CURS 1

MICROBIOLOGIA
INTRODUCERE

Obiectul de studiu al Microbiologiei

organismelor mici, vizibile numai la microscop.

este biologia microorganismelor, adic studiul

Etimologic, noiunea de microorganism are sensul de organism mic. Cu acelai sens se folosete
noiunea de microb, mai ales in cazul microorganismelor patogene. Dei utilizat n mod curent, termenul
de microb nu este tiinific. Noiunea de microb a fost introdus de Sedillot (l878), cu sensul ei
tiinific: micro + bios = via scurt. Termenul s-a pstrat i a dat numele domeniului Microbiologiei.
Noiunea de microorganism nu are semnificaie taxonomic, deoarece reunete un grup vast i
heterogen de organisme diferite ca poziie sistematic i ca organizare structural, dar care se aseamn
prin trei proprieti comune:
-

toate au dimensiuni microscopice, ceea ce le face invizibile cu ochiul liber;

n general au organizare unicelular. Chiar dac unele microorganisme formeaz asociaii
pluricelulare, ele rmn, n esen, organisme unicelulare, deoarece, o celul izolat din
complexul multicelular i pstreaz viabilitatea, crete, se divide i reface asociaia;
structura lor intern este relativ simpl, comparativ cu a macroorganismelor

Dei virusurile nu sunt microorganisme, sunt studiate si virusurile i entitile moleculare infecioase cu
organizare subviral (viroizii i prionii).
Virusurile sunt entiti infecioase cu un nivel nalt de organizare, alctuite n esen, din
proteine i un acid nucleic (ADN sau ARN). Studiul interaciunii virus-celul a avut un rol decisiv in
dezvoltarea biologiei moleculare.
Viroizii sunt entiti infecioase alctuite dintr-o molecul de ARN pur, patogene pentru unele
plante de cultur.
Prionii sunt entiti infecioase de natur proteic. Pentru studiile referitoare la natura lor,
modalitatea de transmitere i la mecanismele patogenezei, lui S. Prusiner, n l997 i s-a decernat Premiul
Nobel.
Importana practic a microorganismelor

De la descoperirea lor i pn astzi, interesul pentru studiul microorganismelor a nregistrat o

cretere permanent, deoarece un mare numr de specii desfoar activiti benefice, realiznd
procese de o valoare imens pentru societatea uman sau produc infecii la om i animale, cu efecte
patologice mai mult sau mai puin grave.
1

In mediile naturale, microorganismele realizeaz treapta mineralizrii (descompunerii) materiei

organice vegetale i animale, avnd astfel un rol decisiv pentru ncheierea ciclului unor elemente
biogene n natur (C, N, P, S), fcndu-le disponibile pentru reintegrarea lor n circuitul vieii.
Fertilitatea i productivitatea sistemelor agricole depind n mare msur de activiti fiziologice ale
bacteriilor din sol. Fixarea N2 este o activitate fiziologic exclusiv a unor procariote (eubacterii,
cianobacterii).
Microorganismele care populeaz tractul digestiv al animalelor i al omului formeaz microbiota
normal, ce sintetizeaz vitamina K, esenial pentru mamifere, acidul folic, nicotinic, pantotenic,
tiamina, riboflavina, biotina.
In industria farmaceutic, producia de antibiotice (circa 1oo ooo t/an) este rezultatul activitii
microorganismelor.
Microorganismele au roluri multiple in industria alimentar.
Unele microorganisme au efecte favorabile asupra unor produse alimentare: brnzeturile, iaurtul i alte
derivate din lapte sunt rezultatul activitii fiziologice a unor microorganisme asupra substratului.
Dospirea aluatului de pine, producerea vinului i berii sunt rezultatul fermentaiei alcoolice a
levurilor. Conservarea alimentelor vegetale i a furajelor se bazeaz pe fermentaia lactic produs be
bacterii.
Microorganismele sunt utilizate pentru producerea buturilor acidulate. Acidul citric, adugat
multor buturi pentru conferirea aciditii este produs industrial de Aspergillus. De multe ori, astfel de
buturi conin fructoza, obinut din amidonul de porumb, prin aciunea bacteriilor amilolitice.
Aspartamul, ca ndulcitor este un amestec de doi aminoacizi (acid aspartic si fenilalanina), ambii obinui
pe cale microbiologic.
Microorganismele nu sunt numai benefice pentru activitatea uman. Un numr relativ mic de
microorganisme patogene cauzeaz o larg diversitate de procese patologice, de la infecii locale, pan
la septicemii.

VIRUSOLOGIE
Generalitati
Virusologia (inframicrobiologia) se ocupa cu studiul virusurilor si cu afectiunile pe care acestia le
provoaca.
Virusurile sunt structuri extrem de mici,foarte putin evoluati, dar cu potential infectios, situate pe
primele trepte de dezvoltare ale vietii. Aceste forme primitive de viata au o organizare rudimentara,
incompleta, astfel ca nu-si pot realiza un metabolism propriu, multiplicarea lor fiind legata de
parazitarea obligatorie a celulelor vii.
Virusurile au urmatoarele particularitati:
-sunt particule de dimensiuni foarte mici (10 300m sau nm) (1nm = 10-9m). Pentru acest motiv,
in marea lor majoritate, nu pot fi puse in evidenta decat cu ajutorul microscopului electronic.
- poseda un singur tip de acid nucleic, ADN sau ARN
- sunt filtrabile si ultrafiltrabile; pe baza acestui caracter virusurile pot fi separate de bacterii
- sunt paraziti intracelulari obligatorii; virusurile nu pot fi cultivate pe mediile de cultura folosite in
mod obisnuit in bacteriologie
- nu cresc si nu se divid, inmultirea virusurilor se face prin replicare
- sunt specifice, fiecare fiecare virus provocand o anumita boala
- produc incluzii in celulele parazitate. Prezenta acestor incluzii nuclerae, citoplasmatice, sau
concomitent in nucleu si citoplasma, in anumite tesuturi, usureaza diagnosticul de laborator al unor
viroze deoarece sunt caracteristice.
- fiecare virus prezinta o structura antigenica specifica, adica structura lor proteica induce in
organismul in care patrund sinteza de anticorpi specifici. Omul si animalele infectate cu un anumit virus
produc anticorpi specifici, iar imunitatea dobandita este solida si de lunga durata. Tehnicile de serologie
utilizate in diagnosticul de laborator al virozelor detecteaza acesti anticorpi.
- virusurile au, in general, rezistenta naturala la antibioticele uzuale si la unele substante chimice
care distrug bacteriile, de aici inutilitatea administrarii antibioticelor in caz de infectie virala.

Clasificarea virusurilor
Pentru definirea principalelor familii, genuri si specii de virusuri, trebuie sa se tina seama de mai
multe criterii: acidul nucleic din genomul viral (ADN sau ARN), marimea particulei virale, prezenta sau
3

absenta invelisului viral, numarul de capsomere, comportamentul fata de anumiti agenti chimici si in
primul rand fata de eter, afinitatea pentru o anumita gazda, organ sau aparat anatomic, aspectul clinic al
bolii etc.
In interiorul fiecarui grup (gen), subclasificarea speciilor se bazeaza pe diferente antigenice care
permit identificarea a numeroase tipuri.
In functie de gazda parazitata, virusurile pot fi :
-patogene pentru anumite animale vertebrate sau nevertebrate
- virusuri patogene pentru plante
- virusuri patogene pentru bacterii (bacteriofagii)
In functie de compozitia genomului:
-virusuri ADN: Papovavirus (negi), Adenovirus (adenoviroze), Herpesvirus (herpes si zona zoster),
Poxvirus (variola si vaccinia).
- virusuri ARN: Picornavirus (poliomielita, enterovirozele etc), Togavirus (rubeola), Arenavirus
(choriomeningita limfocitara, febrele hemoragice sudamericane etc.), Coronavirus (infectii respiratorii),
Orthomixovirusuri (gripa), Retrovirusuri (SIDA) etc.
In functie de dimensiunile particulei:
-virusuri mici : 20 50 nm
- virusuri medii : 50 150 nm
- virusuri mari: peste 150 nm
In functie de simetria capsidei:
-helicoidala
- cubica
-mixta, etc.
In functie de compozitia chimica:
- virusuri simple acid nucleic si invelis proteic
- virusuri complexe AN, invelis proteic si inca un invelis extern
Dupa aspectul clinic al bolii, virozele se pot incadra in doua mari categorii:
-Infectii virotice generalizate in cursul acestor imbolnaviri, virusul se raspandeste pe cale
sanguina in tot organismul si poate determina eruptii caracteristice pe piele si mucoase. In acest grup
sunt cuprinse: variola, rujeola, rubeola, varicela.
- Infectii cu localizara primara in anumite organe, pentru care virusul respectiv are
afinitate. Raspandirea virusurilor se face pe cale sanguina, pe calea nervilor periferici sau pe ambele cai.
Din acest grup fac parte:
-infectii ale sistemului nervos central: poliomielita, turbarea;
- infectii ale aparatului respirator: gripa, guturaiul;
- infectii localizate pe piele si mucoase: herpesul, negii, zona zoster:
- infectii ale ficatului: hepatita epidemica
- infectii ale glandelor salivare: parotidita epidemica
- infectii ale ganglionilor limfatici: limfogranulomatoza veneriana.
4

Compozitia chimica, structura, morfologie

Virionii reprezinta unitatea virulenta, agentul cauzal al unei viroze, tot asa cum o bacterie
reprezinta agentul cauzal al unei boli bacteriene.
Forma virusurilor este variata. Ea a fost determinata cu ajutorul microscopului electronic. In
general , corpusculii elementari sau virionii se pot prezenta sub urmatoarele forme:
-forma sferica sau sferoidala: virusul poliomielitic, virusul gripal;
- forma prismatic patrulatera: virusul vaccinal, variolic;
- forma de spermatozoid: bacteriofagi;
- forma filamentoasa sau de bastonas: virusurile plantelor ( de ex. virusul mozaicului tutunului).
Structura interna a corpusculului elementar viral
La o particula virala se distinge, in general, o portiune centrala mai densa, mai opaca la fluxul
electronic, care a fost denumita nucleoid, si o portiune externa mai putin densa, sub forma unei capsule
denumita capsida. Nucleoidul este format dintr-un acid nucleic (acid ribonucleic sau acid
dezoxiribonucleic); nucleoidul se mai numeste genom, iar acizii nucleici, ARN sau ADN, nu sunt niciodata
ambii in acelasi virus. Este purtatorul infectivitatii virale. Capsida este de natura proteica. In structura
capsidei moleculele de proteina se grupeaza in capsomere, aranjate simetric dupa o anumita simetrie:
1. simetrie helicoidal (petala de floare) capsomerele se fixeaz pe catena de AN, ce are form
de bastona
2. simetrie cubic (icosaedric) capsomerele se aranjeaz n jurul AN, formnd un icosaedru
(poliedru regulat cu 20 fee triunghiulare i 12 vrfuri), eikos=20
3. simetrie mixt (bacteriofagii, poxvirusurile)
Funcia capsidei protecia AN, rol antigenic, adeziune
Aceasta este schema structurii virusurilor simple, cum sunt: virusul poliomielitic, virusul febrei
aftoase etc. Virusurile mai complexe au, in plus, o membrana de natura lipoproteica sau
glicolipoproteica, numita supercapsida sau peplos. Are rol de protecie, prezinta antigene de suprafa,
rol in adeziune.
Atat acidul nucleic, cat si moleculele de proteina din structura capsomerelor, se prezinta intr-un
aranjament strict specific fiecarui virus in parte.
Bacteriofagii, desi pastreaza in linii generale structura virusurilor, au totusi o forma caracteristica.
In general, un fag, are un cap si o coada. Capul de forma sferica, alungita sau de prisma hexagonala,
prezinta o portiune centrala mai densa, alcatuita din acid dezoxiribonucleic si capsida formata din
capsomere. Coada este formata dintru cilindru axial rigid invelit intr-un manson contractil si o placa
terminala prin care bacteriofagii se fixeaza pe celula-gazda (bacteria).
Compozitia chimica a virusurilor
In compozitia chimica a virusurilor se intalnesc elemente de baza care sunt aproape nelipsite in
orice celula vie: proteine, acizi nucleici, lipide, hidrati de carbon.
Virusurile cele mai simple sunt constituite numai din proteina si acid nucleic. Astfel, virusul
poliomielitic este constituit din proteina si acid ribonucleic, iar bacteriofagii din proteina si acid
dezoxiribonucleic.

Virusurile mai complexe, cum sunt virusurile gripale, au genomul viral protejat de un invelis
constituit dintr-o patura interna proteica si o patura externa lipoproteica.
Proteinele virale fac parte din structura capsidei, dar exista si proteine cu rol enzimatic
(polimeraze, transcriptaze etc)

Multiplicarea virusurilor
Virusurile se multiplica intr-un mod cu totul special. Aceste microorganisme se autoreproduc
folosind mecanismele celulare din interiorul celulei vii, de unde iau hrana, enzimele si energia necesara
multiplicarii.
Multiplicarea virusurilor se desfasoara in mai multe etape:
Adsorbtia este faza de adeziune si fixare a particulei virale la celula-gazda. Aceasta etapa este
obligatorie pentru a se produce infectia in conditii naturale. Orice factor care impiedica adsorbtia
impiedica in realitate si infectia.
Patrunderea virusului in interiorul celulei-gazda. In celula poate patrunde virusul in intregime sau
numai acidul nucleic cuplat cu o mica parte din capsula.
Faza de elipsa este denumita astfel deoarece, virusul patruns in celula se dezintegreaza in acid
nucleic si proteina si nu poate fi pus in evidenta.
Faza de multiplicare activa este aceea in care acidul nucleic si, separat, capsida si alte componente
ale virusului adult se multiplica pentru ca, in cele din urma, aceste elemente sa se cupleze si sa formeze
particule virale complete.
Faza de eliberare. Virusul astfel format poate parasi celula treptat, pe masura formarii sale sau
se acumuleaza si produce explozia celulei-gazda, eliberandu-se si infectand alte celule. In prima varianta,
eliberarea virionilor se realizeaza prin liza celulei, nmugurire sau exocitoz. Numarul lor poate atinge
100.000 per/celul.

Cultivarea virusurilor
Virusurile sunt cultivate pentru:
-

stabilirea diagnosticului etiologic

testarea infeciozitii virusurilor

testarea preparatelor antivirale

producerea vaccinurilor

Sisteme de cultivare
1. Culturi de celule
2. Ou embrionat de gin
3. Animale de laborator
Animalele de laborator se utilizeaz limitat (receptivitate selectiv, preexistena infeciilor, cost
avansat). Se recurge la aceasta varianta numai cnd nu exist alte posibiliti (VHB, HIV, Coxsackie, etc).
Constituie modele de cercetare sau de control al vaccinurilor. Animalele utilizate curent oriceii albi
nou-nscui, dar pot fi utilizai obolani, cobai, maimue, etc.
Oul embrionat de gin (5-13 zile) reprezint un mediu de celule nedifereniate, cu multiplicare
activ, steril i lipsit de mijloace de aprare antiinfecioas. Se utilizeaz n prepararea unor vaccinuri
virale (ex.: gripal)
-

iniial se verific viabilitatea embrionului la ovoscop n camera obscur.

prelevatul se inoculeaz steril cu seringa n cavitatea amniotic sau alantoidean, sau pe

membrana chorioalantoidean (utiliznd metoda deschis sau nchis).

orificiul se parafineaz i se incubeaz la 35-37C timp de 48-72 ore

Culturile de celule (1949 - Enders, Weller, Robbins).

Celule provenite din esuturi adulte sau embrionare, normale sau tumorale. Plasate ntr-un
mediu adecvat (nutrieni, pH, t) rmn viabile i se multiplic. Pentru cultivarea virusurilor se utilizeaz
culturile n monostrat celular.

CURS 10
TOXIINFECTIILE ALIMENTARE

Toxiinfectiile alimentare sunt afectiuni de tip acut sau subacut, care apar fie sub forma de cazuri
izolate, fie, cel mai adesea, sub forma unor imbolnaviri care cuprind un mare numar de persoane care au
consumat aceslasi aliment contaminat cu acelasi germene sau cu toxinele sale.
Debutul bolii este brusc si se caracterizeaza prin tulburari gastrointestinale si fenomene de
toxiinfectie generala.
Epidemiile izbucnesc, de obicei, in sezonul cald, aparitia lor fiind favorizata de nerespectarea
regulilor de igiena alimentara. Depistarea si scoaterea din consum a alimentelor contaminate au ca
urmare incetarea epidemiei. Din acest motiv, diagnosticul de laborator al toxiinfectiilor alimentare
comporta o urgenta maxima.
Din punct de vedere clinic, toxiinfectiile alimentare pot imbraca doua forme, in functie de
predominanta caracterului infectios sau a celui toxic:
-forma infectioasa se datoreste multiplicarii germenilor din alimentele consumate si se
caracterizeaza printr-o perioada de incubatie mai lunga, cu evolutie febrila, dureri de cap, greata,
varsaturi, diaree, dureri abdominale si poate duce la moarte. Acest tip de boala este provocat, mai ales,
de germenii din familia Enterobacteriaceae. Durata bolii este de 3-5 zile, dupa care urmeaza disparitia
simptomelor.
- forma toxica este cauzata de toxinele elaborate de germeni (stafilococ, b. botulinic etc.) in
alimentele contaminate si se caracterizeaza printr-o perioada de incubatie foarte scurta, cu varsaturi,
diaree, stare de intoxicatie si febra moderata sau chiar absenta. Durata bolii este scurta, de 24 ore sau
mai putin, cu exceptia botulismului, in care boala se prelungeste foarte mult.
Germenii care pot provoca toxiinfectiile alimentare sunt: enterobacteriaceele (Salmonella,
Shigella, Escherichia si Proteus); cocii patogeni enterotoxici (stafilococii si streptococii enterotoxici);
bacili aerobi formatori de spori (B.subtilis, B.cereus, B.anthracis); bacili anaerobi formatori de spori
(Clostridium perfringens si Clostridium botulinum); bacteriile care degradeaza alimentele pana la
formarea unor substante toxice.
Toxiinfectiile alimentare produse de salmonele
Germenii din genul Salmonella detin primul loc in toate tarile, atat ca frecventa cat si ca
importanta epidemiologica in producerea toxiinfectiilor alimentare.
Salmonelele dau o boala de tip infectios, care se manifesta dupa 8 24 ore de la consumarea
alimentului contaminat. Aceasta perioada de incubatie este necesara pentru multiplicarea germenilor si
invadarea organismului infectat. Debutul bolii este brusc, cu stare generala alterata, ridicarea
1

temperaturii la 38 40oC, dureri de cap, greata, varsaturi si scaune diareice, frecvente, apoase sau
mucoase, uneori cu aspect dizenteriform. Dupa 2-4 zile, in mod obisnuit aceste simptome dispar, iar
scaunele se normalizeaza. Au fost semnalate si cazuri in care boala se poate agrava, capatand un aspect
septicemic, cu evolutie grava, care poate merge pana la moartea bolnavului. Ca tratament, la regimul
igieno-dietetic se pot asocia unele antibiotice de profil, cum sunt cloramfenicolul, streptomicina etc., ce
pot scurta evolutia bolii.
Diagnosticul de laborator se bazeaza pe depistarea salmonelei care a produs boala in
produsele patologice (materii fecale, varsatura, urina) si in alimentele contaminate, sau in produsele
recoltate de la suspectii contacti, fosti bolnavi, personalul care a manuit sau a prelucrat alimentele.

Toxiinfectiile alimentare cauzate de shigele

Bacilii dizenterici pot da nastere la izbucniri de toxiinfectii alimentare cu o evolutie relativ scurta,
care se manifesta prin greata, varsaturi, dureri abdominale si scaune frecvente, mucosanguinolente,
insotite de tenesme. Boala este insotita de ridicarea moderata a temperaturii (38oC), dureri de cap etc.
Ca tratament se prescriu, in general, pe langa un regim igieno-dietetic, si unele antibiotice la care
shigelele sunt sensibile: cloramfenicol, aureomicina, streptomicina.
Diagnosticul de laborator urmareste punerea in evidenta a shigelelor in materiile fecale recoltate
de la bolnav si de la purtatorii de germeni care au manipulat alimentele, precum si in alimentele
contaminate.

Toxiinfectiile alimentare produse de bacilul coli

Toxiinfectiile produse de germenii care apartin genului Escherichia se manifesta, in mod obisnuit,
prin tulburari digestive: greata, varsaturi, dureri abdominale si scaune diareice. Tulburarile generale sunt
mai usoare, iar febra este moderata.
Diagnosticul de laborator se bazeaza pe izolarea germenului din diverse produse patologice
(varsaturi, materii fecale etc.) si din alimentele banuite a fi produs imbolnavirea, urmata de identificarea
biochimica si serologica.
Toxiinfectiile alimentare produse de Proteus
Toxiinfectiile alimentare produse de germeni din genul Proteus au o perioada de incubatie relativ
scurta. Boala se manifesta prin tulburari gastrointestinale (greata, varsaturi si scaune diareice), dar, de
obicei, fara febra si fara alterarea prea pronuntata a starii generale. Vindecarea survine dupa 1-2 zile.
Diagnosticul de laborator se bazeaza pe izolarea si identificarea germenului din produsele
patologice si alimente.

Toxiinfectiile alimentare produse de stafilococi

Stafilococii enterotoxici produc toxiinfectii alimentare de tip toxic. Boala are o perioada de
incubatie scurta (1-6h) si debuteaza cu salivatie, greata, varsaturi, crampe abdominale si scaune
diareice. Temperatura este, de obicei, normala. Dupa 12-48 h fenomenele de boala dispar si survine
vindecarea. Boala se datoreste unei exotoxine elaborate de stafilococ (enterotoxina stafilococica). Sursa
de infectie este constituita de animalele bolnave (carnea si laptele lor), de omul bolnav care prezinta
infectii stafilococice ale pielii, furuncule etc. Si de purtatorii sanatosi de germeni (nazali, nazofaringieni,
fecali etc.) care manuiesc alimentele si le contamineaza printr-o igiena defectuoasa.
Diagnosticul de laborator se bazeaza pe izolarea si identificarea stafilococilor din alimentele
incriminate si din produsele patologice recoltate de la bolnav.
Toxiinfectiile alimentare produse de streptococi
Se caracterizeaza prin incubatie scurta (4-12 h) si fenomene digestive (greturi, varsaturi, scaune
diareice) usoare. Speciile de streptococi cel mai des intalnite in producerea tosiinfectiilor alimentare
sunt enterococii, streptococii viridans si streptococii betahemolitici. In acest din urma caz, bolnavii pot
prezenta angina si chiar scarlatina.
Diagnosticul de laborator consta in punerea in evidenta a streptococilor enterotoxici in alimentele
incriminate si in produsele patologice recoltate de la bolnav (materii fecale, varsaturi, exsudat faringian).
Toxiinfectiile alimentare produse de germenii aerobi formatori de spori
Din aceasta grupa au fost identificate trei specii care produc toxiinfectii alimentare: Bacillus
subtilis, Bacillus cereus si Bacillus anthracis.
Bacillus subtilis poate fi usor izolat din produsele patologice sau din alimente, germenul fiind
identificat pe baza prezentei sporilor si a caracterelor biochimice.
Bacillus cereus poate provoca o toxiinfectie alimentara cu fenomene digestive (greata, varsaturi si
dureri abdominale, fara febra) care dispar complet dupa cateva ore.
Bacillus anthracis poate produce gastroenterita carbunoasa, boala grava ce apare la persoanele
care au consumat carne de la un animal bolnav de carbune, insuficient prelucrata termic.
Diagnosticul de laborator este pus cu destula dificultate. Germenul nu poate fi izolat, de obicei,
din sange si materii fecale, dar poate fi pus in evidenta la autopsie.
Toxiinfectiile alimentare produse de germenii anaerobi formatori de spori
Dintre anaerobii sporulati, Bacillus perfringens si Clostridium botulinum sunt speciile care produc
toxiinfectiile alimentare.
Bacillus perfringens produce o toxiinfectie care se manifesta prin greata, dureri abdominale si
scaune diareice, fara febra. Uneori pot aparea si cazuri cu evolutie grava.
3

Clostridium botulinum. Botulismul este o toxiinfectie alimentara produsa de consumul

conservelor de legume sau de carne contaminata cu bacilul botulinic si cu toxina produsa de acesta.
Boala se datoreste unei intoxicatii puternice, care se manifesta prin oboseala accentuata, dureri de cap,
ameteli, limitarea miscarilor globilor oculari (vedere dubla), dificultati la inghitit si stingerea vocii. In
unele cazuri paralizia se generalizeaza si omul bolnav moare prin asfixie.
Diagnostic de laborator. Se recolteaza de la bolnavi produse patologice si probe din alimentele
consumate, urmarindu-se izolarea si identificarea germenului si a toxinei botulinice.
Epidemiologia toxiinfectiilor alimentare
Sursa de infectie in toxiinfectiile alimentare este constituita de animale si om, purtatori ai
microbilor respectivi. Animalele incriminate mai frecvent sunt pasarile (in special carnea si ouale de
rata), porcii, rozatoarele (sobolanii si soarecii), bovinele, ovinele si, mai rar, cainele, pisica sau alte
animale. Sursa de infectie umana este reprezentata de omul bolnav si purtatorii de germeni. Eliminarea
de germeni se face prin materiile fecale, urina, varsaturi, secretii nazo-faringiene, puroi etc.
Cai de transmitere si mod de contaminare. Toxiinfectiile alimentare se transmit prin intermediul
alimentelor. Acestea pot fi contaminate direct, ca atare (laptele sau carnea de la animale bolnave, oua
de rata) sau pot fi contaminate ulterior, prin contactul cu dejectii de la animalele bolnave sau purtatoare
de germeni, utilaje sau ambalaje contaminate, prin insecte sau rozatoare sau prin intermediul
personalului care manipuleaza alimentele.
Alimentele contaminate produc imbolnaviri cand contin un numar mare de germeni sau cantitati
de toxina capabile sa declanseze boala.
Ancheta epidemiologica este obligatorie in toate cazurile de aparitie a toxiinfectiilor alimentare in
familii sau colectivitati. Aceasta ancheta ofera indicatii pretioase pentru precizarea cauzei care a
declansat imbolnavirile si da posibilitatea de a se lua masuri imediate pentru limitarea cazurilor si de a
se aplica un tratament adecvat.

CURS 11
SPIROCHETELE (FAMILIA SPIROCHETACEAE)
Din aceasta familie fac parte trei germeni cu importanta medicala: genul Treponema, genul
Leptospira si genul Borrelia.
GENUL TREPONEMA
Specia reprezentativa a acestui gen este Treponema pallidum, agentul etiologic al sifilisului.
Germenul se gaseste, la omul bolnav, in sancrul primar, gomele sifilitice, ganglionii limfatici, peretii
vaselor cerebrale, ai aortei etc. De asemenea, se gaseste in placenta mamei sifilitice sau in organele
fatului sifilitic, mai ales in ficat.
Caractere morfotinctoriale. Treponemele sunt germeni spiralati, care prezinta miscari de rotatie,
de flexiune si de translatie. Pentru a le pune in evidenta sunt necesare tehnici de examinare sau coloratii
speciale (de exemplu, examinarea pe fond intunecat).
Cultivarea treponemelor pe medii artificiale este foarte dificila.
Treponemele sunt foarte sensibile la caldura, la substante antiseptice, la solutii de arsenic sau
mercur, precum si la unele antibiotice, dintre care penicilina trebuie mentionata in primul rand.
Boala la om. Transmiterea bolii se face aproape exclusiv prin contact sexual (boala venerica). Dupa
infectare, la 10 40 de zile (in medie 3 saptamani), apare sancrul de inoculare (sifilisul primar), o leziune
inflamatorie ulcerata, urmat de inflamarea ganglionilor sateliti (adenopatie satelita) si raspandirea
infectiei in tot organismul. Uneori, acest sancru poate lipsi.
Sancrul de inoculare se vindeca si fara tratament, dar infectia isi continua cursul, trecand in faza
secundara (sifilis secundar), caracterizata prin aparitia unor leziuni cutanate (rozeole sifilitice) si ale
mucoaselor.
Si aceste leziuni dispar fara tratament, dar, dupa cateva luni, apar gomele sifilitice (sifilisul tertiar)
si, ulterior, dupa ani de zile , apar semnele sifilisului nervos.
Imunitate. Omul vindecat de sifilis capata o rezistenta destul de marcata fata de Treponema
pallidum, dar nu definitiva. In serul bolnavilor de sifilis pot fi pusi in evidenta anticorpi.
Tratamentul sifilisului se poate face cu ajutorul unor substante chimice complexe care cuprind:
arsen, bismut, mercur etc. In prezent, s-a renuntat, in parte, la aceste medicamente care pot da nastere
la accidente si se utilizeaza pe scara larga si cu mult succes penicilina. Treponema pallidum este , de
asemenea, sensibila la aureomicina si cloramfenicol.
Diagnosticul de laborator al sifilisului comporta punerea in evidenta a Treponemei pallidum in
produsele patologice recoltate de la bolnav (diagnostic bacteriologic) sau a modificarilor produse de
acest agent patogen in serul bolnavului respectiv (diagnostic serologic).
1

Diagnosticul bacteriologic. Treponema pallidum poate fi pusa in evidenta in leziunile sifilitice, prin
examenul preparatelor proaspete. Serozitatea recoltata din sancru, leziuni secundare etc. este
examinata direct la microscop pe fond intunecat sau pe frotiuri colorate.
Diagnosticul serologic al sifilisului se bazeaza pe o serie de reactii, dintre care cele mai cunoscute
sunt reactia de floculare V.D.R.L. si reactia de fixare a complementului Bordet Wasserman. Aceste
reactii se produc intre anticorpii din serul pacientului si antigenul treponemei, produs in laborator.
Epidemiologie. Sifilisul este o boala venerica, avand ca izvor de infectie omul bolnav. Transmiterea
se face, de regula, prin raport sexual si numai cu totul exceptional prin lenjerie, vesela utilizata in comun
etc. Contagiozitatea maxima este in perioada primara si secundara. Treponemele se pot elimina si prin
lapte, urina, sperma, dar in numar foarte redus.
Profilaxia. Depistarea cat mai precoce a bolnavilor de sifilis este una din masurile de baza in
prevenirea si combaterea acestei boli. Dintre metodele de depistare activa, cele mai utilizate sunt
examenele serologice care sunt obligatorii la anumite categorii de populatie. Ancheta epidemiologica
este insa cea mai importanta metoda de depistare activa. Ea permite descoperirea bolnavilor
neinregistrati si netratati, care contribuie cel mai mult la raspandirea bolii.

