponare fizico-chimică şi transformare
microbiologică /biochimică sunt depăşite, compuşii organici şi
anorganici pot fi transferaţi în soluţia solului şi de acolo intră în
apa freatică ori sunt luaţi de către rădăcinile plantelor. în primul
caz are loc contaminarea apei freatice, iar în al doilea contaminarea
lanţului alimentar (Blum şi Santelises, 1994).
Observarea distribuţiei globale a carbonului organic relevă că
acesta se găseşte în soluri într-o cantitate de trei ori mai mare decât
în biomasa de la suprafaţa pământului şi de două ori mai mult decât
carbonul din atmosferă. Deci, solurile sunt legătura centrală în
biotransformarea carbonului organic şi continuă să joace un rol în
cedarea CO2 şi a altor microelemente gazoase în atmosferă. Aceste
gaze sunt foarte importante pentru procesele de schimbări globale,
care în acest caz implică un feedback la scară mare pentru multe
procese localizate la scară mică (Blum, 1999,a).
Humusul este produsul transformărilor substanţelor vegetale
în care se acumulează o cantitate importantă de energie. Energia
potenţială totală acumulată în humus, în solurile României, se
estimează a fi de circa 40 de ori mai mare decât energia
reprezentată de cantitatea de petrol, gaz metan şi cărbune produsă
în anul 1980 în România (Răuţă şi Cârstea,1983).
Atâta timp cât capacităţile de filtrare, tamponare şi
transformare pot fi menţinute nu există nici un pericol de poluare a
apelor freatice şi lanţului alimentar. Totuşi, aceste capacităţi sunt
limitate şi variază în acord cu condiţiile individuale ale solurilor.
3) Habitat biologic şi rezervă de gene, deoarece o mai mare
varietate de organisme trăiesc în sol decât în biomasa de la
suprafaţa scoarţei pământului. Totodată, folosirea solului este
direct legată de biodiversitate, care este de asemenea un factor
important pentru viaţa oamenilor, aducându-ne aminte că
(antibioticele) penicilina a fost obţinută din ciupercile
penicilium prezente peste tot în sol (Blum, 1999, b). Noi nu ştim
astăzi dacă vom avea nevoie de noi gene pentru menţinerea vieţii
oamenilor în viitor. In plus, genele din sol sînt din ce în ce mai
mult folosite pentru biotehnologii şi inginerie genetică.
Conservarea acestui patrimoniu genetic reprezintă unul din cei
mai importanţi factori pentru supravieţuirea omului.
Solurile au de asemenea trei funcţii tehnice, industriale şi
socio-economice, respectiv:
4) Bază spaţială pentru structuri tehnice, industriale şi

8
socio-economice şi dezvoltarea lor, ex. platforme industriale,
locuinţe, transport, sport, recreere, depunerea de reziduuri şi altele.
5) Solul serveşte ca sursă de energie geogenă, materii
prime (ex. Argilă, nisip, pietriş, minereuri, cărbune, petrol, etc.)
şi apă. De obicei se omite că apa constitue o materie primă
esenţială care se extrage din sol.
6) Solurile adăpostesc vestigii arheologice şi
paleontologice, ce ne ajută să înţelegem istoria şi cultura ţării
noastre şi a omenirii (Blum, 1998, b).
Folosirea terenurilor presupune folosirea simultană spaţial şi
temporar a tuturor celor 6 funcţii ale solului, care nu sunt
totdeauna complementare într-o anumită zonă. Există o competiţie
şi o interacţiune puternică între aceste principale funcţii şi folosinţe
ale solurilor şi terenurilor.
Competiţia dintre funcţiile şi folosinţele principale ale solului.
Una din cheile de înţelegere a problemelor de astăzi cu
privire la protecţia solului constă în aprecierea faptului că funcţiile
şi folosinţele individuale ale solului sunt în competiţie, în termeni
de spaţiu, între funcţiile ecologice pe de o parte şi funcţiile
tehnice/industriale, socio-economice şi culturale pe de altă parte.
Sunt de asemenea surse semnificative de rivalitate între fiecare
grup de funcţii. Pot fi distinse trei tipuri de competiţii şi
interacţiuni:
• Competiţie exclusivă există între folosirea solului pentru
infrastructură, ca sursă de materii prime şi ca sursă de vestigii
culturale şi geogene pe de o parte şi pe de altă parte pentru
producţia de biomasă şi activităţi de filtrare, tamponare şi
transformare şi ca rezervă de gene.
Este evident că acoperirea solului prin dezvoltare urbană şi
industrială, de ex. construcţia de drumuri, platforme industriale,
locuinţe, facilităţi sportive ori unde solurile sunt folosite pentru
depunerea reziduurilor, toate acestea fiind cunoscute ca procese de
urbanizare şi industrializare, acestea exclud toate celelalte feluri de
folosinţă a solurilor şi terenurilor. Procesul de acoperire a solurilor
este foarte intens în cele mai multe ţări europene şi conduce la
pierderi foarte mari de soluri şi terenuri chiar şi în ţări cu o
reglementare juridică foarte bună şi respectată. Un exemplu de
pierdere ireversibilă a multifuncţionalităţii solului şi de competiţie
dură între funcţiile solului îl reprezintă Egiptul, ţară cu numai 3,8
%terenuri fertile, amplasate în sudul văii râului Nil şi în delta sa în
apropierea Mării Mediterane, dar unde sunt amplasate şi se dezvoltă
încă şi marile aglomerări urbane (Blum, 1998, b). O situaţie
asemănătoare se poate vedea şi în ţara noastră în apropierea
marilor oraşe ce se extind în extravilan pe terenuri din clasa îşi II de

