P. 1
Vremurile de Pe Urma

Vremurile de Pe Urma

|Views: 765|Likes:
Published by Irina Bulgaru
O culegere de texte si cuvinte duhovnicesti referitoare la Vremurile de Pe Urma despre care se vorbeste in Biblie si asemanarea evidenta cu vremurile in care traim. Acest tom a fost realizat de Andrei Nicolae Mihai si speram sa fie de un real folos celor ce vor sa porneasca pe drumul pocaintei.

Doamne ajuta!
O culegere de texte si cuvinte duhovnicesti referitoare la Vremurile de Pe Urma despre care se vorbeste in Biblie si asemanarea evidenta cu vremurile in care traim. Acest tom a fost realizat de Andrei Nicolae Mihai si speram sa fie de un real folos celor ce vor sa porneasca pe drumul pocaintei.

Doamne ajuta!

More info:

Published by: Irina Bulgaru on Mar 22, 2010
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as RTF, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

08/10/2013

pdf

text

original

Despre semnele vremurilor cele de pe urma: Privegheati si credeti in Domnul

Sufletul meu tânjeşte după Domnul şi cu lacrimi îl caut. Cum aş putea să nu Te caut? Tu m-ai găsit mai întâi şi mi-ai dat desfătarea Sfântului Tău Duh, şi sufletul meu Te-a iubit. Tu vezi, Doamne, întristarea mea şi lacrimile… Dacă nu m-ai fi atras prin iubirea Ta, nu Te-aş căuta aşa cum Te caut. Dar Duhul Tău mi-a dat să Te cunosc şi sufletul meu se bucură că Tu eşti Dumnezeul şi Domnul meu şi până la lacrimi tânjesc după Tine. Sufletul meu tânjeşte după Dumnezeu şi îl caută cu lacrimi. Milostive Doamne, Tu vezi căderea şi întristarea mea, dar cu smerenie cer mila Ta: revarsă asupra mea, a pă cătosului, harul Sfântului Tău Duh. Amintirea lui atrage mintea să găsească iarăşi milostivirea Ta. Doamne, dă-mi duhul smereniei Tale, ca să nu pierd iarăşi harul Tău şi să nu plâng în hohote după el, cum plângea Adam după rai şi după Dumnezeu. Sfantul Siluan Athonitul
Colectie alcatuita de Andrei-Nicolae M. si tehnoredactata cu ajutorul fratelui Andrei Buda

David a ieşit în întâmpinarea lor şi le-a zis: "De aţi venit cu pace, ca să-mi ajutaţi, atunci să fie în mine şi în voi o singură inimă; iar de aţi venit ca prin vicleşug să mă daţi vrăjmaşilor mei, atunci, cum nu este prihană în mâinile mele, va vedea şi va judeca Dumnezeul părinţilor noştri". Cartea întâia Paralipomena (întâia a Cronicilor) 12, 17 Oamenii răi nu pricep nimic din ceea ce e drept, iar cei ce caută pe Domnul înţeleg tot. Solomon 28, 5 Inima cunoaşte amărăciunile sale, iar un străin nu poate împărţi bucuriile ei. Solomon 14, 10 Lăudaţi-vă cu numele Lui cel sfânt! Să se bucure inima celor ce-L caută pe El! Cartea întâia Paralipomena (întâia a Cronicilor) 16, 10 Iisus a răspuns: Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte

cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh este. Nu te mira că ţi-am zis: Trebuie să vă naşteţi de sus. Ioan 3, 7 Luaţi seama la ce auziţi: Cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura; iar vouă celor ce ascultaţi, vi se va da şi vă va prisosi. Marcu 4, 24 Şi Dumnezeu poate să înmulţească tot harul la voi, ca, având totdeauna toată îndestularea în toate, să prisosiţi spre tot lucrul bun. Corinteni 9, 8 Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ce are i se va lua Matei 13, 12 Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu sau suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El. I Corinteni 2, 9 Căci dacă am fost altoiţi pe El prin asemănarea morţii Lui, atunci vom fi părtaşi şi ai învierii Lui, cunoscând aceasta, că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, ca să se nimicească trupul păcatului, pentru a nu mai fi robi ai păcatului. Romani 6, 5-6

Prefata
Motto:

Tine mintea ta în iad si nu deznãdãjdui. Sfantul Siluan Athonitul Aşa e cu Hristos.E pe viaţă şi pe moarte, nu-i de joacă, nu-i de şagă, nu-i cu jumătăţi de măsură, nu-i cu fofarlica, uite popa nu e popa, nu-i cu „să vezi că”, nu-i cu „ce putem face , cu „împrejurările m-au silit". Parintele Nicolae Steinhardt Vom sta lângă El, cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul, cu toată puterea noastră, şi aceasta cu preţul oricăror pedepse, cu moartea îndreptată asupra noastră de către toţi luptătorii contra lui Hristos din întreaga lume. Parintele Iustin Parvu Bucurie mare este sa Il simti pe Domnul. Si mare intristare este a vedea razboiul

impotriva Bisericii Vii ai Lui pornit cu inversunare la fel de puternic si din afara, dar si dinauntru. Alcatuiesc aceasta colectie de texte din nevoia de Adevar, din grija pentru semeni, din durerea, grija si frica pe care o am pentru pacatele mele si a tuturor semenilor mei. M-am ingrijit de a-L gasi pe Dumnezeu neincetat, dar cautarea mea m-a dus de multe ori in locuri mincinoase: desfrau, droguri, magie, practici orientale, delasare, muzica, filme, idoli, filosofie, paganism. Am fost chiar si un aprig hulitor al Bisericii. Mi-am facut chip cioplit din multe ale lumii acesteia si mai ales din mintea mea. Si ce e si mai rau e ca am sfatuit la rau si pe altii. Revolta mea a plecat din nevoia de a Trai cu adevarat, din nesuferinta pe care am avut-o dintotdeauna pentru ipocrizie, pentru fariseism - cum s-ar putea numi mai bine si mai cuprinzator in termeni crestinesti. Alergand prin tot felul de sfaturi necrestinesti, idolatre si pacatoase, am ajuns la randul meu sa fiu ipocrit. Lovindu-ma peste tot de minciuna si prefacatorie, am renuntat la lupta alegand cea mai proasta cale posibila: calea mea. M-am autoproclamat liber si astfel am devenit sclav. Dar tu singur nu te poti face liber, ci numai Dumnezeu este Acela care te poate elibera. Numai in Dumnezeu este Libertatatea. Altfel ajungi sa fugi ca cel nelegiuit, care "fuge fără ca nimeni să-l urmărească" pe cand "dreptul stă ca un pui de leu fără grijă. " (Solomon 28, 1) Insa indiferent de orice nu m-am lasat a cauta Adevarul. Scopul meu a fost sa descopar Iubirea. De mic copil indeletnicirea mea principala a fost aceea de a gasi Iubirea. Nu o spun metaforic, acesta a fost din totdeauna scopul meu principal in viata, nadejdea mea insetata si sincera. Si cu toate ca am umblat si am cautat-o de cele mai multe ori exact acolo unde nu trebuia, Dumnezeu s-a milostivit de sufletul meu si i s-a aratat lui si ma mangaiat cu Iubirea Lui. Mi-a aratat Bunul si Milostivul ca cel care cauta, cu adevarat va gasi. Ii multumesc lui Dumnezeu pentru toate. Si pentru cele rele si pentru cele bune si ca m-a rabdat in nestiinta si ticalosia mea nesuferita, caci cu adevarat am fost un hulitor de Dumnezeu. M-a luat in mainile Lui si m-a condus acasa: adica chiar in El Insusi, in Trupul cel Viu al Mantuitorului nostru Iisus Hristos, care este Biserica. Ii multumesc ca m-a chemat catre El, caci ce altceva este cautarea noastra, decat Chemarea Lui cea Sfanta, decat glasul Lui catre noi, decat dorul Lui cald si bun, pe care le sadeste tainic in sufletul nostru spre a ne ridica catre El? Sa ne apere si sa ne povatuiasca pe toti. Doamneajuta! Ajuns in sanul Bisericii, m-a cuprins o mare bucurie. Dar in scurt timp am inceput sa ma simt prigonit de acolo, chiar din interiorul ei. Rugaciunea si cautarile m-au invatat sa nu mai am incredere in gandurile mele, ci mai cu seama sa urmez sfaturile Scripturii si ale Sfintilor Parinti. Sunt tanar, am douazeci si cinci de ani, si mi-am propus sa ascult, deasemenea, si pe cei mai batrani, oricare ar fi ei, mai ales dintre credinciosi, eu nestiind aproape nimic despre cum sa ma comport in biserica. Cu durere o spun si cu grija si fara nici o intentie de a judeca pe cineva pe nedrept, in scurt timp am inceput sa ma simt prigonit de acolo, chiar din sanul Bisericii noastre. Povata - o spun inca de pe acum imi sunt cuvintele apostolului Pavel din Epistola catre Galateni: Fraţilor, chiar de va cădea un om în vreo greşeală, voi cei duhovniceşti îndreptaţi-l, pe unul ca acesta cu duhul blândeţii, luând seama la tine însuţi, ca să nu cazi şi tu în ispită.

Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos. Căci de se socoteşte cineva că este ceva, deşi nu este nimic, se înşeală pe sine însuşi. Iar fapta lui însuşi să şi-o cerceteze fiecare şi atunci va avea laudă, dar numai faţă de sine însuşi şi nu faţă de altul. (Galateni, 6, 1-4) Mai zice Sfantul Apostolul Pavel: Vă rugăm însă, fraţilor, dojeniţi pe cei fără de rânduială, îmbărbătaţi pe cei slabi la suflet, sprijiniţi pe cei neputincioşi, fiţi îndelung-răbdători faţă de toţi. (Tesaloniceni, 5. 14) Rostul nostru in viata consider dupa toate cate ne invata Scripturile este sa slujim Domnului, si prin Domnul aproapelui. Altfel zis, in viata "meseria" noastra este aceea de a slavi pe Dumnezeu neincetat si de a ajuta pe aproapele nostru oricand, respectand cu sfintenie oranduiala lasata noua de Mantuirul Hristos si de Duhul Sfant prin prooroci. Toate acestea din iubire si cu nadejdea mantuirii. Suntem trecatori pe acest pamant si nu traim aici spre a ne desfata, ci spre a ne mantui. Nu suntem aici nici macar pentru a supravietui, nu aceasta ar trebui sa fie principala noastra preocupare - supravietuirea, ci MANTUIREA. Stiti? E simplu: oricat ne-am chinui sa supravietuim, pana la urma murim. Si abia apoi trecem in adevarata viata. Noi suntem din fire nemuritori, Dumnezeu ne-a creat nemuritori, El este datator de viata, nu de moarte, nu El a creat moartea, ci noi in cardasie cu vrasmasul, prin pacat. Suntem aici sa incercam a spala acest pacat, nadajduind ca Dumnezeu in mila si iubirea Sa nemarginite, ne va da mantuirea. Dumnezeu e Iubire. Hristos e Iubire. Crestinismul e Iubire. Asadar, daca ne sta cu putinta, se cuvine sa ajutam pe cei slabi (Fapte, 20, 35) si pe cat posibil sa ii trezim pe cei fara de randuiala. A ajuta pe cei slabi nu inseamna doar a milui cu ceva pe unul si pe altul, ci a-i sari in ajutor celui aflat la anaghie sau in nestiinta si cadere. De exemplu - fara sa stiu - la inceputul credintei mele treceam tot timpul prin fata altarului pe acolo pe unde are voie numai preotul si cei care se impartasesc. Iar cineva, cu blandete m-a atentionat ca lucrul acela e o neranduiala si m-am bucurat, ca m-a ferit sfatul acela de un pacat. Si am primit sfaturi bune si in legatura cu pacate mult mai mari, despre care eu nu stiam ca sunt pacate si m-am bucurat, ca sfaturile celor care mi le-au dat cu bunavointa, m-au pazit de pacate. E o datorie a noastra de a invata pe cel care nu stie si de a atentiona pe cel care greseste, dar nu cu forta, ci numai cu blandete si iubire. Sa stam atenti, ca Dumnezeu vorbeste prin oricine, chiar prin cei pe care ii credem vrasmasi, ne poate Dumnezeu smeri si bine povatui. Asa ca sa nu uram pe nimeni! Spuneam mai sus ca in scurt timp am ajuns sa fiu prigonit din biserica tocmai de crestini, si chiar si de unii preoti. Mai ales de dragul acestora am inceput alcatuirea acestei culegeri de texte, care vorbeste despre caderea crestinilor, despre falsii sau pseudo-crestinii, despre ipocrizie, apostazie si erezie, intr-un cuvant de semnele sfarsitului, mai ales asa cum apar ele tocmai in interiorul bisericii noastre. Multi dintre cei "preadrepti" din biserica considera a da un sfat celui aflat in nevoie drept lipsa de smerenie. Dar ce fel de smerenie este aceea care ucide? Ca langa noi si in fata noastra, aproapele - si mai nou, foarte grav - ierarhul nostru, interpreteaza si manjeste Adevarul pe care din Iubire l-a lasat Hristos-Dumnezeu, lumii spre a se mantui. Acei "preacredinciosi" flutura tot timpul spre a se scuza, indemnul "Nu judeca si nu vei si

judecat." Adica stiti? - “Sa nu deranjam pe nimeni!”, nici chiar pe dracul. Ce m-a pus pe ganduri este aceea ca ei nu sunt judecati, ci doar se vad a fi judecati. Privind la vietile sfintilor si a cuviosilor nostri ortodocsi, nu am gasit pe nici unul dintre ei sa se supere atunci cand chiar si o desfranata le arata pacatele si ii ajuta spre indreptare (vezi Patericul). Nu stiu nici un sfant caruia sa i se releve ADEVARul de catre oricine care sa strige sus si tare "Auzi, tu sa nu ma judeci pe mine, cine esti tu sa judeci?". Tocmai acel lipsit de smerenie aduce acest argument in favoarea lui. Si tocmai aceia dintre "dreptcredinciosi" care se supara la o incercare blanda si de multe ori plina de emotie si compasiune de a-i atentiona (de exemplu ca nu e bine sa vorbesti in biserica), tocmai aceia sunt cei mai fara de rabdare, tocmai aceia dau afara oameni din biserica pe motiv ca sunt urat mirositori sau prost imbracati, tocmai aceia dojenesc si s-au instituit ca un fel de politie a bisericii care te urmareste si te intimideaza sa nu faci ceva gresit, tocmai aceia dojenesc fara rabdare si blandete. Saracutii! Sa ne rugam pentru ei, pentru noi si pentru Biserica noastra. Pentru ca se vorbeste in biserica mai ceva ca in piata, de uneori nu se aude nici preotul; pentru ca nu exista - cel putin la oras - slujba bisericeasca facuta in liniste si dupa randuiala; pentru ca se scurteaza slujbele si se modifica tipicul bisericesc dupa interese lumesti; pentru ca preotii nu mai tin canoanele si oranduiala stramoseasca; pentru ca episcopii si patriarhii incalca poruncile apostolesti si se inchina, roaga si chiar impartasesc impreuna cu ereticii; pentru ca au ajuns moastele Sfintilor si Mucenicilor care au murit pentru Adevarul credintei noastre sa fie donate ereticilor si apostatilor, astfel ponegrind memoria Sfintilor Aparatori ai credintei noastre, amestecand adevarul cu minciuna si incurajandu-i pe eretici in amagirea lor; pentru ca slujitorii bisericii neputand sa-si infraneze poftele lor, le ingaduie si le admit pe acelea si credinciosilor, tragand si pe altii o data cu ei catre iad; pentru ca in biserica troneaza superstitia si nu credinta si din acest motiv, este in mare pericol si cel care vine pentru prima data in biserica sa se murdareasca cu aceste practici pagane, indoilenice si uneori chiar vrajitoresti s.a.m.d Cel care vrea sa se roage si sa asculte slujba bisericeasca cu adevarat, nu o poate face nicicum, caci in biserica nu e aproape niciodata liniste, nici macar cand biserica e goala. Galagia e pricinuita tocmai de acelea - ca sunt cu precadere femei - care vin primele, stiti, din evlavie - ca sa nu piarda nimic din slujba. Tocmai ele vorbesc pe aproape intreg parcursul slujbei. Tocmai aceia care au o obsesie din a pastra oranduiala in biserica, acei supercorecti - cum ii numea parintele Serafim Rose - dintr-o ravna nesocotita fac mai multa zarva, decat ordine. Dragele de ele si dragii de ei, sa ne rugam pentru sufletul lor. Pentru ca multi tineri care isi regasesc drumul catre Dumnezeu, se simt pur si simplu alungati din biserica de acesti oameni, care in general se socot - se pare - ca fiind deja mantuiti. ` E o certitudine ca daca ai nevoie de o mangaiere, de un sfat sau de un umar pe care sa plangi, e mai bine sa eviti acesti "dreptcredinciosi" - care mai degraba te vor certa, judeca si demoraliza, decat te vor sustine. Cand ai o asemena nevoie de sfat si mangaiere, e mai bine - am observat - sa alergi catre cei mai pacatsi - saracii, decat spre acei "preadrepti" si educati din biserici care se pare ca le-au aflat pe toate si nu mai au rabdare cu aceia care sunt la inceputul drumului in credinta. Deobicei acei "preadrepti" se dau drept exemplu pe ei insisi, adica stiti - calea lor, ei stiu cel mai bine. Cum am putea sa stam nepasatori? Sa ne rugam pentru ei, si pentru noi si sa dam slava lui

Dumnezeu, ca nu o fac oamenii aceia din rautate, ci sunt saracii pacaliti de draci, aceasi draci care pacalesc lumea intreaga si care m-au pacalit vreme indelungata si pe mine si care daca, nu vom avea nadejde la Domnul inca ne vor mai pacali. Ca stiti? Principala lege satanica este aceea de a face dupa cum te taie pe tine capul si din pacate observ ca mare parte din viata mea am trait dupa aceasta minciuna si aproape toata lumea traieste dupa aceasta lege "Eu stiu ce-i cel mai bine pentru mine" - ceea ce este o greseala imensa: Cel ce îşi pune nădejdea în inima lui este un nebun, iar cel ce se conduce după înţelepciune, acela va fi mântuit. Solomon 28, 26 Pune-ţi nădejdea în Domnul din toată inima ta şi nu te bizui pe priceperea ta. Pe toate căile tale gândeste la Dânsul şi El îţi va netezi toate cărările tale. Solomon 2, 5-6 Deasemnea, sunt unii dintre "crestini" care isi mascheaza nevoia de a ura si de a vorbi de rau prin atacuri mai mult sau mai putin violente asupra ereticilor si ecumenistilor. Lor le convine razboiul acesta, sunt "crestini" care isi gasesc in acest razboi scuza de a-si satisface nevoia de a fi rai, barfitori, pizmuitori si vorbitori de rau. Adevarul trebuie aparat chiar cu pretul vietii, dar nu prin ura, ci prin iubire! Zice clar Mantuitorul: "Şi de-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi şi-l mustră pe dînsul între tine şi între el singur; deci, de te va asculta, ai dobîndit pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, mai ia împreună cu tine încă pe unul sau doi, ca prin gura a două sau a trei mărturii să stea tot graiul. Iar de nu-i va asculta pe ei, spune-l soborului; şi de nu va asculta nici de sobor, să-ţi fie ţie ca un păgîn şi vameş." Matei, 18, 15-17 "Să-ţi fie ţie ca un păgîn şi vameş" nu-nseamna insa a-l ura! Si spun aceasta bazandu-ma pe intreg textul evanghelic. Sa-ti fie ca un pagan si vames, adica sa te feresti de invataturile lui murdaritoare, de comportamentul lui stricacios, sa te feresti de el la o adica, dar nu sa-l urasti, ci sa-l rabzi si sa-l iubesti si sa te rogi pentru mantuirea lui, ca nai fi tu mai drept decat bunul Dumnezeu, care zice "numai al Meu este a razbuna". Daca e numai al Lui, atunci nu te baga. "Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti" nu e un indemn fratilor, e o PORUNCA. Nu e - dupa cum observa si parintele Arsenie Papacioc - un sfat, o povata, e PORUNCA DUMNEZEIASCA. Dar lumea a uitat aceasta, din pacate. Iata textul Evangheliei sa ne aduca aminte si sa ne bage in simtiri: Învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege? El i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii. Matei 22, 36-40 Mantuitorul n-a vorbit doar de prieteni, de cei de aceeasi de credinta cu noi, de cei

care ne convin, ci de toti semenii. In prima porunca se vede clar sa aparam Adevarul cu orice chip, dar mai ales sa-l iubim cu orice chip, sa nu ne plecam in nici un chip ereziilor si apostaziilor - si deci apostatilor sau ereticilor - dar sa-i rabdam! Sa nu ne rabunam noi pe ei, ci sa ne rugam pentru trezirea lor din minciuna, ci sa nu-i incurajam in nici un fel in greseala lor, ci cu blandete si iubire, prin modul nostru de viata si comportament si trairea noastra mai ales - nu doar prin vorba desarta - sa incercam a-i trezi din amagirea lor. Ca sa indeplinesti a doua porunca, e neaparat sa o indeplinesti si pe prima: iubeste "pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău" si mai departe te va invata Iubirea ce sa faci, adica sa-ti iubesti aproapele, chiar si pe acela care e vrasmasul tau. Degeaba zici ca iubesti pe Domnul, daca tu urasti pe aproapele tau, nu faci decat sa te minti singur. Iar de nu credeti, iata ce spune Mantuitorul: Aţi auzit că s-a zis: "Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte". Eu însă vă spun vouă: Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt. Celui ce voieşte să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa. Iar de te va sili cineva să mergi o milă, mergi cu el două. Celui care cere de la tine, dă-i; şi de la cel ce voieşte să se împrumute de la tine, nu întoarce faţa ta. Aţi auzit că s-a zis: "Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău". Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru? Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Au nu fac şi neamurile acelaşi lucru? Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este. Matei 5, 38-48 Cu aceste ganduri am pornit la alcatuirea colectiei pe care sper ca o veti citi, colectie adunata din cuvintele multor Sfinti si cuviosi ai Bisericii nostre ortodoxe. Nu am grija de Biserica noastra, ca stiu ca nici portile iadului n-o vor putea birui, dar am grija de crestinii nostri care o manjesc si o interpreteaza dupa bunul lor plac, spre a-si scuza pacatele si ratacirile lor. O spun cu dragoste si mare grija, pentru ca stiu cum actioneaza acest drac al nesupunerii, ipocriziei si minciunii - ca am trait cu el atata timp din pacate si cine stie daca nu voi mai cadea, de nu voi nadajdui si de nu ma va tine Domnul. Minciuna si ipocrizia, fatarnicia si prefacatoria sunt la ele acasa in aceste timpuri horatatoare chiar in sanul bisericii. O, Doamne! Dumnezeu sa ne ierte si sa ne pazeasca! Sper sa fie un cadou placut, de invatatura si mangaiere aceasta culgere pentru toti cei care o vor citi si sper ca vor ajuta pe aceia sa dea slava lui Dumnezeu si sa deschida ochii. Doamne ajuta.

Cuvant de inceput

Ca o introducere, ca o a doua prefata voi prezenta cateva aspecte pregatitoare pentru lectura acestei carti, care - cred eu - ar putea fi de mare ajutor. Aceasta introducere este formata din cuvintele teologului contemporan Danion Vasile, culese si sistematizate de mine pe diferite teme, spre a putea fi cu usurinta asimilate de cititor si sprea a ilustra cu mai mare usurinta scopul acestei culegeri de cuvinte duhovnicesti. Cuvant de inceput voi pune pe acela a unui mirean contemporan care a sesizat foarte bine: "Sunt multe persoane care, desi credincioase, cand aud despre profetii si despre semne ale sfarsitului incep “sa strambe din nas”, sa zambeasca sceptic si condescendent sau, dimpotriva, sa aiba un impuls de agresivitate nestapanita: ii enerveaza si ii deranjeaza atat de tare subiectul incat nici nu suporta sa citeasca vreun rand sau sa auda vorbindu-se despre el, chiar daca se pune problema sa asculte marturia vreunui sfant parinte, nicidecum a vreunui prezicator inflamat si dubios. Iar daca totusi iau la cunostinta de astfel de marturii sau profetii, cauta in tot chipul sa le relativizeze, sa le rastalmaceasca, sa spuna ca e vorba de niste “interpretari” si sa inceapa, de fapt, sa dea ei insisi propriile interpretari (“linistitoare”) la pasajele scripturistice referitoare la vremurile de pe urma si sa-i acuze pe cei care le transmit mai departe de cele mai grele boli sufletesti. In acelasi timp, tot mai multi oameni constientizeaza ca se petrec in mod precipitat lucruri din ce in ce mai grave si mai anormale la scara globala, ca lumea o ia razna tot mai mult si mai mult, iar in biserica (la nivel oficial, mai ales) evolutiile in directia apostaziei sunt tot mai pregnante si mai ingrijoratoare." Danion Vasile M-a întrebat cineva: „Cum de ai curajul să scrii atât de mult?”. Zic: „Am curaj, pentru că eu n-aş putea să fac nimic prin propriile mele puteri şi, cu cât sunt mai slab, cu atât mai mult mă bucur, că, dacă va ieşi ceva, o să iasă pentru că a rânduit Hristos”. adică asta este, aici este puterea noastră, că nu suntem tari, că de fapt suntem tari prin Hristos. Dacă am fi tari doar prin noi înşine, am ţine cu dinţii de tăria noastră, dar, aşa, ştim că Hristos ne dă viaţa; astea nu sunt vorbe goale, şi nu vi le spun ca pe ceva ce am citit şi eu prin alte cărţi, ci vi le zic pentru că aşa a rânduit Dumnezeu să cunosc Ortodoxia şi-mi doresc să o cunoască şi alţii. Atitudinea Crestinilor fata de semnele sfarsitului si semnele venirii lui Antihrist Sfântul Chiril al Alexandriei a spus aşa: „E mai bine să nu se petreacă semnele lui Antihrist în zilele noastre”. În ceea ce priveşte atitudinea faţă de semnele sfârşitului şi semnele venirii lui Antihrist, putem constata cu toţii că există trei direcţii, trei tendinţe. Una este cea a oamenilor care, iubitori de sine, deşi merg la biserică, îşi doresc să aibă parte de o viaţă cât mai tihnită, cât mai comodă, şi încearcă să ignore apostazia contemporană; încearcă să nu ţină seama de legalizarea păcatelor împotriva firii şi de prezentarea lor ca nişte lucruri normale; încearcă să nu ţină seama de profeţiile unor sfinţi şi cuvioşi care au vorbit despre sfârşitul lumii. Şi ţin cu dinţii de tihna lor lumească.

O a doua tendinţă, mult mai periculoasă, este cea a ortodocşilor care, luând ca model diferitele secte apocaliptice, nu au în cap decât cuvinte ca: „Vine sfârşitul lumii, pregătiţi-vă, speriaţi-vă, îngroziţi-vă, că va fi jale!”. Şi se lasă prinşi de un duh de tulburare pe care au sentimentul că trebuie să-l transmită tuturor. Ba încă îşi imaginează că fac aceasta din insuflarea lui Dumnezeu şi consideră că e o poruncă dumnezeiască să trâmbiţeze în stânga şi în dreapta că ortodocşii trebuie să tremure de frică pentru că îl vor prinde pe Antihrist. Voi mai reveni asupra acestei tendinţe. În timp ce Sfântul Chiril ne spunea că ar fi bine să nu se petreacă semnele lui Antihrist în vremurile noastre, Sfântul Ioan de Kronstadt spunea despre sfârşitul lumii: „Da, vremea e aproape. Dacă Apostolii au vorbit despre apropierea ei, noi putem spune cu siguranţă că sfârşitul bate la uşă.” Iar Sfântul Nicolae Velimirovici, ierarhul care a fost canonizat de Sinodul Bisericii Serbiei nu cu multă vreme în urmă, spunea următoarele lucruri: „Vedem şi noi multe semne care au fost prezise de Domnul Iisus, nu suntem orbi. Asta însă nu ne dă dreptul să hotărâm ziua sfârşitului lumii şi, cu atât mai puţin, să ne dorim înmulţirea răului în lume, căci, o dată cu înmulţirea răului, se înmulţeşte şi numărul nedrepţilor ce-şi pierd sufletul, iar noi, ca fii ai lui Dumnezeu, trebuie să dorim ceea ce doreşte şi Părintele nostru Ceresc, şi anume ca toţi oamenii să se mântuiască. Marea nu are decât să se clatine, pământul să se cutremure şi stelele să cadă, noi trebuie să stăm fără tulburare, încrediţându-ne voii celei bune a Făcătorului şi dorind binele tuturor făpturilor omeneşti”. Iată atitudinea echilibrată a Sfâtului Nicolae Velimirovici, iată atitudinea echilibrată pe care ar trebui să ne-o însuşim şi noi. „Vedem semnele sfârşitului lumii”, spunea Sfântul Nicolae în secolul trecut, iar noi astăzi vedem încă şi mai multe semne. Este adevărat că, văzând semne cum (...), unii ortodocşi cad iarăşi în înşelare tipic sectară şi se apucă să facă tot felul de calcule precise privitoare la data sfârşitului lumii: „Peste cinci ani vine sfârşitul”. Sau: „Mai sunt câţiva ani şi cu siguranţă îl vom vedea pe Antihrist. În cinci ani, maxim”. Părintele Serafim Rose atrăgea atenţia asupra faptului că, dacă vor îndrăzni unii ortodocşi să facă astfel de calcule precise - să-şi expună învăţăturile public, în conferinţe sau cărţi - vor fi nevoiţi ca, peste 15-20 de ani, să modifice cărţile pe care le-au scris, aşa cum au făcut diferitele secte care au tot anunţat cu disperare data sfârşitului lumii. Nu este în duhul Ortodoxiei să spună cineva: „Apocalipsa vine peste 15 sau peste 20 de ani, ori mâine sau răspoimâine”. În acelaşi timp, însă, este în duhul Ortodoxiei să observăm şi noi semnele apropierii sfârşitului, să ţinem cont de aceste semne şi să ne întărim în credinţă, să luăm putere pentru a rezista prigoanei de astăzi. Pentru că nu este nevoie să vină Antihrist ca unii ortodocşi să se lepede de credinţa lor.

Se leapădă de Hristos toţi cei care trăiesc în patimi, toţi cei care se leapădă de Biserică pentru a trăi după propriile pofte. Un creştin a venit la avva Paisie Aghioritul şi i-a spus: „Mă tem că va veni Antihrist”. Şi avva Paisie l-a întrebat: „O fi oare mai înfricoşător decât diavolul? Sfânta Marina s-a bătut cu diavolul, Sfânta Justina a izgonit dracii, atâţia şi-atâţia sfinţi s-au luptat, ori faţă către faţă, ori prin rugăciune, cu puterile întunericului. Şi le-au biruit”. Nouă, creştinilor, ar trebui să ne fie străină teama şi disperarea că Antihrist va veni. Trebuie să ne fie teamă de căderile şi de patimile noastre. Dacă noi vom cădea în patimi, ne lepădăm de Hristos până să vină Antihrist. Iar dacă noi vom merge pe calea virtuţii, vom merge şi dacă va veni Antihrist. O creştină m-a întrebat: „Şi care-i punctul tău de vedere în această privinţa? Ce-o să spui la conferinţă?”. I-am spus: „Eu nu am un punct de vedere personal asupra acestui subiect. Pentru că într-o problemă atât de importantă, sau în orice problemă bisericească, punctul meu de vedere nu are aproape nici o valoare. Trebuie să înţelegem care este cugetul Bisericii, trebuie să înţelegem cum vede Biserica o problemă sau alta, şi noi să încercăm să ne însuşim acest punct de vedere, înţelegând că Biserica nu este altceva decât o şcoală a adevărului”. Ar fi absurd să vă vorbesc despre învăţătura ortodoxă, despre venirea Antihristului, dacă nu aţi şti că învăţătura Bisericii nu este altceva decât adevăr, de la un capăt la altul. Noi ori înţelegem că învăţătura Bisericii este adevăr, şi încercăm să cunoaştem acest adevăr, ori credem că învăţătura Bisericii e adevăr amestecat cu minciuna – şi atunci e lesne de înţeles de ce ne permitem să extragem din predanii numai atât cât îi convine raţiunii noastre neputincioase. Numai că cei care nu înţeleg că în Biserică se află - în plinătatea sa adevărul nu vor putea înţelege aşa cum trebuie nici una dintre învăţăturile Bisericii, nici una dintre hotărârile Sfintelor Sinoade şi, cu atât mai puţin, delicata învăţătură despre sfârşitul lumii. SEMNELE Trăim cu viteză maximă într-o societate apostată, trăim în plină hăituială… După ce o să vă căsătoriţi şi-o să aveţi familie, o să vedeţi câtă alergătură e. Vrăjmaşul vrea să nu avem linişte. Vrea să trăim în aceeaşi viteză cu lumea asta. Şi Hristos vrea exact reversul. Intrare a femeilor în Sfântul Munte Athos, Grădina Maicii Domnului. „Parlamentul european cere ridicarea interdicţiei care împiedică accesul femeilor pe Muntele Athos din Grecia, zonă geografică de 400 km2, unde accesul acestora este interzis în virtutea unei decizii luate în anul 1045, de către călugării celor 20 de mănăstiri ale regiunii, decizie care

violează astăzi principiul universal recunoscut al egalităţii genurilor, al non-discriminării, ca şi legislaţia comunitară asupra egalităţii, precum şi dispoziţiile relative la libera circulaţie a persoanelor în cadrul Uniunii Europene”. Înainte ca această pretenţie să devină oficială în luna ianuarie a anului 2003, acum vreo doi sau trei ani, din rânduiala lui Dumnezeu am ajuns în Sfântul Munte şi am vorbit cu mai mulţi părinţi care erau foarte frământaţi de această problemă. Şi ei spuneau clar: „Dacă femeile intră aici, vine sfârşitul lumii. Aşa ne-au învăţat bătrânii noştri, aşa au profeţit sfinţii noştri, care erau făcători de minuni, cuvioşi, asceţi sau nebuni pentru Hristos”. Duşmanii Ortodoxiei ar vrea să poată demonstra că astfel de profeţii - în care se face legătura dintre intrarea femeilor în Athos şi sfârşitul lumii - ar fi falsificate. Numai că, în Sfântul Munte Athos, înţelegerea acestei grozăvii nu diferă de la o mănăstire la alta sau de la vreun schit la altul. Dacă cei care afirmă că vor binele grecilor vor face acest pas, vor lovi în ceea ce are mai sfânt Ortodoxia. Nu se poate ca ei să ne spună că ne iubesc, că ne respectă credinţa, că ne respectă cultura, şi să calce în picioare Sfântul Munte. (Pe avva Paisie Aghioritul) l-a întrebat un creştin: „Pentru ce întârzie sfârşitul lumii?”. Şi răspunsul primit este foarte important: „Întârzie din pricina ta şi a mea”, şi putem înţelege deci că şi a mea, şi a ta, şi a ta, şi a ta şi din pricina noastră. De ce? „Ca să dobândim o stare duhovnicească bună. Dumnezeu încă mai rabdă, pentru că, de se va întâmpla acum, ne vom pierde amândoi.” Adică, Dumnezeu nu va îngădui să vină vremea sfârşitului înainte ca fiii Bisericii să fie pregătiţi; fiii Bisericii vor înţelege că se apropie vremurile. Este adevărat că Hristos va veni ca un fur; asta înseamnă că nu va şti nimeni nici ziua, nici ceasul, dar semnele le vom cunoaşte. A fost întrebat avva Paisie dacă ne vor impune pecetluirea cu semnul fiarei. Şi a răspuns: „Politeţea lor nu va ajunge până acolo. Vor fi politicoşi, pentru că vor fi europeni, vor arăta că sunt la înălţime. Nu îi vor chinui pe oameni, dar omul nu va putea trăi dacă nu are pecetea. Vor spune ei: «Fără pecete, vă chinuiţi. Dacă aţi fi primit-o, nu aţi fi trăit aşa de greu». Nu se vor putea folosi nici monezi de aur, nici dolari, dacă vor avea”. Să observăm însă faptul că deşi slujitorii Satanei vor fi politicoase şi nu vor impune oamenilor să primească pecetea, totuşi cei slabi în credinţă nu vor rezista unei astfel de ispite, pentru că au fost învăţaţi cu o viaţă comodă pe care Antihrist le-o va oferi numai dacă i se vor închina lui. Cât de uşor este pentru oamenii care nu se gândesc la sfârşitul lumii să-şi imagineze că va veni o eră de împlinire, o eră de dragoste, de înfrăţire între toate popoarele şi religiile, o eră în care va domni pacea, o adevărată nouă eră, New Age, în care omul va ajunge la

maturitatea spirituală, creştinii vor spori duhovniceşte şi vor avea tot felul de harisme… Dar sfinţii Bisericii ne atrag atenţia asupra faptului că a aştepta o Împărăţie a lui Dumnezeu pe pământ este o mare rătăcire. Promovarea desfraului si decadentei in scoli. Toleranta fata de pacat si libertinajul Citind programa Ministerului Educaţiei şi Cercetării despre Educaţia pentru sănătate, m-am întristat foarte tare. Am încercat să văd şi eu CD-ul recomandat de minister, ca să-mi dau seama ce vor învăţa copiii mei în şcoală, şi am constatat că Ministerul Învăţământului îşi doreşte ca fiii noştri, peste ani de zile, la ora de educaţie pentru sănătate, să vadă organe sexuale masculine şi feminine. Materialul Ministerului Învăţământului nu este făcut ca să aibă un caracter strict informativ, ci este făcut în aşa fel încât să le fie stimulată curiozitatea elevilor. Întrucât bănuiesc că unii dintre voi nu ştiu exact ce anume prevede programa respectivă, este mai firesc să vă dau detalii precise privitoare la această programă. Auziţi ce vor aceştia să înveţe copiii noştri în şcoli: „Se pare că sexul oral genital este mai frecvent întâlnit la persoanele civilizate, cu o igienă personală ridicată, precum şi la cuplurile homosexuale”. Vreau să fac o mică paranteză: deci, dacă nu-l practicăm, înseamnă că nu suntem persoane civilizate. „Poziţiile în care este practicat sunt cele mai variate, mai cunoscută fiind poziţia «69»”, care este descrisă cu amănuntul în programa respectivă. Preferinţa multor cupluri pentru sexul oral genital este motivată de faptul că reprezintă o modalitate de a avea relaţii sexuale, fără riscul apariţiei unei sarcini, precum şi un mijloc de a ajuta bărbatul în a obţine erecţii, iar pentru femeie, de a avea relaţii sexuale fără a-şi compromite virginitatea.” Deci fetiţele, fetele noastre or să afle că pot rămâne fecioare, fecioria va fi la locul ei, trebuie doar să lucreze în altă parte. Ascultaţi cu atenţie, şi închei acest citat blasfemiator, dar care este strâns legat de tema conferinţei noastre. „Considerat ca o relaţie din sfera normalului de către sexologi, şi apreciat de către cei care-l practică, sexul oral genital este condamnat în continuare de anumite persoane sau grupuri populaţionale – auziţi de ce! – din cauza criteriilor moral-religioase sau, pur şi simplu, din cauza lipsei de experienţă.” Adică, va trebui ca fiii noştri să aibă mai întâi puţină experienţă şi abia apoi să îşi formeze un punct de vedere. Este trist, însă, că oamenii care trebuie să se ocupe de educaţia copiilor noştri dau dovadă de atâta „respect” faţă de valorile creştine şi vor să ne distrugă fiii. Satana şi-a dat seama că dacă astăzi îi va îngenunchea pe copiii noştri, mâine copiii îl vor chema pe Antihrist. Spunea Sfântul Ignatie Brianceaninov că Antihrist nu va veni de capul lui. Antihrist va veni pentru că lumea îl va chema. Va fi o foame după

Antihrist, o foame după minunile sale, după bunăstarea materială pe care o va da, va fi o foame după liniştea socială pe care o va aduce. Prea Sfinţitul Hrisostom de Etna, care este doctor în psihologie – a predat la Princetown şi la Harvard – spune aşa: „Fraţilor! Ştiţi cum stau lucrurile cu punctul de vedere al psihiatrilor în privinţa homosexualităţii? S-au adunat în America toţi psihiatrii şi au ajuns la concluzia: «Homosexualitatea este boală!». Asta au spus-o marea majoritate a psihiatrilor. În momentul în care organizaţiile de homosexuali au făcut presiuni asupra psihiatrilor, s-au adunat iarăşi psihiatrii, iarăşi au deliberat, s-au făcut presiuni chiar în timpul votului (ne atrage atenţia Prea Sfinţitul Hrisostom) şi au decis: «Nu este boală!»”. Adică eu, arătând o carte, spun astăzi: „Aceasta este o carte”. Mâine vine cineva şi-mi dă cu ceva în cap şi mă determină să spun: „Nu, de fapt este un portmoneu”. Înţelegeţi? Lucrurile stau extrem de delicat. Campaniile pro-homosexualitate, bine plătite, bine finanţate, bine organizate, reprezintă una din mâinile Antihristului. Trebuie să ne dăm seama că legalizarea păcatului, înlocuirea virtuţii cu păcatul şi considerarea păcatului ca ceva firesc este o treaptă pe care oamenii, o dată ajunşi, vor deveni ca animalele şi-l vor chema pe Antihrist. Unii fac anumite păcate pe care le consideră acceptabile. Masturbarea e unul dintre acestea. Am citit, nu mai ţin minte exact, dar după unele statistici peste 70% dintre femei se masturbează, şi parcă la bărbaţi procentul este mai mare; bănuiesc că sondajele respective fuseseră făcute asupra femeilor necreştine şi asupra bărbaţilor necreştini; pentru că fiecare creştin ar trebui să se lupte cu această patimă. Cu toate acestea, aflăm că acest păcat e făcut pe scară largă. Pecetluirea cu numarul fiarei La întrebarea: „Care vor fi paşii?”, (avva Paisie Aghioritu) răspunde: „Încet, încet, după cartelă şi buletin de identitate, adică după îndosariere, vor înainta în mod viclean la pecetluire. Vor sili, prin diferite mijloace viclene, pentru ca oamenii să primească pecetea pe frunte sau pe mână”. am citit o mărturie a unui om care afirma că a lucrat pentru unul din marile guverne ale lumii; era doctor şi se ocupa de implanturile în trupul omenesc, şi spunea: „Am realizat implanturi fiind convins că facem acest implant spre binele oamenilor. În etapa finală trebuia găsit locul, în trupul uman, în care ar fi trebuit să se facă implantul, astfel încât să nu aibă nevoie de baterii, ci să funcţioneze cu energia organismului”. Şi după ce a studiat care sunt locurile ideale în care s-ar putea implanta un astfel de microcip, cei de la secţia respectivă au spus: „pe frunte şi pe mână”. Şi atunci, cercetătorul în cauză şi-a dat seama că lucrase pentru uneltele Antihristului. A părăsit serviciul, a

scris mărturisirea fărădelegii sale şi s-a retras. Mulţi vor crede că astfel de declaraţii nu au nici o valoare. Alţii, însă, îşi vor da seama că o astfel de declaraţie se intersectează cât se poate de clar cu învăţătura Cuviosului Paisie. Părintele continuă: „Vor forţa astfel lucrurile şi vor spune: «Vă veţi mişca numai cu cartele». banii se vor desfiinţa. va da cineva cartela la magazin şi va cumpăra şi vânzătorul va lua banii din bancă”. E ceva rău în cartele? Să ne dăm seama de un lucru: există oameni care stau departe de Biserică şi judecă lucrurile din alt punct de vedere decât noi, creştinii. Dacă n-am fi creştini, şi noi ne-am dori cartele, pentru că e un sistem cât se poate de simplu şi nu are nimic rău în sine. Putea exista un sistem de cartele şi chiar de microcipuri care să nu aibă nimic rău în el însuşi. Puteau să existe cartelele doar aşa cum se folosesc în prezent: pentru a face cumpărături, pentru una, pentru alta, şi atât. Numai că de la cartela simplă se va ajunge la cartela implantată, şi, daţi-vă seama, necreştinii, necredincioşii vor cere implanturile, aşa cum unii le şi cer deja. Poate aţi auzit că sunt locuri deja, în America, în care oamenii au posibilitatea de a-şi pune astfel de implanturi. De ce o fac? Să nu fi fost creştin şi să ştiu că vor pleca copiii mei în cine ştie ce excursie, într-un loc în care s-ar putea rătăci, şi să ştiu că aş avea alternativa de a le pune microcipul ca în cazul în care s-ar pierde să-i găsesc prin satelit, mi s-ar părea o prostie să nu le pun copiilor microcipul. Aşa cum foarte mulţi deja pun microcipuri la câini şi la alte animale. Raţionamentul e practic: dacă vecinul îmi fură calul, eu văd prin satelit unde e calul şi exact în satul ăla mă duc şi iau calul şi gâtul vecinului! Deci noi nu trebuie să ne înfierbântăm, să ne încrâncenăm şi să spunem: „Sunt handicapaţi cei care vor microcipuri!”. Dacă nu credeam în Dumnezeu şi nu eram creştin, mi s-ar fi părut o prostie să nu îmi pun microcip. Să vă fie clar de ce mulţi vor vrea pecetluirea: „este cât se poate de practică, nu implică nimic rău”, din punctul lor de vedere. Problema care e? Problema e că în momentul în care se va face această pecetluire, se va face cu semnul fiarei. Şi pentru necredincioşi, semnul fiarei va fi o joacă; vedem în tot felul de filme că eroii au nume de demoni, sau ştiţi cu toţii de parfumul lui Banderas, Diavolo. Oamenii obişnuiţi să ia în râs astfel de nume o să-şi pună 666! Ei, şi? Puteau, în egală măsură, să-şi pună pe frunte sau pe mână icoana cu Mântuitorul, că la fel de tare i-ar fi interesat, înţelegeţi? Ei vor şti că au banul asigurat, că au masa asigurată, că au stomăcelul plin, şi gata! Nu îi interesează altceva. Problema va fi însă pentru creştini. Părintele Paisie continuă: „Cel ce nu va avea cartelă nu va putea nici vinde, nici cumpăra. Pe de altă parte, vor face reclamă sistemului perfect al pecetluirii cu raze laser cu 6-6-6, pe mână sau pe frunte, care nu se va vedea la exterior. În acelaşi timp, la televizor vor arăta că cutare a luat cartela cutăruia şi i-

a luat banii din bancă, şi vor spune mereu: «Mai sigură este pecetluirea cu raze laser, pe mână sau pe frunte, pentru că numai deţinătorul îşi ştie numărul lui. Pecetluirea este sistemul perfect. Celălalt nu-ţi va putea lua nici capul, nici mâna şi nu-ţi va vedea pecetea»”. Zice aşa părintele Paisie: „Şi nu numai când dăm, dar şi când trebuie să luăm ceva, să nu ne gândim la noi înşine, ci să căutăm totdeauna ce odihneşte celălalt suflet. Să nu existe înlăuntrul nostru nesaţ, să nu avem gândul că suntem îndreptăţiţi să luăm oricât vrem şi să nu rămână nimic pentru celălalt”. Am încheiat cu citatele din Părintele Paisie, rugându-vă să fiţi atenţi asupra ultimei idei: dacă vom fi învăţaţi cu măsura, vom rezista. Dacă vom învăţa să ne iubim aproapele şi să îl ajutăm după putere, ne va fi mai uşor să rezistăm în vremurile de prigoană. Oamenii politici pretind că vor să aducă Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ prin bunăstare, pace, fericire. Ce altceva aţi vrea să aducă? Iadul? E clar că oamenii politici care nu au credinţă în Iisus Hristos şi care nu ştiu că vor învia nu pot înţelege perspectiva creştină asupra vieţii. Ar trebui să mai ţinem seama de o implicaţie a acestei situaţii: cei care ne conduc nu sunt cu nimic mai buni sau mai curaţi la suflet decât restul oamenilor. Nu sunt nişte repere morale. Dacă statistica spune că un anumit procent din populaţie duce o viaţă păcătoasă, este firesc ca cei care ne conduc să aibă aproximativ aceeaşi rată a moralităţii. Ar fi ciudat ca dintr-un popor de oameni iubitori de păcat să răsară numai guvernanţi sporiţi în viaţa duhovnicească. Şi, dacă mulţi guvernanţi sunt iubitori de păcat, nu este de mirare că unele dintre legile pe care le dau – şi în mod special cele care au implicaţii morale importante pentru viaţa poporului - sunt într-o măsură mai mică sau mai mare potrivnice învăţăturilor lui Hristos. Să judecăm lucrurile ca nişte copii, folosindu-ne de regula de trei simplă: dintr-o sută de oameni şaptezeci cad într-un anumit păcat, şi din această sută se aleg cei care or să dea hotărâri pentru toţi. Or să dea şi pentru creştini. Şi ajungem la concluzia că ne conduc şi ne vor conduce oameni care trăiesc în patimi, oameni care afirmă că ne vor binele; dar binele pe care-l doresc ei va fi diferit de binele pe care-l înţelegem noi. Şi oamenii aceştia, învăţaţi cu patimi, nu au cum să ia hotărâri care să ne fie nouă, cu adevărat, de folos. Repet: vedeţi cazul Sfântului Munte Athos. Despre Serbia, nu mai zic. Prigoana anticreştină, pornită din Occident de iubitorii de democraţie, a atins culmea prin distrugerea atâtor mănăstiri, biserici şi catedrale. Caderea si fariseismul (ipocrizia) crestinilor A fost un simpozion „Părintele Serafim Rose”, şi a trebuit să-i prezint viaţa şi învăţăturile. Nu era corect din partea mea să trec cu vederea faptul că părintele Serafim Rose a fost prigonit de către un ierarh. A

fost prigonit aşa cum fusese prigonit şi părintele său duhovnicesc, Sfântul Ioan Maximovici - făcătorul de minuni din San Francisco. Precum ştiţi, Sfântul Ioan a fost adus în tribunal, în proces civil. El, care vindeca bolnavi prin rugăciune încă din timpul vieţii, el, care făcea mulţime de minuni, a fost chemat la tribunal de către unii ortodocşi care erau duşmani ai Bisericii. Pentru că prezentasem câteva amănunte de genul acesta, la partea cu întrebările, un părinte a spus la un moment dat: „Danion Vasile n-a vrut să fie anticlerical în ceea ce a spus, dar…” şi a continuat, iar pe mine m-au durut cuvintele sale. Şi m-am frământat câteva ore din cauza asta. Am fost anticlerical, fiind obiectiv? Era mai corect să trec cu vederea faptul că părintele Serafim a fost prigonit aşa cum a fost prigonit şi Sfântul Ioan Maximovici? La Mănăstirea Radu Vodă, unde au fost aduse moaştele Sfântului Ierarh Nectarie, celălalt mare făcător de minuni al secolului XX, la Vecernia dinaintea praznicului Sfântului Nectarie am ţinut o predică, un semn de mulţumire pentru că sfântul m-a ajutat (a doua zi urma să fie botezată fetiţa mea, Nectaria). Mi-am dorit tare mult să predic atunci şi am predicat. După predică mi-a zis cineva: „Nu-i frumos că ai amintit faptul că l-au prigonit alţii, că l-a prigonit Patriarhul Sofronie al Alexandriei, trebuia să treci cu vederea asta”. Să ne întrebăm oare ce-ar fi să ne apucăm acum să modificăm noi Vieţile Sfinţilor, să dăm nişte variante giorno, ca să nu supere pe nimeni, şi apoi să dăm ochii cu sfinţii, la Judecată. Mi-ar fi foarte frică! Despre subiectul căderii unor clerici voi vorbi cu inima strânsă. Vă rog să mă credeţi că-i iubesc din tot sufletul meu atât pe preoţii, pe ierarhii contemporani cu viaţă sfântă, cât şi pe toţi sfinţii şi pe cuvioşii Bisericii care au urcat treptele ierarhiceşti. Sunt convins că cine dă cu barda în preoţi şi-n ierarhi, dă cu barda în Biserică. Totuşi, Părintele Serafim Rose atrăgea atenţia asupra faptului că între lucrările diavoleşti în secolul XX a fost compromiterea unei părţi din conducerea Bisericii. Unii ierarhi veneau la adunările ecumenice şi spuneau: „Staţi liniştiţi, fraţilor, în Rusia e linişte. Staţi liniştiţi, fraţilor, în Rusia se face închisoare numai din motive politice”. Intreb: este oare acesta un capitol care a răsărit în istoria Bisericii abia în secolul XX? Ia gândiţi-vă! Dacă citim Vieţile Sfinţilor, vedem că au existat ierarhi şi preoţi nevrednici încă de la începutul Bisericii, Iuda fiind exponentul lor de vază. Vedem deci nu numai faptul că au existat ierarhi prigoniţi încă din primele secole, ci şi că au existat ierarhi care au luat tronul arhieresc prin mijloace mai puţin sau chiar deloc binecuvântate. Dar vedem şi că până la urmă lucrarea diavolului nu a biruit lucrarea dumnezeiască. Da, există motive de sminteală, motive de poticnire. Dar cine vrea să Îl slujească pe Dumnezeu nu se lasă biruit de sminteală. Mulţi se gândesc cu groază cum o să stea împotrivă, ce o să facă dacă o să prindă vremurile de pe urmă, de sminteală şi apostazie. Dar

frica şi panica îi cuprind numai pe cei slabi în credinţă. Noi, ca oameni, ne cunoaştem neputinţele. Dar, în acelaşi timp, trebuie să ştim că, în măsura în care suntem creştini, pe noi ne ţine Hristos. Şi să nădăjduim că Hristos ne va întări şi, dacă vom cădea, ne va ridica. Despre iubirea de sine Citindu-l pe părintele Justin Popovici, care dădea cu barda în iubirea de sine şi în narcisismul contemporan, mi s-a părut că prea bate apa-n piuă. Zic: dom’le, da’ chiar aşa, iubire de sine, iubire de sine… Mi s-a părut puţin plictisitor. Şi spun în gândul meu: da’ noi, ortodocşii, nu prea suntem iubitori de sine. Ca, după aceea, să-mi dau seama: fraţilor, la noi, iubirea de sine e la ea acasă, că până şi-n modul nostru de a fi ortodocşi suntem iubitori de sine. Ne place să ne facem canonul, ne place să mergem la biserică, ne place că nu suntem ca ceilalţi, avem o mândrie foarte fină, care Îl izgoneşte pe Hristos. Este adevărat că trebuie să avem bucuria că suntem ai lui Hristos, să avem bucuria că mergem la biserică, să avem bucuria că Hristos ne întăreşte împotriva patimilor. Însă linia de demarcare este foarte fină. Şi egoismul duhovnicesc duce la făţărnicie, făţărnicie pe care iarăşi o putem găsi în bisericile noastre. Este foarte plăcut să duci o ortodoxie comodă, să dai periodic bani la cerşetorii din faţa bisericii, să dai pomelnice substanţiale la mănăstiri, să ai o siguranţă a banului pe care creştinul obişnuit, creştinul care de-abia îşi ţine familia, creştinul care trăieşte în greutăţi materiale nu o are. Părintele Serafim Rose atrăgea atenţia asupra faptului că Ortodoxia a fost, este şi va rămâne pătimitoare. Noi, dacă suntem ai lui Hristos, suntem prigoniţi de lumea aceasta pentru El. Şi în momentul în care căutăm o Ortodoxie care face pace cu această lume, nu mai suntem ai lui Hristos. Precum vedem, se propovăduieşte prin diferite mijloace Ortodoxia care nu zgârie deloc. Părintele Justin Popovici, de exemplu, este foarte puţin iubit. De ce? Pentru că a fost o fire polemică, a dat cu barda acolo unde a considerat că există îndepărtări de la învăţătura lui Hristos. Părintele Justin Popovici a fost exilat, după cum se ştie, la Mănăstirea Celie. De ce? Nu se doreşte o Ortodoxie incomodă. „Să căutăm o Ortodoxie care poate fi iubită de toată lumea, despre care pot vorbi intelectualii care dau interviuri şi, când se duc acasă, fac păcate împotriva firii, poate fi trăită de oameni pentru că se împacă foarte bine cu viaţa de zi cu zi.” Oamenii caută o credinţă convenabilă. Îşi imaginează că, dacă au descoperit credinţa creştină, Dumnezeu, în marea Sa milă, trebuie să le ia crucea. Or, Părintele Serafim Rose spune tocmai asta: că Ortodoxia fără cruce nu este Ortodoxie. Trebuie să ne dăm seama că Biserica lui Hristos n-a zămislit sfinţi

doar până acum 10 sau 20 de ani, trebuie să ne dăm seama că nu s-a ofilit sfinţenia în Biserica Ortodoxă, că dacă am avut sfinţi precum Nectarie din Eghina la începutul secolului trecut, precum Sfântul Ioan Maximovici, la mijlocul secolului trecut, aceşti sfinţi au lăsat urmaşi. Să-l iubim pe părintele Filothei Zervakos, care a fost ucenicul Sfântului Nectarie din Eghina. Să-l iubim pe părintele Serafim Rose, care a fost urmaşul Sfântului Ioan Maximovici. Să-l iubim pe părintele Sofronie Saharov, care a fost ucenicul Sfântului Siluan Athonitul. Să-i iubim pe aceşti urmaşi, ucenici ai sfinţilor. Poate că, mai devreme ori mai târziu, ei vor fi canonizaţi. Danion Vasile Will They Rock Us? un altfel de "pâine si circ" Anul Domnului 2004. O nouă reclamă la Pepsi. Numai că o reclamă aparte. O reclamă care îi pune pe gânduri pe crestini… Amazoanele asteaptă să intre în arenă. Asteptarea e tensionată. Si ele ies din întuneric la lumină, purtându-si cu demnitate armele. Se apropie una de alta. Numai că, în loc să le ofere spectatorilor scene sângeroase, încep să cânte: "We Will Rock You". Si, o dată cu ele, începe să cânte si publicul. Cântă atât de tare, încât, datorită vibratiilor, lada împăratului, plină de cutii de Pepsi - licoare pe care împăratul o savurează cu multă plăcere, cade în arenă. Si, într-un delir general, amazoanele se grăbesc să arunce poporului cutiile de Pepsi. Poporul avea prilejul să bea din această băutură aleasă. Împăratul, care aterizează acrobatic în arenă, priveste surprins. Si în spatele său apare unul din animalele care trebuiau să se lupte în arenă: leul… Reclama e de efect. Pentru ea au fost cooptate mari staruri ale muzicii. Amazoanele sunt Pink, Beyoncé, Britney Spears. Iar împăratul este Enrique Iglesias. O primă întrebare: Si-a îndeplinit această reclamă misiunea? Adică, i-a convins pe oameni să bea mai mult Pepsi? După toate probabilitătile, da. Numai că, din exces de zel, celor care au conceput această reclamă le-a scăpat un lucru esential. Vrând să le dea Pepsi si muzică oamenilor care asteptau "pâine si circ", i-au ajutat pe cei care nu doresc "pâine si circ" să înteleagă mai bine oferta lor. Si să o respingă… Cine vroia în primele secole ale Bisericii "pâine si circ"? Crestinii, cei care erau mâncati în arene de fiare? Crestinii, care erau omorâti de fiare? Nu, în nici un caz. Sfântul Ignatie Teoforul, episcopul care a preferat să moară mâncat de lei decât să se lepede de Hristos, nu a vrut circ. Crestinii care răbdau fel si fel de prigoane nu vroiau circ. Atunci cine vroia circ? Păgânii, cei care se închinau la idoli, cei care trăiau în patimi ca niste animale, cei care erau flămânzi după spectacolele sângeroase ale Colloseum-ului si după plăcerile trupesti. De ce le organizau împăratii

aceste spectacole? Pentru a tine poporul flămând în lanturi. Pentru a hipnotiza poporul cu circ, pentru a-i anihila spiritul de revoltă. Poporul trebuia tinut în lanturi. Si luptele gladiatorilor erau lanturi foarte fine. Pe care oamenii simpli, care veneau să privească luptele, si le puneau de bună voie. Ce ne spune reclama de la Pepsi? Că împăratii de astăzi vor să ne amortească mintile, să ne adoarmă constiintele, dându-ne Pepsi si rock pentru a ne tine mai usor în lanturi, pentru a ne manipula mai usor. Nu trebuie să limităm oferta la Pepsi si muzică, trebuie să întelegem că oferta este mult mai largă: prin Pepsi putem întelege toate bunătătile pământesti, iar prin muzică putem întelege tot divertismentul pe care mass-media îl oferă cu atâta generozitate. Un amănunt: în timp ce cântă în mijlocul arenei, amazoana Beyoncé miscă fundul cât mai ispititor, pentru a-i stârni si mai tare pe privitori. (Si nu e orice fund. E unul care, după un top întocmit de revista FHM, e al treilea în ordinea preferintelor.) Ceea ce măreste target-ul celor care au făcut reclama… Si dacă tot am făcut referire la divertismentul contemporan, am putea să mai observăm încă ceva: isteria luptelor K1 - o formă modernă a luptelor de gladiatori, cărora mass-media îi acordă din ce în ce mai multă atentie - ne arată faptul că lumea se întoarce spre circul păgân. De fapt, lumea se întoarce spre idolatrie si spre desfrâul păgânesc. Vrem sau nu, oamenii de astăzi vor să Îl uite pe Hristos, să uite de mântuire, si să trăiască numai pentru poftele lor.Amazoanele si publicul din arene cântă cu disperare: "We Will Rock You". Ca niste sirene, pe unii îi zăpăcesc prin refrenul lor. Vor reusi oare să îi hipnotizeze pe toti? Cu sigurantă, nu. Dacă vor să meargă mai departe pe calea mântuirii, crestinii ar trebui să îsi astupe urechile, precum Ulysse, la auzul muzicii amăgitoare. Crestinii ar trebui să îsi dea seama că aceiasi draci care îi înspăimântau în fel si chip pe pustnicii din vremea Sfântului Antonie cel Mare lucrează si astăzi, oferindu-le ispite cât mai nevinovate. Dar lupta dracilor este aceeasi de a-i îndepărta de Hristos. Oricum, se pare că împăratilor de astăzi le convine că lumea se îndepărtează de Hristos. Altfel, cum ar mai tine în frâu poporul? Sau cine si-ar mai dori "pâine si circ"?... CUM SA REZISTAM ISPITELOR Despre prigoana contemporana si mucenicia la care suntem chemati Vom sta lângă El, cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul, cu toată puterea noastră, şi aceasta cu preţul oricăror pedepse, cu moartea îndreptată asupra noastră de către toţi luptătorii contra lui Hristos din întreaga lume. Parintele Iustin Parvu

Am să vorbesc acum puţin despre prigoana contemporană. De obicei, cine pronunţă un astfel de cuvânt este luat în vizor şi i se pun diferite etichete. Voi începe cu prigoana contemporană în familie, când soţul este prigonit de soţie, sau tatăl este prigonit de copii, sau copilul este prigonit de tată. Ne-a spus Hristos că vor fi mari lupte în interiorul familiilor, lupte care se accentuează din zi în zi. În momentul în care durează nu o zi sau două, ci săptămâni, luni şi chiar ani, luptele acestea macină sufletul omenesc. Tinerii care sunt prigoniţi, aceşti tineri care merg la biserică, nu-şi dau seama că duc o cruce foarte importantă, nu-şi dau seama de valoarea muceniciei nesângeroase pe care o duc. Este plictisitor, la un moment dat, să te certe mama, tata sau chiar cu bunica – dacă nu este credincioasă. Şi totuşi, astfel de tineri ar trebui săşi dea seama că vor avea mare plată de la Hristos. Soţii care sunt prigoniţi de soţiile lor vor avea mare plată de la Hristos. Soţiile care, de multe ori, sunt prigonite şi fizic, nu numai în cuvinte, vor avea mare plată de la Dumnezeu. Unei femei i s-a arătat Maica Domnului şi-a acoperit-o cu Sfântul ei Acoperământ, pentru că bărbatul o bătea sistematic; la un moment dat, el a luat chiar şi toporul ca să o lovească. Şi femeia răbda şi se ruga, nu divorţa. Şi Maica Domnului i-a dat puţină plată în această viaţă şi o să-i dea mai mult, dacă o va ţine pe calea asta, a răbdării, până la sfârşitul vieţii. Asta în cazul în care Dumnezeu nu îi va uşura crucea. Cu toate astea, vedem în vieţile sfinţilor mucenici că nu toţi au primit moarte mucenicească. Cel mai clar exemplu îl oferă Sfânta Muceniţă Tecla care, deşi a suferit chinuri groaznice, în cele din urmă a murit de bătrâneţe şi a intrat în ceata mucenicilor. Tot aşa, această femeie despre care v-am povestit şi altele asemenea vor intra într-o ceată bineplăcută lui Dumnezeu, pentru că viaţa lor este toată o mucenicie. Şi mai delicată este mucenicia care are loc la şcoală, la facultate: pentru că sunteţi tineri, suntem tineri, şi tinereţea e o perioadă a bucuriei, o perioadă în care simţim că ne cresc aripi. În momentul în care nu ne mai cresc aripile, ne-am pierdut tinereţea. Este greu ca, fiind tânăr, să fii arătat cu degetul de ceilalţi: „A, aia-i fecioară, nu ştie să se bucure de viaţă!”, „A, ăla nu cunoaşte nimic din bucuriile tinereţii!”. Şi totuşi „ăla” nu ştie nimic pentru că vrea să fie al lui Hristos, „aia” e fecioară pentru că vrea să fie a lui Hristos. Am primit o întrebare la o conferinţă: „Se mai poate vorbi despre feciorie?”. Răspunsul e simplu: dacă se vorbeşte cu elan despre pierderea fecioriei, s-ar fi putut vorbi, cu ceva vreme în urmă, despre feciorie. Fecioria o au toţi atunci când se nasc. Deci fecioria nu este o legendă. La o conferinţă a cărei temă era fecioria şi viaţa în curăţie, un tânăr din sală i-a spus părintelui care vorbea: „Părinte, dar ce vorbiţi despre feciorie, că nu o mai păstrează nimeni în ziua de azi!”. Dar o fată din sală, emoţionată, a spus: „Ba nu! Ba nu!”.

Este clar că din ce în ce mai mulţi tineri vor iubi păcatul şi pentru creştini va fi din ce în ce mai greu să reziste pe calea virtuţii. Dar Hristos este Acelaşi. Trebuie să ne dăm seama că, aşa cum ispitele vin peste noi de-a valma, tot aşa vine şi harul lui Hristos, tot de-a valma, adică ne covârşeşte, dacă vrem să luptăm pentru Hristos. Eu mă gândesc de multe ori la pocăinţa de după pocăinţă. Ne place să citim în Vieţile Sfinţilor despre sfinţi care, după ce au făcut un anumit păcat, s-au spovedit şi de-atunci n-au mai căzut niciodată; dar trecem cu vederea faptul că au existat şi sfinţi sau cuvioşi care au păcătuit, s-au pocăit, au dus viaţă curată, şi iar au căzut, şi iar s-au pocăit. Mi se pare un lucru extraordinar! Mi-aş dori, chiar poate voi scrie vreodată despre a doua pocăinţă, despre a doua convertire. Pentru că nădejdea noastră este că, dacă vom cădea, Hristos ne va ridica, şi dacă ne vom pocăi, vom fi din nou ai Săi. Ce se întâmplă, însă? Unii cad, se spovedesc, se ridică, duhovnicul îi ţine de mână o zi, o săptămână, o lună, un an, doi, trei, cinci, până la momentul-cheie, în care vrăjmaşul îşi arată colţii cu putere. Sunt momentele cele mai grele din viaţă. Şi unii cad fără să vrea să se mai ridice. Trebuie să ne dăm seama că Hristos ne dă această şansă a pocăinţei, şi chiar dacă ne-am mai pocăit o dată, trebuie să înţelegem că, la avalanşa de patimi şi de păcate din ziua de astăzi, noi trebuie să avem avalanşa pocăinţei. Este minunat ca tinerii să rămână curaţi. Este minunat ca, dacă au căzut, să se ridice. Tot la rubrica prigoană contemporană intră prigoana suferită la serviciu, pe care o suferă părinţii voştri, rudele voastre – creştinii, în general – prigoană care este cât se poate de dură. De ce? Pentru că în lumea în care creşteţi, lumea aceasta murdară, sunt şefi ce pretind angajatelor să trăiască cu ei, sunt şefe ce pretind acelaşi lucru angajaţilor lor, dacă nu şi angajatelor, şi se fac tot felul de compromisuri. Iar în momentul în care vrei să fii creştin, poţi să-ţi pierzi pâinea, poţi să pierzi banul pe care-l aduci acasă; şi poate că dacă banul ţi-ar trebui numai pentru tine n-ar fi aşa greu să rămâi fără el, dar când rişti să pierzi banul pentru copilul tău care nu are ce să mănânce, lucrurile se complică. oamenii sunt slabi, oamenii cad, şi nu vreau să arăt pe absolut nimeni cu degetul. Nu ştiu eu ce e în mintea unor oameni care fac acest lucru, dar îmi dau seama că, pentru (cateva sute de mii sau avantaje la munca - n.r.), Îl pierd pe Hristos. (Pentru aceia repet cuvintele parintelui Nicolae Steinhardt "Aşa e cu Hristos.E pe viaţă şi pe moarte, nu-i de joacă, nu-i de şagă, nu-i cu jumătăţi de măsură, nu-i cu fofarlica, uite popa nu e popa, nu-i cu „să vezi că”, nu-i cu „ce putem face , cu „împrejurările m-au silit". - n.r.) Părintele Serafim Rose spunea următoarele: „Există o mare greşeală pe care o fac unii, creând o anumită tensiune între trupul, sufletul şi duhul lor. Duhovniceşte se împlinesc prin slujbe, dar trupului

nu ştiu să-i dea o activitate care să-i împlinească”. Părintele Serafim Rose spunea că în drumul către Hristos trebuie să învăţăm sufletul să devină sensibil. Noi nu trebuie să urcăm pe scara duhovnicească pentru o lună sau pentru trei luni sau pentru un an. Dacă ar trebui să fim duhovniceşti vreme de o săptămână, cred că toţi am fi sfinţi. Numai că Hristos vrea să sporim duhovniceşte până la sfârşitul vieţii, pentru că dacă am căzut înainte de sfârşitul vieţii, am pierdut tot – dacă am căzut şi n-am apucat să ne pocăim. Hristos nu vrea să fim doar anti-sectanţi, anti-păgâni, anti-patimi, anti-homosexualitate, anti-avort, să fim anti, anti! Nu! Hristos vrea să fim ai Săi, să-L cunoaştem, să-L iubim, să-i iubim pe Sfinţii Părinţi, să-i iubim pe sfinţi, să iubim învăţătura Bisericii, să iubim slujbele Bisericii, să iubim rugăciunea, să fim vii. Dacă nu iubim toate astea, putem fi apologeţi de nota zece, că nu ne-ajută la nimic! După ce-a apărut cartea mea despre New Age, duhovnicul mi-a zis: „Nu mai scrii sectologie! Ai nevoie să mai respiri puţin Ortodoxia şi pe urmă să mai scrii împotriva altora”. Pentru că, dacă tot dărâmăm idolii, până la urmă s-ar putea să nu rămână nimic în sufletul nostru şi să ne uscăm, să ne ofilim. Dreapta credintă nu este o filosofie interesantă care se poate adapta anumitor împrejurări. E un adevăr de neclintit care trebuie apărat cu orice pret. Si toti trebuie să fim pregătiti să ne apărăm la nevoie credinta. Sfântul Maxim Mărturisitorul nu a scris numai capete despre dragoste sau tâlcuiri la locurile mai dificile din Scriptură. A scris foarte mult împotriva ereticilor si de asta i s-au tăiat limba si mâna dreaptă. Ca să nu mai poată mărturisi dreapta credintă. Sfântul Teodor Studitul a însotit scrierile sale despre apărarea icoanelor cu o viată de mare sacrificiu. O dată a fost bătut atât de tare încât i se vedeau oasele goale, si a rămas scăldat în sângele său câteva zile, fără să doarmă sau să mănânce ceva. Si zece dintre ucenicii săi au fost muceniciti pentru că apărau icoanele. Teologia ortodoxă, cum arată arhimandritul athonit Vasilios în cartea sa Intrarea în Împărătie, este viată si nu filozofie. Cartea aceasta o recomand tuturor, fiind o carte care cu adevărat ne învată să pătrundem în Împărătia Cerurilor. Teologia Sfintilor nu e filozofie, nu se întelege doar cu mintea, ci se asimilează în propria fiintă, spune părintele. Teologia e viată. Teologia trebuie trăită personal, trebuie să ne sfintim, si nu să facem din teologie un simplu sistem filosofic. Si, ca să ne sfintim, e nevoie de jertfă. Crestinismul trebuie trăit cât mai deplin, în pofida greutătilor de tot felul. În ziua de azi, multi tineri care s-au apropiat mai serios de Biserică au neîntelegeri cu părintii, care, după patruzeci si cinci de ani de comunism ateu, nu si-au revenit deplin. Ce e de făcut când Dumnezeu ne-a poruncit să ascultăm de părinti, iar părintii se opun unei vieti crestine mai serioase? Ce e de făcut?

Renuntăm la Dumnezeu, sau la capriciile părintilor? Răspunsul îl dă Sfânta Mucenită Filofteia de la Arges, atât de dragă fetelor crestine. Faptul că ea mergea la biserică i se părea mamei ei vitrege pierdere de timp, iar postirile si rugăciunile erau motiv de mânie. Si fata era deseori bătută pentru aceasta. La numai 12 ani. Asta înseamnă dreaptă-credintă, să nu cedezi, să nu renunti la Hristos de frica pătimirilor. Ca să pricepem că tensiunile cu părintii depărtati de Biserică au fost întotdeauna aceleasi, să ne amintim de faptul că Sfânta Filofteia a primit mucenicia chiar de la tatăl ei. Vorbind despre mucenici, să nu ne gândim însă numai la ceva foarte departe în timp. A avut Biserica noastră, în secolul al IV-lea, 20.000 de mucenici care au fost arsi de vii în Nicomidia, în timpul prigoanei lui Maximian. Dar tot Biserica noastră a avut si la începutul secolului nostru o multime mare de mucenici în Rusia comunistă, în lagărul de la Oranki, unde erau monahi adunati din diferite mănăstiri din Rusia. Delegatia militară le-a acordat 24 de ore ca să se gândească dacă se leapădă de Hristos sau aleg moartea. Un episcop din lagăr a zis: " E prea mult până mâine. Vă dăm răspunsul în zece minute". Iubiti crestini, puneti-vă timp de câteva clipe alături de acei monahi. Vă dati seama ce clipe crâncene? De-o parte crucea, de cealaltă lepădarea. Episcopul le-a spus: "Fratilor, acum aveti ocazia să vă faceti mucenici". Oare noi cum am fi reactionat? Să fim sinceri cu noi când ne dăm un asemenea răspuns. Cum am fi reactionat, si cum reactionăm când trebuie să Îl mărturisim pe Hristos în viata de zi cu zi? Să ne gândim că am fi obligati să fim de acord cu drepturile omului care îsi doreste să trăiască mai rău decât animalele, si să aprobăm propaganda homosexuală. Sau căsătoriile între persoane de acelasi sex. Si, dacă nu am fi de acord, ne-am pierde serviciul, fiind considerati extremisti. Sau gânditi-vă că ar trebui să semnati pentru scoaterea religiei din scoli, pentru ca elevii să nu mai fie îndoctrinati cu idei crestine. În multe tări este interzisă predarea religiei în scoli. Sau gânditi-vă că ati ajunge într-o tară islamică în care mărturisirea lui Hristos poate aduce pedeapsa cu moartea. L-am mărturisi sau nu pe Hristos? Oare călugării de la Oranki cum au reactionat atunci la cele spuse de episcopul lor? Au strigat toti într-un glas: "Vrem să murim pentru Hristos". Si în scurt timp fost împuscati toti. Poate că vă gânditi că mărturisitorii nu mai fac minuni asa cum făceau mucenicii din vechime înaintea mortii. Dar viu este Domnul. După zeci de ani de la uciderea monahilor de la Oranki, Dumnezeu a rânduit să se deschidă groapa cu osemintele mucenicilor, si trupul sfântului ierarh, care fusese împuscat în cap, a fost găsit neputrezit. Moaste întregi. Să se mire necredinciosii si să se bucure crestinii! Asta este Ortodoxia: jertfă si sfintenie. Si noi, românii, avem de ce să ne mândrim. În temnitele comuniste am avut foarte multi mucenici, si sângele lor nu poate să nu rodească. Un exemplu ar fi schimonahul Daniil Sandu Tudor, autorul sensibilului

"Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnului". Preotii nostri mai importanti L-au mărturisit, aproape toti, pe Hristos si în închisoare: marele teolog Dumitru Stăniloae, părintele Benedict Ghius, cel care a diortosit Proloagele, părintele Toma Chiricută, unul dintre cei mai mari predicatori români, părintele Nicodim Măndită, a cărui viată de sfintenie este impresionantă. Avem si în viată atâtea biserici vii, care au crescut duhovniceste în temnită, părinti de care noi nu ne folosim cum trebuie: părintii Sofian Boghiu si Adrian Făgeteanu de la Mănăstirea Antim, părintele Constantin Voicescu de la Biserica Sapientei, părintele profesor Constantin Galeriu, părintele Arsenie Papacioc de la Techirghiol. Demnă a fost mărturisirea părintelui Gheorghe Calciu, pentru care seminaristii au făcut tot ce le-a stat în putintă să îl apere înainte ca securitatea să îl închidă. E nevoie si acum de tineri curajosi care să riste orice pentru a fi gata să apere adevărul. Tinerii care au strigat în '89 "Vom muri si vom fi liberi!" ne-au dat sansa de care trebuie să profităm pentru a trăi în libertatea religioasă. Pe care trebuie să o apărăm la nevoie. Gânditi-vă că sunt destule voci ortodoxe, chiar ierarhi, care ne previn că se pregăteste o nouă formă de prigoană crestină. Nu vor fi omorâti crestini. Nu. Ci va fi impusă o nouă mentalitate, mentalitatea păgână, încetul cu încetul. Si în perioada interbelică au fost multi teologi care au avertizat asupra pericolului comunismului si nu au fost luati în seamă. Să nu se întâmple asa si cu invazia păgânismului contemporan. Teologii să înteleagă că idolatria de astăzi trebuie să primească un răspuns pe măsură. Desi vremurile par a fi nepotrivite pentru mucenicie, de fapt nicio vreme nu este nepotrivita pentru o astfel de jertfa. Atata doar ca in vremea de astazi este nevoie - poate mai mult ca niciodata si de o forma de mucenicie nesangeroasa. Azi nu mai exista prigonitori care sa-ti ofere mari bunatati cerandu-ti sa te lepezi de Hristos. Azi diavolul lucreaza cu mai multa iscusinta, convingandu-i pe crestini sa se lepede de Hristos fara sa fie supusi la chinuri. Ii momeste prin satisfacerea tuturor dorintelor si poftelor, fie ele si impotriva firii. Ii momeste fagaduindu-le o eliberare din robia lui Hristos. Numai ca, promitandu-le libertatea, de fapt le-o fura. Ce fac oamenii care ajung in lanturile propriilor patimi si pofte? Se grabesc sa ii molipseasca si pe altii de boala de care ei insisi s-au molipsit: si astfel devin mici apologeti ai pacatului, dar aprigi dusmani ai invataturii lui Hristos. Atunci cand vreun parinte sau vreun crestin incearca sa-i aduca pe drumul cel bun, il prigonesc in fel si chip. Asa cum au fost prigoniti multi dintre sfintii Bisericii, asa cum au fost prigoniti si marturisitorii ultimei prigoane. As vrea sa le atrag atentia fratilor mei in Hristos ca fiecare dintre cei care va incerca sa le vorbeasca despre inaintemergatorii Antihristului sau despre sfarsitul lumii isi asuma o astfel de prigoana. Cuvantul meu este slab, este lipsit de putere, si nu ii deranjeaza pe cei care uneltesc impotriva Bisericii lui Hristos. Dar cei care marturisesc Ortodoxia cu putere vor fi batjocoriti in fel si chip de catre inteleptii lumii acesteia. Diavolul nu vrea ca Biserica sa nasca mucenici. Sau, daca ii naste, diavolul face

tot ce-i sta in putinta pentru ca oamenii sa nu inteleaga jertfa lor. Atunci cand vor incerca sa darame un marturisitor, slujitorii diavolului nu vor mai face greseala de a se lauda cu o noua victima din turma lui Hristos. Ci vor incerca sa o batjocoreasca in fel si chip, incercand sa-i convinga pe oameni ca persoana in cauza era de fapt biruita de cine stie ce pacate, ca facea parte din cine stie ce grupare sectanta sau schismatica, ca era un pericol pentru Biserica vremurilor noastre dominate de toleranta si de dorinta de unitate. Se va spune despre acest marturisitor ca este ultranationalist sau ca este dusman al neamului. Ca este eretic sau ca este iubitor de eretici. Ca este foarte pacatos sau ca este exagerat de rigorist, nefiind in stare sa inteleaga neputintele celorlalti. Acuzele vor fi foarte variate, si vor fi alese astfel incat sa aiba efectul maxim. Presa si mass-media le vor trambita cu dezinvoltura. Chipurile, spre binele oamenilor. Si ce vor face oare noii marturisitori? Multi dintre ei, prigoniti in fel si chip, agonisindu-si ocara unora dintre fratii lor ortodocsi pentru care se roaga cu zdrobire de inima, vor parasi aceasta lume cu sufletul indurerat pentru ca marturia lor a fost trecuta cu vederea. Dar, ajunsi in ceruri, vor vedea ca jertfa lor a dat roade. Vor vedea ca patimirea lor nu a ramas fara ecou. Altii, din randuiala lui Dumnezeu, vor reusi sa arunce samanta cea buna in inimile insetate de adevar. Si oricat de iscusite ar fi cursele vrajmasilor, nu vor reusi sa ii convinga pe cei intariti in credinta sa treaca cu vederea marturia cea buna, As fi preferat de o mie de ori sa scriu o carte despre lucrurile frumoase care vor veni. Mi-ar fi placut mult mai mult sa scriu despre raspandirea Ortodoxiei si despre sfarsitul ereziilor. Numai ca, din pacate, vremurile care se apropie vor fi ale apostaziei si nu ale adevarului. Cu toate acestea, ''cine va rabda pana la sfarsit acela se va mantui''(Matei 24, 13). Să nu lăsăm să ne fie răpiti credinciosii de mentalitatea păgână. Să Îl apărăm pe Hristos! Să îi urmăm pe sfinti, care au scris teologie prin nevointele lor! Dreapta-credinţă, orto-praxia, rugăciunea, dobândirea aşa numitului cuget al Bisericii Este greu pentru oamenii care fac primii paşi în viaţa duhovnicească să facă diferenţa între teologia adevărată, izvorâtă din sfinţenie, şi teologia cosmetizată, izvorâtă din înţelepciunea lumească. Ar trebui totuşi să menţionăm patru din criteriile după care credincioşii pot face deosebirea dintre adevăraţii teologi şi ceilalţi. Un criteriu este dreapta-credinţă, mai exact fidelitatea faţă de predania Bisericii. Nici un dascăl care contrazice învăţăturile dogmatice ale Sfintelor Sinoade Ecumenice sau predania Sfinţilor Părinţi nu se poate numi teolog. Totuşi, acest criteriu nu este destul de restrictiv. Există filosofi care, dându-se teologi, prezintă învăţături în probleme în care glasul Părinţilor nu s-a făcut auzit. „Ce au spus Sfinţii Părinţi despre transplantul de inimă? Dar despre extratereştri? Nu au spus nimic, lăsându-ne nouă onoarea de a studia astfel de probleme…”, spun aceşti ne-teologi, şi propovăduiesc învăţături greşite. (Nu vorbim aici despre teologii care au susţinut idei eretice, dar dăm două exemple:

Berdiaev, care a susţinut idei new-age-iste, este considerat teolog. Sau: chiar dacă părintele Serghei Bulgakov a fost condamnat de Biserica Rusă pentru erezia sofiologică, cărţile lui au mare succes; şi asta în timp ce cărţile unor sfinţi precum Teofan Zăvorâtul sunt ignorate de către intelectualii care cochetează cu Ortodoxia…) Un al doilea criteriu este orto-praxia, dreapta făptuire care trebuie să însoţească dreapta-credinţă. Când un teolog nu trăieşte cum învaţă, este un fals teolog. Se spune despre anumiţi filosofi ai secolului XX că sunt mari teologi. Dar fără ca vieţile lor să fie vieţi de nevoinţă, de răstignire. Mai degrabă sunt vieţi comode, în care balanţa cumpătării sa înclinat în defavoarea nevoinţei. Nefiind vieţi de sfinţenie, luminarea cu care ar fi trebuit să îi acopere Duhul Sfânt este substituită de figuri de stil şi de artificii intelectuale. Câţi dintre teologii de astăzi se nevoiesc precum părintele Justin Popovici? „El era la mănăstire, îi era uşor să facă sute de metanii.” Este adevărat că unui monah îi este mai uşor să facă sute de metanii, dar unii dintre teologii de astăzi preferă să scrie doar despre rolul binefăcător al metaniilor sau al altor forme de nevoinţă şi nu mai au timp să pună în practică cele scrise. Un alt criteriu este rugăciunea: mulţi teologi scriu despre rugăciune, şi chiar despre rugăciunea lui Iisus, fără ca ei înşişi să se roage. Este ciudat faptul că unii părinţi au scris despre Filocalii şi despre viaţa isihastă, dar totuşi nu se pricep să îşi călăuzească ucenicii pe calea practicării rugăciunii lui Iisus. Acest fapt este o dovadă în plus că secularizarea face ravagii… Un alt criteriu este dobândirea aşa numitului cuget al Bisericii. Degeaba cunoaşte cineva pe dinafară citate întregi din Sfinţii Părinţi dacă nu ştie cum trebuie folosite. Sunt unii care, extrem de zeloşi pentru apărarea Bisericii, sar tot timpul la ceartă cu toţi sectanţii pe care îi întâlnesc la colţ de stradă. Sau, prinşi de un duh sectar, tot flutură în vânt profeţiile sfinţilor despre venirea Antihristului. În acelaşi timp sunt alţii care spun: „Să nu fim atât de aspri cu ereticii, că doar sunt sinceri în căutările lor, şi Dumnezeu îi va lumina… Nu mai suntem pe vremea Sfinţilor Părinţi”. Şi, deşi lumea cade în prăpastia apostaziei, stau liniştiţi, spunând că nu contează când va fi sfârşitul lumii şi că nu trebuie să ne gândim la aşa ceva. Nici unii, nici ceilalţi nu au dobândit cugetul Bisericii. Când cineva îl consideră pe Sfântul Siluan singurul model de sfinţenie şi nu este de acord cu duhul mărturisitor al Sfântului Nicolae Velimirovici, nu are cugetul Bisericii. Când cineva vorbeşte numai de Sfântul Marcu Eugenicu, dar trece cu vederea blândeţea Sfântului Siluan, nu are cugetul Bisericii. Nimeni dintre cei care îşi aleg un singur segment din predania ortodoxă, şi fac abstracţie de celelalte, nu are acest cuget al Bisericii. Pentru că Duhul Sfânt nu vine peste oamenii pătimaşi. Nu vine decât peste cei care se leapădă de ei înşişi pentru aL dobândi pe Hristos. Şi aceştia au evlavie şi la Sfântul Siluan Athonitul, dar şi la Sfântul Nicolae Velimirovici sau la Sfântul Marcu Eugenicu.

Credincioşii trebuie să fie conştienţi de faptul că nu este ucenicul mai presus de învăţătorul său, nici sluga mai presus de stăpânul său (Matei 10, 24). Dacă ne vom alege ca învăţători părinţi care sunt urmaşi ai sfinţilor şi icoane de sfinţenie, ne aflăm pe drumul cel bun. Dacă ne vom alege ca învăţători filosofi care spun lucruri interesante, originale, dar care nu se potrivesc cu adevărata teologie, mergem pe drumul spre prăpastie. Şi riscul va fi cu atât mai mare în vremurile de pe urmă, când Antihristul va încerca să se prezinte pe sine ca ales al lui Dumnezeu. Şi falşii teologi se vor lăsa cuprinşi de fascinaţie, şi i se vor închina. Aşa cum, la venirea comuniştilor, unii teologi au găsit de cuviinţă să aducă osanale partidului, liderilor de partid şi filosofiei prin care se încerca aducerea raiului pe pământ, prin bunăstarea oferită tuturor proletarilor. Părintele Justin Popovici este cunoscut şi prin atitudinea de mustrător neobosit al unor astfel de dascăli mincinoşi. Atât prin scrisul cât şi prin cuvântul său ferm, el i-a vădit ca slujitori ai întunericului… El ne învaţă, prin întreaga sa viaţă, că iubitorii de adevăr nu trebuie să tacă. El ne învaţă, aşa cum a făcut-o şi dascălul său, că adevărul trebuie mărturisit cu orice preţ. Curatia si spovedania: Calea sfinteniei „Cum o să rezistăm când o să vină sfârşitul?”. Şi părintele Porfirie a dat un răspuns simplu, la obiect; vă rog să îl ţineţi minte: „Dacă ne vom spovedi, vom rezista”. Căzuse un anumit preot într-un păcat, şi l-am întrebat pe părintele meu: „Totuşi, cum de-a putut să cadă părintele acesta aşa?” Nu-l judecam, ci, pur şi simplu, voiam să-i găsesc circumstanţe atenuante. Şi părintele mi-a zis: „Ştii de ce cad unii dintre slujitorii altarului? Pentru că nu se spovedesc decât foarte rar”. Dacă până şi unii dintre clerici vor fi biruiţi, în cele din urmă, la venirea Antihristului, mai ales pentru că nu au înţeles folosul spovedaniei, care îi ajută, îi înnoieşte duhovniceşte, cu atât mai mult or să cadă cei care n-au fost învăţaţi să se spovedească, şi merg la fabrica de spovedanii de Paşti şi de Crăciun; acolo e coadă de cel puţin o sută de oameni, spovedania durează două minute, că dacă-ai spovedit mai mult de câteva minute, deja încep să murmure cei care s-au plictisit, aşteptând la rând. Şi tu, cu sufletul curăţit după spovedania de două minute, iei poate dezlegare, te împărtăşeşti şi eşti foarte mândru că te-ai unit cu Hristos, după care, la prima luptă cu vrăjmaşul, cazi. Deci, dacă ne vom spovedi des - şi cei care primesc dezlegarea se împărtăşesc - şi ne vom împărtăşi, vom rezista. Trebuie să înţelegem că nu există altă şansă de supravieţuire decât calea nevoinţei, calea sfinţeniei. Astăzi, când cineva se găseşte să vorbească despre sfinţenie,

pare destul de ciudat. Avem o deformaţie profesională, ne apasă cuvântul ăsta, ne doare, ne mănâncă, nu ne place cuvântul „sfinţenie”. Vrem să vorbim despre lucruri frumoase, dar pe cel care ne vorbeşte despre sfinţenie îl considerăm ciudat, anormal. Şi de fapt nu înţelegem că Ortodoxia fără sfinţenie nu este Ortodoxie. În măsura în care creştinul duce lupta cea bună, se spovedeşte şi se împărtăşeşte, este sfânt. Precum ştiţi, în perioada de început a Bisericii, creştinii erau numiţi sfinţi: „Sfintele, sfinţilor…”, zice preotul la Liturghie, adică Sfintele Taine se dau celor care duc lupta cea bună. Ar trebui să ne dăm seama de marea responsabilitate pe care o avem faţă de cei de aproape ai noştri. În momentul în care ne-am dat seama de gravitatea războiului pe care-l duce vrăjmaşul pentru a distruge sufletele oamenilor, trebuie să ne apese, trebuie să ne doară pentru cei de lângă noi care nu sunt în biserică sau care sunt în biserică numai cu un picior.