GENUL LEPTOSPIRA
Leptospirele sunt microorganisme spiralate, patogene pentru om si pentru animal. Bolile
provocate de leptospire poarta numele de leptospiroze.
Leptospirele sunt intalnite in natura mai ales in apele raurilor, in piscine, lacuri etc. Ele pot fi, de
asemenea, gasite la rozatoarele salbatice si animalele domestice. Leptospirele se localizeaza , mai ales,
in rinichi, de unde se elimina prin urina in mediul exterior si infecteaza apa si unele alimente, prin
intermediul carora pot imbolnavi omul.
Caractere morfotinctoriale si de cultura. In preparatele proaspete, leptospirele nu pot fi vazute
decat la microscopul pe fond intunecat. Ele pot fi insa usor de examinat la microscopul obisnuit, daca
sunt supuse unor coloratii speciale.
Leptospirele se prezinta sub forma unor filamente fine, ondulate, cu capetele curbate in C sau S.
Pentru a fi cultivate, leptospirele patogene necesita un factor de crestere ce se gaseste in serul
sanguin si care trebuie adaugat mediilor de cultura uzuale.
Rezistenta. Leptospirele patogene sunt rapid distruse de uscaciune, lumina solara, ultraviolete,
substante acide, suc gastric etc. De asemenea, sunt sensibile la penicilina, streptomicina si tetraciclina,
dar insensibile la sulfamide si cloramfenicol. Totusi leptospirele pot trai cateva ore pana la cateva zile
sau saptamani in apa, in unele alimente sau in organele unor animale infectate, si cateva luni pana la
cativa ani in medii de cultura adecvate.
2

Boala la om. Impartirea leptospirozelor in boli icterice, grave si boli anicterice, usoare , se bazeaza
mai mult pe semnele clinice. Unele leptospire provoaca o boala grava, cu febra, icter, hemoragii si
leziuni renale si hepatice, etc., in timp ce alte leptospire dau boli mai usoare, cu febra si semne de
iritatie meningeala.
Un bolnav de leptospiroza icterohemoragica capata dupa vindecare o imunitate destul de solida si
durabila.
Tratament. Arseniul si bismutul sunt medicamente eficace in tratamentul leptospirozelor, dar, in
prezent, se utilizeaza antibiotice ca penicilina si tetraciclina.
Diagnosticul de laborator al leptospirozelor poate fi facut atat prin izolarea si identificarea
germenului in produsele patologice, cat si prin punerea in evidenta in serul sanguin a unor anticorpi
specifici.
Epidemiologie. Leptospirozele sunt boli care au ca punct de plecare animalele salbatice (in special
rozatoare), dar care au o extindere mare si printre animalele domestice. Acestea raman purtatoare de
germeni o perioada de timp si constituie principalul izvor de infectie pentru om. Transmiterea bolii la om
poate fi directa, prin contactul cu animalele bolnave sau purtatoare, sau indirecta, prin intermediul apei
sau al alimentelor infectate.
Profilaxia leptospirozelor va avea in vedere, mai ales, muncitorii din sectorul agricol, macelarii si
copiii care fac baie vara in apele infectate cu urina animalelor bolnave sau purtatoare de germeni.

CURS 12
RICKETTSIILE

Rickettsiile sunt microorganisme care se situeaza la granita dintre bacterii si virusuri. Ele se
aseamana cu bacteriile prin dimensiuni, morfologie, compozitie chimica, organizare celulara interna si
multiplicare prin diviziune directa, dar nu cresc pe mediile de cultura. Rickettsiile se multiplica numai in
tesuturi vii, ca si virusurile.
Unele rickettsii sunt patogene pentru om, provocand boli febrile numite rickettsioze. Aceste boli
se recunosc, de obicei, datorita unor eruptii petesiale caracteristice pe pielea bolnavilor.
Rickettsiozele, cu exceptia tifosului exantematic, sunt boli care se transmit dela animale la om.
Rezervotul infectiei este constituit de omul bolnav, rozatoare, mamifere domestice si salbatice, capuse
etc. Transmiterea agentului patogen se face prin intermediul unor vectori: tifosul exantematic este
transmis de paduche, febra butonoasa este transmisa de capusa etc. In transmiterea febrei Q nu este
necesara interventia unui vector, contaminarea facandu-se direct.
Caractere morfologice. Forma si structura rickettsiilor se aseamana foarte mult cu aceea a
bacteriilor. Morfologia acestor germeni este destul de polimorfa, putand imbraca forma unor coci sau
mai adesea a unor cocobacili de dimensiuni foarte mici. Sunt germeni imobili, nesporulati, Gramnegativi.
Rickettsiile au un echipament enzimatic destul de bogat care le permite sa-si intretina un
metabolism complex, dar insuficient pentru a se dezvolta independent intr-un mediu de cultura
artificial, acelular. Culturile de rickettsii pot fi obtinute in laborator numai pe celule vii, putand fi
cultivate pe : fragmente de tesuturi, culturi de celule , ou de gaina embrionat (de preferat) sau animale
de laborator.
Rezistenta. Uscarea favorizeaza mentinerea indelungata, pe mai multi ani, a rickettsiilor in stare
viabila si virulenta. Caldura are o actiune nefavorabila asupra rickettsiilor:fieberea distruge acesti
germeni, iar incalzirea la 50oC le inactiveaza in decurs de 30 minute.
Temperatura scazuta sub 0oC nu conserva rickettsiile decat cateva zile. Glicerina, fenolul, albastru
de metilen au un efect de distrugere a rickettsiilor.
Structura antigenica a rickettsiilor au fost puse in evidenta doua componente antigenice mai
importante: antigene corpusculare si antigene solubile.
Imunitatea. Dupa boala se instaleaza, de obicei, o rezistenta solida fata de infectarile ulterioare. In
unele cazuri, germenii raman in stare latenta in organismul infectat si pot produce recaderi dupa mai
multi ani.

In serul persoanelor care au trecut prin boala sau al animalelor infectate apar anticorpi ce sunt
utilizati in diagnosticul de laborator al rickettsiozelor.
Tratamentul in prezent se utilizeaza cu succes antibiotice su spectru larg de actiune.
Epidemiologie. Epidemiologia rickettsiozelor este strans legata de artropodele care transmit
agentii infectanti. Paduchele de corp si de cap se infecteaza sugand sange de la omul bolnav. Dupa un
interval de 4 8 zile, paduchii pot transmite boala la omul sanatos prin intepare sau prin depunerea
materiilor fecale bogate in rickettsii, pe pielea lezata prin scarpinare. Aceste rickettsioze pot fi transmise
si prin intermediul puricelui (tifosul murin), al capuselor (febra butonoasa) etc.
Principala cale de intrerupere a intregului mecanism de transmitere a unei rickettsioze este
distrugerea insectelor: paduchi, purici, capuse.

COCOBACILI - GENUL BRUCELLA

Genul Brucella cuprinde mai multe specii care infecteaza animalele si se pot transmite omului.
Brucella melitensis caracteristici generale. Sunt cocobacili Gram negativi, imobili, nesporulati,
eventual prevazuti cu o capsula fina,izolati, strict aerobi. Sunt strict paraziti pentru animale, caracteristic
localizati intracelular. Cultiva lent, pe medii imbogatite, la un pH usor acid si 34oC. Produce endotoxina,
implicata in patogenitate.
Rezistenta. In mediul extern rezistenta este mare, mai ales daca sunt protejate de un strat de
material organic; supravietuiesc 2-3 luni in gunoiul de grajd si pana la 2 luni in branzeturi. Sunt moderat
sensibile la temperatura si aciditate, sunt sensibile la dezinfectantele uzuale. Pasteurizarea laptelui le
distruge.
Patogenie. Bruceloza este o zooantroponoza. La animale, bruceloza are o evolutie asimptomatica,
cu afectarea aparatului genital. In formele latente de infectie, caprele, oile sau vacile elimina Brucella
prin lapte, uneori prin urina.
Bruceloza este o boala specifica animalelor, omul contaminandu-se accidental. Poarta de intrare
este tractul digestiv sau tegumentul lezat. De la poarta de intrare, microorganismul trece in ganglionii
limfatici regionali, unde se multiplica. De aici, pe cale sanguina, ajunge la organele parenchimatoase sau
sistemul osos, unde se vor constitui noduli granulomatosi, cu tendinta la abcedare.
Incubatia este in medie 2-3 saptamani, putand fi si mai lunga. Debutul este insidios, cu astenie,
indispozitie, cefalee, artralgii, febra moderata, transpiratii abundente.
In perioada de stare, simptomele sunt polimorfe, bruceloza fiind una din bolile extrem de greu de
recunoscut clinic. Transpiratiile abundente nocturne, cu un miros caracteristic, astenia, durerile sub
2

diverse forme sunt elemente caracteristice in timpul bolii. Durata bolii poate depasi cateva luni.
Distrugerea unui numar mare de microorganisme, va determina eliberarea de endotoxina care poate
cauza stari de soc endotoxinic.
Forme clinice ale brucelozei umane:
- forma inaparenta depistata doar prin determinarea anticorpilor specifici
- forma septicemica cu febra, transpiratii abundente, astenie, artralgii, mialgii = febra ondulanta
sudoro algica
- formele localizate cu localizari multiple, mai ales la oase si articulatii, dar si alte localizari
- recaderi sau forme cu evolutie prelungita - semnele clinice sau afectarile locale persista peste un
an, tratamentul fiind ineficient
- forma cronica cu manifestari polimorfe, hemocultura si serodiagnostic negative, doar IDR
pozitiva, care pune diagnosticul.
Formele cele mai grave apar ca urmare a infectiei cu Brucella melitensis, care determina febra de
Malta sau febra ondulanta, in care, granuloamele formate la nivelul organelor parenchimatoase
evolueaza spre cazeificare si abcedare.
Diagnostic de laborator. Produsele patologice sunt functie de localizarea procesului infectios.
1. Diagnostic direct izolarea si identificarea bacteriilor, necesita medii de cultura speciale,
imbogatite si atmosfera cu 10% CO2.
2. Diagnostic indirect serologic (reactii antigen anticorp) si intradermoreactia la
brucelina/melitina.
Tratamentul este dificil din cauza localizarii intracelulare a microorganismului; se utilizeaza
cicline, cotrimoxazol, rifampicina, in terapie mai indelungata.
Epidemiologie. Sursa este reprezentata de animalele bolnave.
Brucela este o boala profesionala, ce apare la lucratorii din sectorul zootehnic, veterinar, fermieri,
macelari. Transmiterea infectiei la om se realizeaza prin ingestia de lapte sau alte produse provenind de
la animalele bolnave, prin contactul cu balegar, pulberi, ape contaminate cu Brucella la nivelul leziunilor
tegumentare, la nivelul conjunctivei sau prin inhalarea aerosolilor contaminati cu Brucella. Bruceloza
este in principal o boala profesionala, aparand la lucratorii din sectorul zootehnic, veterinari, fermieri,
macelari etc.

CURS 14
EPIDERMOFITIA

Epidermofitiile constituie un grup de afectiuni cutanate superficiale, produse de paraziti care

patrund in derm. Invadeaza stratul cornos, fara a ataca insa firul de par. Din acest grup fac parte:
epidermofitia inghinala, epidermofitia interdigitala a mainilor si picioarelor, pititriazisul versicolor si
eritrasma.
1. EPIDERMOFITIA INGHINALA SI INTERDIGITALA
Este o dermatomicoza superficioala contagioasa, intalnita mai mult la adulti, produsa de
Epidermophyton inguinale.
Transmiterea bolii se face, de obicei, prin raport sexual, dar poate fi realizata si indirect, prin
obiecte contaminate.
Clinic. Leziuni care apar sub plica inghinala, pe fata superointerna a coapselor, de obicei pe o
singura parte (de obicei stanga la barbati), de unde se intinde spre scrot si penis la barbati si la vulva la
femei. In regiunea inghinala, leziunea initiala este constituita din pete rosiatice de marimea unui bob de
porumb, usor scuamoase si pruriginoase. Aceste pete rosiatice se dezvolta rapid, se unesc dand nastere
la placarde mari cu margini, circinate, policiclice, usor reliefate, rosii si scuamoase, care contrasteaza net
cu centrul lor mai palid, uneori brun sau rosu palid. Ele sunt acoperite cu mici cruste (leziuni de grataj),
deoarece afectiunea este insotita de prurit.
Din regiunea inghinala, indirect sau chiar direct, acest parazit poate ajunge sa fie inoculat intre
degete, infectia intinzandu-se treptat la toate spatiile interdigitale.
Diagnosticul se face dupa aspectul leziunilor, completat cu examenul microscopic al scuamelor, in
care se evidentiaza parazitul.
2. ERITRASMA
Eritrasma este o epidermomicoza care se intalneste mai mult la barbati, mai rar la femei si
niciodata la copii. Este localizata de cele mai multe ori in regiunea inghinala si este produsa de
Microsporon minutissimum.
Clinic. Leziunile apar la inceput sub forma unor pete rosii de marimea unui bob de linte, in zona
inghinala. Ele se maresc lent si formeaza un placard ovalar cu centrul bine precizat si cu un diametru de
4 10 cm. Pe masura ce se extinde placardul, culoarea leziunii devine bruna, apoi cafenie, cu scuame
fine pe o suprafata neteda fara vezicule. In caz de transpiratie in regiunile inoculate, scuamele se
macereaza, lasand sa apara sub ele o suprafata rosie eczematizata, care devine in acest caz moderat
pruriginoasa. Afectiunea persista in acest stadiu timp indelungat, dar in unele cazuri poate invada

coapsele (fata superointerna), regiunea perianala, organele genitale si chiar plica submamara ori zona
axilara.
Diagnosticul se face prin examinarea la microscop a scuamelor raclate de la suprafata placardului,
evidentiind grupe de spori mici si rotunzi, alaturi de filamente sinuoase, ramificate.
3. PITIRIASIS VERSICOLOR
Aceasta afectiune este o epidermomicoza destul de frecvent intalnita in care infectia se limiteaza
la stratul cornos al pielii. Boala are o evolutie cronica, deseori recidivanta, fiind produsa de Microsporon
furfur. Are o contagiozitate redusa, remarcandu-se cazuri in care sotia si sotul nu se infesteaza unul de la
altul. S-ar parea ca exista o predispozitie a terenului (transpiratia), care ar favoriza infectia.
Clinic. Leziunile sunt constituite din pete mai mici sau mai mari (gamalie de ac, bob de linte)
izolate sau confluand in placi de marimi variabile, de culoare galben inchis pana la brun, cu scuame
foarte fine, care se detaseaza cand suprafata leziunii este zgariata. Localizarile mai frecvente sunt pe
torace, abdomen, brate si flancuri. Afectiunea nepruriginoasa este intalnita in special la adolescenti.
Exista mai multe forme clinice: forma punctiforma, forma in placi sau cu leziuni intinse.
Diagnosticul consta in evidentierea parazitului prin examenul microscopic al scuamelor.
Tratamentul epidermofitiilor consta in pansamente umede, reci, cu rezorcina 1-2% sau cu acid
boric 2-4% in formele inflamatorii ale epidermofitiei interdigitale si plantare, pomezi antimicotice in
formele uscate si badijonari zilnice cu alcool iodat in Pitiriasis versicolor, la care se adauga griseofulvina
sau Clotrimazol.
In toate epidermofitiile, pentru a se evita recaderile, tratamentul va trebui continuat un oarecare
timp si dupa vindecare, si completat in toate cazurile cu dezinfectia periodica a rufariei de pat si corp.

CANDIDOZA SI ACTINOMICOZA
In afara de micozele cutanate superficiale, se mai intalnesc la noi in tara si unele micoze profunde,
cu sediul in derm si hipoderm, sau alte micoze ale mucoaselor. Acestea, spre deosebire de micozele
superficiale, constituie un grup de afectiuni cu un prognostic mai grav. Dintre aceste micoze, mai
frecvent intalnite sunt candidoza si actinomicoza.
1. CANDIDOZA
Este o boala parazitara produsa prin localizarea unei ciuperci, Candida albicans, mai frecvent pe
mucoasa bucala sau pe alte mucoase, realizand infectia cunoscuta sub numele de margaritarel.
Clinic se prezinta sub forma unui invelis membranos, alb sau cenusiu, care acopera treptat
mucoasa gurii, a faringelui, a esofagului. Acesta falsa membrana, groasa de 1-2 mm, nu adera in
profunzimea stratului mucoasei de care se detaseaza cu usurinta.
2

La examanul microscopic, aceasta falsa membrana apare formata din filamente cilindrice, simple
sau ramificate, de 3-5 latime si 50-600 lungime, formate din celule asezate cap la cap. Intre aceste
filamente miceliene, sau la extremitatea unora dintre ele, se observa celule sferice sau ovoide, de 5-7
diametru, care sunt clamidosporii caracteristici genului Candida.
Epidemiologie. Transmiterea bolii se face direct de la omul bolnav la omul sanatos, prin
intermediul veselei, sau de la unele animale infestate, in special bovine. Boala este raspandita pe
intreaga suprafata a globului, aparitia ei fiind favorizata de factorul teren, reprezentat de
antibioterapie intensa, atrepsie.
Clinic. Este o stomatita, la inceput eritematoasa, pentru ca in urmatoarele 3-4 zile sa se observe
prezenta unor depozite albicioase, la baza limbii, apoi pe mucoasa obrazului, bolta palatina si gingii,
numita si margaritarel sau muguet.
Tratamentele cu antibiotice creeaza un teren favorabil dezvoltarii acestei ciuperci, care poate fi in
aceste cazuri generalizata, invadand intreg organismul. Localizarile cele mai frecvente sunt in tubul
digestiv, vagin si aparatul respirator, in special plamani.
Diagnosticul se face in laborator, evidentiind parazitul din falsele mucoase sau zone perlate, prin
examen microscopic direct.
Tratamentul bolii se face prin spalaturi cu substante alcaline, tinand seama ca ciuperca se dezvolta
in mediu acid, badijonari cu glicerina boraxata, antifungice de tip Micostatin, Stamicin sau Amphotericin.
2. ACTINOMICOZA
Actinomicoza este o boala parazitara data de localizarea in pielea regiunii cervicofaciale, a mainii,
a piciorului, a unei ciuperci din genul Actinomyces.
Parazitul izolat din leziuni se prezinta sub forma unor mici granulatii de aspect si culoare variabila,
galbena-alba, formate central dintr-un miceliu fin si des, ce se intretaie in toate directiile. La periferie
prezinta o coroana de elemente dilatate, asezate radial, care nu sunt altceva decat o hipertrofie a hifelor
miceliene.
Ciuperca traieste saprofita in pamant, in apa, dar mai ales pe vegetale: graunte de cereale, frunze,
fructe in putrefactie etc.
Formele clinice, mai frecvent cutanate, provocate de acest parazit, sunt reprezentate de
localizarile in regiunea cervico-faciala sau la maini si picioare, unde iau numele de mana sau piciorul de
Madura.
-Actinomicoza cutanata cervico-faciala se caracterizeaza prin prezenta unor nodozitati cu sediul
in hipoderm, de marime variabila (gamalie de ac nuca), mobile pe planurile profunde, care cu timpul
se agraveaza, dand nastere unor ulceratii din ce in ce mai mari, cu margini dezlipite si suprafata
vegetanta. Starea generala a bolnavului nu este alterata decat in forme avansate de boala.
3

- Piciorul si mana de Madura (micetom) reprezinta o afectiune rar intalnita in tara noastra, fiind
mai frecventa in tairle calde. Este caracterizata prin aparitia unor nodozitati multiple, care se extind in
placarde de aspect tumoral, ulceroase si dureroase la presiune.
Epidemiologie. Transmiterea la om se face prin:
-patrunderea directa in piele a parazitului la nivelul unei mici solutii de continuitate (zgarieturi),
mai ales la picioarele persoanelor care umbla desculte;
- prin infectarea mucoasei bucale, faringiene, in urma mestecarii grauntelor de cereale parazitate;
- prin introducerea parazitului in tubul digestiv odata cu alimente infectate, de unde, pornind prin
mucoasa intestinala lezata, va determina pe cale sanguina metastaze viscerale, osoase, cutanate.
Diagnosticul este precizat in laborator, evidentiind prezenta parazitului in produsele recoltate din
zonele ulcerate sau prin biopsia nodulilor.
Tratamentul
- general administrare de iodura de potasiu, preparate arsenbenzenice, vaccin antiactinomicotic,
antifungice de tip Amphotericin sau Clotrimazol
- local electroterapie.

CURS 15
NOTIUNI GENERALE DE PARAZITOLOGIE

PARAZITISM SI RELATIILE PARAZIT GAZDA

Parazitologia este stiinta care se ocupa cu studiul morfologiei si biologiei parazitilor, precizand
relatiile care se stabilesc intre paraziti si gazdele lor.
Parazitul este o fiinta de natura vegetala sau animala, care traieste temporar sau definitiv pe
seama altei fiinte vegetale sau animale, deseori producandu-i tulburari evidente.
Parazitismul reprezinta un mod de viata, in care o fiinta foloseste, in parte sau in totalitate, ca
mediu necesar vietii sale o alta fiinta.
Gazda este, deci, fiinta pe seama careia traieste parazitul, iar parazitul, fiinta care traieste pe
seama gazdei.
Putem deosebi mai multe tipuri de relatii care se stabilesc intre indivizii unor specii diferite:
-Saprofitismul reprezinta primul pas spre viata parazitara. Saprofitele se impart in saprofite
propriu-zise (bacterii, ciuperci) si saprozoice organisme care se dezvolta pe substante de
descompunere (larvele diferitelor specii de muste)
- Comensalismul reprezinta un mod de viata a doua fiinte in care una trage foloase (prisos de
hrana, protectie, locuinta) de pe urma celei de-a doua (gazda), care nu este cu nimic vatamata.
- Mutualismul reprezinta o asociatie biologica mai stransa intre doua fiinte, in acest caz ambii
indivizi aducandu-si servicii reciproce.
- Simbioza reprezinta raportul biologic cel mai strans dintre doi indivizi, care in acest caz vor
alcatui o adevarata unitate biologica.
- Parazitismul adevarat este caracterizat prin faptul ca gazda sufera din cauza parazitului, care
se hraneste si se dezvolta pe seama sa. Acesta ataca lent dar continuu, gazda, sfarsind deseori prin a o
distruge.
Relatiile care se stabilesc intre o gazda si un parazit pot fi, in general, de trei feluri:
-actiunea parazitului asupra gazdei poate depasi puterea de aparare a gazdei, care se
imbolnaveste si poate muri;
- actiunea parazitului asupra gazdei este mai redusa in raport cu capacitatea de aparare a acesteia,
care ramane sanatoasa, rezistand agresiunii parazitare;
- actiunea parazitului asupra gazdei este slaba si, treptat, organismul gazda elimina parazitul.
1

CAILE DE CIRCULATIE A PARAZITILOR IN NATURA

Sistematizand caile de circulatie a parazitilor in natura, se pot deosebi:
Parazitozele transmisibile direct (contagioase) la care ouale, larvele, formele chistice sau
vegetative, prezente in fecale sau secretiile bolnavului sunt eliminate in stadiu infectant.
Parazitozele transmisibile indirect:
-prin sol si apa se transmit parazitozele in care ouale sau larvele parazitului, neinfectante in
momentul eliminarii de catre bolnav, ajung in stadiul infectant dupa o perioada de incubatie in sol,
variabila in raport cu parazitul;
- prin carnea unor animale consumata de om (insuficient prelucrata termic) se pot contracta
parazitoze; ouale sau larvele neinfectante in momentul eliminarii de catre bolnav ajung in stadiul
infectant in carnea unor animale, care este apoi consumata de om.

PROTOZOOLOGIE
CARACTERE GENERALE, CLASIFICARE
Increngatura protozoarelor cuprinde fiinte al caror corp este format dintr-o singura celula, avand
toate functiile necesare existentei si perpetuarii speciei. Aceasta celula, care reprezinta protozoarul,
este formata dintr-o masa protoplasmatica, un nucleu, o membrana de invelis si, uneori, organite
speciale de locomotie cili sau flageli.
Cele mai multe dintre protozoare traiesc liber, in special in apa colectata din mediul inconjurator.
In conditii de umiditate si temperatura convenabile, cand toate functiile acestui organism unicelular se
desfasoara normal, protozoarul imbraca forma vegetativa, care indeplineste functiile principale vitale:
asimilarea, dezasimilare, inmultirea. Cand, din diferite cauze exterioare, aceasta forma vegetativa ajunge
in conditii de viata nefavorabile (uscaciune, temperatura scazuta) forma vegetativa isi protejeaza corpul
cu o membrana mai rezistenta de invelis, si se transforma in forma chistica. In interior, isi aduna rezerve
nutritive si duc o viata latenta pana in momentul in care intalnesc din nou conditii de viata prielnice.
Atunci isi reiau forma de viata vegetativa.
Protozoarele importante din punct de vedere medical sunt separate in patru mari clase:
Clasa rhizopode cuprinde protozoare fara membrana de invelis, cu un contur in continua
schimbare, se deplaseaza prin pseudopode.
Clasa flagelate forma definita a corpului si locomotia cu ajutorul flagelilor.
Clasa sporozoare inmultire sexuata, urmata de eliberare de spori; cel putin o parte din viata sunt
parazite intracelulare.
Clasa ciliate (infuzori) au o membrana bine dezvoltata, acoperita total sau partial cu cili vibratili.

CLASA RHIZOPODE
Clasa rhizopodelor reuneste acele protozoare cu corp lipsit de membrana celulara, care emit
pseudopode, cu ajutorul carora se deplaseaza si inglobeaza particule alimentare. Rhizopodele parazite
ale organismului uman fac parte din ordinul amibelor si pot imbraca atat forma vegetativa, cat si forma
chistica. Se inmultesc prin diviziune directa binara in viata vegetativa si prin diviziune multipla in formele
chistice.
AMIBELE
Cele mai importante in parazitologia medicala sunt amibele din genul Entamoeba, cu specia
Entamoeba histolytica, care produce dizenterie amibiana.
Amiba este o fiinta microscopica, avand corpul format dintr-o singura celula. Forma corpului este
modificata continuu prin emiterea de pseudopode (false picioare), reprezentate de prelungiri temporare
3

ale protoplasmei, cu ajutorul carora animalul se misca si se hraneste. Acest parazit unicelular are corpul
format din nucleu si protoplasma. Protoplasma este formata din ectoplasma si endoplasma. Nucleul nu
are o pozitie stabila, din cauza permanentelor modificari de forma ale celulei in timpul deplasarii.
Hranirea unei amibe se face tot prin pseudopode: un pseudopod, venind in contact cu o particula
alimentara, o inconjoara din toate partile si se inchide in spatele ei, incluzand-o in masa protoplasmei.
Se constiuie astfel o vacuola, numita vacuola digestiva, in care secretiile elaborate de protoplasma se
aduna, digerand particula. Substantele nutritive se asimileaza in protoplasma si in vacuola raman
resturile nedigerabile, rezultand o vacuola excretoare. De aici resturile sunt eliminate la exterior.
Respiratia amibei se face pe toata suprafata corpului. Inmultirea se face prin diviziune directa, iar
in conditii de uscaciune, amibele se inchisteaza. In interiorul chistului parazitul traieste o viata latenta in
asteptarea conditiilor favorabile pentru viata in forma vegetativa. Tot in interiorul chistului nucleul se
divide de doua ori, rezultand 4 sau 8 nuclei, iar cand chistul va ajunge in tubul digestiv al unei noi gazde,
acesta se va rupe si va elibera un numar corespunzator de amibe mici care vor relua ciclul biologic.

