Sunteți pe pagina 1din 20

Tratatul de la Roma

I. a. Introducere

Tratatelor de la Roma a urmat Conferinței de la


Messina(Italia) din 1-3 iulie 1953,a miniștrilor de externe, cand
cele șase state parți la Tratatul de la Paris constituind CECA au
hotărât următoarele:extinderea sistemului și la alte domenii
economice(in vederea realizarii unei piete comune generale),
armonizarea politicilor sociale si organizarea unei piețe nucleare
comune.Astfel, la 25 martie 1957, la Roma, au fost semnate două
tratate, instituiind, pe de o parte, Comunitatea economică
europeană și, pe de altă parte, Comunitatea europeană a energiei
atomice.Tratatele au fost încheiate pentru o durata nelimitată și au
intrat in vigoare la 1 ianuarie 1958, după ratificarea lor de către
Germania, Franța, Italia, Luxemburg, Belgia și Olanda1.

Tratatele de la Roma au marcat un recul al


supranaționalității, dar ele au prevăzut posibilități de
integrare prin extinderea competențelor Adunării
Parlamentare (ai cărei mebri urmau să fie aleși prin
1
Deși a participat la negocieri, Marea Britanie nu a semnat tratatele.

1
sufragiu universal direct) și prin trecerea la votul
majoritar in cadrul Consiliului2.
I. b. Obiective și mijloace
Obiective:
- promovarea unei dezvoltări continue, armonioase
și echilibrate;
- stabilitate sporită;
- relații mai strânse între statele membre;
Mijloace:
- crearea unei piețe comune;
- apropierea treptată a politicilor economice a
statelor membre;
- eliminarea taxelor vamale și restricțiilor
cantitative in comerțul reciproc;
- libertate de mișcare pentru bunuri, persoane,
serivicii și capital;
- instituirea unei politici comune față de țările terțe;
- politici comune în domeniul agriculturii;
- coordonarea politicilor economice și ratificarea
dezechilibrelor în balanțele de plăți;
2
J.C.Gautron, Droit europeen, Dalloz, Paris, 1997, pag. 14.

2
- „aproximarea” (punerea de acord a legislației),
care să facă posibilă buna funcționare a pieței comune;
- concurență nedistorsionată în cadrul pieței
comune
- asocierea țărilor și teritoriilor de peste mări
- crearea unui Fond Social European și a unei Bănci
Europene de Investiții, pentru a crea oportunități pentru
noi locuri de muncă;

II. 1. Tratatul de la Roma constituind CEE(TCEE)

Tratatul constituind CEE a stabilit ca obiectiv


pentru Comunitate, in art. 2, următoarele:
-instituirea unei piețe comune și apropierea progresivă a
politicilor economice ale statelor membre;
-promovarea unei dezvoltări armonioase a activităților
economice în ansamblul Comunității;
- o extindere continuă și echilibrată;
- o stabilitate mărită;
- o creștere accelerată a nivelului de trai;

3
- relații mai strânse intre statele membre
În perspectiva creării fundamentelor “unei Uniuni
din ce în ce mai strânse între popoarele europene”,
tratatul prevede libera circulație a mărfurilor și protecția
față exteriorul Comunitații prin tarife vamale comune,
libera circulație a persoanelor și a capitalurilor, protecția
liberei concurențe.Aceste prevederi nu urmăresc nimic
altceva decât instituirea unei piețe comune, cu
caracteristici asemănătoare piețelor naționale.
De asemenea , Tratatul privind constituirea CEE
prevede:
-armonizarea politicilor economice ale statelor
membre
-stabilirea unor politici sectoriale comune în
domeniul agriculturiii, transporturilor, relațiilor
comerciale externe
Spre deosebire de Tratatul care a înființat
CECA,care are natura juridică a unui tratat-lege,
Tratatul instituind CEE stabileste numai în cadrul în
care instituțiile comunitare au ca misiune promovarea