9
fertilitate a căror scoatere din circuitul agricol este interzisă prin
legea 18 din 1991 a fondului funciar.
• Există o interacţiune intensă între folosirea terenurilor
pentru infrastructură şi dezvoltarea acesteia şi folosirea terenurilor
pentru agricultură şi păduri.
În ţări dezvoltate ca Germania şi Olanda densitatea
infrastructurii tehnice contribuie semnificativ la problemele de
contaminare a solului. Dezvoltarea urbană şi periurbană şi
legăturile lor cu infrastructura transporturilor sunt probleme
alarmante pentru managementul durabil al terenurilor. Mai mult
de două treimi din populaţia totală s-a născut în aceste zone
aglomerate, ce au o tendinţă de creştere.
Solurile şi fundul oceanelor sunt ultimul loc de depunere a
multor produse organice şi anorganice. Multe din aceste încărcături
provoacă acidifiere puternică, poluare cu metale grele şi alte
elemente, poluarea cu compuşi organici xenobiotici, depunerea
de alte materiale decât sol, (Blum, 1999, a).
• O intensă competiţie există deja între cele trei folosinţe
ecologice ale solului, unde contaminarea solurilor agricole prin
tratarea cu reziduuri şi nămol orăşenesc, dar şi printr-o intensă
folosire a îngrăşămintelor chimice şi a substanţelor de protecţie a
plantelor este în conflict cu celelalte funcţii ecologice,
adăugându-se la contaminarea produsă datorită folosirii terenurilor
pentru infrastructură.
Acestea vor fi luate în calcul atunci când se implementează
sisteme agricole intensive în condiţii tropicale deoarece în multe
cazuri poate fi depăşită capacitatea naturală a solurilor pentru
filtrare mecanică, tamponare chimică şi transformare
biochimică. în acest contest trebuie să se amintească fermierilor
care produc biomasă (alimente, furaje şi energie regenerabilă) pe
terenurile lor că ei contribuie şi la alimentarea pânzei de apă freatică,
deoarece fiecare picătură de apă de ploaie trece prin solul lor înainte
de a ajunge în apa freatică. Deci fermierii influenţează nu numai
lanţul alimentar ci şi cantitatea şi calitatea apei freatice, prin
practicile lor agricole în special prin folosirea pesticidelor şi
îngrăşămintelor chimice. Acolo unde apa freatică este folosită ca
apă potabilă, de obicei fără nici un alt tratament, aşa cum se
întâmplă în România pentru circa 45 % din populaţia ţării,
competiţia dintre producţia de alimente şi de apă freatică este
destul de intensă, ea fiind însă neglijată, deşi este o competiţie
pentru satisfacerea unor nevoi de bază ale oamenilor. în Europa
Centrală şi de Est producţia agricolă convenţională devine din ce în
ce mai controlată de standardele de calitate ale apei freatice. Este
mult mai uşor să transporţi alimente şi furaje decât apa necesară