DIZENTERIA AMIBIANA
Entamoeba histolytica este un parazit al intestinului gros al omului, care produce boala numita
dizenterie amibiana.
Caractere morfologice. Forma vegetativa masoara, in medie, 30-40 ; protoplasma emite
pseudopode care confera amibei o mobilitate accentuata, asigurand deplasarea parazitului, de regula
intr-o singura directie. Chistul este rotund, invelit cu o membrana dubla si in interior contine 4 nuclei.
Ciclul biologic: purtatorul elimina odata cu fecalele chisturi care, ajunse de exemplu in apa, vor
putea fi ingerate de om, care se va imbolnavi.
Patogenie. Amibele ataca peretele intestinal pe care il distrug, patrund in submucoasa unde se
inmultesc masiv, formand o punga cu puroi in profunzimea peretelui intestinal. Abcesul se intinde
continuu, putand produce multiple perforatii intestinale.
Clinic diaree mucosanguinolenta, 5-6 scaune pe zi, cu dureri la defecatie, tenesme, febra.
Bolnavul prezinta stare de intoxicatie si deshidratare din ce in ce mai grava. Pot aparea complicatii
perforatii intestinale, abcese la distanta care agraveaza evolutia si pun in pericol viata pacientului.
Epidemiologie. Omul este cel mai important izvor de paraziti, dar mai pot fi implicate unele
animale ca pisica si cainele si unele insecte cum ar fi musca si gandacul de bucatarie, cu rol de vectori.
Transmiterea bolii se realizeaza indirect prin apa sau alimentele poluate, iar calea de patrundere a
parazitului este digestiva. Incubatia variaza intre 2 saptamani si 3 luni.
Diagnosticul de laborator se bazeaza pe:
-evidentierea formelor vegetative din scaune diareice proaspete
4

- evidetierea formei chistice in fecalele purtatorilor sanatosi

- coprocultura.
Tratamentul se poate face cu Metronidazol.

CLASA FLAGELATE
Flagelatele grupeaza protozoare care folosesc pentru deplasare unul sau mai multi flageli in
diferite zone ale corpului, se reproduc asexuat, au corpul orientat astfel incat deosebim o zona
anterioara si una posterioara si prezinta in interior doi nuclei, unul mare si unul mai mic.
In general corpul unui flagelat este alungit in forma de para, cu extremitatea anterioara mai
umflata si cu extremitatea posterioara mai efilata. La exterior nu are membrana celulara, ci doar o
ingrosare a protoplasmei numita periplast. Prezinta vacuole digestive, nucleul mare cu rol in dirijarea
functiilor vegetative si nucleul mic, care este locul de insertie al flagelului. Particulele alimentare sunt
aduse de curentii creati de flageli si introduse in celula prin orificiul citostomal, de la partea anterioara a
corpului parazitului.
Flagelatele patogene pentru om fac parte din doua mari ordine:
Ordinul Protomonadidae flagelate asimetrice, cu un singur nucleu si flageli putini. Dintre acestea:
Familia Trypanosomidae flagelati paraziti ai sangelui si tesuturilor
Familia Trichomonidae flagelate ce paraziteaza cavitatile naturale ale omului
Ordinul Diplomonadidae Familia Octomitidae: Lamblia sau Giardia intestinalis.

Familia TRICHOMONIDAE
Aceasta familie cuprinde flagelate, cu corp asimetric, foarte mobil, prelungit cu 3 5 flageli. Din care
unul este recurent, constituind o membrana ondulanta. Au un axostil care depaseste extremitatea
posterioara a corpului. La aceste flagelate nu se cunosc inca formele chistice care sa faciliteze
transmiterea.
Trei specii ale acestei familii sunt parazite ale omului: Trichomonas elongata sau bucalis, parazit al
cavitatii bucale, Trichomonas intestinalis, parazit al tubului digestiv si Trichomonas vaginalis, parazit al
aparatului urogenital la femeie sau barbat.
Trichomonas elongata sau bucalis nu da tulburari grave in cavitatea bucala pe care o paraziteaza,
traind mai mult in carii dentare, cripte amigdaliene la aproape 20% din populatie. Este mai raspandit la
copii si la persoane cu afectiuni dentare.
5

Trichomonas intestinalis este un flagelat asemanator cu primul, dar putin mai mare (10 - 20
lungime). Este localizat la om in zona ileocecala, de unde invadeaza intestinul gros si subtire, producand
enterocolita trichomoniazica. Bolnavii au 3-4 scaune pe zi, cu caracter de putrefactie, cu dureri
abdominale si tenesme. Este mai frecventa la copiii mici. Rezervorul de parazit este constituit de caine si
pisica, care se infecteaza de la om si care, la randul lor, pot infecta omul, iar mustele au doar rolul de a
vehicula parazitii.
Trichomonas vaginalis este cel mai patogen dintre cele trei specii. Parazitul este ovalar sau piriform,
lung de 10 30 , prezentand 3 5 flageli liberi si o membrana ondulanta care depaseste extremitatea
posterioara a corpului parazitului. Nu poseda forme chistice, transmiterea realizandu-se direct prin forme
vegetative de la om la om , prin contact sexual.
Trichomonaza
Parazitul se localizeaza, de regula, la femei in cavitatea vaginala, de unde poate invada secundar
aparatul urinar. Trichomonaza vaginala se transmite de la femei la barbat, unde parazitul se cantoneaza im
prostata si de unde va fi eliminat odata cu lichidul prostatic, reinfectand femeia.
Patogenitate. Parazitul produce iritatia puternica a mucoaselor, leziuni ce sunt initial superficiale,
apoi profunde, realizand ulceratii si zone echimotice mai frecvente in fundul de sac posterior al cavitatii
vaginale, dar pot cuprinde intreg vaginul, colul uterin, apoi vezica urinara. Femeia prezinta o secretie
vaginala alba, spumoasa, abundenta, cu prurit si arsuri vaginale, eventual arsuri si tulburari de mictiune.
Omul este singurul transmitator al bolii, transmitere pe cale veneriana si perioada de incubatie de 3
7 zile.
Diagnosticul de laborator se face prin evidentierea parazitului in secretii.
Tratamentul administrarea de Metronidazol sau Tinidazol, concomitent la ambii parteneri.

Familia OCTIMIDAE
Familia Octimidae cuprinde flagelate cu simetrie bilaterala a corpului: 2 nuclei si 8 flageli.
Din genul Giardia prezinta interes pentru om specia Giardia intestinalis, cunoscuta si sub numele de
Lamblia intestinalis. Acest parazit este localizat in intestinul subtire al omului si are forma vegetativa si
forma de chist.
Forma vegetativa (trofozoit) piriforma, cu o lungime de 10 12 si o latime de 8 - 10. Prezinta
doi nuclei mari asezati in partea anterioara a corpului si 4 perechi de flageli. Mobilitatea parazitului este
asigurata prin miscarile necontenite ale celor 4 perechi de flageli. Inmultirea se face prin diviziune binara,
iar hrana se face prin osmoza pe intreaga suprafata a corpului.

Formele chistice, ovoidale, masoara 10 13 lungime si 7 8 in latime, sunt invelite cu o

membrana fina, dubla, prin transparenta careia se observa continutul: 4 nuclei si un manunchi de flageli
care formeaza o dunga oblica in interiorul chistului, element caracteristic pentru identificarea la examenul
microscopic.
Giardioza (lambliaza)
Localizarea obisnuita este duodenul si jejunul, in al caror lumen parazitul traieste in stadiu vegetativ.
In zona ileocecala parazitul se inchisteaza si in aceasta forma este eliminat odata cu fecalele purtatorului la
exterior. Spre deosebire de formele vegetative care se distrug repede in mediul inconjurator, formele
chistice sunt deosebit de rezistente, ramanand infectante, in medie, 60 de zile, iar daca raman constant in
umezeala supravietuiesc mai multe luni. Ele sunt distruse in scurt timp la 60oC.
Patogenie. Odata ajuns in tubul digestiv al omului parazitul se multiplica rapid, ajungand la proportii
de 1 milion de paraziti pe cm2 de mucoasa intestinala si impiedicand procesul de absorbtie a substantelor
nutritive. Pe langa intestinul subtire, parazitul mai invadeaza deseori si caile biliare. Boala se manifesta
prin aparitia unei diarei cu caracter cronic, cu dureri abdominale difuze si care alterneaza cu perioade de
constipatie.
Epidemiologie. Omul este cel mai important transmitator al bolii. Boala se transmite direct prin
contact cu omul bolnav sau indirect, prin intermediul apei, al legumelor si fructelor infestate. Incubatia
este de 8 10 zile.
Diagnosticul de la borator evidentierea chistilor parazitilor in materiile fecale.
Tratamentul se face cu preparate de tip Metronidazol sau Tinidazol.

CURS 16
CLASA SPOROZOARE

Clasa Sporozoare cuprinde protozoare caracterizate prin:

-cel putin o parte din viata lor sunt paraziti intracelulari
- mod particular de inmultire, care cuprinde generatii asexuate (schizogonice) si sexuate
(sporogonice).
Ciclul asezuat sau schizogonia = fragmentarea elementului parazitar primitiv in elemente
parazitare secundare mai mici care vor parazita noi celule ale organismului aceleasi gazde.
Ciclul sexuat sau sporogonie = formarea elementelor parazitare cu sexe separate, din fuziunea
carora rezulta un spor; aceasta cale de multiplicare asigura transmiterea parazitului de la o gazda la alta,
de regula prin intermediul unui vector.
Pentru om prezinta importanta genul Plasmodium si genul Toxoplasma.
Genul PLASMODIUM
Din acest gen face parte hematozoarul palustru, parazitul ce produce malaria frigurile de balta
sau paludismul. Urmatoarele patru specii sunt importante pentru parazitologia medicala:
-Plasmodium vivax agentul cauzal al malariei terte benigne
- Plasmodium falciparum agentul cauzal al malariei terte maligne
- Plasmodium malariae agentul cauzal al malariei cuarte
- Plasmodium ovale se gaseste in Africa, Asia, America de Sud.
Plasmodium, toate cele patru specii, prezinta acelasi dublu mod de inmultire: o inmultire ciclica,
asexuata, schizogonica in organismul uman si o inmultire sexuata sporogonica, la tantarii din genul
Anopheles.
La randul sau, ciclul asexuat, schizogonic, cuprinde doua faze:
-faza exoeritrocitara parazitul se multiplica asexuat in tesutul hepatic al omului
- faza eritrocitara parazitul se multiplica activ in globulele rosii din sange, ajungand la formele
sexuate, care vor evolua mai departe in femelele tantarilor genului Anopheles.
Evolutia parazitilor malariei se face astfel:

Ciclul asexuat (schizogonic) faza exoeritrocitara: parazitul malariei introdus de tantarul anofel
prin intepatura infectanta in sangele omului se cantoneaza in celulele ficatului. Aici parazitul creste si
apoi se rupe, dand nastere la elemente noi, merozoiti ce vor invada eritrocitele.
Ciclul asexuat (schizogonic) faza eritrocitara: cuprinde patru stadii evolutive:
I faza de inel cu pecete a parazitului in globula rosie.
II stadiul de amiba se dezvolta in interiorul hematiei parazitate
III faza de prerozeta rozeta parazitul incepe sa se divida, formeaza o rozeta in interiorul
hematiei, aceasta se rupe si fiecare element nou, merozoit , va invada o noua hematie
IV- satdiul de gametociti unele amibe nu se mai divid, ci se diferentiaza in forme sexuate,
gametociti masculi si femeli. Femela de tantar anofel, intepand pielea bolnavului, suge odata cu
hematiile necesare pentru hrana si un numar variabil de hematii cu paraziti.
Ciclul sexuat sau sporogonic (la anofel). Formlele sexuate gametocitii se transforma in gameti.
Dupa fecundare ia nastere oul, care se dezvolta in stomacul tantarului, transformandu-se in oochist ce
contine in interior sporozoiti. Oochistul se rupe si elibereaza sporozoitii care se vor cantona in saliva
tantarului. Cand tantarul anofel (femela) va intepa pentru a suge sangele de la un om sanatos, ii va
inocula, odata cu saliva, si un numar de sporozoiti si astfel ciclul se reia.
Malaria
Este o boala infectioasa cu caracter epidemic, determinata de patrunderea in organismul uman,
prin intepatura infectanta a tantarului Anofel, a unui protozoar din genul Plasmodium. Boala este
caracterizata clinic prin accese febrile intermitentem splenomegalie si anemie secundara.
Evolutia malariei prezinta urmatoarele stadii:
-Perioada de invazie. Paludismul incepe printr-o prima perioada febrila, care dureaza cateva zile,
cu stare generala de rau, dureri de cap, uneori diaree, varsaturi. Dupa cateva zile incep sa apara
frisoane, apoi senzatia de frig inceteaza fiind inlocuita cu un val de caldura; temperatura creste rapid,
atingand valori de 39 40oC. Dupa cateva ore febra cedeaza, bolnavul transpira abundent si starea
generala se imbunatateste. Avem astfel trei perioade clasice: frison, febra, trasnpiratie abundenta.
- Perioada de stare accesul febril se produce in momentul ruperii hematiei de catre rozeta si
invadarea noilor hematii de catre merozoiti. Ruperea rozetelor se produce la 3 zile pentru Plasmodium
vivax si la 4 zile pentru Plasmodium malariae, accesele febrile vor aparea la aceleasi intervale realizand
malaria terta (la 3 zile ) sau cuarta (la 4 zile).
Dupa 10 15 accese, apare o perioada de liniste aparenta 2-3 saptamani, dupa care urmeaza:
-Perioada recaderilor precoce apar accese febriel pe o perioada de 2 luni, cu pauze mai lungi
intre ele, si apoi:
2

- perioada recaderilor tardive la 7-8 luni de la atacul primar. Durata totala a unei infectii paludice
este limitata in timp, dar variabila functie de speciile de hematozoar.
Epidemiologie. Omul este rezervorul de parazit, dar transmiterea bolii se realizeaza doar prin
intermediul tantarului anofel ca vector.
Tratamentul malariei se face cu Pirimethamin, Cloroquina, Primaquina.
Genul TOXOPLASMA
Genul Toxoplasma cuprinde mai multe specii de paraziti, cea mai importanta fiind Toxoplasma
gondii.
Toxoplasma gondii este un sporozoar unicelular, cu o forma a corpului usor alungita, unul din
capete fiind rotunjit, iar celalalt mai ascutit. Parazitul masoara 6-8 in lungime, prezinta un nucleu mai
mare si o masa protoplasmatica. Se inmulteste prin diviziune binara, dar se poate inmulti prin
schizogonie.
Ciclul evolutiv. Omul reprezinta organism gazda. Animalele infectate realizeaza in intestinul lor
un ciclu schizogonic, din care rezulta forme chistice ce se elimina prin fecale.
Toxoplasmoza
Patogenie. Patrunderea toxoplasmelor in ganglioni si in diferite tesuturi lae organismului gazda
uman produce reactii inflamatorii in aproape toate organele, dar localizarea cu predilectie este in
encefal, unde leziunile sunt mai frecvente in cortex si retina.
Forme clinice. Clinic deosebim doua forme:
-toxoplasmoza dobandita poate fi :
-acuta - cu miocardita, encefalita, hepatita, pneumonie
- subacuta - cu hidrocefalie, convulsii, tulburari oculare
- toxoplasmoza congenitala prin gravitatea sa, constituie forma esentiala de boala, infectia fiind
transmisa de la mama la fat transplacentar.
Epidemiologie. Toxoplasmoza este o zoonoza, in care pisica este principalul transmitator. Formele
chistice ale parazitului, eliminate in fecalele animalului sunt infectante pentru om. Deasemenea se poate
transmite transplacentar de la mama la fat.
Diagnosticul de certitudine evidentierea parazitului in ganglioni sau lcr.
Tratamentul se face cu pirimetamina si sulfamide sau cu antibiotice de tip Spiramicin.

CLASA INFUZORI ( CILIATE)

Aceasta clasa grupeaza protozoare mari si superior organizate, care in stadiul vegetativ au corpul
acoperit cu cili vibratili, au un nucleu mare macronucleu, si un nucleu mic, cu rol reproducator,
micronucleu.
Reproducerea la infuzori se face printr-un orificiu anterior citistom, iar excretia printr-u orificiu
posterior citoproct. Chisturile se formeaza cand formele vegetative ajung in conditii nefavorabile.
Din punct de vedere medical prezinta importanta specia Balantidium coli.
Morfologia. Balantidium coli are corpul in forma unui bob de fasole, lung de 60 200 . Corpul
are forma ovoida, mai ascutit la extremitatea anterioara. Pe fata ventrala se gaseste regiunea bucala in
forma de sant, peristom, cu orificiul bucal propriu-zis, citostom. Suprafata corpului este acoperita cu
siruri longitudinale de cili vibratili. Corpul parazitului, invelit de o membrana fina, este format din
ectoplasma si endoplasma si din 2 nuclei. Macronucleul are rol vegetativ si micronucleul are rol in
reproducere. In endoplasma se gasesc vacuole digestive. Miscarea parazitului se realizeaza cu ajutorul
cililor de pe suprafata corpului.
Formele chistice mari (50 80 ) au forma de para, sunt deosebit de rezistente la conditiile
nefavorabile si asigura transmiterea de la o gazda la alta.
Balantidioza
Patogenie. Balantidium coli traieste in intestinul gros al omului si al porcului. In unele imprejurari
devine agresiv, invadand peretele intestinal si producand ulceratii si chiar perforatii intestinale.
Tulburarile clinice sunt asemanatoare unei colite. Dupa infectie apare o diaree cu caracter
progresiv, care in 5-6 saptamani ajunge la 8-9 scaune pe zi. Scaunele sunt pastoase, de putrefactie, cu
striuri de sange, insotite de tenesme, dureri abdominale si alterarea starii generale.
Epidemiologie. Balantidioza este o zoonoza, transmisa direct de la porc la om. Transmiterea se
face :
-direct prin maini nespalate, pe care au ajuns formele chistice
- indirect prin alimente contaminate cu forme chistice.
Calea de patrundere digestiva, localizare intestinul gros.
Diagnosticul evidentierea formelor chistice in materii fecale.
Tratamentul este dificil, neexistand medicament specific.

CURS 17

HELMINTOLOGIE
Dintre viermi, viermii plati (plathelminti) si viermii cilindrici (nemathelminti) intereseaza
parazitologia medicala.
A. INCRENGATURA PLATHELMINTI
Viermii din aceasta subincrengatura se caracterizeaza prin:
-

turtire dorsoventrala
simetrie bilaterala
lipsa cavitatii generale
lipsa, in general, a tubului digestiv
sexe neseparate hermafroditi
CLASA TREMATODA

Clasa Trematoda cuprinde viermi plathelminti cu corpul nesegmentat, turtit dorsoventral, cu

forma caracteristica de frunza plata. Trematodele prezinta:
-ca organ de fixare, ventuze cu o musculatura puternica, dintre care o ventuza situata perioral
- organele genitale dezvoltate; cei mai multi viermi din aceasta clasa sunt hermafroditi
- oul prezinta un capacel numit opercul.
Sunt paraziti permanenti, dezvoltarea facandu-se prin gazde intermediare. Infectiile cu acesti
viermi sunt rar prezente la om, fiind mai frecvente la animale. Trematodul cu interes pentru tara noastra
este Fasciola hepatica (Distomum hepaticum).
Fascioloza este o boala parazitara grava, rara la om, frecventa la animalele cornute; este
provocata de Distomum hepaticum care, localizat in caile biliare, determina tulburari hepatice grave.
Morfologie. Parazitul adult are forma unei frunze cu o lungime de 1,5 3 cm si o latime de 1 1,5
cm. Prezinta doua ventuze, una situata anterior, ventuza bucoanala si una situata ventral, cu ajutorul lor
fixandu-se in canalele biliare.
Tubul digestiv este incomplet, avand o singura deschidere orificiul bucoanal.
Aparatul reproducator. Fasciola hepatica este un vierme hermafrodit; aparatul reproducator
mascul este compus din doi testiculi tubulari foarte ramificati, iar cel femel compus dintr-o glanda
germigena (ovar) ramificata.
Ouale de Fasciola hepatica sunt mari, de forma ovoidala. Coaja lor este subtire si prezinta la unul
din capete un mic capacel (opercul).
1

Ciclul biologic. Ouale eliminate de viermi in canalele biliare, ajung in intestin si, de aici, ajung
odata cu materiile fecale la exterior. In mediu acvatic, la 20-25o se dezvolta pana intalneste gazda
intermediara un melc de apa din genul Lymnea. In interiroul gazdei se dezvolta cu formare de cercari.
Acestia parasesc gazda-molusca, inoata liber si se fixeaza pe vegetatiile din apa, inchistandu-se.
Epidemiologie. Fascioloza este o zoonoza. Omul se poate infecta band apa din surse necontrolate,
care contin cercari liberi sau consumand legume din gradinile de pe marginea baltilor. Boala se
intalneste la om in regiunile in care este raspandita la ovine si bovine. Este o boala grava, ce afecteaza
functia hepatica, mergand deseori pana la ciroza hepatica.
Diagnosticul de laborator. Punerea in evidenta a oualelor de paraziti in fecale si bila.
Tratamentul. Se face in spital, cu medicamete specifice si necesita urmarirea timp de 2 ani a
bolnavului, pentru a depista din timp recaderile bolii.
CLASA CESTODA
Cuprinde viermi plathelminti, cu corpul alcatuit dintr-un numar mai mare sau mic de segmente,
dispuse cap la cap. Fiecare segment isi are organizarea genitala hermafrodita completa si poate da
nastere la oua. Ca organe de fixare prezinta ventuze cu una sau mai multe coroane de carlige. Hranirea
se realizeaza prin osmoza pe toata suprafata corpului. In ciclul lor de dezvoltare se intalneste o gazda
intermediara.
Din clasa Cestodelor prezinta interes ca paraziti umani:
- Familia Taeniidae cu genurile Taenia si Echinococcus
- Familia Diphyllobothridae cu genul Diphyllobotrium
- Familia Hymenolepidae cu genul Hymenolepis.
Morfologie. Corpul este alungit sub forma de panglica, subtire la extremitatea anterioara,
largindu-se progresiv catre extremitatea posterioara. Un cestod se compune din trei parti:
-un scolex, care are ventuze sau carlige
-un gat subtire, nesegmentat, ce leaga scolexul cu restul corpului
- corpul sau strobila un lant de segmente unite, numite proglote

I.Familia Taeniidae
Din genul Taeniidae se vor studia doua specii parazite la om: Taenia solium si Taenia saginata.
Taenia saginata
Morfologia. Este un cestod lung de 6 8 m, de culoare albicioasa. Anterior, corpul este subtire,
aproape filiform, si se lateste treptat catre posterior, ajungand pana la o latime de 1 cm. Corpul este
alcatuit din scolex, gat si strobila.
2

Scolexul are 1-2 mm, este alungit, prevazut lateral cu patru ventuze ovalare si una centrala radiara.
Gatul are 2-4 cm si este uniform, nesegmentat.
Strobila este formata din 1000 1500 de proglote, care se formeaza pe rand in lungimea gatului.
Proglotele adulte sunt dreptunghiulare sau patrate si au organele reproducatoare dezvoltate. Proglotele
terminale, batrane, au uterul plin cu oua.
Oul are forma ovalara, neregulata si contine in interior un embrion cu 6 carlige, embrion hexacant.
Cisticercul este larva de tenie dezvoltata din embrionul hexacant in muschii gazdei intermediare.
Taenia solium
Taenia solium este asemanatoare cu Taenia saginata, cu unele caractere ce o diferentiaza de
aceasta.
Taenia solium este mai scurta, 3-5 m fata de 6-8 taenia saginata. Scolexul este mic, 1 mm, cu 4
ventuze ce prezinta carlige de fixare. Strobila este fina, transparenta. Proglotele batrane sunt mai putin
alungite decat la Taenia saginata.
Ciclul biologic. Tenia nu depune oua, astfel ca la un purtator de tenie examenul coproparazitologic
poate iesi negativ. Proglotele batrane pline cu oua desprinse din strobila se elimina. Numai cand acestea
se degradeaza in regiunea rectala, ouale pot fi gasite in fecale.
Embrioforii de tenie, odata ajunsi pe sol, pot fi ingerati de taurine cu iarba in cazul Taeniei
saginata, sau de porcine in cazul Taeniei solium. In intestinul gazdei intermediare se elibereaza
embrionii hexacanti, care trec in circulatie si se localizeaza in muschi, transformandu-se in larve
veziculare cisticerci: Cisticercus bovis pentru Taenia saginata (in muschii masticatori si pericard) si
Cisticercus cellulosae pentru Taenia solium (muschii gatului, pieptului si muschii limbii).
Rolul patogen. Cisticercii sunt ingerati prin consum de carne insuficient tratata termic. In intestin
scolecsii se fixeaza pe mucoasa intestinala si in 2-3 luni se dezvolta viermele adult. Teniaza se manifesta
prin simptome digestive (dureri abdominale, greata, varsaturi, constipatie sau diaree, modificari ale
apetitului, scadere ponderala), nervoase si semne generale, necaracteristice.
Taenia solium poate parazita omul si in forma larvara, provocand asa-numita cisticercoza. In acest
caz se poate produce o autoinfectare endogena, de la tenia adulta proprie, prin patrunderea proglotelor
in stomac. Localizarea cisticercilor la om este de obicei in ochi sau creier, cu prognostic foarte rezervat
pentru bolnav.
Epidemiologie. Izvorul de infestare a teniazei este omul purtator de tenie, care elimina proglote cu
oua. Se produce apoi infectarea gazdelor intermediare (bovine, porcine). Infectarea omului, gazda
definitiva, se face prin consumarea carnii insuficient preparata termic care contine forme larvare
(cisticerci) ale acestor tenii.
Diagnosticul de laborator - se face prin examenul macroscopic si microscopic al materiilor fecale.
3

Taenia echinococcus
Hidatidoza sau chistul hidatic este o boala provocata de dezvoltarea in organismul uman a larvei
de Taenia echinococcus.
Gazdele obisnuite ale Taeniei echinococcus in stadiul adult sunt: cainele, pisica, lupul, vulpea.
Stadiul larvar sau chistul hidatic se intalneste in mod accidental in circuit, infectarea dand chisturile
hidatice cu diverse localizari, mai frecvent ficat si ficat.
Morfologia parazitului. Taenia echinococcus este un cestod foarte mic, 3-6 mm. Scolexul prezinta
4 ventuze si o coroana de carlige. Gatul este foarte scurt, iar strobila din 3-4 proglote ovalare. Ultimul
proglot este batran si are uterul plin cu oua; acesta se desprinde si se elimina cu materiile fecale.
Embrioforii au interior un embrion hexacant.
Forma larvara chistul hidatic sau hidatida. Dupa ingerarea oului de gazda intermediara sau de
om, se elibereaza embrionul hexacant, acesta trece din intestin in circulatie si ajunge in diferite organe,
in special ficat si plamani. Aici embrionul se transforma in vezicula chist hidatic si se dezvolta, putand
ajunge in 1-3 ani de marimea unui cap de copil. Chistul formeaza si vezicule-fiice, cu o structura
asemanatoare hidatidei mama.
Ciclul biologic. Cainele si pisica sunt gazdele obisnuite ale teniei adulte. Animalele parazitate
elimina proglote cu oua, care vor fi ingerate de o gazda intermediara (ovine, taurine). In intestin se
elibereaza embrionul, care pe cale sanguina ajunge la ficat sau plamani, unde se vor dezvolta chisturi
hidatice. Aceste organe, consumate de pisica sau caine, vor infecta animalele in intestinul carora se vor
dezvolta tenii adulte.
Omul se infecteaza cu oua de Taenia echinococcus din contactul cu cainele bolnav, care elimina
proglote batrane de tenie, cu oua sau prin consumare de alimente infectate cu oua.
Boala produsa de larva Taeniei echinococcus in organismul omului se numeste hidatidoza si , de
cele mai multe ori , se localizeaza in ficat si plamani. Chistul hidatic se poate rupe spontan sau in urma
unui traumatism si continutul sau revarsat in cavitatea peritoneala sau pleurala formeaza hidatide noi,
realizand o forma grava de boala hidatidoza secundara.
Epidemiologie. Hidatidoza este o zoonoza. Omul se poate infecta direct de la animalele purtatoare
de tenie sau, indirect, prin lana oilor murdarita cu fecale de caine, precum si prin alimente sau apa
contaminate.
Diagnosticul de laborator este imunologic, evidentiind anticorpii specifici in serul bolnavului.
Tratamentul este chirurgical extirparea chistului hidatic.