SEMNELE VREMURILOR: PROROCII
Motto: ”Astfel vor fi cei de pe urmă întâi şi cei dintâi pe urmă, că mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi.” Matei 20, 16 ”Căci se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi. ” Matei 24, 24 ”Ci chiar daca noi sau Inger din Cer va va binevesti altceva afara de ceea ce v-am binevestit noi sa fie anatema!“(Galateni 1, 8 ). “Cel ce nu-l iubeste pe Domnul nostru Iisus Hristos, sa fie anathema. Maranatha! (Domnul vine)” (1 Corinteni 16, 22). Sfantul Apostol Pavel “Nu ai invatat ca in vremuri de restriste fiecare crestin este raspunzator pentru intreaga crestinatate? Ca fiecare madular al Bisericii Ortodoxe este raspunzator pentru intreaga Biserica? Si ca astazi Biserica are dusmani si este prigonita si dinlauntru si dinafara?” Sfantul Ioan Maximovici ”Aşa e cu Hristos. E pe viaţă şi pe moarte, nu-i de joacă, nu-i de şagă, nu-i cu jumătăţi de măsură, nu-i cu fofarlica, uite popa nu e popa, nu-i cu „să vezi că”, nu-i cu „ce putem face , cu „împrejurările m-au silit “…”

Parintele Nicolae Steinhardt ”Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî pe voi şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru Mine. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri.” Matei 5, 11-12 Caderea celor mai multi ierarhi in apostazie Bisericile vor fi deschise, dar creştinul ortodox (trăitor, viu cu sufletul) nu va putea intra în ele să se roage, căci în ele nu se va mai aduce jertfa fără de sânge a lui Iisus Hristos. În ele va fi toată „adunarea satanică”. Vine timpul, si nu e departe, cand foarte multe biserici si manastiri se vor deschide in slujba Domnului si se vor repara, le vor reface nu numai pe dinauntru, ci si pe dinafara. vor auri si acoperisurile atat ale bisericilor, cat si ale clopotnitelor, dar preotimea nu va mai lucra la sufletul credinciosilor, ci numai la caramizile lui Faraon. Preotul nu va mai face si misiune. Cand vor termina lucrarile nu se vor putea bucura de slujbe duhovnicesti in ele, ca va veni vremea imparatiei lui antihrist si el va fi pus imparat. Rugati-va ca Bunul Dumnezeu sa mai lungeasca acest timp, ca sa ne putem intari in credinta, caci vremuri groaznice ne asteapta. Luati aminte la ce va spun, caci totul se pregateste cu foarte mare viclenie. Toate bisericile si manstirile vor fi intr-o bunastare imensa, pline de bogatii, ca niciodata, dar (atunci cand se va inscauna Antihrist) sa nu mergeti in ele. “Părintele tot timpul ne repeta că sufletele merg în iad aşa cum merg oamenii duminica de la biserică la chefuri, iar în rai precum oamenii merg la biserică în zilele de lucru. Spunând aceste lucruri, Părintele plângea amarnic, gândindu-se la sufletele ce se pierd: – Vai, cât de mulţi sunt în focurile iadului, şi toţi stau precum peştişorii puşi la saramură în butoaie. Măicuţele încercau să-l liniştească, dar el le zicea printre lacrimi: – Voi nu-i puteţi vedea, căci dacă i-aţi vedea, vi s-ar rupe sufletul de durere”. Mulţi duhovnici şi slujitori ai Bisericii îşi vor pierde sufletul în vremea antihristului! “Părintele interzicea foarte sever tuturor călugărilor, diaconilor şi preoţilor să-şi tundă părul şi bărbile, zicând că mare e ruşinea pentru arhierei să fie tunşi şi bărbieriţi, încă spunea despre slujitorii bisericii: <<Sunt Apostoli, dar sunt şi Iude, doar feţele şi le-au schimbat, iar vremurile şi vicleniile sunt aceleaşi“. Părintele Lavrentie se supăra foarte tare pe cei ce binecuvântau vreo schimbare în rânduiala bisericească: în cărţi, slujbe de priveghere, botezuri, Sfinte Liturghii sau slujbe de înmormântare. De asemenea era foarte nemulţumit de cei care scurtau slujbele duhovniceşti. Părintele

spunea că a fost mult mai greu ca acestea să fie scrise decât să fie citite şi cântate. Era foarte nemulţumit că nu se citea Psaltirea, dar strigau <<Slavă!>> fără frică de Dumnezeu, iar la Sfânta Liturghie întrerupeau rugăciunea ce se citeşte înaintea Sfintei Împărtăşanii deschizând porţile împărăteşti iar cel ce citea neterminând rugăciunea spunea <<Amin!>>, iar preotul spunea <<Cu frică de Dumnezeu… >>. <<Este oare aici frică de Dumnezeu? Aici este neglijenţă, aici nu numai că nu se respectă legea ci este vorba de superficialitate şi înfruntare a bunului Dumnezeu. Asemenea slujitori ai Bisericii nici ei nu se salvează şi nici pe alţii nu-i lasă să se mântuiască>>. Şi mai spunea Părintele, că în locul acestor preoţi nedemni şi cârtitori ai rânduielilor bisericeşti, slujesc Îngerii, împreună slujitori cu ei, şi completează ceea ce ei (preoţii) nu îndeplinesc. Arhiereii şi slujitorii Bisericii, cărora le place să scurteze rânduiala bisericească, vor merge în focul cel veşnic, iar acei credincioşi ce au stat la aceste slujbe se vor mântui doar prin rugăciune, post şi milostenie. Din cauza acestor slujitori, poporul nu vine la Sfânta Biserică. Amar, amar şi jale pentru aceşti cârtitori, căci focul cel veşnic şi întunericul fără de sfârşit îi aşteaptă”. “Cuviosul spunea ca preotii vor scurta slujbele: la inceput Psaltirea, iar apoi Ceasurile. Domnul nu va rabda si ne va pedepsi. De frica multi vor chema numele Domnului si se vor mantui prin credinta“. «Tare îmi este milă de tinerii preoţi fără experienţă, pentru că nu au destulă înţelepciune şi curaj ca să întrebe. Stau la ei pomelnicele aruncate pe geam şi peste tot prin toată chilia şi toate pomelnicele pe care nu le citesc aici, la Sfânta Proscomidie, le vor duce în spate în viaţa cealaltă (viitoare) şi va fi foarte grea povara lor. (Ei, fiind fără experienţă, scot părticele, iar pomelnicele stau aruncate peste tot). Dacă ar şti ei ce îi aşteaptă, atunci ar aduna toate pomelnicele aruncate şi necitite, le-ar pune cu grijă unul peste altul, şi cu frică, făcând semnul Sfintei Cruci peste ele, ar spune: „Pomeneşte, Doamne, pe toţi cei trecuţi în aceste pomelnice nepomenite de mine la rugăciune pentru slăbiciunea omenească”. Şi atunci ei n-ar mai răspunde înaintea lui Dumnezeu pentru marea dragoste pe care o are Mântuitorul pentru noi.» Aşa spunea bunul nostru Părinte şi i se umpleau ochii de lacrimi amare“. “Vladica Boris avea obiceiul sa scurteze slujbele. Lucrul acesta s-a intamplat de nenumarate ori. La o astfel de slujba, parintele s-a necajit, a dat deoparte cartile de slujba si a spus: <<De ce s-a scris tipicul si dupa el cartile?>> Apoi a continuat cu asprime: <<Un astfel de vladica nu va ramane aici mai mult de doi ani si jumatate>>. Parintele Lavrentie se intrista, de asemenea, cand nu se citeau toate catismele: <<Mai bine sa inceteze lumina soarelui, decat sa nu se citeasca catismele>>. Vladica Boris nu il respecta pe staret si adesea ii facea impotriva. Odata, in timpul unei discutii s-a comportat fara respect fata de dansul si chiar a fluierat, aratand ca va proceda asa cum doreste. Cand a

iesit, parintele a spus, in auzul tuturor surorilor, ca peste doua-trei zile va fi mare zarva in casa episcopului. Intr-adevar, peste trei zile, nepotul sau, un tanar pe care il intretinea episcopul, s-a sinucis. Aceasta intamplare l-a smerit pe vladica, care s-a adresat staretului, in marea sa amaraciune, pentru a-l ajuta cu rugaciunile lui. Staretul l-a primit cu caldura si dragoste si a rugat surorile sa faca rugaciuni pentru vladica“. “Au venit la parintele maica dirijoare si alte surori si vorbeau rasfoind calendarul bisericesc: ‘Parinte, priviti cati arhierei sunt!‘. Dar parintele a privit si a spus: ‘Eu vad doar patru si va mai fi si al cincilea‘. Oftand din greu, a inceput sa ne spuna, stergandu-si lacrimile: ‘Va veni timpul cand si preotimea va fi atrasa de bogatia lumeasca, desarta. Vor avea masini, vile, vor vizita statiunile climaterice si rugaciunea lui Iisus li se va lua. Chiar vor uita de aceasta. Apoi nu vor mai merge pe calea care trebuie sa mearga, iar oamenii slabi de fire vor merge dupa ei. Dar voi sa fiti intelepti si cuminti. Cuvintele lor frumoase sa le ascultati, dar sa nu urmati faptele lor. Eu va spun si va compatimesc ca veti cumpara case mari si frumoase din manastire. Nu va va ajunge timpul pentru rugaciune si doar ati facut fagaduinte calugaresti! In ultimele timpuri oamenii nu se vor mantui cu truda, ci cu intelepciune! Intelepciunea va fi in randul celor dintai. Primii vor fi ca luminatorii, iar ultimii ca soarele’.” Sfantul Lavrentie al Cernicovului “Cei care ar trebui sa fie stalpi ai Sfintei Ortodoxii – inalti ierarhi incluzand si ocarmuitorii anumitor Biserici locale – se departeaza de la adevarul Sfintei Ortodoxii.” Arhiepiscopul Averchie (Tausev) “Părintele spunea că vremea este aproape. ‘O să înceapă mare învălmăşeală în Biserică, eu n-o s-o prind, dar voi o s-o prindeţi‘. Mai spunea că e aproape timpul cînd cărţile ortodoxe vor fi nesemnate şi se vor răspîndi din mînă în mînă. Atunci vor propovădui femeile, ca pe vremea sfinţilor apostoli, deoarece preoţii nu o vor putea face. Dreapta credinţa va fi păstrată prin epistole răspîndite printre credincioşi, deoarece partea oficială a Bisericii nu va mai propovădui adevărul. Cu toate acestea, părintele spunea să mergem aşa înainte, fără să ne rupem de episcopi“. Cuviosul Selafiil cel orb de la Noul Neamt O Biserică care răstigneşte în loc să se răstignească, care trăieşte în slavă lumească în loc de slava Crucii, o Biserică care cade în faţa celor trei ispite ale lui Hristos în pustie, în loc să le biruiască, este o Biserică secularizată. O asemenea Biserică este menită să se acomodeze la o societate căzută şi să rămână în această stare căzută; răspândeşte dezamăgire şi disperare printre cei care caută ceva mai profund şi mai substanţial. Mitropolit Hierotheos Vlachos Fariseii si fratii mincinosi Poruncile Vechiului Testament, date de Dumnezeu prin Moise pe muntele Sinai,

priveau păcatele grosolane – iar aceste porunci cer de la noi cea mai înaltă desăvârşire. Dar cui vorbesc eu despre cea mai înaltă desăvârşire? Oare nu sunt şi printre ascultătorii de acum oameni ce nu cunosc nici alfabetul creştinismului, care nu au făcut nici primul pas pe calea virtuţii? Cum se poartă unii în biserică? Se împing, se ocărăsc, se înjură, se osândesc, clevetesc. De ce mai merg aceştia la biserică? De ce spurcă locaşul sfânt cu prezenţa lor? De ce smintesc inimile curate ale celor pentru care o asemenea profanare e de neîndurat? Sfantul Luca al Crimeii Pericolul vine de la fratii cei mincinosi, care sunt dusmani ascunsi cu atat mai periculosi, cu cat cred ca ei sunt frati curati. Predica si ei ortodoxia, dar oarecum schimbata si prefacuta dupa placul lumii acesteia si al stapanitorului acestei lumi. Predica lor e ca o hrana prielnica care a inceput sa se strice si in loc sa hraneasca, otraveste pe cei care o mananca. Sf. Ioan Iacob Hozevitul Intreaga trairea din zilele noastre, la nivelul ei public, este o pregatire pentru venirea lui Antihrist: "toate lucrurile care se intampla in zilele noastre - la cel mai inalt nivel in religie, guvernamant si in viata publica- nu sunt altceva decat o lucrare intensa a slujitorilor lui Antihrist pentru pregatirea si instaurarea imparatiei sale", iar aceasta lucrare este infaptuita tot atat de mult de catre "crestini", ca si de catre necrestini. "Toti cei care in aceste zile ravnesc sa nu-si piarda credinta in Mantuitorul Hristos trebuie sa se pazeasca si sa stea impotriva oricarei doriri a lucrurilor materialnice si pamantesti si impotriva amagirii care vine prin bunurile lumesti. Este peste masura de primejdios sa se invoiasca cineva cu orice dorinta de a-si face o cariera, de a-si fauri un nume, de a dobandi stapanire si trecere inaintea oamenilor, de a-si agonisi bogatii, de a se inconjura de lux si confort". Parintele Serafim Rose Desi (in vremurile din urma) numele de crestin va fi auzit pretutindeni si peste tot vor fi biserici si slujbe, toate acestea nu vor fi decat parelnicie, caci intru acestea sa va salaslui o adevarata apostazie. Sfantul Teofan Zavoratul Vietuirea dupa Dumnezeu va deveni foarte anevoioasa, din pricina apostaziei generale. Multimea apostatilor, intitulandu-se si prezentandu-se in aparenta drept crestini (!), ii vor prigoni cu atat mai lesne pe veritabilii crestini. Apostatii, inmultindu-se, vor impresura pe adevaratii crestini cu nenumarate intrigi, vor pune nenumarate piedici in calea bunelor intentii de mantuire si slujire a Domnului, dupa cum arata Sfantul Tihon din Zadonsk. Ei vor lupta impotriva robilor lui Dumnezeu, recurgand la forta autoritatilor de stat,prin represalii si denunturi, prin diverse uneltiri, amagiri si prigoana feroce. Sfantul Ignatie Briancianinov

Mai inainte ereticii isi marturiseau ratacirea lor pe fata; acum insa este plina Biserica de eretici ascunsi. Oamenii s-au lepadat de adevar, si neadevarul le incanta urechile. Se graieste ceva care desfata urechile? Toti oamenii asculta cu placere. Se graieste ceva folositor sufletului? Toti se indeparteaza. Cei mai multi oameni s-au lepadat de invataturile cele drepte; este ales raul mai mult decat binele. aceasta este deci "lepadarea de credinta" (II Tes. 2,3). Trebuie asteptat dusmanul (Antihristul), in parte a si inceput de pe acum sa trimita pe inaintemergatorii lui, ca sa vina pregatit la vanatoare. Ai grija de tine, omule, si intareste-ti sufletul! Biserica iti arata acum, inaintea Dumnezeului celui viu (I Tim. 6,13), si te invata mai dinainte cele cu privire la Antihrist, inainte de venirea lui. Nu stim daca vine in timpul vietii tale si nici nu stim daca vine dupa trecerea ta din aceasta viata. Este bine insa ca tu sa cunosti semnele venirii lui si sa intaresti mai dinainte. Sfantul Chiril al Ierusalimului Multa grija il intuneca pe om si el se face nesimtitor si se face gatire spre pierzare la antihrist. Iar lucrarea acestuia este multa grija a celor desarte, materia lucrurilor lumii si castigarea metalurilor pamantului. Aceasta este capul rautatilor, povatuirea pierzarii si stricarea mantuirii. (...) Dumnezeu S-a milostivit cu facerea chivotului ca sa se pocaiasca, dar ei s-au dat spre cele trupesti si asa, nesimtirea lor a adus potopul. Tot astfel si astazi, s-au dat la multa castigare si grija vietii, a indulcirii, a rapirii, a vanzarii, a minciunii, a desfranarii, a lenevirii la cele bune, a invartosarii inimii, a pomenirii de rau, a vrajbei, a iubirii de avere, a iubirii de argint. Precum cei iubitori de avutii inviesteresc in vasul lor rapitor, asa si la venirea lui antihrist. Fiindca mai inainte se vor intuneca mintile oamenilor cu nesimtirea intunericului si se vor intuneca oamenii de patimi, dupa cum zice Sfantul Apostol Pavel: Pentru ca n-au primit adevarul Evangheliei, dand cinstea si intaietatea patimilor, i-a dat pe dansii Dumnezeu duhului inselaciunii, ca sa se plineasca intru dansii faradelegea (...) Atunci, pe cat vor pacatui, vor socoti ca-si lucreaza mantuirea. Atunci o sa se defaime Sfanta Evanghelie si Biserica lui Hristos si o sa fie multa lipsa in lume, semne si aratari de la Dumnezeu in mijlocul lipsirii si o foame indoita: gandita si simtita. Simtita, pentru ca se va inchide cerul ca in zilele lui Ilie, din pricina faradelegilor oamenilor, si nu va da ploaie; vor fi oamenii flamanzi si de cuvantul lui Dumnezeu, pentru ca nu se va mai gasi nici un drept cu fapte bune care sa-i invete cuvantul mantuirii. Se va ridica binecuvantarea lui Dumnezeu de la mancare si de la bautura, pentru ca, pe cat vor manca mai mult, pe atat mai mult vor flamanzi. (...) Si se va ridica harul lui Dumnezeu de la oameni, precum Scriptura zice: Nu va locui Duhul lui Dumnezeu in oamenii acestia, fiindca sunt numai trupuri... Sfantul Nil Athonitul "Crestinii care traiesc fara frica de Dumnezeu, care nu fac adevarata pocainta si sunt lipsiti de roade aduc ei, oare, jertfa lui Dumnezeu?". Nicidecum. "Dar multi dintre ei zidesc biserici, imbraca evangheliile in aur si argint, cos vesminte pentru biserica, aduc lumanari si tamaie". Cu nimic nu le folosesc acestea, fiindca ei raman neindreptati si nepocaiti, fiindca lui Dumnezeu , deoarece este duh (v. Ioan 4, 24), nu ii bineplacem decat prin jertfa duhovniceasca, adica prin supunerea voii noastre fata de voia Lui si prin celelalte roade ale credintei. Iar ei, desi fac faptele aratate mai sus, nu vor sa-i aduca lui Dumnezeu jertfa ascultarii, fara de care nimic nu Ii place lui Dumnezeu. "Dar multi merg la biserica ca sa se roage, sa Il slaveasca, sa Ii cante si sa Ii multumeasca lui Dumnezeu!".

Nici asta nu le foloseste, fiindca ei cu gura canta si multumesc lui Dumnezeu, insa cu inima stau departe de El, precum spune Dumnezeu despre ei: se apropie de Mine poporul acesta cu gurile lor si cu buzele lor Ma cinstesc, dar inima lor departe sta de Mine (Matei 15, 8) - si prin viata lor cea nelegiuita necinstesc si hulesc numele lui Dumnezeu. "Si atunci se afla intr-o stare primejdioasa?". Cu adevarat primejdioasa, fiindca sunt supusi osandei vesnice dimpreuna cu inchinatorii la idoli, cu care deopotriva se afla in ratacire si nu-L cinstesc pe singurul Dumnezeu, ci isi jertfesc vointa si sufletul pacatului si prin pacat diavolului - daca nu se vor intoarce fara fatarnicie si nu se vor pocai. "Si ei cred in Dumnezeu?". Nicidecum, caci credinta adevarata face roade bune si de lucrurile rele se departeaza - iar ei Il marturisesc pe Dumnezeu, insa cu inima si cu faptele se leapada de El, precum invata Apostolul (Tit 1, 14). Sfantul Tihon din Zadonsk Satana face ultimul asalt si in acesti ani in care ne gasim, mare necaz si stramtorare vor veni in lume. Asadar, mare manie are sa vina. Multe rautati se intampla in lume, indeosebi doua: desfraul si avortul. Vai si amar de vietuitoriii acestei lumi! Cata intristare va sa vina peste oameni, daca stapanitorii lor sunt slujitori si robi ai antihristului! Pentru ca aceia care au fost inrolati de Stapanul Imparatiei Cerurilor sa lupte, s-au molesit. si nu numai ca au slabit, ci s-au adancit in somnul greu al trandaviei si al nepasarii. vremea sa va treziti din somn. Sculati-va, aruncati departe somnul nepasarii, ca sa nu va gaseasca vrajmasul dormind si sa va omoare. Treziti-va, caci ne indreptam spre sfarsit, spre moarte, pentru ca ziua celei de-a doua veniri a Domnului se apropie. Treziti-va ca sa luptati in putinul timp care v-a mai ramas, caci "vine ceasul cand nimeni nu va mai putea lucra".. Fericitul Filotei Zervakos Uneltele lui Antihrist Necazurile si ispitele de astazi, in aparenta slabe si mai putin virulente, urmaresc asemenea necazurilor si napastelor puternice din vechime, sa-l indeparteze pe om de Hristos, sa distruga crestinismul adevarat de pe pamant, lasandu-i doar o pojghita subtire pentru o foarte comoda amagire. Vom vedea ca ispitirile usoare, gandite insa si executate cu viclenie infernala de Satana, actioneaza cu mult mai mare succes decat ispitirile grele, vadite si directe. Sfantul Ignatie Briancianinov "Intr-un asemenea veac - scrie Arhiepiscopul Averchie Tausev - pentru a fi un adevarat crestin ortodox, gata de a-si pastra credinta in Mantuitorul Hristos chiar si in fata mortii, este mult mai greu in zilele noastre decat in primele secole ale crestinismului" Prigonirea crestinilor din zilele noastre este mult mai bine disimulata. "Sub haina unei imparatii inselatoare, care arata minunat si ii duce pe multi in ratacire, se arata, de fapt, o prigoana ascunsa impotriva crestinismului... Aceasta prigoana este mult mai primejdioasa si mai infricosatoare decat prigoana fatisa, caci ameninta cu adevarat sa dea cu totul pierzarii sufletele - ceea ce inseamna moarte duhovniceasca". Ispita belsugului si a confortului indeparteaza sufletul de la Dumnezeu, "slujitorii lui Antihrist sa straduie mai mult decat orice sa Il scoata pe Dumnezeu din viata oamenilor, astfel incat acestia,

multumiti cu belsugul material, sa nu simta in nici un fel nevoia de a se intoarce la Dumnezeu, sa nu-si mai aduca aminte de El, ca sa poata trai ca si cum Acesta nu ar exista defel. Asadar, intreaga randuiala a vietii din zilele noastre, in asa numitele "tari libere", unde nu este o prigoana fatisa impotriva credintei este o primejdie si mai mare pentru sufletul unui crestin (decat o prigoana la aratare) caci il leaga cu desavarsire de pamant si-l face sa uite de Rai. Intreaga "cultura" contemporana, indreptata numai catre cunostinte cu desavarsire lumesti si intreg vartejul nebunesc al vietii legate de aceasta "cultura" il tin pe om intr-o stare neincetata de sterpiciune si de tulburare, care nu lasa nimanui putinta de a-si cerceta, doar putin mai adanc sufletul, in acest fel stingandu-se, incetul cu incetul, viata duhovniceasca". Intreaga trairea din zilele noastre, la nivelul ei public, este o pregatire pentru venirea lui Antihrist: "toate lucrurile care se intampla in zilele noastre - la cel mai inalt nivel in religie, guvernamant si in viata publica- nu sunt altceva decat o lucrare intensa a slujitorilor lui Antihrist pentru pregatirea si instaurarea imparatiei sale", iar aceasta lucrare este infaptuita tot atat de mult de catre "crestini", ca si de catre necrestini. Parintele Serafim Rose TELEVIZORUL Antihrist va cunoaşte toate vicleniile diavoleşti şi va face false minuni. Pe el îl va asculta şi îl va vedea, în acelaşi timp, întreaga lume. Sfântul lui Dumnezeu, mărturiseau arhiepiscopul Simon, arhiepiscopul Teodosie, episcopul Iacob şi arhimandritul Teofan, spunea: „Fericit şi preafericit va fi omul care nu va dori şi nici nu va vedea faţa spurcată a lui Antihrist. Cine va vedea şi va asculta cuvântul hulitor de Dumnezeu a lui Antihrist, făgăduinţele pentru toate bunurile pământeşti, acela va fi ademenit şi va merge cu închinăciune înaintea lui şi împreună cu el va pieri şi va arde în focul cel veşnic". Ei l-au întrebat pe părintele: „Cum vor fi toate acestea?". Stareţul a răspuns cu lacrimi: „în locurile cele sfinte va fi necurăţia pustiirii şi se vor arăta mârşavii ademenitori ai lumii care vor înşela oamenii ce s-au lepădat de Dumnezeu şi care vor săvârşi false minuni. După ei se va arăta Antihrist şi toată lumea îl va vedea deodată". Părinţii l-au întrebat pe sfânt: „Unde? In locurile sfinte? In biserică?". Cuviosul a răspuns: „Nu în biserică, ci în fiecare casă. In colţul unde stau acum sfintele icoane vor sta maşini ademenitoare, care vor înşela oamenii. Mulţi vor spune: trebuie să vedem şi să auzim noutăţile. In aceste noutăţi se va arăta Antihrist". Sfantul Lavrentie al Cernicovului RESTAURAREA BISERICILOR Va veni timpul, spunea cuviosul părinte Lavrentie, când şi bisericile închise vor fi restaurate nu numai în exterior, dar vor fi amenajate şi în interior. Vor auri cupolele bisericilor şi ale clopotniţelor. Iar când vor încheia totul, va veni acel timp când se va înscăuna Antihristul. Rugaţivă ca Domnul să ne dea timp să ne întărim pentru că ne aşteaptă vremuri înfricoşătoare. Şi vedeţi cu câtă viclenie se pregăteşte totul?

Toate bisericile vor fi mai frumoase ca niciodată, dar nu va putea intra nimeni în acele biserici. Antihrist se va încorona ca împărat la Ierusalim într-o splendidă biserică cu participarea preoţilor şi a Patriarhului. Orice om va putea veni şi pleca din Ierusalim fără nici un fel de oprelişti. Să vă străduiţi sa nu mergeţi pentru că totul va fi spre ademenire şi înşelare. “Va veni aşa un timp când prezicătorii de acest fel se vor înmulţi ca ciupercile după ploaie. Să vă păziţi de ei. Citeşte rugăciunea lui Iisus, dar nu uita nici pe Maica Domnului.” Sfantul Lavrentie al Cernicovului De ce a avut Arhiepiscopul Ioan o voinţă atât de mare cu privire la Biserica Franceză, mergând practic împotriva oricui, pentru a da Bisericii Franceze propriul ei episcop? Cu cât trecea timpul, a devenit tot mai clar pentru Eugene şi Gleb ceea ce îşi dăduse seama Arhiepiscopul Ioan cu viziunea sa clarvăzătoare, apocaliptică. Într-una dintre vizitele Arhiepiscopului la magazinul lor de cărţi, Eugene i-a pus o întrebare la care cugetase mult: - Aproape tuturor popoarelor de pe pământ li se propovăduise Evanghelia. Asta înseamnă că acesta este sfârşitul lumii, cum spun Scripturile? - Nu, a răspuns Arhiepiscopul. Evanghelia lui Hristos trebuie să fie propovăduită în toate limbile din lume într-un context ortodox. Numai atunci va veni sfârşitul. Sfantul Ioan Maximovici din cartea ieromonahului Damaschin - „Viaţa şi opera Părintelui Serafim Rose” Si acum pot apărea între noi diverse separări. Dar întrucât legile Bisericii lui Hristos sunt neschimbătoare, crestinul trebuie să se supună legilor si rânduielilor Bisericii, indiferent de felul în care altii se raportează la ele, indiferent dacă societatea este binevoitoare sau ostilă fată de ele. Cei ce-i sunt credinciosi lui Hristos îl urmează pe calea acelor legi, pe calea rânduielilor păzite cu sfintenie de Sfânta Biserică. Iar cei ce-si doresc înlesniri fără masură si bucurii în lumea aceasta pământeana, care va pieri mai devreme sau mai târziu, aceia preferă alte legi, nu pe cele ale Bisericii, ci pe cele care le permit să trăiască asa cum vor si să gândească după bunul lor plac, să-si aseze voia lor proprie deasupra Duhului Bisericii – Duh dat de Insusi Domnul Dumnezeu – si îi cheamă si pe altii să le urmeze calea. Este posibil, fratilor, ca în curând iarăsi să aveti parte aici de tulburări, si unii dintre voi să vă cheme să mergeti pe calea tăgăduirii legilor sfinte si să vă supuneti numai legilor stăpânirii omenesti. Temeti-vă de

această cale! Temeti-vă de calea pe care a mers tâlharul din stânga, căci prin povara hulei, prin povara hulirii lui Hristos, s-a dus la moartea cea vesnică. Cei ce hulesc legile Bisericii Îl hulesc pe Hristos însusi, Care este Capul Bisericii, căci legile Bisericii sunt date de Duhul Sfânt, prin apostoli. Iar legile locale sunt întemeiate pe aceleasi legi, pe legile si pe canoanele Bisericii. Să nu ne credem mai întelepti ca arhiereii (sfintii, n.n.) care au rânduit pravilele Bisericii, să nu ne socotim mai învătati. Ci să strigăm smeriti, împreună cu tâlharul cel întelept: „Pomeneste-mă, Doamne, întru Împărătia Ta!“ Sfantul Ioan Maximovici Pazirea “Daca vrem sa avem o interpretare autentica a semnelor vremurilor, primul lucru pe care trebuie sa-l stapânim este o temeinica cunoastere ortodoxa. Adica o cunoastere a Sfintei Scripturi, atât a Noului cât si a Vechiului Testament (dar nu prin constatari ale „bunului simt,” ci conform modului prin care Biserica a intrepretat-o); o cunoastere a scrierilor Sfintilor Parinti; o cunoastere a istoriei bisericesti; o familiarizare cu ereziile si erorile care au atacat adevarata întelegere a dogmelor si mai ales a semnelor vremurilor din urma de catre Biserica. Daca nu avem o întemeiere pe surse ca acestea, ne vom afla nepregatiti si tulburati. Este exact ceea ce ne spune Domnul: sa fim fim pregatiti, sa fim gata. Daca nu avem avem aceasta întelegere de baza, nu ne vom afla pregatiti, drept care vom rastalmaci semnele vremurilor“. “Cel mai important lucru pe care cineva îl poate dobândi în urma îndeletnicirii cu asemenea tip de literatura, este virtutea numita discernamânt. Atunci când avem în fata doua fenomene care pare sa fie exact la fel/asemanatoare sau întrucâtva similare unul cu cealalalt, virtutea discernamântului ne îngaduie sa vedem care dintre ele este adevarata si care este falsa: care dintre ele are duhul lui Hristos si care duhul lui Antihrist. Însasi firea lui Antihrist, cel ce voieste a fi ultimul mare conducator al lumii si ultimul dusman al lui Hristos, este de a fi anti-Hrist – iar ‚anti’ nu înseamna numai ‚împotriva’ ci si ‚imitatie a, în locul.’ Antihristul, dupa cum spun toti Sfintii Parinti în scrierile lor despre el, va fi cineva care-l va imita pe Hristos, adica care încearca sa-i amageasca pe oameni aratânduse pe sine ca fiind Hristos întors pe pamânt. De aceea, daca cineva are vreo conceptie neclara despre Crestinism sau citeste Scripturile în „lumina” propriilor sale opinii (iar opiniile proprii nu pot veni decât din “vazduh” (aer – nota mea – in sensul de “aerul vremii“, “opinia publica“, “gura lumii“), care “vazduh” numai crestin nu este acum), atunci acesta va ajunge la concluzii deosebit de anti-crestine. Vazând figura lui Antihrist, acesta va fi amagit sa creada ca el este Hristos”. Când te afli în pozitia de prigonit, Hristos este cu tine, pentru ca suferi pentru El. Iar când esti în afara, atunci nu este sigur daca e posibil sa te mai întorci în acea pozitie. Începi sa te întorci la întelegerea omeneasca. Când te afli acolo nu ai pe nimeni pe care sa te poti bizui, drept care ai nevoie de Hristos. Daca nu-L ai pe Hristos, nu ai nimic. Când esti afara, începi sa devii calculat, sa te încrezi în tine, pierzându-l astfel pe Hristos”. Parintele Serafim Rose “Stiti dumneavoastra ce vremuri traim noi? Noi suntem cei de pe urma! Ar trebui

numai sa plangem in toata ziua, dar nu simtim! Traim in nesimtire, ca asa au trait cei dinainte de potop… “ Parintele Cleopa

Parintele Nicolae Steinhardt LEPĂDAREA DE HRISTOS - cuvânt de învăţătură, asa cum a fost rostit în biserica mănăstirii Rohia în duminica întâia după Pogorârea Sfântului Duh (1987) Ţine-mă, Doamne, de urechi, că altfel te vând ca Iuda. Filip Neri Aşa cum îmi e obiceiul şi potrivit firii mele vă voi vorbi şi cum foarte deschis şi pe şleau. Şi aceasta cu atât mai vârtos cu cât şi textul evanghelic al zilei nu e ticluit din cuvinte amabile, mângâitoare şi sfioase, ci este şi el redactat cu vorbe dure şi foarte pe şleau. Socotesc că e mai bine să citim din nou împreună textul evanghelic aflat, în Evanghelia Sfântului Apostol Matei capitolul 10, versetele 3233 şi 37-39: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine. Cine ţine la sufletul lui îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine, îl va găsi”. Textelor acestora li se adaugă un altul, care nu v-a fost citit în cadrul Sfintei Liturghii, dar care le completează şi stă în legătură nemijlocită cu ele. Să-l citim şi pe acesta, aflat în Evanghelia Sfântului Apostol Luca 14, 26: „Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu”. Iar versetul 21 aproape că repetă versetul 38 din capitolul 10 al Evangheliei după Matei: „Şi cel ce nu-şi poartă crucea sa şi nu vine după Mine nu poate să fie ucenicul Meu”. Stranii şi spăimîntătoare cuvinte, fraţi creştini, stranii şi spăimântătoare cuvinte!

Cum adică, Domnul Hristos cel bun, blând şi milostiv, Domnul Care întotdeauna ne-a propovăduit iubirea, care e Însuşi Dumnezeu – iubire, a Cărui învăţătură dă iubirea drept pivot al Lumii şi esenţă a credinţei, dintr-odată şi în chipul cel mai neaşteptat ne predică ura, ne îndeamnă să urâm şi să vrăjmăşim? Şi încă pe cine! Pe soţie, pe copii, pe părinţi, pe fraţi şi surori, casa noastră, sufletul nostru, pe noi înşine? Greu îmi vine a crede că Dumnezeul iubirii a putut să ne voiască duşmănoşi. Eu unul cred că textul evanghelic de astăzi nu trebuie înţeles numai după ce pare a propovădui, altfel spus după înfăţişarea sa strict literală. Cred că trebuie tălmăcit şi înţeles în adâncime. Iar înţelesu-i adânc şi ziditor îl bănuiesc a fi în conformitate cu învăţătura creştină: se cuvine a ne iubi soţia, fraţii, surorile, copii, părinţii, casa. Da, a-i iubi. A nu ne urî nici pe noi înşine (numai păcătul sălăşluitor în noi). Dar – şi repet adverbul acesta – dar la nevoie, la o adicătelea (cum se zice în limbaj popular), în momentele grave şi hotărâtoare ale vieţii, când se pune pentru noi problema de a da pe faţă cine suntem şi ce credem, ei toţi – soţia, copiii, tatăl, mama, fraţii, surorile şi aşa mai deparie – nu trebuie să ne fie piedică pentru mărturisirea cu glas puternic şi înalt a lui Hristos. Zic unii oameni: ce vreţi? ce pot face? ce vreţi să fac? Am nevastă, am copii mici, am părinţi bătrâni, am şi eu o căsuţă, o brumă de bunuri, o oarecare situaţie, ce vreţi, n-am ce face! De voie, de nevoie, n-am încotro, mă lepăd de Hristos, măcar de formă şi numai cu vorba. Acesta, nu este un raţionament creştinesc. Adevăratul raţionament creştinesc, conform textului evanghelic şi fidel atât libertăţi cât şi spiritului său este: deşi am nevastă, copii ş. a. m. d., măcar că am nevastă, copii ş. a. m.d; eu tot nu mă lepăd de Hristos, eu Îl mărturisesc. Pe nimeni altcineva nu iubesc mai mult în lumea aceasta decât pe Hristos, la nimeni în lumea aceasta nu ţin mai mult decât la Hristos. Nevasta, copiii ş. a. m. d. nu-mi sunt mie piedică în mărturisirea lui Hristos. Îmi iubesc familia, rubedeniile, fiinţa, dar stabilesc o ierarhie: în primul rând Îl aşez pe Hristos, iar pentru dragostea ce o port alor mei nu vreau să le dau o pildă rea, să ajungă a se ruşina de mine. Zic unii oameni: nu mă lepăd de Hristos, Îl iubesc, Îl mărturisesc, Îl venerez, însă în inima şi în sufletul meu, înlăuntrul sinei mele, în ascunzişul persoanei mele intime. Cu gura, cu glas puternic şi înalt numi dă mâna să o fac. Ei şi! nu aceasta trage greu la cântar. Esenţial nu-i oare ce credem, ce mărturisim în sinea noastră, în adâncul fiinţei noastre spirituale? Vorbele nu-s decât sunete şi părelnicii, alcătuiri şubrede şi de suprafaţă, zboară, se pierd în vremelnicie. Nici raţionamentul acesta nu-i creştinesc. Luaţi aminte: nu ajunge credinţa lăuntrică, nu ajunge dragostea nemărturisită în afară, oricât de sinceră, de fierbinte. E făţarnică. Cum adică făţarnică de vreme ce este sinceră, ba şi caldă? E făţarnică pentru că nu se dă pe faţă, e pe jumătate: numai

înăuntru, e drămuită. Făţarnică este aceea manifestată doar la exterior, înjumătăţită, necompletă, necurată este şi aceea care se ascunde în interior, se piteşte în găoace şi se teme de lumină. Că aşa este, că am dreptate rezultă din însuşi textul Sfintei Scripturi, Mă refer la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel (10, 10): „Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire.” Auziţi! din inimă mărturisirea lăuntrică e bună pentru sporirea noastră duhovnicească, pentru mântuire însă e nevoie, neapărată nevoie de una exterioară cu gura, cu vorba. Nu ajung iubirea sau credinţa din inimă, ne mai trebuie şi curajul de a ne mărturisi credinţa cu gura, ori care ar fi riscurile. Un mare scriitor rus contemporan ne spune ca atunci când ne aflăm la ananghie, în mare primejdie, într-o situaţie-limită (cum se exprimă limbajul cult), în pericol de a ne trăda pe noi înşine şi de a săvârşi acte ori a grăi cuvinte de care apoi ne vom căi amarnic, în asemenea momente există o singură soluţie eficace şi fără greş: să ne considerăm morţi! Dacă ne socotim morţi nu ne mai paşte nici un pericol. Nimic nu ne mai poate speria, cu nimic nu mai putem fi momiţi, la nimic să nu mai luăm aminte în afară de credinţa noastră: suntem doar morţi! Ce ne-ar mai putea ispiti? A! spune acelaşi mare scriitor, pot striga: păcat de tinereţele mele (sau vai de bătrâneţele mele), păcat de cărţile pe care nu le voi mai citi, păcat de plimbările pe care nu le voi mai putea face, păcat de muzica pe care nu o voi mai asculta, de mâncărurile pe care nu le voi mai mînca, de băutura pe care nu o voi mai bea, păcat de toate frumuseţile şi minunile acestei lumi pe care nu le voi mai vedea, însă altă cale nu există pentru mine: mai bine îmi este să mor odată eu Hristos decât să-L reneg. Nimic nu poate fi pus în balanţă cu Hristos: mici nevasta, nici copiii, nici părinţii, nici rudeniile, nici casa, nici bunurile, nici situaţia, nici slujba, nici chiar viaţa. Când e vorba de Hristos, El trebuie mărturisit de făpturile cele mai apropiate şi mai dragi nouă; şi anume trebuie mărturisit cu vorba, cu gura. Cu vorba, cu gura. De ce oare? Cum adică, pot obiecta unii oameni, sunt oare atât de importante vorbele, cuvintele? Vorbuliţele, cuvinţelele, formulele, vorbele goale? Au ele atât de mare însemnătate? Se cade să le acordăm precăderea? Răspund: da, sunt însemnate, da, importanţa lor e covârşitoare.

„Ca-n basme-i a cuvântului putere”, spunea poetul Alexandru Vlahuţă. Nu ajunge să crezi, cu inima. Ni se cere o declaraţie publică. Nu-s puse în discuţie numai oarecare cuvinte şi formule, oarecare cuvinţele şi vorbe de clacă. Mărturisirea cu glas puternic e altceva, e cu totul altceva. E tot una cu o luare de atitudine, cu adoptarea unei ţinute, cu vădirea fiinţei noastre lăuntrice, darea noastră pe faţă şi în vileag, arătând cine şi ce suntem, de ce parte suntem, unde ne situăm, ce hram purtăm, ce căutăm pe acest pământ, ce sens dăm prezenţei noastre în lume, cum ne definim. Nu putem fi şi cu Dumnezeu şi cu Mamona. La nevoie trebuie să ştim – dacă suntem cu adevărat ai lui Hristos – să acceptăm suferinţa, sărăcia, necazul, crucea, chiar şi moartea. Moartea! Ei, în secolul nostru şi în societatea contemporană nu prea este vorba de moarte. Problema nu se mai pune în termeni, atât de categorici. Pe vremuri, da, când împăraţii romani îi prigoneau pe creştini, exista pericolul apostasiei, adică al lepădării publice şi solemne de Hristos, cerându-li-se creştinilor, sub ameninţarea morţii şi a celor mai groaznice chinuri, să se dezică de Hristos şi să se ducă să se închine idolilor. Acum nu mai stau lucrurile aşa. Creştinii nu mai sunt ameninţaţi cu moartea şi chinurile, nu li se mai cer acte solemne de apostasie şi lepădare publică de Hristos. Ceea ce ştim nu înseamnă însă că nu mai există şi acum lepădarea de Hristos. Există lepădări indirecte, nu mai puţin reale totuşi decât apostasia de odinioară. Ne lepădăm de Hristos aderând la o doctrină ateistă, participând la adunări ateiste, dându-ne în orice fel consimţământul la o mişcare ateistă. Sau ruşinându-ne şi ferindu-ne să ne facem semnul Sfintei Cruci, ruşinându-ne şi ferindu-ne să fim văzuţi intrând într-o biserică ori rostind acele cuvinte sau făcând acele gesturi care ne-ar putea descoperi drept creştini. Atunci când ni se cere o lepădare, fie ea doar indirectă şi bine camuflată, de Hristos, atunci, da, e bine să ne urâm pe noi înşine, familia noastră, bunurile noastre. Atunci să-L mărturisim pe Hristos cu orice preţ. Ăsta-i examenul, asta-i proba, asta-i Judecata de Apoi pe pământ. „Încă nu v-aţi împotrivit până la sânge” grăieşte Apostolul neamurilor, iar noi ne ferim de necazuri, neplăceri, de oarecare suferinţe, de vorba lumii, de mărunte pierderi. În vreme ce Hristos ne cere curajul, fermitatea, neclintirea, puterea de a putea privi Crucea.

Da, fraţi creştini, aşa e cu Hristos. E pe viaţă şi pe moarte, nu-i de joacă, nu-i de şagă, nu-i cu jumătăţi de măsură, nu-i cu fofarlica, uite popa nu e popa, nu-i cu „să vezi că”, nu-i cu „ce putem face , cu „împrejurările m-au silit “… Hristos e bun, blând, milostiv, mângâietor şi dulce. Dar nu e numai atât. E tot una cu Acela care S-a suit de bună voie pe Cruce şi Şi-a vărsat sângele pentru noi, murind în chinuri cumplite. Hristos e bun, blând, milostiv, mângâietor şi dulce dar e şi teribil, e Cel care n-a pregetat a Se lăsa răstignit. El ne cere să luăm foarte în serios situaţiile, noastră de creştini. Cu El nu-i de şagă şi de joacă. Pe oameni îi putem minţi, înşela, amăgi, duce cu vorba. Pe Domnul nu-L putem minţi, înşela, amăgi, duce cu vorba. Dacă ne lepădăm şi ne ruşinăm de El şi El se va lepăda şi ruşina de noi la Judecata din urmă. Există, fraţi creştini, o imagine înfiorătoare, cer voie să o evoc înaintea dumneavoastră. Vă mărturisesc că-mi vine adeseori în gând, că mă obsedează cutremurându-mă şi îngrozindu-mă. Iat-o: Hristos stă pe scaunul de judecată în ziua de apoi, pe tronul Său nepărtinitor şi oamenii vin toţi în faţa Lui. Şi El îi împarte în două cete: de-a dreapta şi de-a stânga, oile şi caprele. Pe cei din dreapta îi binecuvântează şi-i trimite în rai, acolo unde este fericirea veşnică. Pe cei din stânga, blestemaţii, îi trimite în gheena focului, acolo unde-i plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Dar mai există o a treia ceată! E a celor pe care înainte de a-i osândi şi trimite în iad, Domnul, de cât îi este silă şi scârbă de ei, nici nu vrea să-i vadă, să se uite la ei: şi când I se înfăţişează, El îşi ridică braţul drept, săltându-şi cotul şi acoperinduşi ochii cu palma. De cât îi este silă şi scârbă de ei. Nici măcar o privire nu le aruncă! (E posibil să-mi spuneţi: dar Domnul e Duh! Cum poate fi vorba de ridicarea braţului şi acoperirea ochilor? Da, Domnul e duh, dar din pricina slăbiciunii noastre, noi, în sfintele noastre icoane, ne închipuim Puterile cereşti luând chip omenesc. Iar Iisus S-a înălţat la cer cu trupul, cu trup de slavă dar cu trupul, şi-n unele icoane e înfăţişat şezând de-a dreapta Tatălui şi ţinând Crucea alături de El, amintire a pătimirilor Sale lumeşti, trupeşti. Aşa încât cred că nu e o erezie ori greşeală a pomeni de acoperirea ochilor şi ridicarea braţului.) Pe cei care s-au lepădat de El, pe hulitorii Sfântului Duh, pe prietenii, urmaşii şi credincioşii lui Iuda (pe vânzători adică, pe delatori, pe turnători). El îi trimite acolo unde le este locul fără a-i socoti vrednici măcar de căutătura Sa cea mai aspră. Imaginea aceasta mă obsedează şi vă mărturisesc că adesea mă rog

lui Dumnezeu să nu fie aşa şi pentru mine când voi veni la Judecată. Să ne rugăm cu toţii fierbinte să nu fie aşa pentru nici unul dintre noi. Să nu-Şi ridice Judecătorul braţul spre a-Şi acoperi ochii, spre a nu fi silit să ne privească. Să nu avem parte de această supremă lepădare şi această înfricoşătoare ruşine. Parintele Serafim Rose

Este mai tarziu decat credem
“Nu este mai trist decît sa vezi pe cineva care a fost crescut în spirit ortodox, care are unele notiuni de catehism, care a citit cîteva Vieti ale Sfintilor, care si-a facut o idee generala despre ce înseamna ortodoxia, care întelege unele dintre slujbe, si totusi nu este constient de ce se petrece în jurul lui. Iar pe copiii sai îi pune sa aleaga între doua moduri de viata: unul este modul în care traiesc majoritatea oamenilor, iar celalalt este modul în care traiesc ortodocsii duminica si atunci cînd citesc vreun text ortodox. Daca un copil este crescut în felul acesta, cel mai probabil este ca nu va alege modul de viata ortodox; acesta va reprezenta o particica infima din viata acelui copil, pentru ca viata contemporana este mult prea ademenitoare, pentru ca prea multi merg pe calea ei, pentru ca reprezinta o parte prea mare a realitatii de astazi – cu exceptia cazului în care copilul a fost învatat cu adevarat cum s-o abordeze, cum sa se pazeasca de efectele ei nocive si cum sa profite de lucrurile bune pe care lumea le are de oferit. De aceea, atitudinea noastra, începînd de astazi, trebuie sa fie una cu picioarele pe pamînt si normala. Adica, trebuie sa fie o atitudine adaptata conditiilor reale de viata, si nu un produs al fanteziei, al fugii de realitate si al refuzului de a veni în întîmpinarea lucrurilor adeseori neplacute ale lumii din jurul nostru. O ortodoxie prea exaltata si prea cu capul în nori îsi are locul într-o sera, pentru ca nu ne este de nici un folos în viata de zi cu zi si cu atît mai putin nu poate face nimic pentru mîntuirea celor din jurul nostru. Lumea noastra este cruda si raneste sufletele cu asperitatile ei; sa-i raspundem în primul rînd cu o iubire si o întelegere crestine realiste, lasînd exemplele de isihasm si formele avansate de rugaciune pe seama celor capabili sa le înteleaga. De asemenea, nu trebuie sa ne concentram asupra propriei noastre persoane, ci sa întindem o mîna celor care se afla în cautarea lui Dumnezeu si a unei vieti dedicate Lui. În ziua de astazi, orice comunitate ortodoxa mai mare are tendinta de a se transforma întro societate care se auto-gratuleaza si se delecteaza cu propriile-i virtuti si realizari ortodoxe: frumusetea bisericilor si a odoarelor noastre, splendoarea slujbelor noastre, pîna si puritatea doctrinei noastre. Dar adevarata viata crestina, înca de pe timpul Apostolilor, a fost nedespartita de comunicarea cu ceilalti. O ortodoxie care este vie prin însusi acest fapt iradiaza catre ceilalti - deci nu este nevoie sa se înfiinteze un „departament de misionariat” pentru a face acest lucru; focul adevaratului crestinism se transmite si fara el. Daca ortodoxia noastra este ceva ce pastram pentru noi însine si ne mai si laudam cu ea, atunci sîntem mortii care-si îngroapa mortii – exact în acest stadiu se afla multe dintre parohiile noastre ortodoxe de astazi, chiar si acelea care numara multi tineri, daca acestia nu-si aprofundeaza credinta. Nu este suficient sa spui ca tinerii merg la biserica. Trebuie sa ne întrebam ce obtin ei acolo, în biserica, cu ce pleaca de la

biserica si, daca nu fac din ortodoxie o parte integranta a vietii lor, atunci chiar ca nu este suficient sa spui ca merg la biserica. (…) Dar care crestin-ortodox adevarat din ziua de astazi nu este putin „nebun”? Nu ne potrivim dupa calapoadele lumii; iar daca ne potrivim, în lumea de astazi, atunci nu sîntem crestini seriosi. Adevaratul crestin de astazi nu se poate simti la el acasa în lume; nu se poata sa nu se simta el însusi si sa nu fie privit de ceilalti drept putin „nebun”. De aceea, sa nu ne temem ca am putea fi considerati putin „nebuni” de restul lumii si sa practicam în continuare iubirea si iertarea crestine, pe care lumea nu le va întelege niciodata, dar dupa care, în adîncul sufletului ei, tînjeste, ba chiar plînge. Scopul meu nu este sa va înspaimînt, ci sa va atrag atentia la ce se petrece în jurul nostru. Cu adevarat ca este chiar mai tîrziu decît credeam cu totii: Apocalipsa se întîmpla chiar acum. Si cît este de trist sa vezi crestini, mai ales tineri ortodocsi, peste capetele carora pluteste amenintator aceasta tragedie incalculabila si care cred ca pot duce mai departe ceea ce ei numesc „o viata normala” în aceste vremuri cumplite, facîndu-se parte integranta din capriciile acestei generatii stupide, care se auto-divinizeaza, absolut inconstienta de faptul ca paradisul nebunilor în care traim este pe cale sa se prabuseasca, absolut nepregatita pentru vremurile de disperare spre care ne îndreptam. Nici macar nu mai este vorba de cine este un „bun” crestin-ortodox, sau unul „prost”; întrebarea care se pune acum este aceasta: va mai supravietui macar credinta noastra? Pentru multi, nu va mai supravietui; Antihristul care va veni va fi mult prea atragator, mult prea în spiritul preocuparilor lumesti dupa care tînjim, pentru ca majoritatea oamenilor sa-si dea macar seama ca si-au pierdut crestinismul înclinîndu-se în fata lui. Apartenenta de suprafata nu este suficienta; trebuie sa ne miste ceva pe dinauntru, ceva ce sa ne faca diferiti de lumea din jurul nostru, chiar daca lumea îsi spune „crestina” sau chiar „ortodoxa”. Sa pastram si sa hranim aceste calitati ale adevaratei viziuni ortodoxe asupra lumii despre care am vorbit mai devreme: o viata si o atitudine normala, iubitoare si iertatoare, nu gravitînd în jurul sinelui, ci pastrîndu-ne inocenta si spiritualitatea chiar si cu o deplina constiinta a propriului nostru pacat si a puterii ispitelor lumesti din jurul nostru. Daca traim cu adevarat aceasta viziune ortodoxa asupra lumii, credinta noastra va supravietui socurilor care ne asteapta si va fi o sursa de inspiratie si de mîntuire pentru cei care îl vor cauta în continuare pe Hristos, chiar si în toiul naufragiului umanitatii, care a început deja în zilele noastre”. Sfantul Ioan Maximovici

Despre sfarsitul lumii
“Nimeni nu cunoaste ziua aceea, afara de Dumnezeu-Tatal, dar semnele apropierii ei sunt date si in Evanghelie, si in Apocalipsa Sfantului Ioan Teologul. Apocalipsa vorbeste despre evenimentele sfarsitului lumii si despre infricosata Judecata cu precadere in simboluri si in ghicitura, dar Sfintii Parinti au talcuit-o si exista o traditie autentica a Bisericii care ne vorbeste si despre semnele apropierii sfarsitului lumii, si despre Judecata de Apoi…Inainte de sfarsitul vietii pe pamant vor fi tulburare, razboaie, framantari civile, foamete, cutremure. Oamenii vor suferi de spaima, vor muri de asteptarea nenorocirilor (Luca, 21, 26). Nu va fi nici viata, nici bucuria vietii, ci o stare chinuitoare de pierdere a legaturii cu viata. Dar nu se va pierde numai legatura cu viata, ci si cu

credinta: <<Fiul omului, venind, va gasi oare credinta pe pamant?>> (Luca 18, 8). Oamenii vor fi mandri, vor fi nemultumitori, vor respinge Legea lui Dumnezeu: alaturi de pierderea legaturii cu viata, va slabi si morala. Binele va slabi si raul va creste. Despre aceste vremuri vorbeste si Sfantul Apostol Ioan Teologul in lucrarea sa insuflata de Dumnezeu, numita Apocalipsa. El insusi marturiseste ca ‘a fost in Duh’, ceea ce inseamna ca insusi Duhul Sfant era in el cand i s-au descoperit in diferite imagini simbolice destinele Bisericii si ale lumii; de aceea Apocalipsa este o descoperire a lui Dumnezeu. El prezinta destinul Bisericii in chipul unei femei care se ascunde in acele zile in pustie (…) Vor avea importanta hotaratoare fortele care pregatesc venirea lui Antihrist… Antihrist va fi un om, iar nu diavolul intrupat. (…) Acel om doreste sa fie in locul lui Hristos, sa ocupe locul Sau si sa aiba ceea ce ar trebui sa aiba Hristos. El doreste sa aiba aceeasi putere de fascinatie si aceeasi stapanire asupra intregii lumi. El va primi acea putere inainte de pieirea sa si a intregii lumi. El il va avea ca un ajutor pe un mag care, prin puterea falselor minuni, ii va implini toata voia si-i va ucide pe cei ce nu recunosc stapanirea lui Antihrist. Inainte de moartea lui Antihrist vor aparea doi drepti, care il vor da in vileag. Magul ii va omori si timp de trei zile trupurile lor vor ramane neingropate. Aceasta va fi cea mai mare jubilare a lui Antihrist si a tuturor slujitorilor lui. Dar, deodata acei drepti vor invia si toata ostirea lui Antihrist va fi in mare tulburare si se va ingrozi, iar Antihrist va cadea deodata mort, omorat de puterea Duhului. Dar ce se stie despre omul-Antihrist? Originea lui exacta nu se cunoaste. Tatal este cu totul necunoscut, iar mama este o femeie stricata care se da drept fecioara. El va fi evreu din semintia lui Dan. Pentru aceasta avem semn ca Iacov, murind, a spus ca, printre urmasii sai, “Dan va fi sarpe la drum, vipera la poteca, înveninând piciorul calului, ca sa cada calaretul” (Facerea 49, 17). Aceasta ne indica metaforic ca el va actiona prin viclenie si rautate. Ioan Teologul vorbeste în Apocalipsa despre mântuirea fiilor lui Israel, ca înainte de sfârsitul lumii o multime de evrei se vor întoarce la Hristos, dar din sirul semintiilor mântuite lipseste semintia lui Dan. Antihrist va fi foarte inteligent si va sti cum sa se poarte cu oamenii. Va fi fermecator si prietenos.… … Pâna la venirea lui Antihrist în lume, venirea lui este deja pregatita. ‘Taina lucreaza deja‘ si fortele care-i pregatesc aparitia se lupta, în primul rând, împotriva împaratiei legiuite. Sfântul Apostol Pavel spune ca Antihrist nu poate aparea pâna nu va fi indepartat ‘cel care o împiedica‘ (II Tesaloniceni 2, 7). Sfântul Ioan Gura de Aur tâlcuieste ca ‘cea care o împiedica’ este stapânirea legiuita cinstitoare de Dumnezeu. Aceasta stapânire (Regalitatea) se lupta cu raul. ‘Taina’ (Lucrarea lui Antihrist) care lucreaza în lume nu doreste aceasta, nu doreste lupta cu raul prin mijloacele fortei: dimpotriva, ea doreste stapânirea faradelegii si când o va obtine, nimic nu va mai împiedica venirea lui Antihrist. El nu va fi doar inteligent si fermecator, dar va fi milostiv, va face acte de caritate si fapte bune pentru întarirea stapânirii sale. Iar când si-o va întari într-atât, încât îl va recunoaste întreaga lume, atunci îsi va arata fata. Capitala pe care o va alege va fi Ierusalimul, pentru ca aici Mântuitorul si-a descoperit învatatura dumnezeiasca si Persoana Sa, aici întreaga lume a fost chemata sa guste fericirea binelui si a mântuirii. Dar lumea nu L-a primit pe Hristos si L-a rastignit la Ierusalim. În timpul lui Antihrist, Ierusalimul va deveni capitala lumii, care i-a recunoscut stapânirea.… … El {Antihristul} va crea conditii de viata Bisericii, ii va ingadui sa slujeasca,

va promite ca va construi biserici splendide, cu conditia recunoasterii lui ca ‘fiinta suprema’ si ca lumea sa i se inchine. (…) Va fi o apostazie generala si, pe deasupra, multi episcopi vor trada credinta, iar ca justificare, vor arata spre starea stralucita a Bisericii. Cautarea compromisului va fi atitudinea caracteristica a oamenilor. Fermitatea marturisirii va disparea. Oamenii vor cauta cu asiduitate sa-si motiveze caderea, iar raul, ca o moleseala maligna, va sustine aceasta stare generala. Oamenii vor avea obisnuinta lepadarii de dreptate, a dulcetii compromisului si a pacatului. (…) Antihrist va îngadui oamenilor totul, numai ca ei „cazând în fata lui, sa i se închine“. Nu este o atitudine noua fata de oameni: si împaratii romani erau gata sa le redea libertatea crestinilor cu conditia ca ei sa le recunoasca divinitatea si suprema putere divina si îi chinuiau doar pentru ca ei marturiseau ca „Domnului Dumnezeului tau sa te închini si Lui Singur sa-i slujesti” (Matei 4, 9-10). Întreaga lume i se va supune si atunci el îsi va descoperi fata si ura fata de Hristos si de crestinism. Sfântul Ioan Teologul spune ca toti cei ce i se vor închina vor avea un semn pe frunte si pe mâna dreapta. Nu se stie daca aceasta va fi cu adevarat un semn pe trup sau este o exprimare simbolica a faptului ca oamenii vor recunoaste si cu mintea necesitatea închinarii la Antihrist si ca întreaga lor vointa îi va fi supusa. (…) Proorocul Daniel, vorbind despre Judecata de Apoi, povesteste despre un Batrân Judecator asezat pe tron, în fata caruia este un râu de foc. Focul este elementul curatitor. Focul mistuie pacatul, îl arde si daca pacatul s-a altoit de sufletul omului, atunci îl mistuie si pe om. Acest foc se va aprinde înlauntrul omului: vazând Crucea, unii se vor bucura iar altii vor cadea în disperare, se vor tulbura, se vor îngrozi. Astfel, oamenii se vor desparti dintr-o data: în relatarea evanghelica unii se aseaza la dreapta, în fata Judecatorului, iar altii la stânga: i-a despartit constiinta. Însasi starea sufleteasca a omului îl arunca într-o parte sau în cealalta, la dreapta sau la stânga. Judecata de Apoi nu cunoaste martori sau lista de protocol. Totul este scris în sufletele oamenilor si aceste însemnari, aceste „carti” se vor deschide. Când se vor deschide „cartile”, toti vor întelege limpede ca radacinile tuturor viciilor sunt în sufletul omului. Iata betivul, desfrânatul: când moare trupul, unii cred ca moare si pacatul. Nu e asa, în suflet exista o înclinatie, pentru suflet pacatul era dulce. Si daca nu s-a pocait de pacatul respectiv, daca nu s-a eliberat de el, sufletul va veni la Judecata de Apoi cu aceeasi dorinta a dulcetii pacatului si niciodata nu îsi va satisface dorinta. Va suferi de ura si de rautate. Si aceasta e o stare infernala. „Gheena de foc” este focul launtric, este flacara viciului, flacara neputintei si a rautatii si aici va fi „plânsul si scrâsnirea dintilor” rautatii neputincioase“. Parintele Proclu

Anii durerii au inceput
“Le-am spus la mulţi că amu toţi diavolii au ieşit din iad, sunt pe faţa pământului. Odată a venit un autobuz la Mânăstirea Sihăstria cu oameni îndrăciţi. S-a întâmplat că, în timpul acela, să fie vreo 4-5 ani de atunci, eram şi eu acolo. Şi am văzut cum ieşea din cursa aceea fiecare om chinuit de duhuri şi când ieşeau ei, eu mă simţeam ca la gura iadului. Era acolo cineva care se vindecase prin Sfântul Maslu, prin rugăciune, prin smerenie şi post de duhuri rele şi omul acela îi

adunase pe toţi ca să-i aducă la mănăstire. Omul acela o zis aşa: „Vezi lumea asta, numai şoferul nu-i îndrăcit, încolo toţi sunt îndrăciţi. I-am adus la Sfântul Maslu“. Şi eu am zis: „Vai de mine, ce s-a întâmplat? Nenorocire mare, că-i iad pe faţa pământului, dacă îi chinuie aşa de grozav“. Şi el a răspuns: „Toţi aceştia avem crime, avorturi...” şi a spus o mulţime de păcate pe care le săvârşiseră aceia. „Ce zici, ne va mântui Dumnezeu sau nu?“. Eu i-am spus: „Hristos a venit pentru cei păcătoşi dintre care cel dintâi sunt eu“. Apoi i-am sfătuit cum să se mărturisească, pentru că persoanele care au duhuri obişnuiesc să dea vina pe altul, că, uite, eu din cauza cutăruia sufăr, că cineva a trimis duhurile cu vrăji şi au intrat în mine şi mă chinuie. Le-am răspuns că nu trebuie să mai spună vorba asta, ci să spună aşa: „Pentru păcatele mele!“ Că nu-i mai mare vrăjitorul ca Dumnezeu, dar Duhul Sfânt aşa ne ajută, pe măsura smereniei. Şi orice i s-ar întâmpla omului, să zică aşa: „Pentru păcatele mele!” Să nu zic niciodată că din cauza cutăruia eu sufăr, nu, pentru că, de spun aşa, atunci ispitele se îndelungă, Duhul Sfânt vine cu întârziere sau defel, dacă n-am smerenie. Şi voi fi pedepsit şi chinuit de duhuri, că Dumnezeu nu mă va ajuta şi le îngăduie să mă muncească. Cu cât dau vina pe mine, cu cât mă smeresc şi caut să fac rugăciune tot timpul, începe să mă ajute. Dacă adorm cu mintea împrăştiată, foarte puţin mă ajută sau defel. Secretul aicea stă: un creştin, ori un călugăr, ori un preot care are năcazuri, acela va reuşi care doreşte să adoarmă cu mintea în rugăciune. Dacă eu m-am rugat zi şi noapte, iar când m-am culcat, am adormit cu mintea în altă parte, degeaba m-am ostenit. Totodată trebuie să mă învăţ a ierta. Astă toamnă au venit aici, la mine, trei domni. Stăteau acolo, în faţa mea, dar nu zicea nici unul nimica. Se uitau la mine şi tăceau. Măi, mare comedie, am gândit eu, mai ales că mai aştepta cineva la poartă. Şi, ce să vezi, le-am zis: „Domnii mei, să ştiţi, fiindcă aţi venit până ici, plată aveţi, că v-aţi ostenit. Cătaţi un adevăr, dar nu-l veţi găsi. Eu sunt un om păcătos şi dacă mor amu, diavolii mă iau. Nu-mi place cum trăiesc. Dar nici lui Dumnezeu nu-i place cum trăiesc eu“. Unul dintre ei a zis aşa: „Dacă dumneata spui că te ia diavolul la iad, noi ce vom face?” Le-am răspuns: „Treaba dumneavoastră! Vă priveşte! Sunteţi oameni deştepţi, nu ca mine prost. Da, eu să fiu în locul dumneavoastră, aş căuta un duhovnic bun şi m-aş duce la mărturisit. Şi acel duhovnic a să mă înveţe cum să mă mărturisesc, cum să mă smeresc şi a nu da vina pe altul. Şi când voi merge la biserică să pun în minte că toţi de acolo sunt mai buni decât mine iar eu sunt cel mai păcătos şi nevrednic. Dacă îmi pun astfel de gânduri şi zic şi o rugăciune în taină, fără să ştie lumea de acolo ce gândesc eu, şi stau în biserică aşa cum aş fi în faţa lui Dumnezeu, atunci Duhul Sfânt îmi va lumina mintea şi îmi va descoperi cum trebuie să caut veşnicia. Dar cât timp eu mă uit de sus în jos la ceilalţi, mai bine nu m-aş duce acolo. Însă dacă ascult Sfânta Liturghie cu mult dor de Dumnezeu, Duhul

Sfânt nu mă va părăsi. Dumneavoastră vă ajunge dacă puteţi păstra porunca aceasta: Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face! Dacă fac bine la altul, eu simt că Dumnezeu nu mă lasă în părăsire. Dar dacă eu caut să-l jumulesc, să-l tulbur, să-l năpăstuiesc, atunci Duhul Sfânt mă va lăsa în părăsire“. Să ştiţi că aşa îi îndemn pe mulţi: Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face! Cum, un lucru care mie nu-mi place, pe acela să-l fac eu omenirii? Ori cu cine m-aş întâlni să nu aibă de plâns din cauza mea. De multe ori, când diavolul dă năvală asupra mea, îl mai sperii pe suflet: „Să ştii că dacă nu vreau să rabd aicea, ce voi face în iad cu dracii?” Atunci se trezeşte sufletul şi caută să repare. Uite, cugetarea la moarte e un lucru minunat. Aşa spune un Sfânt Părinte: „O, moarte, mai bine te-aş numi viaţă. De câte ori cuget la moarte se trezeşte sufletul“. Acestea vi le spun, pentru că au dat năvală toţi diavolii din iad pe faţa pământului. Unde sunt doi-trei creştini, caută să-i tulbure, să bage în duşmănie. Multe duhuri bagă în capul creştinilor bănuieli, păreri. De aicea se iau la ceartă, se fac crime, Doamne fereşte, ce-au mai ajuns creştinii! - Încotro merge lumea aceasta, Părinte? - Ăăă, fiecare unde vrea! Care la iad, care la rai, cultul e liber. Prin cineva, am înţeles aşa, că Bunul Dumnezeu nu vrea să robească voia omului. Îl lasă să facă exact ce vrea el. Că are Sfânta Scriptură, are Biserica şi nu poate zice nimeni: „Doamne, eu n-am ştiut!” Nu. Omul e liber, chiar rău de vrea să facă, nu-i oprit. Dar după ce a făcut acel rău, cafeaua o ia. N-o ia când vrea el, îţi stă mintea în loc când o primeşte. Dar, dacă se pocăieşte, dacă îi pare rău şi caută îndreptare, poate să scape nepedepsit, că bunul Dumnezeu e prea bun. Dar atâta vă spun: când o să auziţi că Biserica Ortodoxă a fost robită de alte credinţe, să ştiţi, să nu mai aşteptaţi altceva, că este sfârşitul lumii. Unii Părinţi aşa au spus: ‘Bunul Dumnezeu atâta ţine Pământul cât a fi oameni sfinţi’. Când nu vor mai fi, grăbeşte sfârşitul. Anii durerilor au început. Asta vă spun, au început. Îmi pare rău de timpul pierdut, că am văzut un Părinte care, atunci când era să moară şi au venit monahii să-şi ia rămas bun de la el, a fost găsit tare mâhnit. L-au întrebat: „Părinte, de ce eşti aşa mâhnit? Te temi de moarte?” „Nu“, le-a răspuns el, „acesta-i drumul. Dar îmi pare rău de timpul pierdut. Dacă îl foloseam, acum aveam o bucurie şi o mulţumire în suflet“. Mi-a rămas în minte problema asta cu timpul pierdut. (…) Spuneaţi că unii merg la iad, alţii la rai. Care este calea raiului? - Toţi care duc viaţă de pocăinţă au apucat pe drumul de-a dreptul. Iară care vrea să trăiască în distracţii şi cu bunătăţi, aceia se află pe un drum foarte pe înconjurate, la capătul căruia apar mai multe drumuri şi nu vor şti pe care să ajungă unde trebuie. Amu, cine s-a trezit, n-are altceva de făcut decât să plângă. A nu plânge ce e aicea, ci a plânge ce ne aşteaptă la judecată. Uite, asta-i! Vai de capul meu, felul cum sunt nu-mi place şi pace bună”.

Cuviosul Paisie Aghioritul

“LUMEA ARDE. PRICEPETI ASTA?”
“N-am constientizat ca diavolul a hotarat sa distruga fapturile lui Dumnezeu. Este hotarat sa lucreze astfel ca sa distruga lumea. A turbat, pentru ca a inceput sa intre in lume nelinistea cea buna. Este foarte salbaticit, pentru ca stie ca timpul lui e scurt (Apoc. 12,12). Lumea arde. Pricepeti asta? Au cuprins-o multe ispite. O astfel de vapaie a aprins diavolul incat de s-ar aduna toti pompierii, n-o pot stinge. Vapaie duhovnicesca. N-a ramas nimic. Numai de rugaciune e nevoie, ca sa se milostiveasca Dumnezeu spre noi. Vezi, atunci cand se aprinde un foc mare nici pompierii nu mai pot face nimic, ci oamenii sunt nevoiti sa se intoarca la Dumnezeu si sa-L roage sa trimita o ploaie puternica, ca sa se stinga. Asa si pentru vapaia duhovniceasca pe care a aprins-o diavolul e nevoie numai de rugaciune ca Dumnezeu sa ajute. Toata lumea se indreapta spre a ajunge un singur caz. O incurcatura generala. Nu poti spune: “Intr-o casa s-a stricat putin fereastra, sau altceva, sa o repar”. Toata casa este in dezordine. S-a stricat tot satul. Situatia a scapat de sub control, numai de sus mai e nadejde, la ceea ce face Dumnezeu. Acum e vremea ca Dumnezeu sa lucreze cu surubelnita, cu mangaierea mainii Sale ca sa repare. Lumea are o rana care s-a ingalbenit si trebuie sparta, dar inca nu s-a copt bine. Se coace raul, ca atunci in Ierihon (Isus Navi 6,24) cand a fost gata pentru dezinfectie. Suferintele lumii sunt fara sfarsit. O descompunere generala, pe familii, si mici si mari. In fiecare zi inima mea mi se toaca. Cele mai multe case sunt pline de suparari, de neliniste, de stres. Numai in casele care traiesc dupa Dumnezeu oamenii sunt bine. In celelalte, divorturi, unii falimentari, altii bolnavi, unii accidentati, altii cu psihomedicamente, cu droguri! Mai mult sau mai putin cu totii, sarmanii, au o durere. Mai ales acum, nu au de lucru; datorii de aici, suferinte de dincolo, ii trag bancile, ii scot din case, cu gramada si nu pentru o zi sau pentru doua. Sau daca un copil sau doi dintr-o astfel de familie sunt sanatosi, se imbolnavesc din pricina acestei situatii. Multe familii de acestea daca ar avea lipsa de grija a monahilor, ar petrece cel mai bun Paste! Cata nefericire exista in lume! Cand pe cineva il doare si se intereseza de ceilalti si nu de sine, atunci el vede intreaga lume ca la radiografie, cu raze duhovnicesti... De multe ori, atunci cand rostesc rugaciunea: “Doamne Iisuse” – vad copilasi mici, sarmanii, cum trec pe dinaintea mea mahniti si se roaga lui Dumnezeu. Mamele lor ii pun sa faca rugaciune, pentru ca au probleme, greutati in familie si cer ajutor de la Dumnezeu. Intorc butonul pe aceeasi frecventa, si astfel comunicam. Linistea care stapaneste ma nelinisteste. Se pregateste ceva. N-am inteles bine in ce ani traim, nici nu ne gandim ca vom muri. (…) Este trebuinta sa facem multa rugaciune cu durere, ca Dumnezeu sa intervina. S-o luam in serios si sa traim duhovniceste. Anii sunt foarte grei. A cazut multa cenusa, zgura, nepasare. E nevoie de mult suflet, ca ele sa dispara. (…) Intra unele boli europene si inainteaza spre mai rau. (…) Iar noi dormim in opinci. Nu spun sa luam pancarte, ci sa intoarcem rugaciunea noastra, preintampinand marele pericol ce il asteptam si sa ne inaltam mainile catre Dumnezeu. (…) Ceea ce va ajuta foarte mult este sa intre inlauntrul vostru nelinistea cea buna: unde ne aflam, ce ne va astepta, ca sa luam masurile necesare si sa ne pregatim.

Viata noastra sa fie mai calculata. Sa traim mai duhovniceste. Sa fim mai iubitori. Sa ajutam pe cei indurerati si pe saraci cu dragoste, cu durere si cu bunatate… Trec anii si ce ani grei! Nu s-au terminat subiectele. Cazanul fierbe. Daca cineva nu este putin intarit, cum va putea oare infrunta o situatie grea? Dumnezeu nu i-a facut pe oameni nepricopsiti. Trebuie sa cultivam marimea de suflet. Intr-adevar, daca se va face o zguduitura, Doamne fereste, cati vor sta in picioare? (…) Cautati sa va imbarbatati. Strangeti-va putin. Vad ce ne asteapta si de aceea ma doare. Nu va lasati slobozi. Stiti ce trag alti crestini in alte parti? (…) Acest duh slobod care exista … este o mare lipsa de recunostinta. Astazi vezi o lume fiarta (…) Pe crestini trebuie sa-i caracterizeze agerimea duhovniceasca si nobletea, jertfa. (…) Insa acesti ani sunt ca o oala care fierbe si suiera. E nevoie de o obisnuinta cu viata grea, de vioiciune, de barbatie (…) Sa va pregatiti de acum, ca sa puteti infrunta o greutate. Hristos ce a spus? Nu a spus: “Fiti gata”? Astazi, cand traim in niste ani atat de grei, cu atat mai mult trebuie sa fim de trei ori mai pregatiti. Nu este numai moartea napraznica cea pe care va trebui sa o infruntam, ci sunt si alte primejdii. Sa alungam asadar aranjarea noastra. Sa lucreze marimea de suflet. Sa existe duh de jertfa. Acum vad ceva care este aproape sa se intample, dar se amana mereu. Numai amanari mici. Cine le face? Oare Dumnezeu imbranceste? Hai, inca o luna, doua… Situatia asa merge. Dar deoarece nu stim ce ne asteapta, pe cat puteti, sa cultivati dragostea. Acesta este lucrul cel mai important decat toate: sa aveti intre voi dragoste adevarata, frateasca, nu mincinoasa. (…) Sa ne pregatim. Daca nu seamana omul, cum va da Dumnezeu sa creasca graul sau? Omul trebuie sa semene si potrivit cu ce va semana, Dumnezeu va da. Si in armata se spune: ‘Fii gata!‘. Cand este cineva gata? Atunci cand armata este in asteptare, si militarii sunt mereu gata, cu incaltamintele lor, cu armele lor, cu corturile, asteptand ordinul.(…) Astazi traim in anii Apocalipsei. Nu este nevoie ca cineva sa fie prooroc pentru ca sa inteleaga asta. Lucrurile inainteaza tac-tac. Ce ne asteapta nu stim. Toata aceasta situatie ce s-a instapanit ne vorbeste in acest sens. De aceea cu atat mai mult acum trebuie sa ne sprijinim pe rugaciune si sa luptam impotriva raului prin rugaciune. (…) Trebuie sa ne doara. Oare poate persista o ispita sau o stare grea daca se roaga calugarii cu inima? Cu toate ca trecem prin ani grei vad ca in manastiri domneste un duh… de veselie! Lumea arde. (…) Noi ne trecem vremea cu placere si celalalt intre timp moare. (…) Toata temelia este calitatea rugaciunii. Rugaciunea trebuie sa fie din inima, sa se faca din durere. (…) Cheia reusitei este ca pe om sa-l doara. Daca nu-l doare, poate sta ore intregi cu metania in mana si rugaciunea lui sa nu aduca nici un rezultat. Daca exista durere pentru problema pentru care te rogi, chiar si cu un suspin faci rugaciune din inima. (…) Din pacate, unii „cunoscatori” înfasa pe fiii lor duhovnicesti ca pe niste prunci, chipurile, ca sa nu-i mâhneasca. „Nu vatama asta; nu-i nimic. E suficient sa credeti launtric”. Sau spun: „Nu vorbiti despre subiectul acesta – despre buletine si pecetluire – ca sa nu se mâhneasca oamenii”. În timp ce de le-ar spune: „Sa încercam sa traim mai duhovniceste, sa fim mai aproape de Hristos si sa nu va temeti de nimic, si de va trebui vom si marturisi” – îi vor pregati oarecum. Daca cineva cunoaste adevarul, îsi face probleme si se trezeste. Îl doare pentru situatia de astazi, se roaga si ia aminte sa nu cada în cursa.”

Sfantul Efrem Sirul

Despre inselaciunea perversa si insidioasa a Antihristului si despre durerile cele din urma
“Eu, Efrem cel prea mic si pacatos si plin de greseli, cum voi putea sa spun cele mai presus de puterea mea ? Dar de vreme ce Mantuitorul plin de a Sa milostivire, pe cei neintelepti i-a invatat intelepciunea si prin ei pe credinciosii de pretutindeni i-a Luminat; si pe a noastra limba cu indestulare o va lamuri spre folosul si zidirea mea, a celui ce zic, si a tuturor ascultatorilor, si voi grai intru durere si voi spune intru suspinuri pentru sfarsitul lumii acesteia de acum, si pentru cel fara de rusine si cumplit balaur (adica Antihrist) cel ce va tulbura toate de sub cer, si sa bage teama si spaima si cumplita necredinta in inimile oamenilor… Va face aratari, semne si infricosari, incat, de ar putea sa amageasca si pe cei alesi. Si se va sargui ca pe toti sa-i insele cu mincinoasele semne, cu naluciri de aratari vrajitoresti si cu fermecatoriile care se vor face de el… Caci cu ingaduinta lui Dumnezeu va lua stapanire ca sa insele lumea, fiindca s-au inmultit paganatatile oamenilor, si pretutindeni se lucreaza tot felul de lucruri cumplite… Pentru aceasta Dumnezeu va slobozi a fi ispitita lumea cu duhul inselaciunii, pentru paganatatea oamenilor. De vreme ce asa au voit oamenii a se departa de Dumnezeu si a iubi pe vicleanul. Mare nevointa va fi fratilor in vremurile acelea, mai ales celor credinciosi, cand se vor savarsi semne si minuni de insusi balaurul cel cu multe stapaniri; cand se va arata ca un Dumnezeu, cu naluciri infricosate, zburand in vazduh, si toti dracii ca ingerii inaltandu-se inaintea tiranului. Si va striga cu tarie schimbandu-si chipul si infricosand fara de masura pe toti oamenii. Atunci fratilor, oare cine se va afla ingradit si neclintit petrecand? Avand in sufletul sau semnul Unuia-Nascut Fiului lui Dumnezeu, adica sfanta Lui venire.Si in vremea aceea nu va fi slabire pe pamant, si marea vazandu-o toata lumea tulburata, va fugi fiecare sa se ascunda in munti. Unii vor muri de foame, altii de sete se vor topi ca ceara. Si nu va fi cine sa-i miluiasca pe ei. Atunci vor vedea toate fetele lacrimand si cu durere intreband: Nu cumva se afla vreun grai a lui Dumnezeu pe pamant? Si nu vor auzi de nicaieri raspuns… Cine va suferi zilele acelea? Si cine va rabda necazul cel nesuferit, cand vor vedea amestecarea popoarelor care vor veni de la marginile pamantului, pentru vederea tiranului. Multi se vor inchina inaintea spurcatului si vor striga cu cutremur, incat si locul se va clatina de strigatele lor, zicand: Tu esti mantuitorul nostru… Atunci marea se va tulbura si pamantul se va usca. Cerurile nu vor ploua si sadurile se vor usca. Si toti cei ce vor fi pe pamant, de la rasarit pana la apus vor fugi cu multa frica. Si iarasi cei ce vor fi in partile de apus vor fugi in rasarit cu cutremur… Luand atunci obraznicul stapanirea, va trimite pe draci in toata lumea, ca sa propovaduiasca cu indrazneala, ca s-a aratat cu slava: Veniti de-l vedeti pe el. Cine oare va avea suflet de diamant, ca sa sufere vitejeste toate smintelile acelea? Cine oare va fi acest om precum am zis, ca toti ingerii sa-l fericeasca pe el? Caci eu fratilor, iubitor de Hristos, desavarsit m-am infricosat numai din pomenirea balaurului, cugetand intru sine necazul ce va sa fie asupra oamenilor in vremea aceea, si in ce fel se va arata acest balaur pangarit asupra neamului omenesc. Insa sfintilor mai cumplit se va arata. Ca vor fi multi cei ce se vor arata bine placuti lui Dumnezeu, care vor putea scapa prin munti si dealuri si locuri pustii, cu multe rugaciuni si plangeri nesuferite. Ca vazandu-i Dumnezeu in asa plangere nemangaiata si intru credinta curata, se va milostivi spre dansii ca un Parinte

milostiv, iubitor de fii, si-i va pazi pe ei unde se vor ascunde. Ca prea pangaritul nu va inceta sa caute pe sfinti pe pamant si pe mare, socotind ca stapaneste tot pamantul. Si pe toti ii va supune, si va socoti ca se poate impotrivi lui Dumnezeu din cer, nestiind ticalosul neputinta sa si mandria pentru care a cazut… Cu toate acestea va tulbura pamantul, va infricosa cu semnele sale vrajitoresti pe toti. Si in vremea aceea nu va fi slabire pe pamant, ci necaz mare, tulburare si necaz, moarte si foamete peste tot pamantul. Ca insusi Domnul a zis: “Ca unele ca acestea nu sau facut de la intemeierea lumii”. Iar noi pacatosii, cu ce vom asemana acele nevoi peste masura de mari? Insa, sa-si puna fiecare in mintea sa cuvintele Mantuitorului, cum ca, pentru nevoia si necazul cel prea mare, va scurta zilele acelea prin milostivirea Sa. Viteaz suflet va fi acela care va putea sa-si tina viata atunci in mijlocul smintelilor; Ca daca putin va slabi credinta sa, lesne va fi inconjurat si va fi robit de semnele balaurului celui rau si viclean. Si neiertat se va afla unul ca acesta in ziua judecatii, ca insusi lui-si vanzator se va afla, ca cel ce a crezut tiranului de buna voie. De multe rugaciuni si lacrimi avem trebuinta, o, fratilor! ca sa fie cineva dintre noi intarit intru ispite. Fiindca multe vor fi nalucirile fiarei. Caci luptator impotriva lui Dumnezeu fiind, va voi sa le piarda pe toate … Luati aminte, fratii mei! Covarsirea fiarei si mestesugirea ei de la pantece incepe. Caci dupa ce va fi stramtorat cineva, de lipsa de bucate, sa fie silit a primi pecetea lui. Nu oricum, ci pe mana dreapta si pe frunte va fi pus semnul. Ca sa nu mai aiba stapanire omul a se pecetlui cu mana dreapta, cu semnul Sfintei Cruci, si nici pe frunte a se mai insemna cu Numele Sfant al Domului, nici cu preasfanta si slavita cruce a Domnului nostru Iisus Hristos. Ca stie ticalosul ca daca se va pecetlui cineva cu crucea Domnului, ii risipeste toata puterea lui. Pentru aceasta pecetluieste dreapta omului, ca aceasta este care pecetluieste toate madularele noastre. Asemenea si fruntea care este ca un sfesnic ce poarta faclia luminii. Deci fratii mei, infricosata nevointa va fi tuturor oamenilor celor iubitori de Hristos, si pana in ceasul mortii sa nu se teama, nici sa stea cu molesire cand balaurul va incepe a pune pecetea sa, in locul crucii Mantuitorului. Si va face in asa fel incat sa nu se mai faca nici un fel de pomenire Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Si aceasta o va face, fiindca se teme si se cutremura de puterea Mantuitorului nostru. Ca de nu se va pecetlui cineva cu pecetea sa, nu va putea fi robit de nalucirile vicleanului, si nici Dumnezeu nu-i va parasi, ci ii va lumina si-i va atrage la Sine. Ni se cade, noua fratilor, a intelege nalucirile vicleanului, ca nemilostiv si fara de omenie este. Iar Domnul nostru cu liniste va veni la noi, ca sa goneasca mestesugirile balaurului. Deci noi tinand neabatuta si curata credinta in Hristos, lesne vom birui puterea vrajmasului; si se va departa de la noi neputinciosul, neavand ce sa ne faca. Ca eu, fratilor, va rog pe voi iubitorilor de Hristos, sa nu ne molesim, ci mai ales puternici sa ne facem cu puterea crucii. Cu toate acestea ni se cade noua a ne ruga, ca sa nu cadem in ispita. Deci fiti gata ca niste credinciosi robi, neprimind pe altul. Ca de vreme ce furul si pierzatorul si cel fara de omenie, mai intai va veni intru ale sale vremuri, vrand sa fure si sa junghie si sa piarda turma cea aleasa a lui Hristos, adevaratul Pastor; Caci se va da pe sine drept adevaratul Pastor, ca sa insele oile turmei lui Hristos. Aceasta cunoscand-o vrajmasul, ca iarasi va sa vina din cer Domnul cu slava, a socotit aceasta ca sa ia asupra sa chipul venirii Lui, ca sa ne insele pe noi. Iar Domnul nostru va veni ca un fulger infricosat pe pamant. Dar vrajmasul nu va veni asa. Se va

naste cu adevarat dintr-o femeie spurcata, care va fi unealta a lui. Deci nu se va intrupa diavolul, ci in acest fel va veni ca sa insele pe toti. Fiind smerit, linistit, urand cele nedrepte, spre iudei intorcandu-se, bun, iubitor de saraci, peste masura de frumos, cu buna asezare, lin catre toti, cinstind in mod special pe evrei (caci ei asteapta venirea lui). Iar intru toate acestea se vor face semne, aratari si infricosari cu multa stapanire, si se va mestesugi cu viclesug ca sa placa tuturor, si sa fie iubit de multi. Si daruri nu va lua, cu manie nu va grai, mahnit nu se va arata, si cu chipul bunei randuieli va amagi lumea, pana ce se va face imparat. Si dupa ce vor vedea multe popoare niste fapte bune ca acestea, toti impreuna cu o socoteala se vor face, si cu bucurie mare il vor propovadui pe el imparat, zicand unii catre altii: Au doara se mai afla vreun om ca acesta bun si drept? Si mai mult poporul cel ucigas al evreilor il vor cinsti si se vor bucura de imparatia lui. Pentru aceea si ca unul ce va cinsti mai mult locul si templul, va arata tuturor ca are grija de ei. Si cand va imparati balaurul pe pamant, cu mare sirguinta, toate popoarele ii vor veni in ajutor: Edom si iarasi Moab, inca si fiii lui Amon, ca unui adevarat imparat i se vor inchina lui cu bucurie, si ei se vor face cei dintai aparatori ai lui. Apoi imparatia aceluia se va intari si va bate cu manie pe trei imparati mari. Iar dupa aceasta se ve inalta inima lui, si-i va varsa amaraciunea lui, punand inainte, din Sion, veninul mortii, tulburand lumea, va clatina marginile, va necaji toate, va pangari sufletele. Nu se va arata ca un cucernic, ci in toate ca unul fara de omenie: manios, cumplit, nestatornic, infricosat, urat, uracios, salbatic, pierzator si silindu-se a arunca in groapa paganatatii tot neamul omenesc, prin a sa nebunie. Si stand multimea inaintea lui si alte popoare multe, laudandu-l pe el pentru naluciri, vor striga cu glas mare, incat se va clatina locul in care popoarele vor sta inaintea lui. Si le va grai cu indrazneala: Cunoasteti toate popoarele puterea si stapanirea mea? Iata dar inaintea voastra a tuturor, poruncesc acestui munte mare ce este de cealalta parte ca sa vina aici la noi. Si va zice spurcatul: si va alerga, adica muntele in privirea tuturor, insa nicidecum din temeliile lui mutandu-se. Caci cele ce Dumnezeu Prea Inalt dintru inceputul zidirii le-a intemeiat si le-a inaltat, asupra acestora spurcatul Antihrist, stapanire nu are, ci va amagi lumea cu naluciri vrajitoresti. Si iarasi altui munte ce va sta in adancul marii, ostrov foarte mare fiind, ii va porunci sa se duca pe uscat. Dar ostrovul nu se va misca nicidecum, ci nalucire va fi. Si iarasi isi va intinde mainile lui, si va aduna multime de taratoare si pasari. Asijderea inca va pasi pe deasupra adancului, si pe mare si pe uscat va umbla; insa toate acestea vor fi naluciri. Si multi vor crede intru el si-l vor slavi ca pe un Dumnezeu tare. Iar cei ce vor avea pe adevaratul Dumnezeu, li se vor lumina ochii inimii lor, si cu de-amanuntul vor privi prin credinta curata si vor cunoaste inselaciunea lui. Acestea, toate facandu-le, va insela lumea si multi vor crede lui, slavindu-l ca pe un Dumnezeu tare. Iar cati vor avea frica lui Dumnezeu in ei si ochii inimii luminati, vor cunoaste ca nici muntele nu s-a mutat din locul sau, nici ostrovul nu a iesit din mare pe pamant. Si toate acestea intru numele sau le va savarsi Antihrist si nu vor fi adevarate, precum am zis mai sus. Caci cu farmece va savarsi toate mincinoasele lui minuni, fermecand vederile oamenilor ce se vor pleca a crede lui. Si acestea asa facandu-se, si popoarele inchinandu-se lui, laudandu-l ca pe un Dumnezeu, din zi in zi se va mania Cel Prea Inalt in ceruri si isi va intoarce fata Sa de la el. Si dupa aceea se vor face cumplite semne: foamete neintrerupta, cutremur neincetat, morti necontenite si temeri infricosate. Atunci cerul nu va mai ploua, pamantul nu va mai rodi, izvoarele vor seca, raurile se vor usca, iarba nu va mai rasari, verdeata nu va fi,

copacii din radacina se vor usca si nu vor odrasli. Pestii si chitii marii in ea vor muri si putoare pierzatoare va trimite marea si sunete infricosate, si de huietul valurilor vor muri oamenii de frica.Nicaieri nu vor afla sa se sature de mancare, caci se vor pune peste tot conducatori tirani. Si daca cineva va aduce cu sine pecetea tiranului insemnata pe frunte si pe mana dreapta, va cumpara putine din cele ce se vor afla. Atunci va plange si va suspina cumplit tot sufletul, si ziua si noaptea se vor chinui. Atunci vor muri pruncii la sanul mamelor, vor muri si mamele deasupra pruncilor lor. Va muri tatal cu fiii si femeia pe drum, si nu va fi cine sa-i ingroape sau sa-i stranga in morminte. Putoare rea va fi din cauza multimii mormintelor, si a trupurilor ce vor fi aruncate pe strazi si pretutindeni, care mult vor necaji pe cei vii. Dimineata toti vor zice cu suspinuri si cu durere: cand se va face seara ca sa dobandim odihna? Si venind seara, iarasi cu lacrimi prea amare vor grai intre dansii: oare cand se va lumina, ca de necazul ce ne sta deasupra sa scapam? Atunci se va vesteji frumusetea fetei tuturor, si vor fi fetele lor ca de morti, si va fi urata frumusetea femeilor. Si toti cei ce s-au plecat cumplit fiarei si au luat pecetea aceluia, adica paganescul chip al spurcatului, alergand catre el, vor zice cu durere: da-ne noua sa mancam si sa bem, ca toti murim de foame, si goneste de la noi fiarele cele veninoase. Si neavand ce raspunde ticalosul, va zice cu multa asprime: de unde sa va dau eu, oamenilor, ca sa mancati si sa beti? Ca cerul nu voieste sa dea pamantului ploaie, si pamantul nicidecum n-a dat seceris sau roada. Si auzind acestea multimile, vor plange si se vor tangui cu totul,neavand nici o mangaiere. Necaz peste necaz va fi lor nemangaierea, caci de buna voie au crezut tiranului. Si ticalosul nu va putea nici lui sa-si ajute, si cum ar putea sa-i miluiasca pe ei? Intru acele zile vor fi nevoi mari din cauza balaurului, de frica, si de cutremurul cel mare si huietul marii, de foamete, de sete si de muscarile fiarelor. Toti cei ce vor lua pecetea lui Antihrist si se vor inchina lui, nu vor avea nici o parte de Imparatia lui Hristos, ci dimpreuna cu balaurul se vor arunca in iad. Fericit va fi acela ce se va afla curat si credincios, si va avea in inima lui credinta fara de indoiala catre Dumnezeu, ca fara de frica vor lepada intrebarile lui Antihrist, defaimand muncile si nalucirile lui. Iar mai inainte de acestea, va trimite Dumnezeu pe Ilie Tesviteanul si pe Enoh, ca un milostiv ca sa propovaduiasca cu indrazneala cunostinta de Dumnezeu tuturor, ca sa nu creada lui Antihrist. Ca vor striga si vor zice: Inselator este, o, oamenilor! Nimeni sa nu creada lui nicidecum, sau sa-l asculte pe acest luptator de Dumnezeu! Nimeni din voi sa nu se infricoseze, ca degrab se va surpa. Iar Domnul cel Sfant vine din cer, sa judece pe toti cei ce s-au plecat semnelor lui. Insa putini vor fi cei ce vor asculta si vor crede propovaduirea proorocilor. Iar aceasta o va face Mantuitorul ca sa-si arate negraita Sa iubire de oameni, ca nici odata nu voieste moartea pacatosului, ci voieste ca toti sa se mantuiasca. Ca nici in vremea aceea nu va lasa neamul omenesc fara de propovaduire, ca fara de raspuns sa fie toti la Judecata. Deci multi din sfintii care se vor afla atunci vor varsa rauri de lacrimi cu suspinuri catre Dumnezeu Cel Sfant, ca sa fie izbaviti de balaur, si cu mare sarguinta vor fugi in pustietati, in munti si in pesteri si cu frica se vor ascunde. Si li se va darui aceasta de la Dumnezeu Cel Sfant, si-i va povatui pe ei harul in locuri hotarate si se vor mantui, fiind ascunsi in gauri si in pesteri, nevazand semnele si infricosarile lui Antihrist. Ca celor ce au cunostinta, cu lesnire le va fi cunoscuta venirea lui. Iar celor ce isi au mintea permanent la lucruri lumesti, macar daca ar si auzi, nu vor crede, si urasc pe cei ce le-ar spune. Pentru aceasta sfintii primesc putere de a scapa, pentru ca toata invaluirea si

grijiile vietii acesteia le-au lepadat. Atunci va plange tot pamantul. Marea si aerul vor plange impreuna, si dobitoacele cele salbatice cu pasarile cerului. Vor plange muntii si dealurile si lemnele campului. Vor plange si luminatorii cerului dimpreuna cu stelele pentru neamul omenesc. Caci toti s-au abatut de la Dumnezeu Cel Sfant si ziditorul tuturor, si au crezut inselatorului, primind pecetea spurcatului Antihrist, in locul facatoarei de viata Cruci. Vor plange toate bisericile lui Hristos cu plangere mare, ca nu va mai sluji sfintirea si prinosul! Iar dupa ce se vor implini trei ani si jumatate ai stapanirii spurcatului si dupa ce se vor implini toate smintelile in tot pamantul, dupa cum zice gura Domnului, atunci va veni Domnul si Mantuitorul nostru ca un fulger stralucind, din cerul cel sfant, eel prea curat si infricosat si prea slavit. Dumnezeul nostru si Imparatul si Mirele cel fara de moarte, pe nori cu slava neasemanata, alergand inaintea lui ingerii si arhanghelii, toti vapaie de foc fiind. Heruvimii avand ochii in jos, si Serafimii zburand si fetele si picioarele ascunzandu-le cu aripile, strigand cu frica unul catre altul: Sfant, Sfant, Sfant, Domnul Savaot. Si glas de trambita graind cu frica: Sculati-va cei ce dormiti, iata a venit Mirele. Atunci se vor deschide mormintele si va auzi tarina cea putrezita acea mare si infricosata venire a Mantuitorului, si intr-o clipa se vor scula toate semintiile si vor cauta la frumusetea cea sfanta a Mirelui. Si milioane si mii de mii de ingeri si de arhangheli si nenumarate ostiri se vor bucura cu bucurie mare. Atunci sfintii, dreptii si toti care nu vor lua pecetea balaurului celui pagan, se vor bucura foarte mult. Si se va aduce tiranul legat de ingeri cu dracii impreuna inaintea divanului. Iar cei ce vor fi luat pecetea lui si toti paganii si pacatosii vor fi adusi legati. Si va da Imparatul hotararea asupra lor, aceea a osandei celei vesnice in focul cel nestins. Amin”. Staretul Antonie

Viziuni despre vremurile cele de pe urma
Staretul Antonie a fost un batran duhovnicesc, preot de mir de rang inalt care a slujit, după detenţia din lagărele sovietice, în parohiile Bisericii Ortodoxe Ruse a Patriarhiei Moscovei şi care s-a învrednicit de două viziuni de la Dumnezeu despre timpurile de la urmă (avea in jur de 100 de ani la data acestor convorbiri, al carei an este neprecizat, dar este foarte aproape de zilele noastre), iar la scurt timp a trecut la Domnul. Aceste relatari au aparut in cartea Staretii despre vremurile de pe urma.
Pe la inceputul anilor ‘70, in vremea oficierii Dumnezeiestii Liturghii, am avut parte de prima viziune. Si iata cum a fost. In vremea aceea, a inceput atractia fata de Occident si, respectiv, dispareau trasaturile proprii slavilor: simplitatea, ospitalitatea, lipsa lacomiei de bani. Lacomia banilor (iubirea de argint), de altfel, este pusa in capul unghiului noii conceptii despre lume: banii si lucrurile sunt mai presus decat moralitatea, spiritualitatea. Cel mai groaznic s-a intamplat sa fie ca modul de viata al oamenilor ce-si zic ortodocsi, adesea, dintre cei care urmeaza cu ravna randuielile bisericesti, devine ca si al paganilor din jurul lor! Aceeasi lipsa de modestie in viata de zi cu zi, aceleasi tendinte de a face cariera, de a ocupa o pozitie inalta in societate. Pentru copiii din familiile de credinciosi deja nu mai este chinuitoare intrarea in randul pionierilor, ale comsomolului, ale partidului. Iar justificarea le e la indemana: “dar cum se poate fara aceasta, doar nu traim in pustiu, ci intre oameni. Si-apoi, cand vine vorba de pacat si incerci sa intelegi, totul este pacat, asa ca vom merge si ne vom pocai“. Atare atitudine usuratica a

provocat mare ingrijorare pentru insasi posibilitatea mantuirii. Eu reciteam Evanghelia, indeosebi pasajele despre vremea de la urma, Apocalipsa: nu ma lasa in pace intrebarea despre pustiul in care oamenii trebuie sa fuga. Si iata ca vad o mare multime de oameni ce calatoresc. Unii se pare ca nici nu merg, unii chefuiesc, altii desfraneaza, altii le fac rau oamenilor, dar, in egala masura, aceasta miscare ii atrage inainte, ca un rau. Toti sunt foarte diferiti, fie mireni, fie clerici, militari, politicieni, toti, toti. Cea mai mare parte dintre oameni pur si simplu o iau inainte si numai unii merg linistit. In calea lor e o prapastie infricosatoare, prapastia ce duce in iad. S-ar parea ca toti ar trebui sa se prabuseasca in ea, dar nu. O mare parte de oameni, e adevarat, se prabuseste. Vad cum ii trage acolo, pe unii, automobilele, pe unii, chefurile, pe unii, banii, pe unii, hainele scumpe. Unii insa trec linistit peste aceasta prapastie, chiar pe deasupra ei, s-ar putea spune. Cate cineva nu se prabuseste, dar se lasa in prapastie – barbati luminosi ii ajuta sa iasa, ii sustin. Se prabusesc nu numai bogatasii, dar si oameni care, in mod evident, nu dispun de cine stie ce mari bogatii. Dar toti au un singur idol – pofta lumeasca. Era ingrozitor. Din prapastie se auzeau nu gemete, ci urletul celor nimeriti acolosi se simtea duhoare. Nu era pur si simplu un miros, nu. Asa cum buna mireasma nu poate fi descrisa, nu mireasma florilor sau a ierbii, ci mireasma harului daruit de Dumnezeu, pe care o raspandesc moastele, icoanele facatoare de minuni. Putoarea iadului nu e pur si simplu un miros urat, cum ar fi mirosul de pucioasa, ci senzatia groazei si a neputintei intoarcerii, intr-un cuvant – iadul. Si iata un pustiu. Acolo, pe pustnici ii ispitea ucigasul, incercand sa le trezeasca patima agonisirii, poftei trupesti, mahnirii. Multi cadeau, multi. In acelasi timp, cati domni si cati puternici ai acestei lumi s-au mantuit si nu doar s-au mantuit, ci au si fost proslaviti de Biserica, cu sfintii: ei aveau totul, insa inima lor nu apartinea putreziciunii lumii acesteia, ci celor ceresti. Timpul nostru prin aceasta e infricosator: ispitele il pandesc pe om la orice pas si, de cele mai multe ori, sunt dintre acelea pe care si sa le intelegi e greu. Cati oameni vin la mine, mi se pare ca pe toti ii intereseaza una si aceeasi intrebare: cum sa se mantuiasca, cum sa procedeze intr-o situatie sau alta? Dar poti oare sa iei binecuvantare pentru orice fapta pe care o faci nu numai in decursul unei zile, ci macar a unei luni?! Inseamna ca trebuie sa ne inchipuim caile ispitei, orientarile sale de baza. Dar ele sunt neschimbate de la facerea lumii, pentru ca diavolul nu este creator. Alta e ca, pe parcursul a mii de ani, el a acumulat experienta, iar acum propunerile lui pentru omenire de a se cobori la el in iad au devenit mult mai viclene; in esenta, lumea actuala e toata o propunere a lui. Propunere, pentru ca el nu te poate obliga, nu-i sta in puteri, dar sa inveleasca pacatul intr-un ambalaj atragator pentru om, aceasta da, poftiti, slugile intunericului va stau mereu la dispozitie: “Ce poftiti?” O alta deosebire a zilelor de azi e apropierea grabnica a Antihristului. Multi oameni duhovnicesti spun ca el deja sa nascut. Despre aceasta e greu de judecat. Vrajmasul e viclean, e viclean chiar si cu cei care il slujesc. Dintre ei, multi s-au considerat antihristi, erau asa in esenta conceptiilor lor despre lume, a faptelor lor, dar nu era cel despre care a vorbit Biserica. Poate ca s-a si nascut, poate ca nu, nu aceasta e intrebarea. Cand Sfantul Ignatie (Briancianinov) a fost intrebat despre venirea Antihristului el a raspuns ca nu exista o data fixa, ca venirea Antihristului o determina oamenii cu rautatea lor. Iata ca acum este timpul ultimelor pregatiri pentru venirea lui. E de fata si concentrarea puterii mondiale, el nu va fi doar conducatorul unei singure tari, ci al intregii lumi, si este necesara “indobitocirea” omenirii. Dar pana si aceasta e cam putin pentru a pune toata omenirea in genunchi. Trebuie creat un astfel de sistem de viata, a carui oricat de mica incalcare ar conduce la urmari catastrofale pentru omenire – foame, frig, distrugere. Si sistemul acesta se creeaza acum. Cum se va intampla aceasta vedem mai tarziu, dupa cativa ani”. Antihristul va apărea ca un izbăvitor de neajunsurile sociale, cu toate că anume în acest scop se vor produce ele. Va avea o putere nemaivăzută această talpă a iadului. Oamenii ce pregătesc venirea lui de pe acum au în mâinile lor bogăţiile de bază ale pământului. Mirajul bunăstării actuale se va spulbera tot atât de repede cum trece apa. Să ne aducem aminte unul dintre antrenamente, o repetiţie care s-a făcut cu oamenii în Uniunea Sovietică – cei care s-au încrezut în bănci au devenit cerşetori într-o singură zi. Au agonisit

cu anii, care în contul burţii, care în contul sănătăţii, şi părea că aceasta e pentru o viaţă. Dar s-a dovedit a fi un miraj. Acum va fi mult mai rău. Va avea de suferit întreaga lume. Totul se va petrece prin intermediul instituţiilor bancare, de aceea trebuie avut cât mai puţine contacte cu ele. Acesta e şi zălogul neacceptării codurilor, printre altele. Niciun fel de bănci şi credite, toate astea sunt controlate de aceeaşi mână şi de acelaşi cap. Iar dacă vei controla, vei vedea că mâna nu e mână, ci o labă cu gheare, iar capul nu e simplu cap, ci unul încornorat. Iar în loc de faţă are un bot de fiară cu un rânjet înfricoşător. De ce pe toţi îi deprind acum cu băncile? Îţi iei salariul de la bancă, pensia – de la bancă. Repede vor fi adunaţi toţi în acelaşi staul. Mare mirare vor avea oamenii să afle că şi ultimul bănuţ din portmoneu le este numărat, lucru care, în Occident, deja se întâmplă. Greu mi-a fost sa inteleg acei ani ai aparentei bunastari sovietice. Nu m-am gandit atunci ca am sa ajung in anii cand voi vedea implinindu-se multe dintre cele ce am vazut. Asadar, cum am mai spus, a doua viziune n-a fost prelungirea celei dintai, nu. Si, in timp, s-a produs destul de tarziu, si dupa continut e destul de deosebita. Prima viziune e, in felul sau, o povata, o inteleptire, parca. Am cerut un raspuns si l-am primit. A doua viziune e de cu totul alt gen, e cu totul altfel, pot spune. Eu nu am cerut nimic, a fost dat de sus sa vad despre ce ma intrebau oamenii care veneau la mine. Daca prima viziune putea fi povestita, mai mult sau mai putin, cu exactitate, a doua, in principiu, este imposibil de povestit. Eu, parinte Alexandru, in general, pentru prima data incerc sa iti expun acestea cat de cat consecutiv, ori sa le sistematizez. Si anume sa expun intr-o anumita ordine, ci nu asa cum mi-a fost mie dat sa vad. Caci mi-a fost dat pentru vesnic folos, pentru tine si enoriasii tai, banuiesc, intr-o alta consecutivitate. Pana la aceasta, tot ceea ce mi-a fost dat sa vad am folosit doar pentru a raspunde la intrebarile pline de nedumerire ale credinciosilor. Vreau sa mai spun cateva cuvinte, nu despre viziune, ci despre creatie, ca sa poata fi mai bine intelese cele ce vor urma. Dumnezeu creeaza tot ceea ce este viu intr-un sistem unitar, foarte dur. Tot universul este absolut legat, prin fiece actiune, pana in cele mai mici amanunte, de cea mai umila parte a sa, iar pentru o fiinta rationala cum este omul, chiar si printr-o actiune ce nu face parte din lumea materiala – gandul. Faptele fapturilor inferioare nu pot aduce nici o dauna universului. Ele sunt limitate la propriile instincte si acelor asemenea lor, la fel si prin proprietatile de autoreglare a naturii insasi. Altceva e omul. El este creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Si oricat am polemiza despre ce este chip si ce este asemanare, despre ce se sterge si ce nu, cu ce este inzestrat omul de la nastere si ce e chemat sa agoniseasca pe parcursul intregii sale vieti, in cazul de fata important este altceva – faptele sale, atat in lumea materiala, cat si in cea nevazuta, cum se reflecta ele asupra mediului inconjurator, asupra mediului in care traieste, cat si asupra intregului univers. Nu Dumnezeu a sters de pe fata pamantului Sodoma si Gomora, ci oamenii care s-au dezis de pronia Creatorului. Spun despre aceasta pentru ca toate nenorocirile ce au sa se intample cu natura si cu omul nu sunt o urmare a maniei lui Dumnezeu, pentru ca El este Atotiubitor si Atotmilostiv, ci sunt urmare a actiunilor atotdistrugatoare a omenirii insasi. Iar acum vreau sa vorbesc propriu zis despre viziune, despre ceea ce ii asteapta pe toti, din pacate, intr-un viitor nu prea indepartat, iar unele lucruri se si intampla chiar in momentul de fata. Asadar, iata ce am vazut eu despre viitor. Intai de toate, tot felul de catastrofe tehnologice. Sistemul de viata creat de om este, in esenta, satanic si, pentru ca vine in contradictie absoluta cu legile lui Dumnezeu, va incepe incetul cu incetul sa se distruga. Vor cadea avioane, se vor ineca corabii, vor exploda centrale atomice, uzine chimice. Si toate acestea pe fundalul unor fenomene naturale, care se vor intampla pe tot pamantul, dar mai ales in America. Uragane de o forta nemaivazuta, cutremure de pamant, secete

nemiloase si, invers, ploi torentiale, ce vor aminti de potop. Va fi stearsa de pe fata pamantului Sodoma contemporana- New York-ul. Nu va ramane fara rasplata nici Gomora- Los Angeles-ul. Se pare ca greu va fi de gasit pe pamant un loc unde omul se va simti linistit, in deplina siguranta. Omul isi va gasi linistea numai nadajduind in Dumnezeu, pamantul nu il va mai putea ocroti. Cele mai grele urmari ale dezlantuirilor naturii le vor avea de suportat orasele, pentru ca ele s-au rupt cel mai mult de ea. Un singur turn babilonian distrus, o casa contemporana, un bloc si iata – sute de morti fara pocainta, fara impartasanie, sute de suflete pierdute. Aceste case construite pe pari, care sunt, in esenta, niste sageti ce au strapuns pamantul, ca si cum s-ar indrepta incolo, catre iad; ele le vor aduce oamenilor moartea grozava sub ruine. Si cel care va ramane in viata ii va invidia pe cei care au murit intr-o clipa, pentru ca soarta lui e si mai inspaimantatoare- moartea de foame si prin asfixiere. Orasele vor prezenta o priveliste groaznica, chiar si cele ce vor fi ferite de o distrugere capitala, lipsite de apa si electricitate, caldura si aprovizionarea alimentara. Vor aminti de niste imense cosciuge de piatra, atat de multi oameni vor muri. Bande de ticalosi vor savarsi rautati, chiar si ziua. In orase va fi greu sa te deplasezi, iar noptile oamenii se vor strange in grupuri mari, ca impreuna sa incerce sa ajunga pana in zori. Rasaritul soarelui va anunta nu bucuria unei zile, ci mahnirea necesitatii de a trai si aceasta zi. Nu trebuie sa credeti ca la sat va domni linistea si bunastarea. Otravite, slutite, arse de seceta sau inecate de ploi, campurile nu vor mai da roadele trebuincioase. In vite vor da molime nemaivazute si oamenii, nemaifiind in stare sa le ingroape le vor lasa sa se descompuna, otravind aerul cu niste miasme groaznice. Taranii vor suferi din cauza atacurilor orasenilor, care, in cautare de hrana, se vor imprastia prin sate, gata sa omoare omul pentru o bucata de paine! Da, pentru acea bucata pe care acum nu o pot inghiti fara condimente si sosuri, vor fi varsari de sange. Canibalismul va fi un fenomen frecvent; primind pecetea Antihristului, omenirea va sterge toate hotarele moralitatii. Si pentru sateni noaptea va fi un timp al groazei, pentru ca anume noaptea se vor intampla cele mai crunte jafuri. Dar trebuie nu doar sa supravietuiesti, ci si sa pastrezi averea pentru lucru, altfel amenintarea mortii de foame va fi o realitate. Insisi oamenii, la fel ca in oras, vor fi vanati. Dintr-o parte, va parea ca s-au intors vremurile de dinainte de potop. Dar nu. Pe atunci, asupra lumii, dainuia cuvantul lui Dumnezeu: “Cresteti si va inmultiti“. Acum, insasi viata omenirii, esenta sa, e indreptata spre negarea harului si a lucrarii lui Dumnezeu. Dar nici acesta nu este sfarsitul. La inceputul povestirii am rezumat tot ceea ce a precedat toate acestea, si nu intamplator. Foarte des, mai bine zis, aproape intotdeauna, de dupa lucrurile marunte nu le distingem pe cele cu adevarat mari. In sensul acesta, nu observam cum un mic pacat incalca legile fundamentale ale lui Dumnezeu. Dumnezeu a creat lumea aceasta si, ca un Creator, a creat-o in deplina armonie cu Sine. Va amintiti cuvantul spus despre lumea abia creata: “E buna!” Dumnezeu a spus aceasta, Dumnezeu cel Atotsuficient, Atotiubitor, Atotputernic, Atotdesavarsit, Creatorul Atotmilostiv a gasit creatia ca este buna, adica lumea se afla in armonie cu Binele, cu Dragostea, pentru ca Dumnezeu este Dragoste. Omul este singura fiinta capabila sa influenteze existenta lumii, cununa creatiei, creata de asemenea dupa chipul si asemanarea Binelui si a Dragostei. Si poruncile care iau fost date de catre Creator nu sunt nimic altceva decat niste indrumari pentru o viata linistita si fericita, in armonie cu El. Tot ce vine in contradictie cu aceste porunci este pierzator pentru lume, pentru tot ce este vital pentru ea, care depinde de ea. Toate incep parca de la niste fleacuri: de la o rochie mai libertina, de la invatamantul colectiv al fetelor si al baietilor, si nu sub indrumarea unei fete duhovnicesti, ci sub cea a unui invatator mirean. Degraba si acest nume se va sterge, ramanand tot unul invatator [profesor]! Invatator de ce si a ce? Multi dintre acesti invatatori, in general, sunt din punct de vedere moral uzati. Altii nu stiu si nici nu vor sa stie nimic despre regulile de convietuire in aceasta lume creata de Dumnezeu. Ce-i pot invata ei pe altii? Ii invata despre lume, insa nu ca o creatie a lui Dumnezeu, ci pentru a trai intr-o lume supusa unor duhuri diavolesti! Iata putinul din care reiese multul.