10
pentru băut şi gospodărie (Blum, 1998, a).
Managementul intensiv al terenurilor agricole infiuenţează de
asemenea rezerva de gene şi biodiversitatea (Blum, 1999, b).
O importantă consecinţă a multifuncţionalităţii solului şi a
accesibilităţii limitate a resurselor - şi una din principalele cauze a
degradării terenurilor - o constituie creşterea competiţiei dintre
folosinţele concurente a solurilor şi terenurilor (hrănirea oamenilor,
creşterea spaţiului pentru producţia vie şi industrială, îmbunătăţirea
surselor de energie şi a mobilităţii). Problema este cum pot fi
dezvoltate aceste folosinţe într-o manieră sustenabilă fără daune şi
reduceri ale resurselor de sol. Este necesară o abordare holistică,
bazată pe un larg concept despre sol şi armonizarea spaţială şi
ecologică a celor 6 moduri de folosire a terenurilor, pentru a defini
problemele de rezilienţă a solului şi folosire durabilă şi a stabili
metodele de rezolvare şi a găsi căile de cooperare cu alte ştiinţe
care sunt direct sau indirect legate de sol ori folosirea solului,
incluzând biologie, hidrologie, geologie, climatologie, medicină
umană şi multe alte ştiinţe.
În deceniile ce vor veni, folosirea sustenabilă a solurilor va
constitui o mare provocare, comparabilă şi în strânsă interrelaţie cu
grija pentru schimbările globale ale climei şi a biodiversităţii.
Aceasta va cere să fie luate astăzi acţiunile necesare în scopul
întâlnirii astăzi a cererilor diverse şi potenţial conflictuale asupra
resurselor de sol, fără a compromite folosirea şi accesibilitatea lui
pentru generaţiile viitoare.

1.3. CONCEPTUL DE REZILIENŢĂ A SOLULUI

Rezilienţă este înţeleasă ca "abilitatea unui sistem de a se


întoarce la echilibrul dinamic după deranjare". Aceasta sugerează că
solul este mai mult sau mai puţin un sistem nederanjat care după
deranjare se poate întoarce mai mult sau mai puţin la echilibrul
dinamic natural. în realitate nu aceasta este situaţia, deoarece cu
puţine excepţii solurile sunt mai mult sau mai puţin deranjate atât la
nivel global, de ex. de factorii atmosferici, cât şi local ori regional
de către activităţile umane. Ca urmare Blum şi Santelises (1994)
propun o altă definiţie: "rezilienţă solului este abilitatea
sistemului deranjat de a se reîntoarce după noi deranjări la un nou
echilibru dinamic". Termenul de rezilienţă bazat pe această definiţie
poate fi folosit numai pentru acele caracteristici ale solului care
sunt influenţate de activităţile biologice. Motivul-pentru această
restricţie este faptul că în soluri există în principal două surse de
energie:
a) Energia derivată din resursele minerale provenită din

11
materialele de roci parentale care reflectă inputul de energie din
trecut şi care este diminuat constant, de ex. prin dezagregarea şi
alterarea mineralelor primare în minerale secundare cu un
conţinut mai mic de energie, ceea ce conduce la o creştere
constantă a entropiei în sistemul sol. Acesta este un proces
nereversibil de lungă durată.
b) în contrast cu acesta, partea superioară a solului primeşte
energie din radiaţia solară, şi o depozitează în principal sub
formă de compuşi organici prin fotosinteză. Această energie
constituie baza tuturor proceselor biologice din sol. Prin această
sursă de energie, rezilienţă poate fi activată şi influenţată pozitiv
prin manipularea cu grijă a fluxurilor energetice şi proceselor.
Toate aceste procese sunt reversibile datorită unui flux constant de
nouă energie în sistem (Blum şi Santelises, 1994).
Ca proces de lungă durată, creşterea entropiei prin
dezagregarea şi alterarea rocilor este dificil de măsurat. Se poate
postula că rezilienţa solului este posibilă numai pe termen scurt şi
mediu, deci ea reprezintă capacitatea solului de a rezista la
deranjamente externe pe termen scurt şi mediu (Blum, 1997).
Capacitatea de tamponare a solului, rezilienţa lui şi
capacitatea sa de a filtra şi absorbi contaminanţii fac ca daunele să
nu fie percepute înainte de a fi foarte avansate. Acesta este probabil
cauza majoră pentru care protecţia solului nu a fost promovată cu
aceeaşi amploare ca protecţia aerului şi apei. Acestea constituie în
acelaşi timp un motiv important pentru instituirea unui bun sistem de
monitoring.