II. Familia Diphyllobothridae

Diphyllobothrium latum (botriocefalul)
Botriocefaloza este o boala parazitara datorata prezentei in tubul digestiv al omului a
botriocefalului adult.
Morfologia parazitului. Este cel mai lung cestod al omului, masurand in medie 5 10 m, uneori 15 m.
Scolexul este ovalar, 2-3 mm, fara ventuze si carlige, prezinta doua santuri longitudinale, botridii,
cu care se fixeaza de intestin. Gatul, lung si subtire, se continua cu strobila.
Strobila este formata din 3000 4000 de proglote, mai mult late decat lungi, ce contin in interior
cate un uter plin cu oua. Acestea sunt eliminate continuu in intestinul gazdei, pe masura ce se formeaza.
Oul este mare, 75 / 45 si prezinta opercul.
Ciclul biologic. Embrionarea oualelor se produce in mediul acvatic, embrionul hexacant fiind
eliberat liber in apa. Aceasta larva este inghitita de un crustaceu mic, in cavitatea caruia se dezvolta.
Crustaceul este inghitit de un peste rapitor (stiuca, biban sau mihalt), unde se fixeaza in musculatura sau
organe, in special in ovare (icre) unde continua sa creasca. Larva este ingerata de om sau animale odata
cu carnea sau icrele de peste. Se fixeaza de peretele intestinal si se transforma in botriocefal adult.
Rolul pateogen. Simptomatologia botriocefalozei poate imbraca mai multe aspecte:
-tulburari digestive: modificari ale apetitului, tulburari dispeptice (greata, varsaturi, dureri
abdominale);
- tulburari nervoase: cefalee, ameteli, iritabilitate, scaderea puterii de munca.
Epidemiologie. Izvorul de infectie il constituie omul si animalele domestice sau salbatice. Focarele
de botriocefaloza sunt in jurul bazinelor mari de apa. Omul se infecteaza prin ingerarea pestelui
insuficient prelucrat termic sau icre insuficient prelucrate.
Diagnosticul de laborator se face prin evidentierea oualelor in fecale.
Tratamentul se face cu medicatie specifica, sub supraveghere medicala.

III. Familia Hymenolepidae

Plathelmintii din aceasta familie prezinta proglote trapezoidale, mai mult late decat lungi.
Reprezentantii acestei familii: Hymenolepis nana si Hymenolepis diminuta.
Hymenolepis nana
Himenolepidoza este o boala parazitara destul de frecventa, mai ales la copii, datorita prezentei in
tubul digestiv al omului a helmintului Hymenolepis nana.

Morfologia parazitului. Hymenolepis nana este cel mai mic cestod al omului, avand 2-4 cm (tenia
mica). Are un scolex, prevazut cu 4 ventuze si un set de carlige. Proglotele sunt scurte si late, cele
batrane avand uterul plin cu oua. Oul este oval, mare (50 - 60) si contine un embrion hexacant.
Ciclul biologic. Ouale eliberate in intestin sunt eliminate cu materiile fecale. Hymenolepis nana nu
are nevoie de gazda intermediara pentru a se dezvolta. Ouale ajunse in tubul digestiv al omului, se
dezvolta si in 10-12 zile parazitul ajunge adult.
Efectul patogen este reprezentat de:
-tulburari digestive, dureri abdominale, tranzit intestinal modificat, apetit diminuat
- tulburari nervoase datorate toxinei parazitului (tulburari auditive si vizuale)
- alterarea starii generale: dureri de cap, ameteli, lipsa de concentrare, apatie
Epidemiologie. Purtatorii de Hymenolepis nana raspandesc oua gata embrionate si astfel exista
posibilitatea infectarii prin transmitere directa a celor din jur, mai ales in colectivitati de copii.
Diagnosticul de la borator presupune evidentierea oualelor de Hymenolepis nana in scaun.
Tratamentul se face cu medicamente specifice.

CURS 18
HELMINTOLOGIE
B. INCRENGATURA NEMATHELMINTI
Clasa NEMATODE
Parazitii din aceasta clasa se caracterizeaza prin:
-forma cilindrica alungita, ascutita la cele 2 extremitati
- simetrie bilaterala
- corp nesegmentat
- tub digestiv, in majoritatea cazurilor complet
- sexe separate
- corp acoperit cu o cuticula formata din chitina
1. Familia Trichinellidae
1.a. Trichinella spiralis
Trichinella spiralis este un nematod mic. Femela, de 3-4 mm, are culoare alba si forma
cilindroconica, cu extremitatea anterioara mai subtire, iar masculul este mai mic, de 1,5 2 mm.
Ciclul evolutiv. Adultul se localizeaza la nivelul portiunii terminale a intestinului subtire, unde se si
acupleaza. Femelele depun larvele in grosimea peretelui intestinal. Larvele se raspandesc in organism pe
cale sanguina, localizandu-se in final in muschii intercostali, masticatori, ai limbii, muschii globilor
oculari, in regiunea din apropierea tendoanelor. Aici se formeaza un chist de trichina, in interiorul caruia
larva se rasuceste in spirala. Ingerarea de carne infectata de catre o noua gazda va duce la eliberarea
larvelor, care ajungand in intestin vor incepe un nou ciclu biologic.
Trichinoza
Boala prezinta mai multe perioade evolutive:
- perioada I parazitoza intestinala: temperatura incepe sa creasca, ajungand la 40oC in primele 7
zile, apar dureri abdominale, greturi, varsaturi, diaree
- perioada a II-a, de raspandire a larvelor in organism: febra in platou, dureri reumatoide, edem
facial si palpebral accentuat, jena la inspiratie, masticatie, deglutitie
- perioada a III-a, de inchistare a larvelor in muschi: intoxicatie din ce in ce mai marcata, ce poate
duce la moartea bolnavului; daca rezista pana in saptamana a 7-a de boala, poate fi socotit in afara
pericolului.
Prognosticul este rezervat functie de masivitatea parazitarii si rezistenta individului.
1

Epidemiologie. Trichinoza este o zoonoza. Rolul principal de rezervor de Trichinella il au sobolanii

care, devorandu-se intre ei, permanentizeaza acest rezervor. Cadavrele rozatoarelor parazitate sunt
mancate de catre porci, iar omul se imbolnaveste consumand carne de porc infectata cu Trichinella.
Diagnosticul de laborator se face prin teste cutanate si teste serologice.
Tratament. Nu exista tratament specific. In faza intestinala se utilizeaza Piperazina si Mebendazolul,
iar in perioada de diseminare se folosesc corticosteroizi cu antibiotice, vitamine, calciu si Thiabendazol.
Profilaxie prevenirea infectarii porcilor si interzicerea consumului de carne de porc neverificata.
1.b. Trichocephalus dispar
Trichocephalus dispar sau Trichiuris trichiura este un nematod de marime medie, cu extremitatea
anterioara foarte subtire si cea posterioara mai groasa.
Masculul, de 3-4 cm lungime, este recurbat posterior in forma de carja. Femela, de 4-5 cm lungime,
are extremitatea posterioara dreapta si terminata in unghi obtuz. Orificiul bucal este situat anterior.
Trichocephalus se infige cu partea anterioara in grosimea peretelui intestinal pe care-l insaileaza.
Se hraneste cu sange din vasele de la acest nivel, dar si cu produsele de digestie ale gazdei.
Ciclul evolutiv. Paraziteaza regiunea cecala, unde adultii se acupleaza. Femela depune ouale ce se
elimina cu materiile fecale. In timp, in conditii favorabile, ouale embrioneaza. Acestea, ajunse in tubul
digestiv pe cale bucala, elibereaza larvele si se reia ciclul biologic.
Rolul patogen. Este un parazit frecvent intalnit la noi, ce determina trichocefaloza. Aceasta poate
evolua asimptomatic sau cu tulburari gastrointestinale, sanguine si nervoase.
Epidemiologie. Rezervorul trichocefalozei este omul. Acesta elimina ouale odata cu materiile fecale.
De pe sol, prin intermediul zarzavaturilor, al fructelor, mainilor murdare, ouale pot ajunge in tubul
digestiv al omului. Transmiterea directa a bolii nu este posibila, deoarece ouale eliminate nu sunt
infectante decat dupa embrionare, care are loc pe sol. Boala este raspandita pe o mare parte a globului,
avand o incidenta mai mare la copii.
Diagnostic de laborator punerea in evidenta a oualelor in materiile fecale.
Tratament Mebendazol (Vermox).

2. Familia Ascarididae
Ascaris lumbricoides
Ascaridul este un nematod de culoare alb-galbuie, uneori roz, cu capetele ascutite; este cel mai lung
vierme cilindric al omului, masculul avand 15 20 cm lungime, iar femela 20 25 cm. Anterior prezinta
orificiul bucal, iar extremitatea posterioara este dreapta la femela si recurbata la mascul.

Ciclul evolutiv. Femela depune zilnic aprox. 200 000 de oua, ce vor fi eliminate cu materiile fecale. In
mediul extern, in conditii favorabile, ouale vor embriona in 10 40 de zile. Sunt ingerate de om odata cu
fructele si zarzavaturile nespalate sau cu apa si in intestin ouale elibereaza larva, de aprox 250, mobila.
Larva strabate peretele intestinal si, pe calea venei porte, ajunge la ficat unde, in aprox 4 zile creste pana
la 400. Prin venele suprahepatice trece in vena cava, apoi prin mica circulatie in capilarele pulmonare
unde, in 5-7 zile creste pana la 1000. Larva perforeaza peretele alveolei, patrunde in interiorul ei si de
aici cu ajutorul cililor vibratili ajunge in cavitatea bucala si de aici in tubul digestiv. Acest drum = ciclu
perienteric.
Ascaridioza evolueaza in doua faze:
- faza larvara cand are loc trecerea larvelor prin plamani se declanseaza o pneumonie
ascaridiana
- faza adulta, intestinala dureri abdominale, greata, sialoree, balonari, modificari de apetit,
tulburari de tranzit, cefalee, ameteli, prurit anal si nazal, anemie.
Epidemiologie. Omul este singurul rezervor al ascaridiozei umane. Se raspandeste prin ouale
eliminate cu materiile fecale. Contagiunea directa nu este posibila, embrionarea oualelor producandu-se
pe sol.
Diagnostic de laborator examenul microscopic al materiilor fecale
Tratament Piperazina, Mebendazol (Vermox), Levamisol (Decaris), Albendazol (Duador)

3. Familia Oxyuridae
Oxyuris vermicularis
Oxiurul este un nematod mic; femela masoara pana la 1 cm, avand extremitatea posterioara subtire,
ascutita si dreapta, iar masculul masoara 0,3 0,5 cm si are extremitatea posterioara incurbata.
Ciclul evolutiv. Oxiurul adult traieste in cec. Femela nu depune ouale pe masura ce se formeaza, ci le
depoziteaza pe toate in uter. Cand acestea sunt embrionate, femela se deplaseaza catre anus si depune
toate ouale in jurul orificiului si in pliurile anale, dupa care moare. Depunerea oualelor determina un
prurit anal intens. Oul infectant ajunge pe calea mainilor murdare din nou in intestin si ciclul se reia.
Rolul patogen dureri abdominale, tulburari de tranzit, greturi si intotdeauna prurit anal. Acesta va
determina tulburari nervoase, bolnavii neputandu-se odihni. Trebuie semnalat rolul acestui parazit in
provocarea apendicitei.
Epidemiologie. Sursa de infectie = omul bolnav. Ouale depuse in regiunea perianala sunt luate in
timpul gratajului pe maini si in special sub unghii si apoi introdu-se in gura sau pe alimente.
Diagnosticul de laborator identificarea parazitului macro si microscopic din fecale si identificarea
oualelor recoltate din pliurile anale.
3

Tratament derivati de piperazina (Nematocton), Vermigal, Vermox

4. Familia Ankylostomidae
Ankylostoma duodenale
Ankylostoma duodenale este un nematod mic, care prezinta anterior capsula bucala, cu care se
prinde de mucoasa intestinala. Masculul masoara pana la 1 cm, iar femela pana la 3 cm.
Ciclul evolutiv. Ankylostoma duodenale se localizeaza in duoden si in portiunea initiala a jejunului.
Femela poate depune pana la 10 000 de oua in 24 ore, pe care le elimina la exterior cu materiile fecale.
In mediu extern ouale embrioneaza rapid si elimina larvele care, patrund in organismul cu care vin in
contact foarte rapid (3-4 min), prin piele. Prin circulatie ajung la plamani, iar de aici ascendent pe
arborele respirator si apoi descendent, pe cale digestiva, se localizeaza in intestin. Ciclul perienteric
dureaza aproximativ 10 zile.
Rolul patogen. Ankylostomiaza se manifesta prin anemie progresiva, datorita consumului de sange,
parazitul adult fiind hematofag; bolnavul acuza dureri abdominale, greata, tulburari de tranzit. In scaun
se evidentiaza intotdeauna sange digerat.
Epidemiologie. Rezervorul este reprezentat de omul infectat, care elimina ouale cu materiile fecale.
Larvele patrund in organism prin pielea mainilor, picioarelor sau a trunchiului.
Diagnosticul de laborator identificarea parazitului in examenul coproparazitologic.
Tratament derivat de bephenium, asociat cu Levamisol sau Mintezol si preparate de fier pentru
anemie.

5. Familia Rhabditidae
Strongyloides stercoralis
Strongyloides stercoralis este un nematod foarte mic, ce paraziteaza portiunile superioare ale
intestinului subtire, in grosimea caruia stau adancite. Femela este alungita, filiforma cu doua utere ce
contin 4-5 oua fiecare. Masculul are doar 0,7 mm si prezinta extremitatea posterioara ascutita si curbata
in carja.
Ciclul evolutiv. In intestin femela depune ouale. Din oua se elibereaza larvele, care ajung odata cu
materiile fecale in mediul extern, unde pot evolua pe 2 cai:
Calea indirecta pe sol larvele se hranesc, se dezvolta si se transforma in adulti. Acestia vor acupla,
femelele depun oua, din care vor iesi larve ce vor deveni adulti. In conditii de mediu favorabile, ciclul se
repeta indefinit. In conditii nefavorabile, larvele devin rezistente si vor infecta gazda cand vin in contact
cu tegumentele acesteia. Pe cale sanguina ajung in alveolele pulmonare, ulterior ascendent pe caile

respiratorii si descendent pe calea digestiva ajung in intestin. Aici femela patrunde in peretele intestinal,
depune ouale si ciclul se repeta.
Calea directa larva eliminata la exterior cu materiile fecale devine larva infestanta care, va
patrunde pe cale bucala sau cutanata in organismul gazdei, unde se transforma in adult.
Rolul patogen. Manifestari ale strongiloidozei:
- cutanate papule, urticarie, dermatite
- gastrointestinale enterita ulceroasa, dureri abdominale, in special hipocondrul drept, greturi,
varsaturi.
Epidemiologie. Sursa de infectare omul bolnav prin fecalele cu larve. Patrunderea in organism se
poate face pe cale cutanata sau bucala, cu apa sau alimentele (fructe si zarzavaturi infestate).
Diagnostic de laborator evidentierea larvelor in sucul biliar recoltat prin tubaj duodenal sau in
materiile fecale.
Tratament derivati de Thiabendazol, Mebendazol.

CURS 19
ENTOMOLOGIE

Entomologia = stiinta care se ocupa cu studiul insectelor. Entomologia medicala studiaza

artropodele vectori ai bolilor parazitare sau producatori de boli.
Artropodele sunt fiinte nevertebrate care poseda picioare articulate, au simetrie bilaterala si
corpul acoperit cu chitina. Din increngatura artropodelor, subincrengatura Traheata intereseaza
entomologia medicala, iar dintre acestea intereseaza urmatoarele clase:
Clasa Arachnidae cuprinde fiinte ce au corpul format din doua segmente: cefalotorace si
abdomen, uneori un singur segment, fara antene si au patru perechi de picioare.
Clasa Insecta reprezentantii au corpul format din trei portiuni: cap, torace si abdomen si trei
perechi de picioare.

I.

CLASA ARACHNIDAE

Arachnidele sunt artropode terestre cu respiratie traheala sau cutanata.

Acarienii (ordinul acarieni) corp format dintr-un singur segment si 4 perechi de picioare.
Acarienii se divid astfel:
-cu respiratie traheala familia Ixodidae
- cu respiratie cutanata familia Demodecidae si familia Sarcoptidae.
I.1. FAMILIA IXODIDAE
Sunt acarieni cu dimensiuni intre 2 si 20 de mm, hematofagi in toate stadiile evolutive.
Ixodes ricinus (capusa vitelor sau a oilor)
Prezinta un rostru terminal lung, prevazut cu o stoma inconjurata de spini recurenti cu ajutorul
carora capusa patrunde in tegument si se fixeaza puternic, neputand fi scoasa decat cu greutate. Au
patru perechi de picioare terminate cu 2 gheare si o ventuza.
Evolutie. Femela se fixeaza periodic pe animale-gazda si se hraneste cu sange; restul timpului
sta pe frunzisul arborilor, ducand o viata libera. Masculii sug numai rareori sange, sunt foarte vioi,
alearga pe pielea gazdei in cautarea femelelor si mor imediat dupa fecundare.
Femelele depun primavara, pe sol, prin ierburi, un numar foarte mare de oua, dupa care mor.
Larvele ce ies din oua au nevoie sa se hraneasca cu sange, deci se vor fixa de o gazda unde stau
cateva zile, dupa care se desprind si traiesc pe sol sau frunze cca 1 luna. Dupa un nou pranz
hematofag si o noua viata libera de cca 2 luni, se transforma in adulti. Acestia ataca o noua gazda si
1

se vor imperechea. Evolutia dureaza 5 9 luni. Gazdele parazitate sunt: boul, oaia, capra si, uneori,
omul.
Mod de transmitere venind in contact cu frunzisul padurilor sau cu ierburi infestate, parazitii
vor trece pe pielea omului sau a animalului.
Rolul patogen: iritatie locala, prurit suparator si leziuni de grataj ce se pot infecta.
Ixodele pot transmite boli ca: febra purpurica, febra butonoasa, tifosul endemic, encefalite
virotice, iar la noi encefalita si tularemia.

I.2. FAMILIA DEMODECIDAE

Demodex foliculorum
Adultul are forma alungita, femela fiind mai mare decat masculul; ventral prezinta orificiul
genital si orificiul anal.
Evolutie. Femelele depun oua, din care ies larve, ce devin ulterior adulti.
Mod de transmitere prin contact direct.
Gazde: omul, cainele, pisica. Localizare: in foliculii pilosi, la radacina firului de par din regiunea
barbii, unde se hranesc cu produsele glandelor sebacee.
Diagnosticul de laborator se identifica parazitul la microscop, in substanta alba extrasa prin
presiunea glandelor sebacee sau pe scuamele epidermice.

I.3. FAMILIA SARCOPTIDAE

Sarcoptes scabiae (varianta hominis)
Sarcoptex scabiae se localizeaza pe tegument, unde sapa galerii; femela patrunde in fundul
galeriei pe care o sapa, iar masculul traieste la suprafata tegumentului, in santurile care se formeaza
prin prabusirea galeriilor.
Morfologie. Forma adulta are corpul globulos, cu tegumentul cutat, de culoare cenusiu
deschis, iar anterior prezinta aparatul bucal. Femela masoara 300, are 4 perechi de picioare, iar
dorsal prezinta spini recurenti, care impiedica femela, cand este angajata intr-o galerie, sa se
intoarca inapoi. Masculul este mai mic, avand 200.
Evolutie. Femela depune oua in galerii, dupa care moare. Din oua, dupa 7 zile ies larve, care
vor evolua pe suprafata tegumentului si, dupa 28 de zile devin adulti, femele si masculi. Acestia vor
acupla si, dupa o saptamana, femela incepe sa sape galerii in care isi va depune ouale.

Localizarea formei infestante. Femelele isi sapa galeriile in zone unde tegumentul este mai
subtire: spatiile interdigitale, la plica cotului, in axila, pe sani, preombilical, pe fese, in regiunea
organelor genitale, pe fata interna a coapselor. Parazitul nu se localizeaza niciodata in regiunea
capului, pe gat, pe fata sau pe spate.
Mod de transmitere. Deoarece sarcoptul scabiei este foarte activ in timpul noptii, contagiunea
se face in special noaptea, prin cohabitarea cu un bolnav sau prin folosirea lenjeriei de pat in care a
dormit un om parazitat.
Rol patogen. Scabia (raia) apare cam in a 10-a zi de la contagiune. Primul simptom este
pruritul, mai ales nocturn. Caracteristice sunt santurile si veziculele perlate care se observa pe piele.
Leziunile de grataj se pot infecta secundar, dand diverse eruptii, eczema scabioasa, limfangite sau
chiar flegmoane (abcese).
Diagnosticul de laborator de certitudine se bazeaza pe evidentierea femelei, extrasa din
galerie cu ajutorul unui ac.
Tratament. Se aplica pe piele pomezi sulfuroase, dupa o baie calda prealabila.
Profilaxie depistarea si tratarea tuturor cazurilor din focar.

CURS 2
FAMILIA PICORNAVIRIDAE
In familia Picornaviridae, dintre virusurile ARN ale vertebratelor, sunt incluse virusurile cele mai mici si cu
structura cea mai simpla. Majoritatea virusurilor se replica in citoplasma celulelor infectate, iar pe culturi de
celule se comporta diferit, in privinta producerii efectului citopatogen.
Familia Picornaviridae cuprinde virusuri cu tropism digestiv, respirator sau nervos, care infecteaza omul si
animalele. Virusurile implicate in patologia umana sunt grupate in 3 genuri:
Enterovirusuri virusuri implicate in patologia sistemului digestiv, respirator si nervos
o

virusurile Poliomielitei

virusurile Coxsackie grup A, grup B

ECHO virusuri

Enterovirusuri

Rhinovirusuri determina infectii ale tractului respirator, contine 115 serotipuri

Hepatovirusuri virusul hepatitic A

VIRUSURILE POLIOMIELITEI
Poliomielita este o boala infectioasa acuta si transmisibila provocata de virusul poliomielitic. Numai in
procentaj foarte redus, sub 1% din indivizii infectati cu virusul poliomielitic fac boala, clinic manifestata prin
paralizii provocate de distrugerea unor neuroni motori centrali.
Virusul poliomielitic face parte din familia Picornaviridae, genul Enterovirus. Este un virus ARN, de
dimensiuni foarte mici (28 m sau nm), cu o capsida formata din 60 de capsomere si simetrie icosaedrica.
Deoarece nu are lipide in capsida sa, virusul poliomielitic, ca si alte enterovirusuri, este rezistent la eter,
etanol si diferiti detergenti. Este sensibil la UV, formol si cloramina.
Virusul poliomielitic are 3 tipuri: 1, 2 si 3. Acestea sunt antigenic distincte si nu dau imunitate incrucisata.
Virusul poliomielitic este patogen pentru om si maimute. Toate cele 3 tipuri pot fi cultivate pe culture celulare,
producand efecte citopatice caracteristice.
Patogenie. Virusul patrunde in organism pe cale orala prin mucoasa orofaringiana si a tractului respirator
superior. Aici, probabil in celulele sistemului reticuloendotelial, se produce prima multiplicare dupa care, prin
intermediul secretiilor orale, patrunde in tubul digestiv. Din stomac trece nealterat, nefiind afectat de aciditatea
gastrica, in intestinul subtire, unde urmeaza o noua faza de multiplicare. Majoritatea cazurilor se opresc in
aceasta faza clinic inaparenta.
1

Cand insa bariera intestinala este depasita, se produce stadiul de viremie (virusul trece in sange). In acest
stadiu virusul poliomielitic poate fi neutralizat de anticorpii specifici circulanti si evolutia bolii este jugulata sau,
dimpotriva, virusul poate invada sistemul nervos central si apare boala clinica. In SNC, virusul se multiplica in
celulele nervoase, in special in neuronii motori pe care ii distruge. In functie de numarul neuronilor afectati si de
localizarea acestora se produc pareze sau paralizii ce pot fi uneori urmate si de contracturi spastice.
Perioada de incubatie variaza de la cateva zile la 3 saptamani. Boala tipica, poliomielita paralitica, incepe in
a 3-6-a zi de boala, cu simptome asemanatoare gripei, insotite uneori de dureri la nivelul coloanei vertebrale si
dureri musculare. Perioada de convalescenta uneori poate dura luni de zile.
Imunitatea dobandita este solida, durabila si specifica de tip.
Epidemiologie.
Sursa de infectie este omul bolnav si cei cu infectii inaparente, care propaga virusul prin materiile fecale.
Agentul patogen se transmite pe cale fecal-orala, pe cale aerogena sau indirect prin intermediul alimentelor,
apei si obiectelor contaminate. Cei mai receptivi fata de infectie sunt copiii.
Profilaxie.
In scop profilactic sunt utilizate vaccinul poliomielitic trivalent, administrat parenteral sau vaccin cu virus
viu atenuat administrat pe cale orala. Prin aplicarea regulata a vaccinarilor, s-a reusit eradicarea epidemiilor de
poliomielita.

FAMILIA ORTHOMYXOVIRIDAE
Virusurile din familia Orthomyxoviridae au dimensiuni de 80 120 nm, sunt de forma sferica sau
filamentoasa, nucleocapsida are simetrie helicoidala, iar genomul contine ARN. Poseda invelis lipoproteic
(supercapsida) cu spiculi enzimatici (hemaglutinine HA si neuraminidaza N) de 10 nm la exterior. Genomul este
segmentat, fiind format din 8 molecule diferite de ARN.
Din familia Orthomyxoviridae fac parte:
Genul Influenzae virusurile gripale - care are mai multe tipuri si subtipuri
Genul Pneumovirus virusul sincitial respirator
VIRUSURILE GRIPALE
Gripa este o boala infectioasa acuta caracterizata clinic prin manifestari severe ale aparatului respirator si
ale organismului in general si epidemiologic printr-o contagiozitate mare, cu producerea de valuri epidemice
care, periodic, la interval de 20 40 ani, se extind pe intreg globul sub forma de pandemii.
Gripa este produsa de virusul gripal (Myxovirus influenza).