Pervertirea moralitatii. De cate ori a incercat satana s-o faca generala, atotcuprinzatoare, s-a ciocnit de fiecare data de demascarea amenintatoare a Bisericii. Dar pentru duhurile intunericului cea mai groaznica este demascarea, scoaterea la lumina. Precum hotul se furiseaza in intuneric, fiindu-i frica de lumina, asa si invaziile dracesti sunt mai eficiente si mai ispititoare cand lipseste lumina adevarului. Lumea e in intunericul placerilor unei duzini de tari “dezvoltate”, pe care vrajmasul le-a ales ca sprijin in misiunea de innebunire a intregii lumi. Arma principala in aceasta afacere este lozinca libertatii. Cat sange a fost varsat in revolutii si rasturnari de putere, in actiuni sociale si pseudoreligioase, rafuieli politice si mistice pe altarul diavolului “libertate”! Acesta este el, diavolul rasculat si invins, zidirea care a vrut sa ia locul Creatorului- acesta este cel mai de seama iubitor de libertate. Si “libertatea” lui nu e capacitatea daruita omului de a fi desavarsit in virtuti. Nu, “libertatea” lui sunt cele mai grele lanturi, al caror scop e ca, lipsindu-l pe om de orice posibilitate de a alege intre bine si rau, sa-i lase liber doar drumul spre iad. (…) Esenta acestei miscari e sa faca drum, intai de toate pentru tineri, catre satan. Observati, parinte, un drum intr-un singur sens. Incearca sa te opui: imediat vei fi stopat. Biserica Ortodoxa – ea nu-i lasa pe toti sa doarma linistit. Toti catolicii sunt gata pentru orice, ei primesc civilizatia draceasca, “progresul”. Sustinand sionismul, ei spun, de fapt, “da” venirii lui Antihrist. Si am vazut eu cate incercari face raul mondial pentru a pata Sfanta Biserica, preacurat Trupul lui Hristos! Intai de toate o vor defaima in toate ziarele, la radio si televiziune. Iudei cu nume slave vor defaima in fel si chip clerul si pe crestini, isi vor bate joc de randuieli, de posturi, de modul de viata, de tot ceea ce a fost intotdeauna baza viabilitatii poporului. Chiar in Biserica, in mediul duhovnicesc vor patrunde mii si mii de distrugatori catoliciti ai Ortodoxiei. Aparent evlaviosi, duhul lor e altul, strain, si poporul va parasi lacasurile lor. Vor sta restaurate si proaspat construite, dar pustii. Unde va straluci luminita adevaratei sfintenii si credinciosiei duhului credintei stramosesti? Dar cine cauta gaseste. Nimeni nu se va putea indreptati spunand: “Doamne, am cautat dar n-am gasit!” In intunericul necredintei si al ateismului, pe tot pamantul ard luminitele adevarului. Si vor fi prigonitii si stramtorati dreptii slujitori şi supuşi hulelor de tot felul. Slugile diavolului nu se vor sfii nici să ucidă, dacă va îngădui Dumnezeu unui cuvios să primească cununa mucenicească. Mulţi vor fi ei, drepţii mucenici ai timpului de pe urmă! Dar cei de duh străin îşi vor aştepta conducătorul, pe antihrist. Şi lor însă li se va mai oferi posibilitatea de a se salva, adică să-şi dea seama cine este el, numai că puterea şi banii le vor închide multora ochii. Cumplite vremuri! Dar toate încep de la mărunţişuri. Clerul a încetat să mai poarte hainele cuvenite cinului. De acum şi bărbile rase, după moda catolicilor şi a protestanţilor, nu mai stârnesc mirare. A doua „libertate”, umflată în fel şi chip, e libertatea pervertirii moralităţii. Din păcate, oamenii au primit-o şi ea a devenit o parte organică a zilelor noastre. Desfrânarea nu mai e desfrânare, ci emancipare sexuală (uitaţi-vă cum ascunde vrăjmaşul fapta după cuvinte, la prima vedere, frumoase: nu desfrânare, ci sex; nu hoţie, ci expropriere ş.a.m.d.). Coruperea începe la cea mai fragedă vârstă, educând, chipurile, cultura sexelor şi a relaţiilor dintre ele. Vor începe (iar pe alocuri aceasta deja se întâmplă) să le arate copiilor corpuri dezgolite, actul sexual în desfăşurare, aprinzând poftele, lăsând aceasta să treacă drept ceva normal. Cărţile şi televizorul vor fi pline de oameni goi, scene groaznice de desfrânare. Dezgolirea din zilele noastre e doar începutul. Scopul e mult mai spurcat: grădinile Astartei şi ale lui Baal, unde se împerecheau ameţiţi de băutură şi de droguri sute şi sute de păgâni. Iată acolo, spre închinare dracilor, târăsc lumea luptătorii pentru libertate. De cine eşti învins, aceluia îi

eşti rob. De această robie în ambalaj de libertate se lasă ispitiţi oamenii. Dar şi desfrânarea propriu-zisă le pare puţină slugilor întunericului. Ca o manifestare a culmii iubirii de libertate, a descătuşării gândirii, se va servi sodomia şi zoofilia. Propagarea acestei scârboşenii va atinge proporţii de necrezut, poate mai mult chiar decât coruperea sexuală. Cazurile căsătoriilor între homosexuali vor beneficia de tot atâta publicitate ca şi inventarea, pe timpuri, a antibioticelor! Sodomiţii vor apărea peste tot: vor fi artişti, întâi de toate, politicieni, administratori. Păcatul sodomiei va deveni eticheta viitorului apropiat. Deja acum au loc orgiile lor sălbatice, carnavalurile anuale în America. Toate astea se vor întâmpla şi la noi, într-un chip nu mai puţin respingător. Toţi cei care se vor împotrivi acestei invazii drăceşti vor fi declaraţi potrivnici ai libertăţii altora, înapoiaţi şi persoane antisociale, fiindcă toate statele, în fruntea activităţilor lor, pun nu apărarea moralităţii, ci apărarea libertăţilor drăceşti. Anume drăceşti, pentru că nici acum nu prea întâlneşti o publicaţie ortodoxă, decât cele propriu-zis bisericeşti. Iar la televiziune, arhiereii au acces numai de sărbătorile cele mari. Câte prostii se scriu şi se spun, dar nu e nicio confruntare de idei, puncte de vedere privitor la concepţiile despre lume. Bună libertate, când poţi numai să-ţi baţi joc de sfinţenie! Restul e tabu. Dar şi aceasta s-a început de la fleacuri şi, vai, ce demult. S-a început aceasta odată cu transmiterea şcolilor parohiale în administrarea zemstvelor, a puterii laice. Şi au mers acolo ateii ca să educe cadre pentru revoluţia din 1917! Tinerii, nimerind sub puterea satanei, din cauza păcatelor săvârşite, ameţiţi de băutură şi droguri, nu vor putea rezista ultimei chemări către iad a ucigaşului din veac şi îşi vor pune capăt zilelor. Numărul cazurilor de suicid va creşte peste măsură. Şi va creşte într-atât, încât nu va mai trezi mirarea nimănui, ca o consecinţă firească a celor ce se petrec. Cu atât mai mult cu cât numărul celor care suferă de boli înfricoşătoare, ca rezultat al plăcerilor desfrânate sau al necumpătării, va fi atât de mare, iar suferinţele acestora – atât de groaznice, că sinuciderea va părea societăţii ceva de genul unui act caritabil. Vor ajunge până acolo încât vor propune oamenilor această cale, fapt ce s-ar explica doar într-un singur fel – totul este orientat spre pierderea sufletelor rătăcite. O altă înfricoşătoare şi drăcească capcană va fi îndemnarea oamenilor către câştiguri, către mărirea veniturilor personale. Această patimă a iubirii de avuţie este păguboasă, ca orice necumpătare. Iar necumpătarea duce la distrugerea naturii, în orice sferă ar fi câştigaţi aceşti bani, şi se reflectă asupra mediului înconjurător. A doua parte a acestei capcane constă în folosirea acestor bani, a acestor mijloace. Mai repet încă o dată că acest sistem de viaţă e nemaipomenit de fragil, monstruos de fragil. Deci şi folosirea de către oameni a banilor e supusă acestei fragilităţi. Ce prezintă, în sine, banii actuali? O înşelare, o fantomă, o iluzie, ca şi acele „minuni” diabolice. Toată tehnica produsă devine ceva semnificativ doar în prezenţa a o mulţime de „dacă“: dacă este combustibil, dacă sunt piese de schimb etc. Pe lângă toate acestea, automobilul modern, în absenţa unor ateliere specializate, nici nu poate fi reparat! înseamnă că, în cazul în care dispare un „dacă”, toate acestea devin o grămadă de metal inutil. Exemplul este de faţă: ce are un ţăran acum mai de preţ – calul şi vaca. Iar mai departe e şi mai şi: cea mai mare parte de bani se păstrează fie la

bancă, fie în hârtii de valoare. Vor dispărea aceste bănci, vor da faliment, ca să poată fi îngenuncheaţi oamenii. Vor dispărea într-o clipită; asemenea repetiţii au mai avut loc şi cu destul succes. Iar întreprinderile se vor stopa din cauza cataclismelor naturale şi a războaielor. Şi cu ce se va alege omul? Cu o groază de lucruri inutile, pentru achiziţionarea cărora s-au cheltuit ani de viaţă, a căror valoare e destul de relativă chiar şi într-o lume mai reuşită, iar într-o lume a catastrofelor e praf, e nimic. Îmi amintesc că femeile mă întrebau: să ai în casă covoare şi cristaluri e păcat sau nu? Toată Uniunea a grămădit acestea prin case, chiar mai mult decât a avut nevoie. Şi mai departe? Iar acum imaginaţi-vă că se deconectează electricitatea, gazele şi căldura. Pe ce va schimba omul covoarele şi cristalul? Pentru un topor şi o sobă? Dar cine mai are asemenea lucruri? Unul sau doi dintr-o sută, poate. Şi dacă a venit vorba de lucruri, cât de raţional era construită lumea până la nebunia secolelor 19 şi 20. Hainele se făceau trainice, de nădejde. Se depunea efort pentru a le face şi se întâmpla să le rămână şi nepoţilor, întratât îşi preţuiau oamenii timpul! Şi timpul, poate de aceasta, le ajungea pentru toate, să dovedească şi la câmp, şi la biserică, şi de sărbători să stea cu rudele la masă. Dar acum? Încălţămintea – pentru un sezon, hainele – pentru două, ei hai, trei! Dar nu mai e timp pentru rugăciune, nici pentru biserică – lasă că mă rog acasă -, nici pentru copii. Din păcate, aceştia cresc fără supraveghere, părinţii doar sunt preocupaţi să câştige bani. În schimb, nu trăim mai rău decât alţii. Dar trăim?! Trăieşte doar omul liber, iar cel din robie, robul, doar există. Dumnezeu L-a dat pe Fiul său Unul Născut ca să ne scoată din robie, din robia păcatului şi a patimilor, iar noi, ca evreii ieşiţi din robia egipteană, cârtim şi vrem înapoi, în captivitate. Las’ să ne moară copiii şi apropiaţii să fie umiliţi, numai supa să fie la vreme! Numai că supa aceasta e tocmai caşcavalul din capcană. Când uşa s-a închis, iar caşcaval mai este, şoarecele oare ştie că s-a prins? I-a venit ceasul, dar caşcaval mai este şi el îl roade cu râvnă, fericit de prânzul căzut nu ştiu de unde! Dar cel ce a pus capcana a auzit cum s-a închis uşa şi ştie că jertfa e acolo. El poate veni îndată să ucidă victima, dar o poate lăsa să-şi digere în voie prânzul. Pentru moment, poate că îi va fi strâmt, iar apoi se va obişnui. Ţi-e foame? Mai ales că nici nu te ucide. Iar sfârşitul e bine ştiut. Bănuiesc că şi şoarecele îşi dă seama de aceasta. Da, cumplite vremuri. De exemplu, ultimul război, de ce s-a dezlănţuit? Iată: Hitler, războinicul popor german, refacerea Europei şi a lumii. Comuniştii mai adaugă la aceasta imperialismul şi lupta pentru colonii. Şi încă multe altele, numai că nu aceasta contează. Este, mai curând, vorba despre posibilitatea de a centraliza puterea, puterea asupra întregii lumi. Orice copac se cunoaşte după rod; orice ţi-ar spune vânzătorul de puieţi de la piaţă, vei afla şi vei preţui totul abia atunci când, în sfârşit, vei culege rodul. Dar care sunt roadele războiului? Milioane de ortodocşi omorâţi şi schilodiţi, atât în Rusia, cât şi în Balcani. Principalul bastion al Ortodoxiei la sud-vest, Serbia, a ajuns în mâinile croaţilor, a catolicilor – Iosif Broz Tito e croat şi Croaţia devine cea mai dezvoltată republică. Regiunile ortodoxe ale Iugoslaviei nu sunt doar în uitare, ci Kosovo se populează intens cu musulmani, precum astăzi Rusia şi Moscova. Alt bilanţ e Israelul. Propaganda a fost astfel organizată ca să se creadă că principalele victime ale războiului au fost evreii şi nicidecum slavii sau, să

zicem, francezii. Revenind la Balcani, pentru Tito au luptat sârbii, croaţii au fost cu nemţii, iar, în fine, au câştigat croaţii. Aşa şi evreii. Întâi de toate, pe cine au nimicit nemţii? Cea mai mare parte au fost evreii pe jumătate, fie botezaţi, fie toleranţi în privinţa altor religii, nu iudeii, şi, cu atât mai mult, nici unul dintre capii sionismului n-a nimerit în temniţele lui Hitler, ei au reuşit să plece, pentru că ştiau dinainte cele ce se vor întâmpla. Dar persecuţiile, întrun fel anume tratând cele întâmplate, au avut ca rezultat crearea statului Israel. Pământ li s-a dat – puţin de tot, dar, cum se zice pe la noi, pune-i şi la masă. Au luat pământul ăsta cu hapca de la arabi. Şi, iarăşi, arabii sunt terorişti, iar evreii – nu! Al treilea considerent ţine de Europa. Ce altceva ar fi silit-o să se unească dacă nu un război global? Şi, iată, acum o putem considera o ţară unică, din Turcia până în Norvegia. Totul va fi comun – Guvernul, banii, legile. Totul este pus de acord cu America, astfel încât, în cazul unei uniuni comune, să nu apară probleme. Care dintre aceste considerente e cel mai important pentru satanişti? Nu putem şti. Gândesc şi am văzut că acestea sunt treptele uneia şi aceleiaşi scări ce duc în împărăţia lui antihrist. La venirea lui aici, totul deja e pregătit, centralizarea e deplină, poporul e numărat, fiecare e cu numărul său şi cu cartela sa, iar în ea e inclus totul, până şi opiniile omului şi concepţia lui despre lume. Cu această cartelă se va putea controla orice mişcare a omului şi pe pământ, şi sub pământ, şi sub apă. Totul va fi. Desigur, el va vrea ca lumea să i se închine de bunăvoie, aşa cum L-a primit pe Hristos. Dar aceasta va fi voia liberă a animalului dus spre tăiere. De mers, merge el singur, numai că în jur stau ciobanii cu bicele. Omenirea e deja în capcană, chiar dacă a mai rămas o bucăţică de caşcaval, fapt despre care a şi spus Mântuitorul, că greu se va mai găsi un suflet credincios. Noi deja am acceptat condiţiile acestei lumi. Oamenii nu pur şi simplu au fost de acord, ci singuri îşi zidesc sistemul dependenţei de lume şi, dacă ai intrat în horă, trebuie să joci până la capăt, iar în cazul de faţă, până la Judecata de Apoi. Asemenea grozăvenii ţi-am povestit, de nici nu ştiu. Cel mai înfricoşător, însă, e faptul că a auzi nu înseamnă a si vedea, iar la vedere toate sunt mai groaznice şi mai mârşave. Şi-apoi nu trebuie spus totul, ca nu cumva imaginile viitorului să umple de mâhnire prezentul. Da, se pare că cel mai real fapt existent în lumea aceasta e moartea. Numai că în realitatea aceasta nu vrea nimeni să creadă şi, mai exact, să măsoare realitatea morţii cu iluzia vieţii omeneşti. Iluzia nu în sens de minciună, la Dumnezeu nu există minciună, Dumnezeu este Adevărul. Înşelarea vieţii constă în grabnica ei trecere şi în atitudinea pe care o are omul faţă de ea, ori, cum se mai zice, cauza tuturor nenorocirilor se află în noi înşine. Omul se uită la trecerea vieţii ca la o veşnicie, uitând de realitatea morţii. Vorbeşte-i cuiva despre moarte, mai ales despre propria sa moarte, şi ţi-l vei face duşman. Dar ce, parcă el va trăi veşnic, sau eu, sau oricare altul? Noi, pur şi simplu, ne străduim să nu ne gândim la moarte şi să fugim de ea după metoda struţului – ţi-ai vârât capul în nisip şi-ţi pare că nu mai există niciun pericol! Dar aminteşte-ţi câţi sfinţi au trăit cu sicriul în chiliile lor. De ce? Pentru amintirea morţii, despre care Sfânta Tradiţie spune că e zălogul mântuirii! Ce oameni au fost, adevăraţi oameni, fii ai lui Dumnezeu, dar aveau mereu înainte o amintire a morţii – sicriul! Şi pentru ei, dar şi pentru noi, păcătoşii, oamenii vremurilor de pe urmă, pentru că tare ne mai atrage o

viaţă veşnică pe pământ, aşa ne-am mai învăţat să ne amăgim, încât ni se pare că iată-iată, încă puţin, şi vom căpăta elixirul tinereţii veşnice. Cum i se leagă măgarului un morcov în faţa ochilor, ca să alerge după dânsul tot drumul şi să nu-l supere pe stăpân cu opririle, tot aşa satan momeşte omenirea cu morcovul vieţii veşnice şi păcătoase pe pământ. Adică, ce să te mai nevoieşti cu lucrările duhului, cu rugăciunea şi postul, sau, mai ales, cu iubirea aproapelui, tu ori crezi că după coşciug e numai pământul rece în care ai să putrezeşti şi tu, şi sicriul se va face putregai, sau în aceea că există deja diferite modalităţi de întinerire, de prelungire a vieţii, de prevenire a bătrâneţii, tot ce vreţi. Ei, dar dacă sunteţi prea neîncrezători, iar de trăit, vreţi să trăiţi, vă îngheţăm! Când vă vom dezgheţa, atunci totul va fi deja descoperit şi veţi trăi veşnic. Aiureli de om nebun, dar cred, săracii, cred. Da, pe pământ poţi sa te uneşti cu veşnicia şi cu ochii tăi să te convingi de realitatea veşniciei, dar nu de mirajul satanic. Apostolul Pavel, Sfântul Serafim de Sarov şi câţi alţii s-au învrednicit să vadă frumuseţile grădinilor raiului! Tot aşa precum un şi mai mare număr de rugători au fost luminaţi de lumina necreată a Taborului. Dar însăşi înfăţişarea oamenilor lui Dumnezeu şi a oamenilor lui satan nu e un zălog al realităţii? Cum, deci, să ne mântuim în această vreme de pieire? Au spus nişte teoreticieni cum că nu se poate omul mântui; dacă va vrea Dumnezeu, îl va mântui, dacă nu, e imposibil. Şi toate acestea independent de nevoinţele omului. Calvinism, nu altceva, dar principalul e că nici să tinzi spre mântuire nu are sens, de vreme ce nu te poţi mântui. Păcătuieşte, frate al meu, cât îţi pofteşte sufletul – vei fi pe plac sau nu, nu depinde de tine. Numai că nu, tocmai că nu este deloc aşa. Da, fără ajutorul lui Dumnezeu, nimeni nu se poate mântui. Însuşi Mântuitorul le-a spus aceasta ucenicilor, ce să ne mai frământăm zadarnic minţile. Dar ajutorul Domnului se adaugă la râvna omului, la munca şi la străduinţele lui. Cum marele ierarh Ioan Gură de Aur spunea că tu trebuie să aduci tot ce e al tău, iar ce nu ajunge, va împlini Dumnezeu! Şi pentru că râvnă nu este, ne mântuim cu necazuri şi boli. Cumpătare trebuie, cumpătare în toate. Boala boarfelor, consumismul, iată povara satanică ce stăruie asupra oamenilor. Toate sunt puse în slujba agoniselii şi nu mai au capăt. Am început povestirea mea cu prima viziune, cum se prăbuşeau oamenii în iad, ce-i trăgea pe ei încolo. Ce înseamnă aceasta? Că nu trebuie să ai nici maşină, nici casă, nici mobilă? Cu vreo doi ani în urmă, au venit la mine, pentru rugăciuni, două familii de ruşi care au fugit din Georgia. M-a uimit evadarea lor, felul cum s-au petrecut toate. Era deja imposibil de plecat. Toţi cei care voiau s-o facă legal, adică să respecte toate formalităţile, ca să aibă posibilitatea să-şi ia cu ei tot ce-au agonisit, maşini şi ce mai aveau de preţ, fie la hotarul ţării, fie în drum spre el, au fost jefuiţi şi supuşi violenţelor, iar în unele cazuri – omorâţi. Vizitatorii mei au judecat cu înţelepciune: „Domnul a dat, Domnul a luat, noi să supravieţuim, celelalte ni se vor adăuga“. Aşa cum erau îmbrăcaţi s-au urcat în maşini, şi-au luat doar haine călduroase în portbagaj şi au fugit. Dumnezeu, cu purtarea Lui de grijă, le-a dat atunci şi locuinţe, şi maşinile şi le-au legalizat, aşa a fost să fie. Iată, aşa stau lucrurile cu ataşamentul faţă de obiecte. Unul le salvează fără a se mai gândi la propria siguranţă, cum altfel, doar toată viaţa a muncit pentru ele. Pentru altul, ele sunt nişte mijloace, nu un scop în sine. De aceea,

un asemenea om cu o asemenea atitudine faţă de lucruri nu se va orienta niciodată la ceea ce se cheamă „demnitate”. Să-mi fie comod, şi-atât. Iată o mentalitate potrivită, mai ales pentru vremurile noastre. Nu trebuie să adunaţi lucruri a căror însemnătate nu vă e clară sau de care vă puteţi lipsi. Vi le procuraţi doar pentru că toţi le au. Nu e bine aşa. Mulţumiţi-vă cu ceea ce e absolut necesar, nu foarte scump, ci simplu şi trainic. Aceasta se referă îndeosebi la haine şi la hainele călduroase, de iarnă. Principiul este acesta – să fie trainice, din fibre naturale şi să ţină cald. Foarte atenţi trebuie să fim cu aparatele electronice. Acestea, din aşa-zişi prieteni, într-o clipă se pot transforma în duşmani nemiloşi; orice receptor este în acelaşi timp şi un emiţător. Nu o singură dată am discutat despre aceasta cu oameni competenţi. Aceasta priveşte îndeosebi televizorul. Această „minune” a civilizaţiei iscă mari bătălii în jurul său. E vorba, cred, nu atât de televizor, cât de întrebuinţarea lui. Pe de o parte, oamenii timpului nostru au un surplus de comunicare cu oamenii, iar pe de altă parte, oricât ar părea de straniu, simt lipsa comunicării. Şi iată din ce cauză: comunicarea, ca, de altfel, tot ce face omul zilelor noastre, se produce în fugă. Comunicare; are loc fie la serviciu, fie pe drum, când omul e într-o dispoziţie nu tocmai paşnică – e neliniştit, obosit. Lipseşte atmosfera necesară pentru o comunicare liniştită. Omul zilelor noastre are o cantitate imensă de timp în plus; nu greşesc, pentru că „liber” înseamnă „în plus”. Şi aşa în toate: în ceea ce ţine de hrană, de haine, de locuinţă. Peste tot, ceea ce este în plus este dăunător pentru suflet. Dar cel mai mare pericol constă în timpul de prisos, pentru că însăşi apariţia timpului liber este o mărturie a lipsei vieţii duhovniceşti şi a unui mare răsfăţ în viaţa de zi cu zi. In contul a ce apare timpul liber? În contul lucrului? Nu, orice altceva, numai nu lucrul va rămâne pe ultimul loc. Despre oamenii decăzuţi, desigur, nu vreau să vorbesc, despre alcoolici şi narcomani. Tema aceasta, chiar dacă se înrudeşte cu a noastră, e totuşi diferită de ea. Deci, pentru omul societăţii contemporane, lucrul se află pe primul loc. Mai mult decât atât, chiar şi credincioşii, primăvara, se ocupă de lucrările pământului şi în zilele de duminică şi în săptămâna Patimilor şi în săptămâna Luminată; se produce un fel de nivelare, un fel de mitocănie generală. înseamnă că nu e timp de pierdut. Mai mult decât atât, toţi, literalmente, suferă din cauza lipsei de timp. Dar, totuşi, acest timp liber există şi încă e foarte mult, însă de unde se ia? Acesta e timpul care trebuie folosit pentru lucrările duhovniceşti – fie rugăciune, fie lecturi duhovniceşti – şi pentru comunicarea duhovnicească, folositoare pentru suflet. Numai că timpul acesta se foloseşte numai pentru distracţii. Aşa l-a învăţat satana pe om să-şi organizeze viaţa, ca din ea să lipsească cu desăvârşire timpul de liniştire, de cugetare asupra celor ce s-au întâmplat peste zi, pe parcursul săptămânii, a lunii. Toate acestea sunt înlocuite de distracţii. Iar în acest sistem de distracţii televizorul îşi are locul său de onoare, privilegiat. Cea mai mare parte a timpului liber el o „înghite”, acest idol al civilizaţiei contemporane. Iar eu aş zice că e un tiran înfricoşător şi un despot care ţine sub dominaţia sa cea mai mare parte a omenirii, aflată într-o robie nemaivăzută, pentru că robii îşi simt situaţia înjositoare în care au nimerit, căci au ajuns la aceasta fiind forţaţi. Iar aceasta e o robie benevolă şi, la prima vedere, chiar plăcută. Şi doar roadele amare ale desacralizării, ale

cruzimii şi desfrâului dovedesc că şi în acest caz, ca în orice altă robie, de câştigat are doar stăpânul. Iar coarnele stăpânului se iţesc de după ecran. De aceea, în acest sistem de pregătire a oamenilor pentru venirea lui antihrist, televizorului îi este destinat rolul nu doar de mâncător al timpului liber – rolul său distructiv e mult mai mare. Se uită omul la ştiri, chiar şi ortodoxul, şi i se pare că lucrul acesta e necesar şi util sau, în orice caz, nedăunător. Numai ca propriu-zis ştirile ocupă puţin loc, iar restul e ocupat de analiza celor întâmplate, adică o anumită viziune asupra lucrurilor, care trebuie să i se inducă consumatorului tele-produsului. Numele celor ce comandă aceste opinii, a celor ce comandă informaţia servită, nici nu trebuie numite – şi aşa este clar. De aceea, sub acţiunea programelor TV, omul îşi pierde capacitatea de a gândi independent şi de a recepta maxim conştient evenimentele ce au loc şi, în sfârşit, să-şi creeze propria concepţie despre lume. Începusem a vorbi despre carenţele actualei comunicări dintre oameni. Rădăcinile acestor slăbiciuni sunt de căutat în lipsa unei gândiri individuale şi a deprinderii de a medita asupra celor ce se întâmplă, în corelaţie cu modul propriu de a vedea lumea. Aceasta nu e nicidecum o îndreptăţire pentru căutările „individului” actual, nu. Am mai spus că în bucătăria mamei întotdeauna se afla cineva. Seara, după cină, se punea un samovar enorm şi, împreună cu toţi cei care rămâneau peste noapte, ne aşezam să bem ceai. Începeau discuţiile. Cât de interesant era! Câte aveam de învăţat din povestirile acelor oameni simpli. Tata ironiza pe seama plăcerii noastre de a ne petrece serile la bucătărie, considerând că un om instruit nu are ce învăţa de la nişte oameni cu puţină ştiinţă de carte. Dar, petrecând câteva seri cu noi, şi-a schimbat părerea. Oamenii care veneau la noi erau cu toţii ortodocşi şi cunoşteau lumea nu din comunicatele crainicilor de televiziune. Ei povesteau despre evenimente, fapte din viaţă, la care fuseseră martori ei înşişi sau despre care auziseră din gura oamenilor care au fost de faţă. În toate acele întâmplări căutam partea moralizatoare, ceea ce s-a întâmplat şi ca acţiune a Providenţei Divine, şi ca manifestare a liberei voinţe a omului. În acele judecăţi se manifesta varietatea gândurilor omeneşti, diferenţele în concepţiile despre lume. Oamenii, pe atunci, ştiau nu doar să vorbească, ci şi să asculte şi, în general, le plăcea mai mult să asculte decât să vorbească. Cu toate că, am să mă repet, toţi cei prezenţi aveau ceva de povestit. Am să mă îndepărtez de subiect, dar este interesant faptul că aceşti oameni simpli, cu toată aparenta bunăstare din imperiu, încă de pe atunci vedeau că se apropie dezastrul. Şi aceasta nu doar ca o urmare a comunicării lor cu stareţii de la Optina şi de la Kiev şi a ascultării predicilor dreptului Ioan din Kronstadt, ci şi ca urmare a deprinderii de a observa cele ce se întâmplă şi a trage concluzii nu reieşind din abundenţa materială a celor din jur, ci în baza păstrării duhovniciei în societate. Împuţinarea credinţei îi ducea pe aceşti oameni cu gândul că se apropie o nenorocire de neocolit. Mă voi întoarce la această comunicare „de bucătărie”, dar acum vreau să vorbesc despre viaţa noastră. Da, comunicarea actuală, la nivelul aceleia de atunci, e imposibilă. Chiar şi atunci când oamenii se adună împreună la o masă, îi deosebeşte, întâi de toate, atitudinea lor faţă de credinţă. Cum a spus înţeleptul David: „Zis-a cel nebun în inima sa: nu este Dumnezeu!” Însăşi negarea existenţei lui Dumnezeu e şi nebunie, şi un drum sigur către nebunie. Şi aceasta nu e

nebunia acelor păgâni pe care îi luminau Apostolii şi Sfinţii Părinţi din primele veacuri ale creştinătăţii. Despre păgânii de astăzi, Apostolul a spus că „nu vor primi învăţătura sănătoasă, dar după poftele lor îşi vor alege învăţători care le vor mângâia auzul, şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi vor crede basmelor”. Ce fel de comunicare poate avea loc în asemenea condiţii?! Oamenilor le place să vorbească, dar nu să asculte, să dea învăţături, dar nu să înveţe. Ce-i adună pe toţi la aceeaşi masă? Băuturile ameţitoare, mâncarea abundentă, adică ceea ce se află pe masă şi nu cei adunaţi în jurul mesei. Nimic folositor pentru suflet nu se poate ivi în acest mediu, pentru că despre Dumnezeu, după cum ne învaţă sfinţii, nu se vorbeşte cu burta plină, iar cu capul ameţit – cu atât mai puţin! Şi încă un mare rău ce vine de la televizor şi, din păcate, nu ultimul. Acest rău constă în subminarea autorităţii Bisericii. Subminarea sistematică şi diabolic-vicleană e în toate: în batjocorirea clerului, a obiceiurilor ortodoxe, în contrapunerea creştinismului cu ocultismul, cu păgânismul, cu toate. Totul e îmbibat cu ură faţă de Adevăr. Nu va trece încă mult timp şi producătorii de televiziune vor începe să-şi bată joc pe faţă de Hristos, de sfinţi. De o ură mare vor fi pătrunse emisiunile despre Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, totul va fi plin cu otrava răutăţii infernale. Abia acoperit cu vălul umorului, al comediei, „iadul atotrâzător” va duce lucrarea de luare în derâdere a tot ce este dumnezeiesc, duhovnicesc la bun sfârşit. Iar sfârşitul va fi acela că va apărea acela care va încerca să ia locul lui Dumnezeu. Şi va intra în acelaşi moment în toate casele. Cum, cum poate intra un om dintr-odată în toate casele? Noi spunem că aceasta e una dintre calităţile lui Dumnezeu – omniprezenţa, căci îngerii se deplasează în spaţiu şi există în timp. Iar Biserica învaţă că antihristul va intra dintr-odată în toate casele şi aici parcă am avea de-a face cu o contradicţie. Dar nu, Biserica, Sfânta, Soborniceasca şi Apostoleasca este vasul adevărului, al adevărului Divin. Ca să mimeze omniprezenţa, antihristul va intra în toate casele în acelaşi timp cu ajutorul televizorului. Fiecare om îl va primi în locuinţa sa şi-l va primi de bunăvoie! Şi-l va primi, îl va primi, pentru că a vrut să fie pregătit de aceasta şi s-a pregătit cum trebuie, pentru că n-a acceptat învăţătura Păstorului cel Bun de a fugi în pustie, nu îi e pe plac – se plictiseşte de uscăciune, şi mai ales încă în pustie! "Parinte Antonie, dar unde-i acum pustia?!" - nu rezist eu si-l intreb. Dar tie, sfinte parinte, mintea parca ti-e limpede, dar se vede ca tencuirea bisericii iti ia mai mult timp decat trebuuie, presupun, altfel nu mi-ai fi pus o asemnea intreabare. Ei, iarta-ma pe mine, batranul. Va intereseaza cele din afara, iar de cele dinauntru putin va pasa. Biserica nezidita de maini omenesti din sufletul omului face cat zece biserici de piatra. Din pacate, catolicismul aluat-o razna pe vremea blestematului de Petru, iar o data cu alipirea uniatilor, inca si mai mult, ca am ajuns sa luam masuri pentru toate cele exterioare, dupa ele se fac si mitrele si crucile. Ia scrierile Sfantului Mucenic Ilarion Troitski, intelept a fost sfantul. Am pastrat decupaje si insemnari din cuvantarile lui. Principalul in pustie este omogenitatea, monotonia, pe orice s-ar opri ochiul - toate-s la fel. Diavolul produce miraje: fie veredata, fie apa , fie aur, in sfarsit, dar e de-ajuns sa-ti amintesti de HRISTOS, cum zic sfintii pustnici, sa faci rugaciunea, sa-ti faci cruce si totul dispare. Iata, si astazi trebuie sa tindem spre o asemenea stare a sufletului, ca privirea sa nu se lipeasca de nimic, ca tot ce te inconjoara sa fie un pustiu, iar daca te ispiteste ceva, roaga-te, fa-ti cruce, marturiseste-te. Osandeste-te singur pe tine. Pentru ca ai dat de o ispita in pustiu, inseamna ca ai

vrut sa vezi, mai exact ai fost predispus spre aceasta. Esti mirat?iata ce exemplu am sa-ti aduc:merge un om prin padure si cauta ciuperci.Vede in juru lui atatea ciuperci rele,dar privirea nu i se opreste asupra lor.Dar daca se apropie de o ciuperca buna,o observa imediat,de departe o vede.El cunoaste ciupercile si cosul lui vafi plin.Iar celui care nu le cunoaste,numai ciupercile rele i se arunca in ochi, unde sa mai vada el manatarca aceea uriasa! Iar in cosul lui n-ai ce vedea. A vazaut cunoscatorul de ciuperci ciupercile otravitoare? Le-a vazut, dar nu le-a bagat in seama, nu si-a oprit privirile la ele. Iata ca va povesti, deci, si-si va aminti de cele bune si-si va incalzi sufletul. Asa e si cu pacatul. Vede omul in jurul sau numai pacate si pacatorsi is baga aceasta in seama. Asa ori altfel, el lasa sa treaca ceea ce vede pruin mintea sa si devine un complice al raului. Dar daca nu dadea atentie acestor faradelegi, daca-si prefaceain scrum neajunsurile, daca se lupta cu ele si se supara pe ele, nu avea sa se intineze. Poftim si pustiul. Iar daca, prima data vazand acestea te revolti, iar a doua oara incepe sa te intereseze ce mia fac oamenii pe acoo, a treia oara ai vrea sa incerci si tu! Asa si este, de aceea se spune si despre fuga in pustie. Dar, pe de alta parte, trebuie inteles si in sens direct, pentru ca in partile noastre Antihristului nu-i va reusiun control absolut si deplin; chiar si in occident am vazut oameni ascunsi de slugile lor incornorate Dumnezeu nu va ingadui. Desigur, cine doreste mantuirea si-m numele ei va parasi confortul orasului, plecand intr-un loc pustiu, va fi intr-o siguranta mai mare. Dar oamenii se vor mangaia cu gandul ca se vor putea salva pretutindeni pana la a Doua Venire. Iata ca in curand toti vor fi numerotati, ca sa fie toti numarati pana vine Antihristul, apoi vor introduce cartele-pasapoarte deosebite, aceasta e ceva mai serios, se va putea determina astfel unde se afla fiecare om. Se poate fara toate astea? Da, numai ca nu se va putea cumpara, nici vinde nici sa ai locuinta nici toate celelalte. Si se vor duce dupa buletinele acestea chiar si cei care se considera ortodocsi vor sta la rand pentru ele. Dar parca Sfanta Scriptura si Traditia vorbesc despre altceva?! Iata pustia: isi puneau oamenii nadejdea in Dumnezeu, de la ingeri primeau hrana, sau se multumeau cu atat de putin ca multi considerau cum ca toate acestea sunt povesti - doar ele sfideaza ratiunea! Eh, raţiunea aceasta! Unii taie cu cuţitul pâine, iar altul îi ia cu el omului viaţa. Iar raţiunea, raţiunea e un lucru alunecos, nu există ticăloşie şi mârşăvie pe care raţiunea să nu le poată justifica, să nu găsească cauza din care toate acestea n-ar trebui făcute. Aşa va găsi o scuză şi pentru numerele personale şi pentru paşapoarte şi pentru … 666! Că doar nu pe cadavre vor fi puse numerele astea şi nici nu vor adormi simţurile oamenilor, nu, nicidecum. Toţi, toţi vor înţelege, dar raţiunea va găsi justificări, numaidecât va găsi, iar omul, pregătit deja în forul său interior să trădeze, se va autolinişti cu argumentele raţiunii. Amar îmi este mie, unui bătrân de o sută de ani, să spun aceasta, dar pregătirile vor fi de aşa natură că despre materii înalte, vă rog să mă credeţi, nici vorbă nu va fi! Ce vorbă mai poate fi de „iubeşte-L pe Domnul Dumnezeul tău“? Pe sine însuşi se vor trăda, pe nevestele şi copiii lor, trup din trupul lor. Apostolul Iubirii îi demasca pe cei care se băteau cu pumnul în piept că-L iubesc pe Dumnezeu şi-l urau pe aproapele, zicând: Cel care nu-l iubeşte pe aproapele său pe care îl vede, cum îl poate iubi pe Dumnezeu, pe Care nu-L vede? (Ioan 4: 20) Aproapele, nu ca rudă de sânge, ci toţi oamenii care ne înconjoară. Trădătorul timpurilor de pe urmă e şi trădătorul sângelui său, gata să distrugă totul pentru o clipă de viaţă pământească, care nu vrea să-şi ia de seamă, să înţeleagă că, întâi de toate, pe sine se trădează, că se dă nu în mâinile despoţilor de pe pământ, ci la chinuri veşnice în iad. Se trădează, se trădează. Iată-l născut şi botezat până se află în mâinile Domnului. Însă el are voinţă liberă de alegere şi înţelegere a binelui şi răului, şi conştient se leapădă de dreptul de fiu al Iubirii şi trece în robia răului! Dar

cât e de înfricoşător acolo! (…) Stareţul s-a lăsat pe pernă şi a tăcut. De sub pleoapele lăsate cădeau lacrimi – una, două, trei… Buzele i se mişcau mute în rugăciune. Tu crezi, continuă el peste câteva minute, că făcătorului de minuni de la Sarov, atât de simplu înălţat până la sălaşurile raiului, i-a fost uşor să fie gata să meargă în iad, doar ca alţii să se salveze?! Nu, aceasta e treapta cea mai înaltă a Iubirii, e o totalitate a tuturor virtuţilor, dacă vrei, Vedere a lui Dumnezeu, Cunoaştere a lui Dumnezeu. Dumnezeu pe Fiul Său L-a adus ca jertfă pentru păcatele noastre, pentru păcatele întregii omeniri. Apostolul Pavel se oferă pe sine ca jertfă pentru neamul iudeilor, preafericitul Serafim – pentru creştinii din păgâni. Ei şi alţii ca ei, mii, care au mers pe calea agonisirii virtuţilor, pe calea asemănării cu Dumnezeu, au fost gata să se jertfească pentru oile rătăcite. Ei nu doar au citit, ci au şi cunoscut, că Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat (Ioan 3: 16). - Părinte Antonie, întreb, dar, totuşi război va mai fi? Stareţul a zâmbit cu amărăciune. - O, neam puţin credincios, până când voi fi cu voi?! – îţi aminteşti aceste cuvinte, părintele? Despre ce vorbesc eu, părinte Alexandru?! Războiul merge de la facerea lumii şi va continua până la a Doua Venire a lui Hristos Răscumpărătorul! Vor participa sau nu oamenii la acest război, nu e chiar atât de important, mai exact, aceasta este urmarea, nu cauza. Cauza e în spiritualitate, în eforturile spiritului. Aminteşte-ţi, Constantinopolul asediat de către păgâni, de strămoşii noştri slavi. Dar asediaţilor, cu toată decăderea lor, li se păstrează conştiinţa faptului că motivul nenorocirilor sunt anume păcatele, ele sunt pricina acestor necazuri. Dumnezeu e cu noi atâta timp cât noi suntem cu El. Se întorc grecii de la păcat, cu post şi rugăciune, şi Dumnezeu arată o astfel de minune a Maicii Domnului că începe o furtună şi corăbiile păgânilor sunt împrăştiate în toate părţile. Cât de minunate sunt lucrurile Domnului o dovedeşte faptul că după această minune o mare parte din slavi au primit botezul. Iată şi războiul. Fiecare trebuie să ducă război cu propriile sale păcate. Iar de rezultatele acestei lupte în plan duhovnicesc vor depinde şi succesele în viaţa pământească. Vremurile de pe urmă. De cum Evanghelistul începe a povesti despre ele, dintr-odată dispare meticulozitatea expunerii. Uite cum Scriptura e plină de mici detalii, ce exactitate a expunerii, lucru de înţeles, căci ştim că scriau oameni inspiraţi de Duhul Sfânt. E cu totul altceva când vine vorba despre timpul din preajma Venirii a Doua a lui Hristos. Despre ce scriu Evangheliştii? Ei vorbesc despre sărăcirea spirituală a oamenilor. Aceasta deja nici sărăcire nu mai poate fi numită, e un fel de îndrăcire a omenirii. Pentru că ele, duhurile căzute, sunt purtătoare a tuturor viciilor: mândria, beţia, desfrânarea, iubirea de arginţi, setea de putere, ateismul. Şi de acum, ca urmare a acestora – catastrofele terestre, cutremurele de pământ, arătări cereşti înfricoşătoare, boli necunoscute, războaie şi altele. Distrugerea spiritualităţii va duce la pieirea vieţii pe pământ. Însuşi Mântuitorul spunea că ziua şi ora sfârşitului nimeni nu o ştie, doar Tatăl. Trebuie să veghezi ca să nu fii luat prin surprindere, ca gospodarul cel rău când dau buzna tâlharii. Nu e nicio aluzie în Scriptură la o dată anume, sau la un soroc lăsat, ca să poată fi făcut vreun calcul. Dar omul întotdeauna se străduieşte să pătrundă cu mintea sa căile

Domnului. Câte încercări au făcut să numească anul cu pricina – în zadar! Subit va fi acest sfârşit, adică neaşteptat. Şi aici apare senzaţia contradicţiei – Evanghelia va fi propovăduită întregii creaţii, ştim că acesta este unul dintre semnele sfârşitului lumii, iar glasul trâmbiţei Arhanghelului va fi neaşteptat. Nu e nimic de mirare aici şi nu-i nicio contradicţie. Şi iudeii au aşteptat mii de ani venirea lui Mesia, au studiat Testamentul şi proorocirile, dar a venit Mântuitorul şi nici într-o locuinţă omenească nu s-a găsit un loc pentru Dumnezeiescul Prunc! Ei primii aveau să audă Vestea cea Bună din gura Domnului Însuşi. Şi ce? Întâi „osana”, iar peste câteva zile – „răstigneşte-L, răstigneşte-L!” Această Veste Bună le era incomodă, le strica liniştea, modul obişnuit de viaţă. Mai simplă şi mai accesibilă era învăţătura omenească, învăţăturile bătrânilor, pe care le-au şi urmat. Conform lor, aşteaptă şi acum venirea lui mesia ca împărat al împăraţilor, pe care poporul evreu îl va face rege al întregii omeniri. Şi îl vor primi. Il vor primi pe antihrist. Aşa şi acum, toţi vor auzi cuvintele Evangheliei, mai exact, le vor asculta, dar nu le vor auzi. Nu le vor auzi. Nu vor auzi învăţăturile Bisericii, Corabia salvatoare a vremurilor din urmă, şi vor merge după învăţăturile omeneşti, vor respinge adevărul, se vor mulţumi cu poveşti, aşa cum ne avertizează Apostolul. Nu le e comodă lor, le încurcă modul de viaţă format din deprinderea de a-şi satisface poftele. Şi vor huli, şi vor batjocori peste măsură Biserica ce le-a dat Sfânta Scriptură. Păcatele slujitorilor nevrednici vor fi luate drept vicii ale Bisericii. Ea lor le încurcă. Pentru că Biserica este vasul plin de Duhul Sfânt, iar el este Duhul Adevărului! Demascatorul lumii în lume. Nu al lumii create de Dumnezeu, al neprihănitei lumi a naturii primordiale şi a duhului, ci al lumii căzute în păcat. Al lumii desfigurate de poftă, muribunde, care vrea să şi-i facă copărtaşi ai pieirii sale pe cât mai mulţi oameni, iar ca rezultat, pieirea sufletelor lor. Asa cum vartejul iscat de sub corabia ispravii atrage in infricosatoarea sa imbratisare tot ceea ce este marunt, tot asa acum pieirea lumii, ca regiune aflata in stapanirea duhurilor rautatii, va duce la moarte multe, foarte multe vieti. Deosebirea este una substantiala - aceste vieti mai devreme s-au oferit pacatului, si parintelui lui Diavolul. N-am vazut om care ar dori sa se mantuiasca si, urmand aceasta cale a mantuirii, sa nu aiba parte de un liman pe cat se poate linistit, iar acest liman este unul - Hristos! Cum a spus Apostolul, pentur el viata e intr-u Hristos si moartea in Hristos. Iata limanul cel tihnit. Greutatile si chinurile sunt ale aceluia pentru care viata pamanteasca este temelia intregei existente. Numai ca ea este o ilustrare vie nu a existentei, iar daca si a existentei, atunci de o durata foarte scurta. Se pare ca am mai vorbit despre moarte, nu face sa ma repet, si totusi - iata unde este esenta! Cea mai sigura realitate dintre toate! Apare o intrebare, cum asa Domnul Dumnezeu este Cel ce Exista, Iehova iar cea mai sigura realitate in lumea creata e determinata de moarte, adica de nonexistenta?. Dar moarte e respingerea Existentei, respingerea Proniei lui Dumnzeu, aceasta e moartea, aceasta e inexistenta, Nu Dumnezeu a creat moartea, nicidecum. Nu se poate ca Viata sa creeze moarte, ca Dragostea sa dea nastere raului. Moartea consta in neprimirea vietii, in actiunile contrare Dragostei, pentru ca Dumnzeu este Dragoste, cum a spus Apostolul. De aceea, moartea, iadul cu chinurile lui vesnice, raul, nu sunt fenomene naturale, adica ceva propriu lumii creeate de catre Dumnezeu. Altfel ar trebui sa spunem ca Dumnezeu este creatorul si al binelui, si al raului. Nu, raul este antipodul Dragostei, se opune ei. Iadul este antirai, antipod al raiului, si, respectiv, moartea este antiviata, adica actiunea impotriva vietii! Ce inseamna "satana''? Impotrivitor! Iar orice impotrivire celor Dumnzeiesti este satanism, si, respectiv, moarte si chin, pentru ca numai in Dumnezeu este fericire si viata.

Şi cel din urmă care va duce sufletele oamenilor la pieire nu poartă un nume al său – pentru rău, aceasta e prea mult şi pur şi simplu imposibil, de aceea antihrist înseamnă anti Hristos, duşman al lui Hristos. Toate acţiunile lui, pe de o parte, sunt îndreptate către o imitare a lui Hristos. întâi de toate, să atragă oamenii de partea sa, astfel încât ei să-l urmeze de bunăvoie, nu forţaţi, cu toate că nici aşa nu se va lipsi de „anti”. Pe de altă parte, aceasta e o cale cu totul opusă celei a lui Hristos. Calea lui Hristos e ducerea crucii pe pământ, şi e dulce, încununată în Cer, în lăcaşurile împăratului Slavei. Drumul puturos al antihristului nici pe pământ nu e dulce, iar sfârşitul lui e în iad! Cu aceasta totul e spus, iar fiecare alege ce vrea. Dar mulţi vor vrea să fie atraşi de amăgeala falselor lui minuni. Nu antihristul, dar înşişi oamenii care vor fi de acord să primească semnul satanei, semnul de împotrivire faţă de Dumnezeu, îi vor descoperi pe cei care nu l-au primit şi îi vor trimite pe cei drepţi la chinuri. Primii creştini primeau chinurile în faţa tuturor oamenilor. Groaznice vor fi chinurile mărturisitorilor ultimelor vremuri, chinurile le vor fi pricinuite pe ascuns de restul lumii, de către oameni învăţaţi de duhurile răutăţii, care se vor afla de faţă. Iată încă un rău pricinuit de stăpânii televiziunii – faptul că îi deprind pe oameni cu chipurile dracilor! Această învăţătură se desfăşoară din plin: din toate părţile oamenii sunt priviţi de monştri! Îi numesc acum extraterestri sau nu mai ştiu cum, dar aceştia sunt draci. Va trece timpul şi ei se vor arăta liber oamenilor, fiind în slujba antihristului şi a slugilor lui. Cu mult mai greu va fi atunci de luptat cu ei! Şi peste toate acestea va domina foamea. O foame dublă – şi fizică, şi, în principal, spirituală. Vor fi câţiva ani neroditori, secete, toate acestea vor duce la o foame cumplită. Dar nici acesta nu este motivul principal, doar oamenii s-au deprins să consume mai multă hrană decât le este necesar pentru întreţinerea vieţii, cu mult mai multă. Cuvioasei Maria Egipteanca îi erau de ajuns câteva boabe de grâu şi puţină rouă, ca să trăiască şi să reziste căldurii pustiului. Cuviosul Serafim de la Sarov, făcătorul de minuni, se hrănea cu ierburi, iar în fiecare zi muncea fizic din greu. Ei erau plini de har. Dar oare numai ei? Respingând putreziciunea, ei se uneau cu Viaţa, până şi trupurile lor rămâneau neatinse de putreziciune, contrar legilor morţii, aduse în natură de către păcat. Cu oamenii ultimelor timpuri se întâmplă ceva contrar: unul dintre idolii lor este mâncarea. Mănâncă nu atunci când le e foame, ci pentru că au ce mânca. Încearcă, cunoaşte oare omul contemporan adevărata senzaţie de foame? Puţin probabil, altfel de ce i-ar mai trebui atâtea condimente, mirodenii, sosuri, reţete de mâncăruri rafinate. Căci menirea lor e să trezească dorinţa de a mânca cele preparate. Cel care are, într-adevăr, nevoie de mâncare pentru a-şi menţine puterile nu are nevoie de toate acestea. O bucăţică de pâine şi o înghiţitură de apă îi sunt de ajuns. Dar băuturile spirtoase care inhibă senzaţia de saturaţie? Toate acestea sunt o repetare a orgiilor păgâne. Dar noi uităm că, de fapt, consumând moarte, ne logodim cu ea, devenim ostaticii ei. Acum are loc îndoparea omenirii. Aşa cum ţăranul îndoapă vitele şi păsările, pregătindu-le de moarte, de tăiere, aşa şi omenirea se pregăteşte de moarte, de moarte spirituală, întâi de toate. Diferenţa e doar că animalele nu au libertatea de a alege şi nici raţiune, iar omul şterge limitele naturale, alegând indivizii ce încalcă aceste limite. Dar omul are raţiune şi libertatea de a alege şi nimeni nu poate să-l oblige; tot ce face, face de bunăvoie. Iată Viaţa şi iată moartea. Iată

Biserica-Adevărul, pentru că este Trupul lui Hristos şi e plină de Duhul Sfânt, şi iată orgia morţii, atotviclenele legi şi ispite ale lumii. Fiecare alege liber una dintre ele. Despre ziua de azi, mulţi îşi vor aminti la Judecata de Apoi cu mare căinţă şi amărăciune, pentru că nu s-au folosit de ea ca să agonisească Duhul Sfânt. Nu au ascultat chemările Bisericii să se adape din râurile cu apă vie ale harului lui Dumnezeu. N-au vrut să se deprindă cu rugăciunea şi postul, cu faptele bune, cu lucrarea duhovnicească. Au agonisit moarte şi pe ea o vor primi. De aceea s-a şi spus că nu se va îndrepta tot cel viu. Că doar nu va fi o judecată aşa cum ştie lumea – cu procuror, avocat, cu ultimul cuvânt al inculpatului, nu. Vor acuza sau îndreptăţi înseşi faptele omului – faptele şi gândurile. Şi va primi fiecare ce a ales în această vale a plângerii şi a pribegiei, spre ce a tins, ce a dorit, aceea va primi. Cel care a ales viaţa va primi viaţa veşnică şi fericirea, iar cui moartea i s-a părut mai dulce – iadul şi chinurile veşnice. Şi, după cum ne învaţă Sfinţii Părinţi, principalul chin nu este tigaia ["cazanul cu smoala", n.n.], ci lipsa lui Dumnezeu! Acum, vrem noi aceasta sau nu, avem în permanenţă drept sprijin Lucrarea Lui dătătoare de Viaţă. Aşa ori altfel, suntem adăpaţi de Harul Său. Măcar şi prin Cuvântul spus la facerea lumii plantelor şi animalelor, omului şi universului. Fără lucrarea lui Dumnezeu, lumea nu ar putea exista nicio clipă. Timpul din urmă de aceea şi este cel din urmă, pentru că acţiunile omului înşelat de mirajele diavoleşti sunt îndreptate către desprinderea de lumea Proniei. Şi iată că devine clar cât de important este să dobândim Duhul Sfânt acum. Numai în aceasta e zălogul mântuirii. Scriptura spune clar că domnia antihristului va dura trei ani şi jumătate. Sar părea că ce sunt puţini trei ani, dar şi atâta va fi de ajuns ca să nu mai rămână niciun suflet credincios, aşa luptă înfricoşătoare va fi şi atât de rău vor fi pregătiţi de ea oamenii. Nu veghem, ne-am relaxat, lăsăm totul pentru mai târziu. Pentru mai târziu postul, pentru mai târziu rugăciunea, pentru mai târziu râvna de a primi Sfintele Taine, pentru mai târziu smerenia, pentru mai târziu – faptele bune. In schimb hrană, şi mai multă acum, locuinţă, chiar în clipa aceasta, maşină – e foarte de dorit. Dar se va prăbuşi lumea, va dispărea această invazie a nimicniciei şi se va vădi că eşti gol-goluţ. Antihristul va apărea ca un izbăvitor de neajunsurile sociale, cu toate că anume în acest scop se vor produce ele. Va avea o putere nemaivăzută această talpă a iadului. Oamenii ce pregătesc venirea lui de pe acum au în mâinile lor bogăţiile de bază ale pământului. Mirajul bunăstării actuale se va spulbera tot atât de repede cum trece apa. Să ne aducem aminte unul dintre antrenamente, o repetiţie care s-a făcut cu oamenii în Uniunea Sovietică – cei care s-au încrezut în bănci au devenit cerşetori într-o singură zi. Au agonisit cu anii, care în contul burţii, care în contul sănătăţii, şi părea că aceasta e pentru o viaţă. Dar s-a dovedit a fi un miraj. Acum va fi mult mai rău. Va avea de suferit întreaga lume. Totul se va petrece prin intermediul instituţiilor bancare, de aceea trebuie avut cât mai puţine contacte cu ele. Acesta e şi zălogul neacceptării codurilor, printre altele. Niciun fel de bănci şi credite, toate astea sunt controlate de aceeaşi mână şi de acelaşi cap. Iar dacă vei controla, vei vedea că mâna nu e mână, ci o labă cu gheare, iar capul nu e simplu cap, ci unul încornorat. Iar în loc de faţă are un bot de fiară cu un rânjet înfricoşător. De ce pe toţi îi deprind acum

cu băncile? Îţi iei salariul de la bancă, pensia – de la bancă. Repede vor fi adunaţi toţi în acelaşi staul. Mare mirare vor avea oamenii să afle că şi ultimul bănuţ din portmoneu le este numărat, lucru care, în Occident, deja se întâmplă. Iar acesta, din păcate, nu va fi ultimul prilej de mirare. Toată această carcasă de bunăstare construită de omul modern se va dovedi a fi o capcană de oţel pentru el însuşi. Ei, dar ce să mai vorbim, capcana are cel puţin arcuri, apasă pe ele şi eşti liber. Chiar şi animalelor închise le reuşeşte uneori să facă aceasta. Aici aşa ceva nu va fi posibil. Şi-i va împinge dracul pe oamenii necredincioşi sau pe cei cu puţină credinţă să-şi facă seama, îngrozitor e faptul că vor fi prohodiţi şi înmormântaţi – se va scrie că a fost în stare de iresponsabilitate şi, gata, lucrul e ca şi făcut. Ca şi cum judecata asupra unui asemenea lucru, vizând iertarea sau pedeapsa, s-ar putea face pe pământ! E ceva de felul indulgenţei catolice – ai cumpărat-o şi eşti deja iertat. Şi altui nenorocit i se pare mai puţin înfricoşător – l-au prohodit doar pe precedentul: „Cu sfinţii odihneşte-L…”, e iertat, iar mie ce-mi încurcă?! Mulţi, mulţi oameni vor merge în iad cu cântarea aceasta, punându-şi singuri capăt zilelor, lipsindu-se de orice posibilitate de a lupta pentru viaţa veşnică, pentru viaţa în Viaţă. Am văzut şiruri de sicrie. Pe pământ plâng, bocesc, se cântă prohodul, iar în jur joacă dracii, mulţumiţi că au putut să piardă atâtea suflete! Iar viii îi vor invidia pe cei morţi. Da, frica de boli şi de războaie, de moartea celor apropiaţi. Trebuie să ai multă credinţă şi nădejde în Dumnezeu ca să poţi suporta toate acestea. Cum un om plin de mândrie şi iubitor de argint să îndure umilinţa? Doar ieri el însuşi striga: „Dacă eşti deştept, de ce nu eşti bogat?.’” Ieri, mulţumirea de sine dădea din el, iar astăzi e un nimeni. Va accepta orice; şi codurile, şi „666″, şi cu sânge va semna contractul cu satana. Dar el nu mai are nevoie de aceasta! Şi aşa eşti al lui, te mai zbaţi, mai sari în sus, dar gâtul de acum ţi-e în laţ – eşti al nostru! Umilinţa îndurată cu smerenie în zilele bunăstării himerice, iată podeţul peste cei trei ani şi jumătate de putere ai lui antihrist. Asupra cui însă va ţinti atunci gheara ispitei duşmăneşti? Asupra celor credincioşi. Nu i-au putut ispiti cu confortul şi aurul, cu bunătăţi şi maşini, să încercăm acum, sub ameninţarea morţii de foame, să-i ispitim cu o bucată de pâine. Greu, oh, ce greu va mai fi să-ţi păstrezi sufletul când cei apropiaţi, copiii, demult nu au mai pus o fărâmă de pâine în gură. Numai cel care crede în Dumnezeu, care Il crede pe Dumnezeu se va putea stăpâni să nu facă pasul ireversibil. Va da ceva antihristul lumii? Nu, pentru că nu va fi nimic de dat. Ce va avea el mai mult decât bogăţiile strânse, bogăţii preţuite în acea lume organizată de diavol şi tot de el distrusă, pentru instaurarea mai comodă a falsului mesia! Aceşti jinduiţi dolari vor fi număraţi cu metrul. Aurul va ajunge la preţul său adevărat – zero. Ca metal, nu e bun de nimic, iar în rest, nici de foame, nici de frig nu ţine. Preţ vor avea doar lucrurile funcţionale, lucruri fără de care nu e posibilă supravieţuirea omului – topoare, fierăstraie, orice instrument, plite simple de fier. Stareţul a închis ochii. Iarăşi s-a strecurat o lacrimă. Părea că doarme, dar buzele i se mişcau după obişnuinţă în rugăciuni. În ajunul venirii antihristului va fi un haos în viaţa tuturor ţărilor. Vor prospera cei care, în virtutea religiei pe care o practică, aşteaptă venirea antihristului [ca Mesia]. Aceştia sunt, întâi de toate, iudeii şi musulmanii. După ei, acei

protestanţi care, negând Dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos, propovăduiesc împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Creşterea influenţei lor se vede de pe acum, iar mai departe va fi şi mai mare. Principalul pentru ei acum e să ia în stăpânire pământul. În taină, vor cumpăra tot – şi păduri, şi câmpuri, şi râuri. Siberia va fi luată de chinezi şi poate şi mai mult. „Atunci, unde e mai bine să ne salvăm?“, îl întrerup pe stareţ. Unde va arăta Dumnezeu. Principalul e mântuirea, nu discuţiile [teoretice] despre mântuire. Esenţa „minunilor” antihristului va consta în seducţia pe care o vor emana. Adică, atrăgătoare vor fi aceste false minuni, vor vrăji ochiul. De aceea, până şi să te uiţi la ele e păcat şi primejdie de moarte. Trebuie să te ascunzi şi privirea să ţi-o ascunzi. Dar nici aceasta nu e tot. Sensul venirii sale va fi dreptatea absolută. A venit Mântuitorul nu în Numele Său, ci în Numele Tatălui. Nu L-au primit, ci, mai mult decât atât, L-au răstignit. Dacă e să judecăm drept, şi acum îl batjocoresc şi-L răstignesc, negând Dumnezeirea Lui şi schimonosind învăţătura Lui. Iar acesta va veni ca dumnezeu, nu Dumnezeu, dar ca dumnezeu, şi îl vor primi şi-l vor crede dumnezeu pentru minunile sale mincinoase, pentru faptele sale înşelătoare. Adică pentru ceea ce va fi plăcut şi atrăgător pentru oameni. Ispititor, ne spune limba slavonă, bisericească. De aceea se şi spune că nu se va îndrepta tot cel viu – nu va avea îndreptăţire. Acum sunt din cale afară de vorbăreţi pseudoînvăţătorii. Atunci însă când faptele şi cuvintele lor vor fi verificate de Adevăr, se va vădi toată minciuna. Dar va fi primit antihristul în orice biserică din lume şi i se vor închina lui ca unui dumnezeu. Ia aminte, cinstite părinte, nu el se va declara dumnezeu, dar cu minuni amăgitoare va face astfel încât i se vor închina ca unui dumnezeu! Iată în ce constă grozăvia, iată de ce va lipsi orice motiv de îndreptăţire! Dar cei care îl vor primi vor fi oamenii pentru care Evanghelia se sfârşeşte la Cina cea de Taină. Pentru Golgota, ei sunt surzi. Chinurile pe cruce sunt pentru El, toate astea se întâmplă acolo, în Ierusalim, cu 2000 de ani în urmă. Ştii, când ne luau CK, eram ca nişte oi, nu vreau să spun miei, ca nici măcar astfel să nu mă compar cu Mântuitorul. Mergeam tăcuţi la abator; pur şi simplu era greu să-ţi imaginezi că e posibilă o asemenea fărădelege. Şi doar ştiam cine sunt ei. Cât au proorocit stareţii despre aceste vremuri, despre puterea slugilor întunericului. Dar şedeam şi aşteptam – cine va fi următorul. Doar mulţi au nimerit în aceste mreje ale minciunii. Cât de mari şi de deştepţi erau şi arhiepiscopul Ilarion, învăţătorul meu, şi mitropolitul Serghie, şi mulţi alţii. Dar au greşit când au crezut că te poţi înţelege cu dracii şi cu slugile lor. Le părea că, păstrând forma, conţinutul va rămâne de la sine. Numai că nu a fost aşa, dar aceasta s-a văzut mai târziu. Tot aceasta se întâmplă şi acum, numai că se va vedea mai târziu. „Iertaţi-mă, părinte Antonie, dar cum rămâne cu cuvintele Apostolului despre putere şi despre supunerea în faţa ei?“, îl întrerup eu iarăşi. E-e-eh, suflete al meu – a zis stareţul. Dar Apostolul Petru n-a fugit el, oare, din Roma, când L-a întâlnit Mântuitorul? Dar pe Apostolul Pavel nu l-au salvat oare într-o coşniţă, dându-l jos de pe zid? Ce are a face aici acceptarea realităţilor şi opunerea satanismului? Ce să-ţi aduc eu exemple – aminteşte-ţi de marea muceniţă Ecaterina, sau de marele mucenic Gheorghe. Supunerea e posibilă doar în lucrurile ce ţin de puterea laică – să-ţi faci meseria, să nu

faci răscoale armate. Dar şi aceasta, după cum vede fiecare. Fraţii Macabei sunt un exemplu bun de folosire a forţei împotriva celor ce-L insultă pe Dumnezeu şi tot ce este Dumnezeiesc. Dacă apuci drumul smereniei prosteşti, aşa şi vei începe a pune întrebări despre proslăvirea în rândul sfinţilor a lui Alexandru Nevski, biruitorul, şi a lui Dimitrie, cel care i-a prăpădit pe tătari pe câmpia Kulikovo. Întrebările ca întrebările, dar de proslăvit, i-a proslăvit Dumnezeu! Eu, când aud asemenea întrebări „evlavioase”, îmi amintesc de viaţa Sfântului Vasile cel Mare şi a Cuviosului Iov de la Poceaev, făcătorul de minuni. Ce vreme înfricoşătoare le-a dat Dumnezeu pentru viaţă. Ei, şi ce? Nu s-a rugat, oare, Sfântul Vasile să moară împăratul Iulian? Văd că vrei să spui că Iulian a fost un apostat, dar era împărat şi împărat legitim, bagă de seamă! Oare nu de frică pentru comoditatea noastră ne rugăm pentru „puterea” satanică?! Şi doar Dumnezeu a arătat că Sfântul Vasile a avut dreptate – lui Iulian i s-a tras moartea nu de la o arma pământească, ci a fost străpuns de lancea unui soldat ceresc. Dar Cuviosul Iov a făcut compromisuri cu polonezii? Nu, el a luptat cu ei şi cu acoliţii lor în fel şi chip. Nici de judecăţi nu s-a ferit dreptul! Dar tu-mi spui de putere! Lucrarea lui Dumnezeu trebuie să se facă cu chibzuinţă. Dacă în relaţiile de putere, perechea şef-subaltern ar însemna doar atotputernicia unuia şi adânca smerenie a celuilalt, n-ar mai fi nevoie de Sobornicitatea Bisericii. Dar dacă n-ar fi Sobornicitatea, n-ar mai rămâne Biserica nici Ortodoxă – de câte ori s-a întâmplat ca cel care era în adevăr să fie un singur om, în timp ce ierarhia superioară era în erezie?! Ce să mai vorbim despre puterea laică – mitropolitul Filip şi patriarhul Nicon, de exemplu. Şi aceşti drepţi, însetaţi de adevăr, sunt proslăviţi ca sfinţi: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigore Teologul, Cuviosul Maxim Mărturisitorul, Cuviosul Iosif Voloţki, dar parcă poţi să-i enumeri pe toţi. Dar mai trebuie ţinut minte că, luptându-se pentru curăţenia credinţei, ei, Sfinţii Părinţi, singuri erau împlinitori plini de râvnă ai Legilor lui Dumnezeu. Supunerea smerită în faţa oricărei puteri îi convine celui care nu este atras de viaţa după Cuvânt. Pentru că drumul mărturisirii, chiar dacă e pe undeva şi aşternut cu roze, neschimbat, după „Osana…“, va răsuna şi „Răstigneşte-L, răstigneşte-L“. Această incomoditate va servi drept motiv pentru justificarea de sine şi primirea antihristului – ştiinţă avem, dar raţiunea s-a întunecat din cauza păcatelor. Adică, dacă orice putere e de la Dumnezeu, ne-om supune şi antihristului, n-avem încotro. Şi încă vor adăuga că toate se fac cu voia Domnului. De aceea, se şi spune că se va întrona necuratul în orice biserică şi niciun cuvânt despre cei care au slujit acolo mai înainte. Ţine minte exemplul marelui stareţ, făcătorul de minuni de la Sarov. Câte icoane avea el? Una. Cărţi? Vreo zece. Dar a dobândit mare slavă, şi nu de la oameni, ci de la Dumnezeu. Acum toţi au pe-acasă iconostase, rafturi întregi de cărţi, numai că nu se săvârşeşte fapta cugetată! Mulţi ascultă, dar puţini aud, părinte. „Da, m-am gândit eu, e o piatră şi în grădina mea, ce mai bucurie îmi aduce biblioteca de vreo mie şi jumătate de cărţi!” Îţi mai spun încă o dată: nu e nevoie de discuţii despre mântuire, ci de fapte pentru mântuire - atât acum, cât şi atunci, ceva mai târziu. A trecut timpul îndreptăţirilor, dacă a mai fost vreodată. Nu numai mântuirea, toate trebuie supuse acestui scop. A lăsat Domnul timp liniştit pentru a ne deschide mintea şi a auzi cuvântul lui Dumnezeu şi, principalul, pentru dobândirea

harului Dumnezeiesc înainte de anii înfricoşători. Cine va folosi aceasta spre bine, iar cine spre rău. Primii vor mai primi, iar cei din urmă şi ce-au avut vor pierde! Cum s-a şi spus: că celui ce are i se va mai da, iar celui ce n-are i se va lua şi puţinul ce-l are. Veghează!

Sfantul Anatolie de la Optina

Povăţuirea şi înaintevestirea vremurilor din urmă
Fiul meu, să ştii că în zilele de pe urmă vor veni vremuri grele, după cum spune Apostolul. Vei vedea că, din pricina împuţinării credinţei, rătăcirile şi dezbinările vor apărea în biserici şi, cum mai dinainte au spus Sfinţii Părinţi, pe scaunele ierarhilor şi în mănăstiri nu va mai fi atunci nici un bărbat încercat în viaţa duhovnicească. Din care pricină, rătăcirile se vor răspândi pretutindeni şi pe mulţi vor înşela. Vrăjmaşul neamului omenesc va lucra cu pricepere, ducând în rătăcire - de e cu putinţă, şi pe cei aleşi. Nu va începe prin lepădarea dogmelor despre Sfânta Treime, Dumnezeirea lui Iisus Hristos sau Născătoarea de Dumnezeu, ci pe nesimţite va începe a strâmba învăţăturile Sfinţilor Părinţi primite de la Duhul Sfânt - însăşi învăţătura Bisericii. Viclenia vrăjmaşului şi uneltirile lui vor fi îndreptate împotriva unui număr foarte mic, al celor încercaţi în viaţa duhovnicească. Ereticii vor pune mâna pe Biserică, îşi vor numi peste tot slugile, iar viaţa religioasă va fi lepădată. Însă Domnul nu lăsa pe robii Săi fără apărare şi întru neştiinţa. El a spus: „din roada lor îi veţi cunoaşte pe dânşii”. În vremea aceea, monahii vor îndura mari strâmtorări din partea ereticilor, iar viaţa monahală va fi luată în batjocură. Obştile monahale vor fi sărăcite, numărul monahilor se va împuţina. Cei rămaşi vor îndura silnicii. Aceşti urâtori ai vieţii monahale, care au numai înfăţişare a credinţei, se vor nevoi să-i atragă pe monahi de partea lor, făgăduindule ocrotire şi înlesniri lumeşti, dar ameninţându-i cu exilul pe cei care nu se supun. Din pricina acestor ameninţări, cei împuţinaţi cu sufletul vor fi foarte umiliţi, chinuiţi de propria neputinţă. De vei trăi să vezi acel veac, bucură-te, căci în vremea aceea cei credincioşi care nu au alte virtuţi, vor primi cununi numai pentru stăruinţa în credinţă, după cuvântul Domnului: „Tot cela ce va mărturisi întru Mine înaintea oamenilor, voi mărturisi şi eu întru dânsul înaintea Tatălui Meu, Care este în Ceruri” (Mt. 10, 32). Să ai frica lui Dumnezeu, fiul meu! Nu pierde cununa primită, ca să nu fii lepădat de Hristos în întunericul cel cumplit şi în veşnicul chin. Stai tare în credinţă şi, dacă e nevoie, îndură cu bucurie prigonirile şi alte necazuri, căci atunci Domnul îţi va ajuta ţie; iar Sfinţii Mucenici şi Mărturisitori vor privi cu bucurie la lupta ta. (Mt. 7, 16-20). Şi sârguieşte-te să-i osebeşti de păstorii adevăraţi; acei furi de cele ale Duhului, care sfâşie turma duhovnicească, „nu intră pe uşă în staul, ci sar pe aiurea”, după cum a spus-o Domnul, adică vor intra nelegiuit, nimicind cu de-a sila dumnezeiasca

orânduială. Pe aceştia, Mântuitorul îi numeşte „tâlhari” (In. 10, 1). După lucrare, adevărata lor slujire este prigonirea adevăraţilor păstori, întemniţarea lor, căci fără această slujire, turma duhovnicească ar putea să nu fie prinsă. Drept aceea, fiul meu, când vei vedea în biserică batjocorindu-se lucrarea dumnezeiască, învăţăturile Părinţilor şi orânduirea lăsată de Dumnezeu, să ştii că ereticii au şi apărut, chiar dacă pentru o vreme s-ar putea să-şi tăinuiască relele voiri sau vor strâmba pe nesimţite credinţa dumnezeiască pentru a izbuti mai bine, înşelându-i pe cei neiscusiţi. Îi vor prigoni nu doar pe păstori, ci şi pe slujitorii lui Dumnezeu, căci diavolul, care ocârmuieşte rătăcirea, nu poate suferi vieţuirea după rânduiala lui Dumnezeu. Asemenea lupilor în piei de oaie, vor fi cunoscuţi după firea lor îngâmfată, iubirea de desfătări şi pofta de putere. Aceia vor fi trădători care vor pricinui ură şi răutate pretutindeni; şi de aceea a spus Domnul că se vor cunoaşte „din roada sa” (Lc. 6, 43-45). Adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu sunt supuşi, iubitori de fraţi şi ascultători de Biserică. Arhiepiscopul Averchie Tausev MAREA APOSTAZIE "Sarea ne pătrunde" – semnul apropierii sfârşitului (La un centenar de la binecredinciosul sfârşit al Episcopului Ignatie Brianceaninov) Sfântul Ierarh Ignatie Brianceaninov şi scrierile sale Apărător al Ortodoxiei, învăţător şi făptuitor al rugăciunii şi al pocăinţei; împodobire de Dumnezeu inspirată a arhiereilor, slavă şi laudă a monahilor: cel ce prin scrierile tale ne-ai înduhovnicit pre noi toţi. Flaut duhovnicesc, Ignatie de Dumnezeu înţelepţit, roagă-L pe Cuvântul Hristos Dumnezeu, pe Carele în inima ta L-ai purtat, să ne dăruiască nouă mai înainte de sfârşit pocăinţă. Troparul Sfântului Ierarh Ignatie La Sinodul Local al Bisericii Ortodoxe Ruse consacrat mileniului de la creştinarea Rusiei (iunie 1988, Lavra Serghiev Posad), Sfântul Ierarh Ignatie a fost alăturat la ceata sfinţilor. De la această dată moaştele sale odihnesc în biserica Mântuitorului din mănăstirea Tolgsk-Vedenski din oraşul Iaroslavl. "Flaut duhovnicesc" a fost numit el în troparul închinat lui. Viaţa sa aminteşte istoria vechilor Paterice. S-a născut la 6 februarie 1807 în satul Pokrovskoie, gubernia Vologda, în familia unui demnitar înstărit. Din copilărie îi plăcea să citească cărţi duhovniceşti. De la vârsta de 15 ani începe să viseze la viaţa monahicească şi la intrarea în mănăstire, dar este trimis de către tatăl său la Şcoala superioară de inginerie militară de la Sankt-Petersburg. La examen era

de faţă şi viitorul împărat, marele cneaz Nicolai Pavlovici. Înfăţişarea nobilă a tânărului şi cunoştinţele sale strălucite l-au interesat pe marele cneaz, care l-a invitat la palatul Anicikov, reşedinţa sa. Din acest timp Brianceaninov devine pensionarul marelui cneaz. Era primul la toate ştiinţele. Puţini însă erau cei care bănuiau ce se petrece în tainiţele sufletului viitorului inginer militar. "Au trecut aproape doi ani de preocupaţii lumeşti - îşi amintea el – în sufletul meu s-a născut şi a crescut o pustietate îngrozitoare, a apărut foamea şi dorul neostenit după Dumnezeu. Am început să deplâng nepăsarea mea, acea uitare şi delăsare a credinţei la care ajunsesem, pacea fericită pe care o pierdusem, acea deşertăciune ce mă cotropise şi care mă apăsa, mă înfricoşa, mă umplea de sentimentul părăsirii, al lipsei de viaţă!" Era tânguirea sufletului ce se îndepărtase de adevărata sa viaţă Dumnezeu. Cugetările la ştiinţele studiate de el cu asiduitate în şcoală l-au adus în pragul deznădejdii: "Întrebam ştiinţele: "Ce bunuri îi daţi voi omului? Omul este veşnic, şi bunurile sale se cuvine să fie veşnice. Arătaţi-mi acele bunuri veşnice, acea bogăţie veritabilă, pe care aş putea s-o iau în cealaltă lume! Până acum am văzut numai cunoştinţe, ca să zic aşa, împrumutate, la nivel terestru, ne mai fiind bune la nimic după despărţirea sufletului de trup... Ştiinţelor! Daţi-mi, dacă sunteţi în stare, ceva veşnic, pozitiv, daţi-mi ceva inalienabil şi adevărat, ceva vrednic de a fi numit proprietate a omului!" – Ştiinţele tăceau. În această perioadă Brianceaninov frecventa casa prezidentului Academiei de Arte, Alexei Olenin, unde, conform tradiţiei, se adunau dintotdeauna scriitorii, artiştii, savanţii. Aici el se întâlnea cu Puşkin, Gnedici, Krîlov, îşi citea compoziţiile sale rămase nouă necunoscute. Dar slava unui scriitor nu-l interesa. Literatura laică ce prospera în societatea cultivată, voit sau ne voit era în opoziţie cu Biserica. Gogol a afirmat că literatura ar trebui să fie "o treaptă nevăzută spre creştinism" - dar în ansamblu literatura rusă n-a mers pe această cale. Dacă în "artistism", după cum socoteau Sfinţii Părinţi, aproape negreşit se ascunde păcătoşenia, de aceasta se fac vinovate falsele tradiţii multiseculare. Ştiinţa pătrundea în lume, literatura în suflet, şi dacă el (sufletul) nu era temeinic apărat de credinţa în adevăratul Dumnezeu, atunci el se degrada şi pierea. Pierea de "frumuseţurile" neobişnuite şi de rezultatele extraordinare. Literatura şi ştiinţa slujeau aceleiaşi tendinţe de respingere a omului de la Hristos, a fărâmiţării sufletului, a împrăştierii şi distrugerii tuturor puterilor sufleteşti ale omului, în loc de a le reuni laolaltă. După cum observa Sfântul Ierarh Ignatie "talentul omenesc în toată puterea şi frumuseţea sa nefericită s-a dezvoltat mai ales în direcţia reprezentării răului; în reprezentarea binelui el apare îndeobşte slab, palid, nefiresc."

Pentru ca scriitorul să poată deosebi "lumina" de ”întuneric”, Sfântul Ierarh Ignatie îl îndruma să-i citească pe Sfinţii Părinţi. "Optsprezece veacuri în glasul lor - scria el în eseul autobiografic "Plângerea mea" (1847) - mărturisesc unanim unicitatea învăţăturii dumnezeieşti!" Împreună cu colegul său Mihail Cihacev, viitorul ierarh lua parte la slujbele de la catedrala Kazanskaia şi vizita adesea metocul mănăstirii Valaam. În căutările lor duhovniceşti ei au fost ajutaţi foarte mult şi de călugării de la Lavra Sfântului Alexandrii Nevski. "Dimitrie Brianceaninov - scrie biograful său - devenise în suflet un adevărat ascet, înconjurându-se de scrierile Sfinţilor Părinţi, pe care le recitea cu pasiune." După terminarea şcolii a început lupta pentru demisie. Împotriva lui s-a ridicat întreaga conducere împreună cu marele cneaz şi cu împăratul Nicolai Pavlovici (era în 1826). A fost chemat la palatul Mihailovski, unde i s-a propus orice slujbă şi orice post în regimentul de gardă, Brianceaninov însă o ţinea una şi bună, zicând că el voieşte să se ducă la mănăstire. "Mai onorabil e să-ţi salvezi sufletul, rămânând în lume" - a remarcat marele cneaz. " A rămâne în lume şi a dori să te mântuieşti răspundea tânărul ofiţer – e totuna cu a nimeri în foc şi a dori să nu arzi". A fost trimis totuşi să slujească în cetatea Dinaburg. Aici el îşi petrecea timpul în singurătate, bolind şi corespondând cu ieromonahul Leonid (Nagolkin), viitorul stareţ de la Optino, cu care făcuse cunoştinţă în Lavră. După convorbirea cu el, Brianceaninov scria: "Părintele Leonid mi-a smuls inima... îl voi urma pe stareţ şi mă voi preda lui cu tot sufletul". În cele din urmă sănătatea lui s-a înrăutăţit într-atât încât în 1827 demisia i-a fost acceptată. Asta s-a întâmplat fără ştirea părinţilor, care, aflând vestea, au încetat de a-i mai trimite vreun ajutor bănesc şi au rupt orice relaţie cu el. Rămânând fără mijloace financiare, a sosit la Petersburg în straie ţărăneşti şi de acolo s-a îndreptat spre mănăstirea Sfântul Alexandru Svirski, aflată pe malul lacului Ladoga. Acolo vieţuia pe atunci părintele Leonid. În 1829 s-a aflat un timp la Pustia Optino. În 1831 Brianceaninov a primit schima mică în catedrala învierii din Vologda, luând numele de Ignatie în cinstea Sfântului Mucenic Ignatie Purtătorul de Dumnezeu. La data de 4 iulie, în acelaşi an, a fost hirotonit ierodiacon, apoi ieromonah. În 1832 a fost numit egumen al mănăstirii Lopotov. La l ianuarie 1834, din dispoziţia Sinodului egumenul Ignatie a fost ridicat la rangul de arhimandrit şi trimis din ordinul împăratului la Pustia Serghievo, nu departe de Sankt - Petersburg. Aici a petrecut 23 de ani. Împovărat de nenumărate sarcini gospodăreşti, Brianceaninov a găsit totuşi timp să se ocupe şi de scris. Aici, în Pustia Serghievo au fost create majoritatea operelor sale, inclusiv monumentalul "Patericon".

Exprimarea în scris era pentru el o necesitate duhovnicească. "Scrierile lui purtau pecetea harului divin. El scria atunci când slovele dumnezeieşti se atingeau de urechea lui fină, când în inima lui răsăreau cuvintele trimise de Dumnezeu” - stă scris în Viaţa compusă la canonizarea lui. În articolul "Păstorul creştin şi artistul creştin" Sfântul Ierarh Ignatie scrie: "Când talentul îşi însuşeşte caracterul evanghelic, acest proces fiind la început însoţit de trudă şi luptă lăuntrică, atunci artistul este iluminat de sus, numai atunci el poate să grăiască cu sfinţenie, să psalmodieze cu sfinţenie, să picteze cu sfinţenie." Ale sale "Experienţe ascetice" au fost primite cu dragoste în cele mai austere şi îmbunătăţite mănăstiri - în Pustia Sarovului, Pustia Optino, în Lavra Sfânta Treime de la Serghiev Posad ş.a. La sfântul Munte Athos, scrierile Episcopului Ignatie au trezit o admiraţie plină de evlavie faţă de autorul lor. În scurt timp ele au fost recunoscute în toate eparhiile ca unul din cele mai bune îndreptare pentru viaţa duhovnicească, în afară de asta scrisorile lui se îndreptau către toate colţurile Rusiei - multe din ele fiind scrise cu o adevărată măiestrie. Sfântul Ierarh Ignatie era cu totul lipsit de conştiinţa trufaşă că este scriitor. Scrierile sale el le considera ca aparţinând patrimoniului Bisericii. Ca urmare a climei neprielnice, Sfântul Ierarh Ignatie era mereu bolnav. Iarna anului 1847 şi-a petrecut-o în chilie, dar aproape in fiecare zi era văzut la masa de scris. În primăvară a cerut să fie slobozit din funcţia de egumen, dar nu i s-a acordat decât un concediu de un an. În 1847 soseşte la mănăstirea Nicolo-Babaievski de pe Volga, unde, în mijlocul unei naturi minunate şi-a mai întărit sănătatea. În 1856 vine la Pustia Optino, intenţionând să-şi clădească o chilie la schit pentru a se închide în tăcere pentru tot restul vieţii. Din nou n-a fost lăsat la odihnă, în data de 27 octombrie 1857 arhimandritul Ignatie este sfinţit episcop al Kaukazului. În noiembrie este chemat de către împărăteasa Alexandra Fedorovna, care i-a înmânat o panaghie împodobită cu briliante şi rubine în amintirea împăratului defunct. Noul episcop părăseşte Pustia Serghievo neavând nici măcar bani de drum - nu agonisise nimic. A fost nevoit să se împrumute de la o persoană particulară. În ianuarie 1858 soseşte la Stavropol. Eparhia s-a dovedit a fi într-o stare deplorabilă. A trebuit să ia fotul de la început. În 1861 se îmbolnăveşte grav şi devine clar că trebuie sa părăsească definitiv tărâmul de activitate pastorală. Se mută cu traiul în mănăstirea Nicolo-Babaievski. Văzând că mănăstirea este săracă - în casa de bani erau doar 60 de ruble - el îşi vinde panaghia, cadoul împărătesei, cu 30 de mii de ruble, donând aceşti bani pentru nevoile mănăstireşti. În ultimii săi ani Sfântul Ierarh Ignatie se ocupa, de lecuirea propriilor boale, cât şi a ţăranilor suferinzi veniţi din tot ţinutul; renovează, şi în exterior şi în interior, chinovia modestă şi tihnită, care începuse pe vremea lui să primească tot mai mulţi pelerini; pregăteşte pentru tipar Patericul şi

scrie câteva lucrări noi. Articolele, tratatele, predicile şi scrisorile sale din ultima perioadă conţin o uimitoare bogăţie a gândirii, iluminată dinăuntru de un sentiment viu al iubirii duhovniceşti. Episcopul Ignatie a adormit în linişte şi pace, la ceasul rugăciunii, în data de 30 aprilie 1867. Cu toate că majoritatea scrierilor sale este destinată monahilor, în general însă ele sunt adresate, după cum arată el însuşi în prefaţa la volumul IV - "tuturor creştinilor pravoslavnici, dornici să se familiarizeze cu viaţa ascetică după cugetul Sfinţilor Părinţi, după cugetul Bisericii". El a găsit de cuviinţă "să înfăţişeze societăţii creştine un rezumat al viziunii sale asupra Pământului Făgăduinţei", adică a mănăstirii veşnice a sufletului. În veacul de acum lumea sortită pieirii şi fizic şi duhovniceşte, literalmente imploră mântuirea. Toată lumea cunoaşte actuala criză ecologică, care este urmarea crizei spirituale a omenirii ajunsă la apogeul prăbuşirii sale sufleteşti. După cum spunea ieromonahul Serafim Rose în 1982: "Vizitatorul din orice ţară a secolului al XIX-lea, uitându-se la programele noastre de televiziune, la atracţioanele, reclamele, filmele şi muzica noastră aproape la fiece aspect al culturii noastre moderne - ar crede că a nimerit în ţara unor smintiţi, care au pierdut orice contact cu realitatea cotidiană. De multe secole, forţele întunericului ce pregătesc venirea Antihristului se folosesc cu abilitate de slăbiciunile naturii omeneşti, convingându-ne că în aceasta lume e bine sa trăim lejer, necugetat, "frumos" şi "fericit". Şi cum ar trebui de fapt să trăim? Răspunsurile au fost date demult în scrierile unor astfel de scriitori ca Sfântul Ierarh Ignatie Brianceaninov. Această literatură trebuie să fie citită anume astăzi.