1.4. CONCEPTUL DE REABILITARE A SOLULUI

Reabilitarea şi remedierea solului sunt ultimele măsuri luate


în întregul ansamblu de combatere a degradării solului, şi urmăresc
readucerea solului la starea dinainte de degradare, la reluarea tuturor
funcţiilor normale, la anularea impactului negativ al solului asupra
celorlalţi factori de mediu.
Problemele de bază pentru reabilitarea solului sunt
cunoştinţele exacte despre procesele de degradare a solului şi cât de
mult a avansat degradarea solului cu timpul. Sunt multe exemple de
măsuri de reabilitare a solului în cazuri unde, de exemplu, eroziunea
a ajuns la un echilibru stabil şi orice nouă interferenţă va cauza
numai noi eroziuni. Mai mult decât atât, sunt fapte clare ce indică
că multe procedee de reabilitare sunt extrem de scumpe şi
consumatoare de timp, şi sunt în multe cazuri foarte
nesatisfăcătoare (Blum, 1997).

12
1.5. CONCEPTUL ENERGETIC AL SOLULUI

Multe feluri de procese din sol, cum sunt degradarea,


rezilienţa şi reabilitarea, pot fi înţelese numai pe baza conceptului
energetic al sistemului sol. Pe această bază, solul poate fi descris ca
un bazin de energie la interfaţa dintre atmosferă, geosferă, hidrosferă
şi biosferă, bazat pe trei forme de energie, care derivă din trei surse
diferite:
- gravitaţia, un factor important pentru toate
procesele ce decurg în sol, deoarece el controlează în cea mai
mare parte energia pentru mişcarea solidelor, lichidelor şi gazelor în
sol, din sol în mediile adiacente şi viceversa.
- energia conservată în materialele de roci parentale, în
special în multe diferite forme de minerale (ex., mice, feldspaţi,
piroxeni, cuarţ şi altele) şi forţele de legătură dintre acestea (textura
şi structura rocilor), care au fost formate prin orogeneză cu
imputuri mari energetice (presiune şi temperatură), care sunt
încă prezente în compoziţia chimică şi structura cristalină a
acestor minerale şi roci, cu două consecinţe importante pentru
formarea solului ca şi pentru degradarea solului:
- Sunt materiale de roci parentale foarte diferite (magmatice,
metamorfice şi sedimentare) cu compoziţii chimice şi mineralogice
foarte Oferite, acestea producând bazine ori nivele energetice
foarte diferite în solurile cărora le-au dat naştere. Aceste bazine
energetice influenţează toate tipurile de procese ce au loc în sol şi
relaţiile lui cu celelalte sfere.
- Aceste energii nu pot fi regenerate (în contrast cu energia
solară), exceptând cazurile de o nouă orogeneză, ex. activitatea
vulcanică.
- Energia solară, furnizând componentele organice ale
solului, dar şi susţinând toate formele de viaţă din sol, are două
forme diferite, care sunt importante pentru procesele din sol:
- Radiaţia solară directă şi indirectă (difuză), incluzând
schimb energetic în sol dar şi între sol şi atmosferă.
- Forme de energie pe termen mediu şi lung, derivate din
bazinul energetic stocat în - biomasă şi toate tipurile de carbon
organic (humus şi alte forme în şi deasupra solului).
Scara de timp a fluxurilor pentru ambele forme de energie
este destul de diferită. Radiaţia directă este un proces foarte rapid,
cedarea energiei din bazinul de carbon organic este un proces lent
(Blum, 1997).