4
dezvoltării armonioase în ansamblul Comunității, o
extindere continuă si echilibrată, o stabilitate marită, o
creștere accentuată a nivelului de viață și relații mai
strânse intre statele membre3 .
Deoarece aceste prevederi au caracter general, ele
nu pot crea obligații juridice in mod direct;importanța
lor rezidă în aceea că orientează interpretarea dreptului
comunitar in direcția atingerii obiectivelor CEE.Acest
astept este redat de Curtea de justiție, care a
concluzionat4.
„Articolul 2 al Tratatului descrie misiunea CEE.
Obiectivele enunțate de aceasta dispoziție sunt legate de
existența si funcționarea Comunității, iar realizarea lor
trebuie să fie rezultatul stabilirii pieței comune și a
apropierii progresive a politicilor economice a statelor
membre, care sunt, de asemenea, scopuri a căror
realizare constituie obiect esențial al Tratatului. Aceste
obiective, care au inspirat înființarea Comunității și,
indeosebi, cele de promovare și dezvoltare armonioasă a

3
Ovidiu Ținca, Drept comunitar general,Editura Didactică și Pedagocică R.A., București, 1999, pag. 8.
4
CJCE, hotarârea din 24 ianuarie 1991, Alsthom/Sulzer, C-339/89.

5
activităților economice în ansamblul Comunității nu pot
avea efect crearea de obligații juridice in sarcina statelor
membre și nici de drepturi in folosul particularilor”5.
Potrivit Tratatului, CEE sprijină, pe de o parte, pe o
piață comună și, pe de altă parte, pe apropierea
progresivă a politicilor economice.
Tratatul nu conține o definiție clară pentru piața
comună; precizarea este, însă, facută de Curtea de
Justiție, care o definește ca fiind un spațiu economic
unificat, lipsit de obstacole interne, în cadrul căreia vor
trebui realizate, in mod progresiv, uniunea vamală si
uniunea economică6.
Articolul 3 stabileste măsurile pe care trebuie să le
ia instituțiile comunitare pentru a realiza obiectivele
prevăzute in art. 2:
-art. 3, lit. E se referă la politica comună in
domeniul transporturilor;
-art. 3, lit. F stabilește necesitatea asigurării liberei
concurențe;

5
La nivel comunitar, termenul de „particulari” desemnează persoanele fizice si juridice.
6
CJCE, hotărârea din 24 octombrie 1973, Schluter/Hauptzollamt Lorrach, C-9/73

6
-art. 3, lit. I prevede instituirea Fondului social
european ;
Potrivit unei decizii a Curții de Justiție, din anul
1964, Tratatul CEE, spre deosebire de tratatele
internaționale obișnuite,”a instituit o ordine juridică
proprie, integrată sistemului juridic al statelor membre
de la intrarea in vigoare a Tratatului și care se impune
jurisdicțiilor acestora, instituiind o Comunitate pe durată
nelimitată, dotată cu atribuții proprii, cu personalitate
juridică, cu o capacitate de reprezentare pe plan
internațional și mai exact, cu puteri reale izvorâte din
limitarea competențelor sau dintr-un transfer de atribuții
ale statelor către Comunitate, acestea și-au limitat, chiar
dacă în domenii restrânse, drepturile lor suverane și au
creat, astfel, un sistem de drept resorsitanților si chiar
lor, avand un izvor autonom, dreptului născut din tratat,
nu ar putea, deci, in baza naturii sale originale specifice,
să i se opună, pe cale juridică, un text intern, oricare ar
fi acesta, fară ca să-și piardă caracterul comunitar și fară

7
să se pună problema chiar a bazei juridice a
Comunitații.7
„Obiectul Tratatului CEE de a institui o piață
comună a cărei funcționare interesează, in mod direct,
justițiabilii Comunității implică faptul că Tratatul
reprezintă mai mult decât un acord care creează obligații
intre statele contractante”8.

2. Tratatul de la Roma constituind


CEEA/EURATOM(TCEE)

Tratatul constituind EURAOM urmarește formarea


și dezvoltarea unei industrii nucleare europene,
impunându-se sarcini multiple, și anume: dezvoltarea
cercetarii și difuzarea cunoștintelor tehnice, asumarea
unei funcții de reglementare a aprovizionării statelor cu
combustibili nucleari si minereuri, înființarea unei piețe
nucleare.

7
CJCE,hotărârea din 15 iulie 1964, Costa/ENEL, C-6/64.
8
CJCE, hotărârea din 15 februarie 1965, Van Gend en Los/Administratie der Belastingen, C-26/62.