"Sarea ne pătrunde"- semnul apropierii sfârşitului
La un centenar de la dreptcredinciosul sfârşit al Episcopului Ignatie (Brianceaninov)

Vremurile noastre se aseamănă cu vremurile din urmă - "sarea ne cuprinde "[1]. [1] "Şi întinzând bucăţica, a dat-o lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul. Şi după îmbucătură a pătruns atunci satana în el" (Ioan 13, 26-27). Potrivit unor tălmăciri, Iisus a întins bucăţica de pâine în sare. Păstorii Bisericii au rămas cu o înţelegere a creştinismului slabă, întunecată, confuză. O falsă înţelegere după buchie, distrugând viaţa duhovnicească în societatea creştină, distrugând creştinismul, care este faptă, nu buchie. Trist este să vezi, cui i-au fost încredinţate şi pe ce mâini au căzut oile lui Hristos, cui i-a fost încredinţată păstorirea şi

mântuirea lor! Apar "lupii îmbrăcaţi în blană de oaie", recunoscuţi după faptele şi roadele lor. Toate acestea, însă, se petrec cu îngăduinţa Domnului. "Cei ce vor fi în Iudeea, să fugă la munte!" Cu un secol în urmă prin aceste cuvinte a caracterizat viaţa Bisericii timpului său marele luminător şi scriitor duhovnicesc – îndrumătorul vieţii creştinortodoxe, Sfântul Ierarh Ignatie (Brianceaninov), a cărui prăznuire o cinstim în acest an 1967 (+30 aprilie, 1867). Oare nu suntem noi în zilele noastre mai în drept ca oricând să repetăm aceste aspre prevestitoare cuvinte? Or, anume în această privinţă - a totalei decăderi moral - duhovniceşti, ajunsă, se pare, până la limita extremă în acest din urmă veac, mai ales de la prăbuşirea catastrofală a Patriei noastre, Rusia, cu adevărat am ajuns departe. E un "progres" întristător, vădind clar apropierea sfârşitului potrivit cuvintelor pline de dumnezeiască înţelepciune ale Episcopului Ignatie. Încotro s-o apucăm, dacă cei cărora le sunt încredinţate sufletele oamenilor, le călăuzesc nu spre mântuire, ci spre pierzanie veşnică?! Pentru noi este important că Sfântul Ierarh Ignatie, care din tinereţe năzuia din tot sufletul după o înaltă vieţuire moral-duhovnicească, fiind el însuşi un model al unei asemenea vieţuiri, ne istoriseşte aceasta nu din teorie, ci trecând el singur prin aceste încercări, după cum ne este cunoscut din descrierea vieţii sale. Învăţămintele pe care le-a tras în urma dezamăgirilor şi necazurilor îndurate de el personal, au fost descrise în "Experienţe ascetice", "Predici ascetice", "Scrisori către mireni", "Prinos monahismului contemporan", "Patericon" şi alte lucrări, ajunse până la noi. Ele alcătuiesc o bibliotecă extrem de valoroasă pentru oricine se interesează de problemele vieţii moral-duhovniceşti şi, îndeosebi pentru cel ce doreşte nu numai "să filozofeze" (ceea ce se întâmplă adesea cu totul zadarnic şi fără de nici un folos!), ci şi să ducă o viaţă duhovnicească, aşa cum a trăit cu adevărat Episcopul Ignatie. Scrierile Sfântului Ierarh Ignatie apar ca deosebit de preţioase pentru noi, deoarece sunt scrise din proprie experienţă duhovnicească. Pentru noi este important să ştim că Sfântul Ierarh Ignatie, după cum subliniază el însuşi, caută răspuns şi îndrumare la Sfinţii Părinţi din vechime, vorbind puţin de la sine. Iată, de pildă, cum descrie el epoca contemporană lui în încheierea la "Patericonul" său: "De la tabloul înfăţişat nouă de antichitate să ne întoarcem la viaţa contemporană. Ce putem zice despre noi înşine? Cum să trăim, cum să acţionăm? Răspunsul la aceste întrebări îl găsim la monahii din vechime: ei au prevestit starea actuală; ei au conturat şi modul de acţiune în această situaţie. "În vremurile din urmă, glăsuia unul dintre ei, cei ce vor lucra cu adevărat pentru Dumnezeu, se vor ascunde cu înţelepciune de oameni şi nu vor face semne şi minuni printre ei, ca în vremea de faţă. Ei vor păşi pe calea faptelor, dizolvate în smerenie şi în împărăţia Cerurilor, se vor dovedi mai mari decât Părinţii, care s-au

proslăvit prin semne" (al 4-lea răspuns al Cuviosului Nifon)”. Câtă temeinică călăuzire, câtă mângâiere pentru noi găsim în aceste cuvinte profetice ale înduhovnicitului părinte! Această mărturie este extraordinar de importantă! Din cele spuse reiese clar: acolo unde este multă gălăgie, autoreclamă, căutarea popularităţii cu orice preţ, adică - acolo unde lipseşte în mod evident smerenia şi se observă dorinţa de slavă sau de preamărire a sinelui în faţa altora prin intermediul unor fapte şi merite reale sau exagerate şi închipuite acolo nu este o veritabilă slujire a lui Dumnezeu. Şi ce este acolo? Acolo este numai făţărnicie, spune Sfântul Ierarh Ignatie, citându-l pe Sfântul Tihon Zadonski. "Teme-te de această făţărnicie", ne învaţă mai departe Episcopul Ignatie: "teme-te de făţărnicie, în primul rând în tine însuţi, apoi în ceilalţi; teme-te de aceea, că este în spiritul timpului, fiind în stare să molipsească pe oricine, la cea mai mică înclinare spre purtare uşuratică... Urmăreşte făţărnicia în tine însuţi, izgoneşte-o dinăuntrul tău; fereşte-te de gloatele molipsite de ea, care acţionează voit sau inconştient în această direcţie, mascând slujirea lumească prin slujirea lui Dumnezeu, căutarea bunurilor trecătoare prin căutarea bunurilor veşnice, ascunzând sub masca sfinţeniei un trai şi un suflet vicios, supus în întregime pasiunilor". Iată o trăsătură extrem de caracteristică, proprie mai ales vremurilor noastre, dezvăluită nouă de către Sfântul Ierarh Ignatie pentru a ne preveni, ca un cunoscător experimentat al vieţii duhovniceşti. A doua trăsătură, subliniată nu o dată de Sfântul Ierarh Ignatie în scrierile sale, este secătuirea binecuvântaţilor păstori ai adevăratei vieţi moral-duhovniceşti, şi în legătură cu aceasta, ceea ce este deosebit de important în vremurile noastre, a şti şi a cunoaşte fiecare sârguitor pentru a-şi salva sufletul - înmulţirea falşilor învăţători, înşelaţi de ispitirile demonice şi târând întreaga omenire în această minciună. E necesară o prudenţă deosebită, cum nu o dată ne prevenea Sfântul Ierarh Ignatie, ca "să nu confundăm lupul cu păstorul" şi să nu ne încredem cu uşurinţă în acela care poate să-ţi ducă sufletul la pierzanie, călăuzindu-l pe un drum fals. Potrivit cuvintelor Sfântului Ierarh Ignatie, vremurile noastre sunt vremurile excesivei sărăciri de îndrumători înduhovniciţi, de aceea este cu neputinţă de a mai găsi "stareţi" adevăraţi, cum au fost cei din vechime; e cu mult mai sigur să ne conducem după Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi. În legătură cu aceasta însuşi Sfântul Ierarh Ignatie îşi aminteşte cât de mult a suferit de pe urma deselor întâlniri cu aşa-zişii "îndrumători" duhovniceşti, bolnavi ei înşişi de orbire şi amăgire de sine, şi câte zguduiri amare şi grele a îndurat din această pricină. A treia trăsătură caracteristică vremurilor noastre este neobişnuita

înmulţire a ispitelor de tot felul, din cele mai diverse, toate îndepărtându-l pe om de la slujirea sinceră şi neprefăcută lui Dumnezeu. "Vai lumii din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină" - a prevestit Domnul. Năvălirea smintelilor va fi îngăduită de Domnul, tot aşa după cum şi suferinţa sufletească din pricina smintelilor va fi cu îngăduinţa Domnului. Către sfârşitul lumii ispitele se vor înmulţi întratât, încât "din pricina înmulţirii fărădelegilor iubirea multora se va răci" (Mt. 24,12), iar "Fiul Omului, când va veni, va găsi oare credinţă pe pământ?" (Luca 18,8). "Poporul lui Israel" - Biserica "va cădea de sabie" - zice Domnul Dumnezeu, "mânia Mea se va aprinde pe faţa Mea" (Iez. 38, 18). Vieţuirea după Dumnezeu va deveni din cale-afară de anevoioasă. Aceasta se va întâmpla din cauză că celui ce trăieşte în mijlocul ispitelor, îi este imposibil să nu cedeze ispitelor. Aşa cum gheaţa se topeşte şi se preface în apă sub acţiunea căldurii, aşa şi inima preaplină de samavolnicie, fiind supusă influenţei ispitelor, mai cu seamă celor permanente, se moleşeşte şi se perverteşte. "O, vremi nenorocite! O, stare nenorocită!” - exclamă Sfântul Ierarh Ignatie, contemplând această deprimantă privelişte a ispitelor. "O, dezastru spiritual, nevăzut oamenilor pătimaşi, neasemuit mai mare decât toate calamităţile naturale! O, nenorocire, începută în timp şi nesfârşindu-se în timp, ci trecând în veşnicie! O, nenorocirea nenorocirilor, înţeleasă numai de drepţii creştini şi de adevăraţii monahi, ascunsă celor pe care-i învăluie şi-i pierde!" Cuvinte de aur ale Sfântului Ierarh Ignatie! Ne aflăm, de pe acum chiar în faţa acestor nenumărate ispite, care îngreuiază atât de mult "vieţuirea după Dumnezeu" a oamenilor de azi. Dar câţi oare îşi dau seama în zilele noastre de caracterul dăunător al acestor ispite? Sub ochii noştri în lume au loc evenimente cutremurătoare, bunăoară, sângeroasa catastrofă abătută asupra Patriei noastre Rusia, crearea unor state ateiste, luptătoare împotriva lui Dumnezeu şi a Bisericii, cultul făţiş al satanei. Însă majoritatea, aidoma unor orbi, parcă n-ar vedea nimic din toate acestea, chiar se supără, când li se arată adevărul: "Ce tot vorbiţi? Nu se întâmplă nimic deosebit. Aşa a fost dintotdeauna!" ş.a.m.d. Această orbire spirituală a majorităţii contemporanilor, ce se numesc creştini (e îngrozitor, dar trebuie s-o spunem - printre ei aflându-se nu puţini clerici!), cât şi celelalte sminteli, înmulţindu-se cu fiece zi, împiedică tot mai mult "vieţuirea după Dumnezeu". Conform cuvintelor Episcopului Ignatie, acesta este semnul evident al Apostaziei, care a început deja şi progresează cu repeziciune în zilele noastre şi despre care a proorocit Sfântul Apostol Pavel în Epistola a doua către Tesaloniceni (II Tesal. 2,3). "Vieţuirea după Dumnezeu - spune Episcopul Ignatie - va deveni

foarte anevoioasă, din pricina Apostaziei generale. Mulţimea apostaţilor, intitulându-se şi prezentându-se în aparenţă drept creştini(!!), îi vor prigoni cu atât mai lesne pe veritabilii creştini. Apostaţii, înmulţindu-se, vor împresura pe adevăraţii creştini cu nenumărate intrigi, vor pune nenumărate piedici în calea bunelor intenţii de mântuire şi slujire a Domnului, după cum arată Sfântul Tihon Zadonski. Ei vor lupta împotriva robilor lui Dumnezeu, recurgând la forţa autorităţilor de stat, prin represalii şi denunţuri, prin diverse uneltiri, amăgiri şi prigoană feroce...” În vremurile din urmă adevăratul monah (desigur, acest lucru e valabil pentru orice creştin adevărat!) abia dacă va găsi vreun adăpost îndepărtat şi ascuns pentru a sluji acolo cu oarecare libertate lui Dumnezeu, şi pentru a nu se lăsa antrenat de către Apostazie şi apostaţi în slujire satanei. Cine, văzând ce se petrece acum în lume, inclusiv slujirea satanei în mod făţiş, poate spune că aceste vremuri nau venit încă? Fără îndoială că ele au şi venit, dacă Sfântul Ierarh Ignatie scria cu peste o sută de ani în urmă despre aceste vremuri: "În viitor vremurile vor fi tot mai grele. Creştinismul, ca duh, se îndepărtează din mediul uman fără ca gloata agitată şi aservită lumii deşertăciunii, să observe, lăsându-l propriei decăderi!" Este foarte important să semnalăm prin aceste cuvinte că, acei oameni care fac parte din gloata agitată şi aservită "lumii deşertăciunii", cei care într-atât s-au afundat ei înşişi în deşertăciune, predându-se slujirii lumii acesteia, care zace sub puterea celui rău, după cuvântul Apostolului (I Ioan 5,19), încât şi-au pierdut vederea duhovnicească. De aceea tot ce se petrece acum în lume, li se pare absolut normal, firesc, ceva cu care trebuie să ne împăcăm. Ei se supără grozav pe acei ce încearcă să le deschidă ochii, din cauza că aceştia nu-i lasă să trăiască lihnit, cu plăcerile lor În continuare Episcopul Ignatie scrie: "Se împlinesc proorocirile Scripturii despre Apostazia de la creştinism a popoarelor trecute de la păgânism la creştinism. Apostazia a fost prevestita de către Sfânta Scriptură cu toată claritatea şi este o mărturie a faptului cât de adevărat este tot ce s-a spus în Scriptură". Iată de ce adevăratul creştin nu trebuie să intre în panică, observând acest sumbru tablou al Apostaziei, spre deosebire de unii, care cu naivitate şi necugetat se sperie, preferând să nu vadă Apostazia şi să tacă. Dreptcredinciosul creştin cunoaşte din cuvintele lui Hristos Mântuitorul însuşi că toate acestea "trebuie să fie" (Marc 13,7; Luca 21,9), însă el nu trebuie să închidă ochii asupra lor, ci este dator să fie pe deplin conştient faţă de cele ce se întâmplă, şi să aprecieze corect toate evenimentele, în care se manifestă Apostazia, ca să ştie cum să se comporte spre a nu fi târât de puhoiul Apostaziei.

Spre a ne călăuzi, Episcopul Ignatie spune: "Apostazia are loc cu îngăduinţa Domnului, nu încerca s-o opreşti cu slabele tale puteri..." Ce înseamnă aceasta? Înseamnă oare să ne împăcăm cu Apostazia şi să "ne integrăm" în ea? Nu, desigur! Iată însă cum trebuie să acţionăm: "Îndepărtează-te, păzeşte-te tu însuţi de ea: aceasta este de ajuns. Cunoaşte duhul vremii, cercetează-l, ca să poţi evita pe cât posibil influenţa lui! De aceea tăcerea asupra Apostaziei este criminală. N-avem voie să păstrăm tăcere asupra Apostaziei, să ne liniştim pe noi înşine şi pe alţii, că totul ar fi în ordine, că n-avem de ce să ne tulburăm. Cu toate că nu ne stă în puteri "să oprim Apostazia cu slabele noastre puteri", datoria iubirii noastre creştineşti ne porunceşte nu numai să ne ferim, şi să ne păzim noi înşine, ci să-i păzim, să-i avertizăm şi pe semenii noştri, care nu văd şi nu observă nimic. Aici se cuvine să ne amintim minunata cugetare a unuia din cei mai mari stâlpi ai Bisericii noastre, Sfântul Grigorie Teologul: "Prin tăcere îl trădăm pe Dumnezeu". Nu se cade a tăcea despre ceea ce este de primă necesitate salvarea sufletelor omeneşti!" Să ne adresam în continuare cugetărilor Episcopului Ignatie, care ne deschid ochii asupra celor ce se întâmplă în prezent în lume: "Apostazia a început de la un timp să înainteze rapid, liber şi făţiş. Urmările vor fi din cele mai triste. Facă-se voia Domnului!" Oare noi nu observăm toate acestea? Încă de curând părea de neconceput acea totală neruşinare din viaţa moral-religioasă a oamenilor, care se petrece în prezent sub ochii noştri, inclusiv până la lepădarea completă de Hristos, respingerea oricăror principii moralreligioase şi slujirea făţişă satanei. Ar fi de prisos să trasăm o paralelă între persecuţiile actuale ale dreptei credinţe în Hristos, sub toate formele ei, şi cele ce s-au petrecut în zorii creştinismului. Atunci creştinii erau prigoniţi de păgânii, care nu-L cunoşteau pe adevăratul Dumnezeu, nu ştiau de El. Iar acum prigonesc credinţa creştină, aprig şi nemilos, cei care îl cunosc prea bine pe Hristos şi sublima învăţătură propovăduită de El, şi adesea - renegaţii conştienţi, care şi-au vândut sufletul satanei pentru bunăstarea materială. În continuare citim cu înfricoşare prevestirile Episcopului Ignatie, împlinindu-se sub ochii noştri: "Dumnezeu Cel milostiv să ocrotească rămăşiţa credincioşilor. Dar această rămăşiţă este mică şi devine tot mai săracă şi mai săracă... Lucrarea credinţei pravoslavnice poate fi recunoscută ca apropiindu-se de deznodământul hotărâtor... Numai milostivirea deosebită a lui Dumnezeu poate opri atotnimicitoarea epidemie morală, o poate opri pentru un timp, pentru că trebuie să se împlinească ceea ce a fost prezis în Scripturi." "Judecând după spiritul timpului şi după frământarea minţilor, suntem îndreptăţiţi să credem că edificiul Bisericii, care se clatină

demult, se va cutremura straşnic şi repede. Nu are cine să-l susţină şi cine să se împotrivească. Măsurile întreprinse pentru susţinerea lui au fost împrumutate din stihiile lumii, vrăjmaşe Bisericii, şi mai curând vor accelera căderea ei, decât s-o oprească." Aceste cuvinte sunt parcă copiate din realitatea zilelor noastre! Chiar acum noi suntem martorii acestei "cutremurări straşnice şi rapide." Iar măsurile luate, într-adevăr, nu sunt nicidecum împrumutate de acolo de unde ar fi trebuit împrumutate - adică de pe tărâmul duhovnicesc, ci tot din aceleaşi "stihii ale lumii, vrăjmaşe Bisericii," adică din sfera pasiunilor umane, care nu jinduiesc la cele dumnezeieşti, ci la cele omeneşti. Bineînţeles, astfel de măsuri nu numai că nu vor opri căderea Bisericii, ci mai degrabă o vor accelera. Unii vor zice: "Ascultaţi, ce tot vorbiţi, despre ce prăbuşire a Bisericii este vorba, când noi avem legământul hotărât al lui Hristos care spune: "Voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui" (Mt. 16,18). Foarte adevărat, cuvintele lui Hristos sunt fără îndoială de netăgăduit, însă nu se ştie de ce, uităm că prin aceste cuvinte Hristos nu arată hotarele Bisericii, pe care "porţile iadului nu o vor birui." Nu se spune care anume Biserică va fi aceea: a Constantinopolelui, Rusă, Sârbă, Bulgară, Biserica Rusă din diasporă, sau oricare alta. Se spune simplu - "Biserica", adică, până la sfârşitul veacului şi cea de A Doua Venire a lui Hristos, adevărata Biserică nu va dispare de pe faţa pământului, ci va subzista. Biserica va rămâne Biserică cu toate înaltele ei legăminte, împuterniciri şi drepturi binecuvântate ce-i aparţin, chiar şi în cazul, când în ea va rămâne un singur episcop şi minimum de credincioşi. Iar restul se va clătina şi va cădea, va fi "biruit de porţile iadului", chiar dacă va continua să se numească "biserică". Iată ce trebuie de avut în vedere pentru a evalua corect evenimentele care au loc în zilele noastre! "Nu avem de unde aştepta restabilirea creştinismului" - scrie mai departe Episcopul Ignatie: "Vasele Sfântului Duh au secat definitiv pretutindeni, chiar şi în mănăstiri, aceste tezaure de evlavie şi daruri harice, or, substanţa Duhului dumnezeiesc poate fi suplinită şi restabilită numai prin uneltele Sale. Îndelungata şi milostiva răbdare a Domnului îngăduie să se prelungească şi să fie amânat deznodământul final pentru cei rămaşi, care se vor mântui, între timp, cei ce putrezesc sau au putrezit, vor atinge deplina putreziciune. Cei ce vor să se mântuiască, trebuie să înţeleagă bine acest lucru şi să folosească timpul dat spre mântuire, "căci timpul scurt este", iar trecerea în veşnicie este aproape pentru fiecare din noi. Se cuvine să fim mai împăciuitori faţă de starea Bisericii şi totodată înţelegători. Această stare jalnică este îngăduită de Sus. Stareţul Isaia spunea: ”Înţelege vremea! Nu aştepta buna orânduire în structura bisericească îndeobşte. Fii mulţumit că există posibilitatea mântuirii individuale a celor care vor să se mântuiască”. Sfaturi care parcă ne sunt îndreptate direct nouă, pentru a nu ne

descuraja, a nu cădea în deznădejde, văzând ce se petrece. Cel mai greu este, desigur, în aceste vremuri, după cum remarca Sfântul Ierarh Ignatie, de a suporta singurătatea spirituală. "Mântuieşte-te singur! Fii fericit, dacă vei afla măcar un colaborator adevărat în lucrarea de mântuire: acesta e cel mai mare şi mai de preţ dar al Domnului, în zilele noastre. Păzeşte-te, vrând să-ţi salvezi aproapele, să nu te tragă el în prăpastia pierzaniei. Acest din urmă lucru se întâmplă la tot pasul." Iată ce vremuri grele vor veni pentru mântuire, şi aceste vremuri au şi venit! "Mântuindu-te, mântuieşte-ţi sufletul!" - li s-a spus ultimilor creştini. Sunt cuvintele Sfântului Duh, subliniază Sfântul Ierarh Ignatie, vrând să ne impună tărie şi o vigilenţă sporită faţă de sinele nostru. Potrivit Episcopului Ignatie, Apostazia, spre care se îndreaptă tot mai rapid epoca modernă, este premergătoare apariţiei în lume a potrivnicului lui Hristos - Antihristul. Ea va pregăti venirea şi urcarea pe tron a Antihristului, fiind "încununată" de acest eveniment, după care va începe perioada înfricoşătoare a ultimei bătălii decisive a diavolului cu Dumnezeu şi cu Hristosul Său. Întemeindu-se pe profeţiile unor Părinţi ai Bisericii, Episcopul Ignatie ne istoriseşte pe larg despre aceasta în remarcabila sa lucrare: "Despre minuni şi semne." Antihristul va apărea ca o urmare firească a sărăcirii în oameni a "înţelepciunii şi cugetării duhovniceşti", "a lipsei dreptei cunoştinţe a lui Dumnezeu", care vor confunda lucrarea diavolului cu lucrarea lui Dumnezeu, înainte de venirea Antihristului întreaga ambianţă a lumii va fi de aşa natură, încât Antihristul va apărea ca o consecinţă inevitabilă a acestei ambianţe realmente antihristice, a acestei stări de spirit antihristice a omenirii. Iată de ce încă Sfântul Apostol Ioan Teologul vorbea despre mai "mulţi antihrişti" (I Ioan 2,18). Iată de ce putem vorbi despre manifestarea în lume "a duhului antihristic" cu mult înainte de venirea la putere a Antihristului în persoană. A vorbi despre aceasta nu înseamnă deloc a lua asupra noastră îndrăzneala de "a prezice" timpul venirii Antihristului care, potrivit învăţăturii Sfintei Scripturi, nu-i este cunoscut nimănui cu precizie, deşi multe semne se arată.! Trebuie să vorbim despre aceasta, pentru a nu fi înşelaţi de Antihristul, care va fi un amăgitor şi un seducător extrem de iscusit, capabil chiar să facă semne şi minuni false. Iată cum povesteşte Sfântul Ierarh Ignatie despre această ispitire primejdioasă şi păgubitoare pentru suflet, întemeindu-se pe învăţătura Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi: "Înainte de a doua venire a lui Hristos, când creştinismul, cunoştinţa şi cugetarea duhovnicească vor sărăci în ultimul grad printre oameni, "se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni ca să amăgească de va fi cu putinţă şi pe cei aleşi" (Mt. 24, 24).

Antihristul însuşi va face minuni multe, ca să uimească şi să satisfacă ignoranţa şi mintea profană, le va da "semnul din Cer" căutat şi cerut de ei. "Venirea aceluia - spune Sfântul Apostol Pavel, se va face "prin lucrarea lui satan, însoţită de tot felul de puteri şi de semne şi de minuni mincinoase şi de amăgiri nelegiuite pentru fiii pierzării, fiindcă n-au primit iubirea adevărului, ca să se mântuiască" (II Tesal. 2,9-10). Neştiinţa şi cugetarea lumească, văzând aceste minuni, nu se vor opri câtuşi de puţin să chibzuiască, ci le vor primi neîntârziat în duhul lor, înrudit cu duhul aceluia; în orbirea lor se vor închina lui şi vor primi lucrarea satanei ca pe o supremă manifestare a puterii dumnezeieşti, şi Antihristul va fi primit în grabă, pe negândite (Sfântul Efrem Sirul). "Atunci va plânge tot pământul, va plânge marea şi văzduhul, împreună cu dobitoacele sălbatice şi cu păsările cerului; vor plânge munţii şi dealurile şi tulpinile câmpului; vor plânge şi luminătorii cerului împreună cu stelele pentru neamul omenesc, căci de bună voie s-au încredinţat tiranului" (Sfântul Efrem Sirul). "Oamenii nu vor pricepe că minunile lui nu au nici un scop binevoitor, înţelept, nici o semnificaţie aparte; că acestea sunt departe de adevăr şi pline de înşelăciune, sunt o comedie monstruoasă, răutăcioasă şi fără noimă, menită să zăpăcească şi să contrarieze, să înşele, să smintească şi să captiveze prin magia nălucirilor pompoase, deşarte şi inutile. Nu-i de mirare că minunile Antihristului vor fi acceptate necondiţionat şi cu admiraţie de către apostaţii de la creştinism, duşmanii adevărului, potrivnicii lui Dumnezeu: ei sunt deja pregătiţi pentru primirea făţişă, activă a trimisului şi uneltei satanei, a doctrinei sale, a tuturor activităţilor sale, fiind din timp în comunicare spirituală cu satana. Faptul că minunile şi semnele Antihristului îi vor pune în încurcătură şi pe "aleşii lui Dumnezeu" merită atenţie deosebită şi adâncă compasiune". Aceste din urmă cuvinte prevenitoare sunt importante mai ales pentru cei ce privesc cu superficialitate actuala pregătire a omenirii pentru venirea Antihristului, rămânând orbi, în pofida realităţii, şi nevrând să vadă semnele evidente ale acestei febrile pregătiri a întronării Antihristului de către partizanii săi, care şi-au vândut deja sufletul satanei în schimbul satisfacerii libere şi fără oprelişti a "poftei trupeşti", a "poftei ochilor" şi "trufiei vieţii", adică: a senzualităţii, a cupidităţii şi a iubirii de slavă (I Ioan 2,16). Trebuie să ştim şi să nu uităm, cât de mare va fi viclenia Antihristului şi cât de perfid va acţiona el, dacă şi "aleşii lui Dumnezeu", adică drepţii creştini, vor fi în încurcătură, nefiind în stare să se dumirească de îndată şi să-l demaşte pe Antihrist, nu vor putea să-l identifice de la început. Potrivit cuvintelor Sfântului Ierarh Ignatie, motivul acestei confuzii şi a

puternicei influenţe a Antihristului asupra oamenilor stă în viclenia şi ipocrizia infernală a acestuia, mascând o cumplită răutate, cât şi în obrăznicia lui neînfrânată şi nemăsurată, în sprijinul masiv acordat lui din partea spiritelor damnate şi, în sfârşit, în capacitatea de a produce miracole, deşi false, dar totuşi extraordinare. Viclenia şi făţărnicia - iată trăsăturile specifice cu precădere epocii noastre. Inocularea lor în spiritul oamenilor pregăteşte omenirea pentru primirea facilă şi fără complicaţii a Antihristului. "Închipuirea omenească - scrie mai departe Sfântul Ierarh Ignatie este neputincioasă de a-şi reprezenta pe sceleratul care va fi Antihristul; e nefiresc pentru inima omenească, chiar pervertită, a crede că răul poate să ajungă la gradul atins în zilele Antihristului". "El va trâmbiţa despre sine însuşi, intitulându-se propovăduitor şi restaurator al autenticei cunoştinţe despre Dumnezeu. Cei ce nu înţeleg creştinismul vor vedea în el reprezentantul şi apărătorul adevăratei religii şi se vor alipi lui. Va predica despre sine că este adevăratul Mesia cel făgăduit. Slugile sale, adepte ale cugetării lumeşti, vor aclama venirea lui; văzând slava, atotputernicia şi aptitudinile sale geniale, amploarea manevrării stihiilor telurice, vor crede în el şi-l vor preamări ca pe un dumnezeu, devenind părtaşii lui" (Sfântul Efrem Sirul). "La început se va arăta blând, milostiv şi drept, iubitor, seducător, frumos şi plin de tot felul de virtuţi. Cei care vor accepta adevărul lumii decăzute ca fiind drept, îl vor primi şi i se vor închina din cauza înaltelor sale virtuţi, nelepădându-se de el pentru adevărul Evangheliei" (Prea Cuviosul Macarie cel Mare). "Antihristul va propune omenirii organizarea bunăstării şi prosperităţii depline pe pământ, va promite onoruri, bogăţii, tot confortul şi plăcerile trupeşti. Iubitorii de cele lumeşti îl vor venera pe Antihrist şi-l vor numi stăpânul lor." Iată tabloul viu a ceea ce observăm în prezent, cu toate că Antihristul ca persoană concretă nici nu există încă. Dar "precursorii" lui activează deja în lume, în acelaşi mod cum va acţiona el însuşi. Din acest punct de vedere devin clare toate aceste mişcări contemporane din viaţa religioasă bisericească, în genul ecumenismului, toate aceste chemări înflăcărate la unirea reciprocă "în numele iubirii creştineşti", această înflorire a culturii şi civilizaţiei pur pământene, satisfăcând pasiunile şi poftele omeneşti, tot acest entuziasm dubios al "binefacerilor filantropice". De câtă vigilenţă şi spirit prevăzător avem nevoie pentru a discerne adevărul de amăgeală, sinceritatea de viclenie şi prefăcătorie, pe veritabilul binefăcător de slujitorul ce-şi întinde cursele, a Antihristului ce vine! Cât de periculos este pentru adevăratul creştin în zilele noastre de a intra în relaţii cu "binefăcătorii" şi de a se folosi de "binefacerile lor!" Şi aceasta încă nu e totul! "Antihristul va desfăşura în faţa oamenilor o panoramă a feluritor miracole deşănţate, inexplicabile şi

nemaipomenite; va înfricoşa lumea prin grandoarea minunilor sale, va satisface curiozitatea nechibzuită, ignoranţa profană şi superstiţiile de tot felul; ştiinţa umană va fi luată în râs; prin mijloace oculte va fi creată o nouă ştiinţă diavolească. Toţi oamenii conduşi de lumina naturii lor decăzute, înstrăinaţi de călăuzirea dumnezeieştii lumini, vor fi atraşi în cursa seducătorului.” Observăm şi acum începutul tuturor acestor evenimente, deci putem să ne închipuim cu claritate ce va fi, când va apărea Antihristul în persoană. "Semnele Antihristului Se vor manifesta cu precădere în văzduh" (Sfântul Efrem Sirul). "În văzduhuri acţionează puterea stăpânitorului, puterea satanei" (Efes 2-2; 6-12). Minunile vor acţiona cel mai mult asupra ochilor, fermecându-i şi înşelându-i (Sfântul Simeon Noul Teolog). Sfântul Ioan Teologul, contemplând în Apocalipsă evenimentele lumii în preajma sfârşitului, spune că, Antihristul "va face semne mari, încât şi foc face să pogoare din Cer, pe pământ, înaintea oamenilor" (Apoc. 13-13). Acest semn este arătat în Scripturi, ca fiind cel mai mare semn, iar locul acestui semn este văzduhul: va fi o privelişte impunătoare şi înfricoşătoare. Aceste fenomene se observă de pe acum, întrezărindu-se sub forma diverselor invenţii neobişnuite, nemaivăzute, desfăşurându-şi activitatea chiar "în văzduh". "Minunile Antihristului se vor adăuga la manifestările comportamentului său sofisticat, în intenţia de a-i face pe oameni complicii săi. Cei ce se vor împotrivi Antihristului vor fi consideraţi instigatori, adversari ai bunăstării şi ordinii publice, vor fi supuşi persecuţiilor ascunse şi făţişe, vor fi osândiţi la chinuri şi cazne." Aceste lucruri ne sunt deja cunoscute! Nu numai Antihristul, ci şi precursorii şi slugile lui au declanşat în epoca noastră prigoana camuflată ori deschisă a dreptcredincioşilor creştini, iar pe alocuri, ca, de pildă, în Patria noastră, Rusia, s-a ajuns şi la vărsare de sânge, tortură şi execuţii. Toate acestea fiind comise sub cele mai "plauzibile" pretexte: creştinii au fost declaraţi "duşmani ai poporului", "duşmani ai ordinii publice", acuzaţi ca "răzvrătiţi”, iar în biserică - "schismatici". "Spiritele viclene, răspândite în univers, vor inspira oamenilor o excelentă opinie generală despre Antihrist, un entuziasm nemaipomenit, o atracţie de neînvins faţă de el" (Sfântul Efrem Sirul). Ceva asemănător s-a observat deja în atitudinea faţă de acei predecesori ai Antihristului, ca, de pildă, Lenin şi Stalin. Acestea au fost doar "repetiţii" a ceea ce se va petrece în proporţii şi mai grandioase în zilele Antihristului. Sfânta Scriptură a descris prin multe trăsături grozăvia ultimei prigoane asupra creştinismului şi cruzimea prigonitorului. Ca trăsătură decisivă şi deosebită va sluji denumirea dată de Scriptură acestei creaturi cumplite: el este denumit "fiară" (Apoc. 13, 1), în timp ce arhanghelul căzut este numit "şarpe" (Facerea 3-1). Ambele denumiri redau cu fidelitate caracterul ambilor adversari

ai Domnului. Unul acţionează în taină, altul - făţiş; însă fiarei, ce se aseamănă cu toate fiarele (Apoc. 13-2), reunind în sine cruzimea tuturor, "i-a dat ei balaurul puterea lui şi stăpânire mare" (Apoc. 13-2). Va fi o încercare îngrozitoare pentru sfinţii lui Dumnezeu: viclenia, ipocrizia, minunile asupritorului se vor înmulţi ca să-i înşele şi să-i seducă; autoritatea neîngrădită a torţionarului, persecuţiile şi strâmtorările născocite şi camuflate cu ingeniozitate, îi vor pune pe creştini în cea mai grea situaţie; numărul lor mic va părea infim pe lângă întreaga omenire, iar învăţăturile lor vor fi minimalizate; dispreţul general, ura, prigoana, clevetirile, moartea violentă vor fi destinul lor. Numai sub călăuza şi cu ajutorul deosebit al harului dumnezeiesc, aleşii lui Dumnezeu se vor putea împotrivi vrăjmaşului şi vor fi în stare să mărturisească înaintea lui şi înaintea oamenilor pe Domnul Iisus Hristos." Dar cum şi de ce oamenii îl vor respinge pe Hristos şi îl vor primi pe Antihrist? Şi la această întrebare Sfântul Ierarh Ignatie dă răspuns minunat: "Tot aşa cum L-au respins pe Hristos cu 19 secole şi ceva în urmă şi Lau răstignit pe cruce." "Creştinismul ne-a fost propovăduit cu atâta certitudine, încât nu există justificare pentru acei ce nu-l cunosc. Motivul neştiinţei este unul: bunul plac, samavolnicia. Cum soarele luminează pe cer, aşa luminează creştinismul. Cel care închide ochii de bună voie, să-şi atribuie nevederea şi necunoaşterea sieşi, nu lipsei de lumină. Motivul respingerii lui Dumnezeu - Omul de către oameni se află în oameni, după cum tot în ei se află şi motivul acceptării Antihristului." "Eu am venit în numele Tatălui Meu - a mărturisit Domnul iudeilor, - şi voi nu mă primiţi: dacă va veni un altul în numele său, pe acela îl veţi primi" (Ioan 5,43). Ei sunt numiţi împreună, cei ce-L resping pe Hristos şi cei ce-l primesc pe Antihrist, deşi Antihristul e amintit ca unul ce va să vină. Neprimindu-L pe Hristos conform dispoziţiei lor sufleteşti, ei sau alăturat celor ce-l vor primi pe Antihrist, cu toate că şi-au încheiat călătoria pământească cu multe secole înainte de venirea lui. Ei au comis fapta lui cea mai nelegiuită: uciderea lui Dumnezeu. Pentru timpul venirii lui, pentru el însuşi n-a fost lăsată o astfel de fărădelege. Precum duhul lor se află în stare de vrăjmăşie faţă de Hristos, tot aşa ei se află în comunicare cu Antihristul, depărtaţi de el în spaţiu şi timp. "Orice duh - spune Sfântul Ioan Teologul – care nu mărturiseşte pe Iisus Hristos venit în trup, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, despre care aţi auzit că vine şi acum este chiar în lume", în spirit (I Ioan, 4,3). Cei ce sunt conduşi de duhul Antihristului în spiritul lor, intrând în legătură cu el, supunându-i-se şi închinându-i-se lui în duh, îl vor proclama dumnezeul lor. "Şi de aceea Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă în minciuni, ca să fie osândiţi toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci le-a plăcut nedreptatea" (II Tesal. 2,11-12).

În îngăduinţa Sa, Dumnezeu este un judecător drept, îngăduinţa Domnului va fi în acelaşi timp satisfacţie şi acuzaţie, cât şi judecată a spiritului uman. Antihristul va veni în vremurile predestinate lui. Venirea lui va fi anticipată de Apostazia generală a majorităţii oamenilor de la credinţa creştină. Prin lepădarea de Hristos, omenirea se va pregăti pentru înscăunarea Antihristului, primindu-l în duhul său. În însăşi starea de spirit umană va apărea cererea, chemarea Antihristului, atracţia faţă de el, tot aşa cum într-o stare de grea suferinţă apare setea unei băuturi ucigătoare. Este lansată iniţiativa, chemarea societăţii umane, exprimându-se necesitatea imperioasă a geniului dintre genii, care ar impulsiona dezvoltarea şi prosperitatea materială la cele mai înalte cote, ar instala pe pământ acea bunăstare, faţă de care Raiul şi Cerul devin pentru om de prisos. Antihristul va fi o consecinţă logică, justă şi firească a orientării generale, spirituale şi morale, urmată de omenire. De altminteri, tot ce observăm acum în lume - în viaţa social - politică şi bisericească a omenirii - corespunde întru totul prezicerilor expuse mai sus ale Episcopului Ignatie. Iar dacă ne gândim în mod serios la tot ceea ce se petrece, devine clar că încă niciodată, în întreaga sa istorie, lumea n-a fost atât de aproape de Antihrist, ca în zilele noastre. Data apariţiei lui e doar o chestiune de timp, ce nu ne este încă dezvăluită. Noi am fost avertizaţi despre cele ce se vor întâmpla şi vom fi pedepsiţi, dacă vom închide ochii cu uşurinţă asupra tuturor acestor evenimente, încredinţându-ne pe noi înşine şi pe alţii, că nu se întâmplă nimic deosebit, că totul e în ordine, că ar fi mai bine să fim concilianţi, şi "ne vom lăsa duşi de valurile vieţii", ca şi ceilalţi, ori "vom merge în pas cu vremea" ce ne atrage cu repeziciune spre Antihrist. Câtă recunoştinţă îi datorăm noi, fiii şi fiicele Bisericii Ortodoxe, Sfântului Ierarh Ignatie pentru că, încă cu o sută de ani în urmă, a zugrăvit atât de viu în închipuirea noastră tabloul a tot ceea ce se întâmplă acum şi a ceea ce va mai fi poate, în viitorul apropiat! "Sarea ne cuprinde" - Biserica încetează de a mai fi Biserică. Ea devine "pseudobiserică", gata de a-l primi pe Antihrist ca "Mesia", în afară de "mica rămăşiţă" a dreptcredincioşilor care, conform cuvintelor Episcopului Ignatie devine "tot mai săracă şi mai săracă". Toată cultura modernă şi întreaga viaţă umană, orientată exclusiv spre satisfacerea bunăstării aparente, pur materiale a oamenilor, pregăteşte stăruitor şi cu febrilitate omenirea pentru înscăunarea Antihristului. Prin urmare, a sosit timpul limită pentru fiecare din noi să hotărâm unde suntem şi cu cine: în această "mică rămăşiţă" a dreptcredincioşilor, în această "turmă mică a lui Hristos", după cuvintele lui Hristos Mântuitorul însuşi (Luca 12,32) - cu Hristos sau cu vrăjmaşul Său - Antihristul? Aceasta ne învaţă scrierile inspirate de înţelepciunea dumnezeiască ale Sfântului Ierarh Ignatie!

Ce este si ce nu este Biserica
Arhiepiscopul Averchie a observat că partea bisericească a Ortodoxiei, mai mult decât oricare alta, era în pericol de a fi deformată în timpurile moderne. Cum creştinătatea şi-a pierdut din ultimele urme ale întăririi în credinţa sa de bază, creştinii ortodocşi la fel – influenţaţi de duhul acestei vremi – au pierdut imaginea corectă a ceea ce reprezintă de fapt Biserica. Perspectiva lor este, ca şi cea a societăţii în care trăiesc, întoarsă spre cele exterioare, în afară, şi astfel priveau Biserica din ce în ce mai mult ca pe o instituţie. Simţind nevoia apăsătoare de a pune capăt aceastei tendinţe, Arhiepiscopul Averchie nota: “Ortodoxia nu este un simplu mod de organizare pământească care are în frunte patriarhi, episcopi sau preoţi care au rol de conducere în Biserică care este oficial numită “ortodoxă”. Ortodoxia este “Trupul mistic lui Hristos”, al cărui cap este Hristos Însuşi (vezi Efeseni 1:22-23 şi Coloseni 1:18,24), şi nu cuprinde numai preoţi ci pe toţi cei care cred cu adevărat în Hristos, care au intrat pe o cale adevărată prin Sfântul Botez în biserica pe care El a creat-o, pe cei care trăiesc pe pământ şi pe cei care au murit în credinţă şi evlavie”. Arhiepiscopul Averchie se temea că duhul Bisericii ortodoxe va fi înlocuit de o concepţie papistă a Bisericii, şi că, în viziunea credincioşilor conducătorii ortodocşi vor fi ca nişte “mini-papi” şi vor pune în umbră pe Hristos drept Cap al Bisericii. Când Biserica va ajunge să fie identificată înainte de toate cu o administraţie trecătoare, atunci Antihrist va avea o uşă deschisă către inimile oamenilor şi cu puţin efort îi va transforma în slujitorii săi devotaţi. Cu înţelegerea lor greşită a Bisericii, vor face lucruri – “pentru binele Bisericii” – opuse poruncilor şi voinţei lui Hristos. Din nou îndreptîndu-şi atenţia de la cele pământeşti la cele duhovniceşti, afirmă: “Biserica Ortodoxă nu este un fel de “monopol” sau “afacere” a clerului, cum gândesc cei care nu cunosc şi cei străini duhului Bisericii. Nu este patrimoniul cutărui ierarh sau preot. Este unirea duhovnicească a tuturor celor care cred cu adevărat în Hristos, care se străduiesc să ţină poruncile lui Hristos cu sfinţenie, cu unicul scop de a moşteni fericirea veşnică pe care Hristos Mântuitorul a gătit-o pentru noi, şi dacă păcătuiesc din slăbiciune, se pocăiesc sincer şi se nevoiesc “să aducă roade vrednice de pocăinţă” (Luca 3:8)”. Cei a căror cea mai mare grijă este consolidarea puterii temporare a Bisericii, s-ar putea simţi ameninţaţi de definiţia Bisericii dată de Înaltul Averchie (definiţie care este identică cu a Sf. Ioan Maximovici, evidenţiind faptul că aceşti doi ierarhi erau în acelaşi gând şi vorbeau în duhul aceleaşi tradiţii). “Da“, se aude uneori, “Biserica este mistică. Dar trebuie să luăm în considerare aspectul pământesc al Bisericii, indiferent de cât de prozaic ar fi“. În timp ce răspunsul Înaltului Averchie la aceasta a făcut loc şi pentru astfel de consideraţii, nu le-a

considerat justificări pentru lumescul din Biserică: “Biserica, e adevărat, nu poate fi complet dezlipită de lume, pentru că oamenii care intră în ea trăiesc încă pe pământ, şi astfel elementul “pământesc” şi organizarea exterioară sunt inevitabile; totuşi, cu cât acest element “pământesc” se află în concentraţie mai mică, cu atât e mai de folos pentru scopurile ei veşnice. În orice caz, acest element “pământesc” nu ar trebui să umbrească sau să suprime elementul pur duhovnicesc – problema mântuirii sufletului pentru viaţa cea veşnică – pentru care Biserica a fost creată şi pentru care există”. Cum a observat şi Arhiepiscopul Averchie, umbrirea duhovnicescului de către lumesc în viaţa bisericească a dus la pierderea a ceva necesar pentru toţi creştinii: o conştiinţă a diferenţei dintre ceea ce este oficial şi ce este drept. Îndreptîndu-şi atenţia spre lumea exterioară, omul caută “poziţia acceptată oficial” – ce este bine şi ce este rău în ochii celorlalţi – mai mult decât să fie bine în interior cu Dumnezeu şi propria conştiinţă. A idealiza şi a te conforma la ceva numai pentru că e “drept” sau “recunoscut” din punct de vedere oficial înseamnă să ceri să “fii înşelat”, pentru că Satana poate să facă uşor – mai ales în vremea noastră – să coexiste “oficialitatea” exterioară cu falsitatea interioară. De aceea Înaltul Averchie sublinia: “trebuie conştientizat şi reţinut că Ortodoxia nu este numai ceea ce este numit oficial “ortodox”, pentru că în vremea noastră rea şi înşelătoare aparenţa pretutindeni a falsei Ortodoxii, care-şi înalţă capul şi este recunoscută în lume, este un fapt dureros dar indubitabil. Această falsă Ortodoxie se străduieşte din greu să înlocuiască adevărata Ortodoxie, aşa cum Antihrist, în vremea lui, se va strădui să-L înlocuiască pe Hristos Însuşi”. “Şi i-a spus: “te voi judeca după cuvintele tale…” (Luca 19:22). “Căci din cuvintele tale vei fi îndreptăţit şi din cuvintele tale vei fi osândit“ (Matei 12:37) “ ‘Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în numele Tău? N-am scos noi draci în numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în numele Tău?‘. Cei “aleşi” sunt cei care rostesc aceste cuvinte – cei care şi-ar fi “plătit datoriile” şi ar fi avut reputaţia de slujitori ai lui Hristos, făcînd lucruri care să impresioneze, în mod ostentativ pentru El. Şi Domnul va răspunde: “Niciodată nu v-am cunoscut pe voi; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi cei care lucraţi fărădelegea” (Matei 7:23-24). Unde au greşit, pentru a fi respinşi atât de aspru de Domnul? În “numele” lui Hristos au făcut lucrurile lor, dar nu în Duhul lui Hristos, şi astfel nu vor fi trăit potrivit poruncilor Lui. Faptele lor, fiind făcute pentru lumea aceasta, vor pieri în această lume. Se vor fi purtat conform credinţei pe dinafară, dar în interior nu-şi vor fi îndreptat vieţile către cer. Şi se vor afla în faţa Judecătorului cu mâinile goale. Aceasta este o imagine despre ce va avea loc în punctul culminant al apostaziei

lumii, sau al “despărţirii” de Hristos: Judecata finală. Iar aceasta reflectă exact mesajul unui sfânt părinte ale acestor vremuri din urmă, Arhiepiscopul Averchie Taushev din Jordanville. Prin Arhiepiscopul Teofan al Poltavei – părintele său duhovnicesc – a fost în mod direct racordat la linia integră a teologilor ortodocşi care au transmis duhul viu al tradiţiei lor din tată în fiu. O dovadă că este un transmiţător autentic al tradiţiei patristice este faptul că nu s-a gândit niciodată să se numească pe sine “teolog” sau “învăţat patristic”, cu atât mai puţin să recunoască ceea ce este cu adevărat: un profet al apostaziei. Dacă a vorbit a fost numai datorită dragostei pentru adevărul dătător de viaţă al Ortodoxiei şi pentru turma încredinţată lui de Hristos. Simţea că este de datoria lui să-i avertizeze pe oameni de efectele mai subtile ale apostaziei, care se răspândesc cu atât mai repede cu cât lumea se îndreaptă spre pierzanie. Apostazia, după cum spunea, însemna mai mult decât ceva care se manifesta exterior “acolo” – în lumea seculară orbită de sine şi fără Dumnezeu sau în trupurile creştinilor apostaţi care aproape că au devenit centrul acestei lumi. Nu, rădăcinile apostaziei sunt mult mai adânci. Pot pătrunde chiar în inima omului… Arhiepiscopul Averchie a înţeles că, asemeni faptelor falşilor slujitori ai lui Hristos, pe care El i-a respins în fragmentul de mai sus, forma exterioară a Bisericii şi chiar a “adevăratei” şi “tradiţionalei” Ortodoxii poate fi imitată atât de inteligent, atât de precis, încât să fie în stare “să-i înşele şi pe cei aleşi” (Matei 24:24). Acest gând a fost foarte apăsător pentru Arhiepiscop. Lui i-a fost transmisă, în mod direct de la adevăraţii Părinţi ai Ortodoxiei, esenţa acesteia. Pentru a o transmite cu succes generaţiei următoare, trebuia s-o deosebească de surogatele care deveneau din ce în ce mai subtile. Cuvântul vorbit şi scris nu era adecvat pentru această sarcină. Foarte des recurgea la fraza pătrunzătoare a Sfântului Teofan Zăvorâtul: “Creştinismul ortodox îşi pierde sarea” (cf. Matei 5:13). E posibil însă ca cei care puteau resimţi această pierdere să fie numai aceia care deja gustaseră din “savoarea” autentică a Ortodoxiei. Cineva care nu a gustat niciodată din sare nu ar simţi nici o diferenţă dacă i s-ar da un alt condiment şi i s-ar spune că este sare. Arhiepiscopul Averchie adeseori cita din Sf. Ignatie Briancianinov: “Să nu îndrăzneşti să ridici mâna ta cea slabă pentru a opri valul puternic al apostaziei. Evit-o, păzeşte-te tu însuţi de ea, şi-ţi va fi de ajuns. Cunoaşte duhul vremii, cercetează-l, ca să poţi evita pe cât posibil influenţa lui.” Desigur că elevii şi călugării Arhiepiscopului Averchie de la seminarul/mănăstirea Sfânta Treime au apreciat actualitatea avertismentelor sale. Şi totuşi era greu pentru mulţi să înţeleagă motivul pentru această insistenţă şi agăţare constantă de o temă atât de negativă. Odată, când Arhiepiscopul vorbea, ca de obicei, de semnele îndepărtării de Hristos, un elev puse o întrebare: “Cu siguranţă că apostazia este groaznică şi am auzit despre ea, dar de ce atât de mult? Până la urmă suntem păziţi prin faptul că suntem

ortodocşi, lipindu-ne de tradiţie. Suntem în diaspora Bisericii Ruseşti – nu suntem ecumenişti, nu avem nimic de-a face cu trădarea Ortodoxiei care este desfăşurată de alte jurisdicţii. Suntem în adevărata Biserică – Biserica Ortodoxă. Nu suntem în siguranţă? Hristos spunea că porţile iadului nu vor birui Biserica Sa“. Uitîndu-se pătrunzător la cel care pusese întrebarea, Arhiepiscopul Averchie, îl întrebă la rându-i: “Dar ce-ţi poate da siguranţa că tu eşti în Biserică?” Folosea singularul rusesc “tu” pentru că dorea să se adreseze individual ascultătorilor săi. Toţi elevii prezenţi erau botezaţi creştini ortodocşi; bărbatul care a pus o astfel de întrebare era propriul lor ierarh, adică legătura lor cu apostolii; nu erau numai din aceeaşi Biserică, dar şi sub aceeaşi “jurisdicţie”. Cum, atunci, putea pune la îndoială apartenenţa lor la adevărata Biserică fără a o pune la îndoială şi pe cea proprie? Întrebarea Înaltului Averchie era încărcată de înţeles. Adeseori le spunea elevilor săi că Antihrist va “recunoaşte”, “legitima” şi astfel va stăpâni partea exterioară a Bisericii Ortodoxe – cu tradiţiile, dogmele, artele, adevărul canonic, puritatea liturgică şi succesiunea apostolică. Aşadar, apartenenţa exterioară la Biserică şi aderarea la tradiţie – deşi paşi necesari pentru cei care cunosc Adevărul Ortodoxiei şi vor să-l împărtăşească în plinătatea măreţiei sale – nu oferă, după cum spunea “nici o siguranţă”. Întrebîndu-şi elevii ce le dădea siguranţa că erau membrii ai adevăratei Biserici, sublinia necesitatea de a-şi dezvolta interior sentimentul autenticităţii care să-i ajute să identifice duhul creştinismului ortodox adevărat şi să-l deosebească de imitaţiile sale viclene“. Ce se intelege prin antihrist? “Ar fi de spus câteva cuvinte despre ce înţelegea Arhiepiscopul Averchie când vorbea de “Antihrist”, pentru că îl vedea pe Antihrist în chip duhovnicesc, fără alt senzaţionalism de tip apocaliptic. Pentru a-l recunoaşte pe Antihrist şi ceea ce încă de acum îi pregăteşte venirea, trebuie privit dincolo de ceea ce pare bine şi rău, drept şi nedrept. Trebuie înţeles principiul care stă în spatele lui Antihrist, care este principiul imitaţiei a tot ce aparţine lui Hristos. Din moment ce numele lui înseamnă “cel care se află în locul lui Hristos” sau “seamănă cu Hristos“, Antihrist va fi încercarea ultimă şi cea mai înşelătoare a Satanei de a “copia” creştinismul, de a face o nouă formă lumească din el. “Antihrist va veni”- scria I.M.Kontzevich – “…nu ca un ateu convins sau ca un epigon al ateismului, bolşevismul, de vreme ce ultimul a arătat lumii toate ororile care au rezultat din ateism”. Ci, mai degrabă, cum spunea Sf. Efrem Sirul, “va veni ca un fur, astfel încât să-i înşele pe toţi: va fi umil, blând, va urî (cum va spune el însuşi) răul, va dispreţui pe idoli, va fi evlavios, bun, iubitor de săraci, foarte frumos, ferm şi milostiv cu toţii. Va preţui mai ales poporul evreu, de vreme ce eveii îi vor aştepta venirea. Şi pe

lângă toate acestea, va arăta semne şi minuni şi privelişti înfricoşătoare cu o mare putere; şi va utiliza mijloace viclene să placă tuturor, aşa încât oamenii să-l iubească imediat. Nu va lua mită, nu va vorbi cu mânie, nu va avea o înfăţişare tristă, ci cu o înfăţişare împodobită va înşela lumea, până va deveni Împărat“. Cu acest tip de înţelegere filozofic şi patristic a realităţii lui Antihrist, Arhiepiscopul Averchie a înţeles că nu trebuie neapărat să trăieşti atunci când el va domni pentru a-l urma (în sens figurat şi totuşi foarte real). Unii pot fi atraşi de ceea ce Antihrist reprezintă – falsificarea creştinismului – de ceea ce au în comun cu el: absenţa interioară a lui Hristos. Scopul a tot ceea ce oferă Hristos este de a-i pregăti pe oameni pentru Împărăţia Sa cea Cerească, în timp ce scopul lui Antihrist este să lege cât mai bine posibil pe oameni de acest pământ. Această diferenţă, deşi foarte simplă şi clară, poate să fie observată cu dificultate, de vreme ce Antihrist însuşi – ca mulţi din predecesorii săi – va fi în aparenţă foarte “duhovnicesc”, legând pe oameni de cele pământeşti prin chiar manifestarea exterioară a lucrurilor menite să-i ducă în rai. Imitarea creştinismului va fi observată doar de aceia care au păstrat o “simţire” despre ceea ce este intrinsec lumesc şi stricăcios şi ceea ce este ceresc şi veşnic. “Apostazia” de care vorbea Arhiepiscopul Averchie este chiar pierderea acestui discernământ şi acestei dorinţe. Din nou, Sf. Efrem Sirul scrie că, atunci când va veni într-adevăr Antihrist nu va fi văzut aşa cum este de fapt de cel “care are în minte vicleniile acestei lumi şi iubirea de cele pământeşti… cel care este totdeauna prins de grijile acestei lumi, chiar de va auzi nu va crede şi va dispreţui pe cel care va spune aceste lucruri. Dar drepţii vor fi întăriţi, pentru că ei au dispreţuit toate grijile acestei vieţi“. Un creştinism fără “sare” este plin de lumescul care se pretinde duhovnicesc. Şi să-i acorzi creştinismului atributul de lumesc, înseamnă să-l faci vulnerabil la chemarea lui Antihrist”. SA NE AMINTIM CA ADEVARATUL CRESTINISM INSEAMNA LUPTA “Domnul a zis: <<Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuşi, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze>> (Marcu 8:34). Postul mare este o perioadă de pocăinţă; iar pocăinţa este acea luptă împotriva patimilor păcătoase şi poftelor, care este atât de grea încât Domnul, Judecătorul luptei Însuşi, se supune ei până la cruce. Ni se aminteşte aceasta chiar la mijlocul Postului mare, în Duminica Sfintei Cruci. Aşa cum Domnul a purtat crucea pentru mântuirea noastră, astfel fiecare dintre noi trebuie să-şi “poarte crucea” pentru a ajunge la mântuirea pregătită nouă de Dumnezeul nostru. Fără cruce, fără luptă, nu există mântuire! Aceasta este ceea ce creştinismul adevărat ne învaţă. Învăţătura despre luptă, despre purtarea crucii este precum un fir roşu în toată Sfânta Scriptură şi-n toată istoria Bisericii; şi viaţa Sfinţilor care au fost bine-plăcuţi Domnului, atleţii duhovniceşti ai

evlaviei creştine, sunt adevăraţi martori la aceasta. Postul mare e pur şi simplu un exerciţiu repetat anual pentru purtarea crucii în această viaţă, un exerciţiu în lupta duhovnicească legat, fără putinţa de a fi separat, de întreaga viaţă a unui adevărat creştin. Acum însă, în al 20-lea secol al erei creştine, au apărut “înţelepţii” – “neo-creştinii“, cum se intitulează unii – care nu vor să audă de aceasta. Predică un tip nou de dragoste siropoasă, sentimentală, colorată în roz şi o desfătare neînfrânată cu toate plăcerile acestei vieţi trecătoare. Ignoră total nenumăratele fragmente din Sfânta Scriptură care vorbesc cu convingere şi elocvenţă despre luptele duhovniceşti, de a-L urma pe Hristos Mântuitorul în pătimirea Sa, de multele necazuri care-l aşteaptă pe creştin în această viaţă, începînd cu cuvintele pe care Hristos le adresează ucenicilor Săi la Cina cea de Taină: “În lume veţi avea necazuri” (Ioan 16:33). Şi aceasta este aşa, cum Domnul Însuşi explica, pentru că adevăraţii creştini “nu sunt din lume” (Ioan 15:19), de vreme ce “toată lumea zace în cel rău” (I Ioan 5:19). De aceea creştinii nu trebuie să iubească lumea şi “nici lucrurile care sunt din lume” (I Ioan 2:15); “prietenia cu lumea este vrăjmăşie cu Dumnezeu”, şi “cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu” (Iacob 4:4). Aceşti “înţelepţi” moderni eşuează cumva în a vedea Cuvântul lui Dumnezeu, care nu promite nicăieri creştinilor deplină desfătare duhovnicească şi binecuvântare cerească în această viaţă pământească, ci chiar dimpotrivă subliniază faptul că viaţa pe pământ se va îndepărta din ce în ce mai mult de Legea lui Dumnezeu; că, în ce priveşte moralitatea, oamenii vor cădea din ce în ce mai jos (vezi II Timotei 3:1-5); că “toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Iisus Hristos, vor fi prigoniţi. Dar oamenii răi şi înşelători vor merge din rău în mai rău, vor amăgi pe alţii, şi se vor amăgi pe ei înşişi” (II Timotei 3:12-13); şi că, în fine, “pământul cu tot ce este pe el, va arde” (II Petru 3:10). Dar vor apărea “un cer nou şi un pământ nou, în care va locui dreptatea (II Petru 3:13) – un minunat “nou Ierusalim, coborînduse din cer de la Dumnezeu” (Apocalipsa 21:2), care i-a fost descoperit lui Ioan, cel care a privit tainele, în timpul descoperirii făcute lui. Toate acestea nu sunt pe placul “neo-creştinilor”. Ei vor desfătarea aici în această lume, împovărată de mulţimea păcatelor şi nedreptăţilor; şi aşteaptă această binecuvântare cu nerăbdare. Una dintre căile cele mai sigure pentru aceasta, o socotesc a fi “mişcarea ecumenică”, unirea şi unificarea tuturor popoarelor într-o singură, nouă “Biserică” care va cuprinde nu numai romano-catolici şi protestanţi, dar şi evrei, musulmani şi păgâni fiecare menţinîndu-şi convingerile şi greşelile. Această dragoste “creştină” imaginară, în numele viitoarei bunăstări a omului pe pământ, nu poate călca în picioare adevărul. Distrugerea aceastui pământ cu tot ceea ce cuprinde, deşi prevăzută prin Cuvântul Domnului, este considerată de ei ca ceva îngrozitor, de parcă nu ar fi consecventă cu atotputernicia lui Dumnezeu şi, aparent,

destul de nedorită. Recunosc în silă distrugerea pământului (cum să nu accepţi ceva ce a fost prorocit în Cuvântul Domnului?), dar cu menţiunea că va avea loc într-un viitor îndepărtat şi înconjurat de ceaţă, nu peste secole, ci peste milioane de ani mai târziu. Care este motivul? S-ar putea spune, din cauză că sunt slabi în credinţă, sau le lipseşte în totalitate credinţa în “învierea morţilor, şi viaţa veacului ce va să vie”. Pentru ei totul este în această viaţă pământească, şi când aceasta se sfârşeşte, totul se sfârşeşte pentru ei. În câteva puncte -mai ales în aşteptarea unei vieţi binecuvântate pe pământ – o asemenea gândire seamănă cu erezia mult-răspândită a primelor secole de creştinism numită “hiliasm”. Aceasta este aşteptarea unei domnii de 1000 de ani lui Hristos pe pământ; astfel manifestarea contemporană a acestei erezii poate fi numită “neo-hiliasm“. Trebuie să fim conştienţi şi să avem în minte că hiliasmul a fost condamnat de al doilea Consiliu Ecumenic în anul 381; şi să aderi la el acum în secolul 20, chiar în parte, este de neiertat. Pe lângă aceasta, acest “neo-hiliasm” contemporan e mult mai rău decât cel vechi pentru că la baza sa stă necredinţa în “viaţa veacului ce va să vie” şi dorinţa pătimaşă de a se bucura de desfătări aici pe pământ, folosind toate îmbunătăţirile şi realizările progresului material al timpului nostru. Această învăţătură falsă produce un mare rău, adormind vigilenţa duhovnicească a credinciosului şi sugerîndu-i că sfârşitul lumii e foarte îndepărtat (dacă va exista vreun sfârşit), şi astfel nu există nici o nevoie să “vegheaţi şi să vă rugaţi”, cum Hristos Mântuitorul îndeamnă constant pe cei care-I urmează (Matei 26:41), de vreme ce totul în lume se îmbunătăţeşte din ce în ce, progresul duhovnicesc ţinînd pasul cu materialismul. Iar fenomenele groaznice pe care le observăm la momentul prezent sunt temporare; toate astea s-au mai întâmplat şi toate vor trece până la urmă, şi o înflorire extraordinară a creştinismului o va înlocui, în care, bineînţeles, că ecumeniştii vor ocupa locul principal şi de onoare. Astfel, totul este bine! Nu e nevoie să te chinuieşti pe tine, şi nici o luptă duhovnicească nu este necesară; posturile pot fi desfiinţate. Totul se va îmbunătăţi de la sine, până când Împărăţia lui Dumnezeu va fi în cele din urmă întemeiată pe pământ cu desfătări pământeşti şi răsplătiri. Fraţilor! Nu este destul de clar unde zace sursa acestei amăgitoare învăţături? Cine induce toate aceste gânduri creştinilor de azi cu scopul de a desfiinţa creştinismul? Ca de o rană infecţioasă, ca de foc, trebuie să ne temem de acest “neo-hiliasm” care este atât de opus învăţăturilor cuvântului lui Dumnezeu, învăţăturilor Sfinţilor Părinţi şi celor de-a lungul istoriei Sfintei noastre biserici, prin care multe mii de drepţi au fost mântuiţi. Fără luptă duhovnicească nu există şi nici nu poate exista creştinism! Prin urmare, calea noastră nu parcurge calea curentelor moderne, nici a ecumeniştilor, nici a noilor hiliaşti. Credinţa noastră este credinţa Sfinţilor pustnici, “credinţa apostolică, credinţa părinţilor,

credinţa ortodoxă”, care, “a făcut întreaga lume să fie de neclintit” (slujba Duminicii Ortodoxiei). La această credinţă şi numai această credinţă vom adera cu fermitate în aceste vremuri rele în care trăim. Amin“.

Pseudo-crestinismul
Cuvânt la Duminica Ortodoxiei al Sfantului Luca al Crimeei: Am vorbit cu voi despre faptul că diavolul făureşte un îngrozitor lanţ de fier din patimile noastre, lanţ care coboară în adânc, trăgându-i acolo pe cei care, neexersând înfrânarea, dau frâu liber patimilor. Acum vreau să vorbesc despre un alt lanţ, lanţ de aur, lanţ sfânt, care a fost făurit pentru noi de către însuşi Domnul Iisus Hristos. L-am numit lanţ de aur, dar numele acesta este prea mărunt pentru el, fiindcă e nesfârşit mai preţios decât aurul. Lanţul acesta ne poate ridica uşor la înălţime, la însuşi Tronul Dumnezeirii. Din ce verigi e făurit lanţul acesta? Din poruncile fericirilor, pe care le auziţi la fiecare Liturghie şi pe care trebuie să le păstraţi adânc în inima voastră. Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia Cerurilor (Matei. 5, 3). Cine sunt săracii cu duhul? Cei ce duhovniceşte se aseamănă oamenilor sărmani, flămânzi, săraci trupeşte, care nu au nici un avut; cei care cu sinceritate, din toată inima socot că nu au nici un fel de calităţi duhovniceşti şi morale. Dacă fac vreun lucru bun, aceştia cred, plini de smerenie, că nu l-au făcut ei, ci harul lui Dumnezeu, care este cu ei (vezi l Cor. 15, 10). Smeriţi sunt cei care nu se îngâmfă, nu se înalţă pe sine mai presus de nimeni, ci se socot mai prejos decât toţi şi mai răi decât toţi. Smeriţi sunt cei despre care vorbeşte însuşi Dumnezeu prin gura prorocului Isaia: Spre cine voi căuta, fără numai spre cel smerit şi blând, şi care tremură de cuvintele Mele? (Isaia 66, 2). Smerenia este cel dintâi lucrul cel mai însemnat şi de temelie, pe care îl cere Dumnezeu de la noi; este primul pas, prima verigă a lanţului de aur. De ea este legată şi cea de-a doua verigă: Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia (Matei. 5, 4). Cei smeriţi plâng cu uşurinţă; trufaşii nu plâng niciodată pentru păcate. Dar pentru ce plâng cei smeriţi? Ce lacrimi sunt plăcute înaintea lui Dumnezeu? Oare toate lacrimile sunt deopotrivă? Dar oamenii plâng deseori cu lacrimi de invidie, de răutate, de ură. Nu despre acest plâns nenorocit vorbeşte Hristos; El vorbeşte de cei ce plâng gândindu-se la mulţimea păcatelor pe care le-au săvârşit, la greutatea lor care îi apasă, la vinovăţia lor înaintea lui Dumnezeu, la nevrednicia lor. Aceasta este întristarea cea după Dumnezeu, de care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel în a doua Epistolă către corinteni (v. 2 Cor. 7, 10). De preţ sunt înaintea lui Dumnezeu şi lacrimile celor ce nu pot îndura nedreptăţile lumii, care se chinuie şi suferă trăind între oameni înverşunaţi în stricăciunea şi desfrâul lor, cum s-a chinuit dreptul Lot

când trăia în Sodoma. Dacă din ochii voştri vor curge asemenea lacrimi curate, dacă sufletul nostru va fi sfâşiat de propria noastră nevrednicie, de răutatea şi nedreptatea lumii, atunci se va împlini asupra noastră cuvântul lui Hristos: Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia. Vor fi mângâiaţi cu mare, veşnică mângâiere la Dumnezeu. În continuare care verigă vine? Fericiţi cei blânzi, că aceştia vor moşteni pământul (Matei. 5, 5). Cine sunt aceşti blânzi, şi ce pământ vor moşteni ei? Bineînţeles că nu acest pământ, fiindcă el va arde cu toate lucrurile de pe el (v. 2 Petru. 3, 10), ci un alt pământ, unul nou: vor moşteni viaţa veşnică pentru faptul că în viaţa lor, în toate ale lor s-au asemănat însuşi Domnului nostru Iisus Hristos, Care ocărât fiind, nu răspundea cu ocară; suferind, nu ameninţa, ci Se lăsa în ştirea Celui Care judecă cu dreptate (l Petru. 2, 23). Fericiţi cei care nu răspund la jignire cu jignire. Fericiţi cei a căror inimă este moale ca ceara, nu tare precum piatra, aşa cum este inima celor trufaşi. Fericiţi cei blânzi, fiindcă blândeţea este potrivnică trufiei. Blândeţea este urmarea sărăciei duhului şi a lacrimilor curate. În acest duh fericit se trezeşte o nesăţioasă foamete şi sete de dreptatea veşnică, de dreptatea cea mai înaltă. Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetosează de dreptate, că aceia se vor sătura (Matei. 5, 7) – vor afla în viaţa veşnică, în împărăţia lui Dumnezeu dreptatea, care este aşa de puţină pe pământ. Iar cei ce însetează de dreptate cunosc că greutatea nedreptăţii este întemeiată pe nemilostivirea oamenilor faţă de aproapele lor – şi în inima lor ia naştere o nouă verigă a lanţului de aur: Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui (Matei. 5, 7). În continuare? În continuare ni s-a făgăduit: Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu (Matei. 5, 8). Pe însuşi Dumnezeu îl vor vedea cei în a căror inimă nu este murdărie, nu este urâtă şi scârboasă minciună, curvie, clevetire, ură, ale căror inimi sunt totdeauna liniştite, blânde, curate. Aceşti fericiţi nu mai pot vedea oameni care se ceartă şi se învrăjbesc – ei devin făcători de pace. Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema (Matei. 5, 9). Împăcându-i pe alţii şi păstrând pace cu toţi în inimile lor, ei se împotrivesc însă cu tărie răului, suferind din această pricină orice necazuri. Şi când în inima omului lanţul de aur se va lungi în aşa fel că omul va deveni în stare să primească liniştit, fără cârtire, chiar bucuros prigoanele pentru dreptate, pentru Hristos, el va auzi: Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că acelora este împărăţia Cerurilor (Matei. 5, 10). Şi, în fine, încununarea tuturor virtuţilor: Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî pe voi şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru Mine. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri (Matei. 5, 11-12).

Iată unde înalţă acest sfânt lanţ de aur: în împărăţia lui Dumnezeu, în împărăţia Cerurilor. Poruncile Vechiului Testament, date de Dumnezeu prin Moise pe muntele Sinai, priveau păcatele grosolane – iar aceste porunci cer de la noi cea mai înaltă desăvârşire. Dar cui vorbesc eu despre cea mai înaltă desăvârşire? Oare nu sunt şi printre ascultătorii de acum oameni ce nu cunosc nici alfabetul creştinismului, care nu au făcut nici primul pas pe calea virtuţii? Ascultaţi ce spunea marele arhiereu Ioan Gură de Aur turmei sale, cu care semănaţi în multe privinţe: „Văd că după Botez mulţi trăiesc în mai mare nepăsare decât cei încă nebotezaţi şi nu vădesc nici măcar un semn de viaţă creştinească. Iată de ce nici în piaţă, nici în biserică nu se poate face deosebire grabnică între credincioşi şi necredincioşi… Credinciosul trebuie să se vadă nu numai după dar, ci şi după viaţa înnoită. Credinciosul trebuie să fie luminător şi sare a lumii. Iar dacă nu luminezi nici ţie, dacă nu sărezi propria putreziciune, după ce să te mai cunoaştem că eşti credincios? După faptul că te-ai scăldat în apele sfinţite? Dar asta ţi se va face temei de pedepsire, căci mărimea cinstirii se face întru adaos de certare pentru cei ce nu vor să trăiască în chip vrednic de aceasta. Nu prin cele primite de la Dumnezeu trebuie credinciosul să strălucească, ci prin cele pe care le aduce de la sine, şi prin toate să se vădească: prin umblet, prin privire, prin înfăţişare, prin glas. Nu vreau să spun că trebuie să luăm ochii lumii, ci că trebuie să ne aducem la rânduială pe noi înşine spre folosul celor care ne văd. Or, acum, dacă încerc să recunosc în tine creştinul, din toate părţile te arăţi tocmai pe dos de cum ar trebui: că dacă vreau să te recunosc după loc, te văd petrecându-ţi ziua la alergările de cai şi la spectacole şi în nelegiuiri, în adunările cele rele din piaţă şi în tovărăşia oamenilor stricaţi; dacă vreau să te recunosc după înfăţişare, te văd mereu râzând cu o înfăţişare dezmăţată, ca o curvă rânjită, ca o femeie pierdută; dacă vreau să te recunosc după haine, te văd îmbrăcat ca un comediant; dacă vreau să te recunosc după însoţitori, târăşti după tine paraziţi şi lingăi; dacă vreau să te recunosc după vorbe, nu aud de la tine nimic sănătos, nimic de trebuinţă, nimic folositor pentru viaţa noastră; dacă vreau să te recunosc după hrană, aceasta mai mare osândă îţi aduce. Spune-mi, deci, după ce voi putea să te recunosc drept credincios, când toate cele spuse mai înainte arată cu totul altceva? Dar ce zic eu „credincios”?! Nu-mi pot da seama limpede nici măcar că eşti om: fiindcă atunci când dai din copite ca un măgar, împungi ca un taur, nechezi la femei ca un armăsar, te îmbuibi ca un urs, îţi îngraşi trupul ca un catâr, eşti ranchiunos ca o cămilă şi răpitor ca un lup, te mânii ca un şarpe, înţepi ca un scorpion, eşti prefăcut ca o vulpe, păstrezi veninul răutăţii ca o năpârcă, te războieşti împotriva fraţilor ca dracul

cel rău, cum voi putea să te număr împreună cu oamenii fără să văd în tine semnele firii omeneşti? Căci iată, căutând să aflu deosebire între catehumen şi botezat, sunt în primejdie să nu mai aflu deosebire nici între om şi fiară. Dar ce zic „fiară”?! Fiara are una dintre aceste scăderi, în timp ce tu suferi de toate, întrecându-o cu dobitocia. Şi nici nu ştiu de ce te-am numit drac – căci dracul nici nu e rob tiraniei pântecelui, nici nu iubeşte avuţia. Aşadar, dacă ai mai multe scăderi şi decât fiarele, şi decât dracii, cum să te numim om, ia spune-mi? Şi dacă nu-ţi putem spune om, cum să te numim credincios? Şi – lucru mai rău – având o asemenea aşezare rea, nu ne gândim la sluţenia sufletului nostru, nici nu pricepem cât de urât este…” Iată înfricoşătoarele cuvinte ale marelui sfânt, cuvinte rostite cu o mie cinci sute de ani în urmă, dar atât de proaspete şi acum! Oare nu sunt şi între noi oameni pe care ele îi privesc? Sunt, spre ruşinea noastră, şi încă nu puţini! Cum se poartă unii în biserică? Se împing, se ocărăsc, se înjură, se osândesc, clevetesc. De ce mai merg aceştia la biserică? De ce spurcă locaşul sfânt cu prezenţa lor? De ce smintesc inimile curate ale celor pentru care o asemenea profanare e de neîndurat? Şi după ce se întorc de la biserică, ce fac? Îşi chinuie casnicii. Soacra rea îi otrăveşte zilele nefericitei nore, prigonind-o, blestemândo şi înjurând-o pentru orice fleac, o bate, o alungă din casă, reuşeşte să o despartă de fiul ei, o aduce la sinucidere! Dar numai soacrele sunt aşa? Sunt şi nurori, fii şi fiice care îşi alungă părinţii şi socrii bătrâni din casă. Legea veche, a lui Moise, poruncea ca asemenea oameni să fie omorâţi cu pietre. Ei sunt cu duhul pe de-a-ntregul depărtaţi de Biserică. Sunt şi creştini mincinoşi care fură, mint, îşi strică proprii copii! Un băiat de unsprezece ani a furat un caiet la şcoală. Tras la răspundere, a zis: „Eu văd cum mama ia mereu cărbuni de la vecina, şi am crezut că aşa trebuie”. Alt băiat, de doisprezece ani, minte întotdeauna – iar când i se spune că e urât să minţi, el răspunde: „Dar totdeauna mi se zice că trebuie să iau exemplu de la cei mari, iar eu aud în fiecare zi cum mama îi minte pe tata şi pe mătuşa şi îi înşală. Înseamnă că aşa trebuie”. O fată de cincisprezece ani îşi vopseşte buzele şi sprâncenele. Ea a învăţat asta uitându-se la mama sa, al cărei păr este deja cărunt. O, mamă nefericită! Ce-ţi înveţi fiica? Mereu mergi la biserică şi nu ai auzit ce spune Sfântul Apostol Petru: Podoaba voastră să nu fie cea din afară – împletirea părului, podoabele de aur şi îmbrăcarea hainelor scumpe, ci să fie omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu (Epistola Intaia a Sfantului Apostol Petru 3, 3-4).

Cuvintele acestea parcă nici n-ar atinge-o: ea nu-şi învaţă fiica cum să fie frumoasă cu inima, ci o învaţă la fals şi la minciună. Iată că iese din biserică o femeie bine îmbrăcată cu o fetiţă de şase ani. Copilul, bun la suflet, vede un bătrân sărman şi îi dă o rublă. Mama ce face? Îşi pedepseşte copilul! Oare n-a auzit nicicând că la înfricoşata Judecată a lui Hristos nemilostivii vor fi trimişi în chinurile veşnice? Darmite să-l înveţi şi pe copil să fie nemilostiv, să-i interzici să facă fapte bune! Ce îi aşteaptă pe toţi aceşti nefericiţi? Domnul nostru Iisus Hristos ne învaţă: Nu oricine îmi zice: „Doamne! Doamne!” va intra în împărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri (Mt. 7,21). Acestor oameni, care merg mereu la biserică şi se socot creştini, El le va spune: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi; depărtaţi-vă de la Mine, cei ce lucraţi fărădelegea (Mt. 7, 23) – plecaţi, ticăloşi, care cutezaţi să vă deschideţi gurile de năpârci ca să primiţi Trupul Meu şi Sângele Meu! Temeţi-vă de mânia Dumnezeirii! Amintiţi-vă de cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur cu privire la faptul că celor care nu vor să trăiască potrivit făgăduinţelor date lui Dumnezeu, Sfântul Botez nu face decât să le sporească osânda. (…)” Sfantul Nicolae Velimirovici

Cu cine vreti sa fiti: cu intunecata si puturoasa Europa sau cu Hristos?
Dacă istoria ultimelor trei veacuri - al XVIII-lea, al XIX-lea si al XXlea - ar putea fi numită cu un singur nume care să i se potrivească desăvârsit, atunci nu ar fi un alt nume mai bun decât cel de "protocolul judecătii dintre Europa si Hristos": fiindcă în ultimele trei sute de ani nu s-a întâmplat nimic în Europa care să nu aibă atingere cu HristosDumnezeu. În judecata aceasta între Hristos si Europa, în realitate, se întâmplau următoarele: Hristos spune Europei că este botezată întru numele Lui si că trebuie să rămână credincioasă Lui si Evangheliei Lui. La aceasta, Europa învinuită răspunde: - Toate religiile sunt egale. Ne-au spus-o enciclopedistii francezi. Si nimeni nu poate fi silit să creadă un lucru sau altul. Europa îngăduie toate religiile ca superstitii populare, de dragul intereselor sale imperialiste, dar ea însăsi nu urmează nici o religie. Când îsi va împlini scopurile sale politice, atunci îsi va încheia repede socotelile cu aceste credinte desarte populare. Hristos întreabă cu durere: - Cum puteti voi, oamenii, să trăiti numai cu interesele voastre imperialiste, materialiste, adică numai cu pofta animalică pentru hrană trupească? Eu am vrut să vă fac dumnezei si fii ai lui Dumnezeu, iar voi fugiti si urmăriti să vă faceti deopotrivă cu animalele de sub jug.

La aceasta, Europa răspunde: - Esti depăsit. În locul Evangheliei Tale, noi am descoperit zoologia si biologia. Acum cunoastem că nu suntem urmasii Tăi si ai Tatălui Tău ceresc, ci ai urangutanului si gorilei, ai maimutei. Noi acum ne desăvârsim ca să ajungem dumnezei, fiindcă nu recunoastem alti dumnezei afară de noi însine. Hristos grăieste: - Voi sunteti mai tari de cerbice decât vechii iudei. Eu v-am ridicat din întunericul barbariei la lumina cerească si voi mergeti din nou înapoi în întuneric, ca orbul în noroi. Eu Mi-am vărsat sângele pentru voi. Eu v-am arătat dragostea Mea, atunci când toti Îngerii îsi întorceau capetele, neputând suferi putoarea iadului vostru. Atunci, deci, când erati întuneric si împuticiune, am fost singurul care am stat să vă curătesc si să vă luminez. Să nu fiti, deci, acum necredinciosi, căci vă veti întoarce din nou în întunericul acela nesuferit si în împuticiune. Europa, zâmbind subtire, strigă: - Fugi de la noi. Nu te recunoastem. Noi urmăm filosofia elină si civilizatia romană. Vrem libertate. Noi avem Universităti. Stiinta este steaua noastră călăuzitoare. Emblema noastră este: libertate, fraternitate, egalitate. Ratiunea noastră este dumnezeul dumnezeilor. Tu esti un asiatic. Noi te tăgăduim. Esti numai un basm vechi al bunicilor nostri. La care, Hristos, cu lacrimi în ochi: - Iată, Eu plec, dar voi veti vedea. Ati lăsat calea lui Dumnezeu si ati plecat pe calea lui Satan. Binecuvântarea si fericirea s-au luat de la voi. În mâna Mea se află viata voastră si moartea voastră, fiindcă M-am dat pe Mine Însumi la răstignire pentru voi. Cu toate astea, nu Eu vă voi pedepsi, ci păcatele voastre si căderea voastră de la Mine, Mântuitorul vostru. Eu am arătat dragostea Părintelui Meu către toti oamenii si am vrut să vă mântuiesc pe toti prin dragoste. La care Europa: - Care dragoste? Ură sănătoasă si bărbătească împotriva tuturor celor ce nu sunt de acord cu noi, acesta e programul nostru. Dragostea Ta este numai un basm. În locul basmului acestuia, noi am ridicat steagul nationalismului, si internationalismului, si etatismului, si progresismului, si evolutionismului, si scientismului, si culturismului. În aceasta se găseste mântuirea noastră: iar Tu pleacă de la noi. Fratii mei, în vremurile noastre, această discutie în contradictoriu a luat sfârsit. Hristos a plecat din Europa, precum odinioară din tinutul Gadarenilor la poftirea acelora: dar îndată ce a plecat a venit război, urgie, spaimă, ruină, distrugere. S-a întors în Europa barbaria dinainte de crestinism: a avarilor, a hunilor, a longobarzilor, a africanilor, numai că de o sută de ori mai înfricosătoare. Hristos Si-a luat crucea si binecuvântarea Sa si a plecat. A rămas în urmă întuneric si putoare. Iar voi hotărâti-vă acum cu cine vreti să fiti: cu întunecata si puturoasa Europă, sau cu Hristos?

Despre inaintemergatorii Antihristului
Ah, fraţii mei! Veacul al XVIII-lea este tatăl veacului al XIX-lea, iar veacul al XIX-lea este tatăl veacului al XX-lea. Tatăl a făcut datorii mari. Fiul nu a plătit datoriile tatălui său, ci s-a îndatorat şi mai mult, iar datoria a căzut asupra nepotului. Tatăl s-a molipsit de o boală grea, iar fiul n-a vindecat boala cea ruşinoasă a părintelui său, care era asupra sa, ci a înrăutăţit-o, şi ea l-a molipsit şi pe nepot, de trei ori mai tare. Nepotul este veacul al XX-lea, în care trăim. Veacul al XVIII-lea a însemnat răzvrătirea împotriva Bisericii şi a clerului pontifului roman. Veacul al XIX-lea a însemnat răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu. Veacul al XX-lea înseamnă pactul cu diavolul. Datoriile s-au mărit şi boala s-a înrăutăţit; iar Domnul a spus că judecă păcatele părinţilor până în a treia şi a patra spiţă. Nu vedeţi că Dumnezeu judecă pe nepoţi pentru păcatele bunicilor europeni? Nu vedeţi biciul asupra nepoţilor, din pricina datoriilor neplătite ale bunicilor? Împăratul antihrist întruchipează începutul veacului al XIX-lea. Papa antihrist închipuie mijlocul veacului al XIX-lea. Filosoful european antihrist (ieşit din casa de nebuni) închipuie sfârşitul veacului al XIXlea: Bonaparte, Pius, Nietzsche. Trei nume blestemate ale treimii bolnavilor celor mai greu bolnavi de boala moştenită. Sunt oare aceştia biruitorii veacului al XIX-lea? Nu, aceştia sunt purtătorii bolii grele moştenite de la veacul al XVIII-lea. Bolnavii cel mai greu bolnavi! Cezarul, pontiful şi filosoful… nu în vechea Romă păgână, ci în mijlocul Europei botezate! Aceştia nu sunt biruitorii, ci sunt cei mai biruiţi. Când Bonaparte a batjocorit sfintele odoare ale Kremlinului, când Pius s-a numit pe sine infailibil şi când Nietzsche a făcut public cultul lui faţă de Antihrist, atunci soarele s-a întunecat pe cer - şi nu numai un soare, ci o mie de sori de ar fi fost, s-ar fi întunecat toţi de durere şi de ruşine - căci iată o minune pe care nu a mai văzut-o nicicând lumea: un ateu împărat, un ateu pontif şi un ateu filosof. În epoca lui Nero, măcar unul din această treime nu era ateu - filosoful. Veacul al XVIII-lea e veacul lui Pilat: el a osândit pe Hristos la moarte. Veacul al XIX-lea e veacul lui Caiafa: el a răstignit pe Hristos. Veacul al XX-lea e veacul Sinedriului alcătuit din Iudele botezate şi cele nebotezate. Aces t Sinedriu a vestit că Hristos e mort pe vecie şi că n-a înviat. Pentru ce, atunci, vă mai miraţi, fraţilor, că asupra omenirii europene au venit biciuiri nemaiauzite, biciuiri până la măduva oaselor, de pe urma revoluţiilor şi a războaielor? Danion Vasile

Vremurile noastre indică apogeul lepădării de Dumnezeu
Vedem că vremurile noastre indică apogeul lepădării de

Dumnezeu. Ne apropiem de sfârşitul lumii. Vorbind despre confruntarea din secolul al XIX-lea dintre Europa şi credinţa creştină, Vlădica Nicolae (Velimirovici) întreba: „Cine este atunci biruitor, dacă nu cezarul, pontiful şi filosoful Europei descreştinate? Biruitorul este mujicul rus şi ţăranul din Balcani, după cuvântul lui Hristos: Cel ce este mai mic între voi toţi, acesta este mare (Luca 9, 48). Cine a fost cel mai necunoscut, mai neînsemnat şi mai mic în veacul al XIX-lea, în vremea marelui Napoleon, a infailibilului Pius şi a neajunsului Nietzsche, dacă nu mujicul rus, pelerin la locurile sfinte, şi ţăranul din Balcani, luptător împotriva semilunii şi liberator al Balcanilor? Câmpul de luptă drăcesc, clerul drăcesc şi înţelepciunea drăcească asta înseamnă cezarul, papa şi filosoful veacului al XIX-lea. Ţăranul ortodox al Balcanilor înfăţişează ceva cu totul potrivnic acestora: mai întâi vitejia purtătoare de cruce, al doilea - clerul mucenicesc, şi apoi pescăreasca înţelepciune apostolică. Şi despre el e vorba în cuvintele rugăciunii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos: Mă mărturisesc Ţie, Părinte, Doamne al Cerului şi al pământului, că ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor (Matei 11, 25). Ce a descoperit Dumnezeu acestor simpli ţărani? Le-a descoperit vitejia bărbătească, lumina cerească şi înţelepciunea dumnezeiască. Le-a descoperit, adică, ceea ce este cu totul potrivnic faţă de cezarul apusean, de papă şi de filosof: tot atât de potrivnic pe cât este ziua faţă de noapte”. Unde este astăzi acest ţăran ortodox? Unde este astăzi ţăranul care are vitejia purtătoare de cruce şi înţelepciunea apostolească? Aproape că nu mai poate fi găsit. Ce vedem astăzi la ţăranul din Balcani? Superstiţii sau necredinţă, fugă după desfrâul oraşului, băutură, lăcomie. Ţăranul de astăzi îi oferă preotului un rol decorativ, căutându-l doar la nunţi şi botezuri sau înmormântări. Nu este greu să vedem că, în loc să îşi păstreze credinţa, ţăranul a căutat să îl copieze pe orăşean. Şi l-a copiat, mai ales în cele rele. Nu putem generaliza, dar nici nu putem trece cu vederea starea de fapt: şi anume că ţăranul, pe care Sfântul Nicolae îl vedea în ceata biruitoare, este astăzi îngenuncheat. A trecut în tabăra învinşilor, a celor învinşi de conducătorii lumeşti, de filosofii apostaţi şi de prietenii acestora. Dacă până şi cel care până mai ieri ducea o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu, ţăranul ortodox din Balcani, s-a îndepărtat de Biserică şi de Hristos, este semn că sfârşitul lumii este aproape. Dacă Sfântul Nicolae a vorbit în termeni atât de duri despre secolul trecut, oare cum ar fi vorbit despre secolul XXI? (Şi dacă, vorbind despre el în aceiaşi termeni în care a vorbit despre cel anterior, întreaga mass-media l-ar fi considerat extremist, oare cum lar fi considerat dacă ar fi făcut-o în termeni mai duri? Oricum, ar trebui să ne fie clar că Sfântul Nicolae nu s-ar fi temut să spună lucrurilor pe nume. De altfel, nici pe vremea sa glasul mass-mediei nu era îngăduitor faţă de cei care priveau lumea din perspectiva Sfintei

Evanghelii…) Sfântul Nicolae observa că „fraţii noştri cei botezaţi, care au fost atraşi de ereziile papale şi luterane, s-au socotit pe ei înşişi mai înţelepţi decât Hristos şi ne-au dispreţuit pe noi, ortodocşii, ca pe nişte oameni lipsiţi de înţelepciune şi necivilizaţi: dar şi asupra lor s-a adeverit cuvântul Apostolului Pavel: Zicând că sunt înţelepţi, au înnebunit (Romani 1, 22); fiindcă au lepădat înţelepciunea cea duhovnicească după Hristos, Care umblă în veşmântul smereniei şi al dragostei, şi s-au înveşmântat, după pilda filosofilor închinători la idoli, cu înţelepciunea trupească şi lumească, care e plină de trufie şi răutate”. Şi asta nu e totul. Noi, ortodocşii, în loc să ne păstrăm neîntinaţi de noroiul apusenilor, în loc să strălucim prin focul credinţei noastre, ne-am deschis larg braţele să primim în minţile noastre cugetările mincinoase ale acestora: „Popoarele eretice din epoca noastră au lăsat lui Hristos şi Domnului ultimul loc la masa lumii acesteia, ca celui mai de pe urmă cerşetor, în timp ce pe primele locuri au aşezat pe marii lor oameni, pe politicieni, pe literaţi, pe romancieri, pe oamenii de ştiinţă, pe finanţişti, ba chiar şi pe turişti, şi pe sportivi. Toate privirile noroadelor acestora erau aţintite asupra acestor oameni mari, asupra acestor zei moderni, în timp ce doar foarte puţini îşi mai întorceau privirile spre Hristos, biruitorul morţii”. Vrem sau nu, din ce în ce mai puţini ochi se îndreaptă către Hristos, şi din ce în ce mai multe spre oamenii mari, care încearcă să îl substituie. Unde Îl aşază pe Hristos aceşti oameni? Acolo unde L-au aşezat idolii lor: pe „cel din urmă loc la masa acestei lumi, ca şi cum El ar fi cel mai de pe urmă cerşetor”… Cuvinte dureros de adevărate. Conflictul între lumea modernă şi Hristos se apropie de apogeu. Vorbind despre apostazia Europei, Sfântul Nicolae Velimirovici spune că Europa ar putea fi denumită „Demonia. Ar numi-o albă din cauza albeţii pielii, iar Demonia din pricina negrelii sufletului ei: fiindcă Europa a tăgăduit pe singurul Dumnezeu şi a luat tronul şi vrednicia cezarilor romani. Şi, la fel ca cezarii romani înainte de distrugerea Romei, aşa şi ea a încredinţat toate noroadele pământului că fiecare poate să se închine la zeii săi aşa cum ştie şi cum poate, căci ea va îngădui aceasta, dar că noroadele au datoria mai întâi să se închine ei, având-o ca zeitate ultimă - fie sub numele de Europa, fie sub numele de Cultură. În felul acestea, fraţii mei, a înviat întocmai ca un vârcolac, în zilele noastre, Roma cea satanică, Roma aceea dinainte de Constantin cel Mare, care prigonea cu foc şi sabie pe creştini şi împiedica pe Hristos să pătrundă în Europa. Numai că Demonia albă a căzut într-o boală mai grea decât vechea Romă. Pentru că, dacă Roma cea închinătoare la idoli era chinuită de un singur drac, Demonia albă este chinuită de şapte duhuri rele, mai crunte decât dracul acela al Romei. Iată deci noua Romă închinătoare la idoli, iată o nouă mucenicie pentru

creştinism. Să fiţi gata a primi mucenicia pentru Hristos din partea Demoniei albe”. Dacă ar trăi astăzi, Sfântul Nicolae ne-ar preveni: „fiţi, deci, pregătiţi pentru prigoana ce va veni din mâinile unei lumi demonizate…”. Nu este astăzi Europa singurul demon între îngeri… De fapt, de la jumătatea secolului trecut până astăzi s-a înmulţit mult lucrarea celor care slujesc diavolilor, iar a celor care Îi slujesc lui Dumnezeu abia se mai face simţită. Arhimadritul Iustin Popovici

Pozitia Bisericii fata se stapanire
Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni (Fapte 5, 29) "Pentru Biserică, Dumnezeu totdeauna e pe primul loc, iar omul, lumea, totdeauna pe locul doi. Trebuie să ascultăm de oameni cât timp nu sunt împotriva lui Dumnezeu si a poruncilor Lui. Dar când oamenii se ridică împotriva lui Dumnezeu si a poruncilor dumnezeiesti, Biserica trebuie să se împotrivească. Dacă ea nu procedează astfel, ce Biserică mai e si asta? Oare reprezentantii Bisericii, dacă nu procedează astfel, oare mai sunt ei reprezentantii apostolicesti ai Bisericii? A se îndreptăti în acest caz cu asa-zisa iconomie bisericească înseamnă nu altceva decât a-L trăda în ascuns pe Dumnezeu si Biserica Sa. O astfel de iconomie este pur si simplu o trădare a Bisericii lui Hristos. Biserica reprezintă o vesnicie în timp, în această lume vremelnică. Lumea se schimbă, dar Biserica nu se schimbă, nu se schimbă vesnicul ei adevăr dumnezeiesc, dreptatea ei dumnezeiască, Evanghelia ei dumnezeiască, vesnicele ei unelte dumnezeiesti. Nu se schimbă, fiindcă nu se schimbă Domnul Hristos, Carele asa este si asa lucrează. (...) Stăpânirea vine de la Dumnezeu, si până când ea rămâne în Dumnezeu si sub Dumnezeu si cu Dumnezeu - este binecuvântată. Părăsindu-L pe Dumnezeu, ea se transformă în violentă - prin aceasta supunându-se pe sine puterii antidumnezeiesti - diavolului. Aceasta este învătătura dreptmăritoare si apostolică, patristică, evanghelică despre natura si valoarea stăpânirii. Aceasta este sfânta si infailibila învătătură ortodoxă a Bisericii lui Hristos, asa a fost de la început si până acum, si de acum în vecii vecilor. Si cine sunt martorii ei? Toti Sfintii Apostoli, toti Sfintii Părinti, toti Sfintii Mucenici. În mod deosebit Sfintii Mucenici, începând cu Sfântul si întâiul Mucenic Stefan, si până la noii nostri mucenici si câti alti sfinti mucenici ai vremurilor noastre#. Ei toti au pătimit pentru Domnul Hristos, toti laolaltă, de la împărati, regi si cneji; într-un cuvânt, de la stăpânirile acestei lumi, luptătoare contra lui Dumnezeu. Si acesti sfinti mărturisitori nu se numără cu miile, ci cu milioanele. Ei toti sunt sfinti si nemuritori, ca martori ai adevărului divino-uman: crestinii trebuie să se împotrivească

poruncilor nelegiuite si necredincioase ale împăratilor, domnitorilor, stăpânitorilor acestei lumi, oriunde s-ar afla ei, si oricine ar fi ei. Fiecare sfânt mucenic, fiecare sfânt mărturisitor al credintei lui Hristos reprezintă o întruchipare vie si o personificare nemuritoare a preasfintei Atot-Evanghelii a Bisericii Ortodoxe: Trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni. Fiecare dintre ei s-a tinut de această Atot-Evanghelie dumnezeiască cu tot sufletul, cu toată inima, cu tot cugetul. De aceea au si fost supusi la chinuri, la răutăti, de aceea au fost omorâti de către stăpânitorii apostati din veac în veac. (...) Trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni (Fapte 5, 23). Aceasta este rânduiala, aceasta este calea, acesta este adevărul Bisericii Ortodoxe a lui Hristos, începând cu Sfintii Apostoli până în zilele noastre, si de azi înainte până la sfârsitul acestei lumi pământesti. Privitor la această rânduială, la această cale, la acest adevăr, nu sunt cu putintă nici concesiile, nici compromisurile, nici retragerile. Nimeni nu ne poate sili, nici chiar un Sinod Ecumenic, dacă s-ar întâmpla ca acesta să aibă loc. Dati Cezarului cele ce sunt ale Cezarului si lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu - acesta este principiul coexistentei dintre Biserică si stat. Nu colaborare, ci coexistentă între Biserică si stat. Nu colaborare, cu atât mai mult atunci când Cezarul prigoneste toate cele ce sunt ale lui Dumnezeu si nu vrea să stie nimic din cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci tinteste doar să nimicească tot ce este al lui Dumnezeu. Aici lipsesc conditiile principale pentru colaborare. Sau coexistenta egală în drepturi a asezămintelor, si a persoanelor umane, sau calvarul Bisericii cauzat de către prigonitorii, chinuitorii, cotropitorii care tăgăduiesc si prigonesc pe Dumnezeu si cele ale lui Dumnezeu. Iar prin dictatură impun pe potrivnicul lui Dumnezeu si cele potrivnice lui Dumnezeu. În acest caz, Biserica si statul se despart, se separă, fiecare cu ale sale. A fost inventat un nou zeu suprem, un nou idol suprem - statul (comunist). Acestui idol, dictatura ateistă cere să i se aducă ca jertfă totul: constiinta, credinta, memoria, trupul, cele văzute si nevăzute. Noul idol suprem, noul zeu suprem, noul Zeus s-a înconjurat imediat de noi zei, de noi idoli. Acestia sunt "stiinta" pozitivistă, filosofia materialistă, etica comunistă, estetica anarhistă, literatura social-realistă si celelalte. Toti trebuie să se închine acestor idoli si să se aducă ca jertfă pe sine si tot ce le apartine. Ce înseamnă asta? Aceasta este pur si simplu idolatrie vampirică, politeism păgânesc vampiric, fetisism vampiric. În locul Unicului si Singurului Dumnezeu si Domn Iisus Hristos cel Adevărat, o masă de idoli, zeităti si zeisori impostori. În aparentă se fortează să pară atei, iar în realitate sunt niste închinători la idoli, niste politeisti. Ei îsi mesteresc într-una noi idoli, incluzându-i în noul lor panteon, în sălbaticul lor ceremonial. Dictatura ateistă, la rândul ei, se străduieste

din răsputeri să-l convingă si să-l silească pe fiecare să se închine noilor zei, să le aducă jertfe, să mentină cultul personalitătii. În acest fel, ce se întâmplă? Se instalează vampirismul modului de viată păgânesc, a cunostintei păgânesti, a modului de viată păgânesc. Si astfel se petrece viata însăsi în neiertate slujiri idolesti potrivnice lui Dumnezeu (I Petru 4, 3). (...) Faptul că mai suntem în viată tine doar de milostivirea lui Dumnezeu si de puterea lui Dumnezeu. Iar de jur împrejur se învârteste cea mai ticăloasă minciună universală legiferată în educatia ateistă: "Hristos este mort", "Hristos este o înselăciune". Iată programul de educatie. Oare asa ceva poate fi acceptat, oare cu asa ceva se poate colabora? Si după aceea să te mai consideri crestin? Nu! Noi anuntăm si declarăm cu tărie: aceasta este cea mai groaznică, cea mai nerusinată si cea mai mârsavă hulă pe care mintea omenească a formulat-o vreodată împotriva celei mai perfecte, mai minunate, mai încântătoare Fiinte omenesti de sub Cer care a păsit pe pământ. Vom sta lângă El cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul, cu toată puterea noastră, si aceasta cu pretul oricăror pedepse cu moartea îndreptate asupra noastră de către toti luptătorii împotriva lui Hristos din întreaga lume..." Cuviosul Filotei Zervakos SE IMPUNE SA SPUI ADEVARUL CAND E NESOCOTITA SFANTA TRADITIE! ”Păstorii au deschis larg uşile ca să intre nestingheriţi lupii” Numai prin smerenie, pocăinţă şi întoarcere la Dumnezeu, la credinţa ortodoxă, va reuşi mult dorita unire, iar nu prin consfătuiri şi dezbateri, prin dialoguri nefolositoare şi lipsite de rost, prin şedinţe zadarnice. Dacă nu vor renunţa la mândrie şi nu se vor smeri, dacă nu se vor pocăi şi nu se vor întoarce la Dumnezeu, toate străduinţele, stăruinţele, ostenelile şi eforturile pentru unire se vor dovedi zadarnice, nefolositoare, poate chiar vătămătoare, cauza şi pricina dezbinărilor, schismelor şi războaielor… Nici un credincios creştin ortodox conştient, întreg la minte şi cu puţină frică de Dumnezeu nu va accepta vreodată unirea cu ereticii papistaşi, nesocotitori ai celor şapte Sfinte Sinoade Ecumenice şi ai Tradiţiei apostolice şi ai Sfinţilor Părinţi [...] Să cugete bine patriarhul şi să nu se înşele crezând că unirea Bisericilor e uşoară şi că adevăraţii ortodocşi îl vor urma şi că va putea să le înşele conştiinţa încât să nesocotească lesne Sfânta Tradiţie şi Sfintele Canoane ale Sfinţilor Apostoli şi Părinţi purtători de Dumnezeu. Aceştia, ca să sprijine credinţa ortodoxă şi pe una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică, s-au nevoit, s-au ostenit, au asudat, au postit, au privegheat, au suferit chinuri, prigoane, întemniţări, moarte şi vor accepta acum tradiţiile impuse de papă?