13
Ambele forme de energie solară continuă să contribuie la
procesele de dezagregare şi alterare a rocilor şi mineralelor. De
aceea, formarea solului a produs o constantă formă de energie,
deoarece produsele de dezagregare şi alterare, cum sunt mineralele
argiloase, oxizii şi altele au un conţinut energetic mult mai mic
decât mineralele primare, ceea ce înseamnă că dezagregarea şi
alterarea produc o creştere constantă a entropiei în sistemul sol.
Acest lucru este important atât pentru formarea solului cât şi
pentru degradarea solului.
Acest concept energetic relevă că solurile sunt medii unice
în geo-biosferă, deoarece ele sunt singurele care conţin prin
definiţie energie orogenă moştenită dar şi energie solară
regenerabilă, în contrast cu biosfera, care este bazată numai pe
energie solară regenerabilă, ori geosfera, care este bazată numai pe
energie orogenă. Acesta este unul din principalele cauze pentru care
diferite soluri prezintă rezistenţe foarte diferite (rezilienţă) la forţele
externe, cum sunt eroziunea prin apă şi vânt, acidifiere, salinizare
şi alte forme de degradare a solului.
Acest concept energetic relevă că solurile sunt medii unice
în geo-biosferă, deoarece ele sunt singurele care conţin prin
definiţie energie orogenă moştenită dar şi energie solară
regenerabilă, în contrast cu biosfera, care este bazată numai pe
energie solară regenerabilă, ori geosfera, care este bazată numai pe
energie orogenă.
Acesta este unul din principalele cauze pentru care diferite
soluri prezintă rezistenţe foarte diferite (rezilienţă) la forţele externe,
cum sunt eroziunea prin apă şi vânt, acidifiere, salinizare şi alte
forme de degradare a solului.

1.6. CONTAMINAREA SOLULUI

Se estimează că in România există circa 40.000 locuri


contaminate, din acestea fiind identificate numai 3833 (tabelul 1).
100 locuri contaminate pot fi considerate ca fiind de primă urgenţă
în procesul de remediere, iar din acestea 50 sunt în lucru iar 50 au
fost deja remediate ele fiind afectate de poluarea cu hidrocarburi sau
de exploatările miniere.
În tabelul 2 se prezintă contribuţia diverselor surse de
poluare la contaminarea terenurilor agricole. Se observă ponderea
importantă a depunerii reziduurilor municipale (25%), a locurilor de
depunere a reziduurilor industriale (20%), a extracţiei, transportului
şi prelucrării petrolului (15%) şi a accidentelor (10%). O atenţie
deosebită a fost acordată rezolvării problemelor produse de
accidente, unele din acestea având impact transfrontalier cum a fost

14
în cazul inundaţiei cu ape încărcate cu cianuri de la flotaţia
minereurilor aurifere de la Baia Mare, care au poluat grav Someşul,
Tisa şi Dunărea, provocând distrugeri masive de peşte şi perturbând
aprovizionarea cu apă din aceste râuri.
Tabelul 1.
Locuri contaminate în România

Numărul de
Stadiul de
locuri Comentarii
identificare
contaminate
Estimate în acord cu
Estimări Număr total estimat > 40 000
numărul de întreprinderi
preliminare
Deja identificate 3833 -
Număr total 1855 Studii de impact
Investigaţii
Investigaţii
preliminare 855 Accidente raportate
complete
Principalele Număr total 200 Studii de impact
locuri Investigaţii
investigate 50 -
complete
Areale miniere şi
Implementare Număr total 100
termocentrale
a activităţilor
Areale degradate prin
recomandate In lucru 50
activităţi miniere
Soluri poluate cu petrol şi
Remediere
50 areale degradate prin
completă
minerit

Tabelul 2
Contribuţia diverselor activităţi economice poluante la contaminarea locală

Contribuţia la contaminarea
Activităţi poluante majore
locală a solului (%)
Depunerea reziduurilor municipale 25
Depunerea reziduurilor industriale 20
Pierderi în timpul activităţilor industriale,
de exemplu: pierderi prin mânuire, scurgeri 5
din rezervoare, etc.
Locuri afectate de minerit 5
Locuri afectate de activităţile militare -
Extracţia şi stocarea petrolului 15
Termocentrale 5
Stocarea gunoiului de grajd 5
Conducte de transport 5
Accidente 10
Altele 5

Unele dintre formele cele mai severe de poluare a solurilor, ce


afectează 32.462 ha, le constitue excavaţiile, depozitele de steril,
haldele, bazinele de decantare, haldele de steril rezultate de la

15
flotaţia minereurilor care pot conţine substanţe toxice, haldele de
reziduuri municipale neecologice, reziduurile anorganice
(minereuri, substanţe anorganice, incluzând metale, săruri, acizi,
baze din industrie, inclusiv industria extractivă). Poluarea cu
substanţe purtate de aer afectează 342.814 ha, din care 147.000 ha
sunt puternic - excesiv poluate. în această categorie sunt incluse
locurile poluate cu hidrocarburi, etilena, amoniac, dioxid de sulf,
cloruri, fluoruri, oxizi de azot, compuşi cu Pb, Cd, Cu, etc.
(tabelul 3).
Tabelul 3.
Situaţia locurilor identificate ca fiind afectate de diverse procese de poluare