Virionul gripal are forma sferica, uneori filamentoasa, cu diametrul de aproximativ 100nm. La suprafata sa
se gasesc mici proeminente filamentoase alcatuite din glicoproteine, care constituie hemaglutinina si, respectiv,
neuraminidaza. Ambele au un rol important in activitatea biologica a virusului (infectivitate, efecte toxice).
Acestea sunt implantate intr-un invelis lipidic al particulei virale (supercapsida, peplos), care la randul sau este
plasat pe o matrice proteica.
In interiorul acesteia se afla nucleocapsida, constituita din nucleoproteina conectata la 8 fragmente de
ARN. Antigenul nucleocapsidic confera virusului gripal specificitate de tip (A,B,C).
Hemaglutinina asigura adsorbtia virusului pe hematii si pe celulele ciliate ale aparatului respirator.
Aglutinarea se produce prin interactiunea dintre hemaglutinina si receptorii specifici de pe hematii. Fenomenul
este impiedicat de anticorpii specifici.
Neuraminidaza este o enzima care permite eliberarea particulelor virale din celule, jucand astfel un rol
important in gradul de infectiozitate al tulpinii respective.
Hemaglutinina si neuraminidaza sunt glicoproteine cu specificitate antigenica, ele conferind virusurilor
gripale specificitate de subgrup si de varianta.
Astazi sunt cunoscute 3 tipuri de virus gripal A, B si C care difera intre ele prin structura
nucleoproteinei interne si a antigenelor specifice de suprafata.
Virusurile gripale de tip A se intalnesc la om, porci, cai si pasari. La virusurile influenzae tip A uman,
sunt 12 subtipuri de hemaglutinine (H1 H12) si 9 subtipuri de neuraminidaza (N1 N9), in diverse combinatii.
Aceasta complexitate a structurii antigenice poate explica aparitia unor variatii antigenice majore la virusul
gripal de tip A (recombinari genetice, mutatii etc.), care, surprinzand populatia fara o imunitate
corespunzatoare, a provocat marile pandemii cunoscute.
Virusul gripal de tip B are o structura mai unitara si la acesta nu apar decat variatii antigenice minore, fara
implicatii epidemiologice importante, iar virusul gripal tip C nu prezinta variatii antigenice.
Fiecare tulpina de virus gripal este codificata astfel:
-tipul antigenic de ribonucleoproteina (A,B,C);
- tara sau localitatea in care a fost izolata;
- numarul de ordine al tulpinii, anul in care a fost izolata pentru prima data si, in paranteza, simbolurile
structurii antigenice ale subtipului de hemaglutinina si ale subtipului de neuraminidaza. De exemplu, marea
pandemie de gripa asiatica din 1957 1958, care a afectat 1/3 din populatia globului a fost provocata de tulpina
de virus gripal A1/Singapore/1/57 (H2N2).
Virusul gripal poate fi conservat timp de cateva saptamani la 0 - +4oC. Puterea sa infectioasa este distrusa
prin incalzire timp de cateva minute la 56oC, prin radiatii cu UV sau tratament cu eter, formol, fenol.
Hemaglutinina si antigenele fixatoare de complement sunt mai rezistente la agentii fizici si chimici decat
particula virala.
3

Patogenie. Virusul gripal patrunde in organism prin intermediul aerosolilor si afecteaza mucoasa cailor
respiratorii. Neuraminidaza scade vascozitatea stratului mucos, expunand astfel receptorii de la suprafata
celulelor la patrunderea virusului gripal. Acesta produce leziuni distructive si edem submucos. Cand procesul
afecteaza si parenchimul pulmonar, apar leziuni de tip interstitial.
In mod obisnuit boala la om se manifesta, dupa o incubatie de 2 5 zile, prin febra inalta (39-40oC),
cefalee, mialgii, artralgii, astenie marcata, simptome respiratorii (tuse uscata, rinoree). Dupa o perioada de stare
de aproximativ o saptamana, febra scade, tusea devine productive, iar evolutia este autolimitanta cu vindecare
lenta (1-2 saptamani). Aspectele sunt valabile mai ales in cazul infectiilor cu virus gripal A si B. infectia cu virus C
se manifesta prin simptome mult mai discrete.
Starea toxica generala (febra, astenie, dureri musculare) insoteste de regula sindromul gripal, dar viremia
apare in cazul cand organismul este complet lipsit de aparare. Decesele si cazurile grave se intalnesc in special la
copiii mici si la batranii cu afectiuni pulmonare sau cardiovasculare cronice.
Unele animale de laborator sunt sensibile la infectia gripala dar, in practica, cultivarea virusului se face pe
oul de gaina embrionat, prin inoculare in cavitatea amniotica.
Epidemiologia gripei. Transmiterea gripei de la un om la altul se realizeaza direct prin picaturi din secretia
nazofaringiana si, mai rar, indirect prin intermediul obiectelor proaspat contaminate cu secretii infectante.
Contagiozitatea este mare, transmiterea agentului patogen facandu-se rapid, mai ales in colectivitati. In numai
cateva saptamani gripa se poate propaga in numeroase tari si continente. Pandemiile sunt cauzate de tulpini de
tip A. In pandemia din anii 1918 1919 s-au inregistrat 20 milioane de decese. Epidemia din 1946 a fost
determinata de tulpina H1N1, iar cea din 1957 de tulpina H2N2 a virusului tip A. In general pandemiile se repeta
la 30- 40 ani.
Epidemiile cu virus B sunt mai rare, iar tipul C determina cazuri sporadice de boala.
Receptivitatea fata de gripa este generala, putand afecta toate grupele de varsta.
Imunitatea in gripa este specifica pentru tipul de virus gripal care a produs-o. In convalescenta apar in
sange anticorpi specifici fata de antigenul nucleocapsidic si fata de antigenele de invelis ale virusului, antihemaglutinina si anti-neuraminidaza. Rezistenta fata de boala este data , in principal, de anticorpii fata de
hemaglutinina, care au capacitatea de a neutraliza virusul gripal.
Profilaxia specifica se poate realize prin vaccinarea antigripala cu vaccinuri integrale inactivate sau
preparate numai din subunitati ale particulei virale (hemaglutinina, neuraminidaza), sau cu vaccinuri cu virus viu
atenuat. Tinand cont de faptul ca vaccinurile gripale sunt reactogene si eficiente in cel mult 80% din cazuri si
aceasta numai atunci cand ele corespund tipului de virus circulant, pentru prevenirea gripei se pot utiliza si
unele chimioterapice cu actiune antigripala (amantadina).

CURS 20
ENTOMOLOGIE
II. CLASA INSECTE

Cuprinde artropode cu corpul format din cap, torace si abdomen; au trei perechi de picioare si
o pereche de antene.
1. FAMILIA CULICIDAE
Insectele prezinta aripi rotunjite la varf si antene lungi, filiforme. Se numesc, popular, tantari.
Familia cuprinde 2 genuri importante pentru medicina: genul Anopheles si genul Culex. Spre
deosebire de masculi, care se hranesc cu sucuri de plante, femelele, hematofage, se hranesc cu
sange de om sau animnale; ele inteapa in special seara.
Dezvoltarea tantarilor se face prin metamorfoza: ou larva nimfa adult. Ouale de
Anopheles plutesc orizontal pe suprafata apei, iar cele de Culex sunt depuse in pozitie verticala pe
suprafata apei. Aceeasi pozitie diferita in apa o au si larvele.
Tantarul din genul Anopheles reprezinta insecta vectoare a hematozoarului palustru, agentul
etiologic al malariei.
Masurile ce se iau in cadrul combaterii tantarilor au in vedere atat forma larvara cat si forma
adulta si presupun metode fizice, chimice si biologice.

2. FAMILIA MUSCIDAE
In aceasta familie sunt cuprinse mustele.
Musca domestica (musca de casa) este o insecta de 6-7 mm lungime, de culoare cenusie, si
este neintepatoare, avand trompa numai pentru supt. Capul prezinta doi ochi mari, compusi, iar
anterior prezinta aparatul bucal, cu trompa moale si retractila.
Femela este ovipara, depunand oua pe fecale umane, balegar sau substante organice in
descompunere. In maxim 24 de ore se formeaza larva care patrunde adanc in interiorul suportului si,
din care, dupa o saptamana se formeaza nimfa. Dupa inca 7 zile din larva va rezulta musca adulta.
Rolul patogen al mustei este cunoscut. Datorita faptului ca are preferinta pentru dejecte
umane si animale si pentru materiile organice intrate in putrefactie, ea poate transporta pe picioare
sau pe corpul ei tot felul de microbi, oua de paraziti, chisturi de protozoare pe care le depune apoi
pe alimente descoperite sau pe corpul omului (gura, nas, ochi).
In afara de musca domestica, omul mai poate veni in contact si cu alte muste, care pot fi
purtatoare de agenti etiologici ai unor boli sau ale caror larve, introduse in organism, pot provoca
imbolnavirea acestuia.
1

Dintre acestea mentionam:

-Stomoxys calcitrans sau musca de grajd este musca intepatoare care ataca vitele, caii,
pasarile si oamenii; intepatura ei este foarte dureroasa, dar durerea e de scurta durata.
- Sarcophaga carnaria sau musca de cadavre, are 13-15 mm lungime
- Calliphora vomitoria, musca albastra, mai mare, 13 17 mm, este musca ce zboara bazaind
puternic si izbindu-se de geamuri
- Fannia canicularis, mai mica si mai putin suparatoare decat musca domestica, se intalneste
in interiorul incaperilor si zboara in jurul plafonierelor

3. FAMILIA PULICIDAE
Cuprinde insecte fara aripi, cu corpul turtit lateral, cu aparatul bucal adaptat pentru intepat si
supt, cu perechea a treia de picioare bine dezvoltate, care le ajuta sa faca salturi foarte mari.
Pulex iritans, numit popular si puricele omului, poate fi intalnit si la porc, pisica si caine.
Femela are 3-4 mm si este de culoare galbena-bruna lucioasa; masculul este ceva mai mic.
Puricele se hraneste cu sange, intepatura puricelui producand o mancarime puternica datorita
unor toxine aflate in saliva. Femela depune oua peste tot, acestea ajungand in praf si apoi in
interspatiile podelelor, unde dau nastere larvelor. Dupa 10-12 zile, larvele se transforma in nimfe
imobile, iar dupa alte 10-12 zile din larve se vor naste puricii adulti. In conditii de mediu nefavorabile
(frig), evolutia poate dura pana la 250 zile.
Forma infestanta pentru om este reptezentata de adult; el sta pe pielea gazdei numai in
perioada in care se hraneste, in perioadele dintre supt aflandu-se pe lenjeria de corp si in special, pe
la cutele acesteia sau pe dusumelele incaperilor. Are un rol patogen deosebit, putand transmite
agentii unor boli ca: tifosul murin, tularemia, pesta.
Xenopsylla cheopsis paraziteaza sobolanii si, accidental, omul. Transmite aceleasi boli ca si
Pulex iritans si in special pesta. Bacilul pestei se multiplica in stomacul puricelui si este transmis prin
inteparea altor animale. Se stie ca parazitii externi parasesc gazda cand aceasta moare. Puricii vor
parasi cadavrele sobolanilor dupa moartea acestora si, daca nu gasesc alt sobolan, in urma faptului
ca acestia au fost decimati de boala, vor trece la om.
In cadrul masurilor de combatere a puricilor pe prim plan se afla curatenia incaperilor,
indepartandu-se orice conditie care ar putea favoriza inmultirea puricilor. Avand in vedere ca puricii
paraziteaza si animalele domestice, acestea trebuie deparazitate cu aceleasi insecticide dupa ce, in
prealabil s-au indepartat, prin ardere, paiele care au servit animalelor ca asternut.

4. FAMILIA PEDICULIDAE
Cuprinde insecte fara aripi, cu aparat bucal pentru intepat si supt, cu picioarele prevazute cu
gheare puternice pentru agatat.
Pediculus hominis capitis, numit si paduchele de cap, traieste la om intre perii capului si, mai
rar, in alte regiuni paroase. Transmiterea se face direct sau prin intermediul unor obiecte de
imbracaminte, cel mai adesea sepci, caciuli. Prezenta pe pielea capului determina un prurit intens,
care obliga pe cel parazitat sa se scarpine.
Femela are 3-3,5 mm, de culoare cenusie, mai inchisa pe laterale; masculul este mai mic.
Femela depune 6-8 oua pe zi; ouale, denumite popular lindini, sunt depuse pe firele de par de care
sunt lipite prin baza lor. Din ou iese larva dupa 6 zile, care va deveni adult in a 18-a zi.
Paduchele transmite tifosul exantematic sau febra de transee si febra recurenta.
Pediculus hominis vestimenti, numit popular paduchele de corp, se intalneste pe lenjerie, in
special la cusaturile acesteia; pe corp se intalneste numai cand se hraneste.
Phtirius pubis sau paduchele lat, se localizeaza intre perii pubisului. Cand parazitarea este
intensa poate ajunga pana la axila si sprincene. Femela, de 1,5 mm, are corpul mult latit; depune oua
la radacina firelor de par din regiunea parazitata, pe care le lipeste cu o substanta cleioasa si din
care, in 15 zile se formeaza noi adulti.
Transmiterea se face, de cele mai multe ori, prin contact sexual. Nu trebuie neglijata nici
transmiterea indirecta prin lenjerie de corp sau de pat sau chiar prin intermediul scaunelor de la
closet.
Provoaca ftiriaza, boala caracterizata prin prurit mai intens noaptea, prurit care prin
inocularea de germeni poate duce la eczeme.
Combaterea paduchilor implica asigurarea curateniei corporale si a lenjeriei, actiuni de
deparazitare, imbaiere, tundere, radere si pieptanare. Trebuie manipulate cu grija hainele si rufaria,
pentru a nu raspandi parazitii in jur.

5. FAMILIA CIMICIDAE
Cimex lectularius este insecta numita popular plosnita de pat sau stelnita.
Morfologie. Adultul are corpul oval, foarte turtit dorso-ventral cand nu este hranit si bombat
dupa pranzul hematofag. Are culoare rosie-bruna si o talie de 4-5 x 3 mm.
Evolutie. Femela depune mai multe oua la un loc, din care ies adultii in 7 11 saptamani,
acestia fiind forma infestanta pentru om.
Plosnitele inteapa omul, alte mamifere, pasarile si stau pe gazda doar cat isi iau prinzul
hematofag. In restul timpului stau ascunse in crapaturile scandurilor patului, mobilelor, peretilor.

Transmiterea se face prin mobile, paturi etc. parazitate; pot fi luate pe hainele oamenilor dintr-o
locuinta parazitata si duse in alte locuinte.
Rolul patogen la locul intepaturii apar papule inconjurate de o zona congestiva care
provoaca prurit. In mod mecanic, poate transmite febra recurenta.
Parazitul este identificat dupa forma si culoarea caracteristice si mirosul respingator
caracteristic, mai ales cand este strivit. Ouale se recunosc dupa culoarea lor cenusie-perlata, asezate
in pachete si care se gasesc pe la crapaturile scandurilor patului, ale mobilelor, ale peretilor, la
indoiturile saltelelor.

MASURI DE COMBATERE A ARTROPODELOR

Masurile de combatere a artropodelor se impart in: profilactice si distructive.
1. MASURILE PROFILACTICE
Masurile profilactice au scopul de a impiedica invadarea sau inmultirea artropodelor. Acestea
presupun:
- masuri sanitare generale respectarea igienei personale, igienei locuintei, indepartarea
reziduurilor menajere solide si lichide
- educatia sanitara a populatiei privind mijloacele de lupta impotriva artropodelor
2. MASURILE DISTRUCTIVE
a. Mijloace mecanice indepartarea prafului din locuinte, scuturatul rufariei de cap si corp,
lipitul gaurilor si crapaturilor peretilor, varuitul, asanarea baltilor
b. Mijloace fizice
- caldura umeda vapori de apa sub presiune in etuve, min 20 minute
- apa calda la 55oC omoara in 15 minute artropodele, calcatul rufelor cu fierul cu abur
- caldura uscata mai putin eficace
c. Metode chimice insecticide
Insecticidele se pot folosi in solutii, paste, pulberi, suspensii, gaze, aerosoli, momeli
otravitoare. Unele insecticide au o actiune remanenta sau reziduala, astfel ca obiectele odata
stropite sau prafuite cu insecticidele respective, isi pastreaza un timp indelungat, pana la cateva luni
proprietatea insecticida.
In functie de compozitia lor chimica:
- insecticide clorurate
- insecticide organofosforice foarte toxice, atat pentru insecte cat si pentru om si mamifere
4

CURS 21
PROCESUL INFECTIOS

Procesul infectios reprezinta totalitatea reactiilor locale si/sau generale, determinate de impactul
dintre agentul patogen si organismul uman sau animal, reactii care pot fi clinic evidente sau subclinice,
asimptomatice sau inaparente.
Focarul de infectie este reprezentat de locul, tesutul sau organul unde se exprima, in grade variate
de intensitate si polimorfism, interrelatiile complexe care se stabilesc intre agentul patogen si
organismul uman supus agresiunii.
Microorganismele care prezinta interes medical reprezinta doar un numar foarte mic din vasta si extrem
de diversa lume microbiana care ne inconjoara. De la nastere omul intra in contact cu microbii, stabilind cu
acestia relatii ce pot imbraca diverse aspecte: saprofitism, comensalism sau patogenitate.
Saprofitism microorganismul saprofit si omul sunt complet independente unul fata de celalalt. Unele
bacterii saprofite pot exista pasager pe suprafata pielii si a mucoaselor, dar prezenta lor este total inofensiva.
Comensalism germenii comensali nu pot trai decat in contact sau in imediata apropiere a celulelor
umane; acestia se dezvolta pe seama produselor de metabolism celular, fara insa a produce manifestari
patologice gazdei.
Patogenitatea este capacitatea unui microorganism de a provoca gazdei parazitate un proces infectios.
Aceasta este legata, pe de o parte de mijloacele de agresiune pe care parazitul le poseda si, pe de alta parte ,
de capacitatea de aparare a organismului atacat. Cand rezistenta acestuia scade, chiar si unele bacterii
considerate saprofite pot deveni agresive, patogene.
Puterea patogena a unei bacterii tine, pe de o parte, de capacitatea de invazie si multiplicare (virulenta)
in interiorul organismului si, pe de alta parte, de producerea unor substante toxice pentru acesta (toxigeneza).
Virulenta capacitatea unui microorganism patogen de a patrunde in organism si de a se multiplica in
tesuturile si umorile acestuia.
Invazia microorganismului se realizeaza, in general, in 3 etape: adeziune, colonizarea urmata de invazia
pielii sau mucoaselor, patrunderea si diseminarea hematogena catre toate tesuturile.
Toxigeneza proprietatea anumitor germeni patogeni de a produce anumite substante toxice pentru
organism. Acestea sunt de trei feluri: exotoxine, endotoxine si metaboliti toxici.
Exotoxinele sunt substante proteice secretate de unele bacterii (b. Tetanic, b. Difteric, b. Botulinic, b.
Dizenteric), care unele proprietati comune:
-sunt de natura proteica, fiind distruse prin incalzire
- sunt foarte antigenice introduse in organism produc anticorpi antitoxine
- actioneaza in cantitati foarte mici, fiind foarte toxice
- prin incalzire la temperaturi moderate sau tratarea cu formol, exotoxinele isi pierd toxicitatea , dar
pastreaza capacitatea antigenica
Endotoxinele substante din structura peretelui celular, puse in libertate doar prin dezagreagarea
germenului respectiv. In concentratii mari toate endotoxinele produc febra, stare de soc, necroza locala.
1

Metabolitii toxici enzime extracelulare cu capacitate nociva pe care germenii le elibereaza in tesuturile
infectate. Exemple: hemolizina produce dezintegrarea hematiilor; coagulaza produce coagularea plasmei;
lizina produce liza celulelor etc.
Patrunderea germenilor in organism poarta de intrare:
-infectii aerogene poarta de intrare = nazofaringele
- infectii digestive poarta de intrare = tubul digestiv
- infectii prin inoculare pe calea tegumentelor si mucoaselor
Evolutia infectiilor
Odata patrunsi in organism, unii germeni se multiplica la poarta de intrare, altii invadeaza traseele
limfatice, ajungand la organe si tesuturi unde se multiplica.
Cand germenii sunt decelati in sange in mod pasager si fara manifestari clinice, avem de-a face cu
bacteriemia. Septicemia este o stare caracterizata printr-un tablou clinic deosebit de grav, in care bacteriemia
este obligatorie.
Eliminarea germenilor din organism se realizeaza pe cai diferite:
-prin secretii nasofaringiene si sputa, in infectii aerogene
- prin fecale si bila, in infectiile intestinale
- prin urina, in infectiile generalizate

Perioadele unei boli infectioase

Perioada de incubatie incepe odata cu patrunderea germenului in organism si dureaza pana
la aparitia primelor tulburari.
Perioada de invazie sau de debut debutul poate fi insidios sau brusc, cu manifestari
asemanatoare pentru mai toate bolile: indispozitie generala, inapetenta, dureri musculare, cefalee,
astenie, febra etc.
Perioada de stare este perioada caracterizata de semnele clinice specifice fiecarei boli
Perioada finala este perioada in care, fie se produce decesul, fie apare o perioada de
convalescenta, cand incepe revenirea la normal a febrei si starii clinice. Uneori convalescenta este
intrerupta de o redesteptare a procesului infectios = recadere.
Vindecarea se poate face:
-fara urmari
- cu urmari nedorite = sechele
Vindecarea poate fi totala, clinic si bacteriologic, sau numai clinic, bolnavul ramanand purtator.

PROCESUL EPIDEMIOLOGIC
Procesul epidemiologic cuprinde totaliatatea factorilor care determina sau favorizeaza aparitia bolilor,
extinderea, persistenta sau stingerea lor in cadrul colectivitatilor umane.
Acesti factori se impart in:
2

 factori determinanti (principali)

izvorul de infectie (om, animale, insecte)
caile de transmitere (aer, apa, sol, obiecte, alimente, maini murdare, vectori)
populatia receptiva
factori favorizanti
factori naturali (climatici, geografici)
factori economico-sociali (nivel cultural, igienico-sanitar, conditii de viata si de munca).
Izvorul de infectie sau sursa de agent patogen este reprezentata de un organism care are
capacitatea de a gazdui agentul patogen, de a-i asigura supravietuirea, eventual multiplicarea, intotdeauna
diseminarea, prezentand sau nu semne clinice de boala.
Sursa de agent patogen poate fi reprezentata de :
- omul bolnav, cu forme clinice tipice sau atipice
- omul purtator de agent patogen
- animale pasari: bolnave sau purtatoare
- vectori biologici activi
Atributele principale ale sursei de agent patogen sunt:
- capacitatea de diseminare
- natura si tipul portilor de eliminare a produselor patologice
- ritmul diseminarii
- categoriile de produse patologice prin care se disemineaza agentul patogen
- contagiozitatea (intensitatea, durata si tipul eliminarii agentului patogen).
Purtatorii de agent patogen sunt organisme care pot gazdui si disemina agentul patogen, fara a
prezenta semne clinice de boala. Purtatorii de agent patogen pot fi: preinfectiosi, sanatosi si fosti bolnavi.
Purtatorii preinfectiosi sunt persoane aflate in perioada de incubatie a unei boli.
Purtatorii sanatosi sunt persoane cu o buna rezistenta nespecifica, care, pentru perioade scurte de
timp, gazduiesc si disemineaza agentul patogen.
Purtatorii fosti bolnavi sunt bolnavi care disemineaza agentul patogen si in perioada de convalescenta
sau si dupa aceasta (purtatori cronici).
Modurile si caile de transmitere a agentilor patogeni
Transmiterea agentului patogen de la sursa la organismul receptiv se poate realiza in mod direct,
obligatoriu pentru agentii cu rezistenta mica si in mod indirect pentru cei cu rezistenta mare.
Modul direct presupune o limitare in timp si spatiu a transferului de agent patogen de la sursa la
organismul receptiv: inhalare de picaturi septice, contact fizic, sarut, muscaturi, contact sexual,
transplacentar, transfuzii, transplante etc.). Deseori, modul de viata neigienic creeaza cele mai multe
conditii pentru o transmitere directa a agentului patogen.
Modul indirect este specific agentilor patogeni rezistenti la actiunea factorilor ambientali. Acest mod
presupune o transmitere in care sunt implicate cai de transmitere reprezentate de : aer, apa, sol, alimente,
obiecte, maini si insecte contaminate (salmonele, shigele, stafilococi, streptococi, virusuri hepatitice etc.)

Receptivitatea populatiei
Receptivitatea este o stare complexa a organismului, dependenta de factori si mecanisme genetice si
dobandite in timpul vietii, care nu asigura protectie fata de boli.
Nereceptivitatea este starea organismului, dobandita sau castigata in timpul vietii, care asigura
protectia, cu grade variate de intensitate, fata de boli.
Rezistenta este o stare generala, nespecifica, rezultat al functiilor si structurilor organismului, care
poate proteja impotriva oricaror factori nesanogeni.
Rezistenta este dependenta de:
- integritatea barierelor cutanate
- inflamatia
- fagocitoza
- diferite secretii
- aciditatea gastrica si vaginala
- pH-ul cutanat
- fluxul lacrimal
- protectia mecanica (cili, peri nazali, tuse, voma, stranut)
- alte secretii: sudoratia, secretia sebacee, descuamarea pielii si mucoaselor
Imunitatea este componenta specifica a rezistentei, si este dependenta de prezenta
anticorpilor sau/si a unor celule specializate.
Imunitatea se imparte in:
a)naturala:
- de specie organismul uman este protejat de unele boli ale animalelor si pasarilor
- pasiv-castigata transplacentar, de la mama
- activ-castigata ca urmare a trecerii prin boala.
b) artificiala:
- activ-castigata (obtinuta) prin inoculare de vaccinuri
- pasiv-castigata prin inocularea de seruri sau imunoglobuline.
Factorii favorizanti ai evolutiei procesului epidemiologic
Intrunirea celor trei factori determinanti ai procesului epidemiologic (sursa, cai de transmitere si
receptivitate) la un moment dat si felul lor de evolutie ulterioara, depinde de interventia unor factori
favorizanti (secundari).
Factorii favorizanti ai evolutiei procesului epidemiologic sunt:
- naturalu: cosmici, meteorologici, climatici, geografici
- economico-sociali: conditiile de viata si de munca
Este demonstrat ca factorii naturali, in asociere cu cei socio-economici (locuinta, alimentatia, educatia,
ocupatia, locul de munca, factorii de risc), imprima proceselor epidemiologice sezonalitate, exces de
morbiditate si mortalitate, aspecte particulare de patologie geografica, meteorologica, climatica etc.

Forme de manifestare a procesului epidemiologic

In raport de conditiile concrete in care se produce asocierea celor trei factori determinanti si de felul
in care intervin factorii favorizanti, procesul epidemiologic se poate manifesta:
- sporadic
- endemic
- epidemic
- pandemic
Caracterizarea se face functie de numarul de cazuri si distributia spatiala si temporala a acestora.
Manifestarea sporadica presupune un numar relativ redus de cazuri de boala, care prezinta o
puternica dispersie spatiala si temporala (ex. 10 cazuri de hepatita virala A, dispersate in 3 sate si 5-8 luni
dintr-un an).
Manifestarea endemica reprezinta o situatie de alarma pentru un risc de evolutie epidemica;
cazurile de boala au tendinta sa se concentreze spatial si temporal.
Manifestarea epidemica presupune aparitia unui numar variabil de cazuri, dar caracteristica este
concentrarea spatiala si temporala. Epidemia poate fi:
- extensiva sau circumscrisa spatial si temporal
- severa in raport cu numarul de decese
- exploziva apa, lapte contaminate
Manifestarea pandemica presupune o cumulare de epidemii de o anumita etiologie, care are
extindere spatiala (arii geografice intinse, continente) si temporala (luni, ani) deosebita.

CURS 22
RECOLTAREA PROBELOR BIOLOGICE SI PATOLOGICE

Rezultatele corecte ale unui examen microbiologic depind intr-o mare masura de modul de recoltare a
produselor patologice, de conditiile in care acestea sunt transportate si conservate pana la efectuarea
examenului.
In cursul operatiunilor de recoltare a probelor trebuie respectate cateva reguli generale:
-materialele (flacoane, eprubete, ace, seringi, pense, spatule etc.) necesare recoltarii trebuie in prealabil
sterilizate prin agenti fizici;
- cand se urmareste izolarea unui agent microbian este indicat ca, pe cat posibil, recoltarea produselor sa
se faca inainte de administrarea unui tratament local sau general cu antiseptice, antibiotice sau chimioterapice;
- trebuie prelevata o cantitate optima din produsul patologic cel mai caracteristic
- prelevarea produsului patologic trebuie sa se faca in momentul optim, in functie de evolutia clinica a
bolii, a.i. produsul respectiv sa contina o cantitate maxima din agentul patogen
- o atentie deosebita trebuie acordata etichetarii (identitatea produsului), care trebuie sa contina: datele
personale ale bolnavului, institutia unde s-a recoltat, produsul recoltat, examenul solicitat, tratamentul cu
antibiotice, chimioterapice, semnatura celui care recolteaza.
Recoltarea sangelui pentru examene microbiologice
In infectiile generalizate, bacteriile patogene patrund in sange si produc o stare septicemica, cu evolutie
clinica grava. Uneori, patrunderea germenilor in sange este pasagera bacteriemia. Investigatia bacteriologica
a sangelui se poate face prin examen microscopic direct, prin hemoculturi sau, in anumite situatii, prin
inocularea la animale de laborator.
Examenul microscopic direct al sangelui. Recoltarea se face din pulpa degetului inelar, prin intepare cu ac
steril, dupa o prealabila aseptizare. Prima picatura se indeparteaza, iar a doua se va depune direct pe o lama sub
forma de picatura groasa sau va fi etalat pe frotiu si se trimite la laborator.
Hemocultura este metoda cea mai importanta si mai utilizata in examenul bacteriologic al sangelui.
Aceasta metoda consta in insamantarea sangelui pe medii de cultura artificiale, in vederea izolarii si identificarii
agentului cauzal.
Recoltarea sangelui pentru hemocultura se face, de regula, prin punctie venoasa, dar poate fi obtinut si
prin punctie arteriala.

De asemenea, hemoculturile trebuie facute inainte de a se incepe tratamentul cu antibiotice sau, daca nu
a fost posibil, recoltarea sangelui se va face inainte de administrarea unei noi doze de antibiotic.
Recoltarea sangelui, aprox 10 20 ml, se face in mod curent de la vena plicii cotului, dupa o prealabila
aseptizare cu alcool iodat. Toate materialele utilizate pentru hemoculturi trebuie sa fie perfect sterile, iar
tehnica de recoltare si insamantare a sangelui trebuie executata cu o deosebita grija, pentru a evita
suprainfectarea.
Inocularea sangelui la animale de laborator este necesara in cazuri speciale.
Recoltarea urinii pentru urocultura
Recoltarea urinii se face inainte de administrarea de antibiotice sau chimioterapice.
La barbati, se recomanda toaltea glandului cu apa calda si sapun, iar la femei, deasemenea, toaleta locala.
Primele jeturi de urina, fiind contaminate cu flora microbiana saprofita, sunt indepartate; din jetul mijlociu se
recolteaza urina in recipiente sterile cu dop tot steril.
La bolnavii cu retentie de urina, recoltarea se face prin sondaj vezical sau prin punctie suprapubiana.
La copiii mici recoltarea se face in pungi speciale de plastic.
Urina recoltata este transportata imediat la laborator pentru examinare. Urina lasata la temperatura
laboratorului mai mult de 2 ore de la recoltare nu mai poate fi utilizata pentru examene bacteriologice corecte.
Recoltarea materiilor fecale pentru coproculturi
Izolarea si identificarea unui agent etiologic existent in materiile fecale sunt posibile prin efectuarea unor
coproculturi sistematice. Acestea trebuie repetate dupa vindecarea clinica a bolnavului, pentru a depista la timp
un eventual purtator de germeni. Materiile fecale sunt recoltate in recipiente speciale numite coprocultoare.
Pentru examenul bacteriologic, din scaunul emis spontan, se aleg portiunile cu mucus si eventual urme de
sange; cand acestea lipsesc, se recolteaza boluri de fecale din 2-3 locuri diferite. Cand se solicita un examen
microbiologic si parazitologic complet, cantitatea de fecale trebuie sa fie de minimum 5 grame. Daca scaunul
este lichid, recoltorul tip va fi umplut pe jumatate.
Pentru parazitii intestinali, proba de fecale se recolteaza in general din scaun emis spontan, fara utilizare
de laxative sau purgative.
Pentru oxiuri, prelevarea se face cu ajutorul unei baghete de sticla, care are una din extremitati introdusa
intr-un dop de cauciuc, iar la cealalta extremitate are un patrat de celofan, fixat cu benzi elastice. Produsul este
prelevat plimband acest tampon prin pliurile regiunii perianale.