Păstorii cei buni, dumnezeieştii Părinţi ai Bisericii, pentru a o păzi curată şi neprihănită de mulţimea de rătăciri şi erezii pe Mireasa lui Hristos, Biserica (aşa cum au primit-o de la Mirele Hristos), s-au nevoit, au fost huliţi, acuzaţi, întemniţaţi, prigoniţi, au suferit multe chinuri si dureri, iar unii au fost chiar omorâţi. Dar prin credinţa fierbinte in Dumnezeu şi întăriti de puterea si harul Sfântului Duh i-au izgonit departe de Biserică pe lupii cei molipsitori, ereticii, şi i-au anatemizat pentru vecie. Iar Dumnezeu i-a slăvit pe ei, pe pămant si în cer. Si cu toate că Sfinţii Parinti, păstorii cei buni si adevărati i-au izgonit departe de Biserică pe lupii cei molipsitori, eretici, Patriarhul Ecumenic Athenagora il invită pe papa cel eretic, duşmanul Bisericii Ortodoxe, calcatorul si nesocotitorul Sfintei Tradiţii, îl îmbrăţişeaza, il roagă, ii recunoaşte întâietatea, ii deschide uşa Bisericii Ortodoxe si ii zice „intră tu primul, si eu, al doilea, te voi urma cu turma mea!”. Vai, vai suflete al meu! Ofteaza plangi, jeluieşte ca odinioară Ieremia, nu pentru Ierusalimul pământesc, oraşul sangelui, care îi omora pe prooroci si ii ucidea cu pietre pe trimişii lui Dumnezeu (cf. Matei 23, 27). Plângi pentru Mireasa aleasă a lul Hristos, cea neprihănită şi desavârşită, una, sfânta, sobornicească şi apostoleasca Biserică, maica duhovnicească a creştinilor ortodocsi, cea pe care ne-au facut-o cunoscută Sfinţii Apostoli, mucenicii, proorocii, ierarhii, dascălii, sfinţii, cuvioşii şi drepţii. Pentru aceasta plângi, căci episcopii şi păzitorii ei au adormit, iar păstorii ei au deschis larg uşile ca să intre nestingheriţi lupii cei molipsitori si să jertfească, sa rapească şi să împrăştie oile pentru care Hristos Şi-a vărsat Sangele Sau [...] Domnul însă nu doarme: „Iata, nu va dormita, nici nu va adormi Cel ce păzeşte pe Israel” (Psalmi 120, 4). Dar noi dormim. Ne-a cuprins somnul nepăsării şi dacă nu ne vom trezi, ne va da morţii celei veşnice şi vom rămâne, ca fecioarele neînţelepte, în afara cămării Mirelui. Iar lupii cei văzuţi şi nevăzuţi ne vor înghiţi. Ca să nu rămânem în afara cămării Mirelui Hristos şi ca să nu fim înghiţiţi de vrăjmaşii noştri văzuţi şi nevăzuţi, care se-nvârt în jurul nostru, să-l ascultăm pe dumnezeiescul Apostol Pavel care ne spune limpede: căci este chiar ceasul să vă treziţi din somn: noaptea e pe sfârşite, ziua este aproape; să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii (Romani 13,11-12). Dacă îndepărtăm somnul nepăsării care ne-a cuprins şi stăm cu grijă şi luare-aminte şi cerem ajutorul lui Dumnezeu cu credinţă şi zdrobire a inimii, îl vom primi, căci puternic este Domnul şi ne va păzi pe noi şi Biserica Sa şi pe toţi vrăjmaşii noştri îi va împrăştia şi nimici. Dar ca să primim ajutorul lui Dumnezeu trebuie, pe lângă rugăciune, să fim statornici şi viteji, să mărturisim credinţa ortodoxă şi să spunem cu mult curaj celor care se grăbesc şi îndeamnă la o falsă unire şi celorlalţi prieteni ai papei şi trădători ai ortodoxiei, cuvintele acelea de aur ale înţeleptului şi Sfântului Iosif Vrienios rostite către trimişii papei:

„Incă uneltiţi în ascuns ca să ne înşelaţi pe noi, sau nu ştiţi că orice rău mare dintr-unul mic începe şi aşa se face mare şi întotdeauna amăgirea vine de la cei ce socotesc lucrurile cu indiferenţă şi din consimţământul acestora la mici greşeli venim şi cădem în cele mari. Că nu ne vom lepăda de tine, iubită Ortodoxie, nu te vom minţi, slavă strămoşească. Nu te vom lăsa pe tine, maică evlavie. Intru tine ne-am născut, întru tine trăim şi întru tine vom adormi. Iar dacă o va cere vremea, vom muri pentru tine şi de o mie de ori”. Să-l ascultăm şi pe Cuviosul şi Sfântul Părinte al nostru Meletie Mărturisitorul şi să aflăm ce ne spune despre cei care nesocotesc Sfânta Tradiţie: “Nu-i ascultati nici pe pustnici, nici pe preoţi, şi nici pe cei ne propovăduiesc învăţături nelegiuite, şi povăţuiesc în chipul cel rău, şi nici pe aceştia şi nici chiar pe episcopi să nu-i ascultaţi, dacă mărturisesc lucruri neadevărate, care nu sunt spre folos. Să fim lucrători, şi să cuvântăm, şi să stam împotriva celor ce îndeamnă la rătăcire în chip viclean. Nu este cu dreptate şi cu cuviinţă bine-credincioşilor a tăcea acolo unde se calcă poruncile lui Dumnezeu şi din aceasta îşi întăresc înşelăciunea ceilalţi potrivnici. Pentru că a zis un mare părinte: Acolo unde este primejdie a se despărţi cineva de la Dumnezeu, ce binecredincios poate să stea deoparte şi să tacă, sau cu totul să se linişteasca? Pentru că tăcerea sa îl vădeşte cum că şi el se învoieşte acestor rele. Şi aceasta ne-o arată InainteMergătorul Domnului şi vitejii Macabei, care pentru o mică porunca a legii s-au primejduit până la moarte şi n-au părăsit nici cea mai mică parte a predaniilor primite. Căci războiul de multe ori este lăudat şi lupta se arată mai bună decat vătămătoarea de suflet pace. Că mai bine este să stea cineva împotriva celor rău cugetători, decât să urmeze lor şi să se despartă de Dumnezeu pentru a se uni cu ei“. Nici un creştin ortodox întreg la minte, conştient, cu putere de deosebire şi frică de Dumnezeu nu va accepta o astfel de unire mincinoasă, care ne desparte de Dumnezeul şi ne uneşte cu falşii învăţători, cu ereticii lucrători ai întunericului. Noi, ortodocşii de pretutindeni, adunaţi într-o singură limbă, într-un suflet, într-o voce şi inimă, urmaşi ai slujitorilor Cuvântului şi ai slăviţilor propovăduitori, înţelepţilor apostoli şi ai purtătorilor de Dumnezeu Părinti şi păstrători ai învăţăturilor şi tradiţiei lor, glasuim acestora: “nu primim şi nu suntem de acord sub nici un motiv…” Vă întreb, deci, Preafericiţilor, Papa Paul al Romei şi Athenagora, Patriarh al Constantinopolului, spuneţi-mi, toate cele câte le-au statornicit ca să fie păzite cei 367 părinţi purtători de Dumnezeu adunaţi la al II-lea Sinod Ecumenic în Canonul I şi Sfintele Sinoade Ecumenice inainte de acesta sunt adevărate sau nu? Şi dacă sunt

adevărate, de ce nu le urmaţi? Invăţaţi nu de la mine, ci de la Sfinţii Părinţi care s-au adunat la cele şapte Sfinte Sinoade Ecumenice, de la dumnezeiescul Apostol Pavel, glasul lui Hristos, că dacă nu urmaţi şi nu păziţi cele câte aceştia ne-au vestit, propovăduit, sfătuit şi ne-au lăsat scris şi prin viu grai, atunci vă aflaţi sub osânda anatemei. Şi ca să scăpaţi de această osândă grea, vă povăţuieşte iarăşi însuşi Domnul nostru Iisus Hristos să vă smeriţi, să vă pocăiţi, să mărturisiţi mândria şi neascultarea voastră. Şi prin smerenie, pocăinţă, întoarcere, supunere şi ascultare de cele şapte Sfinte Sinoade Ecumenice şi de Sfânta Tradiţie, (fără dialoguri neisprăvite şi neînţelepte şi discuţii fără rost), veţi scăpa de legătura anatemei şi atunci va veni mult dorita unire Pentru a ne feri de cursele diavolului trebuie să priveghem şi să ne rugăm, cum spune Domnul, să fim trezvitori şi să avem grijă, cum zice Apostolul Petru, să păstrăm Tradiţia cea scrisă şi nescrisă pe care am primit-o şi ne-a fost învăţată, cum glăsuieşte Apostolul Pavel şi să păzim mărturisirea şi promisiunile pe care le-am dat la Sfântul Botez: „Mă lepăd de satana şi de toate lucrările lui si de toată slujirea lui”. Slujirea lui satana şi cursele lui sunt când preoţii se rad, când îşi dezbracă reverenda şi rămân în pantaloni, imitându-l pe urmaşul mincinos al lui Hristos, papa si pe actorii de teatru şi dansatorii de pe scene. Şi în sfarsit, dacă vrem să ne ferim de capcanele diavolului, să învatam smerenia de la Domnul nostru Iisus Hristos, Mântuitorul si izbăvitorul sufletelor noastre. Doar aceasta ne va pazi nevătămaţi de cursele diavolului. Sfântul Antonie cel Mare, omul lui Dumnezeu, întemeietorul monahismului, a zis: „Am văzut în vedenii cursele diavolului întinse peste tot pământul şi am întrebat oftând: «care va fi scăparea noastră?» Şi am auzit voce nevăzută zicând: «smerenia!»”. Şi deoarece din cauza nepăsării şi neatenţiei suntem lipsiţi de aceasta, să ne rugăm cu credinţă, evlavie, pocăinţă şi trezvie, cu suspine şi lacrimi la dătătorul celor bune, al virtuţilor şi tuturor darurilor, să ne dea smerenie adevărată şi pocăinţă sinceră. Şi scăpând astfel de cursele întortocheate ale satanei celui viclean şi de toate uneltirile acestuia, şi izbăviţi prin smerenie şi pocăinţă, cu ajutorul şi harul lui Dumnezeu vom ajunge fără ocolişuri şi fără primejdii la limanul limpede şi lipsit de valuri al raiului şi la împărăţia şi viaţa de veci cea nesfârşită, unde vom afla odihna sufletelor noastre. Amin. Dar poate că unii admiratori ai papei şi ai patriarhului Athenagora vor întreba: „Cine eşti tu, neînvăţatule, ţăranule, călugăre învechit care îndrăzneşti să ceri socoteală celor doi cârmuitori ai Bisericilor? Celor doi înţelepţi, infailibilului Papă Paul şi Prea Fericitului Patriarh Athenagora!” La acestea răspund: „Sunt cel mai mic şi cel mai păcătos dintre toţi şi am văzut că nu sunt nici înţelept, nici savant. Ştiu că nu cunosc nimic, doar pe Iisus Hristos răstignit pe cruce, Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, care S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte şi încă moarte pe cruce (Filipeni 2, 8),

învăţându-ne smerenia şi spunând: «Invăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre.» (Matei 11, 29) şi «dacă zicem că nu avem păcat, ne amăgim şi adevărul nu este întru noi»(Ioan 1,10). Când Hristos spune: „Cine dintre voi vrea să fie primul, să fie mai mic decât toţi”, iar Patriarhul Athenagora zice papei: „Tu eşti primul în cinstire şi eu al doilea”, spuneţi-mi, vă rog, pe cine să aleg, să ascult, să cred? Pe Hristos, Adevărul însuşi, ori pe papă şi pe patriarh, care pe nedrept se numesc fără de păcat şi preasfinţi? Dacă ziceţi: pe cei lipsiţi de importanţă nu vă ascult şi nici nu vă cred, sunteţi amăgiţi şi vă sfătuiesc să vă pocăiţi, să mărturisiţi adevărul, că nici papa nu e lipsit de păcat şi nici patriarhul nu este preasfânt, şi trebuie să se pocăiasca, să se spovedească şi să se smerească. Daca oamenii nu au smerenie, rangurile nu îi fac desăvârşiţi şi preasfinţi, ci mândri, amăgiţi şi eretici. De la Hristos cel smerit şi blând, Adevărul Insuşi, am învăţat să spun şi să apăr adevărul. De la Apostolul Pavel, glasul lui Hristos, am învăţat să nu discut cu lucrătorii întunericului, înainte de a cerceta. De la proorocul David am învăţat să „rostesc împotriva împăraţilor… şi am zis nelegiuiţilor, nu mai călcaţi legea, şi păcătoşilor, nu mai păcătuiţi…”. Şi de la cel mai sfânt dintre drepţii Legii Vechi, Sfântul Ioan Botezătorul, am învăţat să spun: „Pocăiţi-vă, căci împărăţia Cerurilor este aproape”. Dar ne vor întreba cei de mai sus: „Dacă Domnul a zis «nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi», cum îndrăzneşti să îi judeci?” Dacă rosteam sau scriam papei sau patriarhului: „Eu sunt judecător şi vă voi judeca şi osândi”, atunci as fi fost călcător al poruncii lui Dumnezeu, aş fi fost vrednic de condamnat, căci nici mie şi nici altcuiva nu-i este permis săşi judece aproapele. Dar să spui şi sa aperi adevărul, când vezi că sunt nesocotite cuvintele legile, învăţăturile, poveţele şi poruncile lui Dumnezeu, dogmele, Sfintele Canoane şi Sfânta Tradiţie, nu numai că nu este interzis, ci se şi impune să faci aceasta. Atunci când Irod şi-a lăsat soţia legitima, si nesocotind Legea Iui Dumnezeu a luat-o pe femeia lui Filip, fratele său, cel mai mare dintre cei născuţi din femeie şi dintre prooroci, Sfântul Inainte Mergător, care locuia în pustia Iordanului, auzind acestea a părăsit pustia şi liniştea, şi s-a ridicat împotriva lui Irod, fără să-i fie teamă de puterea împărătească şi i-a spus cu curaj şl îndrăzneală: „Impărate, Legea lui Dumnezeu nu îţi permite să iei pe femeia fratelui tău!” Nu i-a zis: „Eu sunt judecător şi am venit să te judec”. I-a adus aminte de Legea lui Dumnezeu ca să-l înspăimânte şi să înceteze fărădelegea. In felul acesta, mulţi Sfinţi Părinţi din pustii şi mănăstiri, Antonie, Eftimie, Teodor Studitul şi mulţi alţii, chiar şi stâlpnicii, în vremuri şi împrejurări diferite, văzând că Biserica Ortodoxă este războită de împăraţi, arhierei, preoţi, monahi şi mireni eretici, au părăsit pustiile şi mănăstirile lor şi s-au dus grabnic în oraşe, ca ostaşi şi războinici buni şi bravi ai legiunii Domnului.

Şi, înarmaţi cu armura Duhului Sfânt, s-au ridicat împotriva împăraţilor şi stăpânilor, cercetând cu îndrăzneală rătăcirile şi ereziile, nepăsându-le de ameninţările şi chinurile tiranilor, de întemniţări şi prigoniri, preferând să moară pentru adevăr şi ortodoxie. Şi dacă nu existau astfel de luptători viteji (nu numai în pustii şi mănăstiri, dar şi în oraşe): patriarhi, arhierei, preoţi, clerici şi mireni, învăţători şi teologi, apărători ai adevărului şi ai credinţei noastre ortodoxe, care să se războiască cu minciuna şi amăgirea, cu ereziile şi ereticii, astăzi nu ar fi existat ortodoxia şi învăţătura sănătoasa. De aceea trebuie să ne rugăm şi să-L imploram pe Atotputernicul, Preabunul, Preamilostivul si Preaîndurătorul Dumnezeul şi Părintele nostru Ceresc sa arate şi astfel de oameni luptători care să izbăvească Biserica Ortodoxă de cei care o războiesc dinăuntru şi din afară, vrăjmaşii cei văzuţi şi nevăzuţi, şi să nu ne părăsească din pricina păcatelor noastre celor multe. Să scape corabia Bisericii, care acum este înconjurată de primejdii, şi să o călăuzească drept şi fără ocolişuri la limanul liniştit şi fără valuri al raiului şi al vieţii veşnice [...] Aşa şi eu, cel mai mic şi mai păcătos, imitandu-i pe toţi aceştia, din anul 1912 şi până astăzi, timp de 52 de ani, de când am fost învrednicit cu harul lui Dumnezeu la marea treaptă a preoţiei, dândumi seama că trebuie să am o purtare demnă de această alegere şi să nu apar nerecunoscător şi nemulţumitor faţa de Dumnezeul şi Părintele nostru Ceresc şi faţă de Maica duhovnicească, Una Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, nu am încetat, cu slabele mele puteri, să mă lupt, să predic şi să mărturisesc cuvântul lui Dumnezeu, nu numai aici, în Paros, ci şi în alte insule, oraşe, sate, comune şi mitropolii ale Greciei, unde a fost nevoie şi unde m-au chemat mitropoliţii şi credincioşii fraţi creştini, dar şi în afara Greciei, în Palestina, Egipt, Arabia, sau la Constantinopol. Am scris mai mult de cinci mii de epistole ce conţineau poveţe părinteşti şi sfaturi către toţi fiii duhovniceşti pe care mi i-a dat Dumnezeu, din Grecia, Europa, America, Africa şi Australia şi către credincioşii fraţi creştini. Am scris epistole de povăţuire către împăraţi nelegiuiţi, către patriarhi, preşedinţi, arhierei, nu pentru a-i judeca şi condamna, ci din dragoste pentru aceştia. Andrei-Nicolae M. Nu există mai multe căi, există numai una: UN SINGUR ADEVĂR! Dumnezeu este Adevărul. Iar Adevărul nu poate fi interpretat. Orice adevăr interpretat nu mai este, de fapt, adevăr. Există un Dumnezeu şi o singură credinţă: ortodoxia (dreapa credinţă). Tot restul religiilor reprezintă doar interpretări, adică înşelări. Religia reprezintă dialogul dintre oameni şi Dumnezeu. Religia cea adevarată este aceea iniţiată de Dumnezeu! Puţini oameni însă realizează că acest dialog a fost pornit de la Dumnezeu către om. Să

ne aducem aminte de Adam şi de Eva: ce i-a spus Dumnezeu lui Adam? Din toţi pomii din rai poţi să mănânci. Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit! Auzi ce zice Sfânta Scriptură: vei muri negreşit! Cu toate acestea ei nu au murit în ziua aceea, ci cu mult mai târziu. Însă au murit duhovniceşte, au căzut din harul lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu ce face? Îi ia la bătaie? Îi pedepseşte? Nicidecum: El ia iniţiativa ca ei să se vindece: Adame, unde eşti? Cum adică? Nu ştia Dumnezeu unde e Adam? Ştia şi unde este, ştia şi ce-a făcut. Parafrazez: Ce-ai făcut, ce s-a întâmplat, de ce te ascunzi de Mine? Ştia Bunul Dumnezeu de ce se ascunde Adam, dar l-a întrebat totuşi, i-a dat răgaz ca să Îi spună Adam singur, i-a dat ocazia şi şansa să-şi recunoască greşeala, să se pocăiască pentru ce a făcut. Adam în schimb, a dat vina pe altcineva: pe Eva. Adică nu i-a părut rău, nu şi-a recunoscut greşeala, nu şi-a asumat-o, ci a dat vina pe altcineva: Nu eu sunt de vină, ea e de vină!. Și Eva tot la fel, a dat vina pe şarpe. Aşa că repet: Religia este iniţiată de Dumnezeu: Adame, unde eşti? Căutarea începe de la Dumnezeu, este revelată de la Dumnezeu către om și nu invers. Aceasta este singura cale spre ortodoxie (dreapta credintă): dinspre Dumnezeu care revelează spre om, care receptează: omul se ascunde de Dumnezeu şi Dumnezeu vine în căutarea omului! Din câte ştiți, în afară de această religie ortodoxă (primită direct de la Dumnezeu) au existat o pluralitate de religii; pluralitatea de religii, pluralitatea de credinţe ce arată? Drumul invers: de la om la Dumnezeu. Întradevăr se caută şi în acele religii reluarea legăturilor cu Dumnezeu, dar o caută omul după propriile sale putinţe, idei şi prin propriile sale manevre magice: se spune în Sfânta Scriptură: Dumnezeii oamenilor sunt demoni! - adică sunt idoli, iar idoli înseamnă închipuire: Aşa îmi închipui eu că este Dumnezeu, aşa îmi închipui eu că se comportă, aşa îmi închipui eu. Şi cine este împăratul închipuirilor şi amăgirilor? Ia gândiţi-vă: diavolul. Că eu mă îmbrac cumva aşa – știţi – fistichiu şi merg pe stradă şi mi se pare că nu-i nimeni ca mine. Sau nu ştiu ce descoperire fac, sau nu ştiu câte cărţi citesc şi mă cred nu ştiu ce. Dar astea sunt închipuiri ale orgoliului, ale mândriei, sunt înceţoşări mincinoase pornite de la diavol şi acceptate de mine. Seminţe de adevăr există şi în religiile create de om, dar sunt numai seminţe, şi restul e malformat de închipuiri. Singurul adevăr integral şi neştirbit este acela direct de la Dumnezeu. Restul sunt eforturile omului de a ajunge la Dumnezeu. Dar omul nu poate ajunge la Dumnezeu, ci numai Dumnezeu la om. Aşa S-a trimis pe Sine Dumnezeu, prin Fiul Lui, Iisus Hristos: aşa a fost reluată legătura dintre Dumnezeu şi om, că S-a unit Dumnezeu cu omul, măi oameni buni, în pântecele Fecioarei s-a unit Dumnezeu cu omul, s-a împăcat Dumnezeu cu omul în momentul în care a zis Fecioara Maria Fie mie după Cuvântul Tău. S-a milostivit Dumnezeu de om prin naşterea Mântuitorului, prin care a trimis calea: calea de a ne

mântui, de a ajunge la Dumnezeu, asemenea lui Dumnezeu, în Dumnezeu – adică acasă, măi oameni dragi. (În acest paragraf am fost inspirat şi am parafrazat sau chiar citat din unele învăţături ale preotului Dan Bădulescu, cel care înainte să descopere calea, a fost chitarist în celebrele formaţii românesti Sfinx şi Roşu şi negru, motiv pentru care vă recomand să citiţi şi studiul său teologic asupra muzicii.) Atunci s-a împlinit menirea religiilor, atunci a arătat Dumnezeu că nu mai este nevoie de nicio religie, că El a arătat Calea înapoi, Dumnezeu s-a făcut Om din solidaritate cu suferinţele noastre şi ca să ne arate cum trebuie să facem noi faţă suferinţelor noastre, cum să ne întoarcem la El. Ortodoxia nu este doar o religie, ortodoxia este Calea. Ortodoxia nu este religie, ci credinţă, Adevărul revelat chiar de Dumnezeu: un Domn, o Credinţă, un Botez. Şi veţi spune: de ce ortodoxia? Că sunt şi alte credinţe creştine. Vă spun foarte pe scurt: nu e nevoie decât să studiaţi istoria. Biserica lui Hristos a fost întemeiată la propriu de Sfinţii Apostoli, cei care au primit direct învăţătura lui Iisus. Ea a mers pe linie apostolică şi s-a transmis prin Sfinţii Părinti: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Nicolae, Sfântul Ioan Gură de Aur şi mulți alţii. Erezii au existat încă din secolele III-IV, dar ruptura a fost în 1054: Marea Schismă. Biserica primară s-a rupt în două: cea ortodoxa a rămas ca pe vremea apostolilor, cea catolică a început să facă tot felul inovaţii după capul oamenilor, pentru a fi pe dragul timpurilor, mai mult decât al Legii lui Dumnezeu. Din catolici s-au desprins protestanţii (luterani, calvini, anglicani), ca revoltă faţă de despotismul catolic, iar din protestanţi, rând pe rând, toate sectele creştine de care auziţi astăzi. Biserica Ortodoxă a rămas neschimbată de la Apostoli şi până acum! Acesta este adevărul. Ce face unul şi altul, un preot sau altul, un călugar sau altul sunt particularităţi şi înşelări la care au căzut pradă unii, chiar şi din cler. Fiecare are liber arbitru să creadă ce vrea: dacă alege în mod comod să priceapă Învăţătura Mântuitorului dupa faptele unuia sau altuia, atunci nu întelege ce e aceea Biserică. În Biserică te duci să iei contact cu Dumnezeu şi să primeşti de la Dumnezeu mângâiere, nu ca să judeci sau să fii cu ochii în patru după vorbăreţele băbuţe sau după greşelile preoţilor. Un semn apocaliptic este acela că se doreşte în numele unei simpliste păci înşelătoare şi inexistente crearea ecumenismului: este ultima luptă de distrugere împotriva Bisericii lui Hristos. împotriva Bisericii Ortodoxe. Acum e vremea alegerii; a început, fie că ne place, fie că nu ne place. În timpul acesta necunoştința este un păcat. Viaţa aici nu este ca să ne desfătăm sau să încercăm să creăm raiul pe pământ, ci ca să ne mântuim. De la începutul lumii au tot existat chiar din timpul Vechiul Testament popoare care au încercat să aducă raiul pe pământ şi nu au reuşit, pentru simplul motiv că Raiul nu este pe pământ, el

este deja creat şi nu poate nici măcar fi închipuit de om si nici atins în timpul acestei vieţi înrobite de păcat. Toate sistemele politice de oricând au fost iniţiate şi create ca nostalgie a omului după paradisul pierdut, care întotdeauna ascunde o latentă şi inconştientă dorinţă religioasă (Mircea Eliade, Aspecte ale mitului). Problema e că toate sistemele politice au pornit de la fantezii umane şi diverse utopii şi închipuiri, adică minciuni, dragii mei, iar cel mai mare maestru plagiator şi mincinos este diavolul. El amestecă în capul omului adevărul cu minciuna, ca omul să nu mai distingă nici pe una, nici pe alta. Iar omul este vinovat că primeşte acestea cu bună ştiinţă, chiar dacă nu recunoaşte. Orice om simte la un moment dat când greşeşte, depinde doar de el să se oprească sau nu. Omul în ignoranţa şi neștiinţa sa a uitat că locul în care a fost alungat Lucifer şi toată ceata lui e aici pe pământ. Ceata îngerilor căzuţi a fost alungată în iad şi pe pământ. Dar iadul nu le e pe plac nici măcar dracilor, veţi afla aceasta citind orice Evanghelie. Noi trăim efectiv între diavoli. Prinţul văzduhului, al aerului e însuşi îngerul căzut Lucifer. E greu să crezi aşa ceva în epoca asta mincinoasă a televizorului si a filmelor science fiction. Că, măi oameni dragi, cea mai mare viclenie şi amăgire a duşmanului e aceea să facă omul a crede că duşmanul nu există. Aşadar, oricât ne place sau nu ne place asta, oricât am vrea să vedem noi viaţa așa – știţi – umanist, în roz, trebuie să conştientizăm şi să recunoaştem că aceasta este un loc de luptă, nu de desfătare. Omul – care are suflarea lui Dumnezeu în el şi al cărui trup e făcut spre a fi casă Sfântului Duh – locuieşte efectiv înconjurat de forţe malefice pe care nu le poate înţelege, dar pe care le poate birui. În aceasta stă înţelepciunea: omul e făcut de Dumnezeu ca să fie biruitor! Iar mântuirea lui stă în a-şi birui propriile pofte şi patimi (demoni) care vin din căderea sa şi de a birui pe duşmanul lui Dumnezeu – care stă la pândă încercând să zădărnicească încercările omului de a se mântui. De aceea nu ne putem mântui decât cu ajutorul lui Dumnezeu, prin Hristos Fiul Lui, prin Calea pe care El ne-a arătat-o nouă. Aşa că, Dumnezeu a dat omului puterea de a birui pe diavol, l-a facut pe om în firea lui să fie învingător, biruitor! Dar pentru aceasta repet: este nevoie ca omul să fie sincer cu el însuşi şi să recunoască atunci când greşeşte, să-și recunoască greşeala şi faţă de sine şi faţă de aproapele. Depinde doar de el dacă doreşte să se oprească sau nu din greşeală. E nevoie cel puţin să îşi dorească cu adevărat, că restul, ce nu poate el, pune Dumnezeu pentru el. Cum spuneam unui suflet foarte drag mie acum cateva zile: noi ne căutăm pe noi înşine de parcă nu ne-am avea, dar ne avem, e o păcăleală demonică să credem că nu ne avem: facem cu viaţa noastră ce vrem, după cum vrem, după cum alegem. Nu pe noi înşine ne căutăm, ci pe Dumnezeu! Ne căutam liniştea, fericirea, odihna – pe Dumnezeu! In loc sa il lasam pe El sa ni le dea, suntem caposi, incercam sa ni le obtinem noi singuri. Dar acest lucru nu e cu putinta,doar Dumnezeu ni le poate

da. Dar sa facem voia Lui, nu voia noastra saraca si nepriceputa! Dar cine poate să se mântuiască? Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă. Matei 19, 26 Şi cine poate să se mântuiască? Iar El a zis: Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu. luca 18, 27 Dacă am încerca să ne facem stăpâni pe noi înşine cu puterea şi prin ajutorul lui Dumnezeu, n-am mai greşi aşa des. Imaginaţia nu e un lucru pe atât de bun cât aţi putea crede – dimpotrivă: înainte de cădere, Adam şi Eva nu aveau imaginaţie, ci pur şi simplu erau; ei nu-şi închipuiau că sunt, sau ce sunt sau ce ar vrea să fie. Ei nu-şi pierdeau timpul cu păcăleala asta – ei pur şi simplu erau. Noi din cauza imaginaţiei traim mai mult în teorii, dar de a fi, nu prea suntem. Aceea înseamnă că trăim în minciună, că ne păcălim singuri, că suntem buni numai în teorie, numai în capul nostru: aici e marea viclenie a satanei: ne uităm la un film, vedem o nedreptate în film şi plângem, dar când vedem aceeaşi nedreptate lângă noi, pe stradă, trecem pe lângă ea fluierând. Trăim virtual, în capul nostru – ne imaginăm că trăim! Şi aceea înseamnă moarte duhovnicească: înseamnă că nu mai suntem, ci ni se pare doar! Noi uităm că nu Dumnezeu a făcut moartea: Domnul e dătător de viaţă, nu de moarte! Moartea am inventat-o noi în cârdaşie cu necuratul. Şi cum s-au lăsat protopărinţii noştri minţiţi, mai rău decât, ei ne lăsăm noi păcăliţi. Noi nu suntem treji, noi suntem sedaţi. Dumnezeu îţi oferă trezirea Lui, zguduirea Lui, înţelepciunea şi protecţia Lui. Dar noi alegem comoditatea, adică minciuna. Noi vrem magie, nu mântuire: aprind trei lumânări, zic două invocări, fac nu ştiu ce mantre budiste şi gata! Ca să te mântuiesti e mai greu: trebuie să urmezi Calea lui Dumnezeu, a Fiului Său Iisus Hristos, să ai frângere de inimă, adică să te munceşti şi să-ţi cercetezi inima, lucru care, din cauza păcatelor doare. E greu, dar e o cale pe care poate merge oricine pentru că e calea iubirii. Dar oamenii sunt mincinoşi: e prea grea, de unde au dedus ei că asta trebuie să însemne că nu e adevărată. Cam după principiile hedoniste - tot ce ne place înseamnă că e şi bun. Ori, nu-i aşa. Fiecare e mai bun doar prin comparaţie, nu prin sine însuşi. Iar atunci când nu vrem să mai părem răi, facem totul pentru a dovedi că exista în jurul nostru alţii mai răi decât noi. Cu alte cuvinte, murdărim totul în jur pentru a părea noi mai curaţi şi mai buni. Fiecare înţelege ce vrea, dar mai bine zis ce-i place (monah Savatie Baștovoi). Și, cu toate acestea, fiecare ştie când greșește, şi continuându-şi greşeala cu bună ştiinţă e ca şi cum și-ar asasina sufletul, îl mortifică, se auto-asasinează, Îl loveşte pe Dumnezeu, Îl (re)-Răstigneşte pe Hristos. Ştiti? – Fiecare va trăi sau va muri cu înţelesurile sale.Vai de cei care înţeleg că luptă împotriva dragostei şi

nu se opresc. (monah Savatie Baștovoi) De ce vă scriu? Pentru a vă pune pe gânduri, pentru că mă trezesc şi e de datoria mea să vă anunţ, pentru că ţin la voi şi ţin la toţi oamenii, iar la aceia la care nu pot ţine, mă rog lui Dumnezeu să-mi dea putere spre a-i înţelege. Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi! Să vă avertizez că lumea este mincinoasă, minţită de însuşi stăpânul ei, diavolul. Tot răul pe care îl face necuratul în lume este prin gândul omului şi ca să te lupţi cu el nu poţi singur, decât cu ajutorul lui Dumnezeu şi prin Dumnezeu, iar Dumnezeu ne-a dat mijloace să ne protejeze de puterea diavolului: botezul, spovedania, împărtăşania, liturgia şi celelalte. Sper ca v-am născut întrebări, să punem întrebari nu e rău, este bine. Dacă întrebăm sau ne întrebăm înseamna că ne interesează, înseamnă a căuta Adevărul. Cel ce caută, cu adevarat va găsi. Dar când găseşti, cel mai important este să accepţi ce-ai găsit, iar ce găseşti nu e chiar ceea ce vrei să gaseşti. Rugăciunea m-a învăţat cel mai bine că ceea ce ne dorim este cu totul alta sau foarte rar una cu ceea ce ne trebuie. Ceea ce ne dorim noi nu e totuna cu ceea ce avem nevoie. Cel mai greu îi este omului să accepte ceea ce cu adevărat îi trebuie sau are nevoie, în detrimentul a ceea ce vrea. De aceea, iudeii L-au omorât pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos: mila lui Dumnezeu, ridicarea păcatului stramoşesc era ceea ce ne trebuia ca să ne mântuim, dar nu era ceea ce iudeii îşi doreau cel mai mult: un eliberator politic de sub puterea Romei. Sper şi mă rog la Dumnezeu să mă ierte pentru îndrăzneala pe care am avut-o de a scrie acestea şi să vă ierte şi să vă lumineze şi pe voi, să ne aducă pe toţi pe calea Lui cea care pare anevoioasă, dar care e plină de trezire şi bucurie și mângaiere nespusă. Aduceţi-vă aminte vă rog, că aşa cum Îl căutaţi voi pe El, El ne caută şi mai tare, că dacă pe noi ne doare când nu ne aude, cu-atât mai tare Îl doare pe El când nu Îl auzim; cum ne e dor de El aşa şi Lui Îi este dor de noi, pe toţi ne cheamă şi pe toţi ne iubeşte și pentru fiecare om care se pierde, Se mâhneşte. Încercaţi să nu Îl mai priviţi pe Dumnezeu ca pe un judecător sadic, nu e aşa. El este bun şi plin de milă, dar şi înţelept. El este bun, dar în aceeași măsură şi drept. Nu este ceva abstract în sensul în care încearcă new-age-ul sau alte religii să Îl facă: suntem făcuţi după chipul şi asemănarea Lui, deci ne asemănăm cu El. Adică putem fi asemenea Lui, e în puterea noastră să fim: iertători ca El, buni ca El. Să nu-L mai întristăm. Ce ziceţi? E Tatăl nostru, măi oameni buni, e cu fiecare dintre noi şi şi-a pus speranţa în noi. Să nu-L mai întristăm, vă rog, vă rog eu tare, că plange sufletul în noi, vă rog să nu-L mai întristăm! Parintele Arsenie Papacioc

Marturisirea Adevarului

Danion Vasile.: În ziua de astăzi se spune că e bine să facem pace unii cu alţii, să fie înţelegere între confesiuni, înţelegere între religii. Că Dumnezeu primeşte rugăciunile oamenilor, indiferent de religia în care se află. Parintele Arsenie: Asta o spun oamenii, că Dumnezeu vrea pace. Vrea pace mai mult decât oricine, dar nu cu dracul! Ce întâlnire are adevărul cu neadevărul? Pentru care motiv, după 1054 de ani, s-au despărţit? Şi acuma vor să ne împăcăm?! Mai mult decât ei, vrem noi pace – dar în adevăr! Îi primim cu toată plăcerea. Eram în preajma hramului. Şi a sosit un preot din Paris, probabil cu gândul să slujească a doua zi, că era Sfânta Maria. Era şi P.S. Serafim, în casa arhierească. Şi a venit acolo, acest părinte, şi s-a prezentat când a intrat – că era camera plină cu musafiri, vreo treizeci de persoane distinse din Constanţa. Eram la o gustare, că a doua zi era hramul, obiceiul locului. Şi ăla s-a prezentat, până a ajuns la mine şi la P.S. Serafim. Şi: „Arsenie! Arsenie! Arsenie!…” Făcea teatrul ăsta. Zic: „nu-mi place deloc”. Ce să spună el Apusului din partea părintelui Arsenie? Să vină la răsărit, fără pretenţii şi smeriţi. „Păi, (ei – n.n.) zic că au dreptate”. Dreptate şi dracu’ zice că are. Ăsta nu e un argument. În sfârşit, nu mă lăsa deloc. D. V.: Era catolic? Pr. A.: Era ortodox, dragă, venea de la Paris, voia să slujească a doua zi la noi, la… a venit un catolic să slujească şi nu i-am dat voie. Şi i-am spus multe lucruri, şi i-am spus şi lucrul acesta: „Napoleon a omorât un demnitar. Şi i-a spus cineva: «Sire, pe lângă marele păcat pe care l-aţi făcut că l-aţi omorât, aţi făcut şi o nedreptate.»” Deci, aia era mai important decât moartea unui om. Şi aşa este! Nu putem să susţinem un adevăr după cum vrem noi. Biserica Ortodoxă n-a făcut nicio greşeală în manifestarea ei mistică, ca să zică acum: „Hai să ne împăcăm!” N-a făcut nicio greşeală. Să vedem de unde au plecat ei, primii, chiar cu cafea, dacă vor. Dar nu vrea! Şi acum să punem o întrebare: „dacă vii să ne împăcăm, renunţi la filioque? Renunţi la primatul papal? Renunţi la indulgenţe? Renunţi la imaculata concepţie?” Nu renunţi la nimic. Deci, vizibil, vor să pună mâna… Dar ceea ce este important… Dacă ai ochi de văzut, să vezi că îi roade ceva. Îi roade dorinţa de hegemonie, ori un vierme care nu-i lasă în pace - pentru că nu sunt în adevăr. Pentru că nu putem trece cu vederea. Dumnezeu nu vede toate aceste lucruri? Nu le suportă cu multă plăcere. Adevărul este singurul care odihneşte. Dacă nu eşti în adevăr, nu eşti în Dumnezeu. Şi e numai unul adevărul. Eu sunt Adevărul şi Viaţa. Ce putem ciunti din adevăr? Nu ciuntim nimic. E vorba de credinţă, dragii mei, nu-i vorba de păcate de moarte, capitale şi nu mai ştiu cum. E vorba de cele mai grozave păcate. Pentru că au fost anatemizaţi. Patriarhii Sinoadelor ecumenice, pe Nestorie l-au anatemizat şi anatemizat a rămas. Pur şi simplu nu i-a mai convenit, la 1054, cu acel Umberto, să ne pună anatema pe sfânta masă. Şi

demonstrativ şi îndrăzneţ. Măcar că Roma era primus inter pares la sinoade, primul între egali adică. Dar atâta era, mai mult nu poţi. Şi în sfârşit, s-au dat de gol catolicii prin mărturisirea papei (Ratzinger – n.n), prin care a fost declarată (Biserica Catolică drept – n.n) singura Biserică. De ce mai rezistăm atâta timp? Mă rog, mă rog! Dar noi cine suntem? Şi cu cine vreţi să vă împăcaţi, dacă voi sunteţi singurii, singura Biserică? Şi suntem obligaţi să stăm drepţi la astfel de afirmaţii şi astfel de dorinţe bolnave. D. V.: Dar ce trebuie să facem? Pr. A.: Murim! Pentru adevăr, asta facem. Nu se pune problema: apărăm adevărul, orice ar fi. Dacă e moarte, e sfinţenie, dacă nu e moarte, e laşitate. D. V.: Şi cum scăpăm de frica de moarte? Pr. A.: Dragă, viaţă înseamnă moarte continuă. Uite, a venit, îl înfruntăm. Mă culc liniştit, şi ăsta nu e lucru puţin, ca un creştin să doarmă liniştit în privinţa adevărului. Şi noi suntem cei care trebuie să mărturisim adevărul. A anatemizat Biserica lumea de pe stradă? Nu, ci pe cei care au susţinut un punct de vedere greşit? Nestorie, şi ceilalţi, nu-i luăm pe toţi. Pentru că cuvântul ăsta (Filioque – n.n.), cu Sfântul Duh, că vine de la Fiul,… s-a discutat în toate sinoadele, şi nici unul n-a acceptat. Sfântul Vasile cel Mare a fost foarte activ în răspunsurile astea… Ca şi cum Duhul Sfânt ar fi nepotul lui Dumnezeu, ştii, că e tata, e fiul, şi e şi nepotul acuma. E de o fiinţă Tatăl, cu Fiul, cu Sfântul Duh. În trei chipuri, în trei feţe, în trei persoane. Sigur că lumea care crede într-un Dumnezeu o să întrebe: „cum sunt trei?” Ei, Sfântul Spiridon – care e (prăznuit – n.n.) chiar astăzi – a dovedit (adevărul prin minunea – n.n.) cu cărămida. Acest grozav Spiridon n-a făcut nici un fel de teologie, n-a făcut. Teolog e cine susţine adevărul. Ce teologie ceri? Avem teologi: Sfântul Ioan Evanghelistul, Grigorie de Nazianz şi Ioan cel Nou (care a teologhisit apărând adevărul în faţa celor prigonitorilor musulmani – n.n). Vrei să faci pe teologul? Ce teologie? Adevărul poate să-l apere oricine ar fi creştin. D. V.: Dar mai sunt astăzi oameni simpli, cum a fost Sfântul Spiridon? Înainte de a deveni episcop, el avea grijă de oi, de animale. Mai sunt oameni simpli astăzi, care au curăţia credinţei lui? Pr. A.: Păi, fără discuţie. E liber fiecare să apere adevărul. Teologia rânduieşte lucrurile, dar nu e singura care are cuvânt. Toţi Sfinţii Părinţi, de la Sinoadele Ecumenice… Sfântul Atanasie era mai teologit, şi era diacon. Şi avea libertatea să apere adevărul chiar dacă nu era arhiereu. Că la sinoade se alegeau, veneau arhierei. Dar adevărul îl poate apăra oricine. Că acolo unde e adevărul, e Biserica. Nu unde e mulţime, unde e gălăgie, unde e „Hai, dom’ne, să ne-mpăcăm!” Repet: „Biserica Ortodoxă n-a făcut nicio greşeală în manifestarea ei mistică, ca să zică: «Să ne-mpăcăm acum, hai! Am greşit şi eu, şi tu…»” D. V.: Aşa pun mulţi problema: au greşit catolicii, am greşit şi noi, hai să cădem la pace!”

Pr. A.: Adică, să-mpărţim pomana, ştii? Să-mpărţim colacii. Nu-i aşa, poziţia demnă. Şi acuma, i-aş întreba chiar pe ei, să spună ei, teologi şi papi şi ce sunt: „unde e adevărul?” Dar hai să ne-mpăcăm, nu? La un pahar de bere… sunt foarte siguri că, mai dă un rând, nu? D. V.: Dar ne acuză că suntem tradiţionalişti, că suntem fanatici. Pr. A.: Este o poziţie revoltătoare, chiar. Aşa. A început să miroase greu şi ei singuri nu mai pot să suporte propriul lor miros. Dragii mei, vreţi să fiţi fericiţi? Muriţi pentru adevăr! Pentru că nu se poate chiar aşa… Eu, când eram în închisoare, m-a chemat un colonel, cu santinele, cu puşti, şi mă ducea la el – la Aiud era. Eu eram lângă Aiud, acolo. Şi m-a întrebat, să-i spun dacă există Dumnezeu. Şi i-am spus: „Domnule colonel, asta e o întrebare de şcoală primară. Şi nu mărturisesc ochii mei şi ochii dumneavoastră? Mărturisesc că există! Inima, sentimentele, comparaţie între valori, între culori, între… Dar dumneavoastră, ce motiv aveţi de spuneţi că nu există?” Dar pentru asta trebuia un mare curaj, că acolo erai otreapă, nu erai… Zice: „Păi ce, războiul din Rusia, care s-a dat în numele Crucii…” „Ce, în numele crucii? Nebunul ăla de Hitler voia să cucerească lumea! Ce, în numele crucii?” Şi el a fost biruit şi am spus: „Şi de ce nu credeţi?” Şi mi-a spus aşa – şi-a dat seama că era înfrânt: „Şi acuma, care e ultimul cuvânt?” „Sunt gata să mor pentru tot ce spun! Dumneavoastră încercaţi să muriţi pentru ce spuneţi?” „Luaţi-l de aici!” – asta a fost ieşirea tiranului: „Luaţi-l de aici!” Eu am fost bucuros că nu m-a împuşcat pe loc, ştii? Că asta era situaţia la Aiud. Asta era una din marile probleme care frământa: nu erai sigur că trăieşti până mâine. Mărturiseam prin morse, prin perete, şi le spuneam: „Dacă muriţi până mâine, e valabilă dezlegarea mea.” Le dădeam dezlegarea prin perete, aşa. „Dar dacă nu muriţi şi daţi de un preot, mărturisiţi-vă păcatele, că …” – nu era cu mâna pe cap, nu era… Înţelegeţi? Stare de spirit… Vreau să spun, în ce stare de spirit trăiam. Asta era. Aşa că moartea era foarte binevenită. Şi acum, la fel. Apără adevărul. Moartea nu înseamnă moarte, dragii mei. Ai trecut de la moarte la viaţă. Dar cel puţin lucrurile se văd, pentru că ai apărat adevărul. Ce ziceţi? Vorbim de conştiinţa noastră, nu vorbim numaidecât de adevăruri istorice. Dar lumea nu stă de vorbă cu conştiinţa proprie. Hai să vedem de adevăr. Ce-au hotărât Sfinţii Părinţi? Ce caută filioque ăsta, când s-a hotărât la două sinoade – în primul şi al doilea – (învăţătura despre n.n.) Sfânta Treime: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Cât l-a costat pe Grigorie de Nazianz să apere adevărul? Chiar la moarte a zis: „Mă duc la Treimea mea.” D. V.: Pe cei care apără învăţătura ortodoxă, ceilalţi îi acuză că sunt fundamentalişti: „Eşti extremist, eşti mândru!” Îi pun într-o situaţie delicată. ` Pr. A.: Dragă, asta nu e o mândrie. Dar dacă e o mândrie a la Hristos, e binevenită. Apostolii au apărat adevărul, iar noi suntem mândri că apărăm adevărul. Poţi să-mi spui orişicum ai vrea! Dar nu noi ridicăm problema. Ei o ridică. Ce aveţi, dom’ne, ce v-a apucat? De

la 1054, până acuma? Mai ales noi, românii, avem o dovadă materială de la 1700: ne-au păcălit, să ţinem administrativ de ei. Ei, uitaţi-vă acuma: sunt mai catolici decât… mă rog, catolicii! Greco-catolici… D. V.: Sunt mai agresivi în manifestări. Pr. A.: O maică m-a întrebat care drac e mai (rău – n.n)… Toţi dracii sunt ai dracului, aia e! D. V.: Ce să facem cu lipsa de dorinţă de a cunoaşte învăţătura Sfinţilor Părinţi? Se practică o Ortodoxie care nu are baze dogmatice. Unii vor să trăiască virtutea, fără să cunoască… Pr. A.: Asta să îi spuneţi patriarhului, nu mie. I. L.: Adică, şi-n facultăţile de teologie, la ce se învaţă acolo…Ştiţi? Asta e problema. Pr. A.: Eu o să vă spun, după 60 de ani de preoţie: sunt şi călugăr, sunt şi creştin. Sunt şi puşcăriaş. Sunt şi pustnic. Am dreptul să apăr adevărul. Dar chiar dacă aş fi oaie, cu glas aş apăra adevărul. Zic oaie, pentru că am văzut, când eram mic, o oaie care a dat cu piciorul şi s-a culcat. Şi n-a fost pentru mine o întrebare s-o întreb pe mama, că am văzut altă oaie că a făcut aşa. Zic: „Mămică, de ce a făcut aşa?” „Se închină, mamă, se închină!” A, zic eu, dacă oaia aia mă învaţă pe mine, aia e făcută de Dumnezeu pentru Dumnezeu. Şi oricine e creaţia lui Dumnezeu. E prea frumoasă Ortodoxia să nu fie gratuită! Asta e… D. V.: Aţi spus că sunt călugăr, puşcăriaş,… Dar ce ne facem, că mor bătrânii, care au trecut prin închisori. Mor cei care L-au mărturisit pe Hristos fără frică… Pr. A.: Pomeniţi-i la morţi! Ce să facem? Păi, e lucrarea lui Dumnezeu. O zi, cât mai avem de trăit, o săptămână, un an, o mie de ani – să susţinem adevărul! Puteţi să mâncaţi orice, să beţi orice, dar să fiţi în adevăr. D. V.: Părinte, dar există o ruptură a acestei continuităţi duhovnic – ucenic, ucenic – ucenic şi tot aşa. S-a rupt, pur şi simplu, linia mărturisitoare. Părintele Cleopa a trecut la Domnul, n-a lăsat un ucenic pe măsură. Ce ne facem? Pentru că generaţia de azi e în criză. Are nevoie de modele şi … Pr. A.: Întrebarea matale înseamnă că eşti ucenicul ăla. Recunoşti, zici: „Ce ne facem?” Ceea ce înseamnă că simţi răul pe spinare. I.L.: Cum? Pr. A: Din momentul în care întrebi lucrul ăsta, îţi dai seama că e o neregulă. Pune-te la punct. Răspunsul la astfel de întrebări este ăsta: „întâi să te pui la punct tu”. Tu, care vezi lucrurile astea, stai aşa. Şi propovăduieşte adevărul mai departe. Dar pune-te la punct, că nu te ajută harul lui Dumnezeu dacă mărturiseşti adevărul şi nu crezi în el. (Asta –n.n.) e mai grozav decât ateismul, să-L recunoşti pe Dumnezeu şi să nu-L asculţi. Să-L recunoşti (aparent – n.n.) în sinea ta şi în realitate să nu-L recunoşti. D. V.: În fapte, nu. E foarte important ce ziceţi, pentru că, pe de o parte, sunt unii care ţin de valorile morale, dar se îndepărtează de învăţătura

dogmatică, şi alţii, în extrema cealaltă, ţin de învăţătura dogmatică, dar nu trăiesc cum trebuie ortodoxia. Pr. A.: Se repetă lucrurile. Fiecare ins este obligat să se pună la punct, şi dacă a făcut un mare efort, a devenit o mare forţă. Şi acolo e biserica, la ăla care e pus la punct. Unde e adevărul, acolo e biserica. Şi dacă un ins o susţine acolo, nu e un singur ins acolo, e Biserica întreagă acolo, în el. Pune-te la punct tu, pentru că eşti un microcosmos în care se oglindeşte un macrocosmos. D. V.: Care sunt primii paşi pentru a se pune cineva la punct? A înţeles cum stau lucrurile, a înţeles care e adevărul. Cum să se pună la punct? Pr. A.: Îşi face o cruce ortodoxă în faţa lor. „Dom’ne, eu sunt ortodox” – dar să faci cruce! Nu cu toată mâna (ca şi catolicii – n.n.). Şi chiar crucea în sine. Când s-a făcut această cruce, s-a făcut tot de către Duhul Sfânt (Tatăl, Sfântul Duh – toată înălţimea, Tatăl, Sfântul Duh – toată adâncimea; Fiul – toată lăţimea, Sfântul Duh – invocarea Sfintei Treimi). De aceea şi fuge dracul, asta e mărturia cea mai bună că e sfântul adevăr, că fuge dracul de cruce. Nu fuge numai de semn, fuge şi de invocarea semnului. D. V.: Numai că oamenii sunt dezinformaţi. Li se spune, de exemplu, că părintele Stăniloae a fost ecumenist, când părintele Stăniloae, înainte de a muri, a spus într-un interviu: „Ecumenismul este erezia vremurilor noastre. Eu, unul, îl socotesc produsul masoneriei…” Interviul există, e şi pe internet, poate fi ascultat. Dar ecumeniştii zic: „Nu, părintele Stăniloae a fost ecumenist.” Pr. A.: Păi, dacă vrei să interpretezi că Tatăl nu e Tatăl şi Fiul nu e Fiul, Sfântul Duh nu e Sfântul Duh, – eşti liber! Însă, răspund: nu putea un Stăniloae să fie ecumenist. Eu am stat de vorbă cu el, şi chiar ne întâlneam, şi cu el, şi cu părintele Cleopa, nu mai vorbesc! Am trăit împreună în pustii. D. V.: Şi de Părintele Cleopa se zice că a fost ecumenist. E chiar un articol pe tema asta - Părintele Cleopa, model de ecumenism. Pr. A.: Dragă, dacă se hotărăşte aşa, şi Sfântul Nicolae este ecumenist. I.L.: Părintele Stăniloae a spus că „ecumenismul e produsul masoneriei. Şi a avut dreptate Părintele Iustin Popovici, când a spus că e pan-erezia vremurilor noastre”. Şi unii au spus că i s-a luat un interviu forţat (interviul Părintelui Stăniloae este înregistrat). Că, domne’, i-au luat un interviu forţat şi l-au obligat să zică treaba aceasta. Şi nu este ceea ce credea Părintele Stăniloae. Asta este problema. Pr. A.: Nu putea (fi ecumenist – n.n.)! Era un mare trăitor. Eu nu vă pot spune nişte lucruri şi slăbiciuni ale părintelui Stăniloae… Dar nu denatura adevărul. Am fost într-un proces, cu Rugul Aprins, în sfârşit; pe mine m-a condamnat la 40 de ani; Părintele Stăniloae – şase ani, cinci ani. Voiculescu, Mironescu, ăştia toţi, câte cinci-şase ani. Mie

atunci mi-a dat 40 de ani. M-a mişcat într-o formă veselă, când am auzit, dar m-a costat, acolo te trata ca pe un puşcăriaş, ca pe o fiară mare. 40 de ani! Şi chiar s-a întâmplat, la Jilava, când mă dezbrăca şi mă tundea acolo, m-a întrebat un căpitan, care comanda operaţia asta: „Ce ai făcut, mă?” Eu, de colo, zic: „N-am făcut nimic, mă!” zice: „Mă, dacă nu făceai nimic, îţi dădea 10-15 ani! Nu-ţi dădea 40!” Şi s-a dat de gol, ştiţi? Şi el singur vedea, el conducea, cum ar zice, mascarada asta. Am spus, în cameră acolo era şi (părintele – n.n) Stăniloae, şi Voiculescu, şi Mironescu, şi (părintele – n.n) Benedict (Ghiuş)… D. V.: Oamenii se tem că, dacă apără Ortodoxia, au necazuri: sunt daţi afară de la serviciu, sunt văzuţi ca nişte ciudaţi – le e frică că pierd, pur şi simplu, locul pe care-l au. Ce să facă oamenii? Cum să biruie această teamă? Pr. A.: Dragă, eu v-am spus: pentru adevăr trebuie să şi mori, nu numai să-ţi pierzi serviciul. Dar, dacă nu e vorba de adevăr, şi este vorba de o intervenţie oarecare, de un examen oarecare, atunci apărăte pentru locul ăla. Dar dacă nu se poate, în final, să te aştepţi… şi cu nici un chip… pentru că te aşteaptă o veşnicie neagră, o veşnicie, îngrozitor, vorba lui Coşbuc: „Nu de moarte mă cutremur, ci de veşnicia ei.” Pentru că ai avut ocazia să fii în fruntea unei veşnicii albe, şi ai renunţat. Nu ne jucăm! Viaţa nu e asta, decât arvunim pe cealaltă cu asta, adică cu viaţa de pe pământ. Şi repet ce-a spus Mântuitorul: „şi veţi trece de la moarte la viaţă”. Viaţa atunci începe. Vă daţi dumneavoastră seama? Nu cunoaşteţi bucuria care te cuprinde atunci când aperi adevărul – faţă de alte bucurii: că ţi-a mers bine la serviciu, sau ţi-a mărit leafa. Asta e o bucurie care te renaşte… Şi pentru ce (să ne fie teamă - n.n.)? Dragii mei, teama de moarte este o mare greşeală. Teama de moartea fizică, murim în câteva clipe. A murit cutare, a murit pe scaun. Ţi s-a oprit răsuflarea, în nişte secunde, şi ai terminat. Dar ce urmează? Ce gândiţi, că moartea vine să-i faci o cafea? Vine să te ia, nu-i chiar glumă! Dar cum te ia? Cum te duce? D. V.: Totuşi, oamenii nu-şi dau seama că preţul compromisului e riscul de a-ţi asuma iadul. Adică, nu-şi dau seama că pot ajunge în iad. Pr. A.: Păi, nu prelungim discuţia. Sigur că da, ce mai! Întrebarea se pune: „care este adevărul?” Să ştie (oamenii – n.n.) adevărul tot: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Cine n-a apărat adevărul? Să-i cunoască (oamenii – n.n.) pe Părinţii lor. Lumea nu cunoaşte frumuseţea Ortodoxiei, de aia tot discută atât de mult, şi o compară. Nu cunoaşte frumuseţea şi adâncurile ei. Nu au o credinţă trăitoare. E o credinţă mâzgălită. (Ei – n.n.) aşteaptă Paştele cu fripturi şi cozonaci. Nu îl aşteaptă cu frumuseţea Învierii. D.V.: Ce să facă un călugăr care e ameninţat că va fi dat afară din mănăstire dacă apără Ortodoxia? Pr. A.: Ei, ferice de el! Dar el e ca un ortodox acolo, nu s-a dus ca un catolic. Şi ăia care-l dau afară, îi aşteaptă şi pe ei o răspundere, nu-i chiar glumă. Un singur cuvânt… Cum zice Sfântul Grigorie de Nazianz: „De orice

cuvânt în plus vom da răspuns.” Cu atât mai mult şi de orice cuvânt ruşinos. Şi, zic eu, şi cu atât mai mult de orice cuvânt ucigător. Păi, a nu apăra adevărul e groaznic! E o suferinţă teribilă! N-aţi văzut cei patruzeci de mucenici? Unul care a ieşit (din ceata lor – n.n.), s-a topit. Iar altul, care a văzut cununile – dar se pune întrebarea dacă a văzut cununile! – s-a dus el în iezerul ăla. Câţi nu văd cununile! Cine îndrăzneşte să spună, la judecata cea din urmă, că n-a ştiut? N-ai ştiut? Ce n-ai ştiut? N-ai ştiut de ce bat clopotele? N-ai ştiut care e adevărul? De ce n-ai întrebat? Ce voiai să mai fi spus Hristos? N-a spus tot? Eu sunt Cel Ce sunt. Tatăl, Fiul, Sfântul Duh. Şi Nu ştii că Tatăl e întru Mine şi Eu întru Tatăl? Ce mai venim cu argumente, cu Evanghelia lui Iuda, cu nu ştiu ce… nu vedeţi ce luptă se dă în respectivul moment istoric, pentru uciderea (adevărului –n.n.)… Pentru că diavolul, în lupta lui finală, dorinţa lui aprigă este să nu recunoaştem că suntem făcuţi după asemănare cu Dumnezeu. Nu-i convine dracului că noi suntem asemănarea lui Dumnezeu. Şi suntem: chip şi asemănare. Fiinţa umană este dincolo de închipuiri. Zice Sfântul Grigorie de Nyssa, fratele Sfântului Vasile (cel Mare – n.n.) că Dumnezeu are încă multe taine ascunse despre fiinţa umană, necunoscute nici de îngeri, de nimeni. Pentru că (omul – n.n.) e făcut chip şi asemănare. Nu l-a făcut dintr-un cuvânt, cum a făcut scaune, domnii, începătorii, arhangheli, îngeri, nu! L-a cioplit, l-a făcut după chip şi asemănare. De ce nu dăm mai multă atenţie acestui cuvânt scripturistic? Creaţia lui Dumnezeu… chip şi asemănare. Şi atunci nu-i convine satanei să fim noi chip şi asemănare, să avem asemănare cu Dumnezeu, pentru că el şi-a pierdut toate aceste drepturi. El n-a fost creat după chip şi asemănare. A fost creat ca o creaţie ascultătoare, şi gata! D. V.: Bun, călugărul să mărturisească! Pr. A.: Orice creştin (să mărturisească – n.n.)… D. V.: Dar dacă există preoţi care sunt ameninţaţi că dacă apără credinţa ortodoxă în faţa ereziilor contemporane, vor caterisiţi. Ce să facă preotul care e ameninţat cu caterisirea? „Dacă nu taci şi dacă mai vorbeşti despre catolici sau despre ecumenism, vei fi caterisit!” Ce să facă? Pr. A.: Nu vă supăraţi: cine, ce să facă? D. V.: Preotul care e ameninţat cu caterisirea: „Dacă nu taci, vei fi caterisit”. Ce atitudine să aibă? Pr. A.: V-am spus: să ştii să mori, că sigur vei învia în fiecare zi. Că viaţa înseamnă moarte continuă, apărând adevărul. Nu apărăm un cozonac frumos de Paşte. Apărăm adevărul, care reprezintă Biserica şi veşnicia, Creatorul! Sfânta Treime: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Apărăm adevărul. Pentru un cuvânt, dacă l-ai spus, ori anatemizat, ori… ce, ne jucăm? Să fim gata de jertfă! Care ostaş se duce pe front şi nu se gândeşte: „Măi, poate mă loveşte vreun glonţ!” Uite, eu am fost înţepat cu baioneta la un centimetru de burtă. Dar a scăpat ăla puşca din mână, eu am scos baioneta care era înfiptă în mine, cu puşcă cu

tot, şi ăla a căzut în şanţ. Puteam să-l omor. I-am spus: „Prostule, ce făceai?” Îl condamna că l-am dezarmat. Vă întreb: cine a biruit, ăla că a băgat baioneta în mine, sau eu, că am suportat? Mi-a fost un frate împuşcat. Şi am ajuns pe urmă eu în situaţia de puteam să-l omor pe acela (pe ucigaş – n.n.) în piaţă, în faţa tuturor, că fratele nu era orice persoană, era însemnat, dar am zis aşa: dacă-l omor, sunt dator la fratele meu şi la Dumnezeu. Dacă nu-l omor, ei sunt datori la mine. Mai bine să fie ei datori la mine. Şi nu l-am omorât. I-am trimis vorbă să stea liniştit, că nu i se face nimic - îi pun şi pază, dacă vrea. A murit el la doi ani, de tortură… Dar vă întreb: cine a biruit, ei sau fratele meu, care e mort? Şi după aia şi noi, ca să urmăm ce lege se cuvine. D. V.: Părintele Iulian de la Prodromu, duhovnicul schitului Prodromu, zicea aşa, că în vremurile de astăzi, e nevoie ca mirenii să aibă curajul să mărturisească Ortodoxia, chiar dacă vor fi ameninţaţi cu afurisirea; preoţii să aibă curajul de a mărturisi Ortodoxia, chiar dacă vor fi caterisiţi. Că dacă va fi caterisit azi un preot, mâine un preot, până la urmă, un episcop o să aibă şi el curajul de a spune adevărul despre ecumenism. Pr. A.: Ei, nu mergem pe şirul… să facem un lanţ prea mare, cu zale multe, ştiţi? Domne’, aperi adevărul. Nnu ştiu ce va fi, dar adevărul trebuie apărat cu orice chip. Pentru că tu, apărându-l, toate cerurile ştiu, toată Împărăţia de sus ştie că tu ai apărat adevărul, şi nu te lasă. Da, Dumnezeu dă harul, dar nu le dă la milogi, le dă la eroi. Păstreazăţi mai departe poziţia, că nu mai contează viaţa. Nu vezi cum se pune problema? „Domne’, ori te omor, ori te dau afară…” Dă-mă afară! Că tu ai ieşit ca un prost din ordinea cerească, nu eu! Ce mai contează viaţa? Pe vremea sfântului Constantin cel Mare erau atâţia mucenici. La anul 300 erau atâţia mucenici. Şi întreb: cine a biruit? A biruit Arie, care a bârfit adevărul? Cine a biruit? Turcii sau Ştefan cel Mare, cine a biruit? D. V.: Da, dar ca să aperi adevărul, trebuie să-l cunoşti. Însă, în ziua de azi în care se merge chiar şi spre o cenzurare a cărţilor bisericeşti. Pr. A.: Dragă, îl cunoaşte! Cine nu e ortodox? Pot să spun: eu sunt catolic? Uite, eram la Paşcani… şi am auzit niţică gălăgie în spatele gării. Şi m-am dus acolo. Era un grup foarte mare de oameni, cu un predicator oarecare. Eu, cu chipul meu, când m-am apropiat, nu i-a convenit ăluia. Dar eu i-am spus: „Cine sunteţi, domnule? Ce e aici?” Şi am făcut cruce, ştiţi? „Lume bună, zic, puneţi-l să-şi facă cruce -mi-am dat seama ce e! (sectant, adică – n.n.) - să-şi facă cruce dacă predică”. Că nu ştie multe românul, dar ştie să facă cruce. Ăsta a fost şi motivul la catolici, când au intrat la 1700: n-au putut să-şi facă crucea altfel. Şi atunci au zis: „faceţi crucea cum fac grecii, şi ţineţi administrativ de noi”. Iar ăla, când a auzit, a fugit, şi-a dat seama. Dar eu i-am spus: „Dumneata ia, caută în Testament, în locul cutare, unde spune de cruce, că e nebunie pentru alţii, iar pentru noi este salvare”. Dar el zice: „Caută în Evanghelia matale!” – că el ştia că noi (ortodocşii – n.n.)

nu le avem (la noi – n.n.). Eu aveam Noul Testament printr-o întâmplare. Când a văzut că scot Noul Testament, a fugit, şi-a dat seama că sunt „de meserie”! Adică, un fel de „uite, nu e”! Aşa. D. V.: Dar din Molitvelnic s-a scos slujba de primire a catolicilor în Biserica Ortodoxă. Ce să facem cu această lipsă reală? Pr. A.: Dom’ne, să te pui la punct tu, întâi. Asta să faci. Şi mai departe, spui care-i adevărul. Cum mă întrebi mata pe mine, întrebi mata şi pe alţii, sau te întreabă pe mata alţii, şi tot aşa. Apără adevărul! Ce poţi să faci acum? „Lume bună, eu sunt ortodox, şi asta e foarte mare lucru”… Soluţia este moarte continuă, moarte continuă. Când Mântuitorul s-a apropiat de Nazaret, a zis că „Mergem pe ţărmul celălalt”, şi S-a culcat în corabie, ştiţi. În timpul ăsta, valuri acopereau corabia, şi ceilalţi: „Doamne, Doamne, scoală, că pierim!” „Vă şi vedeaţi în fundul mării, cu Mine cu tot! N-am spus Eu că e bine s-o luăm pe aici, n-am spus?”… Dar vreţi fără valuri, vreţi fără apă? Vreţi fără niţel rece pe spinarea ta caldă? Nu se poate fără jertfă. Toată frumuseţea Învierii. Grozavă! Că nu-i vorba că… dar toată creaţia a trăit momentul Învierii. N-ar fi fost aşa de frumoasă Învierea, dacă n-ar fi fost crucea mai întâi. Să ştii să mori şi să înviezi în fiecare zi… Amin! I. L.: O întrebare, Sfinţia voastră, în legătură cu cartea Singur Ortodoxia. Au spus unii că v-au fost luate interviurile forţat.. Un mic cuvânt despre acest lucru. Pr. A.: Dragă, în momentul în care am semnat, înseamnă că am ştiut ce am spus. Că au spus că n-ar început şi sfârşit - dar are conţinut. Ia uite! Să judecăm de formă lucrurile, nu fondul lucrurilor?… Şi cine zice lucrul ăsta? Cine e împotrivă şi cine vrea să-şi piardă scaunul. Ştii? Nu e… Aşa e pe toate părţile. Şi lasă-te în voia lui Dumnezeu. Pentru că, vă repet: bucuria că aperi adevărul n-o cunoaşteţi, cât de grozav e de odihnitoare şi cât e de… Şi ai un nume, o identitate, nu mergi pe inerţie. Cum am fost ieri, mergem şi astăzi. Aoleu, să nu mă loveşti… Ştiţi cum e? Se poate întâmpla să nu păţeşti lucru mare. Dar pe un iepure îl gonea ogarul, îl urmărea vânătorul, şi sa băgat în mărăcini şi stătea liniştit acolo, ferit. Dar o furnică nu-l lăsa deloc. El nu putea să se mişte, dar ea îl tot pişca: „pişcă-mă, nemernico, că numai tu lipseai acum…” În felul acesta, ştii, câte o furnică din asta te deranjează. Asiguraţi-vă viaţa voi întâi! Lasă furnica, te zgândăreşte acolo, dar nu mori! Iar dacă mori, e fericirea ta, ai trecut de la moarte la viaţă ca un mărturisitor, nu ca un puturos sau ca un laş. Pentru că, vă spun: aţi văzut ce a păţit ăla care a renunţat la cei 40 de mucenici? S-a topit! „Căldură ai vrut, căldură îţi dau!” Nu ne jucăm cu asta. Pentru adevăr, în esenţă, trebuie să ştii să mori. Nu contează deloc că .Mai ştii momentul istoric când Dumnezeu îţi dă ţie, într-o formă vizibilă, câştig de cauză? Dar e foarte mult la Împărăţia Cerurilor (să duci lupta – până la biruinţă – n.n.), te lasă pe tine, dar te ajută nevăzut. Puterile astea ascunse de noi nu se cunosc de oameni,

nici de noi înşine, dar vă repet, iar vă repet: bucuria aceasta e atât de însemnată, de odihnitoare, de cerească, de veşnică… Dragii mei, e puţin lucru? Mori pentru adevăr. Nu e un adevăr susţinut de doi, îl susţine Biserica întreagă, Ortodoxia, chiar numele ei. De ce s-a dat aşa? Ortodoxia? Dreapta credinţă! Dar îi roade ceva (pe heterodocşi – n.n.)… gânduri de cucerire. Dacă a venit papa la noi, în România, n-a venit să vadă că bisericile sunt pline, şi că e credinţă şi e credinţă, şi că e un popor trăitor. A făcut demonstrativ o Liturghie, să vadă. Lasă, că au greşit pe toate feţele lucrurilor… pentru că e obişnuit, românul nostru e un fel de sancta simplicitas, ştiţi? Sunt oameni simpli, dar ia uite cum se-nchină. Ia uite, aia n-o face” „Ia uite, aia n-o face!” „La cununie; vă declar soţ şi soţie.” Şi-atâta tot! D. V.: Legat de rugăciune… Sunt unii care zic: „hai să practicăm rugăciunea lui Iisus, şi aşa, prin rugăciunea lui Iisus ne vom înfrăţi: ortodocşii cu catolicii cu protestanţii, că ne uneşte mistica, ne uneşte trăirea lui Dumnezeu”. Poate să-i unească rugăciunea lui Iisus pe ortodocşi şi pe catolici? Pr. A.: „Nu te supăra…”, nu poţi să stai, să te rogi, ei se roagă în limba lor… Ei se roagă demonstrativ… Ne rugăm să ne ajute Dumnezeu să răscolim cerul? Să-L punem în situaţia, cum se zice: „Doamne, scoală-te şi nu mă lăsa! Nu dormi, Doamne!” D. V.: Ca-n Psaltire! Pr. A.: Cât trăiţi, nu se potriveşte. Dar mai e un lucru, domne’! De ce nu ne deşteptăm şi noi? Ei demonstrativ vor să facem lucrul ăsta. Au un scop. Avem o mărturie: la 1700. Uite, dom’ne, de ce a făcut-o. Pentru că sunt o singură biserică, zic ei. A greşit enorm papa ăsta, şi a dat în cap tocmai ecumenismului. „A, sunteţi o singură biserică? Dar noi ce suntem? De ce mă numeşti soră? Şi până acuma, ce suntem? Şi la 1054, când ai trecut prin toate sinoadele ecumenice, până la 787. Chiar la Sinodul VI, în problema monotelită, a fost ca mucenic papa Martin. Deci am trăit aceste lucruri până la 1054. Cine v-a format? Sinoadele ecumenice, nu putem trece peste ele cu nici un chip. Când sa hotărât la Sinodul II ecumenic, Simbolul credinţei… şi munca şi strădania Sfântului Grigorie (de Nazianz – n.n.) … şi s-a discutat şi la Sinodul III, cu „Theotokos”, şi la Sinodul IV, s-a discutat că Sfântul Duh purcede de la Tatăl… Şi nu e în nici un chip altceva decât o singură putere în trei feţe. O singură putere, nu Tatăl cel mai tare, Fiul mai tare şi Duhul mai mic. Nu există! Când ai zis Sfântul Duh, ai cuprins toată Sfânta Treime. Că dacă ţi-a scos (cineva – n.n.) un ochi, suferă şi celălalt, suferă tot. Aşa că nu permitem, chiar la sfârşitul veacurilor, la malul lucrurilor, cum am zice, să ne pierdem Ortodoxia, să ne pierdem credinţa. Ruşine mare-mare laşitatea asta, să o faci (pierderea credinţei – n.n.) de frică! Dragii mei, ce „frumoasă e moartea cuvioşilor Lui!” De la Psalmi… Ei, dacă puteţi să nu muriţi, nu ziceţi nimic. Dar (tăcând – n.n.), moartea neadevărului (intră – n.n.) în tine… Ai apărat adevărul… N-ai apărat dragă vreun porc mistreţ, n-ai apărat vreo

căprioară că era în bătaia vânătorilor. Ai apărat cerurile cerurilor. Pe Stăpânul cerurilor cerurilor. Nu ştiaţi tot ce am vorbiţi? Ştiam… dar eu mi-am dat drumul (la cuvânt – n.n.) că ştiam că sunteţi ortodocşi. Nu se poate fără jertfă, să ştiţi. Cine fuge de cruce, fuge de Dumnezeu. Nu se poate fără cruce, dragii mei. Dar e corect vorbit: moartea înseamnă viaţă. Moartea continuă înseamnă viaţă. Cruce. Şi mai înseamnă cruce să duci ce nu-ţi convine. Dar te stăpâneşte credinţa, învăţătura credinţei. Credeţi dumneavoastră că te întreabă moartea câte diplome ai? Te întreabă cui ai slujit, sfinte sau prostule. Eu, peste câţiva ani împlinesc o sută. Ce-ar fi să mă vând ca un prost, acuma, de frica unei săbii? Nu, domne’! Nu! Doamne, primeşte-mă şi pe mine în împărăţia Ta! Doamne, am murit pentru Tine, dacă suntem credincioşi… Vă daţi seama? Ce zice Hristos? Că am apărat adevărul! O fărâmă de adevăr, măcar! Că dracul asta şi vrea. Zice: „dă-mi un deget”. Hoţ! Că dacă stăpâneşte un deget, stăpâneşte tot! Ce caută în casa ta putoarea asta? Dacă bagi acolo o fărâmă de hoit, îţi impute toată casa. Şi asta vrea dracul. Şi pe urmă se serveşte de fire. Că dacă firea ta nu … Păi, nu ne-a făcut Dumnezeu, ne-a făcut liberi? Ne-a dat înger păzitor. Nu iam spus noi înger păzitor. Dumnezeu i-a spus înger păzitor. Păzitor: nu doarme în post. E păzitor! Şi spune cum să nu mori, dacă Nu-i chiar glumă, dragii mei! Vă rog să ţineţi adevărul. Dacă am reuşit să vă întind aripile, sunt bucuros. Iar bucuria e mai mare, când ştii că e şi altul bucuros ca tine.

ACTELE PROCESULUI SFÂNTULUI MAXIM MĂRTURISITORUL ŞI A UCENICILOR LUI
Audierea de la palat (655) Relatare a acţiunii juridice ce a avut loc între domnul avvă Maxim şi cei dimpreună cu el şi arhonţii (din Senat) în Consiliul Secret: 1. În ziua în care domnul avvă Maxim şi cei dimpreună cu el au fost aduşi pe mare în acest oraş imperial (Constantinopol), pe la apusul soarelui, venind doi „mandatores” (trimişi) împreună cu zece „execubitores” (soldaţi din garda imperială) i-au ridicat din navă dezbrăcaţi şi desculţi şi, despărţindu-i unii de alţii, i-au ţinut în arest în diferite „excubita” (unităţi de gardă). Şi după câteva zile i-au adus la palat şi-l introduc pe bătrânul în locul unde era adunat Senatul şi o mare mulţime, îl pun să stea în picioare în mijlocul arhonţilor aşezaţi jos, iar sakellarul (trezorier al casei imperiale, sakellarul era în Bizanţ echivalentul unui ministru al finanţelor, al administraţiei publice şi al controlului funcţionării instituţiilor imperiale. În procesele de înaltă trădare intentate papei Martin, lui Maxim şi însoţitorilor săi, el joacă şi rolul de prim-procuror imperial. Potrivit „Memorialului lui Teodor Spudeul” care, pentru a-i sublinia cruzimea, îi dă porecla de „Bukoleon” – Taurleu – el se numea probabil Leon) îi spune cu multă

mânie şi furie: - Creştin eşti tu? Iar el a zis: - Cu harul lui Hristos Dumnezeul a toate sunt creştin. Iar acela a zis: - Nu-i adevărat. Răspuns-a robul lui Dumnezeu: - Tu zici că nu sunt. Dar Dumnezeu ştie că sunt şi rămân creştin. Atunci acela i-a zis: - Dacă eşti creştin, cum îl urăşti pe împăratul (Constans II, 641668)? Răspunzând, robul lui Dumnezeu a spus: - De unde se vede aşa de evident aceasta? Pentru că ura, ca şi iubirea (agape) de altfel, e o dispoziţie ascunsă a sufletului. Iar acela a zis: - Din câte le-ai făcut te-ai arătat limpede tuturor că urăşti pe împăratul şi statul lui, fiindcă tu singur ai predat sarakinilor (arabilor) Egiptul, Alexandria, Pentapole, Tripolis şi Africa. El însă a spus: - Şi care e dovada acestor lucruri? Atunci l-au adus pe Ioan, fost sakellar al lui Petru, fostul strateg al Numidiei Africii, care a zis: - Acum 22 de ani (în 633), bunicul (Heraclie) împăratului de acum, a poruncit răposatului Petru să ia armată şi să plece în Egipt împotriva sarakinilor. Şi el ţi-a scris, grăind cu tine ca şi cu un rob al lui Dumnezeu şi încrezându-se în tine ca într-un bărbat sfânt, (întrebândute) dacă-l sfătuieşti să plece. Iar tu i-ai scris răspunzându-i şi zicându-i să nu facă nimic asemănător, pentru că lui Dumnezeu nu-i place să se dea ajutor statului romanilor pe vremea împărăţiei lui Heraclie şi a neamului său. Atunci robul lui Dumnezeu i-a zis: - Dacă spui adevărul, negreşit că ai şi scrisoarea lui Petru către mine şi a mea către el.[1] Să fie aduse aici şi mă voi supune pedepselor prevăzute în lege. Acela a zis: - Eu n-am nici o scrisoare, nici nu ştiu dacă ţi-a scris cumva. Dar toţi cei din tabără vorbeau în acel timp aceste lucruri. Atunci robul lui Dumnezeu a zis: - Dacă întreaga tabără grăia aceste lucruri, cum de numai tu singur mă calomniezi pe mine? M-ai văzut tu vreodată pe mine sau eu pe tine? Iar acela a zis: - Niciodată. Atunci, întorcându-se către Senat, robul lui Dumnezeu a spus: - Judecaţi dacă este drept a aduce astfel de acuzatori sau martori, „căci cu judecata cu care judecaţi veţi fi judecaţi şi cu măsura cu care

măsuraţi vi se va măsura” (Mt. VII, 20), zice Dumnezeul a toate. 2. După aceasta l-au adus pe Serghie Magudan, care a zis: - Acum 9 ani (în 646) răposatul avvă Toma venind de la Roma mi-a spus: papa Teodor (642 – 649) m-a trimis la patriciul Grigorie rebelul[2] să-i spun să nu se teamă de nimeni, fiindcă robul lui Dumnezeu avva Maxim a văzut un vis cum că în ceruri, la răsărit şi la apus, erau popoare de îngeri şi cei de la răsărit strigau: „Constantine Auguste, tu vincas (Auguste Constantine, tu să învingi!)” iar cele de la apus strigau: „Grigorie Auguste, tu vincas (Auguste Grigorie, tu să învingi!)” şi glasul celor de la apus întrecea în tărie glasul celor de la răsărit. Atunci sakellarul a strigat: - Dumnezeu te-a trimis să fi ars în oraşul acesta (Constantinopol). A zis atunci robul lui Dumnezeu: - Mulţumesc lui Dumnezeu Care printr-o pedeapsă fără voie mă curăţeşte de relele făcute cu voia. Însă „vai lumii din pricina smintelilor ei! Căci este necesar să vină smintelile, dar vai celui prin care vine sminteala!” (Mt. XVIII, 7). Într-adevăr nu trebuia să fie grăite unele ca acestea în prezenţa unor creştini, nici să rămână nepedepsiţi cei care au plăsmuit unele ca acestea spre a plăcea unor oameni care azi sunt, iar mâine nu mai sunt. Acesta trebuia să spună aceste lucruri încă pe când trăia Grigorie şi atunci trebuia să-şi facă cunoscut împăratului devotamentul lui faţă de el. Drept ar fi însă, şi v-ar ajuta şi pe voi, ca defăimătorul meu dinaintea acestuia să fie silit să meargă şi să-l aducă aici pe patriciul Petru, acesta să aducă pe avva Toma, iar acela pe răposatul papă Teodor; şi atunci în prezenţa tuturor aş zice patriciului Petru: „Spune, domnule patriciu, mi-ai scris mie sau eu ţie cândva despre cele de care a vorbit aici sakellarul tău?” Iar dacă ar răspunde afirmativ, mă voi supune pedepse . Asemenea şi răposatului papă i-aş zice: „Spune, stăpâne, ţi-am povestit eu vreodată vreun vis?” Şi chiar dacă acela m-ar acuza de aceasta, vina ar fi a aceluia şi nu a mea, care l-aş fi văzut; fiindcă visul este un lucru involuntar, iar legea pedepseşte numai actele voluntare, în cazul în care acestea sunt contrare ei. I-a zis atunci Troilos: - Îţi baţi joc, avvo? Nu ştii unde te afli? - Nu-mi bat joc, a zis el, ci deplâng faptul că am fost ţinut în viaţă până acum ca să fac experienţa unor asemenea plăsmuiri. A zis atunci patriciul Epifanie: - Ştie Dumnezeu, bine face că-şi bate joc de acestea, dacă nu sunt adevărate. După care, sakellarul i-a spus iarăşi cu mânie: - Simplu spus: toţi mint, numai tu singur spui adevărul? Răspunzând şi amestecând cu lacrimi cuvântul său, robul lui Dumnezeu a zis: - Cu îngăduinţa lui Dumnezeu, aveţi putere de viaţă şi de moarte. Însă dacă aceştia grăiesc adevărul, atunci şi satana este prin fire Dumnezeu. Dar dacă nu este, cum nici nu este de altfel, nici aceştia nu

spun adevărul. Să nu mă învrednicesc a vedea împreună cu creştinii arătarea Dumnezeului Celui mai presus de fiinţă, a Făcătorului, Ziditorului şi Creatorului, a Proniatorului, Judecătorului şi Mântuitorului a toate, dacă i-aş fi povestit vreodată un asemenea vis sau aş fi auzit pe un altul povestindu-l, fără numai în ceasul acesta pe domnul Serghie, devotatul împărăţiei. 3. Apoi au produs pe un al treilea calomniator: pe Teodor, fiul lui Ioan, fost „candidatos”, numit şi Chila, ginerele de acum al domnului Platon patriciul (fost exarh al Ravennei, între anii 645-649, consultant pentru Italia al împăratului Constans II, Platon apare şi în procesul papei Martin), care a zis: - Având noi la Roma o discuţie despre împărat, a lungit cuvântul făcând glume şi ironii. Robul lui Dumnezeu însă i-a zis: - N-am discutat cu tine decât numai o singură dată, împreună cu preacuviosul prezbiter, domnul Teoharist, fratele exarhului, şi aceasta din cauza primikirului (primul notar şi şeful cancelariei) care m-a îndemnat la aceasta printr-o scrisoare. Iar dacă voi fi găsit mincinos, îmi asum toate consecinţele. 4. După aceasta, aduc pe un al patrulea (calomniator), pe Grigorie, fiul lui Fotin, care a zis: - M-am dus odată în chilia avvei Maxim la Roma şi, zicând eu că împăratul e şi preot, a zis avva Anastasie, ucenicul lui, că „nu merită să fie socotit preot”. Şi îndată robul lui Dumnezeu îi zice: - Teme-te de Dumnezeu, domnule Grigorie, căci în discuţia aceasta confratele meu Anastasie n-a spus absolut nimic despre aceste lucruri. Şi, aruncându-se la pământ, a grăit Senatului astfel: - Îngăduiţi robului vostru şi vă voi spune toate aşa cum s-au grăit şi să mă contrazică dacă voi minţi. Venind la Roma, domnul meu Grigorie a socotit că merită să vină în chilia robului vostru. Văzându-l, m-am aruncat, cum îmi este obiceiul, la pământ şi m-am închinat lui, lam sărutat şi, după ce s-a aşezat, i-am zis: „Care e cauza afectuoasei veniri a stăpânului meu?” Iar el a zis: „Bunul şi de Dumnezeu întăritul nostru stăpân (împăratul), preocupându-se de pacea sfintelor lui Dumnezeu Biserici, a făcut o poruncă către de Dumnezeu cinstitul papă, împreună cu o danie către biserica Sfântului Petru, îndemnându-l să se unească cu întâi-stătătorul bisericii Constantinopolelui, mesaj şi danie pe care bine-credincioasa sa maiestate imperială a socotit vrednic să le trimită prin intermediul smereniei mele”. Şi eu am zis: „Slavă lui Dumnezeu care te-a făcut vrednic de o asemenea slujire. Dar în ce mod a poruncit de Dumnezeu încoronata sa seninătate să se facă venirea?” Iar tu ai zis: „Precum ştii, pe baza Typos-ului”[3]. Atunci am spus: „Este cu neputinţă, pe cât socot, să se facă acest lucru, pentru că romanii nu vor suferi ca glăsuirile purtătoare de lumină ale

Părinţilor să fie suprimate dimpreună cu rostirile necurate ale ereticilor, nici ca lumina să dispară împreună cu întunericul.[4] Pentru că obiectul închinării noastre nu va mai fi nimic dacă se va face vreo suprimare a cuvintelor învăţate de Dumnezeu“. Atunci ai zis: „Typos-ul nu face o suprimare a rostirilor sfinte, ci doar o tăcere, ca să ajungem la pace prin «iconomie»“. Şi eu am spus: „Pentru dumnezeiasca Scriptură tăcerea este şi o suprimare, fiindcă Dumnezeu Însuşi a zis prin David: «Nu sunt graiuri nici cuvinte ale căror glasuri să nu se audă» (Ps. XVIII, 3). Deci, potrivit Scripturii, dacă nu se grăiesc şi nu se aud, atunci cuvintele despre Dumnezeu nici nu există în genere”. Şi atunci ai zis: „Nu mă băga în hăţişuri de pădure. Mie îmi este de ajuns Sfântul Simbol (al credinţei niceo-constantinopolitane)”. „Şi cum poţi să te mulţumeşti cu Sfântul Simbol – am zis – dacă primeşti Typos-ul?”. „Dar ce lucru vătămător este – ai zis – în a primi Typos-ul şi a rosti şi Simbolul?”. Iar eu am zis: „Pentru că Typos-ul suprimă în chip vădit Simbolul”. Şi tu ai zis: „Pentru Dumnezeu, dar cum?”. „Rosteşte-mi Simbolul – am spus – şi vei cunoaşte cum este suprimat el de către Typos.“ Şi ai început să zici: „Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute”. „Opreşte-te puţin – am zis – şi află cum anume este tăgăduită credinţa de la Niceea. Căci dacă e lipsit de o voire şi o lucrare naturală, în cazul în care El a făcut cerul şi pământul voind liber aceasta şi nefiind constrâns de vreo necesitate exterioară, dacă David în Duhul grăieşte adevărul atunci când spune: «Domnul în cer şi pe pământ toate câte a voit a făcut, în mări şi în toate adâncurile» (Ps. CXXXIV, 6), atunci Dumnezeu n-ar putea fi Făcător. Iar dacă, de dragul «iconomiei», împreună cu credinţa cea rea este suprimată şi credinţa mântuitoare, atunci o astfel de formă de pretinsă «iconomie» este de fapt o separare totală desăvârşită de Dumnezeu şi nu o unire. Fiindcă mâine iudeii cei cu nume rău vor zice şi ei: «Să facem şi noi pace şi unire între noi prin «iconomie», să suprimăm noi circumcizia şi voi Botezul şi nu ne vom mai război unii cu alţii!». Acest lucru l-au propus în scris oarecând marelui Constantin şi arienii zicând: «Să suprimăm şi pe homoousios (de o fiinţă) şi pe heteroousios (de altă fiinţă) şi să se unească Bisericile!»[5] Dar de Dumnezeu purtătorii noştri Părinţi n-au primit aceasta, ci mai degrabă au preferat să fie prigoniţi şi să moară decât să treacă sub tăcere expresia care înfăţişează Dumnezeirea cea una şi mai presus de fiinţă a Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh. Iar acestea s-au întâmplat deoarece Marele Constantin s-a aflat sub influenţa celor ce propuneau astfel de lucruri, precum se istoriseşte de mulţi care au scris cu iubire de osteneală cele petrecute pe atunci. Dar nici

un împărat nu a reuşit să-i convingă pe de Dumnezeu purtătorii noştri Părinţi să se împace prin expresii intermediare (de compromis) cu ereticii de pe vremea lor[6], ci ei s-au folosit de expresii clare, proprii şi corespunzătoare dogmei aflate în cercetare, spunând deschis că preoţilor (episcopilor) le revine cercetarea şi definirea dogmelor mântuitoare ale Bisericii universale“. Şi atunci tu ai zis: „Ce deci? Nu este orice împărat creştin şi preot?” Iar eu am zis: „Nu este, fiindcă nu stă în preajma jertfelnicului, iar după sfinţirea Pâinii nu el o înalţă zicând: «Sfintele Sfinţilor!», nici nu botează, nici nu săvârşeşte mirungerea, nici nu hirotoneşte ori face episcopi, preoţi sau diaconi; nici nu sfinţeşte biserici, nici nu poartă simbolurile preoţiei: omoforul şi Evanghelia, cum le poartă pe cele ale împărăţiei: coroana şi purpura”. „Atunci cum spune Scriptura – ai zis – că Melchisedec este şi Împărat şi Preot (Fc. XIV, 18; Evr. VII, 1)?” Iar eu am zis: „Melchisedec a fost o prefigurare unică a Unului Dumnezeu a toate Care, fiind prin fire Împărat, S-a făcut după fire Arhiereu pentru mântuirea noastră. Iar dacă spui că şi altcineva este împărat şi preot «după rânduiala lui Melchisedec (Ps. CIX, 4; Evr. VII, 17; V, 10)» atunci îndrăzneşte de spune despre el şi celelalte şi zi că este «fără tată, fără mamă, fără neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii (Evr. VII, 3)». Observă deci răul care ia naştere de aici, pentru că atunci unul ca acesta va fi găsit că este un alt «dumnezeu înomenit» şi lucrând după rânduiala lui Melchisedec şi nu după rânduiala lui Aaron mântuirea noastră. Dar ce să mai lungim atât vorba? La sfânta Anafora (euharistică rostită) deasupra Sfintei Mese, împăratul este pomenit după arhierei, diaconi şi tot cinul preoţesc, împreună cu laicii, fiindcă zice diaconul: «Încă şi pe laicii cei adormiţi în credinţă: Constantin, Constans şi ceilalţi» şi aşa şi pe împăraţii în viaţă îi pomeneşte după toţi cei sfinţiţi cu harul preoţiei.[7]“ 5. Zicând el acestea, Mina (monah şi cleric, Mina intervine în procesul politic al Sfântului Maxim în calitate de consilier teologic al Senatului) a strigat: - Spunând tu aceste lucruri, ai făcut schismă în Biserică. Atunci el i-a spus: - Dacă cel ce grăieşte cuvintele Sfintelor Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi face «schismă» în Biserică, atunci ce se va arăta făcând Bisericii cel ce se arată suprimând dogmele sfinţilor, dat fiind că fără de ele nu este cu putinţă însuşi faptul de a exista o Biserică?[8] Întorcându-se, sakellarul a spus cu strigăt oamenilor exarhului: - Spuneţi exarhului: mai trebuie oare să laşi în viaţă un astfel de om acolo unde stăpâneşti? Şi scoţându-l afară, îl introduc pe (Anastasie) ucenicul lui şi-i cer să vorbească împotriva povăţuitorului său cum că i-ar fi făcut necazuri lui Pyrrhus. Iar el le-a răspuns cu voce stinsă adevărul, cum că nimeni nu l-a cinstit pe Pyrrhus aşa cum l-a cinstit el. I s-a poruncit atunci să

strige (cu voce tare). Şi întrucât n-a primit să se înstrăineze de vocea cucernică ce se cuvine monahilor, a poruncit să fie bătut de cei de faţă. Şi lovindu-l cu pumnii, l-au lăsat pe jumătate mort. Şi pe când erau duşi ei în temniţă, îl ia în primire acum pe bătrânul (Maxim) Mina, zicându-i în prezenţa arhonţilor: - Dumnezeu te-a azvârlit şi adus aici ca să primeşti şi tu câte ai făcut altora ducându-i în rătăcire (amăgindu-i) pe toţi spre dogmele lui Origen. Iar robul lui Dumnezeu i-a spus în prezenţa tuturor: - Anatema asupra lui Origen şi a dogmelor lui şi a oricui gândeşte ca el! Atunci patriciul Epifanie a zis: - S-a desfăcut şi destrămat, domnule avvă Mina, reproşul adus de tine împotriva lui, căci chiar dacă era origenist, după ce l-a anatemizat, s-a eliberat pe sine de un asemenea reproş. Eu, cel puţin, nu mai accept să se spună aşa ceva despre el. Şi fiecare dintre ei a fost dus în locul unde era ţinut sub pază. 6. În aceeaşi zi, pe la aprinsul sfeşnicelor, Troilos patriciul şi Serghie Eukratas, cel peste masa împărătească, au venit la robul lui Dumnezeu bătrânul Maxim şi şezând i-au poruncit şi lui să şadă şi i-au zis: - Spune-ne, domnule avvă, discuţia care a avut loc în Africa şi la Roma între tine şi Pyrrhus cu privire la dogme şi cum l-ai convins să anatemizeze dogma lui şi să fie de acord cu a ta? Şi el le-a relatat în ordine toate câte le păstra memoria lui. Şi a mai zis aceasta: - Eu n-am o dogmă proprie, ci pe cea comună a Bisericii universale. Fiindcă n-am lansat vreo expresie ca să fie numită dogma mea proprie. Iar după relatare i-au spus: - Nu eşti în comuniune cu scaunul Constantinopolului? - Nu sunt în comuniune cu el, a zis el. - Din ce cauză nu eşti în comuniune cu el? au zis ei. Iar el a răspuns: - Pentru că prin cele nouă Capitole (puncte) de unire întocmite la Alexandria (în iunie 633) şi prin Ekthesis-ul întocmit în acest oraş de Serghie (638) ca şi prin Typos-ul edictat în continuare aici în anul al 6lea al indicţiei (în 647-648), acesta a respins cele patru Sfinte Sinoade Ecumenice; şi pentru că pe cele ce le-au dogmatizat prin Ekthesis le-au abrogat prin Typos depunându-se din treaptă (caterisindu-se) pe ei înşişi de tot atâtea ori. Prin urmare, cei osândiţi de ei înşişi şi de către cei din Roma şi caterisiţi, pe lângă aceasta şi de Sinodul care a avut loc aici în anul al 8-lea al indicţiei (Sinodul Lateran, în 649), ce fel de liturghie vor mai săvârşi sau ce fel de Duh se va pogorî asupra celor săvârşite de unii ca aceştia?[9] Atunci i-au spus: - Aşadar, tu singur te vei mântui şi toţi ceilalţi vor pieri? Iar el le-a zis:

- Cei trei tineri, care nu s-au închinat idolului la care s-au închinat toţi oamenii, n-au osândit pe nimeni (Dn III, 18), fiindcă nu se uitau la cele ale altora, ci cum să nu cadă ei înşişi din adevărata cinstire a lui Dumnezeu. Tot aşa şi Daniel, aruncat în groapa cu lei (Dn VI, 16), n-a osândit pe nimeni din cei care nu se rugau lui Dumnezeu, acceptând decretului lui Darius, ci s-a uitat la el însuşi şi cele ale lui preferând mai degrabă să moară decât să supere pe Dumnezeu şi să fie biciuit de conştiinţa proprie pentru călcarea legilor firii. Să nu-mi dea Dumnezeu nici mie să osândesc pe cineva sau să spun că numai eu mă voi mântui! Prefer însă mai degrabă să mor decât să am conştiinţa tulburată că am alunecat în vreun fel oarecare în ce priveşte credinţa. 7. Atunci i-au spus: - Şi ce vei face dacă romanii se vor uni cu bizantinii? Căci iată că ieri au sosit apocrisiarii (emisarii) Romei şi mâine se vor împărtăşi cu patriarhul; şi va fi evident pentru toţi că tu i-ai întors de la credinţă pe romani; căci negreşit când ai fost luat pe sus tu de acolo, ei s-au unit cu cei de aici.[10] El însă le-a zis: - Chiar dacă cei care au venit se vor împărtăşi, nu vor aduce nici un prejudiciu scaunului Romei, pentru că n-au adus nici o scrisoare pentru patriarh; şi nu sunt deloc convins că romanii se vor uni cu cei de aici dacă ei nu vor mărturisi că Domnul şi Dumnezeul nostru vrea şi lucrează mântuirea noastră după fiecare din firile din care, în care şi care este El. Şi ei i-au spus: - Dar dacă romanii se împacă cu cei de aici, ce faci? Şi el le-a zis: - Duhul Sfânt îi anatemizează prin Apostolul Pavel chiar şi pe îngerii care ar inova ceva pe lângă ceea ce s-a propovăduit[11] (Ga I, 18) Şi ei au spus: - Este aşa de necesar să se vorbească de „voinţe” şi „lucrări” în Hristos? Iar el a răspuns: - Este absolut necesar dacă vrem să fim drept-cinstitori ai lui Dumnezeu potrivit adevărului. Fiindcă nimic din cele ce sunt nu subzistă fără o lucrare (energie) naturală. Căci Sfinţii Părinţi spun limpede că nici o fire (natură) nici nu există, nici nu este cunoscută fără energia care o caracterizează în mod fiinţial. Iar dacă o fire nici nu este, nici nu e cunoscută fără energia care o caracterizează în mod fiinţial, cum este cu putinţă ca Hristos să existe şi să fie cunoscut ca Dumnezeu şi om adevărat prin fire fără energia Lui divină şi cea umană? Fiindcă, după Sfinţii Părinţi, leul care şi-a pierdut răgetul nu mai e leu şi câinele care şi-a pierdut lătratul nu mai e câine (SF. DIONISIE AREOPAGITUL, Despre numele divine). Şi orice alt lucru care şi-a pierdut ceva constitutiv lui în mod natural nu mai este ceea ce era. Atunci ei au spus:

- Ştim într-adevăr că aşa stau lucrurile. Dar să nu-l întristezi pe împăratul care a făcut Typos-ul numai pentru pace, iar nu pentru suprimarea a ceva din cele înţelese în Hristos şi care pentru pace a poruncit „iconomia” tăcerii asupra expresiilor care creează diviziune. Atunci aruncându-se la pământ, robul lui Dumnezeu a zis cu lacrimi: - Bunul şi evlaviosul stăpân (împărat) nu se cade să se supere pe smerenia mea. Fiindcă nu pot să întristez pe Dumnezeu tăcând asupra celor ce El Însuşi a poruncit să fie grăite şi mărturisite. Dacă potrivit dumnezeiescului Apostol El Însuşi este Cel Ce „a aşezat în Biserică mai întâi apostoli, în al doilea rând profeţi, în al treilea rând, dascăli” (Ef IV, 11), atunci este evident că El este Cel Ce a greşit prin aceştia. Dar întreaga Sfântă Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, Sfinţii Dascăli şi Sfintele Sinoade ne învaţă că Dumnezeul întrupat vrea şi lucrează după divinitatea şi umanitatea Sa. Pentru că nu este lipsit de nimic din cele prin care este cunoscut ca Dumnezeu şi din cele prin care este recunoscut ca om, afară de păcat (Evr IV, 15). Iar dacă e desăvârşit după fiecare din acestea, ca Unul Ce nu este lipsit de nimic în fiecare din ele, atunci este limpede că acela care nu mărturiseşte că este Ceea Ce este împreună cu toate însuşirile naturale inerente Lui, după fiecare din cele în care şi care El este, falsifică cu totul taina Lui. 8. După o scurtă tăcere, plecându-se unii spre alţii, au zis: - De unde poţi arăta că întâi-stătătorii scaunului Constantinopolului resping Sinoadele Ecumenice? Iar el le-a zis: - Faptul a fost arătat deja în parte din cele grăite de mine la Roma cu domnul Grigorie, secretarul; acum, dacă stăpânul doreşte să-i fie arătate mai pe larg, să poruncească să i se dea permisiune nevrednicului vostru rob şi atunci voi indica nişte cărţi, pentru că ale mele mi-au fost ridicate, şi voi face limpede acest lucru pentru toţi fără nici un fel de argumente sucite. După care, grăind multe altele, au întors discuţia spre exerciţii şi teorii scripturistice, naturale şi tehnice, în care delectându-se au devenit mai veseli în dispoziţie şi au început a spune: - Ştie Domnul că ne-am folosit şi de acum nu vă vom mai supăra. 9. Domnul Serghie însă i-a spus: - De multe ori am venit în chilia ta de la Sfântul Sava (din Roma) şi am ascultat învăţătura ta; şi Hristos îţi va ajuta şi nu vei mai fi supărat. Într-un singur lucru însă îi întristezi pe toţi, pentru că pe mulţi îi faci să se separe de comuniunea cu Biserica de aici (din Constantinopol). - Există cineva, a spus robul lui Dumnezeu, care spune că eu am zis: „Să nu stai în comuniune cu Biserica bizantinilor”? Domnul Serghie a răspuns: - Însuşi faptul că tu nu eşti în comuniune este pentru toţi ca un glas mare să nu stea nici ei în comuniune.[12] Atunci robul lui Dumnezeu a spus: - Nu există nimic mai silnic decât o conştiinţă care te acuză şi

nimic mai îndrăzneţ decât o conştiinţă care te apără. Auzind domnul Troilos că Typos-ul a fost anatemizat în tot apusul, i-a spus robului lui Dumnezeu: - Bine este ca reputaţia evlaviosului nostru stăpân (împărat) să fie insultată? Robul lui Dumnezeu a răspuns: - Dumnezeu să-i ierte pe cei ce l-au silit pe stăpânul nostru să facă Typos-ul şi pe cei ce au îngăduit aceasta. Atunci i-a zis: - Cine sunt cei ce l-au silit şi cine cei care au îngăduit aceasta? Iar el a răspuns: - Oamenii Bisericii l-au silit iar arhonţii Senatului au îngăduit. Şi iată că acum întinăciunea s-a extins de la cei responsabili asupra celui nevinovat şi curat de orice erezie. Dar sfătuiţi-l pe împărat să facă ceea ce a făcut bunicul lui de evlavioasă memorie (Heraclie). Pentru că acesta, simţind că unii din apus dădeau vina pe el, s-a eliberat pe sine de oprobriul Bisericii printr-o ordonanţă (????????) (din 640-641) în care a scris: „Ekthesis-ul nu este al meu, fiindcă nu eu l-am dictat nici n-am poruncit să fie alcătuit, ci Serghie patriarhul l-a compus cu cinci ani înaintea întoarcerii mele din răsărit; el mi-a cerut, când am ajuns eu iarăşi în acest preafericit oraş, să-l propun (în 638) cu semnătură în numele meu, iar eu am acceptat cererea lui. Acum însă, cunoscând că unii se luptă între ei pentru el, fac cunoscut şi declar că nu-mi aparţine, nu este al meu.” Această ordonanţă a făcut-o către răposatul papă Ioan IV (640-642) care condamnase Ekthesis-ul în scrisoarea pe care o scrisese pe atunci lui Pyrrhus. (Cf. scrisoarea papei Ioan IV către împăratul Constantin III, păstrată în traducerea latină a lui Anastasie Bibliotecarul) Şi de atunci opinia generală este pretutindeni că Ekthesis-ul este al lui Serghie. Aceasta să o facă şi cel ce împărăţeşte acum în chip evlavios peste noi şi reputaţia sa va rămâne neîntinată de orice fel de reproş. Atunci, clătinându-şi capetele, au tăcut, spunând numai acestea: - Toate acestea sunt cu anevoie de făcut şi fără ieşire. Şi grăind acestea şi altele diverse, primind închinăciune şi închinându-ne la rândul lor, s-au retras veseli şi bine dispuşi. 10. În sâmbăta cealaltă i-au adus iarăşi la palat şi l-au introdus mai întâi pe ucenicul bătrânului, Anastasie Monahul, venind acolo şi cei doi patriarhi. (Petru al Constantinopolului, 654-668 şi Macedonie al Antiohiei, refugiat între 639-662 la Constantinopol) Şi au adus drept acuzatori ai bătrânului pe Constantin şi Mina, cerând ucenicului să consimtă în cele grăite împotriva lor. Dar ucenicul, Anastasie Monahul, a grăit Senatului cu toată îndrăzneala, fără teamă, astfel: - Introduceţi pe Constantin în sala consiliului secret al palatului? Nu e nici preot, nici monah, ci un tribun muieratic şi de operetă. Era cunoscut africanilor şi romanilor ce fel de femeiuşti păscând a venit el acolo. Toţi ştiau vicleniile pe care le făcea ca să ascundă acest fapt;

uneori zicea că sunt surorile lui alteori că le-a luat pentru că nu erau în comuniune cu scaunul Constantinopolului ca să nu fie întinate de comuniunea cu ereticii. Şi, iarăşi, dac-i lipseau desfătările şi găsea un ţinut unde nu era cunoscut, făcea acelaşi lucru de dragul câştigului ruşinos şi al plăcerii murdare. Este o mare ruşine pentru cei ce vor să trăiască demn chiar şi faptul de a discuta cu el. După acestea, întrebat fiind dacă a anatemizat Typos-ul, a spus fără frică: - Nu numai că l-am anatemizat, dar am compus şi o cărticică (libel) împotriva lui. - Ce deci? Nu recunoşti că ai făcut rău? i-au spus arhonţii. Iar el a zis: - Să nu-mi dea Dumnezeu să spun că s-a făcut rău ceea ce am făcut bine şi după rânduiala bisericească. Şi după ce a fost întrebat multe altele şi a răspuns după cum i-a dat lui Dumnezeu, a fost scos din secret. 11. Şi l-au introdus pe bătrânul Maxim, iar domnul Troilos i-a zis: - Spune, avvo, vezi, spune adevărul şi se va îndura de tine stăpânul (împăratul). Fiindcă dacă trecem prin ancheta legală şi se va găsi adevărată chiar şi numai una din acuzaţiile aduse împotriva ta, legea te condamnă la moarte! Iar el le-a zis: - Am spus-o deja şi o spun iarăşi că dacă şi numai una singură din cele spuse e adevărată, atunci şi satana este Dumnezeu. Dar dacă el nu este Dumnezeu ci apostat, atunci şi acuzaţiile aduse împotriva mea sunt mincinoase şi lipsite de temei. Dacă însă porunciţi să se facă ceva, faceţi-o. Cinstind pe Dumnezeu nu voi fi nedreptăţit. Atunci Troilos i-a zis: - N-ai anatemizat Typos-ul? Şi el a răspuns: - Am spus de multe ori că l-am anatemizat. - Ai anatemizat Typos-ul? Pe împărat l-ai anatemizat. Răspuns-a robul lui Dumnezeu: - Eu pe împărat nu l-am anatemizat, ci o hârtie străină de credinţa ortodoxă a Bisericii. - Unde a fost anatemizat? l-a întrebat. - De către Sinodul de la Roma în biserica Mântuitorului (San Giovanni în Lateran) şi a Născătoarei de Dumnezeu (Santa Maria Maggiore). Atunci eparhul (prefectul) i-a spus: - Eşti în comuniune cu Biserica de aici, sau nu? - Nu. - De ce? - Pentru că a respins Sinoadele Ecumenice. - Dacă a respins Sinoadele Ecumenice, cum se face că ele sunt menţionate în diptice (la Liturghie)?