8
Art. 52 al Tratatului prevede faptul că EURATOM
dispune de un drept de opțiune asupra mineralelor, a
materiilor brute și a materialelor fuzionabile speciale
produse pe teritoriul statelor membre, precum si de
posibilitatea de a exercita un control de securitate asupra
destinației finale a produselor, astfel încât acestea să nu
fie folosite in scopuri militare. În acest scop, orice
întreprindere care manipulează materialele nucleare este
obligată să prezinte Comisiei informații asupra
activității desfașurate, cu excepția materialelor destinate
nevoilor de apărare9.

III. POLITICILE TRATATULUI de la ROMA

În cadrul Tratatului de la Roma sunt prevăzute o


serie de politici.Scopul acestora era de a armoniza
economiile naționale ale statelor membre. Ele au fost
cele care au permis crearea Pieței Comune. Aceste
politici au fost aplicate in domeniul agricol (Politica
Agricolă Comună:PAC), comercial (Politica Comercială
Comună:PCC), concurenței (Politica privind
concurența), dar și în cel economic si financiar.

9
Ovidiu Ținca, op. Cit, pag. 11.

9
A. Politica agricolă comună (PAC)

Este vorba de politica cea mai veche, cea mai


integrată si cea mai importantă dintre politicile
europene. Cheltuielile comunitare in acest domeniu
reprezintă aproximativ 45% din bugetul comunitar, la
ora actuală.
Ea a fost prevazută de la bun început în Tratatul de
la Roma, dar aplicarea ei a început doar din anul 1962,
intr-o perioadă de penurie alimentară.
Aceasta politică ține in mod exclusiv de competență
comunitară, fiind o politică dirijistă. Astfel, ea
favorizează punerea in aplicare a supranaăionalității.
Aceasta înseamnă că statele membre abandonează orice
competență națională în acest domeniu.
În cadrul Tratatului de la Roma sunt enumerate
cinci obiective principale în acest domeniu:
-Garantarea securității materiilor prime
-Creșterea productivității în agricultură
-Asigurarea de prețuri rezonabile consumatorilor
-Stabilirea piețelor
-Asigurarea unui nivel de viață echitabil pentru cei
care muncesc in agricultură
Politica Agricolă Comună este finanțată prin
intermediul Fondurilor de Orientare și Garanție
Agricolă (FEOGA),10 care au fost create la 14 ianuarie
1962 și au devenit funcționale începând din anul 1964.

PAC este fondată pe trei principii:


10
FEOGA, este instrumentul de finanțare a Politicii agricole comune a UE. Misiunea sa este de a
susține Piața produselor agricole și de a promova restructurarea agriculturii comune.

10
-Unitatea pieței, aceasta implică libera circulație a
produselor agricole
-Preferința comunitară, ce implică obligația de a
cumpăra în mod prioritar din unul din statele membre
-Solidaritatea financiară, ce se referă la susținerea
prețurilor în mod direct prin intermediul FEOGA
Politica Agricolă comună a permis Comunității să
devină autosuficientă și a determinat creșterea
veniturilor agricultorilor. În acelasi timp , însă,
finanțarea PAC a devenit o sarcină din ce în ce mai
împovărătoare.
Au fost elaborate mai multe reforme prima dintre
ele fiind aprobată de către Consiliul de miniștri în 1992.
Această reformă se bazează pe principiile de bază ale
politicii agricole comune, enunțate începând cu Tratatul
de la Roma, dar ea aduce și o serie de modificări
importante. Reforma a vizat trei aspecte importante și
anume:
-Scăderea prețurilor garantate pentru a permite
alinierea lor la cursurile mondiale
-Scăderea prețurilor compensate prin acordarea de
ajutoare directe agricultorilor
-Protecția mediului încurajată prin acordarea de
ajutoare agricultorilor
Având in vedere proiectata extindere a Uniunii, a
fost adoptată o nouă reformă, în anul 1999, pentru o
perioada 2000-2006. Bazată pe așa numita „Agenda
2000”, propusă de către Comisia Europeană în 1997, ea
confirmă modificările anterioare și insistă asupra
protecției consumatorului în domeniul sanitar.