Recoltarea lichidului cefalorahidian

In general, lcr se obtine prin punctie rahidiana. Aceasta se executa cu masuri de asepsie riguroasa, similare
celor de la hemoculturi. Bolnavul este culcat lateral, cu coloana vertebrala flectata pentru a se crea spatiul
necesar introducerii acului. Se aseptizeaza cu alcool iodat regiunea dorso-lombara la nivelul vertebrelor L4 L5
si se introduce un ac steril cu mandren, de 8 cm, pana in spatiul subarahnoidian. Se scoate mandrenul, se
recolteaza 5-8 ml de lichid intr-o eprubeta sterila dupa care se inchide steril eprubeta si se trimite la laborator.
Dupa recoltare, bolnavul va sta in continuare culcat, fara perna, 1-2 ore.
Recoltarea exsudatului nazo-faringian si amigdalian
Recoltarea exsudatelor se face cu ajutorul unor tampoane de vata nehidrofila sterilizate si protejate prin
mentinerea lor in eprubete sterile.
Recoltarea se face dimineata, pe nemancate, sau la cel putin 3-4 ore dupa masa. Se utilizeaza doua
tampoane, unul pentru exsudatul nazal si altul pentru exsudatul amigdalo-faringian.
Pentru exsudatul amigdalo-faringian, bolnavul este asezat pe un scaun cu fata spre o sursa de lumina; se
sterg cu un tampon secretiile, falsele membrane si punctele albe de pe amigdale. Se recomanda ca persoana
care executa recoltarea sa nu stea direct in fata bolnavului, ci lateral, pentru a evita sa fie contaminat cu
picaturile declansate de tuse sau stranut.
Recoltarea exsudatului nazal se va face cu un tampon de vata steril cu tija mai subtire, cu aceleasi
precautiuni mentionate mai sus.
Recoltarea secretiilor purulente
Puroiul este un exudat bogat in leucocite, in mare parte alterate, cu o cantitate mai mare sau mai mica de
fibrina si germeni. De cele mai multe ori, puroiul este rezultatul unei prezente microbiene supuratie septica.
Recoltarea puroiului se face prin punctie, aspiratie sau prelevare cu ansa ori cu tampoane sterile. Puroiul
poate fi recoltat dintr-o colectie inchisa: pustula, furuncul, abces, flegmon sau dintr-o leziune deschisa. In primul
caz, recoltarea se va face dupa o riguroasa aseptizare a locului cu iod. Daca leziunea este superficiala (pustula,
furuncul) se punctioneaza si se recolteaza cu o pipeta Pasteur. Cand este mai profunda (abces) recoltarea se va
face cu o seringa prevazuta cu un ac lung si gros, iar cand este inabordabila pe aceasta cale, recoltarea are loc in
urma unei incizii.
Cand este vorba de o plaga deschisa, recoltarea se face cu pipeta Pasteur, cu ansa sau cu tamponul.

Recoltarea sputei
Sputa este recoltata, de preferinta, pentru a se obtine secretiile acumulate in cursul noptii. Dupa o gargara
cu ser fiziologic steril, bolnavul este invitat sa tuseasca si sa expectoreze intr-o placa Petri sau alt recipient curat,
preferabil steriliat prin caldura.
3

In cazuri speciale, secretia bronsica se va recolta prin aspirare in cursul bronhoscopiei, iar la copiii mici,
care nu expectoreaza, sputa se va recolta prin spalatura gastrica.
Sputa recoltata trebuie introdusa in lucru intr-un interval de timp cat mai scurt, de maximum 2 ore. In caz
contrar va fi pastrata la frigider.
In tuberculoza pulmonara se examineaza sputa recoltata in decurs de 24 de ore.

METODE DE LABORATOR PENTRU SATBILIREA DIAGNOSTICULUI

ETIOLOGIC AL BOLILOR INFECTIOASE

Din cauza dimensiunilor foarte reduse, microorganismele nu pot fi vazute decat cu ajutorul unor
instrumente si aparate optice. Caracterele morfologice ale coloniilor bacteriene se studiaza in detaliuy cu
ajutorul lipei, dar forma si structura microorganismelor nu pot fi cercetate decat cu ajutorul microscopului optic
si al celui electronic. Cu ajutorul microscopului optic bacteriile pot fi examinate fie in stare nativa, fie dupa ce
sunt fixate si colorate.

1.Examenul preparatelor native

Preparatele native se pot face dintr-o cultura microbiana sau direct din produs. Ele sunt examinate, de
regula, intre lama si lamela.
Pe preparatele native sunt evidentiate existenta, forma si mobilitatea microorganismelor (care nu trebuie
confundate, insa, cu miscarile browniene.
Dupa examinare, preparatele care contin germeni vii trebuie puse intr-un cristalizor cu amestec
sulfocromic.
Preparatele native pot fi examinate si pe fond intunecat, precum si prin procedeul contrastului de faza.

2.Examenul preparatelor colorate

Preparatele colorate prezinta avantajul ca sunt sterilizate prin fixare, sunt usor de manipulat si de
examinat si pot fi pastrate mult timp. Aceste preparate permit diferentierea bacteriilor dupa afinitatea lor
pentru anumiti coloranti si pot evidentia unele elemente structurale (cili, capsula, spori, granulatii) prin coloratii
speciale.
Coloratiile pot fi facute fie pe germeni vii, fie pe germeni omorati. Colorarea microorganismelor vii se face
cu coloranti netoxici pe preparate proaspete. Colorarea germenilor omorati este cea mai utilizata in
microbioloogie.

Coloratii simple:
-

coloratia cu albastru de metilen

coloratia cu fucsina

Coloratii diferentiale
coloratia Gram imparte bacteriile in bacterii Gram pozitive si bacterii Gram negative; bacteriile
Gram-pozitive raman colorate in violet, iar cele Gram-negative vor fi colorate in rosu
coloratia Ziehl-Nielsen se utilizeaza pentru punerea in evidenta a bacilului tuberculozei si a
bacilului leprei; bacilul tuberculozei si al leprei vor fi colorate in rosu, in timp ce toate celelalte elemente de pe
frotiu sunt colorate in albastru
Metode de colorare a sporilor
-

Metoda Gray sporii apar colorati in verde albastrui, iar corpul bacterian apare colorat in violaceu.

Impregnatia argentica se foloseste in special pentru punerea in evidenta a treponemelor si

leptospirelor: treponemele si leptospirele apar colorate in negru-brun, iar restul frotiului in galben.
Coloratia May-Grnwald-Giemsa se foloseste in microbiologie pentru colorarea preparatelor de
sange, in care se cerceteaza prezenta unor microorganisme ca: spirochete, hematozoarul palustru, toxoplasma.

REACTII ANTIGEN-ANTICORP UTILIZATE IN DIAGNOSTICUL

DE LABORATOR AL BOLILOR INFECTIOASE
Reactiile dintre antigen si anticorp sunt reactii serologice. Aceste reactii rezulta ca urmare a punerii in
contact a gruparilor specifice ale antigenului cu locul de fixare specific al anticorpului.
Antigenul este o substanta straina organismului, susceptibila sa declanseze o reactie imunitara provocand
formarea de anticorpi. Virusurile, bacteriile, parazitii si celulele alterate ale organismului (infectate cu un
germene sau tumorale) sunt antigene.
Anticorpul este o molecul de natur proteic (globulin), produs n limfocite, capabil s recunoasc o
particul strina de organism, denumit antigen, i s declaneze o reacie imunologic, care are ca rezultat
ndeprtarea respectivei particule. Anticorpii se leag de markeri specifici - antigene - care se gsesc pe
suprafaa virusurilor, bacteriilor, sau a unor toxine i le aglutineaz. Sistemul imunitar poate fabrica milioane de
anticorpi diferii, care "lupt" mpotriva unei largi varieti de invadatori poteniali.
Reactiile serologice, datorita specificitatii celor doi reactanti, servesc la identificarea antigenelor sau
anticorpilor daca unul dintre cei doi reactivi este cunoscut. Astfel, nivelul anticorpilor dintr-un ser imun de om
sau animal poate fi determinat cu ajutorul antigenelor cunoscute (sero-diagnostic).
5

Se cunosc numeroase reactii antigen-anticorp utilizate in microbiologie si de obicei ele sunt denumite
dupa natura antigenului si manifestarea vizibila a reactiei.
1.

Reactia de precipitare

In reactiile de precipitare antigenul se prezinta sub forma solubila; prin punerea in contact a antigenului cu
anticorpul corespunzator, se formeaza complexe antigen-anticorp, care vor precipita.
2.

Reactia de aglutinare

Reactia de aglutinare face parte din reactiile antigen-anticorp in care antigenele sunt de natura
corpusculara, elemente figurate (hematii) sau sunt fixate pe suprafata unor particule corpusculare. Reactia de
aglutinare se foloseste pentru:
Identificarea si titrarea anticorpilor aglutinati specifici necunoscuti, in prezenta unor antigene
cunoscute
Identificarea antigenelor specifice (corpi bacterieni) necunoscute, in prezenta unor anticorpi
cunoscuti
3.

Reactia de imunofluorescenta

Prin cuplarea anticorpilor cu fluorocromi, anticorpii devin fluorescenti si pot fi utilizati pentru punerea
rapida in evidenta a antigenelor corespunzatoare, pe care le coloreaza. Complexele antigen-anticorp pot fi usor
observate in lumina ultravioleta cu ajutorul microscopului cu fluorescenta.
4.

Reactia de liza

Cand antigenul, alcatuit din celule lizabile (ce se pot rupe) (hematii, celule bacteriene) este pus in contact
cu un ser imun ce contine anticorpii specifici, se produce liza celulara (hemoliza, bacterioliza).
5.

Reactia de fixare a complementului

R.F.C. este un test de diagnostic serologic care permite evidentierea realizarii reactiei antigen-anticorp.
6.

Reactia de seroneutralizare

In reactia de seroneutralizare, antigenul specific biologic activ se combina cu anticorpul corespunzator,

conducand la neutralizarea (blocarea) proprietatilor biologice agresive, metabolice, de multiplicare etc. ale
diferitelor antigene.

CURS 23
INFECTII NOSOCOMIALE

Infectiile nosocomiale sunt infeciile contractate n spital sau alte uniti sanitare, care se refer la
orice boal datorat microorganismelor, boal ce poate fi recunoscut clinic sau microbiologic, care
afecteaz fie bolnavul, datorit internrii lui n spital sau ngrijirilor primite, fie ca pacient spitalizat sau n
tratament ambulatoriu, fie personalul sanitar datorit activitilor sale. IN reflect schimbrile din
ecosistemul uman: abuz de antibiotice, neglijarea igienei, perturbarea raporturilor dintre agenii
patogeni, grupuri mari de imunosuprasai. Incidenta este in crestere peste tot in lume, cauzele sunt
comune dar si diferite, in raport cu gradul de dezvoltare a unei tari sau regiuni.
Teoretic, orice agent patogen din lumea virusurilor, bacteriilor, parazitilor sau micetelor, pot
produce IN, in functie de: conditiile generale dintr-o unitate medico-sanitara, natura gazdelor umane,
particularitatile agentilor patogeni circulanti, specificul prestatiilor efectuate, situatia din populatia
generala, etc.
In mod frecvent cele mai grave IN sunt cauzate de agenti patogeni cu rezistenta mare in mediu, iar
pentru unele bacterii, aceasta se caracterizeaza prin plurirezistenta la antibiotice (stafilococi, E.coli,
Klebsiella, Proteus, Pseudomonas aeruginosa, Yersinia, Campylobacter). La acestea se adauga virusurile
hepatitice, HIV, virusurile cu poarta de intrare la nivelul cailor respiratorii, micete, paraziti etc.
PROCESUL EPIDEMIOLOGIC IN I.N.
Surse de agenti patogeni
Sursele sunt reprezentate de:
-bolnavi cu boli netransmisibile, care pot prezenta forme atipice de boala transmisibila sau sunt
purtatori de agenti patogeni
- bolnavi cu boala transmisibila, dar purtatori ai altor agenti patogeni.
In IN, purtatorii de agenti patogeni, in afara celor 3 categorii clasice (preinfectiosi, sanatosi si fosti
bolnavi), se mai clasifica si in raport de zona anatomica pe care o colonizeaza (nazali, faringieni,
nazofaringieni, tegumentari, fecali, urinari, vaginali).
Sursele de agenti patogeni pot proveni din urmatoarele categorii populationale:
-personalul medico-sanitar de baza,
-stagiari (medici, studenti, elevi),
- personalul auxiliar (intretinere, bucatarie, spalatorie, magazii)

- vizitatorii.
Moduri si cai de transmitere
Modul direct presupune transmiterea agentilor patogeni prin relatii intre bolnavi, intre acestia si
personalul medico-sanitar, cu ocazia efectuarii diferitelor prestatii si in cadrul modului de viata specific
serviciilor de asistenta spitaliceasca sau de ambulator, cu aglomeratii si conditii igienico-sanitare cu risc.
Modul indirect este predominant deoarece, frecvent, intervin agenti patogeni cu rezistenta mare,
avand astfel posibilitatea de a fi vehiculati prin aer, apa, pulberi de sol, obiecte (inclusiv instrumenatr
medico-chirurgical, mobilier, elementele bailor si WC-urilor, termometre, spatule), medicamente si
produse biologice cu administrare fractionata si expuse contaminarii; deasemeni, mainile bolnavilor si
diferitelor categorii de personal care vin in raport cu acestia.
Receptivitatea
Prin natura prestatiilor solicitate, bolnavii sunt receptivi in grade diferite, fata de agresiunea
agentilor implicati in IN. Imunosupresatii, bolnavii cu arsuri, marii traumatizati etc. Constituie grupuri cu
risc crescut fata de IN.
Sectoarele din spital cu risc crescut de IN sunt:
- sectiile de ATI
- sectiile de chirurgie arsuri
- sectiile de hematologie-oncologie
Formele clinice cele mai frecvente de IN sunt:
- infectiile urinare
- infectii de cateter
- pneumonii
- infectiile plagilor operatorii.
Preventia
Masurile preventionale generale includ:
-preocupari pentru ca proiectarea si realizarea constructiilor pentru asistenta medico-sanitara sa
dispuna de circuite multiple si alte facilitati care sa evite diseminarea agentilor patogeni
- aisgurarea unei igienizari zilnice corecte, decontaminare, dezinsectie si deratizare periodica

- triajul bolnavilor la internare si in timpul spitalizarii pentru depistarea precoce a unor riscuri de
infectie
- controlul starii de sanatate a personalului de toate categoriile
- evitarea aglomeratiilor, spitalizarii prelungite, abuzului de antibiotice
- controlul periodic al naturii contaminarii spatiilor pentru asistenta pacientilor, cu agenti patogeni
- folosirea corecta a circuitelor pentru persoane si materiale
- reglementarea accesului vizitatorilor
- asigurarea unor operatiuni corecte de pregatire si efectuarea sterilizarii instrumentarului si a
altor materiale
- pastrarea in rezerva a unor antibiotice cu spectru larg pentru interventia de urgenta in caz de
infectia nosocomiala produsa de agenti rezistenti la antibioticele utilizate.
Masurile specifice si speciale bazate pe aplicarea antibioticelor, imunoglobulinelor si vaccinurilor
au o utilizare limitata si numai la indicatiile specialistilor si dependent de situatia din populatia generala.
Combaterea
In cazul aparitiei unei imbolnaviri de tip nosocomial se va efectua, cu caracter de urgenta:
-ancheta epidemiologica, interventii epidemiologice, clinice si cu laboratorul pentru depistarea si
izolarea bolnavilor;
-se vor institui masuri de protectie a celorlalti bolnavi, mai ales cei cu risc;
-se suspenda internarile;
-se desfasoara investigatii complexe pentru depistarea si corijarea cauzelor care au determinat
imbolnavirile;
-se suspenda total sau partial, pe termene variate, activitatea serviciului, timp in care se vor
efectua renovari si reprofilari;
-in cazul repetarii unor episoade epidemice, unitatea poate fi desfiintata;
-educatia si instruirea personalului medico-sanitar va completa procesul de combatere.

CURS 24
METODE DE DISTRUGERE A MICROORGANISMELOR PATOGENE
STERILIZAREA SI DEZINFECTIA
STERILIZAREA
Este procedeul prin care se obtine distrugerea tuturor microorganismelor saprofite sau patogene,
in stare vegetativa sau sporulate. Principalii agenti fizici utilizati pentru realizarea sterilizarii sunt:
caldura, filtrarea, centrifugarea, radiatiile ultraviolete si, mai rar, ultrasunetele.
1.STERILIZAREA PRIN CALDURA
Sterilizarea prin caldura uscata
Incalzirea la rosu este folosita mai ales pentru sterilizarea ansei inainte si dupa utilizare, la
flacara unui bec de gaz
Flambarea trecerea rapida prin flacara a unui obiect (pipeta, gatul flacoanelor sau eprubetelor,
al baghetelor, lame, spatule)
Sterilizarea in cuptorul cu aer cald (poupinel) se utilizeaza in special pentru sterilizarea sticlariei
de laborator, a cutiilor cu instrumente metalice, tampoane, comprese, tampoane pentru recoltarea
exudatului faringian. Se realizeaza la temperatura de 180oC, mentinuta timp de 1 ora. Dupa acest
interval se intrerupe sistemul de incalzire si se asteapta scaderea temperaturii din cuptor fara a deschide
usa.
Sterilizarea prin caldura umeda
Sterilizarea prin caldura umeda se face prin mai multe procedee: fierbere, vapori de apa sub
presiune, vapori de apa la 100oC, pasteurizare, tindalizare.
Fierberea in apa este utilizata mai ales pentru sterilizarea seringilor, a instrumentelor metalice si a
tuburilor de cauciuc. Se aduce la temperatura de fierbere si se mentine 30 minute. Fierberea distruge
formele vegetative ale bacteriilor, virusurile si unii spori (tetanos, carbune).
Sterilizarea cu vapori de apa sub presiune se realizeaza in autoclav. Cu ajutorul acestui procedeu
se poate realiza o sterilizare completa prin distrugerea tuturor microorganismelor si a sporilor, cu
conditia sa se ridice temperatura la 120oC, timp de o jumatate de ora. Cadranul autoclavului va indica
presiunea din interior, care va fi in concordanta cu temperatura astfel: la at corespund 115oC, la 1 at
corespund 120oC, iar la 2 at 134oC.
Sterilizarea cu vapori la 100oC se realizeaza cu ajutorul autoclavului, cu mentinerea robinetului de
vapori deschis in timpul sterilizarii. Se utilizeaza pentru produse ce nu suporta mai mult de 100oC.

Pasteurizarea este o metoda partiala; prin ea se distrug numai formele vegetative, deoarece
utilizeaza temperaturi putin ridicate si de scurta durata: 65oC timp de 30 min, 80 90oC timp de 1-2 min,
sau 91 95oC timp de cateva secunde. Scaderea temperaturii se face brusc.
Tindalizarea consta in incalzirea produsului supus sterilizarii, timp de 60 min, la 60-65oC, trei zile
consecutiv. Incalzirea repetata duce la distrugerea formelor vegetative si degradarea treptata a formelor
sporulate.
2. STERILIZAREA PRIN FILTRARE
Este operatia de trecere a unui lichid printr-o substanta poroasa care retine microorganismele.
Metoda se aplica la sterilizarea serului, a lichidului de ascita si a unor medii de cultura.
Se utilizeaza mai multe feluri de filtre:
-filtre cu placi de azbest
- filtre de sticla.
3. STERILIZAREA CU RAZE ULTRAVIOLETE
Radiatiile ultraviolete sunt emise de lampi speciale bactericide. Ele se folosesc, in general, pentru
sterilizarea camerelor, a boxelor, a niselor si a meselor de laborator. Nu este indicat sa se lucreze sub
lampile aprinse. Cand este totusi necesar sa se lucreze astfel, se vor utiliza ochelari de protectie.

DEZINFECTIA
Este un procedeu prin care se distrug microorganismele patogene, fara a fi necesara distrugerea
germenilor saprofiti.
Substantele dezinfectante au o toxicitate ridicata, ceea ce contraindica aplicarea lor pe tesuturi vii.
Ele se aplica numai pe substraturi inerte in scopul distrugerii microorganismelor patogene.
Spre deosebire de acestea, antisepticele sunt substante chimice cu actiune antimicrobiana, care
au toxicitate relativ redusa, fapt ce permite aplicarea locala externa a acestora pe tesuturile vii, inn
scopul de a impiedica producerea sau extinderea unei infectii.
Un dezinfectant bun trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:
-sa actioneze asupra unui numar cat mai mare de agenti patogeni;
- sa produca inactivarea ireversibila a germenilor intr-un timp cat mai scurt si sa actioneze cat mai
independent de conditiile mediului in care actioneaza;
- sa fie cat mai putin toxic pentru om si animale, sa nu aiba miros neplacut si sa nu degradeze
tesuturile, pielea, metalele, lemnul si alte materiale supuse dezinfectarii;
2

- sa fie cat mai stabil si sa-si pastreze calitatile cat maiu mult timp in conditii obisnuite;
- sa fie usor de manevrat, cat mai ieftin si sa nu fie inflamabil sau explozibil.
Substante dezinfectante:
-mertiolatul de metil, formolul, alcool etilic 70o, alcoolul metilic (folosit rar, este toxic pentru om),
fenolul, amestecul sulfocromic, sublimatul de mercur, lizolul, varul cloros (pentru sputa, fecale, urina,
grupuri sanitare), cloraminele, permanganatul de potasiu, apa oxigenata
- acizi minerali: acid azotic, acid clorhidric, acid sulfuric, acidul boric
- baze tari: hidroxidul de sodiu, var nestins (CaO), sapunurile, detergentii (detergenti anionici,
cationici - Bromocet si amfolitici).

CURS 3
VIRUSURILE HEPATITICE
Sub aceasta denumire sunt grupate virusuri care, desi apartin unor familii distincte, cu
caracteristici diferite (genom, replicare, evolutie a infectiei, cai de transmitere), au in comun tropismul
principal pentru hepatocite. Ca urmare, toate aceste virusuri determina hepatite cu manifestari clinice
variabile.
Hepatitele virale acute sunt boli specific umane, ce se manifesta prin fenomene generale
infectioase digestive si hepatice, insotite sau nu de icter. Ele sunt provocate, din cate se cunoaste pana
in prezent de cel putin cinci virusuri hepatotrope, patogene pentru om: A, B, C,D si E.
Virusul hepatitic A (VHA) este un virus ARN, de dimensiuni mici (27 nm), sferic si face parte din
familia Picornaviridae, genul Enterovirus. Nu prezinta anvelopa, iar capsida are simetrie icosaedrica.
Hepatita virala A este in general o boala usoara, fara manifestari extrahepatice si, adeseori,
anicterica si asimptomatica. Calea de patrundere a VHA in organism este cea fecal-orala. Infectia este
favorizata de faptul ca virusul are capacitatea de a rezista perioade indelungate in mediul umed. Sursa
de infectie este omul bolnav care, mai ales in perioada preicterica, este un intens excretor de virus.
Contaminarea fecala a surselor de apa, in zone cu standard igienico-sanitar scazut, constituie
modalitatea principala de infectare. Sediul initial de replicare este intestinul, urmeaza o perioada scurta
de viremie, dupa care virusul ajunge la nivelul ficatului. Replicarea virala in hepatocite determina
necroza acestora, insotita de reactie inflamatorie locala.
Perioada de incubatie este de 20 50 zile. Frecventa infectiilor asimptomatice este crescuta, mai
ales la copii. Formele clinic manifeste debuteaza de obicei cu fenomene digestive (greturi, varsaturi)
urmate de icter la nivelul tegumentelor si mucoaselor. Faza icterica se remite in decurs de o luna.
Receptivitatea la boala este generala, iar imunitatea specifica este solida si durabila. Profilaxia bolii
se face prin izolarea bolnavilor si controlul contactilor, educatie sanitara, protectia apei si alimentelor,
controlul igienico-sanitar al colectivitatilor si localitatilor. Profilaxia specifica se poate face, pe cazuri
individuale, cu gamaglobulina.
Virusul hepatitic B (VHB) este un virus ADN , de forma sferica, ce apartine familiei
Hepadnaviridae, genul Hepadnavirus.
Virionul complet (particula Dane) are diametrul de 42 nm. Structura unui virion complet include:
anvelopa, capsida si genomul. Virionul este constituit dintr-un miez (core) si un invelis exterior
lipoproteic,capsida (compusa din 180 de capsomere), continand antigenul de suprafata , AgHBs. AgHBs
apare in sangele bolnavilor inainte de debutul clinic al hepatitei, astfel ca depistarea sa serveste la
diagnosticarea bolii. Anticorpii anti- AgHBs (AcHBs) apar in convalescenta si prezenta lor semnifica
vindecarea bolii.