- Şi care e folosul unor nume dacă sunt respinse dogmele? - Poţi să dovedeşti aceasta? - Dacă mi se dă permisiunea şi porunciţi, pot să dovedesc foarte uşor aceasta. Şi tăcând ei, sakellarul i-a spus: - De ce pe romani îi iubeşti, iar pe greci îi urăşti? Robul lui Dumnezeu a răspuns şi a zis: - Poruncă avem să nu urâm pe nimeni. Pe romani îi iubesc ca pe unii de aceeaşi credinţă cu mine iar pe greci ca pe unii de aceeaşi limbă cu mine. Sakellarul i-a spus iarăşi: - Câţi ani zici că ai? - Şaptezeci şi cinci. - De câţi ani este cu tine ucenicul tău Anastasie? - De treizeci şi şapte. Atunci un cleric a strigat: - Ţi-a dat şi ţie Domnul tot ceea ce ai făcut tu răposatului Pyrrhus. Acestuia nu i-a răspuns nimic. 12. În timp ce se grăiau acestea în sala consiliului secret nici unul dintre patriarhi n-a spus absolut nimic. Dar când s-a făcut vorbire despre Sinodul de la Roma, Demostene (scriptorul şi colaboratorul sakellarulului, care apare şi în procesul papei Martin I) a strigat: - Sinodul acesta n-a fost ratificat pentru că cel ce l-a convocat (adică papa Martin I) a fost depus. Atunci robul lui Dumnezeu a răspuns: - N-a fost depus, ci prigonit (persecutat). Ce act sinodal şi canonic s-a făcut privitor la cele făcute şi care să conţină în mod sigur depunerea lui? Dar chiar şi dacă ar fi fost depus în mod canonic, aceasta nu aduce nici un prejudiciu celor întărite în mod ortodox şi potrivit dumnezeieştilor canoane (în Sinod) şi cu care consună şi cele scrise de cel între sfinţi papă Teodor (642-649). Auzind acestea, Troilos a spus: - Nu ştii ce vorbeşti, avvo. Ce s-a făcut, s-a făcut. Acestea sunt cele discutate şi spuse şi câte le-a reţinut memoria. În acest punct procedurile iniţiate împotriva lor au luat sfârşit, iar ei lau scos pe sfântul bătrân din Consiliul Secret ducându-l înapoi în arest. 13. În ziua următoare, care a fost o duminică, oamenii Bisericii au făcut sfat şi l-au convins pe împărat să-i condamne la acest exil aspru şi inuman, despărţindu-i pe unul de altul: pe sfântul bătrân la Bizya, castru din Tracia, iar pe ucenicii lui la Perberis, dincolo de care nu se mai întinde Imperiul Roman. Şi i-au trimis în acest exil nepregătiţi, dezbrăcaţi, fără hrană, lipsiţi de orice resurse necesare pentru trai, şi nu în apropiere de mare ca să nu poată primi vizita unor oameni milostivi. Şi aşa sunt ei acum acolo goi şi fără hrană, având doar nădejdea în Dumnezeu, îndemnându-i pe toţi creştinii şi strigând acestea:

„Rugaţi pe Domnul ca Dumnezeu să facă mila Lui cu smerenia noastră şi să ne înveţe că aceia care navighează împreună cu El fac experienţa unei mări sălbatic dezlănţuite, când luntrea este aruncată încoace şi încolo de vânturi şi valuri fără a fi însă scufundată. Pentru că El îngăduie ca ei să sufere încercarea unei mari furtuni punând la încercare dispoziţia lor interioară faţă de El, ca ei să strige cu glas mare: «Doamne, scapă-ne, că pierim!»(Mt, VIII, 25), ca să înveţe să atribuie numai Lui toate cele ale mântuirii lor şi să nu se mai încreadă în ei înşişi, iar atunci vor afla linişte adâncă, vântul şi valurile potolinduse. Fiindcă El îi trimite în mijlocul lupilor (Mt, X, 16) şi le porunceşte să intre pe poarta cea strâmtă şi să meargă pe calea cea îngustă (Mt, VII, 13-14), le pune înainte foame şi sete, goliciune, lanţuri şi închisori, izgoniri şi bice, cruce şi piroane, scuipări, palme şi pumni, ocări şi batjocuri, suferinţă, patimă şi morţi de multe feluri, al căror sfârşit însă e Învierea cea a tot strălucitoare care aduce cu sine pacea pentru toţi cei prigoniţi pentru El, bucuria pentru care au fost strâmtoraţi şi în necazuri pentru El, înălţarea la ceruri şi aducerea la tronul cel mai presus de fiinţă al Tatălui şi şederea «mai presus de toată începătoria, puterea şi domnia de sus, şi de tot numele ce poate fi numit în veacul de acum, cât şi în veacul ce va să vină» (Ef, I, 21); pe care fie să le dobândim toţi, cu rugăciunile şi mijlocirile Preaslăvitei, Preacinstitei şi Preamăritei prin fire şi cu adevărat Născătoarei de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria şi ale Sfinţilor Apostoli, Proroci şi Mucenici. Amin!” Discuţiile de la Bizya şi Rhegium (august – septembrie 656) Tomos conţinând dogmele discutate între cel întru sfinţi Maxim şi Teodosie episcopul Cezareei Bithyniei şi arhonţii de la palat care erau împreună cu el.[13] 1. Am socotit necesar să vă fac cunoscute în mod limpede vouă tuturor celor ce stăruiţi în ortodoxie cele discutate despre preacurata noastră credinţă a creştinilor şi despre inovaţia introdusă în ea de cei potrivnici acesteia între avva Maxim şi Teodosie, episcopul Cezareei Bithyniei ca, putând să cunoaşteţi mai exact cele privitoare la acestea, să slăviţi mai mult pe Iubitorul de oameni Dumnezeul nostru Care dă cuvânt cu înţelegere întru deschiderea gurii lor (Ef, VI, 19) celor ce se tem de El, ca nu cumva vrăjmaşii adevărului care răspândesc cele contrare acestuia să tulbure inimile voastre. 2. Aşadar, în ziua a 24-a a lunii august, anul al 14-lea al indicţiei care a trecut (656), au venit la el în exilul în care era sub pază, adică în castrul Bizya, mai sus-menţionatul episcop Teodosie, trimis, cum spunea, în numele lui Petru, întâi-stătătorul Constantinopolului, ca şi consulii Pavel şi Teodosie, trimişi, cum spuneau, ca reprezentanţi ai

împăratului. Şi intrând la numitul monah Maxim în locul unde era închis, au şezut şi i-au poruncit şi lui să şadă, împreună cu ei fiind, evident şi episcopul Bizyei. 3. Şi-i zice Teodosie episcopul: - Cum îţi este, domnule avvă? MAXIM: Cum a prehotărât Dumnezeu înaintea tuturor veacurilor desfăşurarea proniatoare a vieţii mele, aşa îmi este! TEODOSIE: Ce deci? Dumnezeu a prehotărât înaintea tuturor veacurilor cele privitoare la fiecare din noi? MAXIM: Dacă a precunoscut, negreşit a şi prehotărât (Rm, VIII, 29). TEODOSIE: Ce înseamnă faptul că „a precunoscut” şi „a prehotărât”? MAXIM: Preştiinţa este a gândurilor, cuvintelor şi faptelor care atârnă de noi, iar predestinaţia este a celor ce ni se întâmplă şi nu atârnă de noi. TEODOSIE: Care sunt cele ce atârnă de noi şi care cele ce nu atârnă de noi? MAXIM: Pe cât se pare, stăpânul meu care cunoaşte toate acestea discută cu robul său pentru a-l pune la încercare. TEODOSIE: Pe adevărul lui Dumnezeu, te-am întrebat neştiind acestea şi vrând să aflu diferenţa dintre cele ce atârnă şi cele ce nu atârnă de noi şi cum unele sunt sub preştiinţa lui Dumnezeu, iar celelalte sub predestinaţia Lui. MAXIM: Atârnă de noi toate cele voluntare, adică virtuţile şi viciile (relele). Nu atârnă însă de noi venirile peste noi ale modurilor pedepselor care ni se întâmplă sau ale celor contrare. Fiindcă nu atârnă de noi nici boala care ne pedepseşte, nici sănătatea care ne aduce bucurie, deşi cauzele care le produc sunt în noi. De pildă: o cauză a bolii este dezordinea vieţii, după cum o cauză a sănătăţii e o viaţă bine ordonată; o cauză a Împărăţiei cerurilor e paza poruncilor, după cum una a focului veşnic e călcarea acestora.[14] TEODOSIE: Ce deci? De aceea te chinuieşti atunci în exilul acesta, pentru că ai făcut oarecare lucruri vrednice de acest chin? MAXIM: Mă rog ca Dumnezeu să mărginească prin acest chin pedepsele celor ce au păcătuit prin călcarea preadreptelor Sale porunci. TEODOSIE: Pentru mulţi chinul nu este oare din pricina unei puneri la încercare (dokime; Rm, V, 3-4)? MAXIM: Punerea la încercare este proprie sfinţilor pentru ca prin chinul lor în viaţa oamenilor să se arate dispoziţiile lor interioare faţă de ce este bine prin fire şi împreună cu ele să se arate şi virtuţile lor ignorate de toţi, ca la Iov şi Iosif. Fiindcă unul a fost ispitit ca să se arate bărbăţia lui ascunsă, iar celălalt a fost încercat pentru arătarea înfrânării lui sfinţitoare. Şi oricare dintre sfinţii care au fost chinuiţi fără voie în veacul acesta, a fost chinuit printr-una sau alta din „iconomiile”

de acest gen, pentru ca prin neputinţa îngăduită să vină asupra lui să calce în picioare balaurul cel trufaş şi apostat, adică pe diavolul (Lc, X, 19), căci în fiecare din sfinţi răbdarea este rodul încercării (Rm, V, 4; Iac, I, 3)[15] 4. TEODOSIE: Pe adevărul lui Dumnezeu, frumos ai vorbit şi recunosc folosul pe care l-am avut din cuvintele tale. Aş fi căutat să discut cu tine pururea despre astfel de lucruri, dar pentru că atât eu, cât şi iluştrii patricii am parcurs o distanţă atât de mare şi am venit la tine pentru un alt subiect, te invităm să primeşti cele ce-ţi vor fi propuse de noi şi să faci bucurie astfel la toată lumea. MAXIM: Care sunt aceste propuneri, stăpâne, şi cine şi de unde sunt eu, ca pentru consimţământul meu la propunerile voastre să se facă bucurie la toată lumea? TEODOSIE: Pe adevărul Domnului nostru Iisus Hristos, cele ce-ţi vom spune eu şi stăpânii mei, iluştrii patricii, le-am auzit din gura stăpânului nostru patriarhul şi a evlaviosului stăpân a toată lumea (împăratul). MAXIM: Porunciţi, stăpânii mei, şi spuneţi ce voiţi şi ce aţi auzit? TEODOSIE: Împăratul şi patriarhul vor să afle prin noi de la tine din ce cauză nu stai în comuniune cu scaunul Constantinopolului. MAXIM: Aveţi pentru aceasta un mandat scris de la preaevlaviosul împărat sau de la patriarh? TEODOSIE: Nu se cade, stăpâne, să nu ai încredere în noi. Fiindcă, deşi sunt umil, sunt totuşi episcop, iar stăpânii mei de aici fac parte din Senat, şi n-am venit să te ispitim, ferească Dumnezeu! MAXIM: În orice chip veţi fi venit la robul vostru, eu vă voi spune fără nici o teamă cauza pentru care nu stau în comuniune cu scaunul Constantinopolului, chiar dacă altora le revine să mă întrebe din ce cauză, şi nu vouă, care cunoaşteţi negreşit mai bine decât mine cauza. Cunoaşteţi inovaţiile făcute începând din anul al 6-lea al indicţiei care a trecut (din anul 647-648; aluzie la Ekthesis) şi începute la Alexandria prin cele Nouă capitole promulgate (în 633) de Cyrus, care nu ştiu cum de a ajuns întâi-stătător (patriarh) acolo, „capitole” care au fost întărite de scaunul Constantinopolului; cunoaşteţi şi celelalte schimbări, adaosuri şi micşorări făcute în sinod de cei care au fost mai înainte întâi-stătători (patriarhi) ai Bisericii Bizanţului: Serghie (610638), Pyrrhus (638-641 şi 654), Pavel (641-653), inovaţii pe care le cunoaşte întreaga lume. Din această cauză nu stă robul vostru în comuniune cu Biserica Constantinopolului. Să fie ridicate prilejurile de poticneală aşezate de bărbaţii mai sus-numiţi, împreună cu cei ce le-au pus, cum a spus Dumnezeu: „Şi pietrele din drum aruncaţi-le” (Ir, L. 26) şi voi merge fără nici un îndemn de la oameni pe calea dreaptă a Evangheliei, netezită şi liberă de orice spini ai răutăţii eretice. Până însă ce întâi-stătătorii Constantinopolului se fălesc cu pietrele de poticneală puse şi cu cei ce le-au pus pe ele, nu există nici un argument sau mod care să mă convingă să stau în comuniune cu ei.

TEODOSIE: Dar ce lucru rău mărturisim ca să te separi de comuniunea noastră? MAXIM: Pentru că spunând că există o singură lucrare (energie) a divinităţii şi umanităţii Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, confundaţi discursul despre Dumnezeu (????????) cu discursul despre Întrupare (??????µ??). Căci dacă se cade să credem Sfinţilor Părinţi care spun că „cele ce au o singură energie au şi o singură fiinţă”, voi faceţi atunci din Sfânta Treime „pătrime”, dat fiind că atunci trupul Cuvântului devine conatural cu El şi iese din identitatea lui după natură cu noi şi cu cea care L-a născut. Şi iarăşi: suprimând lucrările şi decretând că există o singură voinţă a divinităţii şi umanităţii Lui, negaţi distribuirea celor bune ale Lui. Căci dacă nu ar avea nici o lucrare, potrivit celor ce au prescris şi ordonat această dogmă, este evident că nu s-ar putea milostivi de noi, chiar dacă ar voi, fiind lipsit de lucrarea celor bune, dat fiind că fără o lucrare naturală, nici o fiinţă nu poate prin fire să lucreze sau să facă ceva.[16] De altfel, în acest chip faceţi ca trupul Lui să fie prin voinţa lui concreator împreună cu Tatăl, cu Fiul şi cu Duhul al tuturor veacurilor şi al celor din ele, iar Dumnezeirea care este prin fire creatoare sau, mai adevărat spus, fără de început în ce priveşte voinţa – pentru că voinţa divină e fără de început – o faceţi să fie ceva recent prin fire, lucru care întrece nu numai toată nebunia, dar este şi o lipsă de evlavie faţă de Dumnezeu. Fiindcă nu spuneţi simplu numai „o singură voinţă”, ci mai spuneţi şi că aceasta este „divină”. Dar nimeni nu poate gândi un început sau un sfârşit al voinţei divine, pentru că acest lucru nu este propriu nici naturii divine căreia îi aparţine voinţa fiinţială. Introducând iarăşi o altă inovaţie, suprimaţi pe de-a întregul toate proprietăţile caracteristice şi constitutive ale divinităţii şi umanităţii lui Hristos, atunci când prin legi şi edicte (??µ??? ??? ??????) decretaţi că nu trebuie să se mai vorbească nici de o voinţă, nici de două voinţe, nici de o lucrare, nici de două lucrări în Hristos, ceea ce este propriu doar unui lucru neexistent. Fiindcă nici o fiinţă nu este lipsită, dacă e spirituală, de putinţa de a voi şi de a lucra; dacă e sensibilă, de o lucrare sensibilă; dacă e vegetală, de lucrarea creşterii şi hrănirii; iar dacă e cu desăvârşire neînsufleţită, de lucrarea şi capacitatea zisă „habitus”; şi ele arată toate fiinţele care sunt astfel fiind în stare să fie percepute de simţurile celor sensibile, întrucât lucrarea acestora este aceea de a cădea sub simţul vederii prin apariţia lor, sub simţul auzului prin sunet, sub cel al mirosului printr-o exalaţie de vapori conaturală, sub cel al gustului, prin unele savori şi sub cel al pipăitului prin consistenţa lor. Fiindcă aşa cum spunem că faptul de a vedea este o lucrare a vederii, aşa şi faptul de a fi văzut este o lucrare a celor văzute şi aşa mai departe în acelaşi fel pentru toate celelalte. Aşadar, dacă nici o fiinţă nu este cu totul lipsită de lucrare naturală, iar Domnul şi Dumnezeul nostru – miluieşte-mă Doamne! – nu are nici o voinţă sau lucrare naturală potrivit fiecăruia celor din care, în care şi care este El,

cum mai puteţi fi sau să vă numiţi cinstitori de Dumnezeu, voi cei care ziceţi că Cel închinat de voi nu este în nici un chip voitor şi lucrător? Fiindcă noi am fost limpede învăţaţi de Sfinţii Părinţi care zic: „Ceea ce n-are nici o putinţă nici nu este ceva, nici nu există vreo afirmare a lui în genere”. (Sf. Dionisie Areopagitul, Despre numele divine) TEODOSIE: Nu lua ca o dogmă propriu-zisă ceea ce s-a făcut prin „iconomie”. MAXIM: Dacă Typos-ul care prescrie să nu se vorbească de nici o voinţă sau lucrare a Domnului – a căror suprimare indică de fapt inexistenţa celui lipsit de acestea – nu este o dogmă propriu-zisă pentru cei care-l primesc, atunci din ce pricină m-aţi predat fără de cinste unor neamuri barbare şi fără Dumnezeu? Din ce cauză am fost condamnat să locuiesc în Byzia, iar tovarăşii mei unul în Perberis iar altul în Mesembria? TEODOSIE: Pe Dumnezeu Care mă va judeca, am spus-o şi când s-a făcut şi o spun şi acum: Typos-ul s-a făcut în chip rău şi spre dauna multora. Motivul edictării lui a fost sfada şi lupta ortodocşilor între ei pe tema voinţelor şi lucrărilor şi, pentru ca toţi să trăiască în pace, unii au considerat că astfel de expresii trebuie să fie reduse la tăcere. MAXIM: Şi care credincios va accepta „iconomia” care reduce la tăcere expresiile pe care Însuşi Dumnezeul a toate a rânduit în Iconomia Lui să fie rostite de Apostoli, Proroci şi Dascălii Bisericii? Să observăm, domnule mare, la ce rău conduce acest punct pe care l-am atins. Pentru că, dacă Dumnezeu a aşezat în Biserică în primul rând apostoli, în al doilea rând proroci, iar în al treilea rând învăţători spre desăvârşirea sfinţilor (Ef, IV, 11), spunând în Evanghelie Apostolilor şi prin ei şi celor de după ei: „Ceea ce vă spun, spun tuturor” (Mc, XIII, 37), şi iarăşi: „Cel ce vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte şi cel ce vă dispreţuieşte pe voi, pe Mine Mă dispreţuieşte” (Mt, X, 40; Lc, X, 16), este limpede şi evident că acela care nu primeşte pe apostoli, pe proroci şi pe învăţători, ci nesocoteşte expresiile şi glasurile lor, acela dispreţuieşte pe Însuşi Hristos. Să observăm însă şi alt lucru: Dumnezeu a ales şi a ridicat apostoli, proroci şi învăţători spre desăvârşirea sfinţilor (Ef, IV, 11-12), diavolul însă a ales şi a ridicat şi el apostoli, proroci şi învăţători mincinoşi împotriva dreptei cinstiri a lui Dumnezeu ca să lupte şi să combată atât Legea Veche, cât şi Evanghelia. Iar apostoli, proroci, învăţători mincinoşi cred că sunt doar ereticii ale căror cuvinte şi gânduri sunt perverse (Fa, XX, 30). Deci, aşa cum cel care primeşte pe adevăraţii apostoli, proroci şi învăţători primeşte pe Dumnezeu, tot aşa şi cel care primeşte apostoli, proroci şi învăţători mincinoşi primeşte pe diavolul. Aşadar, cel ce respinge pe sfinţi împreună cu ereticii cei spurcaţi şi necuraţi - primiţi pe cel ce grăieşte adevărul! – acela condamnă în chip vădit împreună cu diavolul şi pe Dumnezeu. Aşadar, dacă discutând inovaţiile făcute pe vremurile noastre găsim că ele ajung de fapt la acest rău suprem, vedeţi ca nu cumva

sub pretextul „păcii” să ne aflăm bolnavi de „apostazie” propovăduindo pe cea despre care dumnezeiescul Apostol a spus (2Tes, II, 3) că va fi înainte – mergătoare a venirii lui antihrist.[17] Acestea vi le-am spus fără teamă şi reţinere, stăpânii mei, ca să vă feriţi atât pe voi înşivă, cât şi pe noi. Vreţi ca, având toate acestea scrise în cartea inimii, să vin să mă cuminec în Bisericile care propovăduiesc aceste lucruri şi să intru în comuniune cu cei care respingând, chipurile, pe diavolul, resping de fapt pe Dumnezeu? Să mă ferească Dumnezeu Care pentru mine S-a făcut om afară de păcat! (Evr, IV, 15) Şi punând metanie, a zis: - Dacă vreţi să faceţi ceva robului vostru, faceţi, dar eu nu voi intra nicicând în comuniune cu cei ce primesc unele ca acestea. Uimiţi de cele spuse şi plecându-şi capetele, ei au tăcut o bună bucată de vreme, după care, ridicându-şi capul şi aţintindu-şi privirea asupra avvei Maxim, Teodosie episcopul a spus: - Noi îţi răspundem în numele stăpânului nostru împăratul că, dacă intri în comuniune cu noi, va abroga Typos-ul. MAXIM: Suntem încă foarte departe unii de alţii. Ce facem cu expresia ratificată sinodal de Serghie şi Pyrrhus cum că în Hristos există „o singură voinţă” cu eliminarea oricărei lucrări? (Poziţia Ekthesis-ului din 638) TEODOSIE: Acest document a fost dat jos şi deci abrogat şi respins. MAXIM: A fost dat jos de pe zidurile de piatră, nu însă din minţi şi din suflete. Să se primească condamnarea acestor lucruri edictată prin dogme şi canoane evlavioase de Sinodul din Roma (Lateran, 649) (Pentru Sf. Maxim Sinodul Lateran din 649 avea autoritatea unui Sinod Ecumenic) şi atunci şi peretele cel din mijlocul nostru va cădea (Ef, II, 14) şi nu vom mai avea nevoie de îndemnuri. TEODOSIE: Sinodul din Roma n-a fost ratificat pentru că s-a făcut fără un ordin al împăratului. MAXIM: Dacă ordinele împăraţilor şi nu credinţa ortodoxă confirmă sinoadele care se fac, atunci să fie primite şi sinoadele ariene făcute împotriva lui „??µ???????” pentru că ele s-au făcut din porunca împăraţilor; mă refer la cel din Tyr (335), la cel din Antiohia (341), din Seleucia (359), din Constantinopol pe vremea lui Eudoxie Arianul (360), cel din Niceea Traciei (între 357-360), cel din Sirmium (357), iar, la mulţi ani după aceasta, la cel de-al doilea sinod („tâlhăresc”) de la Efes (449) pe care l-a prezidat despotic Dioscor; căci pe toate acestea le-a reunit ordinul unor împăraţi şi, totuşi, toate au fost condamnate pentru ateismul impioaselor dogme ratificate de ele. Dar de ce nu respingeţi atunci şi sinodul (Antiohia, 264) care l-a depus pe Pavel al Samosatei pe vremea Sfinţilor şi fericiţilor Părinţi Dionisie papa Romei (260-267), Dionisie al Alexandriei (248-264) şi Grigorie Taumaturgul care a prezidat acest sinod, pentru că nu s-a făcut din ordinul împăratului? Ce canon statuează că trebuie rat ficate numai acele sinoade care s-au întrunit din ordinul împăratului sau că toate

sinoadele trebuie să se întrunească numai din ordinul împăratului? Regula evlavioasă a Bisericii le-a recunoscut drept sinoade sfinte şi aprobate pe cele pe care le-a judecat atare corectitudinea dogmelor. [18] Dar, aşa cum se ştie bine stăpânul meu şi cum învaţă şi pe alţii, canonul (Canonul 5 al Sinodului I Ecumenic – 325; cf. can. 19 al Sinodului IV Ec.; canonul 34 şi 37 apostolic, etc.) prevede, fără să se facă nici o menţiune de vreun ordin imperial ca anual să aibă loc în fiecare eparhie două sinoade pentru asigurarea credinţei mântuitoare şi îndreptarea tuturor punctelor care nu sunt în armonie cu dumnezeiasca lege a Bisericii. TEODOSIE: E aşa cum spui. Rectitudinea dogmelor aprobă sinoadele. Dar nu primeşti „libelul lui Mina”[19] care a dogmatizat o singură voinţă şi o singură lucrare în Hristos? MAXIM: Ferească Domnul Dumnezeu! Voi nu primiţi, ci îi respingeţi pe toţi dascălii care au luptat după Sinodul de la Calcedon – 451 – împotriva nebuniei lui Sever, iar eu să primesc „libelul lui Mina” care sa făcut după acest Sinod şi care pledează deschis pentru Sever, Apolinarie, Macedonie, Arie şi toată erezia şi prin toate cele dogmatizate în el acuză sau mai degrabă respinge acest Sinod? TEODOSIE: Ce deci? Nu primeşti defel „lucrarea unică”? MAXIM: Care dintre dascălii aprobaţi ai Bisericii vorbeşte de o „lucrare unică”? Şi Teodosie a adus citatele atribuite pseudonim de ei Sfinţilor Iulius al Romei, Grigorie Taumaturgul şi Atanasie cel Mare şi le-a citit. MAXIM: Să ne temem de Dumnezeu şi să nu voim să-L mâniem prin producerea de citate eretice! Căci nu este un secret pentru nimeni că acestea aparţin impiosului Apolinarie. Dacă ai altele, arată-le. Pentru că proferându-le vă veţi convinge şi mai mult că într-adevăr sunteţi bolnavi de opinia rea (?????????) a impiosului Apolinarie şi a celor ce cugetă asemenea cu el. Atunci episcopul Teodosie a mai adus alte două citate sub numele lui Hrisostom pe care citindu-le avva Maxim a spus: - Acestea sunt ale lui Nestorie care s-a îmbolnăvit de boala dogmatizării unei dualităţi personale în Hristos. Iar episcopul fierbând de mânie, i-a spus îndată: - Domnule monah, satana a grăit prin gura ta. MAXIM: Să nu se supere stăpânul meu pe robul său. Şi îndată a început să-i dovedească că acele citate sunt ale lui Nestorie şi să-i arate în ce tratate ale acestuia se află ele. TEODOSIE: Dumnezeu ştie, frate, citatele acestea mi le-a dat patriarhul. Însă, iată, tu zici că unele sunt ale lui Apolinarie, iar altele ale lui Nestorie. Şi producând un citat al Sfântului Chiril care spune: „arătând Hristos prin amândouă firile o lucrare unică şi comună”, i-a zis: - Ce zici de acestea? MAXIM: Sunt unii care arată că acest pasaj a fost adăugat împotriva

adevărului în „Tâlcuirea evangheliei după Ioan” făcută de acest Sfânt Părinte de către monofizitul Timotei Elur (+477). Dar să admitem că ele sunt aşa cum spuneţi: Să cercetăm deci înţelesul expresiilor patristice şi să cunoaştem adevărul. TEODOSIE: Nu îngădui să se facă acest lucru, căci trebuie să primeşti doar expresiile simple, aşa cum sunt. MAXIM: Spune-mi, rogu-te, care e diferenţa dintre expresiile simple şi cele cu multe sensuri? TEODOSIE: E ca tu să primeşti expresia aşa cum este şi să nu mai cercetezi înţelesul ei! MAXIM: Este limpede că şi cu privire la expresii, introduceţi legi noi şi străine Bisericii. Dacă, după voi, nu trebuie să cercetăm expresiile Scripturilor şi Părinţilor, respingem de fapt întreaga Scriptură, atât cea veche, cât şi cea nouă. Să-l ascultăm însă pe David care zice: „Fericiţi cei ce cercetează mărturiile Lui şi-L caută cu toată inima” (Ps, CXVIII, 2) întrucât nimeni nu poate să-L caute pe Dumnezeu fără o cercetare. Şi iarăşi: „Înţelepţeşte-mă şi voi căuta legea Ta şi o voi păzi cu toată inima mea” (Ps, CXVIII, 34), întrucât căutarea duce la cunoaşterea legii iar prin dorinţa de cunoaştere convinge pe cei vrednici să o păzească în inima lor prin împlinirea sfintelor porunci aflate în ea. Şi iarăşi: „Minunate sunt mărturiile Tale, pentru aceea le-a cercetat pe ele sufletul meu” (Ps, CXVIII, 129). Pentru ce cuvântul Proverbelor (I, 6) vrea ca noi să cercetăm „parabolele”, „enigmele” şi „cuvintele obscure”? Pentru ce, vorbind în parabole, Domnul vrea ca ucenicii să le înţeleagă învăţându-i înţelesul parabolelor (Mt, XIII, 18; Lc, VIII, 11)? Pentru ce porunceşte: „Cercetaţi Scripturile!” (In, V, 39) ca unele ce dau mărturie despre El? Ce vrea să înveţe corifeul Apostolilor Petru atunci când spune: „Această mântuire au căutat-o cu stăruinţă şi au cercetat-o cu de-amănuntul prorocii” (I Ptr, I, 10)? Ce vrea să înveţe dumnezeiescul Apostol Pavel atunci când spune: „Iar dacă Evanghelia noastră este acoperită, este pentru cei pierduţi, căci dumnezeul veacului acestuia a orbit minţile necredincioşilor ca să nu-i lumineze lumina Evangheliei slavei cunoaşterii lui Hristos” (II Cor, IV, 3-4)? Pe cât se pare, vreţi ca noi să ne asemănăm iudeilor care, aplecându-şi mintea numai asupra expresiilor simple, adică asupra literei, au căzut din adevăr, având un văl pe inimile lor, ca să nu înţeleagă pe Domnul Care e Duhul cel ascuns în litera despre care s-a scris că „ucide”, dar „Duhul face viu” (II Cor, III, 6). Să fie încredinţat stăpânul meu că eu nu voi suferi să primesc o expresie (????) fără înţelesul (???????) care zace în ea, ca să nu devin iudeu pe faţă. Auzind acestea Teodosie a zis: - Trebuie să vorbim de o singură lucrare ipostatică a lui Hristos. MAXIM: Să observăm mai îndeaproape răul născut de aici şi să fugim de această expresie străină, căci ea aparţine numai ereticilor politeişti. Căci dacă numim ipostatică o unică lucrare a lui Hristos, dar Fiul nu coincide vreodată după ipostas cu Tatăl şi cu Duhul, e evident

că nu coincide nici după lucrarea ipostatică. Iar atunci vom fi constrânşi să atribuim lucrări ipostatice, ca şi Fiului, atât Tatălui, cât şi Duhului şi atunci, după voi, fericita Dumnezeire va avea patru lucrări: trei care disting Persoanele în care Ea există şi una comună indicând comunitatea de natură a celor Trei Ipostasuri. Şi dacă primim învăţătura lor, atunci potrivit Părinţilor suntem bolnavi de tetrateism; fiindcă ei susţin că orice lucrare / energie este naturală, nu ipostatică. Şi dacă acest lucru este adevărat, cum şi este, atunci ne vom înfăţişa spunând că există patru naturi, patru dumnezei diferind unii de alţii atât după ipostasă cât şi după natură. Dar cine a văzut sau contemplat o energie proprie a celor strânse sub aceeaşi specie şi orânduite prin natura lor sub definiţia comună a speciei? Căci niciodată ceea ce este comun după natură nu devine propriu doar cuiva, unuia anume. Pentru că semnele distinctive ipostatice, ca de pildă: nasul acvilin sau nasul cârn, ochii albaştri sau calviţia şi altele de acest gen sunt accidente distinctive ale indivizilor care diferă între ei prin număr. Fiindcă orice om lucrează întrucât este ceva prin natura sa şi nu întrucât este cineva prin ipostasul lui; el lucrează potrivit definiţiei (raţiunii) lui gândite şi enunţate despre el atât într-un mod foarte propriu, cât şi comun, ca de pildă: potrivit faptului că este o fiinţă vie, raţională şi muritoare, adică potrivit definiţiei noastre generale. Căci toţi participăm la aceeaşi viaţă, la aceeaşi raţionalitate, la acelaşi flux şi reflux al substanţelor vitale, la aceeaşi capacitate de a şedea şi de a sta în picioare, de a grăi şi de a tăcea, de a vedea, auzi şi pipăi; care toate ţin de definiţia noastră comună. Aşadar, nu se cuvine a inova expresii care nu au forţă nici scripturistică, nici patristică, nici naturală, ci una străină, excogitată prin distorsiuni ale oamenilor. Arată-mi însă că această expresie se află la un Părinte oarecare şi vom cerceta din nou gândul celui ce a rostit-o. TEODOSIE: Dar ce? Nu trebuie să se vorbească deloc de „o singură lucrare în Hristos”? MAXIM: Potrivit Sfintei Scripturi şi Sfinţilor Părinţi, noi nu primim să se spună nimic asemănător, ci suntem obligaţi să credem şi să mărturisim că, aşa cum în Hristos există două naturi din care este El, aşa sunt şi voinţele şi lucrările naturale corespunzătoare Lui Care prin fire este deodată Acelaşi Dumnezeu şi om. TEODOSIE: Într-adevăr, stăpâne, şi noi mărturisim atât naturile, cât şi lucrările diferite, adică cea divină şi cea umană şi că Divinitatea Lui este înzestrată cu voinţă, cum şi umanitatea Lui este înzestrată cu voinţă; pentru că sufletul Lui nu era fără voinţă. Dar nu spunem că sunt două, ca să nu introducem prin aceasta ideea că El S-ar lupta cu Sine Însuşi. MAXIM: Ce deci? Când spuneţi două naturi, le introduceţi luptându-se între ele din cauza numărului? TEODOSIE: Nu. MAXIM: Ce, dar? Când numărul este atribuit naturilor nu le divizează,

dar când este rostit despre voinţe şi lucrări are semnificaţia unei diviziuni? TEODOSIE: Negreşit pentru acestea numărul are semnificaţia unei diviziuni şi Părinţii nu l-au atribuit voinţelor şi lucrărilor vrând să evite diviziunea, ci au vorbit despre „una” şi „alta”, „divină” şi „umană”, „dublă” şi „duală”. Şi eu grăiesc aşa cum au grăit ei şi spun ce au spus ei. MAXIM: Pentru Dumnezeu! Dacă cineva îţi spune „una şi alta”, câte le-ai înţelege că sunt? Sau dacă îţi spune „divină şi umană”, câte le-ai înţelege că sunt? Sau dacă îţi spune că este „dublă sau duală”, câte ai înţeles că sunt? TEODOSIE: Ştiu cum înţeleg, dar nu spun două. Atunci întorcându-se spre arhonţi, avva Maxim a spus: - Pentru Dumnezeu! Dacă aţi auzi spunându-se „una şi una” sau „una şi alta” sau „doi ori doi” sau „doi ori cinci” ce aţi răspunde că înţelegeţi celor ce vă spun acestea? - Pentru că ne-ai făcut să jurăm, am răspunde: când auzim „una şi una”, înţelegem două, tot aşa când auzim „una şi alta”, iar când auzim „doi ori doi” înţelegem patru iar „doi ori cinci” înţelegem zece (Iată ce înseamnă să spui că 2+2 = 4!, n.mea). Şi, ruşinat de răspunsul acelora, Teodosie a spus: - Eu nu voi spune ceea ce n-a fost spus de Părinţi. Şi îndată avva Maxim, luând cartea ce conţinea actele Sfântului Sinod apostolic de la Roma (din Lateran, 649), le-a arătat că Sfinţii Părinţi vorbesc explicit de două voinţe şi lucrări ale Mântuitorului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos; carte pe care luând-o de la el şi consulul Teodosie a citit şi el toate citatele Părinţilor. Atunci răspunzând Teodosie episcopul a spus: - Dumnezeu ştie, dacă acest sinod n-ar fi aruncat anateme şi asupra unor persoane, l-aş fi primit mai mult decât orice om.[20] Dar ca să nu pierdem timpul aici, dacă Părinţii au spus aşa ceva, atunci spun şi eu şi o fac şi în scris, că există două naturi, două voinţe şi două lucrări. Ci intră în comuniune cu noi şi să se facă unire. MAXIM: Stăpâne, eu nu îndrăznesc să primesc de la voi un consimţământ scris despre aşa ceva, fiind un simplu monah. Dar dacă Dumnezeu v-a împuns la inimă să primiţi expresiile Sfinţilor Părinţi, trimiteţi voi, adică: împăratul, patriarhul şi sinodul lui, cum cere canonul, înscrisul privitor la acestea la Roma.[21] Fiindcă eu nu voi intra în comuniune până când lucrurile stau aşa, pentru că aici la Sfânta Anafora euharistică sunt menţionate persoane care au fost anatemizate, deoarece mă tem de osânda anatemei. TEODOSIE: Dumnezeu ştie, nici eu nici altcineva nu-ţi reproşează această teamă. Dar, pentru numele Domnului, dă-ne un sfat, dacă e cu putinţă să se facă acest lucru. MAXIM: Ce sfat aş putea să vă dau despre aceasta? Duceţi-vă, cercetaţi dacă s-a întâmplat vreodată aşa ceva, adică să fi fost absolvit

cineva după moarte de o acuzaţie privitoare la credinţă sau de o osândă pronunţată împotriva lui. Şi împăratul şi patriarhul să accepte să imite pogorârea condescendentă a lui Dumnezeu şi să facă primul o ordonanţă sub formă de rugăminte, iar celălalt o suplică sinodală către papa Romei, şi negreşit se va găsi o modalitate bisericească care permite aceasta, se va împăca cu voi pe această temă din pricina dreptei mărturisiri a credinţei. TEODOSIE: Aceasta se va face negreşit. Dar dă-mi cuvântul că, dacă mă vor trimite, vei veni cu mine! MAXIM: Stăpâne, îţi este mai de folos să iei cu tine pe tovarăşul meu de robie din Mesembria (Anastasie Apocrisiarul) decât pe mine, căci acela cunoaşte şi limba latină şi ei îl cinstesc după vrednicie ca pe unul ce a fost pedepsit atâţia ani pentru Dumnezeu şi a ţinut cu tărie dreapta credinţă care domneşte în scaunul lor. TEODOSIE: Am avut diferite ciocniri între noi şi nu-mi este plăcut să mă duc cu el. MAXIM: Stăpâne, atunci când se va hotărî să se facă acest lucru, se va găsi o ieşire potrivită pentru cei ce vor lua această hotărâre; şi dacă porunciţi, vă voi însoţi. Atunci s-au sculat toţi cu bucurie şi cu lacrimi, s-au pus în genunchi şi au făcut o rugăciune şi fiecare din ei a sărutat Sfintele Evanghelii, cinstita Cruce şi icoana Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi cea a Doamnei noastre care L-a născut, a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, strângându-şi mâinile spre întărirea celor spuse. 5. După care, discutând între ei despre vieţuirea potrivit lui Dumnezeu şi paza dumnezeieştilor porunci, întorcându-se spre avva Maxim, Teodosie episcopul a spus: - Iată că s-au soluţionat toate scandalurile şi s-a făcut şi se va face, prin Dumnezeu, pace. Dar, pentru numele Domnului, să nu-mi ascunzi: nu vorbeşti şi tu într-un fel oarecare şi spui că există o singură voinţă şi o singură lucrare în Hristos? MAXIM: Nu se poate ca eu să fi spus cândva aceasta. Şi vă spun şi de ce: pentru că această expresie care spune că există o singură voinţă şi o singură lucrare a celor două naturi e străină Sfinţilor Părinţi. Apoi pentru că acela care zice în orice fel aceasta se găseşte întâlnind de-a dreptul absurditatea. Fiindcă dacă spun că această voinţă şi lucrare unică e „naturală”, atunci mă tem de contopire, iar dacă spun că e „ipostatică”, separ pe Fiul de Tatăl şi de Duhul şi mă arăt introducând în Treime trei voinţe şi trei ipostase care nu sunt în acord între ele. Iar dacă spun că voinţa şi lucrarea unică e „a unuia singur”, atunci sunt silit să spun, chiar dacă nu vreau, că există o voinţă ca a Unui singur Tată şi una ca a Unui singur Duh, iar cuvântul se va găsi atunci căzând în politeism. Iar dacă spun că e „relaţională”, atunci introduc diviziunea personală a lui Nestorie. Şi dacă spun că e pe lângă natură, atunci corup existenţa celui ce voieşte, căci faptul de a fi pe lângă natură este

o corupţie pentru natură, precum spuneau Părinţii. TEODOSIE: Trebuie să spunem că există numai o singură voinţă din cauza unirii Mântuitorului, precum au scris, înţelegând bine lucrurile, pe cât socot, Serghie şi Pyrrhus. MAXIM: Dacă porunceşti, stăpâne, primeşte două vorbe ale mele pe această temă. Dacă din cauza unirii Dumnezeului şi Mântuitorului nostru s-a făcut, precum au scris Serghie, Pyrrhus şi Pavel, o singură voinţă, atunci, după ei, Fiul va avea o voinţă diferită de cea a Tatălui, Care are o singură voinţă cu Fiul din cauza naturii şi nu a unei uniri, dacă unire şi fire nu înseamnă acelaşi lucru. Dacă însă, după ei, din cauza unirii s-a făcut o singură voinţă a Mântuitorului nostru, aceasta va avea negreşit drept cauză unirea şi nici una din naturile din care este El; iar voinţa va aparţine, după ei, relaţiei şi nu naturii, întrucât cuvântul adevărului ştie că unirea e o relaţie şi nu o natură. Iar dacă din cauza unirii s-a făcut, precum spuneam, o singură voinţă a Mântuitorului, atunci prin care voinţă zic ei că s-a făcut această unire? Căci, dacă se îngrijesc de adevăr şi fug de absurditate, n-ar putea spune că s-a făcut prin ea însăşi. Dacă însă din cauza unirii s-a făcut o singură voinţă a Mântuitorului, atunci este evident că înainte de unire Acesta fie avea mai multe voinţe, fie n-avea absolut nici una. Iar dacă avea mai multe voinţe, asta înseamnă că a suferit o diminuare a multor voinţe care au fost restrânse una singură şi atunci este limpede că a suferit o schimbare: cea a reducerii voinţelor celor multe care preexistau în El în chip natural. Dacă însă mai înainte era cu totul lipsit de voinţă, asta înseamnă că El a arătat că unirea e superioară naturii, pentru că din aceasta I s-a furnizat o voinţă de care natura era lipsită; şi iarăşi Hristos se arată suferind schimbare, ca Unul Ce a câştigat prin relaţie ceea ce nu-I era inerent prin sine natură. Dacă din cauza unirii s-a făcut o singură voinţă în Mântuitorul nostru după fiecare din cele din care este El, atunci prin voinţă Dumnezeu a ajuns să fie ceva recent, rămânând însă Acelaşi din cauza unirii veşnic prin fire şi a ajuns prin voinţă om fără de început, rămânând însă recent prin fire, lucru cu neputinţă, ca să nu spun lipsit de evlavie. Iar dacă din cauza unirii s-a făcut o singură voinţă a naturilor, atunci de ce nu s-a făcut din aceeaşi cauză şi o natură unică a naturilor? 6. Retezând în acest punct mişcarea argumentării, Teodosie episcopul a spus: - Atunci ce s-a făcut prin unire, dacă prin ea nu s-a făcut nimic din acestea? MAXIM: Ea a arătat pe Însuşi Dumnezeu Cel netrupesc prin natură întrupat în chip nemincinos şi a înfăţişat pe Ziditorul a toate devenit prin natură în chip limpede om nu printr-o schimbare de natură sau printr-o micşorare a uneia din naturi, ci printr-o asumare adevărată a unui trup înzestrat cu suflet raţional, adică a unei umanităţi integre şi fără lipsuri şi curată prin natură de orice vină a păcatului strămoşesc. Şi, în virtutea schimbului, fapt cu adevărat şi uimitor şi uluitor pentru

toţi şi toate, rămânând în întregime Acelaşi Dumnezeu întreg în cele omeneşti şi întreg în interiorul celor proprii Lui şi în întregime om întreg în cele dumnezeieşti, fără a cădea din nimic din cele proprii umanităţii; căci potrivit învăţăturii de Dumnezeu grăitorilor noştri Părinţi, prin unire a avut loc o întrepătrundere reciprocă (perichoresis) a naturilor şi proprietăţilor lor naturale inerente şi nu o strămutare (metachoresis) sau cădere, fapt care este propriu celor ce fac în mod pervers din unire o contopire şi care pentru aceasta o amestecă cu tot felul de inovaţii şi, din lipsa unei solidităţi a învăţăturii lor, îi persecută pe cei binecredincioşi. 7. Auzind acestea, Teodosie episcopul împreună cu restul celor veniţi cu el au părut că primesc cele spuse. Şi acelaşi episcop i-a spus iarăşi avvei Maxim: - Fă iubire. Ce este ceea ce ne-ai spus, cum că nimeni nu lucrează întrucât e cineva, adică potrivit ipostasei, ci întrucât e ceva, potrivit naturii? Fiindcă acest lucru îmi vine în minte, dacă mă gândesc bine, din cele ce ai spus. MAXIM: Nimeni nu lucrează întrucât este cineva, ca ipostasă, ci întrucât este ceva, ca natură; de exemplu: şi Petru şi Pavel lucrează, dar nu întrucât sunt Petru şi Pavel, ci pentru că sunt oameni, căci amândoi sunt oameni prin natura lor, în virtutea raţiunii comune şi definitorii a naturii lor, iar nu prin ipostasă, sau prin calitatea proprie fiecăruia în parte. Tot astfel şi Mihail şi Gavriil lucrează, dar nu întrucât sunt Mihail şi Gavriil, ci întrucât sunt îngeri, căci amândoi sunt îngeri. Şi tot aşa, în orice natură ce este enunţată despre mai mulţi indivizi care diferă după număr vedem că lucrarea lor este comună şi nu individuală. Aşadar, cine spune că lucrarea e ipostatică acela introduce şi ideea că însuşi natura, care e unică, devine infinită prin lucrări şi diferită în sine însăşi după mulţimea indivizilor pe care-i conţine sub ea, fapt pe care dacă-l luăm de bun corupem împreună cu natura şi însăşi raţiunea modului ei de a fi. 8. Şi după ce au fost zise şi acestea, când s-au îmbrăţişat pentru a se despărţi, Teodosie consulul a zis: - Iată că toate s-au făcut bine. Va accepta însă împăratul să facă o ordonanţă sub formă de rugăminte (paraklitikin keleusin)? MAXIM: O va face negreşit dacă va voi să imite pe Dumnezeu şi să se smerească împreună cu El pentru mântuirea noastră comună, a tuturor, socotind întru sine că dacă Dumnezeu Cel Ce mântuieşte prin fire n-a făcut mântuirea până nu a voit să Se smerească, cum atunci omul care este prin fire mântuit se va mântui sau va mântui dacă nu se smereşte? Şi Teodosie consulul i-a spus: - Nădăjduiesc, dacă Dumnezeu îmi va ţine memoria, să-i ţin şi lui acest cuvânt şi se va convinge. Şi îmbrăţişându-se unii pe alţii au plecat cu pace, episcopul dându-i avvei Maxim o mică sumă de bani trimisă lui, o tunică şi o

cămaşă. Dar tunica i-a luat-o pe loc episcopul Bizyei, iar la Rhegium i sa luat nu numai mica sumă de bani ci şi tot ceea ce mai avea primite ca binefacere împreună cu restul lucrurilor şi hainelor lui vrednice de milă. 9. După plecarea bărbaţilor menţionaţi, în ziua de 8 septembrie în anul al 15-lea al indicţiei de faţă (656), Pavel consulul a ieşit iarăşi în Bizya la avva Maxim purtând cu el un ordin cu următorul cuprins: „Îţi poruncim excelenţei tale să te duci la Bizya şi să-l aduci pe Maxim monahul cu multă cinste şi consideraţie pentru bătrâneţea şi neputinţele lui pentru că a fost cunoscut şi scump bunicilor noştri şi săl aşezi în sfânta mănăstire a Sfântului Teodor ce se află aproape de Rhegium. Să vii apoi să ne informezi şi noi vom trimite în numele nostru doi patricii care ne iubesc din suflet şi care sunt iubiţi de noi şi care sunt însărcinaţi să discute cu el cele hotărâte de noi. Să mergi şi să ne vesteşti apoi venirea lui.” Şi acesta (Pavel consulul), aducându-l şi aşezându-l în sus numita mănăstire, s-a dus să-l vestească pe împărat. 10. Iar în ziua următoare au venit la el patricii Epifanie şi Troilos cu mult fast şi pompă împreună cu Teodosie episcopul şi au intrat la el în partea bisericii mănăstirii rezervată catehumenilor. Şi după obişnuita salutare s-au aşezat silindu-l şi pe el să şadă. Şi începând primul cuvântul, Troilos i-a spus: - Stăpânul nostru ne-a poruncit să venim la tine şi să-ţi spunem ce a hotărât de Dumnezeu întărita sa maiestate imperială. Dar mai întâi spune-ne: vei executa ordinul împăratului sau nu? Maxim a spus: - Stăpâne, să ascult mai întâi ce porunceşte evlavioasa sa maiestate şi apoi voi răspunde cum se cuvine. Căci ce răspuns pot să dau la ceea ce nu cunosc? Troilos a insistat zicând: - Nu putem să spunem ceva dacă nu ne spui înainte dacă vei executa sau nu ordinul împăratului. Şi cum i-a văzut insistenţi şi privind cu ochi răi ezitarea lui şi că răspundeau repezit împreună cu toţi cei aflaţi împreună cu ei, oameni înalţi în demnităţi lumeşti, răspunzând avva Maxim a zis: - Pentru că nu suferiţi să spuneţi robului vostru cele hotărâte de stăpânul şi împăratul nostru, iată răspund, în auzul lui Dumnezeu şi al Sfinţilor Îngeri şi al vostru al tuturor, că orice mi se va porunci despre orice fel de lucru ce se distruge şi piere o dată cu veacul acesta, voi executa cu toată râvna (aplicarea cuvântului Mântuitorului – Daţi Cezarul ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu -n.mea). Şi îndată ridicându-se Troilos a zis: - Rugaţi-mă şi eu tot plec; căci acesta nu va face nimic. Şi făcându-se mult tumult şi multă tulburare şi confuzie, le-a spus lor Teodosie episcopul:

- Spuneţi-i răspunsul şi luaţi bine aminte ce spune: pentru că nu este rezonabil să plecăm astfel, fără să spunem nimic şi fără să auzim nimic. Atunci Epifanie patriciul a spus: - Iată ce-ţi face cunoscut prin noi împăratul: „Pentru că întreg apusul şi toţi cei deturnaţi din răsărit privesc la tine şi toţi se răzvrătesc din cauza ta nevrând să se împace cu noi în credinţă, să te împungă Dumnezeu la inimă să intri în comuniune cu noi pe baza Typos-ului edictat de noi. Şi atunci vom veni noi înşine la Poarta de Bronz (Chalke) şi te vom saluta şi-ţi vom da mâna noastră şi te vom aduce cu toată cinstea şi slava în Marea Biserică (a Sfintei Sofii) şi vom sta împreună cu tine în locul unde stau de obicei împăraţii (faimosul „Omphalos” situat în mijlocul bazilicii Sfintei Sofii, loc sacru rezervat împăratului când asista la ceremoniile liturgice, se poate vedea marcat pe pavajul ei până astăzi) şi vom face îndată Synaxa euharistică şi ne vom cumineca cu Sfintele şi Preacuratele şi de viaţă făcătoarele Taine ale Trupului şi Sângelui lui Hristos, după care te vom proclama părinte al nostru. Şi se va face bucurie nu numai iubitorului de Hristos Oraş imperial al nostru, ci şi întregii lumi (un vremelnic conducător al unei biserici ortodoxe afirma, şi el, că nu bucură pe Dumnezeu declaraţiile anti-ecumeniste – n.mea). Căci ştim sigur că dacă tu intri în comuniune cu sfântul scaun patriarhal de aici, se vor uni cu noi toţi cei care din pricina ta şi a învăţăturii tale s-au rupt de comuniunea cu noi”. 11. Întorcându-se spre episcop, avva Maxim i-a spus cu lacrimi: - Mărite domn, cu toţii aşteptăm ziua judecăţii. Ştii cele hotărâte şi stabilite de noi pe Sfintele Evanghelii, pe Crucea cea făcătoare de viaţă şi pe Icoana Dumnezeului şi Mântuitorului nostru şi Preasfintei Maicii Sale Pururea Fecioare din care S-a născut. Şi pogorându-şi faţa în jos Teodosie episcopul i-a spus cu voce blândă: - Şi ce pot face eu, dacă prea evlaviosului împărat i s-a înfăţişat altceva? Şi avva Maxim i-a zis: - Atunci de ce tu şi cei împreună cu tine v-aţi atins de Sfintele Evanghelii, dacă soluţionarea celor grăite nu stătea în puterea voastră? Cu adevărat nici toată puterea cerurilor nu m-ar putea convinge să fac aceasta. Căci ce cuvânt de apărare aş putea avea, nu faţă de Dumnezeu, ci în faţa conştiinţei mele, pentru faptul de a fi trădat printr-un jurământ pentru slava oamenilor, care prin raţiunea ei de a fi n-are de fapt nici o existenţă, credinţa care-i mântuie pe cei ce o iubesc? 12. La aceste cuvinte, sculându-se în picioare şi furia stăpânindu-i pe toţi, l-au copleşit şi imobilizat smulgându-i barba şi părul, împingându-l şi lovindu-l cu pumnii şi palmele şi acoperindu-l din creştet şi până în vârful unghiilor cu scuipări, a căror ploaie n-a încetat până ce n-au fost

umplute de ele toate hainele cu care era înveşmântat. Şi sculându-se Teodosie episcopul a zis: - Nu trebuia să se procedeze astfel; trebuia doar să ascultăm răspunsul lui şi să mergem să raportăm bunului nostru stăpân. Căci chestiunile canonice se administrează într-un alt mod. Şi de-abia i-a convins episcopul să se liniştească, s-au aşezat iarăşi bătându-şi în continuare joc de el prin mii de ocări şi blesteme necugetate. Iar Epifanie a grăit cu mânie şi asprime: - Spune, bătrânule preaticălos şi lacom, ai spus aceste cuvinte socotindu-ne pe noi, oraşul nostru şi pe împărat ca pe nişte eretici? În realitate suntem mult mai creştini şi ortodocşi decât tine. Noi mărturisim că Domnul şi Dumnezeul nostru are şi voinţă divină şi voinţă umană şi suflet raţional; şi că orice natură raţională are negreşit prin natură putinţa de a voi şi de a lucra, pentru că mişcarea este proprie vieţii, iar voinţa e proprie minţii. Iar pe El Îl cunoaştem a fi înzestrat cu voinţă nu numai în Divinitatea, ci şi în umanitatea Lui. Nu negăm nici chiar cele două voinţe şi lucrări ale Lui. Răspunzând, avva Maxim a spus: - Dacă aceasta e credinţa voastră şi credeţi aşa, precum cred firile îngereşti şi Biserica lui Dumnezeu, cum de mă siliţi să intru în comuniune cu voi pe baza Typos-ului, al cărui singur scop e suprimarea acestor lucruri? EPIFANIE: Acest lucru s-a făcut printr-o „iconomie”, ca poporul să nu se vatăme cu astfel de expresii foarte subtile. Răspunzând, avva Maxim a spus: - Dimpotrivă, orice om se sfinţeşte prin mărturisirea exactă a credinţei, nu însă prin suprimarea ei pe care-o conţine Typos-ul. TROILOS: Şi la palat ţi-am spus că el nu suprimă nimic, ci porunceşte să se treacă sub tăcere aceste expresii, ca să avem cu toţii pace. MAXIM: Tăcerea asupra acestor cuvinte este suprimarea acestor cuvinte. Căci zice Duhul Sfânt prin Prorocul: „Nu sunt graiuri, nici cuvinte al căror glas să nu se audă” (Ps, XVIII, 3). Aşadar, cuvântul care nu este rostit, nici nu mai există. TROILOS: Crede în inima ta cum vrei, nimeni nu te împiedică. MAXIM: Dar Dumnezeu n-a limitat la inimă întreaga mântuire, atunci când a spus: „Cel care Mă va mărturisi înaintea oamenilor şi Eu îl voi mărturisi înaintea Tatălui Meu cel din ceruri” (Mt, X, 32). Iar dumnezeiescul Apostol învaţă spunând: „Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire” (Rm, X, 10). Aşadar, dacă Dumnezeu şi prorocii şi apostolii lui Dumnezeu poruncesc ca taina cea mare, înfricoşătoare şi mântuitoare a toată lumea să fie mărturisită cu glasurile sfinţilor, nu trebuie în nici un chip să fie redus la tăcere glasul care propovăduieşte această taină, ca să nu se micşoreze mântuirea celor ce tac.[22]

Răspunzând cu glas foarte aspru, Epifanie i-a zis: - Ai semnat „libelul”?[23] Şi avva Maxim a spus: - Da, l-am semnat. - Şi cum ai îndrăznit – a zis Epifanie – să semnezi şi să anatemizezi pe cei ce mărturisesc şi cred ca şi firile îngereşti şi Biserica universală? Cu adevărat, după judecata mea, ar trebui să te aducem în oraş şi să te expunem legat în for, să aducem mimi şi comediante şi desfrânatele din piaţă şi tot poporul, ca fiecare să te pălmuiască şi să te scuipe în faţă. Răspunzând la acestea, avva Maxim a spus: - Să se facă aşa cum aţi spus dacă i-am anatemizat pe cei ce mărturisesc că există două naturi în Hristos şi cele două voinţe şi lucrări naturale corespunzătoare Celui Care este cu adevărat şi prin natură Dumnezeu şi om. Citeşte, stăpâne, „actele” şi „libelul” şi, dacă găsiţi cum aţi spus, faceţi ce vreţi. Căci eu şi tovarăşii mei de robie câţi am semnat i-am anatemizat pe cei ce zic o singură voinţă şi lucrare, ca şi Arie şi Apolinarie şi nu mărturisesc că Domnul şi Dumnezeul nostru este inteligent prin natură după fiecare din cele din care, în care şi care este El, drept pentru care El vrea şi lucrează mântuirea noastră prin fiecare din acestea. Iar ei i-au zis: - Dacă ne mai lăsăm duşi de acesta, nu mai mâncăm şi nu mai bem. Să ne sculăm, să prânzim şi să mergem. Să spunem ce-am auzit. Căci acesta s-a dat pe sine însuşi lui satan. Şi sculându-se, au prânzit şi au intrat cu mânie (SIC!) în privegherea Înălţării cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci (13-14 septembrie 656)[24]. 13. Ziua următoare, dis-de-dimineaţă, Teodosie consulul a revenit la avva Maxim şi i-a ridicat toate lucrurile pe care le mai avea zicându-i în numele împăratului: „Pentru că n-ai voit cinste, ea se va depărta de la tine (Ps, CVIII, 17). Du-te acolo unde te-ai socotit că eşti vrednic şi ia osânda ucenicilor tăi, a celui din Mesembria şi a celui din Perberis, care a fost notar al răposatei noastre bunici”. Erau acolo şi Troilos şi Epifanie care i-au spus: - Negreşit îi vom aduce şi pe cei doi ucenici ai tăi, pe cel din Mesembria şi pe cel din Perberis, şi-i vom ancheta şi pe ei şi vom vedea care va fi rezultatul în ce-i priveşte. Dar să ştii bine, domnule avvă, că dacă vom avea un mic răgaz de la tulburarea actuală pe care o avem cu neamurile barbare, – pe Sfânta Treime! – nu ne vom mai armoniza cu voi, ci vom pune mâna şi pe papa (Eugeniu I, 654-657) care se umflă acum în pene şi pe toţi cei care vorbesc acolo şi pe restul ucenicilor tăi şi vă vom topi pe toţi ca într-un cuptor, fiecare în locul potrivit lui, cum a fost topit Martin.[25] Şi luându-l numitul consul Teodosie l-a predat soldaţilor şi l-au dus până la Salembria. (Actualul oraş Silivri, Turcia, pe ţărmul Mării

Marmara) 14. Acolo au rămas două zile până ce unul din soldaţi a plecat în tabără şi a spus întregii trupe: „Monahul care blasfemiază pe Născătoarea de Dumnezeu a venit aici”, ca să instige armata împotriva avvei Maxim ca unul ce ar blasfemia pe Născătoarea de Dumnezeu. Şi după două zile întorcându-se soldatul, l-a luat în tabără şi, împuns de Dumnezeu, generalul, sau mai exact locţiitorul generalului, a trimis la el pe şefii companiilor, preoţi şi diaconi şi pe evlavioşii păzitori ai stindardelor. Văzându-i venind, avva Maxim s-a sculat şi a făcut metanie. Aceştia i-au răspuns la salut şi s-au aşezat poruncindu-i şi lui să şadă. Şi un bătrân foarte cinstit i-a spus cu mult respect: „Părinte, pentru că unii dintre noi s-au scandalizat de sfinţia ta cum că nu numeşti Născătoarea de Dumnezeu pe Doamna noastră, Preasfânta Pururea Fecioară, te jur în numele Sfintei, Celei de o fiinţă şi de viaţă făcătoarei Treimi, să ne spui adevărul şi să depărtezi sminteala de la inimile noastre, ca să nu ne vătămăm pe noi înşine, scandalizându-ne pe nedrept.” Şi punând metanie, avva Maxim s-a sculat şi, întinzându-şi mâinile spre cer, a zis cu lacrimi: „Cine nu spune despre Doamna noastră, preasfântă, preacurată şi cinstită de toată firea îngerească, că a fost cu adevărat şi Mamă naturală a lui Dumnezeu Cel ce a făcut cerul şi pământul, marea şi toate cele ce sunt în ea, să fie anatema şi katathema de la Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi adorată, de la corul Puterilor cereşti, al apostolilor şi prorocilor şi de la nesfârşitul popor al mucenicilor şi de la tot duhul cel săvârşit întru dreptate, acum şi pururea şi în vecilor. Amin.” Şi plângând s-au rugat pentru el zicând: „Dumnezeu să-ţi dea putere, părinte, şi să te învredniceşti să sfârşeşti fără poticneală alergarea aceasta! (II Tim, IV, 7)” Iar pe când s-au spus aceste cuvinte, mulţi soldaţi s-au strâns ascultând multele cuvinte frumoase ce s-au discutat acolo. Şi văzând unul din domesticii generalului că se adunase armată multă şi că se zideau şi blamau cele ce se făceau cu el, bănuind Dumnezeu ştie ce, a poruncit să-l ia cu forţa de acolo şi l-a azvârlit la două mile de tabără, până ce se va face adunarea şi vor veni cei ce trebuiau să-l ducă la Perberis. Clericii însă, învinşi de dragostea dumnezeiască, au făcut cele două mile pe jos şi venind l-au îmbrăţişat şi s-au rugat pentru el. Şi ridicându-l cu mâinile lor l-au pus pe un dobitoc şi s-au întors cu pace la locurile lor. Iar el a fost dus în Perberis în arestul în care este deţinut acum. 15. Să se ştie şi aceasta, că la Rhegium, explicându-se faţă de avva Maxim, Troilos a spus că într-adevăr consilierul Ioan i-a scris despre acordul care le-a fost propus şi că „până să se facă aceasta, neorânduiala ucenicilor lui a împiedicat totul.” Cred însă că numitul consilier Ioan nu i-a scris lui Troilos, ci lui Mina monahul şi acesta a spus celor de la palat.

Fragment privitor la cel de-al doilea proces al Sfântului Maxim şi al tovarăşilor săi în faţa unui sinod ţinut la Constantinopol în mai-iunie 662 16. Iar după acestea i-au adus la Constantinopol şi au făcut un proces împotriva lor. Şi după ce i-au anatemizat şi afurisit pe cel întru Sfinţi Maxim, pe fericitul Anastasie, ucenicul său, pe preasfântul papă Martin, pe Sfântul Sofronie, patriarhul Ierusalimului şi pe toţi ortodocşii care cugetă la fel cu aceştia, l-au adus şi pe celălalt fericit Anastasie şi, lovindu-l cu aceleaşi anateme şi ocări, l-au predat arhonţilor din Senat grăind aşa: „Şi tu, Anastasie, care ai îmbrăcat haina întunecată a blestemului public al anatemelor, ai fost scos de sub ascultarea canonică, ca unul ce ai fost deferit stării gheenei pe care ai ales-o. Ilustrul şi cinstitul sacru Senat, instanţa juridică prezentă împreună cu noi, aplicându-ţi, după cum vor hotărî, pedepsele prevăzute de legile politice de stat pentru blasfemiile şi comportamentele tale tiranice atât de mari.” 17. A treia sentinţă împotriva lor „Prezentul sinod, cu împreună-lucrarea preaputernicului Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru, a hotărât canonic măsurile ce trebuie luate împotriva voastră, Maxime, Anastasie şi Anastasie; pentru că s-a hotărât ca cele făptuite şi grăite de voi fără evlavie să fie supuse asprelor pedepse ale legilor, măcar că nu există pedeapsă vrednică pentru ofensele şi blasfemiile voastre. Lăsându-vă pentru o mai mare pedeapsă dreptului Judecător şi golind de valabilitate pentru viaţa voastră prezentă rigoarea legilor, drept pentru care v-aţi câştigat dreptul de a rămâne în viaţă, hotărâm pentru voi ca preaslăvitul eparh, aici de faţă, să vă ia îndată la el în pretoriul său de guvernator peste mulţi, să vă bată peste spate cu vine de bou, pe voi, pe Maxim, Anastasie şi Anastasie, după care va tăia din rădăcină organul neînfrânării voastre, adică limba voastră blasfemiatoare, apoi va tăia prin fier şi nelegiuita voastră mână dreaptă care a slujit gândului vostru blasfemiator. După aceasta, plimbându-vă, lipsiţi de aceste spurcate mădulare ce vă vor fi smulse, prin toate cele douăsprezece districte ale acestei doamne a oraşelor (Constantinopol), vă vor preda exilului veşnic şi arestului perpetuu pentru tot timpul vieţii care vă va mai fi rămas ca să vă plângeţi rătăcirile blasfemiatorii ale blestemului pe care l-aţi iscodit împotriva noastră şi care s-a întors acum asupra capului vostru.” Luându-i deci eparhul şi aplicându-le pedeapsa le-a tăiat mădularele şi plimbându-i în jurul întregului oraş i-a exilat surghiunindu-i în Lazica”. NOTE: [1] Aceste scrisori probabil n-au existat. Ni se păstrează însă două importante epistole şi în acelaşi timp tratate de hristologie antimonofizită –

epistola 12 şi 13 – fragmente dintr-o a treia şi un tratat despre calculul pascal adresate de Sfântul Maxim „ilustrului patriciu Petru”, care pare să fie acelaşi personaj cu strategul Numidiei de aici. [2] În 646, Grigorie, exarhul Africii, iniţiase o rebeliune împotriva împăratului Constans II, murind însă în 647 în luptă cu invadatorii arabi. În iulie 645, Grigorie prezidase la Cartagina faimoasa dispută între Maxim şi fostul patriarh Pyrrhus, în care acesta a fost convins pentru scurtă vreme să renunţe la erezia monotelită. [3] Decret imperial din octombrie 647, redactat de patriarhul Pavel II al Constantinopolului şi publicat în numele împăratului Constans II, care interzicea sub pedepse grave să se mai vorbească despre numărul lucrărilor şi voinţelor în Hristos. [4] Aluzie la condamnarea monotelismului şi monoenergismului şi la dogmatizarea diotelismului şi bioenergismului.hristologic de către Sinodul de la Lateran din octombrie 649, prezidat de papa Martin I. [5] Scrisoarea lui Arie şi Euzoios către împăratul Constantin în Istoria bisericească a lui Socrate [6] Pe urmele Sfinţilor Părinţi anteriori, Sfântul Maxim se arată aici un adversar hotărât al aplicării abuzive la chestiuni de dogmă şi credinţă a principiului canonic al «iconomiei», respectiv al acomodării conjuncturale pe care voia să o impună prin Typos puterea politică în numele «simfoniei» şi «armoniei» reclamate de interesele salvării unităţii şi a înseşi existenţei Imperiului. În credinţă şi dogme nu poate exista decât «acrivie» – exactitate, rigoare – niciodată «iconomie», respectiv concesie, compromis. Typos-ul sacrifica astfel credinţa şi adevărul de dragul unităţii şi păcii Imperiului şi Bisericilor care trebuiau realizate cu orice preţ şi cu orice mijloace, inclusiv ale represiunii poliţieneşti şi compromisului cu erezia şi ereticii. Faţă de acest «ecumenism» teologic şi politic, ca şi faţă de protagoniştii lui oportunişti, Sfântul Maxim adoptă o atitudine riguros ortodoxă, intransigentă şi sacrificială în acelaşi timp, cu o valoare exemplară pentru ortodocşii din toate epocile istorice, mai ales în cele de confuzie şi derută spirituală. [7] Întreagă această discuţie reprezintă o succintă şi remarcabilă punere la punct de principiu creştină a adevăratei relaţii între Biserică şi stat, între sacerdotium şi imperium în viziunea Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe. Departe de a accepta pretenţiile teocratice ale bazileilor, funcţiile religioase şi caracterul sacerdotal al împăratului – cum o făceau membrii oportunişti ai administraţiei imperiale şi ai ierarhiei bisericeşti – Sfinţii Părinţi vor contesta profetic aceste pretenţii

imperiale inacceptabile reafirmate cu vigoare de bazilei în timpul crizelor ariene, monofizite, monotelite şi iconoclaste. Gestul profetic al Sfântului Maxim va fi reluat în termeni aproape identici în secolele VIII şi IX de Sfinţii Ioan Damaschin – +749 – şi mai ales Teodor Studitul – +826. [8] Mai bine schismă – ruperea comuniunii – pentru dogme, pentru Ortodoxie şi Adevăr, fără de care nu există în principiu Hristos şi Biserică, decât «comuniune» şi «iubire» în erezie şi heterodoxie, în care există doar congregaţii religioase ca asociaţii umane. [9] Absenţa dreptei-credinţe atrage după ea şi pierderea harului şi deci nevalabilitatea Euharistiei şi a Tainelor săvârşite de heterodocşi sau eretici. Această atitudine rigoristă a Sfântului Maxim face plauzibil evenimentul descris în „Viaţa” siriacă care ne relatează faptul că, la instigarea Sfântului Maxim, călugăriţele unei mănăstiri din Constantinopol, unde fusese deţinut sfântul – se pare că înaintea acestui proces – au călcat în picioare „euharistia” săvârşită de preotul lor în comuniune cu patriarhul eretic al Constantinopolului, drept pentru care au fost arse pe rug. [10] Aluzie la emisarii Bisericii Romei veniţi să negocieze – după condamnarea definitivă în martie 654 a sfântului papă martir Martin I la exil în Crimeea, condamnare acceptată însă mult prea uşor – sfinţirea noului papă ales, Eugeniu I, om conciliant, a cărui alegere fusese organizată de exarhul imperial. „Faptul că Sfântul Martin I e încă în viaţă şi protestează în scrisori contra acestei proceduri le ridică acestora, cum remarcă mai încolo Sfântul Maxim, orice drept de a angaja scaunul Romei în materie dogmatică. Comuniunea lor cu patriarhul monotelit Petru – 654÷668 – nu-i angajează decât pe ei înşişi. Totodată, se vede că la Constantinopol era binecunoscut rolul hotărâtor al Sfântului Maxim la Sinodul Lateran care condamnase în 649 oficial atât monotelismul, cât şi Typos-ul.” – GARRIGUES, Le Martyre; „„Roma acceptă o apropiere care seamănă cu un compromis în chiar momentul în care episcopul ei legitim e deportat, iar teologul ei cel mai ferm era în proces. Nu se va pierde ocazia de i se arăta grotescul situaţiei şi de ai se reproşa faptul de a fi, în sensul strict al cuvântului, mai papist decât papa” – GARRIGUES, Maxim le Confesseur, la Charite, avenir divin de l’homme). [11] Referinţa la Ga I, 18 îl arată pe Sfântul Maxim departe de recunoaşterea harismei unei pretinse infailibilităţi scaunului Romei ca atare. [12] „Indiciu al imensului credit spiritual de care se bucura Sfântul Maxim la Constantinopol şi în Imperiu, fapt care explică şi încrâncenarea pe care au

depus-o autorităţile politice şi religioase mai întâi încercând să-l înduplece, apoi să-l reducă la tăcere şi să-l lichideze” – GARRIGUES, Le Matyre… [13] (La sfârşitul primului proces, Sf. Maxim e exilat la Bizya. În faţa fermităţii Romei care a respins „synodica” patriarhului Petru şi a ameninţării arabe, palatul şi ierarhia imperială încearcă o ultimă tentativă de compromis cu Sf. Maxim trimiţând la el un episcop însoţit de doi patricieni). [14] Episcopul Teodosie nu era familiar cu atare dezvoltări asupra predestinaţiei, chestiune ce nu fusese abordată de Părinţii Răsăriteni. Trebuie văzută aici o urmă a cunoaşterii de către Sf. Maxim a operelor lui Augustin în timpul repetatelor sale şederi în Caratagina? În orice caz, el dă predestinaţiei un cu totul alt sens decât Augustin. Dacă Dumnezeu cunoaşte dinainte toate lucrurile prin atotputernicia Sa, predestinaţia Sa nu priveşte decât derularea naturală a lucrurilor în succesiunea cauzelor şi efectelor, lăsând intactă libertatea ipostatică a omului în faţa lucrurilor şi suferinţelor ce i se întâmplă. Mai mult, această sinergie ipostatică sau ratarea ei are consecinţe naturale diferite şi influenţează deci asupra cursului evenimentelor. – Alain Riou, Le Monde et l’Eglise selon Maxim le Confesseur. [15] Episopul Teodosie prinde din zbor definiţia anterioară a Sf. Maxim pentru a o întoarce împotriva lui, zicând că potrivit ei, suferinţele sale actuale ar fi consecinţe ale unui păcat anterior; prin aceasta el vrea să insinueze că această greşeală trecută e chiar atitudinea lui în conflictul dintre Roma şi Constantinopol … Dar în răspunsul său, Sf. Maxim precizează că, dacă încercarea este efectiv consecinţa naturală a unei greşeli, aceasta nu este cu necesitate a sa, ci a celor ce au păcătuit. Este astfel îngăduit şi predestinat de Dumnezeu ca sfinţii să sufere consecinţele dureroase ale păcatelor altora … Prin kenoza lui, sfântul poate enipostazia în încercările pricinuite de păcătoşi puterea distrugătoare a păcatului semenilor. Prin suferinţa sa, el deschide lumii păcătoase iertarea; realizează lucrarea cea mai tainică care există: neutralizează ceea ce în mod natural ar fi trebuit să aibă consecinţe catastrofale; mai mult, face din aceasta însăşi calea mântuirii lumii. În kenoza lui, el realizează astfel o diaconie eclezială; abolind categoriile naturale care îi opun pe cei păcătoşi, el îi mântuie şi adună în catolicitatea comuniunii sfinţilor. Acesta e „capătul” pe care nu l-a ales el, dar pe care-l asumă de bunăvoie în Providenţa divină şi prin care se împlineşte în el preamărirea lui Dumnezeu Care a murit şi este viu. – Alain Riou, Le Monde et l’Eglise selon Maxim le Confesseur). [16] Întreagă această argumentaţie teologico-filozofică a Sf. Maxim împotriva monoenergismului va fi reluată în sec. XIV de Sf. Grigorie

Palama – +1359 – şi Tomosul Sinodului palamit de la Constantinopol din 1351, care vor considera dogma despre energiile necreate şi împărtăşirea lor omului drept o simplă „explicitare” – ????????? – a dogmei hristologice ortodoxe dioenergiste şi diotefite, precizate de Sf. Maxim şi oficializate de Sinodul V Ecumenic – 681 – Cf. „mărturisirea de credinţă a Sf. Grigorie Palama” traducere şi studiu dogmatico-istoric de dr. Ioan I. Ică jr. [17] Acest pasaj, alături de alte câteva atestă că Sf. Maxim avea o lectură eshatologică a evenimentelor istorice ale epocii sale. Alungat din liniştea mănăstirii sale palestiniene de invaziile perşilor din 614 sau 626 şi aruncat pe marea dezlănţuită care era Imperiul bizantin în secolul VII, Sf. Maxim se deschide tot mai mult dimensiunii eshatologice a acestor evenimente înfricoşătoare. Ameninţarea vine, într-adevăr, de pretutindeni: fugind din Constantinopolul asediat de perşi şi avari, el va întâlni în Africa ascensiunea fulgerătoare a islamului, pe evreii care profitau de dezastrele imperiului creştin pentru a se răzbuna pentru umilinţele la care erau supuşi, intrigile prefecţilor imperiali care slăbeau administraţia şi armata şi mai cu seamă erezia prezentă peste tot în Orientul Apropiat unde biserica era deja definitiv sfâşiată în ciuda eforturilor disperate ale ierarhiei imperiale gata la toate compromisurile verbale pentru a salva mai degrabă unitatea politico-religioasă decât unitatea credinţei. Foarte repede Sf. Maxim înţelege că în acest cataclism istoric e derizorie ridicarea de baraje pentru a conjura inevitabilul; în această zguduire trebuie citită urma eshatologică a venirii lui Dumnezeu care trebuie privită în unicul mod cu putinţă de a primi pe „Cel ce vine”: prin mărturisire şi martiriu... Sf. Maxim a văzut în monotelism o fugă speculativă din faţa evenimentului tragic al invaziei – persane şi arabe – sau o formulă politico-religioasă destinată să conjure iminenţa eshatologică a sfârşitului lumii. În 646 Sf. Maxim a înţeles că prăbuşirea politică în faţa arabilor e legată de o eshatologie aparţinând unei Iconomii superioare: e judecata pe care o reprezintă pentru Biserică erezia şi că mărturisitorul trebuie să manifeste venirea Domnului înaintând până la martiriu. – GARRIGUES, Le Martyre.. [18] „Corectitudinea dogmelor” asigură deci ortodoxia sinoadelor, nu convocarea sau măcar ratificarea lor de către împărat sau papă, cum susţineau adepţii ecleziologiei imperiale bizantine şi, ulterior, teoreticienii ecleziologiei papale până astăzi. [19] E vorba de un fals fabricat de patriarhul Serghie pentru a acredita formula monoenergistă atribuind-o patriarhului Mina – 536÷552 – şi Sinodului V Ecumenic – 553. Cu ajutorul lui însă, patriarhul Serghie l-a câştigat pentru monotelism pe episcopul Cyrus din Phasis care, ajuns în 630 patriarh al Alexandriei, va încheia pe baza formulei monoenergiste

„unirea” cu monofiziţii de la Alexandria – 633 – declanşând începutul controverselor. „Libelul lui Mina” va fi prezentat de monoteliţi ca argument sinodal şi la Sinodul VI Ecumenic, care însă, după o anchetă în biblioteca patriarhală, l-a declarat inexistent în arhive, deci apocrif, confirmând verdictul anterior al Sfântului Maxim, extrem de atent în ce priveşte detectarea originii dubioase şi a neautenticităţii citatelor „patristice” invocate de monoenergişti şi monoteliţi în sprijinul opiniei lor, citate falsificate sau fabricate de-a binelea. [20] Aluzie la canonul 18 al Sinodului Lateran care anatemiza împreună cu Teodor al Faranului şi Cyrus al Alexandriei – 631÷643 – şi pe patriarhii Constantinopolului Serghie – 610÷638 – Pyrrhus – 638÷641 – şi Pavel – 641÷653 [21] Aceeaşi atitudine a avut-o Sfântul Maxim în iulie 645 şi faţă de expatriarhul monotelit Pyrrhus pe care l-a învins în dispută publică la Cartagina: condiţiile reconcilierii lui cu Biserica Ortodoxă sunt un pelerinaj la mormintele Apostolilor la Roma şi o mărturisire de credinţă – libellus – ortodoxă dată episcopului Romei [22] Nu există compromis şi „iconomie” în chestiunile de credinţă de care depinde mântuirea veşnică a sufletelor oamenilor. Credinţa trebuie mărturisită exact, explicit şi pe faţă, iar nu vag, implicit, cu subînţelesuri şi compromisuri inacceptabile ale Ortodoxiei cu heterodoxia sau erezia. Soluţia diplomatică a autorităţilor imperiale şi ecleziastice bizantine, care urmăreau prin formule miracol de compromis sau prin tăceri echivoce salvarea unităţii Imperiului cu preţul ereziei. Sfântul Maxim le opune soluţia eshatologică şi ascetică a mărturisirii şi martiriului. [23] E vorba de libelul sau petiţia monahilor greci din Roma către Sinodul Lateran (octombrie 649) prin care aceştia cereau condamnarea Typosului. Avem aici confirmarea faptului că semnătura „Maximus monachus” care apare alături de cea a lui „Anastasius monachus” sub libelul prezent în Actele Sinodului Lateran – Mansi, X, 910 – sunt chiar cele ale Sfântului Maxim şi ucenicului său credincios. R. Riediger a demonstrat încă din 1980 faptul că Sfântul Maxim a avut o contribuţie hotărâtoare şi atotprezentă în redactarea Actelor şi Canoanelor Sinodului Lateran care trebuie enumerate printre operele lui şi considerate drept opera sa teologică. [24] Notaţia nu este numai cronologică, ci şi liturgică. Umilirea şi batjocura, preludiu al martiriului pe care Sfântul Maxim îl va suferi în ziua următoare, vor avea loc în ziua în care Biserica prăznuieşte Înălţarea Sfintei Cruci. Simbolic, ea se situează deci în orizontul liturghiei eshatologice a Crucii.

[25] Tentativele de reconciliere eşuând, emisarii revin la ameninţări şi dezvăluie motivul ascuns al vizitei lor: refuzul papei Eugeniu I de a primi „synodica” monotelită a patriarhului Petru. Numai dificultăţile militare ale imperiului cu arabii au făcut ca Eugeniu I să nu aibă parte de acelaşi tratament violent ca şi Sfântul Martin I, arestat în iunie 653, judecat şi maltratat în decembrie 654 la Constantinopol şi mort la 16 septembrie 654 în exil în Chersonesul Crimeei. Sfantul Ioan Iacob Hozevitul MIZERIA DIN LUME ŞI CHEFUL CELOR CU RADIO Cinstitele Lăcaşuri Acum se pustiesc Căci oamenii acuma La Radio se silesc. În ocna sovietă Se chinuiesc mereu Acei care din râvnă Iubesc pe Dumnezeu! Pe front sub mii de gloanţe Cad sute de ostaşi, Lăsând femei vădane Cu bieţii copilaşi. Cutremurul pe ostrov Îl face cimitir, Curmând la mii de oameni Al vieţuirii fir. În schimb auzi la Radio Cum cântă măscării Şi celor graşi la ceafă Le face jucării! În casa cea săracă La sobă pe cuptor Orfanii fără pâine Îşi plâng pe tatăl lor. Copila cea orfană Rămasă prin streini, Plângând aşteaptă milă În poartă la vecini.

Dar Radioului nu-i pasă, El cântă la vecini, Făcând pe cei din casă La inimă “haini”. Acel sărac oftează Şi nu poate dormi, Datornicii cer banii Şi nu-i poate plăti! În târg pe piatra goală Un cerşetor zăcând, Zadarnic cere milă Cu lacrimi, tremurând. În fundul puşcăriei Se-nchide pe nedrept Creştinul cel cu râvnă, Fiind bătut în piept. Iar colo lângă groapă, Alături de sicriu, Amar se tângueşte O maică fără fiu! La Radio cântă marşuri În piaţă la oraş, Ducând în nesimţire Pe omul pătimaş. În patul suferinţii Bolnavul cel sărac Nu are mângâiere De hrană, nici de leac. Iar muzica la Radio Ca nişte boi răgând, Le dă curaj la oameni În chefuri petrecând. Proptindu-se în cârje, Beteagul din război, Alunecă şi cade Pe stradă în noroi. Iar Radio lângă dânsul Cântând caraghios,

Îl face să înjure Pe cel care l-a scos. Acel robit de patimi Căzând din darul sfânt Nu află astăzi sprijin La cei de pe pământ! Iar Radioul dănţuieşte Acum la mânăstiri, Făcând să pierdem rostul Sărmanei mântuiri! Pe calea mântuirii Un suflet apucând, Programul de la Radio Îi vine lui în gând! La patru după masă Concert îi rânduit Şi nu am vreme astăzi Să merg la spovedit! Duminică la nouă Sunt cântece hazlii Ocazia nu pierde Cu sfinte Leturghii. La praznicele Sfinte Se fac excursii mari Şi lasă tinerimea Streină de altar. În posturi “lumea nouă” Petrece mai vârtos Şi balul ca o slujbă Îl pregăteşte jos. În timp ce face slujbă Sfinţitul Slujitor, La crâşmă îl ascultă Râzând cu Radioul lor. În vremea când se roagă Un suflet credincios Alături zbiară Radioul Un cântec ruşinos!