Numărul de Suprafaţa Gradul de


Nr Tipul poluantului
locuri înregistrate afectată poluare1
Excavări (exploatări miniere la
1 zi, excavări de nisip, cariere, 205 18.116 PP-EP
etc.)
Depozite de steril, halde,
bazine de decantare, halde de
2 245 9.855 PP-EP
steril de flotaţie, halde de
reziduuri urbane
Reziduuri anorganice
(substanţe anorganice,
3 inclusiv metale, săruri, acizi, 88 4.497 SP-EP
baze din industrie, inclusiv
industria extractivă)
Substanţe purtate de vânt
(hidrocarburi, etilena,
4 amoniac, bioxid de sulf, 77 342.814 SP-EP
cloruri, floururi, oxizi de azot,
compuşi cu Pb, Cd, etc.)
5 Substanţe radioactive 9 327 SP-EP
Substanţe organice din
6 30 623 SP-EP
industria alimentară şi uşoară
Reziduuri agricole, ape uzate,
7 nămol, dejecţii animale şi 340 4.632 SP-EP
umane
8 Pesticide J552 3.370 SP-EP
Reziduuri petroliere de la
9 84 3.370 PP -EP
extracţia petrolului
Totalul stocuri înregistrate 1.078 384.234J

Un tip important de poluare îl constituie poluarea cu


reziduuri agricole, ape uzate, nămoluri, gunoi de grajd din
complexele zootehnice care a afectat peste 4.632 ha. O parte din
aceste surse de poluare au dispărut ca rezultat al distrugerii
complexelor, dar numărul de locuri contaminate a crescut ca
urmare a dispersiei unităţilor de creştere a animalelor. Astfel, au

16
fost identificate multiple cazuri de impurificare a apelor freatice cu
nitraţi şi alte substanţe scurse din locurile de depozitare a
produselor reziduale provenite din zootehnie. Lipsa canalizării
urbane sau distrugerea acesteia contribuie în mod esenţial la
poluarea apelor freatice cu nitraţi şi alte elemente poluante.
Reziduurile din industria uşoară şi alimentară ocupă 623 ha (30
locuri de depozitare) dar numărul lor este în creştere datorită
micşorării unităţilor şi creşterii numărului lor. Un alt tip de poluare
care afectează solul pe o suprafaţă de 3.370 ha răspândite în peste
80 de locuri îl constituie poluarea cu petrol şi apă sărată rezultată
din procesul de extracţie (Toţi şi colab.,1999). în plus, la această
suprafaţă se mai adaugă încă 46.630 ha soluri poluate datorită
transportului şi prelucrării petrolului.
Gradul de poluare a fost stabilit în acord cu procentul de
reducere cantitativă ori calitativă a producţiei, şi este: ne-poluat
(NP) <5%; slab poluat (SP) 6-10%; moderat poluat (MP) 11-25%;
puternic poluat (PP) 26-50%; foarte puternic poluat (FPP) 51-75% şi
excesiv poluat (EP) >76%. Locurile poluate sunt amplasate în acord
cu grila de nivel I 16x16 km, astfel încât suprafaţa de teren total
afectată nu poate fi stabilită exact. Aceste suprafeţe de teren vor
creşte cu circa 520.000 ha cu soluri slab-foarte puternic poluate, cu
hidrocarburi provenite din procesele de extracţie, transport şi
procesare a petrolului, dar şi cu alţi poluanţi.
În Europa se apreciază că există circa 750.000 locuri suspecte
a fi contaminate ca urmare a activităţilor umane ce au avut ca
rezultat introducerea contaminanţilor în sol şi apa freatică.
Incertitudinile despre natura şi semnificaţia contaminanţilor
chimici pot fi griji majore şi factori ce blochează dezvoltarea
sustenabilă în oraşe şi zonele rurale, şi cresc presiunea asupra
spaţiilor verzi. Sunt deci necesare metode mai bune pentru
evaluarea impactului asupra oamenilor şi mediului ambiant, pentru a
confirma că aceste locuri sunt pretabile pentru folosinţele lor curente
sau dorite şi pentru a direcţiona acţiunile de remediere necesare
pentru a asigura pretabilitatea pentru folosire, conservarea resurselor
de apă şi reducerea sarcinilor pentru generaţiile viitoare (Franzius şi
Kasamas, 1998).
Produsele reziduale aflate în aceste depozite (locuri
contaminate) trebuie tratate sau depozitate în condiţii controlate,
pentru a se reduce impactul lor extrem de periculos pentru mediu.
Dezvoltarea industrială a condus la apariţia unui număr extrem de
mare de produs toxice, care în cazul unui accident, pot crea situaţii
de criză ecologică acută.
În raportul Societăţii Internaţionale de Cruce Roşie se arată
că în perioada 1967-1991 accidentele chimice au fost în număr de