Miezul reprezinta antigenul core, AgHBc. AgHBc este prezent in hepatocite la pacientii infectati,
el nu apare in sange. Este puternic imunogen si aproape toti pacientii infectati dezvolta anticorpi antiHBc (AcHBc). AcHBc sunt anticorpi specifici IgM si prezenta lor indica o infectie sigura. Reactia imuna
impotriva AgHBc joaca probabil un rol hotarator in eliminarea virusului.
O parte componenta solubila a AgHBc este insa secretata si apare in ser: antigenul e (AgHBe).
AgHBe in ser denota o replicare activa a virusului. Anticorpii anti-HBe (AcHBe) se dezvolta, in cazul
infectiei acute, la saptamani sau chiar luni dupa aparitia AcHBc si marcheaza, de regula, sfarsitul
replicarii virale.
Genomul VHB are o structura caracteristica, fiind cel mai mic genom ADN viral cunoscut, dintre
cele care infecteaza omul si animalele.
Hepatocitele nu sunt singurele celule ce pot fi infectate de VHB. Astfel, celulele epiteliale ale cailor
biliare, celulele endoteliale pancreatice, renale, tegumentare, leucocitele pot fi deasemenea infectate.
VHB se transmite prin: expunere perinatala, contact sexual, contact cu sange si produse de sange,
transplant de organe si tesuturi, manopere percutane cu instrumente contaminate.
Tipurile de infectii cu VHB sunt variate, evolutiile fiind influentate de o serie de factori legati de
organismul infectat (varsta la care apare infectia, sex, starea sistemului imun).
1.Hepatita acuta
a)inaparenta sau asimptomatica depistata accidental prin teste biochimice (citoliza hepatica
moderata); se apreciaza ca aproximativ 1/3 din infectiile acute cu VHB sunt asimptomatice
b) simptomatica poate evolua tipic, cu fenomene digestive, fatigabilitate si icter sau atipic:
anicteric, cu fenomene pseudo-reumatismale, cu manifestari pseudo-gripale, eruptii cutanate; se pare
ca doar 1/3 dintre infectiile acute cu VHB evolueaza simptomatic tipic.
2. Hepatopatii cronice
a) statusul de purtator asimptomatic prezenta in sange a AgHBs, asociata sau nu cu AcHBc de tip
IgG, restul markerilor fiind negativi si fara modificari la nivel hepatic.
b) hepatitele cronice si ciroza hepatica
-serologic: AgHBs asociat sau nu cu marker de replicare virala
- grade diferite de afectare hepatica, de la modificari minime pana la noduli de ciroza
c) carcinomul hepatocelular primar apare prin malignizarea unei ciroze induse de VHB sau direct,
fara ciroza premergatoare.
La adult, in aproximativ 90% din cazuri, infectiile VHB evolueaza spre vindecare, cu eliminarea
virusului din organism, refacerea leziunilor hepatice si imunitate durabila (AcHBs persista in general
toata viata). Doar 10% dintre adulti nu pot elimina virusul, devenind astfel purtatori cronici de VHB.
2

In cazul copiilor, infectia cu VHB are un prognostic cu mult mai rezervat, in sensul ca rata cronicizarii este
cu mult mai mare. De fapt, probabilitatea de cronicizare a unei infectii cu VHB creste invers proportional
cu varsta subiectului infectat. Astfel, la nou-nascutii din mame infectate (transmitere perinatala) rata
cronicizarii poate ajunge la 90%.
Virusul hepatitic C (VHC) este incadrat in familia Flaviviridae. Este virusul posttransfuzional non
A, non B, care se transmite prin sange si derivate de sange.
Virionii de forma sferica au diametrul cuprins intre 55 65 nm. Structura virionului include:
-anvelopa de natura lipo-proteica
- capsida cu structura icosaedrica
- genomul ARN
Infectia VHC se poate transmite prin mai multe cai, conturandu-se astfel grupe de populatie cu
risc crecut de infectare: receptorii de transfuzii de sange, toxicomanii (folosirea in comun a seringilor),
partenerii sexuali ai persoanelor infectate, nou-nascutii mamelor infectate.
Perioada de incubatie dureaza pana la 180 de zile; de cele mai multe ori, simptomatologia
hepatica poate trece neobservata. In 60 80% din cazuri, virusul nu poate fi eliminat si infectia se
cronicizeaza. Infectia cronica cu VHC este de asemenea pauci- sau asimptomatica, cu hepatocitoliza
moderata sau absenta. Riscul de dezvoltare a unei ciroze hepatice si/sau a carcinomului hepatocelular
primar exista si este intensificat in cazul asocierii altor factori de agresiune hepatica (alcool, infectie
cronica cu VHB).
Virusul hepatitic Delta (VHD) este agentul etiologic al hepatitei virale delta, apare ca o
suprainfectie la bolnavii cu hepatita virala B, agravand mersul bolii.
Particulele VHD sunt constituite dintr-o anvelopa externa lipidica, ce contine AgHBs si o molecula
mica de ARN . VHD are 35 nm si anvelopa dubla. Sinteza anvelopei externe depinde de prezenta
virusului hepatitic B, deoarece VHD este un virus defectiv. In schimb, sinteza anvelopei interne depinde
de genomul VHD.
Infectia cu VHD nu se poate produce in absenta VHB, deci transmiterea VHD se produce de obicei
pe cale parenterala, in mod similar cu transmiterea VHB. Transmiterea pe cale sexuala este insa mai
putin eficacitate. Incubatia hepatitei delta este intre 21 60 zile, debutul este de obicei acut, iar
prezenta icterului este variabila.
Portajul cronic face parte din evolutie si sta la originea a peste 30% din decesele raportate in
formele cronice. Exista doua forme de infectie acuta:
-co-infectia subiectul este simultan infectat cu VHB si cu VHD; evolutia spre cronicizare este rara
(5% din cazuri)

- suprainfectia cu VHD a unui purtator cronic de VHB; evolutia spre cronicizare se produce in peste
80% din cazuri. 70 80% din formele cornice evolueaza spre ciroza, adesea in mai putin de 2 ani.
Virusul hepatitic E (VHE)
Virionul este lipsit de anvelopa, avand forma sferica si diametrul intre 27 34 nm. Genomul este
ARN monocatenar, iar replicarea se produce in hepatocit.
Infectia cu VHE se transmite pe cale fecal-orala si are replicare intrahepatocitara, avand multe
puncte comune cu infectia cu VHA. In peste jumatate din cazuri infectia este asimptomatica, formele
manifeste clinic fiind mai frecvente la adolescenti si adultii tineri. Evolutia infectiei este benigna, cu
exceptia situatiilor cand ea survine la gravide. Infectarea gravidelor evolueaza sever, cu forme
fulminante urmate de deces in pana la 20% din cazuri.
Epidemiologia hepatitelor
Principalul rezervor de virus este omul bolnav si purtatorii cronici si asimptomatici care, in unele
regiuni, reprezinta intre 10 20 % din populatie.
Principalele cai de transmitere a agentului patogen sunt calea orala (VHA si VHE), in special prin
intermediul alimentelor si a apei contaminate, si calea parenterala (VHB, VHC, VHD), prin transfuzii de
sange sau derivate de sange contaminat, utilizarea unor seringi nesterilizate sau incorect sterilizate,
folosirea instrumentarului stomatologic sau chirurgical la mai multi pacienti fara sterilizare etc.
Receptivitatea la boala este generala, iar imunitatea dobandita fata de un anumit tip de virus hepatitic
este solida si durabila.
Profilaxie. Depistarea precoce a bolnavilor si izolarea lor, precum si o evidenta corecta a
contactilor si purtatorilor de virus cu aplicarea unor masuri adecvate constituie obiective importante in
combaterea hepatitei virale.
Prevenirea transmiterii virusurilor hepatitice prin inoculare se face prin controlul corect al sangelui
destinat transfuziilor, folosirea seringilor de unica folosinta si a instrumentarului stomatologic, de
investigare sau chirurgical corect sterilizate.
In stadiul actual, protejarea in masa fata de VHB, in special a copiilor si a grupelor expuse unui risc
crescut de contaminare, se face prin vaccinare cu preparate specifice.

CURS 4
VIRUSUL IMUNODEFICIENTEI UMANE (HIV)

Apartine familiei Retroviridae, care include 3 subfamilii:

Subfamilia Oncoviridae ( HTLV I si II)
Subfamilia Lentiviridae ( HIV 1 si 2)
Subfamilia Spumaviridae
Morfologie si structura
Virionul are forma sferica, cu diametrul de 100 nm, acoperit de o anvelopa, prevazuta cu spiculi.
Anvelopa este de natura lipidica, iar la suprafata proemina spiculi glicoproteici, cu rol in
atasarea de celule si fuziunea cu acestea
Capsida are simetrie icosaedrica
Genomul ARN monocatenar
Deasemenea, contine 3 enzime: reverstranscriptaza, proteaza si integraza. Numele de
retrovirusuri vine de la enzima reverstranscriptaza, capabila sa transforme ARN-ul in ADN.
Replicare
Se realizeaza in mai multe etape:
1. Initierea infectiei presupune atasarea proteinelor virale de suprafata (spiculi), la receptorii
celulari specifici (CD4 de pe suprafata limfocitelor)
2. Transcriptia ARN viral in ADN viral se realizeaza sub actiunea revers-transcriptazei virale,
rezultand AND-ul proviral
3. Integrarea ADN-ului viral in ADN-ul celulei gazda - ADN-ul viral se integreaza in genomul gazda
(sub actiunea integrazei), unde poate persista fara sa se exprime si poate fi transmis celulelor fiice.
4. Sinteza proteinelor virale cu ajutorul proteazelor virale.
5. Asamblarea si eliberarea virionilor din celula asamblarea se realizeaza concomitant cu
eliberarea virionului prin inmugurire
Variabilitate genetica
Variabilitatea genetica este o caracteristica majora a HIV si ea se manifesta in interiorul fiecarui
subtip si la fiecare pacient. Este determinata de:
- rata mare de erori de transcriere
- selectia de celule mutante, functie de tropismul celular si capacitatea de replicare
- recombinarea intre doua tulpini virale ce coinfecteaza acelasi organism
- presiunea sistemului imun al gazdei, cu adaptarea permanenta a virusului
Patogenie
Sursa de infectie este reprezentata de omul infectat.
Principalele cai de transmitere ale infectiei sunt:
Inoculare de sange prin:
o Transfuzii de sange sau preparate de sange
o Intepaturi cu acul, plagi deschise, expunerea mucoaselor la contactul cu sange
1

o Injectii cu ace si / sau seringi nesterilizate (droguri)

Sexual:
o Homosexual
o Heterosexuala
De la mama infectata la fat (vertical)
Transmiterea infectiei prin intepaturi de insecte, saliva, utilizarea in comun a unor tacamuri sau
vesela nu a fost demonstrata.
Virusul infecteaza celulele cu receptori tip CD4: limfocite, macrofage, celule dendritice; efectul
citopatic este extrem de puternic, ducand la moarte celulara . Distrugerea limfocitelor T va duce la
dereglarea intregului sistem imun. Acest fapt este urmat de aparitia infectiilor oportuniste: infectii cu
microorganisme care, in conditii normale, sunt controlate de limfocitele T.
HIV se mai poate replica si la nivel cerebral, producand distrugeri celulare cu efecte neurologice
variate.
Realizarea infectiei
Infectia acuta virusul patrunde in organism si se multiplica in celulele tinta; se produce o viremie
exploziva, > 1.000.000 copii/ ml, dar testul HIV este negativ (fereastra imunologica)
Infectia cronica si persistenta (stadiu asimptomatic) exista o latenta a manifestarilor clinice, dar
nu si biologice . In acest stadiu evolutia poate fi:
- clasica, comuna - intre 8 10 ani
- rapid progresiva - <5 ani
- lent progresiva - > 10 ani
Apar anticorpii anti HIV, iar numarul de limfocite T scade cam cu 50/ml/an, viremia fiind relativ
stabila.
Infectia avansata apare un dezechilibru intre organism si virus. Acum se pot distinge doua etape:
-stadiul simptomatic timpuriu apar febra, diaree, scadere ponderala si infectii oportuniste
minore: candidoza oro-faringiana sau vaginala persistenta, infectii repetate cu virus herpetic
- stadiul asimptomatic tardiv (AIDS, SIDA) manifestata prin:
a)infectii oportuniste majore
- pneumocistoz (infectie cu Pneumocystis carinii)
-toxoplasmoz cerebral
-infecii cu CMV (citomegalovirus)
-infecii cu mycobacterii atipice
-criptococcoz meningean (Cryptosporidium)
b) cancere
- sarcom Kaposi caracteristic pentru infectia HIV, este o afectiune maligna agresiva, cu multiple
leziuni cutanate si viscerale, determinata de infectia cu virusul herpetic uman tip 8
2

- limfom non-Hodgkin
- cancer invaziv cervical-anal
c) encefalopatia HIV
-demen - tulburri de memorie,de concentrare, imposibilitatea de a citi, pacienii se irit uor
-tulburri motorii - tremurturi,instabilitate n ortostatism
-tulburri de comportament
-contien pstrata
d) sdr.de emaciere,caectizant
Diagnosticul - utilizeaza teste serologice
a)test ELISA test screening, de triere; pune in evidenta anticorpii specifici din serul de cercetat,
dar poate da rezultate fals negative in prima etapa, de infectie acuta, deoarece anticorpii nu sunt
sintetizati
b) teste Western Blot, RIA (radioimunoadsorbtie), RIPA (radioimunoprecipitare) teste de
confirmare
Profilaxie
Tinand cont ca la ora actuala nu dispunem de un vaccin specific anti-HIV, atentia se indreapta
spre masurile de ordin general: contact sexual protejat, evitarea promiscuitatii sexuale, educatie pentru
sanatate in grupuri cu risc crescut (toxicomani), testarea riguroasa a sangelui transfuzat si a donatorilor
de organe si tesuturi, utilizarea masurilor de protectie individuala a personalului medical si alte masuri
de prevenire a accidentelor profesionale prin expunere la sange.

CURS 5
BACTERIOLOGIE
Generalitati
Bacteriile sunt microorganisme unicelulare. Din punct de vedere al organizarii interne, ele sunt
celule procariote, care au un nucleu primitiv, fara membrana proprie, constituit dintr-o singura molecula
de acid dezoxiribomnucleic (ADN) . Pe langa acestea, celula bacteriana in comparatie cu celula eucariota,
nu are mitocondrii, reticul endoplasmic si aparat Golgi.
Cele mai multe bacterii poseda un perete propriu, rigid, constituit din peptidoglican, un material
specific celulei bacteriene.
Deoarece microorganismele sufera modificari apreciabile in functie de varsta si de conditiile de
mediu, caracteristicile unei bacterii, inclusiv cele morfologice, sunt tipice numai atunci cand acestea sunt
tinere, in general 16-18 ore, cultivate pe medii adecvate, in conditii optime de temperatura, pH, in
prezenta sau absenta oxigenului etc.
Forma, dimensiunile si modul de grupare al bacteriilor
Celula bacteriana este o entitate morfologica si fiziologica de sine statatoare.
In functie de specie, bacteriile pot imbraca forme diverse, se pot grupa in mod caracteristic si,
functie de compozitia chimica, pot avea afinitati particulare pentru anumiti coloranti.
Formele cele mai intalnite la bacteriile de interes medical sunt:
forma sferica = coc; diametrul acestora variaza intre 0,5 si 2 (stafilococ, streptococ,
enterococ, pneumococ, gonococ)
forma cilindrica, de bastonas = bacil; au o lungime ce variaza intre 5 si 10 si o grosime
intre 0,3 1 (enterobacterii, bacilul carbunos, bacilul tuberculozei, bacilul difteric)
forma incurbata, de virgule = vibrion, cu o lungime de 3 - 5 si o grosime de circa 0,5
(vibrionul holeric)
forma spiralata = spirili si spirochete, cu o grosime de 0,3 0,4 si o lungime variabila de
5-20 (treponema pallidum)
Cocii, pe langa forma sferica, cea mai frecvent intalnita (de ex. Stafilococul), pot fi ovali (de ex.
Enterococul), lanceolati (de ex. Pneumococul), reniformi (de ex. Gonococul) etc. Cocii sunt mai rar
izolati. De obicei, sunt grupati in:
- perechi = diplococi, de ex. Meningococul
- lanturi - de ex. Streptococul
- gramezi - Stafilococi
- cate patru sau pachete mai mari
Bacilii nu sunt in toate cazurile perfect cilindrici. Unii au forma de suveica (bacilul fusiform), altii de
maciuca sau de piscot (de ex. Bacilul difteric). Chiar si bacilii cilindrici pot fi de mai multe feluri, dupa
1

forma capetelor. Cei mai multi au capetele rotunjite (bacilul tific), dar exista si bacilli cu capetele taiate
drept (bacilul carbunos) sau ascutite.
De asemenea, exista bacilli foarte scurti, cocobacili (de ex. Brucelele), care se diferentiaza destul
de greu de bacilli sau de coci.
Bacilii sunt, in general, izolati, dar ei pot fi grupati cate doi (diplobacili), in lanturi (streptobacili),
dispusi ca scandurile unui gard (palisade), in rozeta etc.
Formele spiralate sunt reprezentate de spirili si spirochete. Spirilii sunt filamente ondulate cu
spirale rigide, iar spirochetele (Treponema pallidum) au forma elicoidala, cu spire flexibile.
In functie de afinitatea pentru anumiti coloranti, bacteriile se pot grupa in bacterii
- Gram + (de exemplu stafilococul, bacilul carbunos)
- Gram (de exemplu meningococul, colibacilul)
- bacilli acidoalcoolorezistenti (bacilul Koch)
iar in functie de respiratie:
- aerobe bacilul piocianic
- anaerobe bacilul titanic
Structura celulei bacteriene
Celula bacteriana are o structura destul de complexa, care ii permite sa-si realizeze in mod
independent principalele functii vitale.
Principalele formatiuni structurale ale celulei bacteriene sunt: aparatul nuclear, citoplasma,
membrane citoplasmica, peretele celular, formatiunile extraparietale (capsule, cili si pili) si, la unele
specii, sporii.
Aparatul nuclear bacterian, este denumit astfel deoarece nu are o membrana proprie, specifica
unui nucleu celular. In structura sa intra ADN, ARN si proteine.
Citoplasma celulei bacteriene este un sistem coloidal alcatuit din proteine, nucleoproteine,
glucide, lipide, apa si saruri minerale.
Membrana citoplasmica este o membrana biologica situata sub peretele bacterian. Este alcatuita
din proteine dispersate in interiorul unui dublu strat de fosfolipide.
Peretele celulei bacteriene este un invelis rigid care asigura protectie si determina forma bacteriei.
Structura particulara a membranei externe permite peretelui bacterian o permeabilitate selectiva.
Aceasta membrana externa prezinta o deosebita importanta medicala deoarece contine endotoxine,
este imunogena (antigenul O) si antigenica, este sensibila la unele antiseptice si antibiotice, este locul de
actiune al imunitatii nespecifice si al unor bacteriofagi. Alterarea sau absenta peptidoglicanului duce la
pierderea rigiditatii peretelui bacterian si, implicit la liza bacteriei.
Formatiuni extraparietale ale celulei
Capsula si stratul mucos unele specii bacteriene prezinta la exterior un invelis gelatinos, care, la
microscop, apare sub forma unui halou clar, cunoscut sub numele de capsula. Capsula protejeaza
bacteria fata de uscaciune si mareste virulenta bacteriilor patogene prin impiedicarea fagocitozei.
Substantele chimice din capsula sunt antigenice si provoaca formarea de anticorpi.
Cilii si flagelii bacteriile mobile au filamente fine, lungi, de natura proteica, denumite cili sau
flageli.
Bacteriile aciliate = bacterii atriche
2

Bacteriile ciliate:
-bacterii monotriche un singur cil
- bacterii amfitriche cate un cil la fiecare capat
- bacterii lofotriche un smoc de cili la unul sau ambele capete
- bacteria peritriche cu cili pe toata suprafata bacteriei
Pilii sau fimbriile sunt formatiuni filamentoase dispuse pe suprafata unor bacterii. Spre
deosebire de cili, pilii sunt mai scurti si mai grosi, sunt rigizi si nu participa la mobilitatea bacteriei. Pilii
au rol in fixarea germenilor pe suprafete solide.
Sporul bacterian unele specii bacteriene dezvolta, in anumite conditii, forme de rezistenta
numite spori, datorita carora pot supravietui ani de zile. Sporii sunt sferici sau ovalari. Diametrul sporului
poate depasi grosimea bacteriei, producand o deformare a acesteia. In celula vegetativa, sporul poate fi
situat central, subterminal sau terminal.

Fiziologia bacteriilor
Bacteriile desfasoara o activitate metabolic neintrerupta in cursul careia cresc, se multiplica, isi
schimba structura si compozitia chimica etc.
Nutritia bacteriilor - reprezinta totalitatea proceselor metabolice care participa la producerea de
substante energetice sau de materiale cu rol plastic, necesare sintezei constituientilor celulari.
In functie de tipul de nutritie, microorganismele pot fi impartite in :
-autotrofe utilizeaza azotul si carbonul din compusii anorganici
- heterotrofe utilizeaza azot si carbon din substante organice
Bacteriile patogene sunt heterotrofe; datorita parazitismului ele si-au pierdut capacitatea de a-si
sintetiza singure toate elementele de care au nevoie.
Respiratia bacteriana reprezinta totalitatea proceselor biochimice aerobe si anaerobe
prin care celula elibereaza energia necesara activitatii vitale. Au fost descrise 3 tipuri de procese
metabolice:
-respiratia aeroba care utilizeaza oxigenul si rezulta apa
- respiratia anaeroba utilizeaza substantele anorganice, fara oxigen
- fermentatia utilizeaza un compus organic
Functie de comportarea fata de oxigen , bacteriile pot fi grupate in patru tipuri respiratorii:
-bacterii strict aerobe au obligatoriu nevoie de prezenta oxigenului atmosferic (b. tuberculozei,
b. carbunos etc.)
- bacterii strict anaerobe se dezvolta numai in absenta oxigenului (b. tetanic, b. botulinic etc.)
- bacterii aerobe facultativ anaerobe (stafilococul, b.coli etc.) au posibilitatea sa-si adapteze
metabolismul in functie de prezenta sau absenta oxigenului
- bacterii microaerofile (spirochetele) tolereaza cantitati mici de oxigen

Patogenitatea bacteriilor
Microorganismele care prezinta interes medical reprezinta doar un numar foarte mic din vasta si
extrem de diversa lume microbiana care ne inconjoara. De la nastere omul intra in contact cu microbii,
stabilind cu acestia relatii ce pot imbraca diverse aspecte: saprofitism, comensalism sau patogenitate.
3

Saprofitism microorganismul saprofit si omul sunt complet independente unul fata de celalalt.
Unele bacterii saprofite pot exista pasager pe suprafata pielii si a mucoaselor, dar prezenta lor este total
inofensiva.
Comensalism germenii comensali nu pot trai decat in contact sau in imediata apropiere a
celulelor umane; acestia se dezvolta pe seama produselor de metabolism celular, fara insa a produce
manifestari patologice gazdei.
Patogenitatea este capacitatea unui microorganism de a provoca gazdei parazitate un proces
infectios. Aceasta este legata, pe de o parte de mijloacele de agresiune pe care parazitul le poseda si, pe
de alta parte , de capacitatea de aparare a organismului atacat. Cand rezistenta acestuia scade, chiar si
unele bacterii considerate saprofite pot deveni agresive, patogene.
Puterea patogena a unei bacterii tine, pe de o parte, de capacitatea de invazie si multiplicare
(virulenta) in interiorul organismului si, pe de alta parte, de producerea unor substante toxice pentru
acesta (toxigeneza).
Virulenta capacitatea unui microorganism patogen de a patrunde in organism si de a se
multiplica in tesuturile si umorile acestuia.
Invazia microorganismului se realizeaza, in general, in 3 etape: adeziune, colonizarea urmata de
invazia pielii sau mucoaselor, patrunderea si diseminarea hematogena catre toate tesuturile.
Toxigeneza proprietatea anumitor germeni patogeni de a produce anumite substante toxice
pentru organism. Acestea sunt de trei feluri: exotoxine, endotoxine si metaboliti toxici.
Exotoxinele sunt substante proteice secretate de unele bacterii (b. Tetanic, b. Difteric, b. Botulinic,
b. Dizenteric), care unele proprietati comune:
-sunt de natura proteica, fiind distruse prin incalzire
- sunt foarte antigenice introduse in organism produc anticorpi antitoxine
- actioneaza in cantitati foarte mici, fiind foarte toxice
- prin incalzire la temperaturi moderate sau tratarea cu formol, exotoxinele isi pierd toxicitatea ,
dar pastreaza capacitatea antigenica
Endotoxinele substante din structura peretelui celular, puse in libertate doar prin dezagreagarea
germenului respectiv. In concentratii mari toate endotoxinele produc febra, stare de soc, necroza locala.
Metabolitii toxici enzime extracelulare cu capacitate nociva pe care germenii le elibereaza in
tesuturile infectate. Exemple: hemolizina produce dezintegrarea hematiilor; coagulaza produce
coagularea plasmei; lizina produce liza celulelor etc.
Patrunderea germenilor in organism poarta de intrare:
-infectii aerogene poarta de intrare = nazofaringele
- infectii digestive poarta de intrare = tubul digestiv
- infectii prin inoculare pe calea tegumentelor si mucoaselor
Evolutia infectiilor
Odata patrunsi in organism, unii germeni se multiplica la poarta de intrare, altii invadeaza traseele
limfatice, ajungand la organe si tesuturi unde se multiplica.

Cand germenii sunt decelati in sange in mod pasager si fara manifestari clinice, avem de-a face cu
bacteriemia. Septicemia este o stare caracterizata printr-un tablou clinic deosebit de grav, in care
bacteriemia este obligatorie.
Eliminarea germenilor din organism se realizeaza pe cai diferite:
-prin secretii nasofaringiene si sputa, in infectii aerogene
- prin fecale si bila, in infectiile intestinale
- prin urina, in infectiile generalizate
Perioadele unei boli infectioase
Perioada de incubatie incepe odata cu patrunderea germenului in organism si dureaza pana la
aparitia primelor tulburari.
Perioada de invazie sau de debut debutul poate fi insidios sau brusc, cu manifestari
asemanatoare pentru mai toate bolile: indispozitie generala, inapetenta, dureri musculare, cefalee,
astenie, febra etc.
Perioada de stare este perioada caracterizata de semnele clinice specifice fiecarei boli
Perioada finala este perioada in care, fie se produce decesul, fie apare o perioada de
convalescenta, cand incepe revenirea la normal a febrei si starii clinice. Uneori convalescenta este
intrerupta de o redesteptare a procesului infectios = recadere.
Vindecarea se poate face:
-fara urmari
- cu urmari nedorite = sechele
Vindecarea poate fi totala, clinic si bacteriologic, sau numai clinic, bolnavul ramanand purtator.

CURS 7
BACILI PATOGENI
BACILI GRAM NEGATIVI
FAMILIA ENTEROBACTERIACEAE
Este o familie bacteriana alcatuita din numeroase specii de bacili gram-negativi, nesporulati,
mobili (cu cili peritrichi) sau imobili, care se cultiva usor pe medii de cultura simple. Sediul obisnuit al
acestor germeni este intestinul uman si al animalelor.
Structura antigenica. Germenii din familia Enterobacteriaceae pot avea mai multe antigene:
somatice, de invelis si flagelare.
Antigenul O - este un antigen somatic situat in corpul bacterian; este alcatuit din fractiuni
antigenice, intr-o combinatie specifica fiecarui grup de germeni.
Antigenul K este un antigen de invelis, fiind situat la suprafata bacteriilor; sunt prezente
numai la anumite specii din familia Enterobacteriaceae.
Antigenul H este un antigen flagelar (ciliar), de natura proteica, specific de tip.
Cercetarea caracterelor de patogenitate se determina virulenta si toxicitatea germenului.
Virulenta este invers proportionala cu numarul de germeni vii care produc moartea animalelor
inoculate.
Toxicitatea este apreciata in functie de moartea animalelor, inoculate cu doze variabile de
germeni omorati prin caldura. Cu cat este mai mic numarul de germeni morti care omoara animalele
inoculate, cu atat tulpina bacteriana respectiva este mai toxica.
BACILUL COLI (ESCHERICHIA COLI)
Colibacilii se gasesc peste tot in natura, in aer, in apa, pe pamant etc. In caz de boala pot fi pusi in
evidenta in sange, urina, puroi etc.
Sunt bacili Gram-negativi, lungi de 2-3 si grosi de 0,5 , ciliati, ceea ce face ca, in marea lor
majoritate, sa fie mobili; ei nu formeaza spori.
Caractere biochimice. Colibacilii sunt bacterii aerobe, dar se pot dezvolta si in conditii de
anaerobioza. Poseda un bogat echipament enzimatic.
Bacilii coli rezista timp indelungat in mediul exterior. Ei sunt omorati prin incalzire la 60oC, in timp
de 40-60 min. Sunt sensibili la actiunea substantelor dezinfectante: cloramina, fenol, formol etc. De
asemenea, sunt sensibili la actiunea streptomicinei, cloramfenicolului, unele sulfamide, dar nu sunt
afectati de penicilina.
1

Structura antigenica au o structura antigenica complexa, legata de prezenta celor trei antigene
principale: O, H si K.
Patogenitate. Cei mai multi colibacili nu sunt patogeni. Virulenta si toxicitatea bacteriilor
patogene sunt legate de prezenta antigenului K si a unor toxine (enterotoxina, neurotoxina).
Boala la om. In anumite conditii, unele tulpini de bacili coli dau nastere la diferite afectiuni locale
sau generale: boli ale aparatului genitourinar, infectii intestinale, endocardite, meningite, septicemii etc.
Infectiile urinare. Bacilul coli este agentul patogen cel mai frecvent intalnit in infectiile urinare
spontane sau care apar dupa utilizarea de sonde sau utilizarea unor instrumente de explorare a
aparatului urinar. Colonizarea mucoasei aparatului urinar este facilitata de anumiti factori de
uropatogenitate, cum ar fi adezinele.
Infectiile intestinale sunt provocate de :
-bacilul coli enteropatogen produce gastroenterita nou nascutului, cu evolutie rapida si
mortalitate ridicata
- bacilul coli enteroinvaziv invadeaza celulele epiteliale ale colonului, se multiplica si produce
reactii inflamatorii si ulceratii localizate
- bacilul coli enterotoxigen produce diareea copiilor si turistilor care voiajeaza prin tarile calde
- bacilul coli enterohemoragic provoaca o diaree hemoragica
Tratament. In cazul unei boli cauzate de bacilul coli, pe langa tratamentul cu antibiotice si
sulfamide (functie de antibiograma), se poate administra ser anticolibacilar sau se prepara un
autovaccin din tulpina izolata de la bolnav.
Diagnosticul de laborator se face izoland si identificand germenii din produsele patologice:
hemocultura, coprocultura, urocultura.
Epidemiologie. Bacilul coli populeaza in mod normal intestinul uman chiar din primele zile de la
nastere. Nu este practic posibil si nici necesar sa distrugem acesti germeni care fac parte din flora
microbiana normala a omului sanatos. Exista, insa, serotipuri enteropatogene care pot produce afectiuni
grave de tip epidemic la copiii mici. Sursa de infectie a acestor boli intraspitalicesti este reprezentata de
bolnavi si purtatori de colibacili patogeni. Patrunderea germenilor in organism se face pe cale digestiva,
raspandirea acestora fiind favorizata de nerespectarea unor reguli elementare de igiena personala.