Iar când petrec la groapă Plângând pe adormit, În drumul lor le cântă Acum de dănţuit. Cuvântul cărţii sfinte Acum a amuţit, De când le cântă Radio La cei ce s-au sfinţit. Duminica la slujbă Creştinii nu prea vin, Iar cinematograful Îi totdeauna plin. Biserica adesea Nu are cântăreţi Iar noaptea la petreceri Se cântă fără preţ. Mizeria din lume Sporeşte azi mereu, Căci azi puţini din oameni Mai cred în Dumnezeu! Pe căile pierzării Cei mulţi călătorind, Acompaniamentul De Radio au slujind. Mizeria din lume S-adună mai cu spor În cântecul de Radio Spre iadul pierzător. În toată lumea astăzi Răsună glasul lui, Ca un concert funebru Pierzării omului! Corabia vieţii Se luptă azi în larg Avându-şi cârma ruptă Şi pânza la catarg. Din Miază-Noapte valuri Lovesc acum cumplit

Corabia în coaste - Cu omul buimăcit În loc să se grijească De pânza pentru vânt, Sărmanul om ascultă A Radioului cânt! Şi cântecul de Radio Pe om l-a fermecat Şi duhul nesimţirii Îl ţine încleştat! Şi după imnuri sfinte, Auzi la Radio iar Cântări neruşinate Slujind lui Veliar. Ieromonahul Savatie Bastovoi

Trista cugetare despre dragoste
Avem atîtea pricini de întristare şi altele care vin din urmă, încît a trebuit să inventăm televizorul, discotecile şi terasele cu muzică. A trebuit să inventăm internetul şi telefonia mobilă, avioanele şi plaja. Dacă am da toate acestea la o parte pentru cîteva zile lumea s-ar surpa, răpusă de tristeţe. Dar s-ar ridica mult mai sănătoasă şi mai frumoasă decît este. Mă întristează mai ales lipsa de înţelegere, provenită dintr-o slăbire bolnăvicioasă a dragostei. Nu mai este bunăînţelegere nici între oamenii acestei lumi, nici în adunarea bisericească. Fiecare e mai bun doar prin comparaţie, nu prin sine însuşi. Iar atunci cînd vrem să nu mai părem răi, facem totul pentru a dovedi că există alţii mai răi ca noi. Cu alte cuvinte, murdărim totul în jur pentru a părea noi mai curaţi şi mai buni. Dar aceasta este o minciună. A venit vremea cînd fiecare trebuie să deosebească singur binele de rău şi minciuna de adevăr. Nu mai există argumente şi dovezi pentru că nu mai există o gîndire izvorîtă din trăire. Fiecare înţelege ce vrea, dar mai bine zis ce -i place. Şi fiecare va trăi sau va muri cu înţelesurile sale. Vai de cei care înţeleg că luptă împotriva dragostei şi nu se opresc. Fericitul Filotei Zervakos

Despre vremurile cele de pe urma

Satana face ultimul asalt si in acesti ani in care ne gasim, mare necaz si stramtorare vor veni in lume... Asadar, mare manie are sa vina. Multe rautati se intampla in lume, indeosebi doua: desfraul si avortul. Dumnezeu este indelung-rabdator, iar o mie de ani sunt inaintea lui Dumnezeu ca o ora. Rabda indelung, dar si rabdarea Sa are margini. Nu e cu putinta ca Dumnezeu, care totdeauna pedepseste pacatul, sa ingaduie a se face atatea pacate, fara sa le pedepseasca... Numai sa fim pregatiti. S-avem credinta in Dumnezeu, in El sa ne punem nadejdea si dragostea si El nu ne va parasi. Fie ca nimic sa nu ne desparta de iubirea lui Hristos. Acum ne aflam in pragul marii manii; se apropie sfarsitul sfarsitului. Sfintii Parinti ai Bisericii noastre au socotit moartea si a doua venirea Mantuitorului necesare pentru mantuirea omului, iar cei care le-au avut intotdeauna in minte, au fost izbaviti de chinurile vesnice. Din nefericire, oamenii au exemple rele din partea mai marilor societatii si ai Bisericii, care si-au invartosat inimile mai rau decat evreii. Vai si amar de vietuitoriii acestei lumi! Cata intristare va sa vina peste oameni, daca stapanitorii lor sunt slujitori si robi ai antihristului! Pentru ca aceia care au fost inrolati de Stapanul Imparatiei Cerurilor sa lupte, s-au molesit. si nu numai ca au slabit, ci s-au adancit in somnul greu al trandaviei si al nepasarii. E vremea sa va treziti din somn. Sculati-va, aruncati departe somnul nepasarii, ca sa nu va gaseasca vrajmasul dormind si sa va omoare. Treziti-va, caci ne indreptam spre sfarsit, spre moarte, pentru ca ziua celei de-a doua veniri a Domnului se apropie. Trezitiva ca sa luptati in putinul timp care v-a mai ramas, caci "vine ceasul cand nimeni nu va mai putea lucra"... Mitropolit Hierotheos Vlachos

Secularismul. Un cal troian in Biserica
Secularismul este pierderea vietii adevarate a Bisericii, instrainarea membrilor Bisericii de duhul autentic. Secularismul este respingerea ethosului eclezial si infiltrarea asa-numitului duh lumesc in viata noastra. S-a subliniat ca Secularismul membrilor bisericii este unul dintre cele mai serioase pericole. Biserica are cativa "dusmani". Cel mai rau si cel mai periculos este secularizarea, care perverteste esenta Bisericii. Desigur, Biserica insasi nu se afla in nici un pericol real, pentru ca este binecuvantatul Trup al lui Hristos, dar pericolul exista pentru membrii Bisericii. Ca sa fim exacti, vom spune ca secularismul, care consta in falsificarea caii vietii si a credintei adevarate, se inrudeste cu patimile si, in mod firesc, sta ascuns in Biserica de la inceputurile existentei sale. In rai, Adam a incercat sa interpreteze cu mintea sa poruncile lui Dumnezeu. Chiar si dupa Pogorarea Duhului Sfant, au existat cazuri in care s-a vadit modul omenesc de gandire si de viata al unor crestini. Gnosticii si altii reprezinta dovezile evidente ale acestei cai. Dar secularismul a inceput mai cu seama dupa incetarea persecutiilor. In timpul persecutiilor, crestinii credeau si traiau cu adevarat. Cand crestinismul a devenit religie oficiala de stat a inceput falsificarea credintei si a vietii crestine. Anahoretismul si mai tarziu monahismul s-au dezvoltat ca o reactie la aceasta secularizare. Asa cum arata Sfintele Scripturi, mai ales Epistolele Sfintilor Apostoli, in Biserica primara toti crestinii traiau monahal.

Secularismul a fost o urmare a faptului ca oamenii au fost atrasi la crestinism din oportunism. Monahismul a venit ca o reactie la aceasta atitudine. Monahismul nu este ceva strain de Biserica, ci mai degraba traieste potrivit Evangheliei, pe care unii crestini vroiau sa o traiasca desavarsit si astfel au ales aceasta cale de viata. Se poate argumenta ca pana si cel mai excentric monah este o reactie sanatoasa la duhul secular care ii imbolnaveste pe crestinii epocii noastre. Când teologia noastră nu este legată de aşa-numita viaţă isihastă, când nu este ascetică, atunci este seculară, este teologie scolastică, este teologie varlaamită – chiar dacă ni se pare că combatem teologia occidentală şi ne străduim să fim ortodocşi.(...)O altă cale de a experimenta varlaamismul şi scolasticismul este că am limitat teologia la estetică. Am transformat-o în estetică. Putem scrie câteva cărţi şi întreprinde lungi analize asupra artei ortodoxe, putem studia şcolile de iconografie, putem accepta marile valori ale artei bizantine, în timp ce tratăm cu dispreţ şi nu ţinem seama de nevoinţă, de metoda isihastă, care este temeiul oricărei arte ortodoxe. Purificarea, iluminarea şi îndumnezeirea reprezintă baza tuturor artelor, actelor şi tainelor Bisericii Ortodoxe.

Cuvinte din Predanie
Sfantul Maxim Marturisitorul Dar nu scriu acestea vrand sa fie necajiti eretici, sau bucurandu-ma de necajirea lor, ci mai curand impreuna veselindu-ma de intoarcerea lor. Caci ce e mai placut celor credinciosi decat sa vada copiii risipiti ai lui Dumnezeu, adunati impreuna? Nu le scriu aici indemnandu-ma sa preferati asprimea iubirii de oameni, n-as putea sa fiu atat de salbatic, ci rugandu-va sa faceti si sa lucrat cele bune tuturor oamenilor cu luare aminte, si cu multa cercare, si facandu-va tuturor toate, dupa cum are nevoie fiecare dintre voi. Numai un lucru il doresc de la voi, va rog: sa fiti aspri si neindurati fata de orice ar putea sa ajute la mentinerea credintei lor nebunesti. Caci socotesc ura de oameni si despartire de dragostea Dumnzezeiasca incercare de a da tarie spre mai multa stricaciune, celor cuprinsi in ea. Intrebat fiind, pentru ce nu este in comuniune, in rugaciune, pentru ce nu se impartaseste cu cei ce propovaduiesc eresul, si pe acestia ii mustra, raspuns-a Sfantul: Chiar daca toata lumea ar incepe sa se impartaseasca, eu nu pot sa ma impartasesc, pentru ce stiu ca Duhul Sfant, prin Apostolul Pavel, a dat anateme chiar pe ingeri, daca ar fi propovaduit intr-alt chip aducand ceva nou in credinta. Voiesc mai bine a muri, decat sa-mi tulbur constiinta mea, gresind cu ceva inaintea dreptei credinte. Ei (cei care sustin eresul), ce singuri de la sine sunt blestemati si lepadati, si de preotie sunt instrainati, aceia ce fel de taina savarsesc? apoi, ce Duh vine asupra acelora care se hirotonisesc de unii ca aceia? Canonul 15, Sinodul de la Constantinopole (861)

Cei ce se despart pe sinesi de impartasirea cea catre intaiul sezator al lor, pentru oarecare eres osandit de Sfintele Sinoade, sua de Sfintii Parinti, de acela adica eresul in public il propovaduiesc, si cu capul descoperit il invata, unii ca acestia nu numai Canonicestii certari nu sunt supusi, ingradindu-se pe sine si despre impartasirea numitului Episcop mai inainte de Sinodiceasca cercetare, ci si de cinstea cea cuvenita celor Dreptslavitori se vor invrednici Ca nu au osandit Episcopi, ci minciuno-episcopi, si minciuno-invatatori. Si nu cu schisma au rupt unirea Bisericii, ci s-au silit a izbavi Biserica, de schisme si de impartiri. Talcuire, din Pitalion: Daca intai sezatori cei numiti a fi eretici, si eresul lor l-ar propovadui intr-o aratare, si supusii lor pentru aceasta se despart de ei, si mai inainte de Sinodiceasca judecata, pentru eresul acela, unii ca acestia despartindu-se de aceia, nu numai nu se osandesc, ci si de cinstirea cea cuvenita, ca niste Dreptsavitori, sunt vrednici. Ca nu au pricinuit schisma Bisericii cu osandirea aceasta, ci mai ales o au slobozit de schisma si eresul minciuno-episcopilor acelora si minciuno-invatatorilor acelora. Sfantul Teodor Studitul (+826) Atunci cand Credinta e primejduita, poruna Domnului este de a nu pastra tacere. Daca e vorba de Credinta, nimeni nu are dreptul sa zica: "Dar cine sunt eu? Preot , oare? N-am nimic de a face cu acestea. Sau un carmuitor? Nici acesta nu doreste sa aiba vreun amestec. Sau un sarac care de-abia isi castiga existenta? Nu am nici cadere nici vreun interes in chestiunea asta." Daca voi veti tacea si veti ramane nepasatori, atunci pietrele vor striga, iar tu ramai tacut si dezinteresat? Sfantul Ioan Gura de Aur a spus deschis ca dusmani ai lui Hristos nu sunt numai ereticii ci si cei aflati in comuniune cu ei. Avem porunca de la insusi Apostolul Pavel ca, atunci cand cineva invata ori ne sileste sa facem alt lucru decat am primit, si decat este scris, acela urmeaza a fi osandit, ca nefacand parte din clerul sfintit. Sfantul Fotie cel Mare patriarh de Constantinopole (secolul IX) Cea mai buna comuniune este comuniunea in credinta si in dragostea cea adevarata. Nu exista nimic mai minunat decat Adevarul! Exista doar o Biserica a lui Hristos, apostolica si soborniceasca. Nu mai multe nici macar doua. Iar celelalte sunt sinagogi ale celor ce viclenesc si sinod al razvratitilor. Noi dreptcredicniosii crestini, acestea gandim, asa credem, pe acestea le vestim. Este nevoie sa pazesti fara nici o exceptie si, mai presus de toate, cele ale credintei. Pentru ca daca ai devia cat de putin, pacatuiesti pacat de moarte. Si acestea care au fost hotarate la Sinoadele ecumenice si de obste, trebuie ca toti sa ne pazeasca. Si toti cat pazesc cele pe care fie unu dintre Parinti le-a scris in chip particular fie un Sinod local le-a statornicit, au dreapta judecata. Dar pentru cei care nu le primesc este infioratoare neglijenta. Sfanta Scriptura Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe

celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona. Matei, 6, 24 Cine nu este cu Mine este împotriva Mea şi cine nu adună cu Mine risipeşte. Matei 12, 30 Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece. Matei 24, 35 Mai lesne e să treacă cerul şi pământul, decât să cadă din lege o cirta sa cada. Luca, 16, 17 Căci adevărat zic vouă: Înainte de a trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece, până ce se vor face toate. Deci, cel ce va strica una din aceste porunci, foarte mici, şi va învăţa aşa pe oameni, foarte mic se va chema în împărăţia cerurilor; iar cel ce va face şi va învăţa, acesta mare se va chema în împărăţia cerurilor Matei, 5, 18-19
PARTEA A DOUA

Rugaminti “Totul în Biserica este bun si se face dupa rânduiala.” Sfantul Vasile cel Mare Despre Sfanta Cruce Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. Corinteni I, 1, 18 "Din coasta lui Adam a intrat stricaciunea in lume, iar din coasta lui Hristos a izvorat viata in lume. In paradis a rasarit moartea, iar pe cruce a fost desfiintata si s-a deschis raiul. Ia ca temelie nezdruncinata Crucea si cladeste pe ea toate celelalte puncte de credinta.” Sfantul Chril al Ierusalimului Nu va faceti semnul crucii in deradere, ca rad dracii si plange sufletul in noi; si mai ales nu va rusinati sa faceti semnul crucii. Crucea o facem asa, ca asa i-a invatat Duhul Sfant pe Sfintii Parinti. Si iata cum se face ea: Cele trei degete astfel împreunate se pun pe frunte, apoi coboară spre abdomen; de acolo, mâna merge către umărul drept, iar apoi ea merge orizontal către umărul stâng. În timp ce se face semnul crucii, se rosteste “în numele Tatălui” (când mâna e pe frunte), “si al Fiului” (când mâna coboară pe abdomen), “si al Sfântului Duh” (când mâna se duce de la un umăr la celălalt), „Amin” (cand mana o retragem de la umarul stang). Cele trei degete împreunate simbolizează Sfânta

Treime. Celelalte două degete, strânse unul lângă celălalt si ambele în podul palmei reprezintă cele doua firi, umană si divină, reunite în persoana Domnului Iisus Hristos. Deci nu spunem „Amin” cand mana este la umarul stang, nu facem cruci mici strambe si rapide de parca am canta la mandolina, n-o facem cu limba in gura sau cine stie cum. Semnul Sfintei Cruci îl însoteste pretutindeni pe credincios. Cand facem Sfanta Cruce sa cugetam la Bunul Dumnezeu, la Mantuitorul hristos si la patimile Lui si la Sfantul duh datatorul de viata - intr-un cuvant Sfintei Treimi, adica lui Dumnezeu Celui in Trei Ipostasuri.. Sau macar sa ne gandim ca dam slava lui Dumnezeu. Insemnarea cu semnul crucii este o deprindere crestineascä foarte veche, chiar din timpul Sfintilor Apostoli. Facem semnul crucii insotind orice rugaciune rostita cu glas tare sau in gând si când trecem pe lânga bisenica, pe lânga troita, pa langa orice loc sfant; cand incepem rugaciunea, in timpul ei, si cand o terminma; la iesirea din casa, la plecarea in calatorie, ca si la intoarcere; la inceputul ca si la sfarsitul lucrului; inainte de culcare, pentru a ne incredinta grijii lui Dumnezeu, si la trezirea din somn, spre a ne agonisi binecuvantarea Lui, in toata ziua; cand ne asezam si ne ridicam de la masa; in vreme de mahnire, primejdie sau ganduri rele… Si in atatea imprejurari asa cum faceau cei dintai crestini, dupa cum ne da marturie scriitorul bisericesc Tertulian ( 160-240) care spune: "Inainte si in timpul treburilor, intrind si iesind, imbracandu-ne, inainte de somn, in toate lucrarile noastre, la fiecare pas si la fiecare fapta, noi ne insemnam cu semnul sfintei cruci" (P.L. II, col. 99). Semnul Crucii este marturia vazuta a credintei noastre. Ca sa vezi daca cineva este crestin ortodox, roaga-l sa-si faca semnul Sfintei Cruci. Daca îl va face sau nu, si cum îl va face, ne va lumina întru totul. Evanghelia ne spune ” Cel ce este credincios în foarte putin si în mult este credincios” (Lc. 6,11) Semnul crucii are o putere foarte mare. Sunt multe întâmplari zugravite în vietile sfintilor care ne arata cum semnul Sfintei Cruci facut peste trupul cuiva, chiar si o singura data, sparge legaturile diavolilor. Din aceasta pricina cei care îsi fac crucea neglijent, fara evlavie, îi fac pe diavoli sa salte de Rugaciunea Sfintei Cruci Să învie Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui şi să fugă de la faţa Lui cei ce-L urăsc pe Dânsul. Să piară, cum piere fumul; cum se topeşte ceara la faţa focului, aşa să piară diavolii de la faţa celor ce-L iubesc pe Dumnezeu şi se însemnează cu semnul crucii şi zic cu veselie: Bucură-te, preacinstită şi de viaţă făcătoare crucea Domnului, care alungi pe diavoli cu puterea Celui ce S-a răstignit pe tine, a Domnului nostru Iisus Hristos, şi S-a pogorât la iad şi a călcat puterea diavolului şi te-a dăruit nouă pe tine, cinstită crucea Sa, spre alungarea a tot pizmaşul. O, preacinstită şi de viaţă făcătoare crucea Domnului! Ajută-mi cu Sfânta Doamnă Fecioară, Născătoare de Dumnezeu, şi cu toţi sfinţii în veci. Amin Despre rugaciune

Rugaţi-vă neîncetat. Daţi mulţumire pentru toate, căci Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi.

aceasta

este

voia

lui

Tesaloniceni I, 5, 17-18 Faceţi în toată vremea, în Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri, şi întru aceasta priveghind cu toată stăruinţa şi rugăciunea pentru toţi sfinţii. Efeseni, 6, 18 Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii, pentru împăraţi şi pentru toţi care sunt în înalte dregătorii, ca să petrecem viaţă paşnică şi liniştită întru toată cuvioşia şi buna-cuviinţă, că acesta este lucru bun şi primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină. Timotei I, 2, 1-4 De asemenea şi Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite. Romani 8, 26 Rugaciunea este cel mai important lucru. Fara rugaciune nu putem inainta in nimic. Inainte de orice trebuie sa avem in fata rugaciunea. Spuneti va rog mult, dragii mei, rugaciunile din suflet, ca si cum ati fi in momentul mortii, si nu ca pe niste mantre pagane sau ca pe niste automatisme. Spuneti-le din tot sufletul si cugetul vostru, asa cum v-ati dori sa le spuna Ingerii lui Dumnezeu pentru mantuirea voastra in fata Mantuitorului nostru milostiv, in ziua mortii si in ziua Judecatii noastre. Dar fiti cu grija sa nu deznadajduiti: nu veti reusi, poate, din prima sa va rugati cu tot sufletul. Rugati-va cu nadejde, rugaciunea se dobandeste, ea este un dar de la Dumnezeu. O clipa poate sa fie un timp si o suspinare poate sa fie o rugaciune, spune parintele Arsenie Papacioc. Iar Sfantul Ioan de Krostadt indeamna: "In rugaciune tine-te de regula urmatoare: Mai bine sa spui cinci cuvinte din inima decat nenumarate cu limba. Cand bagi de seama ca inima e rece si n-ai chef sa te rogi, opreste-te incalzeste-ti inima cu oarecare imagine vie - de pilda cea a ticalosiei tale, a saraciei si orbirii tale duhovnicesti - sau prin gandul la marile binefaceri din fiecare clipa ale lui Dumnezeu fata de tine si de tot neamul omenesc, mai ales fata de crestini, iar apoi roaga-te fara graba, cu simtire calda. Chiar daca nu vei reusi sa citesti toate rugaciunile, n-o sa fie nici un necaz, iar folosul din rugaciunea nepripita si calda va fi mult mai mare decat daca ai citi toate rugaciunile dar in graba si fara simtire. Voiesc cinci cuvinte a grai cu mintea mea decat zece mii de cuvinte cu limba. Se intelege, a fi foarte bine, daca am putea spune cu simtire la rugaciune si zece mii de cuvinte." Cand vine sau vi se porneste din inima indemnul sa va puneti la rugaciune, nu pregetati. La rugaciune ne cheama, Ingerul Pazitor si Duhul Sfant din noi. Rugaciunea este chemarea Domnului, graiul dintre noi si Dumnezeu. Sfantul Ioan de Kronstadt

Rugaciunea - stare inaintea Sfintei Treimi si a soborului locuitorilor

ceresti
"Cand chemi in rugaciune pe Domnul Dumnezeu Cel in Trei Fete, adu-ti aminte ca il chemi pe Parintele Cel fara de inceput a toata faptura, al ingerilor si oamenilor, ca de tine, cel ce-l chemi se minuneaza toate puterile ceresti si te privesc cu dragoste pentru faptul ca chemi cu credinta, cu dragoste si cu evlavia cuvenita pe Facatorul Cel de obste al lor si al nostru, pe Atottiitorul si Domnul , pe Care ei il iubesc fara de masura, inaintea Caruia se cucernicesc nespus. O, ce inalta fericire, ce marire, ce vrednicie de a-L chema pe Vesnicul Parinte! sa pretuiesti neincetat si neschimbat aceasta preainalta fericire pe care ti-a daruit-o nesfarsita bunatate a Dumnezeului tau si nu te lasa furat de ganduri in timpul rugaciunii tale. La tine ia aminte Dumnezeu, la tine iau aminte ingerii si sfintii oameni a lui Dumnezeu. (am lacrimat scriind aceste randuri)" Cand te rogi in singuratate, si se trandaveste duhul tau, si va incepe sa se plictiseasca, si sa se ingreuneze de singuratate, adu-ti aminte, atunci ca si intotdeauna, ca spre tine cauta cu ochi mai luminosi ca soarele Dumnezeul Cel in Trei Ipostasuti, toti sfintii ingeri, ingerul tau pazitor si sfintii oameni a lui Dumnezeu. Adevarat, fiindca ei sunt cu totii una in Dumnezeu, si unde este Dumnezeu acolo sunt si ei. Incotro se intoarce soarele, intr-acolo si razele lui toate. Intelege ce spun. Roaga-te totdeauna cu inima aprinsa - iar pentru asta nicicand nu te ghiftui cu mancare si bautura. Adu-ti aminte cu cine stai de vorba! Oamenii uita foarte des cucine stau de vorba la rugaciune, cine e martorul rugaciunii lor. Ei uita ca stau de vorba cu Cel privighetor si Atotvazator ca la impreuna-vorbirea dintre ei si Dumnezeu iau aminte toate puterile ceresti si toti sfintii oameni ai lui Dumnezeu. Cand te rogi Stapanei sau vreunui sfant, intipareste-ti in minte gandul ca esti o piatra a unei biserici in care Stapana este piatra din capul unghiului zidirii, incepatoarea zidirii intelegatoare (Acatistul Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu icos 10) si sa stii ca e strans legat launtrc cu toti locuitorii cerului ca piatra din cladire, desi esti moale si nu tare. Astfel vazand lucrurile vei intelege de ce rugaciunile ajung atat de usor la sfinti: noi toti suntem sub un singur Cap - Hristos (vezi Efesni 1,22), si toti suntem insufletiti de un singur duh a lui Dumnezeu. La sfarsitul rugaciunilor pe care le faci acasa dimineata si seara cheama-i pe sfintii patriarhi prooroci apostoli ierarhi mucenici marturisitori cuviosi doctori fara de arginti pentru ca vazand in ei intruparea a toata fapta buna sa te faci si tu urmator lor in toata fapta buna. Invata de la patriarhi credinta copilareasca si ascultarea fata de Domnul, de la prooroci si de la Apostoli - ravna pentru slava lui Dumnezeu si pentru mantuirea sufletelor omenesti, de la ierarhi - ravna de a propovadui cuvantul lui Dumnezeu si indeobste, de a lucra prin scrieri la proslavirea pe cat e cu putinta a numelui lui Dumnezeu, la intarirea credintei, nadejdii si dragostei intre crestini; invata e la mucenici si marturisitori sa fii tare in credinta si in cucernicie in fata oamenilor necredinciosi si necucernici, de la cuviosi rastignirea trupului cu patimile si poftele, rugaciunea si cugetarea la Dumnezeu, de la doctorii fara de arginti - neagonisirea si ajutorarea fara plata a celor aflati in nevoi. Rugaciunea este respiratie duhovniceasca; rugandu-ne, respiram duh sfant: in duhul sfant rugandu-va (Iuda 1,20). Asadar, toate rugaciunile Bisericii sunt respiratie a Duhului Sfant, vazduh duhovnicesc si totodata lumina duhovniceasca, foc duhovnicesc, mancare duhovniceasca si imbracaminte duhovniceasca.

In rugaciunile si in cantarile Bisericii, pe toate intinderea lor Se misca duhul adevarului. Tot ce vine in cap din alta parte impotrivindu-se si hulind, este de la diavolul, parintele minciu7nii, clevetitorul; rugaciunile si cantarile sunt respiratia Duhului Sfant. Nu ai cunoscut ca Eu sunt in Tatal si Tatal in Mine? (In 14,9-10). Nu stii, oare, ca in timpul rugaciunii Tatal, Fiul si Duhul Sfant sunt in tine si tu in ei?. Rugaciunea este materia pe care o respira sufletul precum vazduhul este materia fireasca pe care o respira trupul. Noi respiram prin Duhul Sfant. Fara Duhul Sfant nu poti spune din toata inima nici macar un singur cuvant al rugaciunii. Rugandu-te stai de vorba cu Domnul fata catre fata, si daca ai gura inimii deschisa prin credinta si prin dragoste e ca si cum ai trage atunci din El bunatatile duhovnicesti ale Duhului Sfant pe care le-ai cerut. Cand te scoli la rugaciune impovarat de pacate multe si stapanit de deznadejde, incepe sa te rogi cu nadejde, arzand cu Duhul, si aminteste-ti ca insusi Duhul lui Dumnezeu, ne ajuta in neputintele noastre, mijlocind pentru noi cu suspinuri negraite. Cand iti vei aminti cu credinta de aceasta lucrare a Duhului Sfant in noi, lacrimi de umilinta vor izvora din ochii tai si in inima vei simti pace, dulceata, indreptatire si bucurie in Duhul Sfant, vei striga prin cuvantul inimii: avva Parinte!

Danion Vasile Bolnavul si puterea rugaciunii (scrisoare catre un om bolnav) "Sunt bolnav, si nu merg la biserica. Ma doare ficatul, si prefer sa stau sa ma relaxez uitându-ma la televizor. Nu am stare sa ma rog, îmi e mai bine sa stau asa, asteptând sa ma vindece Dumnezeu. Canonul o sa mi-l fac dupa ce o sa ma simt din nou bine." "Sunt din ce în ce mai bolnav, dar cu ajutorul lui Dumnezeu reusesc sa ma duc la biserica. Îmi e tare rau, dar când ma rog simt o liniste si o pace binecuvântata. Ma straduiesc sa îmi fac canonul în fiecare zi. Multa putere îmi da rugaciunea?" "Sunt bolnav, ma doare capul groaznic, dar îmi pun nadejde mare în puterea rugaciunii. Ma rog pâna nu mai rezist, pâna simt ca îmi plezneste capul. Termin repede canonul pe care mi l-a dat duhovnicul, dupa care zic vreme de câteva ore rugaciunea mintii. Si, desi doctorul si duhovnicul mi-au zis sa dezleg postul, eu nu ma las influentat de parerile lor. Ba chiar postesc cât pot?" Vreau sa îti scriu câteva idei despre canonul de rugaciune al bolnavului. Motivul pentru care fac asta este ca am constatat cu tristete ca unii bolnavi rastalmacesc cuvintele Sfintilor Parinti privitoare la aceasta problema. Rastalmacind învatatura patristica despre boala îsi fac rau singuri. Celor care o rastalmacesc în cunostinta de cauza nu am ce sa le scriu. De altfel, cred ca acestia nici nu s-ar osteni sa citeasca ceva care le-ar contrazice pozitia în care se complac. Stiu însa ca exista si oameni care înteleg gresit anumite învataturi ale Sfintilor Parinti nu din rea vointa, ci pur si simplu pentru ca li s-au parut atât de simple si de clare încât nu au considerat ca mai este nevoie de lamuriri suplimentare. "Rugaciunea este ajutorul cel mai tare al bolii" - Sfântul Isaac Sirul [8; 72]. Poate un credincios sa conteste o astfel de afirmatie? Da. Si pentru a arata în ce mod o poate face, voi reproduce un citat din învatatura Sfântului Tihon de Zadonsk "Ce

rugaciune îi trebuie bolnavului? Multumire si suspinare". Acestea înlocuiesc orice nevointa. Deci, fiti senina!" [21; 32-33]. Stiu ca oamenii care merg la biserica de multa vreme nu gasesc nici o contradictie între cuvântul Sfântului Isaac Sirul si cel ale Sfântului Tihon. Dar ceilalti? "Ori rugaciunea e ajutor al bolii, ori boala tine loc rugaciunii, nu? Ce sa întelegem?" Câteva citate din sfaturile Sfântului Teofan Zavorâtul ne ajuta sa ne lamurim: "Bolile tin loc de canon. Rabdati cu seninatate: ele sunt pentru Dumnezeu ca sapunul pentru spalatorese. La biserica, fiind bolnava, nu sunteti îndatorata sa mergeti. Strigati acasa mai des catre Dumnezeu! Daca nu faceti ceea ce nu va sta în putere, asta nu înseamna ca sunteti pentru Dumnezeu ca un copil vitreg" [21; 35]. "Nu puteti merge la biserica din pricina bolii, asa încât ati ramas la pravila de chilie. Împliniti-o dupa putere. Sa stiti ca pravila este de trebuinta din pricina neputintei noastre, nu pentru rugaciunea în sine, care se poate face si fara pravila... Stati cu gândul la Liturghie - nu ca un savârsitor, ci ca unul ce e de fata (prin mutarea cu gândul) la Liturghia savârsita de altul" [21; 33]. "Ce mare lucru ca trebuie sa stati în chilie, ca nu mergeti la biserica (nu din lenevie, ci din boala)? Când va rugati, va faceti de fiecare data biserica lui Dumnezeu (II Cor. 6, 16), fiindca Dumnezeu este pretutindeni" [21; 33]. Trebuie totusi sa observam modul în care cei slabi în credinta pot rastalmaci cuvintele Sfântului Teofan. Înainte de aceasta însa voi preciza ca pozitia Sfântului Teofan nu este deloc originala, ci este o pozitie care se regaseste în dintre scrierile sau cuvintele Sfintilor Parinti. Nu are rost sa aduc multe dovezi în acest sens. Consider ca este de ajuns sa reproduc un singur citat, al Sfântului Ioan din Gaza, citat în care întâlnim aceeasi învatatura duhovniceasca: "Despre psalmodie sau liturghie, nu te necaji. Caci nu ti le cere Domnul odata ce esti bolnav. Cel ce ia aminte la sine îsi pricinuieste el însusi suferinta nevointei pentru Domnul si pentru mântuirea sa... Dar tu ai suferinta bolii în locul suferintei nevointei. În privinta bolii, nu te descuraja, caci nu te va parasi Domnul, ci o va folosi cum singur El stie spre folosul tau, ca sa nu suferi peste putere" [22; 116]. Întelesul unor astfel de cuvinte pare foarte clar si pentru cei întariti în credinta si pentru cei care le rastalmacesc fara voie. Celor dintâi explicarea lor le poate parea inutila, si greseala pozitiei celorlalti li se pare evidenta. Totusi, nadajduiesc ca primii vor întelege rostul pentru care scriu rândurile de fata. Scrisoarea mea începe cu trei afirmatii care nu seamana între ele. Cea de-a treia afirmatie îi apartine unei persoane care da dovada de râvna exagerata, de râvna care e fiica a mândriei. Parintele Serafim Rose, urmând predaniei Sfintilor Parinti, atragea atentia asupra faptului ca cel care pacatuieste din râvna exagerata se afla într-o pozitie mai periculoasa decât cel care pacatuieste pentru ca iubeste pacatul. Râvnitorul este înselat de diavol si se încapatâneaza sa ramâna în înselarea sa, fiind convins ca toti ceilalti vor sa îl rupa de sfintenie. Pe când pacatosul, într-un moment de pocainta, poate întelege caderea în care se afla si se poate ridica din cadere. (Sa nu se înteleaga însa ca cei care cad în pacate de-a dreapta, din pricina râvnei fara masura, sunt pierduti. Chiar daca le este greu sa îsi înteleaga greseala, nu sunt predestinati la iad.) Oamenii care se regasesc în cea de-a treia afirmatie sunt lipsiti de masura. Tot parintele Serafim atragea atentia asupra faptului ca cei care ajung la o astfel de pozitie extremista sunt mai ales cei proaspat convertiti la Ortodoxie (parintele vorbea chiar despre sindromul convertitului nebun: diavolul, vazând cum un suflet vrea sa îi scape din

gheare, îl îndruma pe drumul pacatelor de-a dreapta, drum care nu de putine ori se termina la spitalele de psihiatrie.) În momentul în care se îmbolnavesc, astfel de convertiti sunt ispititi sa refuze sprijinul medicului, sa refuze sa ia medicamente pe motiv ca se trateaza prin rugaciune, ? "Sunt bolnav, ma doare capul groaznic, dar îmi pun nadejde mare în puterea rugaciunii. Ma rog pâna nu mai rezist, pâna simt ca îmi plezneste capul. Termin repede canonul pe care mi l-a dat duhovnicul, dupa care zic vreme de câteva ore rugaciunea mintii. Si, desi doctorul si duhovnicul mi-au zis sa dezleg postul, eu nu ma las influentat de parerile lor. Ba chiar postesc cât pot?" Despre cei care se regasesc în aceasta a treia afirmatie nu vreau sa spun decât ca prin postul exagerat îsi distrug trupul - si aceasta este o alta forma de sinucidere, iar prin faptul ca se forteaza sa se roage mai mult decât le sta în putere îsi vatama mintea: astfel, de la boala trupeasca pot ajunge la boli sufletesti, mult mai greu de vindecat. Am auzit de astfel de cazuri, am auzit de oameni care dupa ce au ajuns la spitalul de psihiatrie au regretat amarnic ca au calcat cuvântul duhovnicului si s-au zbatut sa cucereasca culmile sfinteniei în câteva zile. Urcusul lor a fost superficial, si a lasat rani foarte urâte. Nu scriu foarte mult despre aceasta afirmatie pentru simplul motiv ca nu are foarte multi partizani. (Si bine ca nu are mai multi?) Ar fi nepotrivit sa tratez la fel de amplu trei pozitii care nu au segmente egale de simpatizanti. Prima pozitie îi apartine unei persoane care, citind cuvinte ca cele ale Sfântului Teofan, a considerat ca boala este o cruce privilegiata si a renuntat la rugaciune: "Sunt bolnav, si nu merg la biserica. Ma doare ficatul, si prefer sa stau sa ma relaxez uitându-ma la televizor. Nu am stare sa ma rog, îmi e mai bine sa stau asa, asteptând sa ma vindece Dumnezeu. Canonul o sa mi-l fac dupa ce o sa ma simt din nou bine." Sa analizam putin aceasta pozitie. Cum e omul bolnav? Aceasta întrebare nu o putem pune asa cum am întreba care sunt caracteristicile ursului polar. Ursul îl stim din carti sau din emisiuni de televiziune. Pe când boala am trait-o cu toti, mai mult sau mai putin, pe propria piele. De obicei, bolnavul este un om mai plictisit, nemultumit de faptul ca suferinta îi rastoarna anumite planuri. Este un om mai irascibil. Un om care pâna ce nu îsi recapata sanatatea are o stare generala proasta. Un astfel de om cauta ca sanatatea sa îi vina cât mai repede, sa îi pice din cer. De parca Dumnezeu ar fi vinovat de faptul ca i-a trimis boala, din ratiuni superioare, si omul asteapta ca tot El sa îi aduca sanatatea. Ca si cum boala ar fi o întâmplare nefericita, ca si cum nu si-ar avea sens. Cuvintele Sfântul Teofan - "boala tine loc de canon?" - îi merg la inima. Cum sa se mai roage când este plictisit, când este nervos, când este obosit? Cum sa se roage când deznadejdea i-a patruns în suflet? Nu este nevoie de prea multe cuvinte ca sa se înteleaga faptul ca nici aceasta pozitie nu este buna. Si totusi, ce voi face, îl voi contrazice pe Sfântul Teofan Zavorâtul si pe cei de-un cuget cu el? Departe de mine gândul acesta. Nu îl voi contrazice pe Sfântul Teofan, ci voi încerca sa lamuresc cuvintele sale, si astfel se va vadi faptul ca prima pozitie nu se regaseste în aceste cuvinte decât la o privire superficiala. Întâi de toate trebuie precizat cui anume i se adreseaza Sfântul Teofan: unei persoane întarite în credinta, unei persoane care întelege viata crestina ca pe o lupta pentru mântuire. Precizarea aceasta este foarte importanta. Pentru a explica de ce,

fac o paranteza: daca un baschetbalist are piciorul rupt, antrenorul îi va spune sa faca tot posibilul pentru ca piciorul sa i se refaca în cel mai scurt timp. Daca îi cunoaste râvna, nu îi spune: "Fa toate celelalte exercitii, ca sa nu îti pierzi conditia fizica?" Antrenorul stie ca sportivul nu va lasa timpul sa treaca degeaba. De ce? Pentru ca pentru orice sportiv timpul înseamna enorm. Si, daca iubeste sportul cu pasiune, daca sportul e viata lui, sportivul nu îsi va cruta puterile. Scriu asta din experienta. Am facut baschet la Dinamo, si am ajuns chiar ca la unele meciuri sa fiu capitan al echipei de Juniori 3. Dar de baschet m-am apucat pe vremea când aveam mâna dreapta (eu sunt stângaci) în curs de refacere dupa o paralizie careia doctorii nu îi mai vedeau vindecarea. Ma antrenam cu greu, mâna ma durea, dar nu aveam ce face. Vroiam sa fiu cel mai bun. Si asta presupunea efort si rabdare. Vecinii care ma vedeau facând exercitii la bara din fata blocului nu îsi imaginau ca mâna mea se va reface complet. Dar, dupa mult efort, s-a refacut. Daca un sportiv aflat la începutul drumului si îsi rupe piciorul, antrenorul îi va spune cu lux de amanunte tot ce trebuie sa faca pentru a folosi timpul la maxim. As compara sportivul al carui picior e rupt cu bolnavul care primeste de la duhovnic sfaturi primitoare la canon: pe cel care se afla la începutul vietuirii sale crestine, duhovnicul îl va sfatui cu grija sa se roage cât îi sta în putere, îi va vorbi despre marele folos al rugaciunii? Pe sportivul avansat antrenorul nu îl va sfatui sa îsi înmulteasca eforturile, ci îl va sfatui sa aiba masura, îl va sfatui sa nu exagereze cu exercitiile, pentru a nu-si îngreuna refacerea. Tot asa, pe crestinul sporit în vietuirea duhovniceasca parintele nu îl va sufoca prin vreun canon foarte greu, ci va cauta sa îi tempereze râvna. Iata ce scrie tot Sfântul Teofan: "Alt folos este si acela ca, daca ati fi fost sanatoasa, daca v-ati fi hotarât sa va dati osteneala pentru mântuirea dumneavoastra, ati fi fost nevoita sa tineti posturi aspre, sa faceti privegheri, rugaciuni lungi, sa stati la slujbele bisericesti de obste si înca alte lucruri anevoioase sa întreprindeti. Acum însa, în loc de toate acestea, vi se cere rabdarea sanatatii subrede. Rabdati deci, si de nimic nu va tulburati. Atâta doar: sa tineti sufletul în starea cuviincioasa. Partea duhovniceasca va e întreaga. Ca atare, cu ea trebuie sa slujiti lui Dumnezeu întru toata deplinatatea" [21; 22]. Ce vedem? Ca viata crestina este pentru omul sanatos o viata de mare nevointa. De fapt viata crestina este o cruce. Prin boala crestinul nu se întâlneste în mod brusc cu crucea, ci doar - pentru o vreme - înlocuieste o cruce cu alta, care poate fi mai grea. Poate ca ar fi bine sa îti mai reproduc un ultim citat din Sfântul Teofan, care va nuanta ideea pe care încerc sa ti-o prezint: "Nu e nimic ca nu faceti toate mataniile dupa pravila. Puteti sa nu treceti aceasta în lista de pacate, ci curatiti ceea ce ati trecut deja. Împliniti pravila facând rugaciunea lui Iisus în tacere. Totodata, daca puteti face matanii, faceti câte puteti; de nu, stati în picioare. Daca nu puteti sta în picioare, sedeti; daca nu puteti sedea, stati întinsa. Atâta doar: nu încetati a fi cu mintea împreuna cu Domnul" [21; 29]. Nu tine boala loc de canon? Atunci de ce Sfântul Teofan nu îi spune sa renunte sa mai faca matanii? De ce încearca doar sa o consoleze ca nu e un pacat ca nu face toate mataniile dupa pravila? Cine citeste cu atentie aceste cuvinte ale Sfântului Teofan întelege ca nu exista nici cea mai mica contradictie între ceea ce pareau a fi cele doua puncte de vedere ale sfintilor Bisericii privitoare la rugaciunea bolnavului. Am precizat ca nu era vorba de doua puncte de vedere, ci de aceeasi învatatura prezentata însa unor oameni aflati pe trepte duhovnicesti diferite. Prin faptul ca duhovnicul nu da acelasi canon unui copil de zece ani, unui om de treizeci de ani si unui

batrân de optzeci nu trebuie sa se înteleaga ca exista trei învataturi diferite despre spovedanie. (De altfel, nici doctorul nu le prescrie copiilor medicamentele pe care le prescrie adultilor.) Este foarte important ca atunci când citim carti duhovnicesti sa fim foarte atenti la toate elementele prezentate în text, nu sa izolam în mod sectar vreunul dintre ele si sa ne laudam ca ne-am însusit cine stie ce învatatura înalta despre mântuire. Daca vom încerca sa plinim masura de post pe care un parinte din Pateric o rânduia ucenicilor sai riscam sa ne pierdem si mântuirea, si mintile. (Am spus ca nu vreau sa fac prea multe referiri la râvna exagerata, asa ca nu mai dau detalii). Am încercat sa scot în evidenta faptul ca este foarte important sa luam aminte la faptul ca nu putem considera sfaturi date la un moment dat unei persoane anume ca fiind reprezentative pentru întreaga învatatura a Bisericii privitoare la un anumit subiect. (Ca o întarire a celor prezentate mai sus: spunând ca rugaciunea care îi trebuie bolnavului este multumirea si suspinarea, Sfântul Tihon nu a recomandat bolnavilor sa renunte la rugaciune - desi crucea bolii este grea, ea nu tine locul rugaciunii. Numai la o citire superficiala se poate întelege asa. De fapt, bolnavul care suspina nu poate sa nu cârteasca daca nu primeste putere de la Dumnezeu prin rugaciune. Ca suspinarea sa nu izgoneasca multumirea este nevoie de rugaciune. Fara rugaciune, bolnavul nu poate cunoaste linistea. Sfântul Tihon încerca sa explice ca nu este bine ca bolnavul sa caute o pravila de rugaciune foarte aspra, boala însasi fiind un canon. Dar acest canon, chiar daca în unele situatii face imposibila prezenta la slujbele Bisericii, nu exclude rugaciunea.) Întrucât am aratat erorile primei si celei de-a treia pozitii prezentate la începutul acestei scrisori, parasim tarâmul polemicii pentru a încerca sa aducem câteva completari si explicatii privitoare la cea de-a doua pozitie, care îi apartine unei persoane întarite în credinta si care da dovada de dreapta socoteala: "Sunt din ce în ce mai bolnav, dar cu ajutorul lui Dumnezeu reusesc sa ma duc la biserica. Îmi e tare rau, dar când ma rog simt o liniste si o pace binecuvântata. Ma straduiesc sa îmi fac canonul în fiecare zi. Multa putere îmi da rugaciunea?" Sunt constient ca foarte putini oameni au o astfel de atitudine în fata bolii. De ce? Pentru ca foarte putini oameni au o atitudine crestina fata de lume atunci când sunt sanatosi. Cine nu vrea sa traiasca o viata crestina când este sanatos nu duce o viata crestina atunci când se afla pe patul de boala. Este adevarat ca unii se pocaiesc atunci când ajung în suferinta, dar totusi ei constituie cazuri deosebite care nu se pot generaliza. Daca în spitale pocainta ar fi un fenomen de masa, problema s-ar putea pune altfel. Dar, pe masura ce credinta este înlocuita de apostazie, scade proportional si numarul celor pentru care suferinta este înteleasa ca o chemare la pocainta? Ma vad pus în urmatoarea dilema: cititorilor care duc o viata crestina nu am ce sfaturi privitoare la rugaciunea la vreme de boala sa le dau, pentru ca ei stiu - poate mai bine decât mine - ce au de facut. Cei care au devenit interesati de tema rugaciunii abia când au ajuns pe patul de boala nu stiu ce sa le spun mai întâi. Asta pentru ca sunt foarte multe învataturi despre rugaciune, prezentate în amanuntime de catre sfintii Bisericii si parintii contemporani, care le-ar fi de mare folos. Îmi este foarte greu sa sintetizez în câteva fraze o învatatura prezentata în numeroase volume de mare pret. Si nu e locul aici nici macar sa rezum învatatura Sfintilor Parinti despre rugaciune. De aceea îi îndemn pe cei interesati de aceasta tema sa citeasca chiar textele sfintilor sau ale cuviosilor parinti din vremurile noastre. Aceste texte sunt pline de putere, sunt pline de hrana cu care se

poate hrani orice suflet flamând. Eu voi prezenta doar câteva idei, poate nu cele mai importante, dar cele care mie îmi sunt clare si pe care le consider de folos. Ce canon de rugaciune trebuie sa faca bolnavul? Cunoaste Biserica un canon standard care sa poata fi spus de orice bolnav Singurul canon universal, daca putem vorbi de asa ceva, este cel pe care l-a pomenit Sfântul Teofan: "Sa tineti sufletul în starea cuviincioasa. Partea duhovniceasca va e întreaga. Ca atare, cu ea trebuie sa slujiti lui Dumnezeu întru toata deplinatatea." Înainte de orice altceva, acest lucru trebuie sa îi fie clar bolnavului: ca daca puterile fizice i-au slabit, totusi mintea îi este întreaga (nu ma refer la cei cu boli psihice). Si lupta cu patimile este o lupta foarte grea, dar i se cere fiecarui crestin - deci si bolnavului. Lupta de pazire a mintii în vreme de boala, când deznadejdea si întristarea vor sa puna stapânire pe inima, este deci absolut necesara pentru oricine vrea sa se mântuiasca. Cât priveste canonul de rugaciune primit de la duhovnic, as putea repeta câteva sfaturi pe care le-am auzit la rândul meu: în primul rând crestinul trebuie sa înteleaga canonul nu ca pe o pedeapsa pentru pacatele sale, ci ca pe un leac potrivit cu boala pe care o are. Cu cât sufletul s-a murdarit mai tare prin pacate, cu atât boala se vindeca mai greu, si este nevoie de un tratament mai dur. Când ranile sunt adânci, tamaduirea dureaza mai mult. Crestinul trebuie sa priveasca la canonul pe care îl are nu ca la un dusman, ci ca la un prieten. Chiar daca de multe ori este ispitit sa faca orice altceva în locul canonului, crestinul trebuie sa stie ca fara vindecarea sufletului nu va vedea Împaratia Cerurilor. Daca este încercat de o boala usoara, care nu îi îngreuneaza rugaciunea, bolnavul nu are nici un motiv sa nu îsi faca în fiecare zi canonul. Daca boala este grea, si savârsirea canonului este peste puterile bolnavului, acesta trebuie sa faca atât cât îi sta în putinta. De exemplu, daca un crestin care a primit canon sa faca în fiecare zi Paraclisul Maicii Domnului si un numar de matanii îsi rupe piciorul, este de la sine înteles ca nu va putea face mataniile. Dar nu are nici un motiv sa renunte la Paraclis. Daca poate lua legatura cu duhovnicul sau (ori fata catre fata, ori telefonic sau prin scris), bolnavul îi poate spune acestuia ca boala îl împiedica sa faca o parte din canon (sau, în cazuri mai grele, chiar tot canonul). Duhovnicul poate rândui scurtarea canonului sau schimbarea acestuia în functie de capacitatea bolnavului de a-l împlini. Sunt si situatii în care un crestin, atunci când ajunge grav bolnav, primeste de la parintele sau un canon mult mai greu decât avea de obicei (când se afla în preajma unei operatii, ori când se afla în situatii limita în care este nevoie de mai multa rugaciune?). Daca nu poate lua legatura cu parintele sau duhovnic, bolnavul poate cere sfatul unui alt preot. Nu se pune problema ca acesta va dezlega ce a legat celalalt duhovnic, ci, pâna ce bolnavul va putea ajunge la parintele sau, se va putea folosi de sfaturile unui alt slujitor al altarului (despre exceptiile de la aceasta situatie nu voi vorbi aici). În cazul în care bolnavul nu poate lua legatura cu duhovnicul sau sau cu vreun alt preot, situatia lui este delicata prin faptul ca se afla în fata unui alt examen (of, si câte examene ne ofera viata?): el trebuie sa fie de o sinceritate maxima cu el însusi - sa se gândeasca bine daca poate sau nu sa faca canonul, sau cât anume poate sa faca din canon. Parintele Paisie Aghioritul spune ca "trebuie ca fiecare sa-si încerce rezistenta sa si astfel sa ia aminte. Mai ales atunci când omul este la o vârsta înaintata, este trebuinta

de mai multa atentie, pentru ca unei masini vechi, daca va alerga cu aceeasi viteza cu care alerga atunci când era noua, îi vor sari si rotile si carburatorul... În perioada în care ma durea mijlocul, nu puteam rosti rugaciunea lui Iisus stând în picioare. Când am vazut ca situatia s-a îmbunatatit putin, m-am ridicat si am început sa fac rugaciunea în picioare si metanii, dar a început sa ma doara din nou. M-am asezat putin. Apoi mi-am spus: "Hai sa mai încerc". Dar din nou a început sa ma doara. Dupa aceea nu am mai continuat, dar eram împacat cu constiinta" [13; 234-235]. Silirea fortata poate avea urmari negative (am mai scris doar despre asta). Dar sa luam aminte la faptul ca parintele nu s-a lenevit sa se ridice la rugaciune. Ci a facut tot ce i-a stat în putinta. Dar, în cele din urma, biruit de neputinta trupeasca, a renuntat sa se mai roage stând în picioare. Ce e important? Ca avea constiinta împacata. E greu sa avem constiinta împacata si când suntem sanatosi, dar când suntem bolnavi. Totusi, prin constiinta ne vorbeste Dumnezeu. Si daca, atunci când suntem bolnavi, încercam sa sufocam glasul constiintei lepadând rugaciunea din comoditate, ne lepadam prin aceasta si de Domnul rugaciunii, de Dumnezeul Caruia ar fi trebuit sa Îi aducem rugaciuni. Nu se afla în aceasta situatie cei ale caror dureri sunt mucenicesti, cei care sunt cu adevarat rastigniti de durerile bolii. Rabdarea lor este cea mai curata rugaciune. Dar nu multi bolnavi se afla într-o situatie atât de grava. Ba chiar unii nu cunosc deloc astfel de dureri îngrozitoare, chiar daca bolile îi încearca ani îndelungati. Vreau sa mai scriu un lucru care mi se pare important: este bine ca oricine vrea sa biruiasca starea de plictiseala, de tristete sau chiar de deznadejde care îl poate cuprinde atunci când vrea sa se apuce de canon sa încerce sa goneasca aceasta stare. Parintii duhovnicesti recomanda într-o astfel de situatie o anumita pregatire pentru canon: ea poate consta ori în citirea unui capitol din Noul Testament sau a unui fragment dintr-o carte duhovniceasca, ori rostirea unei rugaciuni pe care crestinul o face cu mai multa tragere de inima. Rostirea mecanica a canonului nu este de folos ("Si ce sa fac atunci, sa nu îmi fac canonul deloc?" Nu, este mai bine sa fie facut canonul, chiar si mecanic, decât sa se renunte la el. Numai ca este si mai bine ca în timpul rugaciunii crestinul sa ia aminte la cuvintele pe care le rosteste. Chiar daca îi e greu, totusi acest efort îi aduce cununa.) Dumnezeu nu ne vrea niste papagali care sa repete formule mântuitoare, ci vrea sa întelegem ca suntem fiii Sai si ca trebuie sa ne adresam Parintelui nostru în asa fel încât rugaciunea sa fie nu numai o rugaciune a gurii, ci sa fie o rugaciune în care mintea si inima se deschid lucrarii harului dumnezeiesc. De când m-am apucat sa îti scriu aceasta scrisoare mi-am pus întrebarea daca e bine sa îti spun ceva despre asa numita rugaciune a lui Iisus. Este bine ca despre ea sa scrie cei care sunt sporiti pe calea practicarii ei. Eu nu îndraznesc sa îti scriu aproape nimic despre ea. Îti voi reproduce doar un citat din cartea Pelerinul rus, una dintre cele mai frumoase si mai miscatoare carti ortodoxe. Poate ca ai citit-o deja, poate nu. Dar citatul pe care îl voi reda aici este bine sa ramâna bine întiparit în mintea fiecarui crestin, si cu atât mai mult în cea a bolnavului care, stând pe patul de boala, are mai mult timp la dispozitie pentru a se ocupa cu aceasta rugaciune. (Pentru cine nu stie, rugaciunea lui Iisus este formata din cuvintele Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiestema pe mine, pacatosul? Pe treptele înalte ale rugaciunii, aceasta devine neîncetata si în urma rugaciunii mintea coboara în inima; parintii duhovnicesti învata ca mirenii nu trebuie sa caute treptele înalte ale rugaciunii, ci trebuie sa rosteasca rugaciunea cu gura,

pâna ce mintea le va fi curatita. Sarirea etapelor este fatala, ducând la nebunie si la ratacire.) "Roaga-te oricum, însa mereu, si nu te nelinisti de nimic, fii vesel si linistit cu duhul, caci rugaciunea va rândui toate si te va întelepti. Tine minte puterea rugaciunii despre care vorbesc Sfintii Ioan Gura de Aur si Marcu Ascetul; cel dintâi spune ca "rugaciunea, chiar atunci când este facuta de noi, care suntem plini de pacate, ne curata numaidecât?". Iar al doilea vorbeste astfel: "Ca sa ne rugam într-un fel oarecare, sta în puterea noastra; dar ca sa te rogi curat este un dar de sus!". Prin urmare, jertfeste lui Dumnezeu ceea ce îti sta în putere; adu-I la început drept jertfa macar cantitatea, adica un numar cât mai mare de rugaciuni, si puterea lui Dumnezeu se va revarsa în neputinta ta. Rugaciunea va deveni o deprindere si, facânduse una cu firea, va ajunge o rugaciune curata, luminoasa, înflacarata, asa cum se cuvine. (?) Iata, rugaciunea e totul! Ea ne este data ca un mijloc atotcuprinzator spre mântuirea si desavârsirea sufletului? Dar cu indicarea rugaciunii este aici strâns unita si conditia ei: "Neîncetat va rugati!", asa cum porunceste cuvântul Domnului. Ca urmare, rugaciunea îsi va arata toata puterea ei lucratoare si roadele doar atunci când va fi rostita des, neîncetat. Repetarea deasa a rugaciunii tine fara nici o îndoiala de vointa noastra libera, pe câta vreme osârdia, desavârsirea, ca si curatenia rugaciunii sunt un dar de sus" [33; 196-197]. Cred ca este bine sa îti scriu totusi un sfat pe care l-am primit de la un parinte care a murit destul de tânar si care înainte de a muri a stat o vreme în spital. El îi sfatuia pe bolnavi sa rosteasca rugaciunea lui Iisus cu gura cât mai mult: "Când sunteti sanatosi, aveti de alergat în multe parti. Va este greu sa prindeti momente atât de linistite ca cele din spital. Încercati sa goniti singuratatea prin rugaciune. Chiar daca pentru o vreme rugaciunea lui Iisus va fi plictisitoare, chiar daca va va durea gura de prea multa repetare, nu renuntati. Nu se poate ca la rugaciunea lui Iisus, pe care o puteti spune si câteva ore pe zi, sa aveti aceeasi luare-aminte pe care o aveti la acatiste, la paraclise sau la alte canoane care nu va iau mai mult de o ora pe zi. Dar Dumnezeu nici nu cere sa va fortati la rugaciunea lui Iisus. Ea difera de celelalte rugaciuni si canoane. Daca multi au regretat faptul ca au încercat sa sara direct la stari înalte - la rugaciunea mintii sau la cea a inimii - nimeni nu a regretat faptul ca s-a nevoit vreme îndelungata cu rugaciunea cu gura. Multora, aceasta nevointa le-a schimbat viata? Duhovnicii nu interzic ucenicilor sa rosteasca rugaciunea cu gura. Da, pentru rugaciunea mintii este nevoie de sfatul si de binecuvântarea unui duhovnic iscusit, pentru ca sa nu se cada în înselare, dar rugaciunea cu gura, chiar daca este lipsita de mari mângâieri, este lipsita si de pericole? Si, daca omul va spori în rugaciune, îl va ajuta Dumnezeu sa gaseasca un povatuitor iscusit, ca sa îi arate care sunt etapele urmatoare?" (Parintele care a spus aceste cuvinte avea obiceiul sa daruiasca metanii altora, pentru ca siragul de metanii - sau metanierul de mâna - are rolul de a ajuta mintea sa nu se împrastie. Daca bolnavul vrea sa rosteasca rugaciunea lui Iisus i-ar prinde bine un metanier.) Cam atât am vrut sa îti scriu. Este usor sa scrii despre rugaciune, dar este mai greu sa te rogi, sa duci povara rugaciunii. Dumnezeu sa te lumineze si sa te calauzeasca pe calea rugaciunii, ajutându-te sa nu te poticnesti. Iar daca te vei poticni, sa te ajute sa te ridici si sa mergi mai departe?

Sfantul Teofan Zavoratul

Despre nesimtirea si raceala inimii
Nu rareori se intampla ca oamenii care merg pe calea bunei vieturi crestinesti, brusc, si dupa cat se pare, fara nici un motiv, sa inceapa sa simta in ei o paralizie a tuturor puterilor sufletesti, in urma careia le apare raceala fata de toate nevointele duhovnicesti de pana atunci. Celor ce se intreaba cum si de ce se intampla acest lucru si cum sa lupte cu el, Preasfintitul Zavorat zice: Acest lucru li se intampla tuturor din cand in cand.(...) mijloacele de izbavire nu sunt foarte complicate: A rabda si a te ruga! Sfantul Marcu Ascetul pomeneste trei vrajmasi ai rugaciunii: nestiinta impreuna cu uitarea; lenevia impreuna cu nepasarea si nesimtirea impreuna cu impietrirea. Este posibil ca Dumnezeu Insusi sa trimita acestea pentru invatare de minte - sa nu ne punem nadejdea in noi insine. Cateodata luam multe asyupra noastra si asteptam mult de la eforturile, mijloacele si istenelile noastre. Dar, iata, Domnul ia harul si ne lasa singuri spunand parca: ''Poftim, incearca-ti puterile!'' cu cat exista mai multe daruri naturale, cu atat mai necesara este aceasta invatare de minte. Daca intelegem acest lucru, rabdam. Acestea sunt trimise si ca pedeapsa pentru pornirile patimase, ingaduite si neosandite de noi si neacoperite de pocainta. Pornirile acestea sunt pentru suflet exact ceea ce este pentru trup hrana proasta, care ori ingreuiaza, ori slabeste, ori indobitoceste. trebuie sa cercetam cu atentie sa vedem daca nu cumva exista asa ceva in suflet. Cel mai mult nesimtirea si raceala vin in urma: maniei, a nedreptatii, a supararii, a osandirii, a trufiei si a celor asemenea lor. Un singur lucru ne ramane - a ne rugam(...) pentru izbavirea de aceasta uscaciune. In perioada racelii si a nesimtirii, in minte sunt greu de tinut cuvintele rugaciunii, totusi este posibil. Trebuie sa luptam impotriva sinelui. Tocmai ostenirea sinelui va fi mijlocul de a-L indupleca pe Domnul spre mila si de a inapoia harul. DAR NU TREBUIE NICIDECUM SA RENUNTAM LA RUGACIUNE! Sfantul Macarie spune: Domnul vede cat de sincer iti doresti binele acesta si ti-l trimite. Iar rugaciunea impotriva racirii inimii [sa o faci], cu cuvantul tau, inainte de pravila si dupa pravila…, ca si cum aduci inaintea fetei Lui un suflet mort: “Vezi , Doamne, cum este sufletul meu! Zi, asadar, un cuvant si se va vindeca!”. Cu aceleasi cuvinte si in timpul zilei sa I te adresezi mai des lui Dumnezeu. Cel mai important este sa nu lasati sufletul sa se raceasca. Tineti gandurile sfinte in minte si simtiti-le, in acelasi timp, in inima. Raceala este o stare amarnica si primejdioasa. La Domnul ea sta in randul mijloacelor de calauzire, invatare si indreptare. Insa poate sa fie si ca pedeapsa. Cauza acesteia este pacatul vadit, dar, atunci cand nu-l puteti vedea, trebuie sa cautati pricinile in simtamintele si dispozitiile launtrice: - nu cumva vi s-au strecurat ingamfarea ca nu sunteti ca ceilalti? - nu cumva va multumiti cu oranduiala de viata pe care o duceti?, si v-ati culcat pe o ureche spunand ca nu mai trebuie sa va ingrijiti de nimic? - nu cumva aveti de gand sa pasiti singuri pe calea mantuirii si sa ajungeti sus numai prin mijloacele voastre? Sfintii Parinti spun: ''Nu te masura pe tine!'' cea mai buna masura pentru sine este

''Nu am nimic Doamne, da-mi sa pun inceput bun! Doamne cu judecatile pe care le stii, mantuieste-ma'' si alungati orice gand care va spune sa va masurati si,''Uitand cele ce sunt in urma'' oricare ar fi ele catre cele dinainte sa tindeti. Vrajmasul va indeamna sa va masurati pentru ca ingamfarea sa strice tot. Sa spuneti totdeauna in sinea voastra: ''NU AM NIMIC, NU AM DE CE SA MA MASOR!'' Osteniti-va sa va adunati gandurile mai mult pe ideea ca inca nu ati inceput lucrul. Apoi adaugati convingerea potrivit caruia chiar daca a-ti ajunge pe cai inalte, niciuna nu este sigura fata de cadere. Sa nu credeti ca va veti aprinde singuri pe voi insiva, Domnul va va aprinde cand va veni vremea. Iar lucrul vostru este OSTENEALA SI IAR OSTENEALA. La aceasta osteneala launtrica sa adaugati rugaciunea catre Domnul, anume pentru izbavirea de aceasta rana. Lasati toate celelalte lucruri si pastrati numai aceasta rugaciune impotriva racelii. SI SA NU VA DATI PACE PANA CAND NU VA VETI INCALZI!. Incalzirea vine prin atingerea Domnului de inima voastra, iar caldura neincetata este vederea Domnului in inima. Sa va daruiasca Domnul acest bine. Sfantul Isaac Sirul spunea: ''Nu fii tulburat in cuget si nu incuraja slabirea sufleteasca, ci rabda, citeste cartile invatatorilor, sileste-te la rugaciune si asteapta ajutor. El va veni atat de curand incat nici nu-ti vei da seama.'' Nu fiti nepasatori si nu va descurajati. Faceti ca trupul sa simta ca o mana grea sa afla peste el. Ura si dusmanie neimpacata fata de trup sa aveti si voia lui sa o persecutati. Indata ce trupul slabeste, simtamandu-l duhovnicesc invie. Foarte mult inseamna sa nu-l lasati sa se prabuseasca, sa tineti in bunastare toate madularele lui prin incordarea launtrica am muschilor. Acest lucru mentine cu putere voiniciunea Duhului si ajuta sufletul sa stea in stare de trezvie. Nimic nu este spre placerea trupului, ci numai spre sanatate, caci trupul niciodata nu este satul. Puneti-va ca lege: sa plecati de la masa putin infometati. Sclava cea rea - trupul - va simti ca asupra sa se afla o mana puternica! Miscarilor rugaciunii niciodata sa nu va opuneti si nimic sa nu preferati inaintea ei, dimpotriva, sa fiti gata sa jertfiti totul pentru ea. Caci ea este imparateasa. Si punctul ei de sprijin este Duhul umilit. Sfântul Teofan Zăvorâtul

Pravila de rugăciune
După tunderea sa în monahism, Teofan, împreună cu alţi monahi proaspăt călugăriţi, s-a dus la Lavra Pecerskaia la binecunoscutul părinte Partenie. Stareţul le-a spus: „Voi, călugărilor învăţaţi, care vă asumaţi diverse reguli, nu uitaţi că un singur lucru este cel mai de trebuinţă dintre toate: să te rogi, să te rogi neîncetat în mintea şi inima ta către Dumnezeu”. In ceasurile in care lumea oarba petrece in veselii zgomotoase si nebunesti, robii lui Hristos plang in linistea chiliilor, revarsandu-si rugaciunile pline de osardie inaintea Domnului. Fiii lumii dupa ce isi petrec noaptea intr-o nebuneasca priveghere, intampina ziua urmatoare cu duhul intunecat si scarbit, iar robii lui Dumnezeu intampina acea zi cu

veselie si cu duh imbarbatat, stapaniti de constiinta si de simtirea unei neobisnuite capacitati pentru cugetarea de Dumnezeu si pentru a reimprospata lucrurile bune, intrucat noaptea care a trecut ei au petrecut-o cu nevointa rugaciunilor. Domnul, in timpul rugaciunilor Sale a ingenunchiat, deci nici tu crestine nu trebuie sa neglijezi ingenuncherile, daca ai puteri suficiente pentru a le savarsi. Prin plecarea noastra cu fata la pamant, dupa lamurirea Sfintilor Parinti, se inchipuie caderea noastra iar prin ridicarea de la pamant, Rascumpararea noastra. Inainte de a incepe pravila de seara, este deosebit de folositor sa facem un numar de metanii, dupa putere; caci in urma lor trupul ti se va incalzi, iar inima va primi un simtamant de tristete binecuvantata, iar prin una si prin cealalta se va pregati o citire plina de osardie si de luare aminte a pravilei. In vremea savarsirii pravilei si a metaniilor nu trebuie sa ne grabim deloc. Atat pravila cat si inchinaciunile trebuie sa le savarsim cat se poate de incet. E mai bine sa citim mai putine rugaciuni si sa batem mai putine metanii, pentru luare aminte, decat multe, si fara de luare aminte. Alege-ti o pravila corespunzatoare puterilor tale sau cea data de duhovnic. Ceea ce a spus Domnul despre Sambata (cum ca ea este pentru om, iar nu omul pentru ea), se poate si trebuie raportat catre toate nevointele binecuvantate, iar printre ele si catre pravila de rugaciune. Pravila de rugaciune este pentru om, iar nu omul pentru pravila. Ea trebuie sa-1 ajute pe om sa ajunga la sporirea in cele duhovnicesti, nu sa-i serveasca drept o povara cu neputinta de purtat, care zdrobeste puterile trupesti si tulbura sufletul. Cu atat mai mult, ea nu trebuie sa slujeasca drept un prilej de mândrie si de o pagubitoare părere de sine, de pierzatoare osandire si injosire a semenilor. O pravila de rugaciune aleasa cu chibzuinta, corespunzatoare puterilor si felului de viata, serveste drept un mare ajutor pentru cel ce se nevoieste pentru mantuirea sa. Savarsind-o in anumite ceasuri, dobandim o deprindere, o cerinta fireasca si necesara. Cel ce a capatat aceasta fericita deprindere, de indata ce se va apropia de obisnuitul loc de savarsire a pravilei, sufletul i se umple de o dispozitie catre rugaciune. El n-a inceput sa pronunte nici un cuvant din rugaciunile citite de el, iar din inima se si revarsa umilinta si mintea se adanceste in intregime in camara dinlauntru. “Prefer, a spus un oarecare Parinte, o pravila de scurta durata dar mereu indeplinita decat una e lunga durata dar in scurta vreme parasita. Iar o astfel de soarta o au intotdeauna pravilele de rugaciune ce nu sunt pe masura puterilor”. In timpul primului avant de ravna si fierbinteala, nevoitorul le indeplineste un timp oarecare, dar desigur ca dând atentie mai mult cantitatii, decat calitatii mai tarziu puterile ii slabesc din cauza nevointelor ce intrec fortele trupesti, ceea ce il sileste sa-si scurteze din ce in ce mai mult pravila. Vai! Si adeseori nevoitorii, randuindu-si fara nici o chibzuiala o pravila impovaratoare, trec de la pravila cea atat de grea direct la lepadarea oricarei pravile. Dupa lepadarea pravilei si chiar dupa scurtarea ei, năpădeste numaidecat asupra nevoitorului o tulburare. Din tulburare, el incepe sa simta un dezechilibru sufletesc. Din dezechilibru se naste trandavia care, intarindu-se, produce o slabire si o iesire din fire, iar din lucrarea lor, nevoitorul fara judecata incepe sa se dea in mainile unei vieti desarte si risipite, cazand cu indiferenta in cele mai grosolane greseli. Vai! Dupa ce ti-ai ales o pravila de rugaciune pe masura puterilor si necesitatilor

sufletesti, lupta-te cu tine sa o implinesti, cu grija si fara abatere, caci aceasta este de trebuinta pentru mentinerea puterilor morale ale sufletului tau, asa cum este de trebuinta pentru mentinerea puterilor trupesti, un aer curat si o hrana sanatoasa suficienta ce se intrebuinteaza zilnic in anumite ceasuri. “In ziua Judecatii Sale, Domnul nu ne va osandi pentru ca am lasat psalmii – zice Sfantul Isaac Sirul – nu pentru ca am lasat rugaciunile, ci pentru ca am dat putinta demonilor sa intre liber in noi. Demonii, cand vor afla un loc, vor intra si vor inchide usile ochilor nostri. Atunci ei indeplinesc prin noi, care ne facem uneltele lor, in chip silnic si necurat, cea mai cumplita razbunare, tot ce nu este ingaduit de Dumnezeu”. Vai! Din pricina ca am lasat o mica pravila, pentru ca cei care o indeplinesc, se invrednicesc de apararea lui Hristos – noi ne facem supusi diavolilor, dupa cum este scris de un oarecare intelept: “Cel ce nu-si supune voia sa lui Dumnezeu, se va supune vrajmasilor sai”. Aceste pravile, care ti se par mici, ti se vor face niste ziduri impotriva celor ce staruie sa ne robeasca. Savarsirea acestor pravile inlauntrul chiliei este stabilita cu intelepciune de cei ce au asezat Tipicul Bisericesc, dupa o descoperire de sus, pentru paza vietii noastre. Marii Parinti ai Bisericii, care dintr-un prea mare belsug de lucrare a darului au petrecut intr-o neincetata rugaciune, nu-si lasau nici pravila lor, pe care s-au obisnuit sa o săvarşeasca in anumite ceasuri din zi si din noapte. Multe din dovezile de acest fel le vedem in vietile lor. Antonie cel Mare, savarsindu-si pravila la ceasul al noualea (ceasul al noualea bisericesc corespunde ceasului al treilea de dupa amiaza) s-a invretlnicit de o descoperire dumnezeiasca. Cand Preacuviosul Serghii Radonejschi se ocupa cu citirea rugaciunilor sale, in timpul Acatistului Maicii Domului i s-a aratat Prea Sfanta Fecioara insotita de Apostolii Petru si Ioan. Citirea plina de rugaciune din Acatistul Prea Dulcelui Iisus, in afara de vrednicia sa proprie, serveste drept o admirabila pregatire pentru exercitarea cu rugaciunea lui Iisus, care se citeste astfel: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul”. Aceasta rugaciune alcatuieste aproape unica indeletnicire pentru nevoitorii sporiti care au ajuns la simplitate si curatenie, pentru care orice multa cugetare si multa cuvantare le este drept risipire impovaratoare. Acatistul arata cu ce ganduri poate fi insotita rugaciunea lui Iisus, care pentru un nou incepator pare extrem de uscata. El, in toata intinderea lui, zugraveste numai cererea pacatosului ca Domnul Iisus Hristos sa-1 miluiasca; dar acestei cereri i se dau felurite forme corespunzatoare cu munca mintii noilor incepatori. Asa li se da pruncilor hrana, care mai intai este inmuiata. Iubite frate, supune-ti libertatea in folosul pravilei, caci ea, lipsindu-te de libertatea pierzatoare, te va lega numai pentru ca sa-ti aduca libertatea duhovniceasca, libertatea lui Hristos. La inceput lanturile ti se vor parea grele, mai tarziu insa, se vor face scumpe pentru cel legat de ele. Toti sfintii lui Dumnezeu au luat asupra lor si au purtat jugul cel bun al pravilei de rugaciune. Urmeaza si tu lor, calca si tu pe urmele Domnului nostru Iisus Hristos, Care luand trup omenesc si aratandu-ne prin El Insusi Chipul de purtare, a lucrat asa cum lucra Tatal Lui, vorbea ceea ce Ii poruncea Tatal, avand drept scop implinirea intru totul a voii lui Dumnezeu. Voia Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh este una. Cu privire la oameni, ea se cuprinde in mantuirea oamenilor.

Prea Sfanta Treime, Dumnezeul nostru, Slava Tie! AMIN. CELE SAPTE PLANSURI ALE SFANTULUI EFREM SIRUL Rugaciuni pe care le rostesc cei ce vor sa-si schimbe voia lor cea plecata catre patimi si dezmierdari PLANSUL DE LUNI SEARA Primeste rugaciunea gurii mele celei intinate si necurate, Stapane al tuturor, iubitorule de oameni, Iisuse Hristoase; si sa nu te ingretosezi de mine ca de unul ce sunt nevrednic si nepriceput. Nici sufletul meu, care de iad se apropie, nu-l judeca nevrednic de mangaierea Ta. Cauta-ma pe mine ca pe oaia cea pierduta, caci m-am facut pustiu de a ma indrepta catre toata osardia si tot gandul cel bun. Caci, dupa ce m-am orbit cu dulcetile si cu dezmierdarile, am intunecat sufletul meu si de betia patimilor este innegrita inima mea. Marturisesc Tie Doamne, Mantuitorul lumii, toata amaraciunea, rautatea si dobitocia mea. Voi spune, iarasi, din inima, toata bunatatea si veselia Ta pe care Tu, Doamne, din nemarginita iubire le-ai revarsat peste mine. Din pricina mea Te-am intaratat, Doamne; m-am aratat fara osardie catre facerea de bine, m-am gandit des la rau si lesne am savarsit tot pacatul. Iar Tu, Stapane, ai trecut cu vederea toata rautatea mea din pricina nemarginitei intinderi a indurarii Tale, Fiule al lui Dumnezeu. Capul meu se inalta prin darul Tau, Stapane, dar se smereste iarasi pentru pacatele mele. Ma trage pe mine, iarasi, darul Tau catre viata, iar eu, mai vartos, catre moarte cu staruinta ma duc. O, cat de cumplita e obisnuinta patimilor ! Cum leaga mintea cu legaturi de nedezlegat! Si eu, pacatosul, ma leg cu ele de buna mea voie. Si inca ma si bucur cand ma vad legat. Cufundat sunt in adanc: si-n fiecare zi ma bucur de lanturile vrajmasului si ma indulcesc intr-insele. Ne leaga cu legaturi pe care nu vrem sa le vedem, si de-a pururi ne intinde curse, in care ma prind. Pentru ca el insusi cunoaste cugetul si pornirea. Si fiindca este mai tare, intr-o clipita ma leaga. Acesta este plansul, aceasta este tanguirea, pentru ca ma ferec eu singur, ca si cu niste obezi, cu voile mele. Caci putand sa zdrobesc legaturile intr-o clipita de ochi si sa ma fac slobod de toate cursele, nu vreau s-o fac. Ma las biruit de trandavie si de obisnuinta patimilor. Cu voia ma supun lor. Acest lucru, de rusine plin,este mai greu de plans. Pentru ca merg cu voile mele la vrajmasul meu si el imi leaga sufletul si ma omoara in patimi, bucurandu-se. Si putand sa sfarm legaturile, iata ca nu poftesc! Este oare alta rusine mai cumplita decat aceasta a mea? O, nu ! Nimic nu este mai de rusine decat ca cineva sa faca voile vrajmasului sufletului sau ! Si asa, aflandu-ma eu, ticalosul, si cunoscand legaturile mele, le ascund din falsa evlavie. Iar cugetul meu ma mustra si ma omoara in adancul sufletului: "pentru ce nu te trezesti ticalosule?". Oare nu stii ca langa usa este infricosata zi a judecatii? Scoala-te ca un puternic! Rupe-ti legaturile! In tine este puterea dezlegarii ca si puterea legarii. Asa ma mustra pururea, in adancul sufletului, sfanta stiinta. Si eu nu vreau sa ma izbavesc din legaturile curselor. Ma tanguiesc si suspin in fiecare zi, si iarasi in chip zilnic ma descopar legat. Vrednic de jale si ticalos sunt eu, nesporit in lucrul cel bun al vietii mele, fiindca nu ma tem de cursele mortii. Trupul imi este imbracat cu chip de cucernicie, de ochii privitorilor mei, dar

sufletul imi este ferecat, ca in niste obezi, de ganduri necuvioase. Pe dinafara ma fac cucernic cu multa sarguinta dar inauntru sunt uraciune in fata lui Dumnezeu. Imi indulcesc graiul cu oamenii, cautand sa par bun, in timp ce sunt amar si rau cu voirea. Si ce oare voi face in ziua cunostintei? Atunci cand judecatorul Dumnezeu va da pe fata totul inaintea judecatii? O! Ce mare frica ticaloseste inima mea, fiindca ma strang eu insumi in lantul nemarginitelor faraldelegi! Eu insumi stiu ca acolo ma voi munci daca nu voi imblanzi aici, cu lacrimi, pe Judecatorul. Pentru aceasta, ma rog sa nu Iti incui indurarile, Stapane, intru urgie; ca Tu Insuti astepti intoarcerea mea, pentru ca nu voiesti sa vezi pe cineva arzand, ci voiesti ca toti oamenii sa se mantuiasca in viata cea vesnica. Indraznesc deci, la indurarile Tale, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, cad inaintea Ta, rugandu-ma. Cauta spre mine si ma miluieste! Scoate din temnita faradelegilor sufletul meu! Straluceste-mi in minte raza de lumina, mai inainte de a ne duce la judecata ce va sa-mi fie infricosata. Frica mare ma apuca pe mine, ticalosul si inversunatul. Cum ma duc eu acolo, cu totul gol de fapte bune! Frica si cutremur ma cuprinde, Doamne, cand ma vad pe mine fara de osardie spre bunatate. Si cu ganduri potrivnice ma svarcolesc intruna, plecandu-mi dracilor, care, cu dezmerdarile patimilor, spre pierzare pururea ma amagesc. Ma aseman prea bine negustorului trandav si lenes, care, in fiecare zi, isi pagubeste capitalul cu castigul. La fel si eu ticalosul, ma pagubesc zilnic de bunatatile mele cele ceresti intru multe invaluiri, care mi trag spre rau, caci simt in mine cum, in fiecare ceas, eu ma fur singur. Si vrand, ma aflu intru acelea pe care le urasc. Ma inspaimant eu insumi de voirea mea, care, in multe chipuri, se arunca intru necazuri in pricina ca pacatuiesc. Si ma inspaimant iarasi de pocainta mea, care nu are temelie tare pe stanca cea izbavitoare care ma poate mantui. O, cum nu ma lasa in pace vrajmasul sufletului! Cum pune in fiecare zi temelia zidirii pe care, cu mainile mele, iarasi o risipesc! N-am pus inceput bun pocaintei sufletului. Sunt un rob al trandaviei. Cu insasi voia mea si cu multa osardie slujesc vrajmasului. O, cine va da capului meu apa cea fara de nume care sa-l spele? Si cine ochilor mei izvoare de lacrimi cu care sa plang totdeauna catre induratul Dumnezeu? Sa cer dar de la el sa trimita har mie, pacatosului, Si sa ma scape de marea cea innebunita, care, cu valurile pacatului, inviforeaza necontenit inima mea. Caci voile mele au biruit ca niste rani care nicidecum nu primesc doctorii de vindecare. Femeia cea pacatoasa, inteleapta s-a aratat fiindca s-a temut si s-a sarguit si-a urat lucrurile pacatului, aducandu-si aminte de rusinea cea vesnica ce va sa fie si de chinuirea cea nesuferita a muncii iadului. lar eu, pentru patimile pacatului,in fiecare zi rugandu-ma, nu ma indepartez de dansele, ci raman de-a pururea nebun,intru obiceiul cel rau. Spre nadejdea de pocainta imi este asteptarea, furandu-ma cu desarta-i fagaduinta si zicand: ma pocaiesc, in vreme ce eu niciodata nu ma pocaiesc cu adevarat. Ma pocaiesc numai cu graiul in timp ce cu lucrurile, mult stau in urma de adevarata pocainta. Deci imi uit firea, facand cunostinta cu raul si, intaratand pe Domnul, neintrerupt pacatuiesc. Izvor de pocainta nu am aflat caci cu intarire am facut pacatul, si nu fara de voie am pacatuit. Si Iuda, vanzatorul, loc de pocainta nu a aflat, caci cu Domnul fiind, a pacatuit si stia ceea ce facea, fiindca avea cunostinta Domnului. Deci pentru pacatele noastre,intru cunostinta facute, ce voi astepta

eu, ticalosul? Si daca cel ce numai gandeste raul intocmai e cu cel ce-a lucrat, apoi eu ce raspuns voi da pentru nenumaratele multimi, ale faradelegilor mele? Ham, gandind rasul tatalui sau, lepadat a fost. Cei ce s-au unit, in car de foc s-au inghitit nimic zicand sau facand. Si cei din vremea lui Ilie, asemenea au patimit. Si Saul cu gandurile slujirii de idoli numai invoindu-se, s-a lepadat de Dumnezeu. Si Aristotel, numai sfatuind pentru pacat, a murit. Si fiii lui Aron, gresind, s-au sfarsit. Si Anania si Safira, cu nebagare de seama petrecand, vreme de pocainta n-au aflat. Dar eu cel ce fac intru cunostinta fapta mea, privesc la invoirea mea si zic ca astept cu credinta hotararea dreptatii ce mi se cuvine. Pentru ce ma las amagit de chipul smereniei mele cand eu sunt eu totul strain de faptele cele bune si cele potrivnice fac inaintea lui Dumnezeu? Fariseii au suferit mustrare atunci cand Mantuitorul Hristos le arata pe fata minciuna portului si-a chipului lor ! Iar eu adesea ma plictisesc de mustrarile cugetului si caut sa mi-l adorm spre a scapa de ele. Atunci amar este adevarul celor ce cauta sa-l ascunda. Ci eu vin acum, Doamne, sa-mi descopar chipul si se vor arata viermii, si voi dezveli fata si ochii, si vor vedea cei de fata fatarnicia mormantului si minciuna faptei mele se va descoperi si vor privi toti fata mea de fariseu. Caci chiar aici, in lume, ea se face vazuta, nu numai dincolo in vesnicie, unde o va arde focul. Tinde-i mana de ajutor celui ce se tavaleste Doamne! Caci voind a ma scula nu pot, pentru ca sarcina pacatelor mele s-a ingreunat peste masura si obiceiul cel rau ma opreste, legandu-ma. Vad si ca intr-o negura umblu, si intru mult intuneric misc mana mea, si ca un slabanog sunt. Mi se pare ca sunt sarguitor si iata ca ma plictisesc curand. Ma rog sa ma izbavesc, si cu toate ca postesc, vad ca sunt impiedicat de duh vrajmas. Vreau sa ma blagoslovesc mult, dar cu inima nu-L iubesc pe Dumnezeu. Cum voi indrazni sa cer iertare pentru pacatele, mele, cand petrecerea de mai inainte eu nu o uit; sau cum ma voi dezbraca de omul cel vechi, care se strica, cand poftele amagirii celei vechi nu ma leapada ? Miluieste-ma, Dumnezeule, dupa mare mila Ta, si dupa indurarile Tale sterge faradelegile mele. Gura mea netrebnica striga catre Tine, Stapane, si inima mea necurata si sufletul meu intru pacate intinat. Auzi-ma pentru bunatatea Ta, si rugaciunea mea nu o lepada. Caci nu lepezi rugaciunea mea, ci a celor ce nu se pocaiesc intru adevar. Dar pocainta mea, Doamne, nu este curata! Un ceas ma pocaiesc si doua Te intarat. Intareste sufletul meu pe piatra pocaintei. Lumineaza, cu darul Tau, intunericul din mine. Pleaca-Te, bunule Dumnezeu, catre plansul inimii mele, dar nu pentru dreptatile mele, caci nu au nici o bunatate, ci pentru multa si negraita Ta bunatate si pentru indurarile Tale! Ridica din nou, Doamne madularele mele pe care le-a frant pacatul! Si lumineaza inima mea pe care a intunecat-o pofta cea rea! Izbaveste-ma, Doamne, de tot lucrul cel rau cu care se straduieste sa ma surpe pe mine potrivnicul. Nu-Ti intoarce fata de la mine. Sa nu-mi zici mie: " Adevar zic tie, nu te cunosc pe tine ". Mantuieste, Doamne, din moarte, sufletul necajit! Tu, cel ce ai stapanire peste viata si peste moarte! Caci Tu ai zis, Stapane: " Cere si ti se va da! "

Curata-ma, Doamne, de tot pacatul, mai inainte de sfarsit. Si daruieste-mi, iubitorule de oameni, in toata viata aceasta care mi-a mai ramas, sa izvorasc lacrimi din inima spre curatirea intinaciunii mele celei sufletesti, ca sa pot sterge de aici din datoriile mele cele multe, macar putine greseli, si sa ma mantui acolo prin acoperamantul mainii Tale celei atotputernice, atunci cand va tremura tot sufletul de Slava Ta cea Infricosata. Asa, Stapane, Fiule al lui Dumnezeu, auzi-Ma si primeste rugaciunea pacatosului robul Tau ! In dar mantuieste-Ma pe mine cu Darul Tau ! Ca milostiv si iubitor de oameni Dumnezeule esti si Tie slava inaltam, Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor - Amin. PLANSUL DE MARTI SEARA Vai mie, in ce fel de deznadajduim stau, in ce fel de rusine zac ! Nu este omul cel dinlauntru, precum este cel vazut. Caci macar ca vorbesc despre sfintenie, cugetarea uratelor patimi este in mine ziua si noaptea. Si macar ca ridic in slavi curatenia prin graiurile mele, totusi in inima mea, ma gandesc la necuratenie. Vai mie, ce fel de judecata imi este gatita ! Pentru ca numai chip de sfintenie am, iar nu si putere. Cu ce fala ma voi apropia oare eu, care de atatea rautati sunt vinovat, de Domnul Dumnezeul meu, Cel Ce-mi cunoaste si cele ascunse ale inimii mele. Ma tem, stand la rugaciune, sa nu se pogoare foc din cer si sa ma arda pe mine, precum, oarecand, pe cei care in pustie, cu foc de la Dumnezeu, Domnul i-a ars. Dar eu ce voi astepta de la cele ale mele, care cu multa si nemasurata greutate de pacate sunt infasurate? S-a infocat inima mea, s-a schimbat gandul meu cel dreptcredincios, s-a intunecat mintea mea. De-a pururea ma intorc ca un caine in varsatura sa. Nu este in mine nici o indrazneala catre Cel Ce cearca inima si rarunchii. Mintea nu-mi este curata si lacrimile imi lipsesc in rugaciune. Caci daca vreau sa suspin, fata mi se apleaca scufundata in rusine. Bate-mi, o, Doamne, pieptul care este locas al patimilor si al gandurilor rele ! Slava Tie, Facatorule de bine al sufletelor si trupurilor noastre. Mari si multe sunt indurarile Tale peste noi pacatosii, Doamne! Sa nu ma lepezi pe mine cu cei ce zic Tie "Doamne, Doamne", dar cu inima nu implinesc voia Ta, pentru rugaciunile Prea Curatei Stapanei noastre, Nascatoarea de Dumenezeu. Caci Tu cunosti, Doamne, patimile cele ascunse intru mine. Tu stii ranile sufletului meu. Vindeca-ma, Doamne! Imi vei zidi casa sufletului la care se ostenesc toti ziditorii, caci ma pregatesc catre impotrivirea patimilor. Cand ma apuc de lupta, insa, atunci reaua mestesugire a dusmanului imi slabeste taria sufletului prin placeri, si fara sa fie nimeni care sa ma sileasca, ca pe un robit ma trage catre ele. Ma sarguiesc sa ma smucesc din vapaia care ma arde si din neiscusinta, dar, impreuna cu ea ma scufund. Cert pe cel bolnav, in timp ce eu sunt mai bolnav ca dansul. Doctor al patimilor vreau sa ma fac eu, ticalosul, si iata ca eu insumi ma dau lor robit. Lumineaza-mi Doamne, ochii inimii ca sa-mi cunosc multimea patimilor. Darul Tau sa umbreasca peste mine, Stapane. Lumineaza-mi mintea cea intunecata, salasluind in mine lumina dumnezeirii ! Caci Tie nimic nu-Ti este cu neputinta. Cine nu ma va plange pe mine oare, cand, pentru o mica placere, focul cel nestins l-am cumparat si de Imparatia cea vesnica m-am lepadat?