17
271 (3,5% din totalul dezastrelor care ai condus la pierderi mari de
vieţi omeneşti). Acestea au produs moartea a 15.787 persoane au
accidentat 175.715 persoane şi au afectat 1.202.536 persoane.
Trebuie să creăm baza ştiinţifică şi tehnică necesară unei
intervenţii eficiente în astfel de condiţii de criză. Trebuie deci să
depoluăm solurile astfel contaminate, pentru ca viaţa să-şi poată
urma cursul ei normal în zonele de accident. Este de obicei extrem
de dificil şi nepractic ori economic imposibil să restaurezi
multifuncţionalitatea completă a solurilor degradate sau poluate. în
unele ţări strategiile de remediere au ca scop să restaureze solul
numai pentru unele din funcţiile lui.
În tabelul 4 sunt prezentate cauzele majore ce au condus la
contaminarea locurilor în câteva ţări ale Europei. Pierderile
provenite din activităţile industriale sunt cauzele majore ale
contaminărilor în cele mai multe din ţările analizate (Blum şi
colab.,2000).
În tabelul 5 se prezentă progresul realizat în managementul
locurilor contaminate în câteva ţări Europene. Datele prezentate
sunt foarte generale, la ora actuală informaţiile accesibile nefiind
complete. Rezultate mai deosebite sunt înregistrate în Germania
(95%) şi Belgia (90%) în cadrul primei faza de identificare. Faza a
doua de studiu detaliat este implementată în procente de 35% în
Belgia şi 20% în Danemarca (Blum şi colab.,2003) Solul poate fi
considerat un organism viu, el este izvor permanent de viaţă, fiind
capabil într-o oarecare măsură de autoregenerare. Apa, aerul,
materia organică şi cea anorganică - vie şi moartă - toate fac din sol
o uzină în care procesele de transformare complexă de la materia
minerală la cea organică se produc continuu.
Solul poate fi considerat ca o verigă de legătură între regnul
anorganic şi cel organic, orice defecţiune în funcţionarea normală a
solului având repercursiuni grave asupra tuturor vieţuitoarelor
(Oprea şi Lupei, 1975).
Tabelul 4.
Cauze majore ce au condus la contaminarea locala in câteva tari europene
(EEA, 2000 )

18
Liechtenstein

Danemarca
Germania
Finlanda

Belgia-Fl
Olanda
Elveţia

Austria
Spania
Suedia

Faza detaliata 7% 9% 2% 6% 19% 3% 18% 20% 35% 0%


Faza iniţiala 70% 57% 27% 34% 30% 72% 95% 0% 90% 42%

Tabelul 5
Progresul înregistrat in managementul locurilor contaminate in unele tari
europene ( EEA, 2000).

19
Liechtenstein

Danemarca
Germania

Belgia-Fl
Finlanda

Austria
Olanda
Suedia
Depunerea reziduurilor municipale 20 10 35 9 33 39 43
Depunerea reziduurilor industriale 20 2 44 10
Pierderi in timpul activit. industriale 55 30 20 65 22 42 47
Conducte
Accidente 15 80 1
Altele 5 45 66 25 17

Nota: Identificarea locurilor contaminate este compusa din doua faze: o


faza iniţiala, in care sunt identificate locurile cu potenţial ridicat de a fi
contaminate, si o faza detaliata, in care sunt efectuate investigaţii detaliate si
evaluarea locurilor potenţial contaminate, in scopul stabilirii masurilor de
curăţire necesare. Estimările la nivel de tara sunt date ca procente din locurile
tratate in fiecare faza fata de numărul total de locuri contaminate.

20