11
Dezbaterea privitoare la finanțarea PAC reprezintă
de mult timp un subiect spinos. Germania, de exemplu,
dorea reducerea contribuției sale la bugetul comunitar,
apreciind că PAC costă prea mult, iar ea nu este
principala beneficiară a propriilor sale subvenții, spre
deosebire de Franța. Cele două state au ajuns, însă, la un
acord cu ocazia întâlnirii de la Bruxelles din octombrie
2002. În final, trebuie semnalat faptul că problema
finanțării PAC rămâne una extrem de delicată, mai ales
dacă luăm în considerare procesul de extindere spre
EST și costurile pe care acesta le presupune.
Negocierile au continuat și după încheierea
acordului franco-german.
În final, statele mebre au ajuns la un acord privind
reforma PAC, ls sfârșitul lui iunie 2003, în aceeași
perioadă în care avea loc întâlnirea la vârf de la
Thessalonic. Acordul insista pe decuplarea subvențiilor
acordate agricultorilor, care urmau să fie acordată doar
dacă se respectau condițiile sanitare și cele de protejare
a mediului etc. Se pare, însă, că unele state membre
(Portugalia, de exemplu) intenționează să nu accepte
acest acord. În Franța, a fost denunțat de către sindicate.

B. Politica comercială comună:

Principalul obiectiv al politicii comerciale


commune este de a apăra produsele comunitare în fața
produselor provenind din terțe țări. De asemenea, ea
permite afirmarea puterii comerciale a Europei. Trebuie
remarcat faptul că începând cu anii 1960, Comunitatea a

12
început să negocieze acorduri cu țările aflate în curs de
dezvoltare, pentru a le favoriza dezvoltarea economică.
Politica comercială comună se aplică cu ajutorul
mai multor instrumente. Cel mai important dintre ele
este Tariful Exterior Comun (TEC). Acesta cuprinde un
ansamblu drepturi vamale decise în comun acord de
către statele membre și aplicate tuturor produselor
provenind din exteriorul Uniunii. Trebuie precizat faptul
că instituirea acestui tarif comun reprezintă o
caracterstică a uniunii vamale care o diferențiază de
zona de liber schimb. Drepturile de vamă percepute în
acest fel, alimentează bugetul comunitar. Cotele și
restricțiile cantitative sunt determinate tot în cadrul
politicii comerciale comune.
Politica comerciala comună conține și măsuri anti-
dumping. Dumping-ul se realizează atunci când un terț
stat își vinde produsele mai ieftin, pe o piață externă,
decât o face pe propria-i piață națională.
Politica comercială comună presupune și elaborarea
de măsuri protecționiste, de salvgardare, atunci când
industria unui stat membru sau cea a ansamblului
Comunității se află în pericol.
În conformitate cu prevederile dreptului comunitar,
instituția însărcinată cu elaborarea propunerilor de acte
comunitare este Comisia Europeană. De exemplu, în
cazul acordurilor comerciale încheiate cu state din afara
Comunității, instituția care poartă negocierile este
Comisia Europeană, cu autorizația Consiliului. Această
ultimă instituție aprobă încheierea acestor acorduri cu
majoritatea calificată de voturi.

13
Aplicând această procedură, Comunitatea a încheiat
un număr semnificativ de acorduri de asociere și de
dezvoltare cu terțe șări, mai ales cu anumite țări ale
Americii Latine (MERCOSUR), cu țări mediteraneene
(acordul de la Barcelona din 1995), și cu ACP (Africa,
Caraibe, Pacific)- a se vedea in acest sens convențiile de
la Lome.
Obiectivul politicii comerciale comune a fost în
mare măsură atins, aceasta fiind una dintre cele mai
eficiente politici europene. În urma aplicării acestei
politici, Europa unită a devenit o putere comercială
mondială, capabilă să concureze cu cele mai mari puteri
în acest domeniu.

c. Politica prinvind Concurența


Tratatul de la Roma cuprinde mai multe articole
consacrate protejării liberei concurențe în sânul Europei
comunitare. Aceste articole reglementează acordurile și
ajutoarele acordate de către statele membre
întreprinderilor naționale și interzic abuzurile generate
de obținerea unor poziții dominate sau de monopoluri.
Aceste prevederi sunt completate de o reglementare
comunitară din 1989 privitoare exclusiv la realizarea
monopolurilor.
În concluzie, se poate afirma faptul că, semnarea
Tratatului de la Roma a declanșat un amplu proces de
integrare europeană, proces încetinit de criza economică
surevnită la începutul aniilor 70.
Dificultățile întâmpinate în procesul de integrare în
urma acestei crize economice, au determinat factorii de