GENUL SALMONELLA
Este un grup din familia Enterobacteriaceae, format din bacili Gram-negativi, mobili, nesporulati,
cu o structura antigenica complexa si o patogenitate ridicata pentru om si animale.
2

Habitat. Germenii din grupul Salmonella se intalnesc la omul bolnav sau la purtatorii de germeni,
la mamifere, pasari si reptile. Pot fi , de asemenea, intalniti in mediul extern in ape si pe sol, in alimente
etc.
Caractere morfo-tinctoriale. Salmonelele se prezinta sub forma unor bastonase lungi de 2-3 si
groase de 0,6 . Sunt bacili mobili, cu cili peritrichi bine dezvoltati; nu formeaza spori, nu au capsule si
sunt Gram-negativi. Sunt germeni aerobi si facultativ anaerobi.
Rezistenta la agenti fizici si chimici. Salmonelele pot trai cateva luni in mediul extern (pamant,
apa, gheata, alimente etc.). Ele sunt distruse prin incalzire la 56 60oC in decurs de o ora. Sunt sensibile
la actiunea substantelor dezinfectante, care le omoara in 20 30 minute. Salmonelele sunt in general
sensibile la antibiotice si la unele sulfamide.
Structura antigenica. La germenii din genul Salmonella se intalnesc antigene somatice O,
flagelare H si de invelis K. Pe baza structurii antigenice s-au identificat mai multe serotipuri, cele mai
intalnite in tara noastra fiind S.typhi, S. paratyphi, S.cholerae, S.bovis, S.enteridis.
Caractere de patogenitate. Toate salmonelele sunt patogene. Formele de boala provocate de
salmonele sunt legate de virulenta speciei respective. Aspectul toxic al imbolnavirilor este dat de
endotoxina ce se elibereaza prin dezintegrarea bacteriilor.
La om, salmonelozele se prezinta sub doua forme principale:
1)boli septicemice, cu evolutie grava si mortalitate apreciabila, cum sunt febra tifoida (produsa de
bacilul tific) si febrele paratifoide (produse de bacili paratifici);
2) boli localizate, mai ales la nivelul tubului digestiv (toxiinfectii alimentare), cu o durata mai scurta
si de o gravitate mai redusa decat primele.
Imunitatea. Fostii bolnavi de febre tifoparatifoide dobandesc o imunitate destul de solida, care
poate dura toata viata. Imunitatea in toxiinfectiile alimentare este slaba deoarece, aceste imbolnaviri au
o durata scurta.
Diagnosticul de laborator se realizeaza prin izolarea germenilor in produsele patologice sau prin
evidentierea anticorpilor specifici in ser.
Epidemiologie. Salmonelozele sunt boli digestive acute ale omului sau animalelor si sunt
raspandite pe tot globul. Salmonelele pot produce intr-un timp scurt, imbolnavirea unui numar mare de
persoane prin contaminarea alimentelor sau apei de baut.
Izvorul de infectie al salmonelozelor este constituit, in primul rand, de animalele domestice si in al
doilea rand de omul bolnav sau purtator de salmonele. Pentru febra tifoida insa, omul este singura sursa
de infectie. Dintre animale, porcul este cel mai frecvent izvor de infectie pentru salmonelozele umane.
Eliminarea germenilor se face in principal prin fecale si, in unele cazuri, prin urina.

Transmiterea salmonelelor de la sursa la omul receptiv se face, in primul rand, prin alimente
infectate (carne, oua, lapte sau produse derivate din acestea). Apa de baut contaminata are, de
asemenea, un rol deosebit de important, mai ales in transmiterea febrelor tifoparatifoide. Transmiterea
se poate face si cu ajutorul insectelor, in special al mustelor.

BACILUL DIZENTERIC (SHIGELLA)

Germenii din acest grup produc dizenterie bacilara. Bacilii dizenterici sunt gasiti in materiile fecale
ale bolnavilor de dizenterie si ale purtatorilor. De asemenea, ei pot fi intalniti in unele alimente
contaminate, ape poluate etc.
Caractere morfotinctoriale. Sunt bacili Gram-negativi, imobili, nu formeaza spori si nu sunt
capsulati. Sunt aerobi si facultativ anaerobi. In general, bacilii dizenterici sunt putin rezistenti in mediul
extern. In materiile fecale sunt distrusi prin concurenta de alti germeni si, de aceea, insamantarea
trebuie facuta imediat dupa recoltare. In alimente si in apa, in conditii favorabile de temperatura si pH,
pot supravietui cateva zile, sau chiar saptamani.
Sunt distrusi destul de rapid de substantele antiseptice obisnuite. Sunt sensibili la actiunea unor
sulfamide, la unele antibiotice, dar sunt insensibili la penicilina.
Patogenitate. Este legata de prezenta unei endotoxine, iar la unii dintre acestia si de elaborarea
unei exotoxine puternice. Aceste toxine actioneaza asupra tubului digestiv si a sistemului nervos.
Boala la om. Este reprezentata de dizenteria bacilara, care se manifesta prin febra, frisoane, dureri
abdominale, diaree cu scaune mucoase, purulente si sanguinolente. Epidemiile cele mai grave, cu cea
mai ridicata mortalitate, sunt produse de bacili dizenterici care produc exotoxina.
Boala se localizeaza pe intestinul gros, unde se produce o inflamatie a peretelui si ulceratii ale
mucoasei intestinale. Uneori se produce o cronicizare a bolii, care poate dura ani de zile.
Diagnosticul de laborator al dizenteriei bacilare se bazeaza pe izolarea si identificarea germenilor
in materiile fecale ale bolnavilor sau purtatorilor de germeni, in alimente si ape contaminate.
Epidemiologie. Dizenteria este o boala digestiva in care germenii patrund in organism odata cu
consumul de apa sau alimente contaminate. Transmiterea bolii se face prin contact direct cu produsul
patologic, dar cel mai adesea transmiterea se face indirect prin obiecte, apa si alimente contaminate sau
prin intermediul mustelor. In colectivitatile de copii si in mediul familial, mainile murdare reprezinta
principalul factor de transmitere. Laptele si produsele lactate incorect sterilizate sau manipulate
neigienic, fructele, zarzavaturile si legumele nespalate pot constitui cai de transmitere a dizenteriei. In
sezonul cald, mustele sunt un mijloc important de vehiculare a bacilului dizenteric de la produsul
patologic la alimente, apa etc.
Receptivitatea oamenilor la dizenterie este generala.
4

CURS 8
VIBRIONUL HOLERIC (VIBRIO COMMA)

Genul Vibrio este alcatuit din bacterii Gram-negative, foarte mobile, care au forma de bastonas,
usor curbat (vibrioni). Majoritatea speciilor apartinand acestui gen sunt saprofite. Altele produc
imbolnaviri usoare. Vibrionul holeric este cel mai important reprezentant al genului Vibrio si este
holerigen.
Habitat. Vibrionii holerici pot fi izolati de la omul bolnav sau purtator, din apele poluate, de pe
pamantul sau obiectele contaminate.
Caractere morfotinctoriale si de metabolism. Vibrionul holeric are forma de bastonas usor curbat,
lung de 2-3 si gros de 0,5 , prelungit cu un cil la unul din capetele sale. Nu are capsula si nu formeaza
spori. Este un germen aerob.
Rezistenta la agenti fizici si chimici. Vibrionii holerici sunt distrusi in cateva ore de radiatiile solare,
in 30-40 min de radiatiile ultraviolete, intr-o ora prin incalzire la 50oC si foarte rapid prin fierbere.el
rezista, totusi, un timp destul de indelungat in apa si alimente.
Vibrionii holerici sunt foarte sensibili la substantele antiseptice obisnuite: formol, fenol, cloramina.
Sunt sensibili la tetraciclina, streptomicina, dar rezistenti la penicilina.
Structura antigenica. Vibrionii au doua antigene principale: antigenul somatic O si antigenul
flagelar H. Pe baza antigenului O vibrionii au fost impartiti in mai multe grupe.
Caractere de patogenitate. Vibrionii holerici au virulenta foarte variabila. In cursul unei epidemii
sau chiar la acelasi bolnav pot fi izolati vibrioni foarte virulenti si vibrioni holerici lipsiti complet de
virulenta. Actiunea toxica a vibrionilor holerici se datoreste unei endotoxine foarte active.
Holera este o boala infectioasa specifica omului. Bolnavii de holera prezinta dureri abdominale,
diaree, varsaturi, deshidratare rapida si stare de intoxicatie profunda. Scaunele bolnavilor, in numar
foarte mare, contin fragmente de mucoasa intestinala si un numar mare de vibrioni holerici.
Imunitatea instalata dupa boala, este destul de puternica, dar de scurta durata.
Tratament. Regim igieno-dietetic, cu rehidratare masiva si administrarea de antibiotice, in primul
rand tetraciclina.
Diagnosticul de laborator se bazeaza pe izolarea si identificarea vibrionului holeric la bolnavi,
contacti si purtatori, iar in caz de epidemie, de la cadavre, din apa si din alimentele contaminate.
Epidemiologie. Holera este o boala digestiva endemoepidemica, specifica omului. Izvorul de
infectie este constituit de omul bolnav sau purtator de germeni. Transmiterea vibrionului holeric de la
1

om la om se poate face si prin contact direct, prin mainile murdare, dar in mod obisnuit transmiterea se
face indirect prin apa, alimente, muste, si obiecte contaminate.
Receptivitatea la boala este generala, dar copiii sunt cei mai expusi.

BACILUL DIFTERIC (CORYNEBACTERIUM DIPHTERIAE)

Bacilul difteric este agentul patogen care determina difteria la om. Din genul Corynebacterium
mai fac parte si alte specii saprofite, precum si specii patogene pentru animale, cum este
Corynebacterium ulcerans, care poate provoca la om angine ulcerative si chiar intoxicatii de tip difteric.
Habitat. Bacilul difteric se localizeaza in mod obisnuit pe mucoasa rinofaringiana a purtatorilor de
germeni. La omul bolnav este intalnit in numar mare in falsele membrane.
Caractere morfotinctoriale si de metabolism. Forma tipica a bacililor difterici este de bastonas, cu
extremitati mai proieminente, aspect cuneiform sau de haltera, avand lungimea de 2-6 si grosimea de
0,5 , sunt Gram-pozitivi la limita (devin usor Gram-negativi daca se prelungeste decolorarea), sunt
imobili, nesporulati, necapsulati. Se pot prezenta si sub forma de bacili polimorfi cu dimensiuni variabile.
Gruparea lor este caracteristica, avand aspect de litere cuneiforme sau de bete de chibrituri aruncate pe
masa. Bacilul difteric este un germene aerob si facultativ anaerob.
Tulpinele toxigene elaboreaza o toxina difuzibila, specifica, de natura proteica, responsabila de
simptomele de toxiinfectie difterica. Exotoxina difterica este puternic antigenica si este comuna tuturor
tulpinilor de Corynebacterium diphteriae.
Rezistenta la agenti fizici si chimici. In exsudate si in false membrane, C.diphteriae poseda o
rezistenta marcata la uscaciune. Antisepticele uzuale il distrug in cateva minute. Este sensibil la
eritromicina, penicilina, cloramfenicol, tetraciclina.
Catactere de patogenitate. In functie de localizarea microbului, la om se cunosc mai multe forme
de difterie: cea mai frecventa este angina sau amigdalita difterica, urmata de rinita difterica si crupul sau
laringita difterica. Mult mai rar intalnite sunt: difteria cutanata a plagilor, conjunctivita difterica si vulvita
difterica la fetite. Bacilul difteric ramane cantonat la poarta de intrare in organism, unde se multiplica si
elaboreaza toxina responsabila de
leziunile locale si de simptomele generale ale bolii.
Imunitatea in difterie este preponderent antitoxica si se obtine dupa trecerea prin boala sau dupa
vaccinarea profilactica cu anatoxina difterica (toxina detoxifiata cu formol).
Tratamentul in difterie este specific si nespecific. Tratamentul specific se face cu ser antitoxic
antidifteric, urmat de vaccinarea antidifterica, iar tratamentul nespecific consta in administrarea de
antibiotice, folosite si pentru sterilizarea purtatorilor nazofaringieni de bacili difterici.
Diagnosticul de laborator, atat la bolnavi, cat si la purtatorii de C.diphteriae, urmareste izolarea si
identificarea germenului, precum si stabilirea caracterului toxicogen al tulpinii respective.
2

Epidemiologie. Difteria este o boala infectioasa aerogena, specifica omului, frecvent raspandita in
regiunile cu clima temperata si rece. Sursa de infectie este reprezentata de bolnavul de difterie si de
purtatorii de germeni. Boala se transmite de obicei direct, prin germenii din secretiile nazofaringiene, ce
sunt raspandite in atmosfera sub forma de picaturi in timpul vorbirii, tusei sau stranutului. Transmiterea
se poate face si indirect prin intermediul unor obiecte contaminate cu produse patologice.
Receptivitatea la boala este maxima in copilarie, intre 2 si 5 ani.

BACILUL KOCH (BACILUL TUBERCULOS Mycobacterium tuberculosis)

In genul Mycobacterium sunt cuprinse atat specii saprofite, cat si specii patogene, care prezinta o
deosebita importanta pentru patologia umana si animala. Dintre acestea din urma mentionam, cele mai
importante sunt Mycobacterium tuberculosis sau bacilul tuberculos, cu varietatile hominis si bovis, care
produc tuberculoza , si Mycobacterium leprae, care produce lepra.
Habitat. Bacilul tuberculos manifesta un parazitism strict. El este prezent in leziunile omului sau
ale animalelor bolnave de tuberculoza. Poate fi gasit, de asemenea, in praful din incaperile in care a fost
raspandita sputa bacilifera sau pe obiectele contaminate de bolnav.
Caractere morfotinctoriale si de metabolism. Sunt bacili subtiri, uneori cu ramificatii, drepti sau
usor curbati, cu granulatii ce sunt puse in evidenta prin coloratii speciale, imobili, nesporulati,
necapsulati. Spre deosebire de alti germeni, micobacteriile, datorita unei compozitii chimice particulare,
se coloreaza foarte greu si, ulterior rezista la decolorarea cu alcool si acizi minerali diluati. Din acest
motiv , micobacteriile sunt denumite bacili acido-alcoolo-rezistenti.
Spre deosebire de micobacteriile saprofite, care se dezvolta usor si rapid chiar pe medii de cultura
simple, micobacteriile patogene se dezvolta lent pe medii speciale.
Micobacteriile sunt germeni aerobi, care se dezvolta optim la o temperatura de 37-38oC.
Rezistenta la agenti fizici si chimici. Sunt germeni foarte rezistenti. Pot rezista luni si chiar ani de
zile, mai ales in medii albuminoase. In stare uscata pot suporta temperaturi de 70oC peste 7 ore.
Radiatiile ultraviolete au o actiune bactericida marcata asupra bacilului tuberculos.
Dintre antiseptice, cele mai active sunt fenolul 5% si lizolul 2%.
Mycobacterium tuberculosis manifesta o rezistenta totala fata de majoritatea antibioticelor; este
sensibil la streptomicina si hidrazida acidului nicotinic (H.I.N.).
Structurile antigenice, desi provoaca in organismul infectat formarea de anticorpi, acestia nu au o
specificitate suficienta. Lipsa de specificitate face posibila o imunitate incrucisata, astfel ca bacilii de
origine bovina (B.C.G.) utilizati in vaccinare, determina o protectie evidenta impotriva infectiei cu bacilul
tuberculos uman.

Caractere de patogenitate. Virulenta micobacteriilor pare sa fie legata de existenta unei substante
lipidice, denumita cord-factor. In plus, bacilii patogeni produc in organismul infectat si fenomene de
intoxicatie care agraveaza mersul bolii.
La om, transmiterea infectiei se poate face, in general, pe cale aeriana (praf, tuse, stranut etc.) sau
digestiva (produse lactate), iar tuberculoza poate imbraca forme diverse: pulmonara, intestinala,
urogenitala, osoasa, ganglionara, oculara, meningeala etc.
In cursul primoinfectiei, organismul devine hipersensibilizat si rezistent la reinfectie, stare
denumita alergie. Aceasta stare poate fi pusa in evidenta prin inocularea unor produsi de metabolism ai
bacilului tuberculos, cum este tuberculina. Inocularea intradermica a unei cantitati foarte mici de
tuberculina la un individ care prezinta o infectie tuberculoasa evolutiva sau clinic inaparenta, este
urmata in scurt timp de aparitia unui eritem, edem si chiar necroza la locul de inoculare, insotite uneori
de fenomene generale, intradermoreactia (I.D.R.) fiind socotita pozitiva.
La indivizii care n-au venit niciodata in contact cu bacilul tuberculos (nu au suferit primoinfectia)
nu apare nicio modificare la locul de inoculare (I.D.R. negativa).
Imunitatea. Rezistenta specifica fata de infectia tuberculoasa nu poate fi obtinuta decat cu
germeni vii atenuati. Prin vaccinare, in special a copiilor, cu B.C.G., se obtine o scadere importanta a
cazurilor noi de tuberculoza.
Tratamentul. Descoperirea unor antibiotice si chimioterapice active asupra bacilului tuberculos a
modificat radical prognosticul grav al afectiunilor tuberculoase. Dintre acestea, cele mai importante
sunt: hidrazida acidului nicotinic (H.I.N.), streptomicina, acidul paraaminosalicilic (P.A.S.), etionamida,
kanamicina, etambutolul, rifampicina.
Diagnosticul de laborator se bazeaza pe punerea in evidenta a bacilului Koch in produsele
patologice. In acest scop se folosesc trei metode fundamentale:
-examenul microscopic direct a frotiului din produs patologic
- cultivarea insamantarea pe medii de cultura speciale, care se verifica timp de 2 luni, din doua in
doua saptamani
- inocularea produselor patologice la animalul de laborator
Intradermoreactia la tuberculina este utilizata in diagnosticul biologic al infectiei tuberculoase.
Epidemiologie. Sursa de infectie cea mai importanta este omul bolnav de tuberculoza. Laptele de
vaca provenind de la animalele bolnave este, de asemenea o sursa frecventa de infectie.
In tuberculoza pulmonara, bolnavul elimina prin sputa un mare numar de germeni. Contactul
intim cu bolnavul al membrilor de familie, al ingrijitorilor sau al personalului medical curant faciliteaza
transmiterea aeriana a bolii prin pulberi sau picaturi bacilifere, iar consumul de lapte contaminat poate
provoca tuberculoza intestinala.
4

Receptivitatea la boala este generala, dar cei mai expusi la infectie sunt copiii nevaccinati si
persoanele subnutrite sau cele care nu au contactat o primoinfectie.

BACILUL LEPREI (MYCOBACTERIUM LEPRAE)

Este un bacil acido-alcoolo-rezistent, care nu poate fi cultivat pe medii de cultura.
Lepra, boala specific umana, se poate prezenta fie sub forma nodulara, cu leziuni in piele,
mucoase si organe, fie sub forma maculoanestezica, in care granuloamele afecteaza traiectul unor nervi,
producand paralizii, anestezii si leziuni trofice.
Bacilii leprosi sunt intalniti in granuloamele leproase, in ganglioni, in secretia nazala si in sputa.
Epidemiologie. Sursa de infectie este constituita de omul bolnav de lepra. Modul de transmitere al
bolii nu este bine cunoscut. Se pare ca populatia infantila este cea mai susceptibila la infectie si ca
perioada de incubatie a bolii este foarte lunga, putand dura ani de zile.

BACILUL CARBUNOS (BACILLUS ANTHRACIS)

Carbunele sau antraxul este o antropozoonoza (boala comuna omului si animalelor) provocata de
Bacillus anthracis.
Habitat. In natura, sporii constituie forma de rezistenta, provenind din bacilii eliminati in mediul
exterior prin excrementele animalelor si ale omului bolnav si, mai ales, din cadavrele animalelor moarte
de carbune, care infecteraza solul, plantele si chiar alimentele. Omul se infecteaza accidental de la
sursele citate.
Caractere morfotinctoriale si de cultura. Bacilul carbunos este un microb in forma de bastonas, cu
diametrul de 2 si lungimea de 10 , Gram-pozitiv, cu capetele taiate drept, imobil , sporulat, sporul
fiind central si nu mai mare decat grosimea corpului bacterian. In corpul omului sau al animalelor
bolnave, microbul apare izolat sau in lanturi scurte si poseda, totdeauna, capsula.
Bacilul carbunos este un germen aerob, facultativ anaerob, care creste pe medii nutritive uzuale.
Rezistenta la agenti fizici si chimici. Formele vegetative de bacil carbunos sunt omorate in 30
minute la 55oC. Sporii sunt distrusi la fierbere in apa timp de 10 minute si prin autoclavare la 120oC.
Caldura uscata este mult mai putin eficace; la 140oC, sporii sunt distrusi in 3 ore. Uscaciunea si
temperaturile joase (-5oC, -10oC) conserva timp indelungat (10 ani si chiar mai mult) viabilitatea si
patogenitatea sporilor. Expunerea directa la razele solare distruge sporii in 12 h. Antisepticele ca:
fenolul, cloramina, clorura de var, formolul distrug rapid formele vegetative. Sporii sunt distrusi dupa un
contact prelungit cu antisepticele, sublimatul 2 o/oo fiind printre cele mai eficace. Bacilul carbunos este
sensibil la actiunea sulfamidelor si a antibioticelor (penicilina, cloramfenicol, tetraciclina, streptomicina).
5

Structura antigenica. Antigenul capsular al bacilului carbunos este specific si responsabil de

virulenta germenului, fiind de natura polipeptidica. Este puternic imunogen si responsabil de inducerea
anticorpilor protectori.
Caractere de patogenitate. La om, forma cea mai comuna de infectie provocata de Bacillus
anthracis este cunoscuta sub numele de carbune, antrax sau dalac. Prezenta capsulei are o actiune
antifagocitara, favorizand virulenta germenului. Bacilul carbunos isi exercita insa patogenitatea si prin
elaborarea unei toxine care se gaseste in exsudate si in lichidul din pustula maligna carbunoasa. Cauza
mortii prin carbune se datoreste septicemiei care provoaca blocarea capilarelor sanguine, dar si toxinei
care produce starea de soc; sangele este rosu-inchis sau brun negricios, fapt pentru care boala a luat
denumirea de carbune.
La om carbunele apare mai frecvent la cei ce vin in contact cu animalele bolnave. Omul face forme
clinice variate de infectie carbunoasa, in raport cu poarta de patrundere a microbului in organism.
Forma cea mai frecventa este carbunele cutanat (pustula maligna), urmata de fromele de carbune
pulmonar si digestiv, ultimele doua fiind extrem de grave.
Tratamentul infectiei carbunoase se face cu antibiotice, sulfamide si ser carbunos.
Epidemiologie. Antraxul este o zoonoza pe care o intalnim si la om in mod accidental. Izvorul de
infectie pentru om este reprezentat de animalele bolnave si cadavrele lor. Omul se infecteaza in cursul
ingrijirii animalului bolnav sau a sacrificarii acestuia. Muncitorii care prelucreaza blanurile pot contracta
antrax pulmonar prin inhalarea de pulberi contaminate. Receptivitatea populatiei la boala este generala,
iar boala da o imunitate durabila.

CURS 9
BACTERII ANAEROBE
Bacteriile anaerobe sunt germeni care se dezvolta numai in absenta sau in prezenta unei cantitati
foarte mici de oxigen. Dintre numeroasele specii de acest gen, numai cateva prezinta importanta pentru
patologia umana. Ele pot fi grupate astfel:
-specii care se gasesc in mod obisnuit in cavitatile naturale ale omului si ale animalelor
(streptococi si stafilococi anaerobi) si care nu formeaza spori, nu produc toxine, dar pot genera
imbolnaviri grave
- specii care se intalnesc, in general, in pamant, formeaza spori si elaboreaza toxine foarte
puternice. Dintre acestea se mentioneaza bacilul tetanic, bacilul botulinic si germenii gangrenei gazoase.

BACILUL TETANIC (CLOSTRIDIUM TETANI)

Produce toxiinfectia tetanica. Bacilul tetanic se prezinta sub forma unui bastonas, este Grampozitiv si, atunci cand este sporulat, are la unul din capetele sale un spor rotund ce depaseste grosimea
bacteriei. Creste numai in medii anaerobe, degajand un miros caracteristic de corn ars. In cursul infectiei
ramane cantonat la poarta de intrare in plaga si elaboreaza toxina care trece in organism, intoxica
sistemul nervos si produce boala. Tetanosul da o mortalitate mare.
Din toxina tetanica, prin detoxifiere, se prepara anatoxina tetanica. Aceasta este, de fapt ,
vaccinul antitetatnic, larg utilizat in profilaxia bolii. Vaccinarea antitetanica are ca efect scaderea foarte
accentuata a cazurilor de tetanos. In caz de imbolnavire se administreaza ca tratament specific ser
antitetatnic, care contribuie la detoxifierea rapida a organismului si, prin aceasta, la salvarea bolnavului.
Serul antitetatnic se administreaza si profilactic, concomitent cu vaccinarea antitetanica, la persoanele
neimunizate anterior, care prezinta plagi deschise murdarite cu pamant.
Epidemiologie. Tetanosul nu este o boala contagioasa decat in conditii favorizante speciale. Sporii
bacilului tetanic se gasesc in mod natural in intestinul omului si al animalelor sanatoase, de unde sunt
eliminati prin fecale in mediul extern. Ei sunt raspanditi peste tot in sol, mai ales in terenurile ingrasate
cu balegar. Cu toate acestea, boala este rara deoarece, chiar atunci cand patrund in plaga, sporii
bacilului tetanic au nevoie de conditii speciale de anaerobioza pentru a trece in forma vegetativa, a se
multiplica si pentru a produce exotoxina tetanica ce determina boala.
Tetanosul se produce prin dezvoltarea sporilor in plagi traumatice, chirurgicale, plagi uterine dupa
avort sau dupa nastere, plagi ombilicale la nou-nascut. Receptivitatea omului la bacilul tetanic este
relativ mica, dar sensibilitatea sa la exotoxina acestuia este mare.

Prevenirea tetanosului se poate face prin curatirea, spalarea si aseptizarea plagilor traumatice,
asistenta medicala specializata la nastere etc. Profilaxia specifica se face prin vaccinare cu anatoxina
tetanica.

BACILII GANGRENEI GAZOASE

Gangrena gazoasa este o toxiinfectie grava produsa de o asociatie de germeni aerobi si anaerobi,
care se concretizeaza prin distrugere rapida a tesuturilor, edem gazos si intoxicatii generale.
Diagnosticul de laborator este laborios si, de obicei, nu reuseste sa satisfaca la timp necesitatile
clinice. Produsele patologice care se recolteaza in mod obisnuit sunt: exsudate din plaga, fragmente de
tesuturi si organe, sange etc. Identificarea germenilor se face pe baza caracterelor morfologice,
biochimice si de patogenitate.
Avand in vedere gravitatea mare a bolii, se recomanda administrarea profilactica a serului
antigangrenos la orice ranit cu plagi unice sau multiple.
Epidemiologie. Din cauza raspandirii intinse, mai ales in sol, a sporilor bacteriilor care produc
gangrena gazoasa, masurile de prevenire a acestei boli se adreseaza in primul rand tratamentului corect
prin curatire, spalare, aseptizare si administrare de antibiotice (in special penicilina) si, la nevoie, de ser
polivalent antigangrenos, in plagile suspecte de a prezenta o contaminare cu acest grup de germeni.

BACILUL BOTULINIC (CLOSTRIDIUM BOTULINUM)

Botulismul este boala ce apare in urma consumului unor alimente (conserve de legume, carnati,
sunca, peste conservat etc.) contaminate cu bacilul botulinic si in care acesta a gasit conditii de inmultire
si de producere a toxinei botulinice. Boala se datoreste toxinei botulinice, care este cea mai puternica
otrava cunoscuta pana astazi. Semnele bolii sunt caracteristice: tulburari ale starii generale (oboseala
accentuata, ameteli, dureri de cap), tulburari de vedere (caderea pleoapelor, limitarea miscarilor
globilor oculari, vedere dubla), greutate la inghitit si la vorbire si, in cazuri grave, o paralizie musculara
generala, urmata de moarte.
Diagnosticul de laborator are in vedere izolarea si identificarea germenului si, mai ales,
depistarea toxinei botulinice in produsele patologice (materii fecale, varsatura)izolate de la bolnavi si in
probe din alimentul consumat de acestia. Toxina poate fi pusa in evidenta si in sange si in urina,
recoltate steril.
Frotiurile colorate prin metoda Gram si metodele speciale pentru spori pun in evidenta bacili
Gram-pozitivi, cu spori ovali, situati subterminal.
Pentru identificare se cerceteaza caracterele biochimice ale germenilor, dupa care se fac culturi pe
medii speciale.
2

Epidemiologie. Sporii bacilului botulinic sunt larg raspanditi in sol. Ei contamineaza adesea
zarzavaturile, fructele si alte alimente. Boala apare prin consumul de conserve, mai ales in cele
preparate in casa, care nu au fost corect sterilizate prin fierbere si in care, ulterior, s-au multiplicat si au
produs toxina.
Prevenirea bolii se face prin evitarea consumului de alimente conservate in mod necorespunzator
sau care nu au fost supuse controlului.