14
decizie europeni să reflecteze asupra viitorului Uniunii.
În urma caestui proces de evaluare s-a născut o nouă
noțiune: cea de piață internă. Această noțiune este
consacrată în Cartea albă, elaborată de către Comisia
Europeană, sub egida lui Jaques Delors, în 1985. Ea a
fost reluată în cadrul Consiliului European din iunie
1985. Cartea Albă conține aproximativ 300 de măsuri,
majoritatea dintre ele adoptate sub formă de directive.
La cererea Comisiei afost elaborat un raport asupra
situației Pieței Comune. Este vorba de raportul Cechini,
prezentat în 1988. Raportul evidenția faptul că
mnerealizarea pieței comune ar avea un cost economic
considerabil prezentat sub numele de” costul
Non-Europei”.
Raportul arată că înlăturarea obstacolelor în calea
schimbărilor (care încă existau la acea oră), ar avea
consecințe pozitive în domeniul economic.
Ansamblul acestor reflecții au dus la revizuirea
Tratatului de la Roma, prin intermediul unui nou tratat,
numit Actul Unic European.

D. Politica economică și financiară

Deși articolul 103 al Tratatului de la Roma cere statelor


membre să-și elaboreze politicile exconomice
cosultându-se reciproc, până acum acest lucru nu s-a
prea realizat. Faptul ca majoritatea guvernelor au
adoptat politici similare in anii’70, s-a datorat recrea’iei
acestora la presiunile ecnomice globale și nu conceperii

15
în comun a strategiilor lor de ansamblu. Astfel, în
pofida discuțiilor periodice dintre miniștri, nu s-a
elaborat o politica comună de reunire a resurselor
energetice, delimitare a inflației sau de reducere a
șomajului. Rapoartele economice anuale întocmite de
Comisie conțineau recomandări pentru guvernele
naționale, însă acestea nu erau obligatorii.

IV. Piața Comună

Contextul teoretic era însă unul mai elaborat, în anii


’50 ai sec. XX definitivându-se cel mai cunoscut model
de integrare economică. Dezvoltat in special de
economistul maghiar Balassa Bela (1928-1991),
profesor de economie politică la universitățile Yale si
John Hopkins (SUA) și consilier la Banca Mondială,
acest model arată ca integrarea economică poate fi
realizată in șase etape-zonă de schimb cu tarife
preferențiale, zona de liber schimb, uniunea vamală,
piața comună, uniune economică si monetară, integrare
economică completă. Cu alte cuvinte pentru a ajunge la
o integrare economică deplină, statele sau entitățile
politice,care, doresc acest lucru trebuie, in primul rând
sa încheie acorduri preferențiale unele cu altele, apoi să
elimine tarifele, cotele si orice sistem preferențial dintre
ele (zonă de liber schimb), să instituie un tarif comun
extern aplicabil statelor terțe (uniune vamală), să adopte
politici comune pentru reglementarea producției și să

16
permită libera circulație a bunurilor, capitalurilor și
persoanelor pe teritoriul tuturor statelor membre (piață
comună), să adopte o monedă unică europeană, și, in
fine, să iși unifice sistemele fiscale. Modelul însă a fost
criticat in special in anii ’70, arătându-se că aceste etape
sunt mai degrabă formale decât cronologice sau
comportamentale și că nu țin cont de interdependența
necomercială intre state. Acest fapt a fost confirmat de
evoluția proiectului comunitar, in prezent singurul care
a reușit să realizeze, parțial, o uniune economică si
monetară. Pentru a ajunge lșa acest grad de integrare,
statele mebre au inceput prin a crea o uniune vamală,
prin eliminarea progresivă a taxelor vamale și a
restricțiilor cantitative pentru schimburile
intracomunitare, precum si prin expunerea unui Tarif
Extern Comun. Pentru ca Uniunea Vamală a fost
realizată in cadrul Comunității Economice Europene,
care in marea Britanie este numită si Piața Comună,
uneori se face confuzia între uniune vamală si piață
comună pentru perioada anilor ’60. Din punct de vedere
formal, este vorba strict de o uniune vamală și nu de o
piață comună, pentru că nu existau o circulație pe deplin
liberă a bunurilor, a serviciilor, capitalurilor și
persoanelor pe teritoriul tuturor statelor membre și nici
politici comune in acest sens.
Uniunea vamală a fost încheiată în 1968, cu efecte
semnificative asupra comerțului statelor participante.
Printre cele mai importante au fost creearea și
diversificarea schimburilor comerciale, fenomene
cunoscute în literatura de specialitate drept efecte Viner,

17
după numele economistului John Viner (1892-1970),
profesor de economie la universitățile Chicago și
Princeton (SUA), care a publicat primele analize pe
acest subiect.
Potrivit acestuia, uniunea vamală poate duce la
înlocuirea produselor și serviciilor naționale care au
costuri ridicate cu produse și servicii similare la costuri
mai reduse din alte state participante la uniune (efectul
de diversificare).Aceste efecte sunt posibile pentru că,
prin eliminarea taxelor vamale, schimburile comerciale
între statele membre sunt mult mai ușor de realizat.
Interesant este însă că acest lucru poate avea, intr-o
primă etapă efecte negative asupra prețurilor plătite de
consumatori, ceea ce, alături de excluderea unor state de
la schimburile comerciale și de existența unor bariere
netarifare, reprezintă aspecte discriminatorii ale
liberalizării comerțului regional.
În cazul Comunităților, acest efect nu a fost foarte
vizibil în primii ani, însă, odată cu aderarea unor noi
state mai puțin industrializate (Irlanda, Portugalia,
Spania), discrepanțele au început să apară, multe din
acestea fiind puse și pe seama altor factori.

Tratatul de la Roma-liberalizarea circulației


capitalului ca o viitoare componentă a viitoarei Piețe
comune

Procesul liberalizării capitalului a avut loc lent și


treptat, prioritate acordându-se liberalizării comerțului
cu cărbuni.

18
Primele două directive asupra liberalizării
capitalului, din 1960 și 1962, aveau in vedere mișcarea
capitalului sub formă de: investiții directe, credite
comerciale pe termen scurt, comerț cu acțiuni cotate la
bursă.
Restricții/ emiterea și plasarea de acțiuni, restricții
pe motive de balanță de plăți.
Schimbări in sistemul monetar internațional/
apariția „euromodelelor”, dezvoltarea pie’ei capitalului
privat, trecerea de la sisemul de cursuri fixe la sistemul
de cursuri flotante, crearea Sistemului Monetar
European.
Liberaliz[ri ale capitalului: Germania, Olanda,
Luxemburg si Belgia, urmate mai târziu de Regatul Unit
(1979) și Danemarca (1985). Franța și Italia au invocat
clauze de salvgardare pentru o perioadă mai lungă în
timp ce noii veniți-Grecia, Portugalia și Spania au
mențiunut restricții în decursul unei perioade de
tranziție.
Cartea Albă, 1985, privind, măsurile pentru
desăvârșirea Pieței unice interne, se referă la înlăturarea
restricțiilor care mai existau asupra mișscărilor de
capital și crearea unei piețe unice a seriviciilor
financiare.
O directivă din iunie 1988, cu intrarea în vigoare la
1 iulie 1990, a introdus o listă revizuită recondiționate
de capital în care s-au inclus noi tranzacții și transferuri.
La 1 iulie 1990, circulația capitalului in Comunitatea
Europeană a devenit liberă (mici excepții de liberalizări
obligatorii pentru a proteja cursul valutar.

19
Concluzie

Uniunea Europeană de azi constituie rezultatul unei


evoluții, a unei construcții de-a lungul a cinci decenii.
Această perioadă nu a fost lipsită de reculturi, de
momente de criză, precum cea dintre 1962 si 1969, din
timpul generalului de Gaulle, revenit la președenția
Franței. Ceea ce este important însă este faptul că, de
fiecare dată s-au găsit personalități- adeseori din tări
mici precum, Pierre Werner, fost prim-ministru al
Luxemburgului care au făcut ca aceste momente să fie
depășite cu brio.
În plus, motorul construcției europene pe care l-a
reprezentat alianța franco-germană a funcționat aproape
permanent în perioada președintelui francez Mitterand și
a cancelarului german Kohl.
Fundamentală, în aceste perioade, a fost
cooperarea între țările membre pentru a găsi soluții
unanim-acceptabile diverselor provocări cu care s-a
confruntat Uniunea.
Toate aceste soluții, aveau nevoie de o bază juridică
solidă, de unde a decurs si nevoia modificării Tratatului
de la Roma din 1957.

20