M-am robit patimior, eu ticalosul! Cu slobozenia sufletului meu, dobitoc m-am facut. Si nu pot sa caut catre Domnul cel milostiv. Am ingropat in lene darurile Stapanului, cele de viata purtatoare, si am iubit mai mult saracia patimilor! Strain m-am facut de faptele cele bune, in tara departata a rautatii ducandu-ma. Pe jumatate sunt mort, in viata fiind. Plangeti-ma, lucratori infrinati, pe mine, care sunt indaratnic si indracit cu pacatele si iubitor de dezmierdari! Plangeti-ma, cei miluiti, pe mine, care L-am amarit pe Cel Ce m-a miluit! Plangeti-ma, cei ce ati iubit cele bune si ati urat cele rele, pe mine, care am iubit cele rele si am urat cele bune. Plangeti-ma, cei cu viata imbunatatita, pe mine, cel ce numai cu chipul sunt imbunatatit, dar cu faptele sunt patimas si nebagator de seama. Plangeti-ma, cei ce bine ati placut lui Dumnezeu, pe mine, care am placut oamenilor. Plangeti-ma, cei ce dragostea cea desavirsita catre Dumnezeu si catre aproapele o aveti, pe mine, care numai cuvintele iubesc, dar cu lucrurile stau departe de adevarata dragoste. Plangeti-ma, cei ce aveti rabdare, si aduceti roade prisositoare Bisericii Domnului, pe mine, cel nerabdator si neroditor. Plangeti-ma cei ce fara de rusine si cu indrazneala va rugati lui Dumnezeu, pe mine, cel ce ma rusinez a cauta la fata Domnului. Plangeti-ma, cei ce aveti blandete, pe mine, cel ce sunt strain de blandete. Plangeti-ma, cei smeriti si curati cu inima, pe mine, cel ingamfat si mandru si necuviincios. Plangeti-ma, cei ce necastigarea apostolilor ati castigat, pe mine, cel indracit, cel ce cu materia sunt ingreunat. Piangeti-ma, cei ce aveti in minte pe Judecatorul si Judecata cea de dupa moarte, pe mine, cel ce marturisesc ca o pomenesc, dar impotriva ei traiesc. Plangeti-ma, mostenitorii Imparatiei Cerurilor, pe mine, mostenitorul gheenei focului. Rugati-va, Sfinti ai lui Dumnezeu, pentru sufletui meu cel inviforat. Intru ceea ce puteti, Sfinti ai lui Dumnezeu, ajutati-mi ! Caci stiu ca daca veti ruga pe Iubitorul de oameni, Dumnezeu, toate se vor ierta noua, pentru noianul bunatatii Sale! Si precum Dumnezeu este iubitor de oameni, asa si voi sa nu treceti cu vederea rugaciunea mea, a pacatosului ! Caci eu n-am indrazneala, din pricina multelor mele pacate rele. Lucrul vostru este, o, Sfinti ai lui Dumnezeu, a va ruga pentru cei pacatosi ! Iar la Dumnezeu, lucrul este ca pe cei deznadajduiti sa-i miluiasa Rugati-va vietii pentru cel mort! Sa trimita Domnul darul Sau si sa opreasca alunecarea sufletului meu smerit! Stapane al tuturor, primeste rugaciunea pacatosului ! Indulceste sufletul amarat de pacat ! Impartasesc celui insetat din izvorul vietii si il povatuiesc cand inima ca intr-un lant de fier imi e tinuta. Sa ma intampine indurarile Tale, Doamne, prin indurarile Sfintilor Tai, inainte de a ma trage impreuna cu cei ce lucreaza faradelegea ! Acolo se vor descoperi cele intru intuneric si cele intru lumina, lucrate de mine. Vai mie, ce fel de rusine ma va cuprinde, cand ma vor vedea osandit pe mine, care ma socotese acum fara prihana. Lucrarea cea duhovniceasca am parasit-o, eu ticalosul, si patimilor m-am supus. Vai mie suflete, pentru ce innegresti soarele cu negura patimilor? Pentru ce nu se risipeste negura cand vine de fata raza? Pentru, ce alegem mai curand stricaciunea decat nestricaciunea? Pentru ce ne framantam cugetul pe pamant cu patimile? Haina cea dumnezeiasca am netrebnicit-o, si nevrednic de Nunta cea imparateasca

m-am facut. De bunavoie ne-am daruit pacatelor vrajmasului si vietii noastre robi ne-am facut. Ce vei zice, suflete al meu Judecatorului, in ziua cea infricosata si groaznica ? Am flamanzit pentru Tine, sau inselat sau gol m-am facut, sau m-am smerit? Te-am iubit pe Tine cu tot sufletul meu? Cu indrazneala striga suflete, catre Domnul ! Primeste darul Lui, tu, cel ce esti slobod. Pentru ce tot amani intoarcerea cand El te cheama? Pentru ce apuci pierzania si nu mantuirea? Pentru ce nu-ti asculti cugetul cat mai ai inca vreme; pana ce esti domn al gandurilor, pana nu se osteneste trupul si mintea inca e vie, pana nu va zacea in puterea altora binele tau, pana ce mai poti prinde inca Darul cu puterea crediniei si nu, cu indoiala, sa te prazi tu singur. Pana cand lacrimile tale sunt vestite intoarcerii, intampina, stai vitejeste impotriva patimilor. Lupta cu tarie, cu toata puterea, cu ajutorul lui Dumnezeu. arunca-te cu vitejie asupra lui Goliat, sa nu te apuce mai inainte talharul, sa nu te rapeasca mai inainte ucigasul. Ca nu cumva slujitorii Imparatiei sa te incuie afara. Se cuvine sa ne temem si cu toata strajuirea sa ne pazim. Se cade sa nu ne aratam mincinosi ai marturisirii noastre. Ca vamesul suspin, ca si curva lacrimez, ca talharul slobod glas, ca si fiul cel curvar strig catre Tine, Iubitorule de oameni, Hristoase, Mantuitorul lumii, Lumina cea adevarata. Intareste sufletul meu cel slabit si robit cu betia dezmierdarilor ! Tamaduieste ranile acestea, precum si abaterile mintii mele! Spala-ma cu scumpul Tau Sange pe mine, cel inegrit, Rascumparator al pacatului ! Acum este vremea bine primita ! Acum este zi de mantuire. Cu multumirea milei Tale, intoarce-ma, Unule, indelung Rabdatorule! Si ma slobozeste de toata desfatarea cea dezmierdatoare. Sa nu ma arda cuptorul patimilor. Ci, cu roua milei Tale sterge sufletul meu! Vai mie, ca mi-ai daruit, Doamne, lumina cunostintei si eu o lepad, netrebnicul. De cate daruri ma mai umpli pe mine pacatosul, Stapane, iar eu ticalosul sunt nemultumit si nerecunoscator cu voia ! Totdeauna ma indulcesc cu darul Tau, totdeauna ma intaresc si totdeauna il lepad intru amaraciunea mea si iar ma schimb. Imi aduc aminte, Prea Bunule, de moarte, de muncile cele vesnice; ci ma tragi pe mine totdeauna catre viata, sa ma mantuiesc, iar eu in rautatea mea raman de-a pururi. Pentru aceasta nu voi avea nici im raspuns acolo ! Bat sa mi se deschida usa milei Tale, Doamne; ingaduie-mi ca rugandu-ma sa-mi dobindesc cererea ! Ca nu fara rusine caut sa ma miluiesc. Fii indelung rabdator asupra mea, razvratitul ! Si izbaveste-ma de pacatele care m-au inconjurat, ridica-ma sanatos din adancul faradelegilor ! Slobozeste-ma pe mine de tot lucrul cel rau mai inainte de a ma apuca sfarsitul. Caci in Iad cine se va marturisi Tie? Albeste-mi vestmantul cel intinat mai inainte de a veni porunca cea infricosata si a ma lua nepregatit si nerusinat. Izbaveste-mi sufletul necajit din gura leului si miluieste-l pe dansul cu darul si indurarile Tale. Pentru rugaciunile Prea Curatei Stapanei noastre, Nascatoarea de Dumnezeu si ale tuturor Sfintilor, ca binecuvantat esti in vecii vecilor - Amin. PLANSUL DE MIERCURI SEARA Dorul de-a grai catre Tine, Doamne, ma sileste sa-Ti vorbesc, dar nevrednicia si pacatosena mea imi poruncesc sa tac. Durerile si necazurile vietii ma indeamna sa cuvantez, dar faradelegile trecutului imi spun sa fiu mort. Sufletul meu geme din adancuri

si ochii mei lacrimi poftesc. Gresit-ai, suflete ! Pocaieste-te ! Caci iata, zilele noastre ca umbra trec si infricosate si groaznice locuri va sa treci, sufletul meu! Nu intarzia multa vreme amanand zi de zi intoarcerea ta la Domnul ! Umileste-te, sufletul meu, de toate bunatatile cate le-ai luat de la Domnul si nu leai pazit. Umileste-te pentru toate cate ai lucrat si Dumnezeu indelung a rabdat pentru tine ca nu intru intunericul cel mai dinafara sa te dai inaintea infricosatului Divan al lui Hristos. Vai mie, pacatosului, ca am intinat si de-a pururi intarzii curatenia inimii mele din pricina trandavirii. Indrazneala inimi mele a fost rusinata adanc de lene si de fatarnicie, iar pofta cea rea, ca un stapan robului, imi porunceste. Si eu, intocmai ca un prunc, cu frica o ascult. Ma rataceste si ma pierde pe mine, iara eu ma bucur. Vai mie, Doamne, caci Darul Tau ma trage pe mine la viata iara eu, mai vartos, spre moarte ma trag. Dimpotriva si-ntocmai cu ingerii, Te sirguiesti ca sa ma faci! Iar eu, intru rautate, pe mine ma micsorez . Inmultitu-s-au pacatele mele, si de-a pururea se inmultesc si nu este margine intru multimea lor. Si cine va plange pentru mine? Numai Tu singur, Mantuitorule, de-a Ta bunatate indemnat fiind, cauti spre mine, cel necajit. O, cum Te voi ruga pe Tine, Stapane, cind gura mi-am umplut-o cu ocari? Sau cum Te voi iubi cand sunt plin de patimi ? Sau cum va salaslui in mine adevarul cand eu cu minciuna pe mine m-am ocarat? Sau cum Te voi chema pe Tine, cand poruncile Tale nu le-am pazit ? Caci dupa ce-am luat cunostinta adevarului m-am facut rapitor, prigonitor, rau sfatuitor, aspru si cu cugetele asupra aproapelui aruncandu-ma. Nemilostiv spre saraci, manios, lenes si de haina stralucitoare iubitor. Si inca si acum ma aflu intru ganduri intinate, intru intaratati, intru iubire de placere, intru slava desarta, intru mandrie, intru voirea cea rea, intru prigonire, intru manie. Nimic fiind, ma socotesc pe sine-mi ca sunt ceva. Mintind, de-a pururea impotriva celor mincinosi strig. Intind biserica trupului meu cu ganduri si cu fapte curvesti, impotriva curvarilor propovaduiesc. Judec pe cei ce gresesc, insumi de greseli fiind plin. Judec pe deosebitori si furi, insumi fiind fur si deosebitor. Luminat oamenilor vreau sa ma arat, inauntrul sufletului fiind necurat. In biserica si la masa in fata vreau sa stau. Femeilor vreau sa ma arat vesel si inaintea strainilor ma inalt. Si intre ai mei, cuminte si intelept, iar intre cei intelepti, desavirsit ma socotesc. Si catre cei credinciosi numai intelept ma am pe sine-mi, iar pe cei fara de minte si neinvatati, ca pe niste dobitoace ii defaim. Cand sunt vrednic de ocara, ma mandresc. Cand gandesc sa fiu cinstit, ma dispretuiesc. Daca mi se cere sa fiu drept, ma razvratesc. Iar cand cele adevarate mi se spun, urasc. Mustrat fiind de fratele meu, ma manii. Iar voind sa ma impotrivesc ispitei, obosesc. Nu voi a cinsti pe cel vrednic si nevrednic fiind, cinste cer. Nu voiesc a ma osteni. Daca nu-mi slujeste cineva, ma manii pe el. Nu vreau a merge cu cei ce lucreaza. Si daca nu ma lauda pe mine cineva, il graiesc de rau. Cand il vad pe fratele meu in nevoi, nu-l cunosc, iar cand e sanatos si-n cinste, il vizitez. Pe cei mai mari ca mine ii defaim, iar pe cei mai mici ii trec cu vederea. Cand izbutesc sa ma stapanesc de la vreo fapta rea, ma trufesc. Daci voi ispravi, postul si privegherea, cu nesupunere si cu graire de rau, ca intr-o cursa ma prind. Iar cand intru rugaciune stau si staruiesc, nu iert. Cand face cineva o fapta buna, nu o vad. Dar e destul cu o mica fapta sa greseasca si-l mustru. Pe toate cele frumoase ale oamenilor le nesocotesc, insa de faptele cele desarte ale lor,

ma las robit Pe dinafara ma arat smerit si bland, dar pe dinlauntru sunt mandru si neindurat. Cu pareraa sunt ca si cum n-as dori nimic, dar in fundul inimii sunt bolnav de dragoste de argint. Si ce sa mai vorbesc despre chipul in care imi folosesc vremea, caci numai cu parerea m-am lepadat de lume, pe cand inlauntrul cugetului, eu lumii vorbesc. Barfirile cele din adunari, cercetarile, gandurile ascunse ale oamenilor, pomenirile cele desarte, vorbirile cele fara de folos de la mese, nesatiul darurilor si al luarilor, certurile cele pierzatoare, iata lucrurile pe care le fac cu cugetul meu. Aceasta este viata mea. Acesta este cugetul cu care ma lupt impotriva mantuirii mele. Si trufia, si slava desarta a mea nu ma lasa sa-mi privesc ranile ca sa ma vindec. Acestea sunt vitejiile mele. Aceasta e oastea de pacate cu care vrajmasul ma cuprinde. Si intru acestea aflandu-ma si ramanand eu, ticalosul, cu slava sfinteniei caut sa ma infasor. Petrecand in pacate, vreau sa fiu socotit un drept. Si ce raspuns pot sa dau pentru toate astea? Ca diavolul este cel care m-a sfatuit. Dar nici lui Adam un astfel de raspuns nu i-a folosit. Sau poate vreau sa ma indreptatesc cu ispita lui Cain? Dar nici el n-a scapat de-a Domnului dreapta hotarare. Ce raspuns voi da eu cand ma va judeca Dumnezeu? Nu este nici un raspuns pentru lenevirea mea. Ma tem sa nu fiu si eu dintre aceia pe care i-a zugravit Pavel drept vase ale urgiei pe care diavolul le cere in stapanire, pe care, pentru nebagare de seama, in patimi si in necinste i-a lasat Dumnezeu. O, cat imi este de frica sa nu cada o astfel de hotarare asupra mea ! Doamne, Tu mie, pacatosului, mi-ai pus pocainta. Si pururea vrei sa ma mantuiesti pe mine, nevrednicul. Inviaza, Datatorule de viata, sufletul meu cel omorat cu pacatele. Spala-mi orbirea cea invechita a ticaloasei mele inimi. Si plangi ! Caci cu adevarata lepadare de lume inca nu m-am lepadat si de lanturile trufiei mele inca nu mam scuturat. Din postul cel adevarat al Bisericii n-am gustat. Si cu slava cea inselatoare a lumii sunt infasurat. Pragurile facerilor de bine nu le-am trecut si bucuriile cele adevarate ale dragostei nu le-am cunoscut. La indrazneala facerilor de bine n-am pasit. Iar pentru greselile lui, pe fratele meu l-am osandit. La lumina cunoasterii adevarului n-am ajuns, dar pe altii despre mantuire vreau sa-i invat. Toate Ti le-a dat Tie Prea Bunul Dumnezeu, o suflete: cunostina, pricepere, intelepciune. Cunoaste-ti folosul ! Cum te socotesti a da lumini aproapelui, intunecat fiind? Fa-te tie doctor, o suflete! Suspina ! Lacrimeaza ! Si spala-ti prin post cuviincios necuratia pacatelor! Dumnezeule Cel prea bun si inalt, Care singur ai, Stapane, stapanire peste viata si moarte, daruieste-mi, mie pacatosului, in ceasul acela infricosat al venirii Tale, indurarile Tale cele multe, ca sa nu fiu parat acolo, inaintea strasnicului Tau Divan, si sa nu fiu de ocara inaintea privitorilor : ingeri, arhangheli, prooroci, apostoli, patriarhi, ucenici, pustnici si drepti. Mantuitorul meu, pedepseste-ma aici, unde de dulceata pacatului m-am indulcit, ca un parinte bun si iubitor de fii. Si acolo iarta-mi, ca un Dumnezeu ceresc, singur si fara de pacat. Caci tot pacatul eu, ticalosul, l-am lucrat. Si daca pornesc sa ma pocaiesc, nu am lacrimi. Vai mie ! Cu ce ochi voi mai vedea eu, pacatosul si trandavut strasnicul Tau Divan pe care, Doamne, sezand, ma vei vadi pe mine. Te stiu Judecator infricosat intru Slava dumnezeirii, vrand sa ma mustri pe mine. Toata viata mea, vrednicul de jale, cu inversunare am cheltuit-o totdeauna si in noroiul dezmierdariior m-am tavalit. Toate greseliie ascunse in adancul sufletului meu, Tu singur le cunosti, Ziditorul meu!

Nimenea nu este ca mine, un locas al pacatului. Nimenea asa ca mine n-a intaratat bunatatea Ta, Stapane, pornirile rautatii intru toate urmand. Dar pentru ca esti adanc fara de fund al tuturor milelor, arde adancul pacatelor mele ! Si sa nu-mi rasplatesti mie cu rasplatiri vrednice de cele ce-am lucrat. Sa nu ma osandesti ln vapaia gheenei, caci nesuferita este urgia Ta, Doamne. Caci cine va putea suferi oare, ingrozirea ei? Pentru ca focul nu se stinge si viermele nu doarme. Teme-te de ingrozirea iadului, o suflete al meu! Leapada somnul cel greu al lenevirii si dormirea cea pierzatoare a trandavirii. Aproape este sfarsitul ! Langa usa, Judecata. Oare ce ne va intampina dupa ce se va desparti sufletul de trup ? Adunativa impreuna cu mine, Cuviosi si Drepti, cei ce cu nevointa cea buna v-ati nevoit si ca pe un mort plangeti-ma sau ca pe un jumatate viu si jumatate mort indurati-va, fiindca eu sunt plin de rusine si nu am indrazneala pentru pacatele facute de mine intru cunostinta. Varsati peste mine mila voastra ca pe o tainica lucrare a milostivului Dumnezeu, Mantuitorul nostru. Rugati-va Lui ca in dar sa ma intoarca si nu nevrednic sa ma aflu in ceasul venirii Lui. Si sa nu aud nicidecum acea infricosata hotarare: " Du-te de la mine, blestematule, lucrator al nedreptatii, caci nu te cunosc !". De aceea, Te rog pe Tine, Lumina cea adevarata, Nastere binecuvantata din Sfantul Tau Parinte, Chipul Ipostasului Lui, Cel ce sezi de-a dreapta Slavei Lui necuprinse, Fiu al lui Dumnezeu prea dulce, Hristoase al meu! Sa nu ma lepezi pe mine cel urat. Caci mult se veseleste vrajmasul meu cand vede ca deznadajduiesc din pricina rautatii si se bucura cind in deznadejde ma dau lui orbit. Tu, cu milostivirea Ta, rusineaza nadejdea lui si ma smulge din dintii si din lanturile lucrarii lui, care, cu mult mestesug, a tabarit Doamne, asupra mea. Daruieste-mi lumina launtrica ca sa cunosc deplin mestesugurile lui. Caci nenumarate sunt alunecarile pe care mi le pune inainte: semintele, vatamarile, multa castigare, trufia, placerile cele trupesti, teama de post, fuga de rugaciune, lene si odihna multa pentru zburdalniciile trupului. Pe cat se sarguieste ca sa ma piarda pe mine, de atita ma lenevesc pentru a ma mantui. Si pe cat acela ma pandeste si ma vaneaza, pe atat eu nu ma bag in seama si ma las prins. Ia aminte, suflete ! Grijeste-te si nu dormi ! Nu lua aminte la greselile altora, ci mai vartos cerceteaza-ti greselile tale. Nu umbla sa scoti paiul din ochiul fratelui si al aproapelui, ci osteneste-te zi si noapte, cu ajutorul lui Dumnezeu, sa-ti scoti barna din ochii tai. Sarguieste-te ! Apuca a te judeca inainte de Hristos, Cel Ce pentru tine s-a rastignit cu trupul pe cruce, caci de nu ne vom judeca aici cu asprime pe noi insine, cum vom putea scapa dincolo de judecata cea groaznica si de osanda lui Dumnezeu? Indura-Te spre Mine, Doamne pentru milostivirea Ta ! Si ma mantuieste pe mine pentru bunatatea Ta, cu solirile Prea Curatei noastre Stapane, de Dumnezeu Nascatoare, si ale tuturor Sfintilor Tai. Ca binecuvintat esti in vecii vecilor . - Amin. PLANSUL DE JOI SEARA Iata, iarasi cad la usa Stapanului meu cu cucernicie, inchipuindu-ma si strigand cu frica. De folos ii este robului a nu fugi de mainile stapanului sau dupa ce-a gresit lui ci mai vartos a starui langa dansul. Auzi, Stapane, suspinul meu si, primeste graiul cererii mele pe care il aduc eu, pacatosul, cu cucernicie. Varsa peste mine, ticalosul, macar o picatura din nesfarsitul noian al indurarii Tale, ca sa am putina osardie spre a ma indrepta pe sine-mi. Caci daca nu vei da lumina

Darului Tau sufletului meu, nu voi mai putea sa-mi cunosc pacatosenia. Vai mie, caci apucand inainte, pacatul a aflat loc de odihna intru inima mea si ma innegreste si ma cufunda, silindu-ma pururea a-L intarata pe Domnul Dumnezeu. O, vai mie, ticalosul ! Cum nu ma infranez eu de focul cel nestins si cum nu ma cutremur, eu de muncile cele vesnice ! Caci iata: a pus lege in mine si fara intrerupere ma trage intru pierzare. Caci macar ca ma mustru adesea si pacatele nu incetez sa le marturisesc, totusi raman cu sufletul intru cele rele. Vazand nu vad, fiindca pacatuiesc. Nu ma ostenesc cu sufletul ca, in adevar, sa ma indrept, ci, zi cu zi si fara intrerupere, pocainta mea o prihanesc. Rob sunt pacatului, si nevrand fac raul, ca un ostasit de pacat, lui ma supun. Si putand a fugi de el, m-am facut birnic lui, fiindca l-am lasat sa ajunga imparat in mine. Platesc leafa trupului ingrijindu-mi patimile. Si macar ca-mi dau seama ca ii sunt rob, cand mi se porunceste de catre el ascult fara intarziere, fug de mania ce va sa fie, dar ca un caine legat in fier ma supun in graba celui ce-mi porunceste. Urasc adica pacatui, fug de faradelege, dar raman in patima, caci sunt robit. Ca un siroi curg asupra mea patimile, ca o fantana adinca . se aduna in mine indemnurile lor. Inlauntrul cugetului de multa vreme le-am unit cu mine si nu imi vine sa primesc despartire de ele. Ma sarguiesc sa-mi schimb vrerea, dar iata ca-mi sta impotriva asezarea cea dintii a patimilor mele. Imi ajuta necontenit sa ma imbogatesc in patimi si datoria cea veche nu-mi ingaduie sa o platesc. Vreau sa-i dau inapoi si el imi mai adauga. Si oricat ma-s sili ca sa platesc dintransa, el adauga necontenit tot altele, ca sa-mi arate intruna ca din a lui platesc. Si vazind el ca necurmarea datoriei ma pleaca pe mine sa fiu ticalos, aseaza in mine zilnic pofte noi si ma face sa uit patimile, ca sa nu le marturisesc. Ma intimpina cu patimi straine, si implinindu-le pe acestea, le uit pe cele ce au venit asupra-mi si necontenit descopar ca sunt dator. Alerg la patimi ca la niste prieteni si, imprumutandu-ma de la dansele, le am ca niste stapani. Si cele pe care cu putin inainte ma sarguiau ca sa ma izbavesc, iata ca acum ma fac, printr-insele, rob desavarsit vandut. Ma chinuiesc sa tai si sa rup legaturile lor si iata ca patimi noi ma cuprind si ma tin. Ma lupt si ma ostenesc sa scap intru totul de stapanirea lor si la apropierea de lupta ma simt si ma descopar un ecou al lor. O, cumplita stapanire in mine a legaturilor pacatului ! O, stapanire a raului, a vicleanului balaur. Ma zbat sa scap de el si mai mult ma prinde, ba inca si mintea mi-am vandut-o pacatului. De somn ma las cuprins, cand vreau sa lupt. Nici macar sa ma rog numi ingaduie vrajmasul, ci ca intr-o funie de arama imi tine legata mintea si voind sa fug, nu lasa legatura. Intemeind pacatul, tot mai adanc in mine trage zavorul puternic pe usa cunostiiniei. Si pentru ca nu cumva sa se uneasa cu Dumnezeu, aseaza drept paznic la usa duhul rau . El mi-aduce mereu inainte tot felul de ganduri proaste, si ma pleaca sa cred ca nu e judecata pentru dansele, pentru ca nimeni nu le tine minte. Iar eu pun inainte oglinda cugetului si stiu ca deasupra mea este spanzurata osanda. Cu aceasta ma tine pe mine, cu aceasta ma leaga, cu aceasta ma vinde si ma cumpara, cu aceasta imi porunceste sa ma supun, dupa cum zice apostolul: " Iar omul cel trupesc vandut pacatului " (Romani). Caci pacatul, in trupul meu fiind, imi stapaneste mintea si sufletul, din pricina trupului pe care il unelteste si-l necajeste mereu si-l impileaza. Nici a fugi nu poate, nici sa ma ajute. Vai mie, mort sunt eu, cel vinovat ! Si. orb, cel ce vad ! Ca un caine m-am facut eu, omul. Si

eu, cel ce gandesc, m-am pogorat in rand cu necuvantatorele. Miluieste-te pe sine-ti, o, suflete al meu ! Sarguieste-te, inainte de despartire, sa nu ne incuiem afara impreuna cu fecioarele cele nebune ! Caci nu le e cu putinta a mosteni viata celor morti in pacat. Si nici a castiga cununa alergarii celei bune, celor ce au dormitat. Miluieste-ma, Dumnezeule, dupa marea Ta mila si, dupa multimea indurarilor Tale, sterge faradelegea mea. Caci daca ma vei ajuta sa ma izbavesc din ticaloasa robie a patimilor, atunci numai voi putea sa Te slavesc ca pe Dumnezeul meu. Si daca numai Tu vei vrea, ma vei mantui! Si numai daca ma vei binecuvinta Tu, ma voi izbavi. O, Doamne Dumnezeule! Cred ca poti toate acestea si nu deznadajduiesc. Stiu ca dupa multimea indurarilor Tale, vei curati multimea pacatelor mele. Stiu ca pe toti i-ai miluit si-i miluiesti pe cei ce se intorc catre Tine din toata inima ! Marturisesc ca si eu mam indulcit de Darul Tau, am pacatuit ca nimeni altul. Tu, cel ce pe morti i-ai sculat, ridica-ma pe mine, cel ce sunt mort cu pacatul. Tu, cel ce pe orbi i-ai tamaduit, lumineaza si ochii cei intunecati ai inimii melei Tu, cel care din gura sarpelui pe Adam l-ai izbavit, trage-ma si scoate-ma si pe mine din noianui faradelegilor mele. Caci oaia Ta sunt si mancat de leu m-am facut cu pacatele, dar fiu ma voi face, daca ma voi tamadui cu darul Tau. Lepadat m-am facut ca un lepros, dar Tu, daca vei voi, sa ma curati ! Stiu, vai, ca intru cunstinta am pacatuit ! Tu, Doamne, pe Zaheu l-ai miluit ca pe un vrednic. Miluieste-mi si pe mine care sunt netrebnic! Lup, era Pavel oarecand, gonind oile Tale. Fiara era rupand oile Tale, dar pastor l-ai facut cu darul Tau, tamaduind si grijind oile Tale. Stiu ca el intru necunostinia a pacatuit. Dar pe mine. Doamne, cela ce cu cunostinta am gresit, miluieste-ma cu darul Tau cel covarsitor ! Vai mie ! Ma sfiesc de cei ce acum se sfiesc de mine, ca nu cumva sa ma rusinez de dansii pentru pacatele mele cele ascunse! Ma rusinez de cei ce m-au nascut pe mine. Ca vaduva din Evanghelie, care suparand pe Judecatorul cu staruinta ei si-a dovedit cererea, vreau sa ma fac. Si ca prietenul cel indraznet vreau sa ma arat catre Tine, prea bunule si singurul Stapan, ca sa intorci sufletul meu cel ce in pacat s-a robit. Acela paine a cerut spre mangaiere, iar eu dezlegarea sufletului de osteneala cer. Acela hrana trupeasca a cerut, iar eu chemarea inapoi a sufletului cersesc. Asculta, ca un bun si prea bun, glasul plangerii si al lacrimilor mele si intoarce-ma ca sa fac rod bun de pocainta. Racoreste-mi arsita constiintei mele, innoindu-ma pe mine cel invechit cu patimile pacatului, ca, de robia acestora dupa ce ma voi izbavi, sa rasuflu cu usurare vazduhul slobozeniei mele si cu bucurie si veselie sa slavesc bunatatea Ta ! Stiu, o Stapane, ca milostiv esti, Doamne, si voiesti ca sa ma schimbi. Astepti cu nespusa bucurie si bunatate rodul voirii mele. Si gata esti ca sa ma miluiesti o, nemarginit de bunule Doamne ! Dar vrei sa vezi asezamantul meu. Caci miluind, voiesti sa ma inveti. Si iertandu-ma, voiesti sa ma castigi partas al imparatiei Tale. Vai de simtirea mea ! Vai de ticalosia mea ! O, grasul si pamantescul suflet ! O, inima razvratita ! O, gura. plina de amaraciune ! O, gitlej, mormant deschis ! Pentru ce nu-ti aduci aminte o, suflete, de calea netrecuta a despartirii tale? Pentru ce nu te gandesti catre calatoria aceea? Pentru ce iti tragi asupra-ti pedepsele cele vesnice? Ce faci o, suflete, petrecand ca un animal fara de pricepere ? Vai, mie cum aleg intunericul mai mult decit lumina!

Cum pe placerea care astazi este, dar maine nu mai e, o iubesc mai mult decat bunatatile cele vesnice si negraite. Vai mie, cum voiesc, decit podoaba aceea in chipul soarelui, mai mult pe cea intunecata si innegrita s-o imbrac. Cum, decat imparatia Cerurilor, mai mult cinstesc locuinia cea intunecata si innegrita a iadului eu, pacatosul, singur si intru cunostinta voind sa ma ranesc. Vino-ti in fire, suflete ! Teme-te de Dumnezeu! Slujeste-L ! Slujeste-I intru toate faptele bune, ca sa nu primesti din mana Lui indoite pedepse. Iubeste pe Dumnezeul tau si umbla in calea Lui cu dreapta credinta. Intelege o, suflete, ca veacul acesta se aseamana locului de lupta al balaurului... Balaurul cel tare, negresit se nevoieste sa biruiasca. El se surpa si e batjocorit de unii care vedem ca se incununeaza prin inselarea lui. Altii prin amaraciunea pricinuita de el, veselia vesnica o dobandesc, altii, prin placerea lor, amaraciunea vietii vesnice vedem ca o afla. Unii, prin lepadarea de sine, pe diavol il biruiesc. Iar pe altii, care se infasoara in sine, cu inlesnire el ii biruieste. Celor ce iubesc pe Dumnezeu din tot sufletul lor, razboiul cu diavolul li se pare usor. Dar celor ce iubesc lumea, razboiul greu si nesuferit le este. Intelege, suflete ticaloase, ca bucuria veacului acesta si desfatarea si odihna lui, pline de scarbe si amaraciune sunt. Iar necazurile si rastignirile luptei bucurie negraita si viata vesnica pricinuiesc. Intoarce-te, o, suflete ! Nevoieste-te intru liniste! Ca ceasul mortii si al despartirii sa nu te prinda nepregatit. Intelege o, suflet al meu, care iti este chemarea. Cum iti este priceperea, cum mergi, pentru cine si pana cand? Toti la sfarsitul lucrurilor celor pamantesti au sosit, deci sfarsitul va sosi si la a ta neingrijire. Intoarce-te o, suflete, la Domnul ! Intoarce-te cat mai ai timp ! Incredinteaza-ti viata cu hotarare in mamile lui Dumnezeu ! Lucreaza cu El si pentru El ! Si pregateste-te ca sa intri in a Lui slava atunci cand, din indurare, va binevoi sa te cheme la El, caruia i se cuvine toata slava, cinstea si inchinaciunea, acum si pururea si in vecii vecilor - Amin PLANSUL DE VINERI SEARA Sufletul meu necajit se apropie de Tine, Sfinte Stapane! Cu lacrimi iti vorbeste Tie despre vrajmasul cel pierzator. Si cu smerenie cade inaintea Ta, rugandu-se din pricina potrivnicului care-l necajeste. Deci, de vreme ce vine la Tine, auzi-l pe el degraba! Si alergand la Tine cu dorire, cerceteaza-l cu sarguinta ! Daca il vei trece cu vederea, el necajit fiind; va pieri. Iar daca pentru indurarile Tale il vei auzi si-l vei cerceta, se va afla. Daca vei cauta spre el se va mantui. Daca il vei auzi, va prinde putere. Sa nu-l treci cu vederea pe el ca sa nu- apuce vrajmasul. Sa nu pomenesti intaratarile mele cele prea rele cu care am intaratat Darul Tau, Stapane, milostive. Sa nu-mi rasplatesti dupa toate faptele mele. Ci mai vartos daruieste mie, pacatosului, putina vreme spre a afla pocainta adevarata, Iubitorule de oameni, Bunule. A suferit Darul Tau o multime de nelegiuiri ale tineretilor mele, ca acum sa sufere si lepadarea, intaratarea si indrazneala mea. Nu pot sa uit, o, Doamne, ca Tu insuti Te-ai jurat asupra-Ti ca nu voiesti moartea pacatosului, ci mai vartos sa se pocaiasea de pacatele lui prin indurarile Tale. Darul Tau, Stapane, Iubitorule de suflete, totdeauna biruieste cu indurarile si milostivirile Tale. Miluieste si mantuieste pe cei ce Te doresc! Si iarasi, indurarile Tale, pretutindeni propovaduiesc prin Evanghelii, prin Apostoli si prin toate scripturile Sfintilor Parinti si

Dascali. Stiind pilda curvarului, a lui Zaheu, a Canaainencei, a celei ce-i curgea sangele, a slabanogului, a orbului, a fiicei lui Iair si-a tuturor celor mai inainte scrisi, venind la Tine, ma rog: deschide-mi usa milostivirilor Tale si primeste-ma si pe mine ! Indulcestemi mintea, ca de multe ori cad intru faradelegile mele cele dintai zacand ca in noroi in gandurile cele intinate. Si vrand sa se coboare Darul Tau in mintea mea, afla mirosul urat, respingator, al gandurilor mele cele intinate. Indata se indeparteaza de mine, neafland o inima pregatita in care sa poata indrepta si sa slujeasca. Spala-mi, Doamne, inima cu a Ta apa prea luminoasa ca sa-mi vin in simtire! O, bunatatea si iubirea de oameni a lui Dumnezeu ! Cum doresti sa indemni pe toti oamenii sa se mantuiasca ! Cruta, Doamne, pe netrebnicul tau rob. Cruta milostive Hristoase Mantuitorule, zidirea Ta. Caci daca Tu, Doamne, nu ma vei inlelepti pe mine ticalosul si nu-mi vei da lumina inimii, nu voi putea, din cauza rautatii, sa-mi inteleg lenevirea si pierzania. Cata vreme sunt robit de amarul vrajmas care ma necajeste, voi striga cu lacrimi, ziua si noaptea catre bunatatea Ta : izbaveste-ma pe mine din cursele lui, care in fiecare ceas, cu ginduri desfranate si cu fel de fel de placeri, imi necajeste sufletul. Puterea Ta, Hristoase, care a certat valurile marii, sa-l certe si pe el si sa-l goneasca de la mine, netrebnicul robul Tau. Trimite-mi, Stapine, degraba Darul Tau, sa alunge de la mine pe balaurul cel mare impreuna cu toate gandurile grozave si rele. Fiindca strapunsaturile sagetilor lui s-au facut putreziciuni intru inima mea. Si eu in tot chipul le ascund intru a mea nebunie. Doctorul cel bun striga catre mine. El plati nu ia, sange nu varsa, dar lenevirea mea nu-mi da voie sa ma duc la El. Vine El sa ma tamaduiasca si ma afla mancandu-mi ranile. Dupa ce le-am mancat, ma caiesc, insa cainta mea nu e adevamta. Izvor al tuturor tamaduirilor si Parinte al indurarilor Tu esti, prea bunule si milostive Dumnezeule, Cel ce daruiesti de-a pururi cele bune celor care cer de la Tine. Caci eu insumi am cerut adesea nenumaratele Tale vindecari si darurile cele bune pe care mi le-ai daruit zi de zi. Nemasurata este adancirea milostivirii Tale care vindeca pe toti care vin la Tine. Pentru aceasta fara de sfiala rog bunatatea Ta, mult suferitorule de rau, Doamne, sa vina iar peste mine Darul Tau, sa-mi adune mintea si sa-mi vindece ranile cele grele. Caci iata, invaluiri si griji vremelnice ma tulbura si ma fac sa nu ma mai ingrijesc de bunatatile Tale cele vesnice. Fii indelung rabdator asupra mea ! Nici cerul, nici pamantul, nu vor putea sa-ti multumeasca dupa vrednicie pentru tamaduirile pe care Tu le reversi asupra noastra. Caci cu ce cinste vrednica vor putea oare sa Te rasplateasca? Prin lacrimi le daruiesti si prin plans le inmultesti, Tu; in mijlocul nostru. O, putere a lacrimilor ! Daruieste-mi, Doamne, mie, nevrednicului, lacrimi de pocainta ca sa-mi spal pacatele si sa-mi luminez inima, sa-mi sterg datoriille cele multe prin putine lacrimi. O, de-as putea sa-mi spal zapisul pacatelor cu lacrimile mele, sa sting cu ele focul ochillor mei ce arde pentru mine in adancurile iadului. Caci cei care pling aici se vor izbavi de plansurile vesnice. Dar eu cum stau Doamne? Imi adun necontenit gandurile de pretutindeni, si inca nu m-am slobozit de lucrarile duhurilorcelor rele ce vor sa ma opresc in vazduh din pricina lor. Si inca nu mi-am cunoscut multimea nemarginita a pacatelor mele. Caci cele ce ma cufunda in pacat, rodesc inca in sarmanul meu trup. O, pana cand eu, ticalosul, ma voi imbata fara de vin de-ale mele pacate? Ca un

rob rau, asa-mi bantuiesc si-mi vrajmasesc eu singur mantuirea. Ca si cum altii ar trebui sa vina si sa ia asupra lor ostenelile mele. O, cum nu priveghez si cum totdeauna intarat indelung rabdarea Ta, Doamne ! Inaintea ochilor pururea am amaraiciunea mea. Si Tu toate le rabzi indelung, pentru bunatatea Ta, Doamne. Daruieste-mi doctorie de intoarcere ca sa ma vindece de amaraciunile mele. Ajuta-ma, Doamne, sa ma pot infrana. Daruieste-mi umilinta inimii ca sa-mi petrec in pocainta toate zilele vietii mele. Lumineaza ochii cei intunecati ai inimii mele, ca sa vin cu osardie sa lucrez in Biserica Ta. Caci mi-am pierdut vremea vietii in pacate si desertaciune. Ceasul al unsprezecelea a sunat pentru mine, o suflete! Carmuieste-mi, Doamne, corabia vietii mele ! Si daruieste-mi din plin, o Doamne, pricepere si intelepciune ca sa-mi calauzesc calatoria vietii. Caci ceasul despartirii a venit, o suflete, pentru mine. Si foarte m-am infricosat intelegandu-mi saracia. In loc sa ma bucur, eu mai vartos m-am infricosat. Infricosata cu adevarat este, o suflete, sosirea ceasului mortii pentru cei pacatosi, trandavi si pentru cei ce nu se sarguiesc sa petreaca in curatenie viata aceasta vremelnica. Doar lucratorii cu rugaciune si cu post se pot bucura in ceasul de despartire. Caci vad inaintea ochilor osteneala cea mare a pustnicilor: privegherile, ajunarile, metaniile, rugaciunile, lacrimile; si sufletul lor salta vrand sa piece din casa trupului, la loc de odihna. Pe cand pacatosului ii este scarba de vremea despartirii, el vede inaintea ochilor lenea sa si tradavia. Insa nu i se mai da voie sa graiasca ceva, in stradania lui de implinire a poruncii, dupa cainta ce este atunci in inima lui. Inima lui s-a impietrit de atata lenevire si nu mai e in stare sa se intoarca in clipa aceea. Vai mie, suflete ! Pentru ce nu te ingrijesti de viata ta?. Pentru ce te risipesti atata in lumea care te inconjoara? Fara de veste se va face chemarea ta si ce vei face acolo, daca aici nu lucrezi nimic? Inaintea Divanului Judecatorului celui infricosat ce vei raspunde? O, cum te fura vrajmasul si tu nu pricepi! Cum te jefuieste pe tine de bogatia cea cereasca si tu nu cunosti, mandrule si risipitorule! Indelung rabdatorule, Fiu al lui Dumnezeu, bunule, milostivule si prea blandule Hristoase, sprijineste-ma ! Daruieste-mi, Mantuitorule, cugetare statornica la viata ce va sa fie ca sa indeplinesc bine voia Ta. Macar la batranete fa-ma, Doamne, ajutor si impreuna lucrator al Darului Tau ! O, cum oare voi putea sa stau inaintea infricosatului Tau Scaun eu, risipitorul ? Cum ma voi afla eu, nerabdatorul si cel fara de roada, impreuna cu cei desavarsiti; cu cei ce au adus roada in voia Bisericii Tale. intru ce fel de osanda voi fi aruncat eu, Doamne, atunci cand sfintii se vor cunoaste unii pe altii intru camarile cele ceresti? Cind voi vedea pe Cuviosi, pe Drepti pe imparati, intru lumina neinserata pe veci ducandu-se? lar pacatosii cei rai, mandri si trufasi, cei ce-au benchetuit fara de grija, mergand sa arda in focul nestins. O, suflete nepricepute, o suflete fara simtire, care ti-ai urat viata cea vesnica! Pana cand obiceiul cel rau, cu pofte blestemate, te va robi pe tine? Oare nadajduiesti, in levenirea ta, ca intarzie de-a veni sfarsitul tau? Nu ! Caci va veni la tine ca un fulger ! Atunci cand nu te astepti, il vei auzi cum te striga sa-ti platesti vama. Privegheaza, o, suflete, cu lacrimi rugandu-te ! Striga din toata inima spre a te gasi intors spre rugaciune in ceasul despartirii, al mortii tale, pentru rugaciunile Prea Curatei Stapanei noastre, Nascatoarea de Dumnezeu si pururea Fecioara Maria, si ale tuturor Sfintilor Tai ca bine esti cuvantat in vecii vecilor

- Amin PLANSUL DE SAMBATA SEARA Si astazi, Doamne, cu fata rusinata si-n pamant plecata, indrazesc catre Tine, Stapanul ingerilor si Ziditorul tuturor, eu ca ce sunt pamant si cenusa, ocara oamenilor si defaimarea norodului, vierme si nu om. Sunt mustrat si prihanit cu totul, plin de durere si de intristare. Cum voi cauta catre bunatatea Ta, Stapane? Ce fel de limba necredincioasa si intinata voi indrazni sa misc catre Tine? Si cum voi face inceputul marturisirii mele? Peste masura am intinat eu, ticalosul, numele Tau. Si mai ticalos decat curvarul din Evanghelie am vietuit curveste. Caci pe acela ce este intru mine dupa chipul Tau l-am intinat si l-am lasat fara paza. Care pacate ale mele, eu ticalosul, voi cere mai intaii sa mi le ierti? Pe cele intru cunostinta, cu neasemanare neiertate? Sau a tuturor calcaturilor de porunci pe care, cu gandurile mele si cu simturile, nevraind le-am savarsit? Stiu, Doamne, ca, pentru multele intinari ale sufletului meu si pentru necuratia mea, nu sunt vrednic de chemarea Ta. Nu pot sta intru rugaciune inaintea Ta. Nu pot sa caut si sa privesc la inaltimea cerurilor, caci pornirile rele, fara randuiala uneltind, intru totul sufletul l-au intinat. Haina cea de nunta a Botezului mi-am manjit. Caci toata mintea s-a framantat in gandurile dracilor. Prin toate lucrurile si gandurile, pururea Te amarasc. Iar pe vrajmasul meu, care se lupta cu mine de-a pururi, il trag catre mine si lui ii slujesc. Cugetul ma mustra, fata mi se rusineaza in inima mea. Osandit de mine insumi, astept judecata Ta. O, cum ma da pe fata inversunarea din mine! Si cum, fara intrerupere, in noroi ma tavalesc. De-a pururi cu ganduri desfranate ma pangaresc. Caci din pruncie chiar m-am facut vas pacatului. Si acum, in fiecare zi, stiind ca ma asteapta Judecata, eu totusi pacatuiesc. Nu vreau sa ma impotrivesc poftelor trupului. Ci intocmai, intotdeauna, ma ratacesc si patimilor robesc. Vai mie Doamne! - indelunga Ta rabdare cat de rau am cheltuit-o. Vai mie! Vremea vietii am petrecut-o in desertaciuni. Doamne, sa nu ma mustri cu mania Ta! Sa nu dai la vedere toate lucrurile mele cele urate si necuviin- cioase ca sa le afle toata lumea. si nici inaintea ingerilor, spre osana vesnica sa nu ma dai. Stiu ca de toata rusinea si de toata osanda sufletului sunt vrednic, Stapane! O, cum voi putea plange orbirea sufletului meu? Cum voi plange atata necunostinia? Cum voi plainge voirea mea atat de patimasa si nepocaita? Alaturatu-m-am cu dobitoacele cele fara de minte si m-am asemanat lor. Gol mam facut eu, ticalosul, prin a mea trandavie caci strain sunt de cei ce intru rugaciune si intru priveghere s-au nevoit. Cauta spre mme, Stapane, cu mila dintru inaltimea cea sfanta a Ta. Vezi neindreptarea sufletului meu celui ticalos si cu judecatile Tale miluieste-ma si ma indreapta. Ca si cum as sta inaintea Sfantului Scaun al Slavei Tale, ca si cum m-as fi atins de prea curatele Tale picioare, asa ma rog si ma daruiesc Tie cu inima zdrobita. Miluieste-ma, Milostive, pe mine, faptura Ta. Intoarce-ma pe mine cu Darul Tau. Stiu ca toate le poti si cu neputinta nimic nu este inaintea.Ta. Sa nu astepti vointa mea cea stricata, caci nu am osardie spre a ma indrepta. Plangeti toata firea cea vazuta si nevazuta, pentru mine, cel care intru pacate si-n patimi de tot am imbatranit. Plangeti pentru mine, cel care pentru cei ce ma vad sunt intreg si intelept, dar pe dinlauntru de-a pururea

curvesc. O, suflete ticalos, s-a apropiat dezlegarea ta de trup! Pentru ce te veselesti de privirile cele straine de tine, de care vrei sa te lasi? Cu care lucruri ai veselit pe Domnul, pe Nascatoarea de Dumnezeu, pe Sfinti si pe vecinii tai? Trezeste-te, suflete ticalos, ca sa nu te afli in scarbe si-n suspine! Ca sa nu plangi fara de folos in vecii vecilor. Caci de ar veni atunci toate in mintea ta, nu te vei ajutora. acum este vremea rascumpararii, pe care toti au folosit-o. Trimite-mi puterea Ta, Doamne, spre ajutor.Intoarce-ma si miluieste-mi inima, care s-a facut pestera si locas dracilor. Nu sunt vrednic sa-ti cer iertare, Doamne, ca de multe ori m-am fagaduit sa ma pocaiesc Tie si mincinos al fagaduintei m-am facut. De multe ori m-ai ridicat si eu iarasi am cazut. Pentru aceasta atrag osanda asupra mea si marturisesc ca sunt vrednic de toata munca si pedeapsa. Caci de cate ori mi-am luminat mintea cea intunecata si ai adunat din ratacire gandurile mele si eu iarasi, cu sufletul meu, vin spre cel rau. Totul ma inspaimanta si ma cutremur cand ma gandesc cum m-a biruit patima. Cum voi povesti darurile ce mi s-au dat mie de la Darul Tau Doamne, pe care eu, ticalosul, le-am lepadat si le lepad din pricina lenevirii mele! Caci Tu Stapane, cu nenumarate daruri m-ai umplut pe mine, iar eu, ticalosul, Ti-am rasplatit cu cele potrivnice. Si Tu, Doamne, cel ce firesc ai indelunga rabdare si adincul milostivirii, sa nu ma parasesti ca sa fiu taiat precum smochinul cel neroditor. Sa nu te grabesti a ma secera din viata crud si fara de vreme. Sa nu ma rapesti pe mine nefiind pregitit. Sa nu ma ridici pe mine mai inainte de a-mi aprinde candela. Sa nu ma iei pe mine neavand imbracaminte de nunta. Ci ca un bun iubitor de oameni, miluieste-ma pe mine, si daruieste-mi ani de pocainta. Si nu pune sufletul meu gol, la jalnica mustrare inaintea infricosatului Tau Divan. Caci daca dreptul abia se mantuieste, apoi eu cel necredincios pacatos unde ma voi arata? Si daca stramta si necajita este calea ce duce in viata, atunci eu, cel ce am benchetuit desfatandu-ma si inaltandu-ma, cum ma voi invrednici bunatatilor celor vesnice? Tu Doamne, Mantuitorul meu, Fiu al adevaratului Dumnezeu, in dar intoarcema de la rautatea ce este in mine si din pierzare. La mila Ta nazuiesc eu, ratacitul. Primeste suspinele mele ca pe lacrimile curvei. Caci Tu, stii, Stapane, cat de lesne e alunecarea spre pacat a firii omenesti! Adu-ti aminte ca din tinerete se pleaca mintea omului spre cele rele. Sa nu te manii asupra noastra, ci deschide-mi usa milei Tale. Sa nu biruiasca trandavia mea iubirea Ta de oameni, sa nu biruiasca lenevia mea sarguinta Ta. Primeste, Stapane, si auzi intinata si nevrednica mea rugaciune. Cela ce nu Te intorci de la rugaciunea pacatosilor. Cela ce dai mana celui ce zace jos. Povatuiestema pe mine la frica Ta! Da-mi lacrimi de umilinta ! Am ridicat ochii cei duhovnicesti ai sufletului meu catre Tine, Doamne. Sa nu ma lepezi de la fata Ta, ca Binecuvantat este numele Tau in vecii vecilor - Amin PLANSUL DE DUMINICA SEARA Ca inaintea infricosatului Tau Divan, Doamne, sunt eu osanditul si fiind mustrat de privelistea cea ingrozitoare a faptelor mele si vazand dreapta hotarare rostita de gura Ta care ma asteapta, strig eu cu lacrimi: Drept esti, o Judecatorule, si dreapta este judecata Ta! Caci intocmai cum mi se cuvine, primesc eu de la Tine ! O, luminilor, prea sfinti Ingeri, picati lacrimi asupra mea!

Caci mila lui Dumnezeu am nesocotit-o statornic, si nu m-am umilit pre mine precum a vrut El. Deci, cu adevarat, dupa dreptate sunt pedepsit. Cand Domnul, mila Sa mi-a pus-o inainte, eu, necugetand, n-am luat-o in seama. Deci cu dreptate, se intoarce acum de la mine. Si cu ce urgie imi vor grai atunci ingerii: " S-a dus vremea de pocainta. Acum este rasplatirea " ? Mangaierea a slabit. Pocainta si lacrimile sunt nelucratoare. Muncile se inmultesc. Suspinele mele nu se aud. Acum este tanguirea nesfarsita. Acum du-te, ia-ti rasplata pentru lucrurile tale cele amare si cumplite, arzandu-te ca o materie a firii celei neadormite si-a viermelui celui amar! Ca un fiu al intunericului, desfateaza-te ! Ai iubit intunericul cel vesnic, indulceste-te de fetele cele negre, pentru ca ai urat lumina cea de-a pururea nemuritoare ! Acolo va fi plansul cel neincetat si scrasnirea cea dureroasa. Vai mie, sufletul meu ticalos, ca esti gol cu totul de fapte bune ! Cum vei vedea pe Judecatorul cel nemitarnic, Arhanghelii stand si cantandu-I toti pamantenii stiindu-i, de infricosatul Scaun tremurand toti? Caci Judecatorul este fara de mila celor ce n-au lucrat aici mila. Vai mie atunci, suflete necajit! Caci nu va fi glas, nici ascultare. Vesnic se vor veseli cei drepti, vesnic se vor munci ceilalti. Pentru ca pe Dumnezeu cel vesnic nu L-am ascultat. Deci de nevoie este de-aici sa strigam spre Dumnezeu si oamenilor sa le vestim. Chezasi, pentru aceasta sunt Cuviosii si Dreptii. De aceea, si eu Doamne, vestesc Numele Tau. Iarta-ma pe mine netrebnicul, robul Tau ! Sa nu treci cu vederea ticaloasa mea rugaciune. Mainile mele, intinate, catre tine le intind. Sa nu ma lepezi pe mine cel incarcat de patimi! Ci cauta spre mine cu iubire de oameni si cu blanda Ta milostivire. Pe mine, cu dezmierdarile de tot m-am intinat. Si frumusetea sufletului intru totul am necinstit-o. Cugetelor celor trupesti m-am robit. Si stapanirea mea cea dintai am pierdut-o. Vrajmasul sfatuindu-ma, nebuneste pe el l-am ascultat. Si pe idolii patimilor, in suflet i-am inaltat. Poftele pantecului le-am implinit si stralucirea mintii, de tot am innegrit-o. In cinstea de fiu adevarat fiind, dobitoacelor celor necuvantatoare m-am asemanat. Frica strasnica si cutremur ma tin cand vad inainte taierea mortii care vine asupra tuturor in chip tainic si ma gaseste pe mine, vai, tot neindreptat. Pentru aceea, din adancuri strig catre Tine, Doamne, si cad inaintea Ta cu lacrimi. Fii mie milostiv si iubitor de oameni, caci spre Tine am nadejdile mele. Ajuta-ma sa scap de urgia de dincolo! Binevoieste ca sufletul meu cel impietrit sa castige inaintea Ta puterea de a rodi fapte bune! Gandurile cele sterpe scutura-le cu focul Sfantului Tau Duh ! Sa nu ma tai ca pe pomul eel neroditor si in focul cel nestins, Doamne, sa nu ma trimiti ! Sa nu faci din mine paie ale vapaii iadului, ci ca pe niste grau, Dumnezeul meu, primeste-ma in hambarul Tau. Genunchii inimil mele imi plec eu, ticalosul. Caci nu indraznesc sa caut la ceruri. Primeste rugaciunea gurii mele celei intinate, Cel Ce esti fara de pacat, Ziditorule si Imparate al tuturor si Atotputernice. Surpa-l pe vrajmasul meu din tot felul de faradelegi izbavindu-ma. O, cum se bucura ingerii si muritorii vazand intoarcerea mea! Am calcat toate poruncile Tale. M-am amagit cu fapte urate. Sa nu Te ingretosezi de mine, preabunule Stapane ! Izbaveste-ma de robia vicleanului! Cu inima infricosata, Te rog pe Tine, Doamne, Cel Ce cu voia Ta m-ai auzit si m-ai iubit atat de mult, incat

pentru mine te-ai intrupat si moarte ai suferit. O, cum am putut uita dragostea Ta ! Cum am putut sa ma fac rob tuturor dezmierdarilor, spurcandu-mi trupul si sufletul in tot felul si-n tot locul? Pentru aceasta strig: Pacatuit-am, Doamne, si pururea pacatuiesc ! De aceea, inaintea Ta, eu stau acum osandit. Ci da-mi dezlegare de rautatile mele, ca un Dumnezeu milostiv si indurat! Nascatoare de Dumnezeu, Fecioara, Maica lui Dumnezeu, Usa cea cereasca si Chivot sfant, mantuire intemeiata te am pe tine. Maintuieste-ma, Stapana, in Dar! Legiuni de Ingeri, in cer, de multe ori suspina pentru mine, ca nu cumva sa se rapeasca fara de veste sufletul meu si sa merg in curgerile focului. Legiutori, Apostoli infricosati sezand pe scaune cu Judecatorul, Ingeri cu palose inarmati si infricosatori, vor desparti inimile pacatosilor. Atunci se va taingui toata suflarea caci nu vor avea margine, vai, muncile cele cumplite. Apuca mai inainte de toate acestea, suflete. Urmeaza plansul desfranatei si striga dimpreuna cu dansa: " Izbaveste-ma, Mantuitorule, de infricosata groaza a muncilor celor vesnice! Pe Tine te lauda neincetat Heruvimii si necontenit Serafmiii cei cu sase aripi. Te canta Cetele cele ceresti si iti slujesc si se inchina Tie, Treime in Unime. Lumina nenascuta esti, Parinte, si dimpreuna, fara de inceput, Il ai pe Fiul Tau. Si de-a pururea impreuna vecuitor Il ai pe Duhul Sfant, Care daruieste tuturor suflare de viata, ca un milostiv, indurat si bun. Cu rugaciunile Mucenicilor si ale Proorocilor, ale apostolilor, ale Cuviosilor si ale Ierarhilor, primeste si glasul nostru, Parinte ceresc. Slava Tie, Doamne, caruia Ti se cuvine Slava si stapaniirea, impreuna cu prea sfantul, bunul si de viata facatorul Tau Duh, acum si pururea si in vecii vecilor! - Amin Aceste plansuri sa-ti dea putere Sa-i faci pe altii, citind, sa spere Deschide-le ochii sa-L vada Deschide-le si inima sa creada Atunci vei afla Mantuirea Credinta, Speranta, Iubirea Despre Biserica Mergeti la Biserica, atat cat mai puteti merge! Nu conteaza ce face preotul si cum slujeste, acolo e Insusi Hristos. Spunea un sfant ca atunci cand preotul nu slujeste cum trebuie, atunci slujeste un Inger in locul sau. Mergeti la biserica si ascultati de preoti, ascultati cele bune pe care vi le zic, si nu va uitati in viata lor si la faptele lor, ca nu prin comparatie ne va judeca Domnul. Dati ascultare totala lor, pana in momentul in care v-ar pune sa va lepadati de credinta (incurajare la erezii, ecumenism, rugaciune in comun cu ereticii si paganii, lucruri imorale etc). Iar pe voi, dragi preoti, va rog din suflet sa protejati pe cat posibil pe fii dumneavostra duhovnicesti, tineti-va de Canoanele Apostolice si ignorati spiritul acesta apostatic al vremii, sa ne intoarcem la izvoarele limpezi si cristaline ale Ortodoxiei pe cat e cu putinta, ganditi-va ca suntem celule vii trupul lui Hristos ca fii ai maei noastre, Biserica - si il durem pe bunul Mantuitor cu toate

greselile noastre. Va rog, si aparati cu orice chip ADEVARUL, chiar de ar fi sa fiti caterisiti. Iata ce spune trist un ierarh contemporan: Ma ingrijoreaza faptul ca, pe fondul unei bunastari a Bisericii (ortodoxe), unii ierarhi si preoti tind sa minimalizeze o marturisire de credinta ferma. Comoditate, diplomatie, indiferenta, interes, nepasare, amestecate la un loc, creioneaza chipul euroierarhului ortodox: “Sa nu deranjam pe nimeni!”. Nici chiar pe dracu’. Nu ne mai pasa de cine cum si in ce mai crede. De sus, din Deal nu se vede la orizont cum multe suflete se pierd de la Adevar. Si incet, incet asist cum Biserica devine o institutie care elaboreaza “proiecte sociale”, declaratii, realizari de seama, pelerinaje turistice, etc… Tare mi-e teama ca nu cumva si Sf. Taine sau Sf. Liturghie sa devina “proiecte”. In rest … “Trustul Fericirii” din deal emite in eter! preot D. Popescu Nu fiti nepasatori si impietriti, doara de mantuirea noastra, a fiilor vostri duhovnicesti depinde pana la urma si mantuirea dumneavoastra. Va rog, luptati pentru Credinta si nu ne lasati pe noi, cei mai nestiutori si slabi, in izbeliste. Va rog, si cu dragoste si grija imi cer iertare. Doamne-ajuta! Pentru a afla totul Despre Sfanta Liturghie, despre toata insemnatatea ei si despre cum uneste ea Biserica de aici de pe pamant de biserica cereasca, citit cartea Sfanta Liturgie in Invatatura Bisericii si a Sfintilor Parinti, Editura Anestis. In continuare invatatura despre Biserica, extras din "Carte de invatatura dcrestina ortodoxa". Invatătura ortodoxă despre Sfânta Biserică este cuprinsă pe scurt în articolul 9 din Simbolul credintei: (Cred) «si intr-una, sfântă, sobornicească si apostolească Biserică». Asa mărturisim credinta noastră în asezământul sfânt întemeiat de Mântuitorul Iisus Hristos pentru mântuirea noastră si, în acelasi timp, arătăm si însusirile Sfintei Biserici. Credem si mărturisim că întemeietorul Sfintei Biserici este Iisus Hristos Domnul. După pogorârea Duhului Sfânt, acest asezământ duce până la sfârsitul veacurilor propovăduirea dumnezeiestii învătături, propovăduite de Mântuitorul si împărtăsind credinciosilor harul sfintitor prin Sfintele Taine si indrumându-i necontenit pe calea adevăratei vieti crestine. Sfânta Biserică este obstea celor care s-au botezat, au crezut, cred si mărturisesc pe Iisuis Hristos de Fiu al lui Dumnezeu si Mântuitor. In înteles mai larg, ea îi cuprinde astfel si pe cei dinaintea venirii lui Mesia, care au asteptat întru nemicsorată nădejde venirea Lui. Din Biserică fac parte toti cei uniti prin aceeasi credintă în Hristos, care se împărtăsesc din aceleasi Sfinte Taine, săvârsite de ierarhia sacramentală (episcopul si preotul). Intre Biserica de pe pământ (Biserica luptătoare) si Biserica din cer (Biserica triumfătoare) este nu numai o solidaritate, ci si o continuitate. Devenim membri Bisencii prin harul Sfintelor Taine, indeosebi prin Sfântul Botez, Mirungere si prin Sfânta Euharistie sau Impărtăsanie Prin Sfantul Botez noi ajungem mădulare ale Bisericii, murind si inviind în chip tainic cu Hristos. Prin

Sfânta Taină a Mirungerii dobandim harul cresterii în Hristos prin Duhul Sfânt iar prin Sfanta Impărtăsanie ne unim cu Hristos si devenim purtatori de Hristos, mâncând trupul si sângele Său. Mintuitorul insusi zice : «Cel ce mănâncă trupul Meu si bea sângele Meu, intru Mine petrece si Eu întru el» (Ioan VI, 56). Nu fac parte din Biserica luptătoare ereticii, schismaticii si cei care s-au lepadat de credintă, care singuri sau asezat în afara Bisericii. Membrii Bisericii triumfătoare (sau ceresti) sunt dreptii, sfintii si îngerii. Pregătind-o prin alegerea apostolilor (Fapte XX, 28) si punindu-i bazele prin Cruce si înviere, Mântuitorul Hristos a intemeiat în chip văzut Biserica Sa în ziua Cincizecimii Atunci S-a pogorât Sfântul Duh în chip de limbi de foc asupra sfintilor apostoli, peste fiecare în parte, îmbrăcându-i cu putere pe ei si pe cei botezati după predica lor, si au devenit locasuri ale Duhului Sfânt (Fapte II, 1-4, 41-47 ; IV, 5 ; 2 Cor VI,^6). Legatura Bisericii cu Mântuitorul Hristos, este o legătura organica El fiind capul ei; iar Duhul Sfânt este sufletul ei, Oare o sfinteste prin harul si darurile Sale. Biserica este locas si centru prin care Mântuitorul Hristos desfasoara lucrarea Sa mântuitoare în lume. Si după cum Mântuitorul a răscumpărat si mântuit firea păcătoasă prin întreita Sa slujire (de profet sau invătător, de arhiereu si împărat), tot astfel si Bisericii Sale i-a lăsat o întreită putere si misiune: de a propovădui nealterat adevărul dumnezeiesc, cuprins in Sfanta Scriptură si Sfânta Traditie, de a curăti si sfinti pe credinciosi prin Tainele si ierurgiile sale si de a-i conduce pe calea mintuirii spre viata vesnică. Acest lucru se vede clar din porunca-dată, după înviere, sfintilor apostoli, de către Mintuitorul: «Mergând, învătati toate neamurile, botezându-le in numele Tatălui si al Fiului si al Sfântului Duh, învătându-le sa pazească toate câte v-am poruncit vouă, si iată Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfarsitul veacului» (Matei XXVIII, 19—20). Intreita putere a fost dată apostolilor si prin ei urmasilor lor, episcopi si preoti. Puterea si dreptul de a propovădui Evanghelia, de a săvârsi Sfintele Taine si de a păstori pe credinciosi apartine membrilor ierarhiei sacramentale, în baza hirotoniei lor. Acest lucru îl arată sfântul apostol Pavel corintenilor prin cuvintele : «Asa să ne socotească pe noi fiecare om: ca slujitori ai lui Hristos si ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu» (1 Cor. IV, 1). Trebuie să fie lămurit lucru, pentru credinciosii Sfintei Biserici, că numai în sanul ei, iar nu în afară de ea, Mântuitoml Iisus Hristos impărtăseste, prin Sfântul Duh, harul Său mântuitor. In Sfânta Biserică ne împărtăseste El acest har, întrucât ea este maica noastră duhovnicească ; ea ne naste la viata în Hristos, prin Sfântul Botez, făcându-ne fii ai lui Dumnezeu după har. Sfântul Ciprian zice că «nu poate avea pe Dumnezeu de Tată, cine nu are Biserica de mamă». Mântuitorul Iisus Hristos este Capul Sfintei Biserici, iar Sfânta Biserică este trupul Lui, după cum bine aflăm din Sfânta Scriptură: «Hristos este

Capul Bisericii, trupul Său, al cărui Mântuitor si este» (Efes. I, 22—23 ; V, 23 ; Col. I, 18—20). Este deci usor de înteles că nimeni nu se poate împărtăsi de mântuire, dacă nu este mădular al trupului lui Hristos, adică al Bisericii. Căci Iisus Hristos si Sfânta Sa Biserică sunt de nedespărtit. Asa precum Mântuitorul Iisus Hristos este singurul învătător al credinciosilor, singurul mijlocitor între Dumnezeu si făpturile Sale, singurul «dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi» (Fapte IV, 12), tot asemenea nimeni nu poate să se împărtăsească de mântuire, decât fiind mădular al trupului lui Hristos, adică al Sfintei Biserici. Adevărul mântuirii în Sfânta Biserică este mare si taina lui este adancă; de primirea si urmarea lui atârnă însăsi mântuirea noastră. Pentru a apropia acest adevăr de întelegerea noastră, Mântuitorul Iisus Hristos se slujeste de asemănarea cu vita si mlăditele, zicând : «Rămâneti în Mine si Eu în voi. Precum mlădita nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în vită, tot asa nici voi, dacă nu rămâneti în Mine. Eu sunt vita, voi sunteti mlăditele. Cel ce rămâne în Mine si Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără de Mine nu puteti face nimic. Dacă cineva nu rămâne în Mine, se aruncă afară ca mlădita si se usucă» (Ioan XV, 4—6). Precum mlădita se usucă dacă este ruptă de vită, de la care primeste hrană prin sevă, tot asa si sufletul moare duhovniceste, adică îsi pierde mântuirea, dacă se rupe de Sfânta Biiserică, de trupul tainic al Mântuitorului Iisus Hristos, care îl hrăneste prin harul dumnezeiesc. Harul din Sfânta Biserică este asemenea sângelui cald din trupul omenesc viu, care hrăneste toate mădularele trupului. Daca un mădular se desprinde de trup, atunci de îndată se lipseste de viată, căci nu mai curge în el sângele trupului si asa este de lepădat. Tot asa si credinciosul, care se desparte de Sfânta Biserică, în care este harul dumnezeiesc, moare sufleteste, pentru că nu mai are viată duhovnicească din trupul tainic al lui Hristos, din Sfânta Biserică. Deci din Sfânta Biserică fac parte toti cei botezati cu botezul crestin, adică în numele Sfintei Treimi, care cred în Mântuitorul nostru Iisus Hristos, oare se împărtăsesc de aceleasi Sfinte Taine, care aduc aceeasi închinare lui Dumnezeu si stau sub cârmuirea văzută a unei ierarhii bisericesti sacramentale. Nu numai dreptii, ci si păcătosii fac parte din Sfânta Biserică, asa cum intr-o casă mare nu sunt numai vase de aur si de argint, ci si de lemn si de lut; si unele sunt spre cinste, iar altele spre necinste» (2 Tim. II, 20) ; dar păcătosii sunt membri sau mădulare bolnave ale ei. Si nu numai credinciosii vii, ci si cei morti, care au adormit întru dreapta credintă, sunt membri ai Sfintei Biserici. Cei vii alcătuiesc Bisenca văzută, din viata aceasta pământească, adică Biserica luptătoare : iar cei morti întru credintă alcătuiesc Biserica biruitoare sau triumfătoare, nevăzută sau cerească, pentru că au trecut de pragul acestei vieti de luptă. Dar în Hristos sunt una, cum ne invată apostolul, că în El toate sau împreunat, «cele din ceruri si cele de pe pământ» (Efes. I, 10).

Sfânta Biserică nu este nici numai văzută, nici numai nevăzută. Ea este văzută, pentru că este aici pe pământ si văzuti sunt membrii ei din viata aceasta. Văzute sunt sfintele locasuri, ierarhia bisericească si credinciosii, sfintele slujbe, sfintele cărti, ca : mărturisirea de credintă, rânduielile si canoanele bisericesti etc. Iar nevăzută este Sfânta Biserică-mamă, precum nevăzut este întemeietorul si Capul ei, Mântuitorul Iisus Hristos ; nevăzuti sunt cei care au trecut din această viată si sfintii îngeri, nevăzut este harul Sfântului Duh, care lucrează în ea. Nu fac parte din Sfanta Biseiică cei care din voia lor s-au rupt de ea prin învătături desarte, prin eresuri si schisme sau dezbinări. Intemeind Sfânta Biserică, Mântuitorul Iisus Hristos a asezat în ea si o bună rânduială, anume ca unii din membrii ei să conducă, iar altii să asculte, păstrând cu totii legătura dragostei si a păcii între ei si cu El. Conducătorii sunt clericii sau ierarhia bisericească ; ei propovăduiesc cuvântul adevărului, pentru a-i face părtasi pe credinciosi de harul dumnezeiesc si pentru a păstori obstea credinciosilor ; ei sunt păstorii sufletesti ai laicilor sau mirenilor credinciosi, cum citim în Sfânta Scriptură: «Luati aminte de voi însivă si de toată turma întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstoriti Biserica lui Dumnezeu, pe care a câstigat-o cu însusi sângele Său» (Fapte XX, 28 ; 1 Petru V, 1—2). In chip văzut, ea este condusă de ierarhia bisericească, de sinodul sau soborul episcopilor, care hotărăste cele privitoare la bunul mers al Sfintei Biserici. Dacă la sinodul episcopilor iau parte episcopi din toată lumea crestină, el se numeste sinod sau sobor a toată lumea, sau sinod ecumenic. Sinoadele au lucrat si lucrează, iau hotărâri si conduc Sfânta Biserică sub călăuzirea Sfântului Duh. Mântuitorul Hristos însusi este pururea în Sfânta Biserică (Matei XXVIII, 20) si o conduce prin Sfântul Duh (Ioan XV, 26). Sfintii apostoli s-au socotit doar slujitori ai Sfintei Biserici (1 Cor. III, 5—11) si tot asemenea sunt si episcopii, urmasii lor, si preotii, în conducerea ei. Potrivit învătăturii ortodoxe, Sfanta Biserică are patru insusiri, cum se arată în Simbolul Credintei (articolul 9) : ea este una, sfantă, sobornicească si apostolească. Sfânta Biserică este una, pentru că unul este Capul si întemeietorul ei, Domnul nostru Iisus Hristos (Efes. I, 22—23 ; V, 23; Col. I, 18) ; unul este Sfântul Duh, Care o însufleteste cu harul dumnezeiesc; una este tinta ei de a-i aduna pe toti credinciosii la un loc si a-i sfinti (Ioan XI, 51—52 ; VII, 11 si 20—23) ; una este învătătura adevărată si tot una este calea cea dreaptă care duce la mântuire. Mântuitorul Iisus Hristos a întemeiat o singură Sfântă Biserică si nu voieste să fie mai multe. Biserica este sfântă, pentru că sfânt este întemeietorul ei, Mântuitorul Iisus Hristos, Care a sfintit-o pe ea cu Sângele Său (Efes. V, 25—27) si i-a dat puterea să-i sfintească pe oameni prin harul

dummezeiesc; sfântă este si învătătura Bisericii (Ioan XVII, 17). Sfintenia Bisericii nu se pătează întru nimic prin aceea că în ea se găsesc si păcătosi, fiindcă nu membrii Bisericii sfintesc Biserica, ci Biserica îi sfinteste pe membrii ei; Sfânta Biserică nu are scântenia de la membrii ei, ci de la Mântuitorul Iisus Hristos, prin Sfantul Duh. Sfânta Biserică este sobornicească sau universală, pentru că, chemarea ei este să se întindă peste tot si să-i cuprindă în sânul ei pe toti, (Matei XXVIII, 19 ; Luca XXIV, 47 ; Fapte I, 8) fără deosebire de neam sau rasă, făcând din toti una. Ea este întemeiată pentru toate locurile, pentru toate vremurile, pentru toti oamenii care vor să vină la «cunostinta adevărului». Ea rămâne în tot timpul si în tot locul aceeasi, neclintită în învătarea adevărului dumnezeiesc deplin, stând pe temelia Sfintei Scripturi, a celor 7 sinoade sau soboare ecumenice si a Sfintei Traditii în opozitie cu Bisericile sau comunitătile eretice. Sfânta Biserică este apostolească, pentru că este întemeiată si asezată pe mărtuna sfintilor apostoli «piatra din capul unghiului fiind Insusi Iisus Hristos» (Efeseni II, 20) ; ea are învătătura Mântuitorului Iisus Hristos ajunsă la noi prin sfintii apostoli si prin urmasii lor si tine neschimbate rânduielile acestora (2 Petru III, 2; luda 12). In acest înteles zicem că Sfânta Biserică este zidita pe «temelia apostolilor», întemeietorul si Capul ei fiind Mântuitorul Iisus Hristos. Sfânta Biserică Ortodoxă reprezintă adevărata Biserică, pentru că, prin dreapta ei credintă, ea păstrează neschimbate si fără nici o abatere învătătura si rânduielile asezate de Mântuitorul Iisus Hristos, asa cum le-au transmis sfintii apostoli, si cum le-au statornicit si lămurit apoi sfintii părinti în soboarele lor. Despre superstitii Va rog din suflet, nu mai priviti Biserica ca un instrument de magie si slujbele ca ritualuri magice. Nu va mai imbulziti si nu va mai calcati in picioare sa atingeti moastele Sfintilor, ca astfel nu le aduceti venerare, ci ii intristati. Trebuie să precizăm că Biserica Ortodoxă canoniseşte superstiţia, la fel ca magia şi vrăjitoria prin afurisire, cum prevede Pravila Bisericească. Despre superstiţioşi Mântuitorul spune: „Nimeni nu poate sluji la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va alipi şi pe celălalt îl va dispreţui” (Matei 6, 23), lucru întări şi de Sfântul apostol Pavel: „Nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul demonilor” (I Corinteni 10, 21). Iată ce consecinţe grave pot avea indiferenţa, ignoranţa şi superstiţia. Despre voia lui Dumnezeu Fiul meu, nu dispreţui certarea Domnului şi nu simţi scârbă pentru mustrările Lui, căci Domnul ceartă pe cel pe care-l iubeşte şi ca un

părinte pedepseşte pe feciorul care îi este drag. Solomon 2, 11-12 Nu cartiti la greutatile vietii - ele sunt daruri, fie ca sunt necazuri, boli, suferinte, nedreptati din partea oamenilor.Rabdati-le si bucurati-va de ele. Acelea le ingaduie Dumnezeu spre povata noastra sau spre a ne spala de anumite pacate. Eu vad in surprizele vietii - fie ele si neplacute- scanteia divina. Faptul ca sunt surprins, adica uimit, imi aduce aminte de miracolul vietii, ca e Acolo Dumnezeu si ne aduce aminte de El. Ne pune in simtiri. In orice surpriza si surprindere vad scanteia divina si chiar daca uneori surpriza pare neplacuta, trebuie sa invatam sa ne bucuram de ea: si in cea mai trista surprindere si mai ales prin aceea, Dumnezeu ne trimite o bucurie, un dar. Trebuie doar sa o accepti si iti vei da seama. Iar daca e sub forma unei suferinte, aceea este un margaritar de mare pret. Ca zicea un mare traitor si sfant, de fiecare data cand scapa de napaste si necazuri: "De ce m-ai parasit Doamne? Ca demn sunt numai de pedeapsa! Ori vei vrea sa ma pedepsesti dupa moarte? Pacatul meu este prea mare, Doamne, indura-te de mine, Domnul meu, si trimite-mi incercarile Tale. Nu ma parasi, Doamne." Despre milostenie Cel ce are milă de sărman împrumută Domnului şi El îi va răsplăti fapta lui cea bună. Solomon, 19, 17 Bun este bărbatul care se îndură şi împrumută; îşi rânduieşte vorbele sale cu judecată, că în veac nu se va clinti. Psalmi, 111, 5 Fiecare să dea cum socoteşte cu inima sa, nu cu părere de rău, sau de silă, căci Dumnezeu iubeşte pe cel care dă cu voie bună. II Corinteni, 9, 7 Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Miaţi făcut. Matei, 25, 37-40 Celui care cere de la tine, dă-i; şi de la cel ce voieşte să se împrumute de la tine, nu întoarce faţa ta. Matei 5, 42 1Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai. Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Luca, 6, 33-35

Mare bucurie e in ceruri cand se face milostenie. Dar ce inseamna milostenie? Daca ajuti un om ajutati-l va rog pana la sfarsit. Nu il priviti de sus pe acela pe care il ajutati, aceea nu e milostenie. Ajutati-l pana la sfarsit! Nu alegeti calea caldicica. Nu va spalati pe maini de cersetor, aruncandu-i un ban, ci mai degraba luati-l la voi si hraniti-l. Intrebati-l de problemele lui, unde traieste, daca are cu ce se imbraca si daca are parinti si tratati-l ca pe egalul vostru sau chiar ca pe un mai mare decat voi. Nu-i da-ti un ban ca sa va simtiti voi constiinta impacata ca ati ajutat cu ceva - ca acela, ca spun drept, nu e ajutor, e fatarnicie; si nu de putine ori e chiar pacat, ca cine stie ce face cu banii! Mai bine luati-l fara teama in casa voastra si spalati-l, puneti-l la masa cu voi si faceti asta cu emotie si respect: acolo este Hristos. Ajutati pe acesti sarmani si napastuiti, si nu va uitati la ei ca au patimi, ca patimi mai mari ca ei avem cu totii. Vorbiti cu ei si consideratii prieteni. Nu stiti ce este in sufeltul lor si cum de au ajuns in situatia in care sunt. Primiti-i in caminul vostru, aflati-le familia, ajutati-i, cunoasteti-i. Nu de putine ori veti descoperi ca sunt oameni sensibili, simtitori si din pacate chinuiti. Nu-i judecati, ci iubitii! Sprijiniti-i pe umerii vostri si dati-le mangaierea voastra. Bucurati-va cand va cer, chiar daca va cer si de mai multe ori pe zi: Domnul i-a scos in fata voastra. Dar milostenie e si atunci cand sari in ajutorul oricui, ca sa faci bine. Cand mangai si ingrijesti un bolnav, cand povatuiesti un nestiutor, cand ajuti un strain, cand mangai un napastuit. Fiti milostivi, bucurati-va de cei care va cer ajutorul - Domnul ii trimite la voi fiindca va iubeste si nadajduieste ca voi ii veti ajuta. De fiecare data cand faceti un bine Domnul zambeste si se mira cu bucurie intreg cerul si toate Puterile Ceresti si toti Sfintii oameni ai lui Dumnezeu, si Ingerii si Maica Domnului si Mantuitorului Nostru. Iubeste-ti vrasmasii Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt. Celui ce voieşte să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa. Iar de te va sili cineva să mergi o milă, mergi cu el două. Celui care cere de la tine, dă-i; şi de la cel ce voieşte să se împrumute de la tine, nu întoarce faţa ta. Aţi auzit că s-a zis: "Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău". Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru? Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Au nu fac şi neamurile acelaşi lucru? Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este. Matei 5, 39-48 Mai clar decat o spune Insusi Mantuitorul nu se poate spune. Sa nu uitati, va rog, ca a vorbi de rau sau a barfi pe cineva e aceeasi cu uciderea. Incercati din tot sufletul sa iubiti pe vrasmasul vostru si mare bucurie veti avea. Incercati!

Spune Sfantul Siluan Athonitul: O, nemăsurată e milostivirea lui Dumnezeu faţă de noi! Mulţi bogaţi şi puternici ar da mult să vadă pe Domnul sau pe Preacurata Lui Maică, dar nu bogăţiei i Se arată Dumnezeu, ci sufletului smerit. Şi la ce bun banii? Spiridon cel Mare a prefăcut un şarpe în aur, şi noi n-avem nevoie de nimic afară de Domnul: în El este plinătatea vieţii. Dacă Domnul nu ne-a dat să cunoaştem multe din întocmirile acestei lumi, aceasta înseamnă că n-avem nevoie; nu putem cunoaşte cu mintea toată făptura. Dar însuşi Făcătorul cerului şi al pământului şi a toată făptura ne-a dat să-L cunoaştem prin Duhul Sfânt. în Ace- laşi Duh Sfânt cunoaştem pe Maica lui Dumnezeu, pe îngeri şi pe sfinţi, şi sufletul nostru arde de iubire pentru ei. Dar cine nu iubeşte pe vrăjmaşi, acela nu poate cunoaşte pe Domnul, nici dulceaţa Duhului Sfânt. Duhul Sfânt ne învaţă să iubim pe vrăjmaşi până într-atât încât sufletului să-i fie milă de ei ca de propriii copii. Sunt oameni care doresc vrăjmaşilor lor sau duşmanilor Bisericii pierire şi chinuri în focul iadului. Ei gândesc aşa pentru că n-au învăţat de la Duhul Sfânt iubirea lui Dumnezeu, căci cel ce a învăţat aceasta va vărsa lacrimi pentru întreaga lume. Tu zici: „Cutare e un criminal şi e bine să ardă în focul iadului”. Dar te întreb: „Dacă Dumnezeu ţi-ar da un loc bun în rai şi de acolo ai vedea arzând în foc pe cel căruia i-ai dorit chinurile iadului, nu-ţi va fi milă de el, oricine ar fi, chiar dacă e un duşman al Bisericii?” Sau vei avea şi tu o inimă de fier? Dar în rai nu e nevoie de fier. Acolo e nevoie de smerenie şi de iubirea lui Hris-tos, care are grija de toţi. Cine nu iubeşte pe vrăjmaşi n-are în el harul lui Dumnezeu. Milostive Doamne, învaţă-ne prin Duhul Tău Cel Sfânt să-i iubim pe vrăjmaşi şi să ne rugăm pentru ei cu lacrimi. Doamne, dă Duhul Sfânt pe pământ ca toate noroadele să Te cunoască şi să înveţe iubirea Ta. Iubeste-ti aproapele Sa-ti iubesti aproapele ca pe tine insuti este o porunca, nu un sfat. Trebuie macar sa incerci, mori incercand. Spune parintele Arsenie Papacioc: Lumea aceasta nu e vinovată, suntem vinovati noi că nu stim să iubim si nu stim s-o apreciem! Ce-am făcut noi pentru lumea asta, dacă este vorba să intrăm în amănuntele drumului mântuitor? Ce-am făcut noi pentru lumea aceasta - asta ni se cere! Nu este niciodată nimeni degeaba lângă tine. El este cu stiinta lui

Dumnezeu, ca tu să-l ajuti sau să te folosesti. Te folosesti, că poate are o putere de duh mai mare. Sau îl ajuti tu, în sensul de-al suporta. Este o mare greseală atunci când certăm pe unul sau pe altul! Il rabdă Dumnezeu si pe acela, si de aceea l-a pus în calea ta, ca să-l rabzi si tu si să te încununezi! Nu certati pe cei din jur si rabdati-i, va rog sa faceti asa si sa fiti rabdatori, ca altfel ii veti speria. Fiti voi exemple prin comportament, ci nu prin vorba. Dumnezeu sa ne lumineze! Sfantul Ignatie Briancianinov

Despre ravna sufleteasca si cea duhovniceasca
Monahul trebuie foarte mult sa se pazeasca de rava trupeasca si sufleteasca, ce se infatiseaza la aratare ca evlavioasa, iar de fapt este nesocotita si stricatoare de suflet. Oamenii din lume si multi dintre cei ce duc viata monahiceasca, datorita nestiintei lor, lauda mult o asemenea ravna, nepricepand ca izvoarele ei sunt parerea de sine si trufia. Aceasta ravna ei o preamaresc ca ravna pentru credinta, pentru evlavie, pentru Biserica, pentru Dumnezeu. Ea consta in osandirea si acuzarea mai mult sau mai putin aspra a celorlalti, pentru greselile lor in privinta moralei si pentru cele impotriva bunei oranduieli si intocmiri bisericesti. Amagiti fiind de o falsa conceptie despre ravna, ravnitorii lipsiti de intelepciune socot ca, lasandu-se in voia acestei ravne urmeaza Sfintilor Parinti si sfintilor mucenici, uitand ca ei - ravnitorii - nu sunt sfinti, ci pacatosi. Daca sfintii ii mustrau pe pacatosi si pe necredinciosi, o faceau din porunca lui Dumnezeu, fiind datori sa faca aceasta, potrivit insuflarii Sfantului Duh, nu insuflarii propriilor patimi si a demonilor. Iar cel ce se hotaraste, de capul lui, sa-l acuze pe fratele sau sa ii faca observatie, acela arata limpede ca se socoate mai intelept si mai virtuos decat cel acuzat de el, ca lucreaza sub inraurirea patimii si a amagirii cugetelor demonice. Se cuvine sa ne aducem aminte de porunca Mantuitorului: "De ce vezi paiul din ochiul fratelui tau, si barna din ochiul tau nu o iei in seama ? Sau cum vei zice fratelui tau: Lasa sa scot paiul din ochiul tau si iata barna este in ochiul tau ? Fatarnice, scoate intai barna din ochiul tau si atunci vei vedea sa scoti paiul din ochiul fratelui tau" (Matei 7, 3-5). Daca vrei sa fii un fiu credincios si ravnitor al Bisericii Ortodoxe, atinge-ti telul prin implinirea poruncilor evanghelice legate de aproapele. Nu indrazni sa-l lauzi ! Nu indrazni sa-l inveti ! Nu indrazni sa-l lovesti si sa-l mustri ! Acestea nu sunt fapte ale credintei, ci ale ravnei lipsite de judecata, ale parerii de sine, ale trufiei. Cercetati Scripturile Va rog cercetati Scripturile, mai ales Noul Testament. De acolo veti afla cuvantul Domnului, mangaierea, poruncile si indemnurile Lui. Cercetati scrierile Sfintilor Parinti si aflati oranduielile crestinesti asa cum ni le-a revelat Bunul Mantuitor si Duhul Sfant prin prooroci. Ascultati de proorocii nostri ortodocsi, de toti, si de cei din vechime si de cei de acum. Intrebati in rugaciune si vi se va raspunde tainic in suflet, dar nu de putine ori si din gura aproapelui sau prin diferite intamplari. Fiti doar cu ochii deschisi si cautati

neincetat. Tineti cautarea vie in voi si da-ti slava lui Dumnezeu. Aveti grija de Sfintele Taine: botezati si fiti nasi dupa randuiala, dupa cum alegeti-va nasii dupa credinta, ci nu dupa portofele. Nasul are îndatorirea sa îngrijească de viata sufletească a finului său, învătându-l, la vremea cuvenită, adevărurile dreptei noastre credinte spre a face din el un bun credincios, mădular sănătos al Sfintei Biserici. Dar si finul este dator cu ascultare si cu respect fată de nas, în aceeasi măsură cum îi ascultă pe părintii săi trupesti. Voi prezenta in continuare Sfintele Taine, din diverse materiale duhovnicesti adunate si de mare folos pentru orice crestin si pe intelesul tuturoR. O atentie deosebita voi arata Tainei Spovedaniei, numita si Taina Pocaintei. Pocainta este cel mai important lucru. Sa acercetati cu luare-aminte acest capitol, care prin continut a fost dorit a fi unul cat mai complet si de primeneala pentru crestinul pornit pe calea pocaintei sincere, adevarate.

Cele sapte Sfintele Taine:
TAINA SFANTULUI BOTEZ TAINA SFANTULUI MIR TAINA SFINTEI IMPARTASANII TAINA SPOVEDANIEI HIROTONIA (PREOTIA) NUNTA TAINA SFINTULUI MASLU

Taina Botezului Cati în Hristos v-ati botezat, în Hristos v-ati îmbrăcat. Galateni 3, 27. Scufundându-te în apă, unde-ti pierzi urma, înseamnă că ai ajuns să te lipsesti de viata din aer. Iar a te lipsi de viată, e tot una cu a muri. Când, peste câteva clipe, te-ai ridicat la fata apei, ajungând iar la lumină, inseamnă că te doresti fierbinte după altă viata, iar după ce ai dobândit-o trăiesti numai din ea. Din această pricină si cerem în slujba Botezului ajutorul Făcătorului a toate, iar o nastere din nou e cu mult mai însemnată decât cea dintâi. Acum si chipul lui Dumnezeu se întipăreste mai bine în sufletul celui botezat decât odinioară, iar statura lui e făcută acuma si mai întocmai după modelul dumnezeiesc, căci de-acuma chiar modelul ni se arată cu trăsături mai lămurite. Nicolae Cabasila, Viata in Hristos. Botezul este Sfânta Taină care prin întreita cufundare în apă şi invocarea numelui Sfintei Treimi se şterge celui botezat păcatul strămoşesc şi celelalte păcate săvârşite până în acel moment (dacă cel botezat este adult), se naşte la o viaţă nouă, spirituală, şi devine membru al Bisericii lui Hristos. Botezul este numit şi "uşa tainelor", fiindcă numai prin botez devenim fii ai lui Dumnezeu după har şi

mădulare vii ale trupului Sau mistic şi numai astfel, botezaţi fiind, putem primi şi celelalte Taine. Botezul este întemeiat ca Taină de către Mântuitorul prin cuvintele: "Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh" (Matei 28,19). Săvârşitorii Tainei Sfântului Botez sunt episcopii şi preoţii, căci lor le-a încredinţat Mântuitorul Iisus Hristos puterea de a săvârşi Sfintele Taine. Numai în caz de nevoie poate boteza şi diaconul, iar în cazuri cu totul deosebite poate face acest lucru şi un simplu credincios, având însă grijă să rostească cuvintele care arată că lucrarea se face în numele Sfintei Treimi. In acest caz, dacă cel botezat trăieşte, trebuie chemat preotul pentru citirea rugăciunilor din rânduiala Botezului şi administrarea Tainei Mirungerii şi a împărtăşaniei. Formula botezului este: „Se botează robul lui Dumnezeu (N) în numele Tatălui, Amin, şi-al Fiului, Amin, şi-al Sfântului Duh, Amin, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”. Botezul nu se repetă. Recomandări înainte de botez: În ziua întâi după ce femeia lăuză a născut, moaşa, sau cineva din familie aduce la biserică într-o sticlă apă curată pentru sfinţire. După sfinţire, apa este folosită de femeia lăuză spre „a o gusta, sau o va lua, sau se va stropi, spre alinarea duhurilor, spre iertarea păcatelor spre depărtarea tuturor relelor, spre tărie şi spre vindecare”. În a opta zi, preotul este chemat la casa unde s-a născut pruncul şi citeşte rugăciunile la femeia lăuză, după care citeşte şi rugăciunea de însemnare a pruncului când i se pune numele. Părinţii împreună cu naşii vor alege un nume de sfânt ales din calendarul creştin ortodox. Este recomandat a i se pune copilului doar un nume. Botezul grabnic sau de urgenţă: Se cuvine a şti că, dacă pruncul născut este slab şi nu suge, ci trage să moară, nu trebuie să aştepte, cum rău zic unii, până la a şasea sau a opta zi, spre a-l boteza; ci în ceasul în care s-a născut, spălându-l, un bărbat sau orice persoană botezată îndată să-l şi boteze, spre a nu muri nebotezat. Dacă va trăi pruncul, acesta se va aduce la biserică, unde preotul va continua rânduiala botezului. Naşii de botez: Părinţii pruncului născut trebuie să rânduiască naşii de botez de credinţă ortodoxă şi cucernici. Naşii de botez vor învăţa pe de rost Simbolul de credinţă (Crezul), pe care îl vor rosti la momentul potrivit. Naşul are îndatorirea să îngrijească de viaţa sufletească a finului său, învăţându-l, la vremea cuvenită, adevărurile dreptei credinţe spre a face din el un bun credincios, mădular sănătos al Sfintei Biserici. Dar şi finul este dator cu ascultare şi cu respect fată de naş, în aceeaşi măsură cum îi ascultă pe părinţii săi trupeşti. Recomandări după botez: La 8 zile după botez, mama împreună cu pruncul botezat vor veni

la biserică, pentru a li se citi: mamei rugăciunile de curăţire, iar pruncului rugăciunile de îmbisericire. Va fi de faţă şi naşul, care va ţine în mână lumânarea ce a avut-o pruncul la botez. De va fi băiat, preotul îl duce în sfântul altar şi-l închină la cele patru laturi ale sfintei mese, iar de va fi fată, o duce până la uşile împărăteşti şi o închină la icoanele catapetesmei şi la iconostas. Sfintul Botez este întâia dintre Tainele Sfintei Biserici ; este usa prin care se întră în Sfânta Biserică. Si numai ajungând membri ai Bisericii lui Hristos ne putem învrednici si de primirea celorlalte Sfinte Taine. Taina Sfântulul Botez a fost asezată de Mântuitorul Iisus Hristos prin cuvintele : «Mergând, învătati toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui si al Fiului si al Sfântului Duh» (Matei XXVIII, 19). Acestea le-a grăit după învierea Sa din morti. Dar Taina Sfântului Botez nu este numai usa prin care se intră în Sfânta Biserică a lui Hristos, ci si pentru câstigarea impărătiei lui Dumnezeu, asa cum ne încredintează însusi Mântuitorul, zicând : «De nu se va naste cineva din apă si din Duh, nu va putea să intre în împărătia lui Dumnezeu.» (Ioan III, 5). Si înaintemergătorul Mântuitorului Hristos, sfântul Ioan, a botezat la Iordam. Dar botezul lui nu era Taină, ci inchipuia doar curătirea. de păcate prin credintă si pocăintă; el era mai mult un îndemn la pocăintă, un semn văzut si pregătitor spre cele ce aveau să vină, cum mărturiseste chiar sfântul Ioan Botezătorul: «Eu unul vă botez cu apă spre pocăintă, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine ; Lui nu sunt vrednic să-I duc încăltămintea. Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt si cu foc» (Matei III, 11). Mai târziu, si sfântul apostol Pavel, întâlnind în calea sa pe unii care primiseră botezul lui Ioan, i-a întrebat: «Primit-ati voi Duhul Sfânt când ati crezut ? lar ei au zis către el: Dar nici n-am auzit, dacă este Duh Sfânt. Si el a zis : Deci în ce v-ati botezat ? Ei au zis: In botezul lui Ioan. Iar Pavel a zis : Ioan a botezat cu botezul pocăintei, spunând poporului să creadă în Cel ce avea să vină după el, adică in Iisus Hristos. Si auzind ei, s-au botezat în numele Domnului Iisus» (Fapte XIX, 1—5), adică au primit Botezul crestin. Sfântul Botez instituit de Mântuitorul Iisus Hristos nu este doar un semn pregătitor pentru cele ce ar fi să vină, ci este o Sfântă Taină a Bisericii lui Hristos. Partea văzută a Tainei Sfântului Botez constă din afundarea de trei ori în apa sfintită a celui ce se botează si în rostirea cuvintelor : «Botează-se robul lui Dumnezeu. (N) In numele Tatălui, amin, si al Fiului, amin, si al Sfantului Duh, amin.; acum si pururea si in vecii vecilor, amin». Apa care se foloseste la Taina Sfântului Botez trebuie să fie naturală, curată, cu nimic amestecată. Efectele primirii Tainei Sfântului Botez sunt : iertarea păcatului strămosesc si a tuturor păcatelor săvârsite înainte de Botez în situatia celor ce se

botează mai târziu ; renasterea, sau nasterea la o viată nouă duhovnicească, viată de curătie si sfintenie ; de asemenea, primirea în sânul Sfintei Biserici, adică numărarea celui botezat între fiii ei, putându-se împărtăsi de toate celelalte Sfinte Taine si de bunurile sufletesti pe care Sfânta Biserică le dăruieste membrilor ei (cum s-a mai arătat). De aici si denumirile date Tainei Sfântului Botez: «baie», «izvor sfânt», «luminare», «renastere», «nastere din nou», «sfintire», «pecetea lui Hristos», «baia vietii"-, «baia renasterii»i «baia pocăintei». Daca botezul ne curăteste în primul rând de păcatul strămosesc, oare trebuie să uităm că si copiii se nasc cu acest păcat ? Stim ce spune psalmisitul: «Intru fărădelegi m-am zămislit si în păcate m-a născut maica mea» (Ps. L, 6). Stim ce spune si sfântul apostol Pavel : «De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume si prin păcat moartea, asa moartea a trecut la toti oamenii, prin acela în care toti au păcătuit» (Rom. V, 12). Acest lucru cunoscându-l, că toti ne nastem cu păcatul strămosesc, avem noi siguranta că un prunc va trăi până la vârsta când poate să cunoască si să mărturisească credinta în Hristos, pentru ca atunci să-l botezăm ? Putem noi să riscăm ca el să moară nebotezat, sub osânda păcatului strămosesc ? Iar dacă ne referim la vremurile străvechi, la Traditia Bisericii, vedem că de atunci, din secolele I—II si III se practica botezul copiilor. Sfintii părinti arată în scrierile lor că Biserica a primit de la apostoli obisnuinta de a administra botezul si pruncilor. In ceea ce priveste faptul că pruncii nu pot să-si mărturisească credinta crestină, Biserica are ca garant pe nasii care-i primesc la botez, care mărturisesc pentru acestia credinta crestină rostind Crezul si care îsi iau indatorirea ca finii lor să fie crescuti de ei în credinta Bisericii. Există un Botez al muceniciei sau al sangelui (Matei X, 32 ; XVI, 25), cunoscut în cele dintâi veacuri crestine, întelegând prin el moartea martirică, în persecutii, pentru Mântuitorul Iisus Hristos. Sfintii părinti îl socotesc asemenea Botezului din apă si din Duh, umeori chiar mai de pret decât acesta (sfântul Grigorie Teologul). Mai cunoastem si Botezul dorintei care constă în dorinta arzătoare a cuiva de a ajunge membru al Sfintei Biserici, ducând o viată de pocăintă si în virtute. Dacă dintr-o pricină oarecare fără voia lui nu ajunge să primească botezul prin apă si prin Duh, el e socotit botezat cu Botezul dorintei. Taina Sfântului Botez nu se repetă. Căci «este un Domn, o credintă, un botez» (Efes. IV, 5)... «Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor», rosteste cel ce primeste Sfânta Taină a Botezului (Art. 10 din Simbolul Credintei). Intr-adevăr, după cum cineva nu se naste trupeste decât o singură dată, tot asemenea nasterea sufletească nu poate fi decât una singură. Taina Mirungerii

Cel ce ai dăruit robului Tău izbăvire de păcate prin Sfântul Botez si i-ai dat lui înnoirea vietii, însuti, Stăpâne Doamne, binevoieste să strălucească pururea lumina fetii Tale în inima lui ; apără pavăza credintei lui nebântuită de vrăjmasi, păzeste într-insul nespurcată si neintinată haina nestricăciunii cu care s-a îmbrăcat, păstrând întrinsul, cu harul Tău, nestricată pecetea cea duhovnicească ; si fii milostiv acestuia si nouă, după multimea îndurărilor Tale. Că s-a binecuvântat si s-a preaslăvit preacinstitul si de mare cuviintă numele Tău, al Tatălui si al Fiului si al Sfântului Duh, acum si pururea si în vecii vecilor. Amin. Din rânduiala Tainei Sfântului Botez Asa cum pruncul nou-născut are nevoie de hrană pentru a creste si a se întări în cele trupesti, cel născut prin Taina Sfântului Botez are trebuintă de crestere si întărire duhovnicească în viata cea nouă, viata în Hristos Domnul. Iar această intărire, care vine de la Sfântul Duh, i se dă celui botezat prin a doua Taină a Sfintei Biserici, prin Sfântul Mir (Mirungerea). Taina Sfântului Mir (Mirungerea) este instituită de Domnul nostru Iisus Hristos care făgăduieste sfintilor apostoli că le va trimite Duhul Sfânt: «Si iată, Eu trimit peste voi făgăduinta Tatălui Meu ; voi însă, sedeti în cetate până ce vă veti imbrăca cu putere de sus» (Luca XXIV, 49 ; vezi si Ioan XIV, 16—17, 26; XV, 13—15; Matei X, 20). In chip mai lămurit, pentru întelegerea noastră, mai vădit si mai strălucit avea să se arate instituirea acestei Sfinte Taine în ziua Cincizecimii, in ziua Pogorârii Sfântului Duh cu toate darurile Sale. Sfintii apostoli au împărtăsit Taina Sfântului Mir celor botezati, cum citim în Sfânta Scriptură : «Apostolii din Ierusalim, auzind că Samaria a primit cuvântul lui Dummezeu, au trimis la ei pe Petru si pe Ioan, care, coborând, s-au rugat pentru ei, ca să primească Duh Sfânt, căci nu se pogorâse încă peste nici unul dintre ei, ci erau numai botezati în numele Domnului Iisus. Atunci îsi puneau mâinile peste ei, si ei luau Duh Sfant» (Fapte VIII, 14—17). Aflăm asadar că, incă de la inceput, Taina Sfântului Mir era, ca si în vremea noastră, nedespărtită de Taina Sfântului Botez. De asemenea, că ea se împărtăsea prin punerea mâinilor numai de către sfintii apostoli asupra celor botezati. Astfel, si în Efes, sfântul apostol Pavel a impărtăsit Sfânta Taină a Mirului unora pe care i-a botezat cu botezul lui Iisus — Botezul crestin — si care nu avuseseră până atunci decât botezul lui Ioan (Fapte XIX, 1—6). Sfintii apostoli împărtăseau Duhul Sfânt celor botezati atât prin punerea mâinilor (Fapte VIII, 14—16 ; Evrei VI, 2 ; Fapte XIX, 1—6), cât si prin ungerea sau pecetluirea cu Sfântul Mir a celor botezati: «Iar Cel ce ne întăreste pe noi împreună cu voi în Hristos si ne-a uns pe noi este Dumnezeu, Care ne-a si pecetluit si ne-a dat arvuna Duhului în inimile

noastre» (2 Cor. I, 21—22 ; Efes. IV, 30) ; «Iar voi ungere aveti de la Cel Sfânt si stiti toate... ungerea pe care ati luat-o de la El rămâne întru voi si nu aveti trebuintă ca să vă învete cineva» (1 IoanII,-20, 27). Cu trecerea vremii, numărul credinciosilor a sporit, iar sfintii apostoli nu au mai putut ajunge peste tot, ca să-si pună mâinile asupra tuturor. De aceea s-a îndătinat săvârsirea Tainei Sfântului Mir prin ungere de către urmasii lor, adică de către episcopii si preotii Bisericii, cum se face si azi. Despre toate acestea ne încredintează si Sfânta Traditie prin mărturii din secolele II, III si IV: «După ce am iesit din baia Botezului, ne ungem cu ungere sfântă, după ritualul vechi, precum si la preotie se ungeau cu untdelemm din corn. Ungerea ni se face matenal, dar ea poartă roade duhovnicesti, după cum si la Botez, afundarea este un act material, dar roadele sunt duhovnicesti, că suntem curătiti de păcate... Apoi vine punerea mâinilor, cu care unindu-se binecuvântarea, se cheamă si se coboară Sfântul Duh» (Tertulian). «Vouă, după ce ati iesit din cristelnita sfintei ape, vi s-a dat ungerea, preinchipuirea aceleia cu care a fost uns Hristos ; iar aceasta este Sfântul Duh» (Sfântul Chiril al Ierusalimului). Partea văzută a Sfintei Taine a Mirungerii o constituie ungerea în formă de cruce cu Sfântul Mir a părtilor mai însemnate ale trupului si a organelor simturilor, cu rostirea, de fiecare dată, a cuvintelor: «Pecetea darului Duhului Sfânt. Amin». Sfântul Mir se prepară din untdelemn, vin si 38 diferite aromate si se sfinteste de către un sobor de episcopi, în Joia Patimilor. Amestecul acestor aromate simbolizează bogătia si felurimea darurilor Sfântului Duh de care se împărtăsesc primitorii acestei Taine. Săvârsitorul Tainei Mârungerii este episcopul sau preotul. Sfânta Taină a Mirungerii împărtăseste primitorilor harul Sfântului Duh, care luminează mintea pentru întelegerea si mărturisirea adevărului crestin ; ea întăreste voia pentru propăsirea în toate cele bune, dând astfel celor botezati tăria de a fi adevărati crestini sau locasuri vrednice ale Sfântului Duh. Darurile acestea sunt vii si lucrătoare în sufletul crestinului care rămâne în Biserică si participă la viata Bisericii. Sfânta Taină a Mirungerii nu se repetă. Chiar dacă se obisnuieste ca cei care s-au lepădat de credinta crestină ori au părăsit Sfânta Biserică si vor să se întoarcă din nou la ea, să fie iarăsi unsi, aceasta nu înseamnă o repetare a Sfintei Taine, ci numai reintărirea lor în dreapta credintă. Taina Sfintei Împărtăşanii (Euharistia) Trupul Tău cel Sfânt, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, să-mi fie spre viata de veci si Sângele Tău cel scump spre iertarea păcatelor. Si să-mi fie mie împărtăsania aceasta spre bucurie, spre sănătate si veselie. Iar la înfricosătoarea si a doua venire a Ta,

învredniceste-mă pe mine păcătosul ca să stau de-a dreapta măririi Tale, pentru rugăciunile preacuratei Maicii Tale si ale tuturor sfintilor Tăi. Amin. Pentru împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului este necesar, pe de o parte, ca omul să se spovedească, iar pe de altă parte să-şi curăţească trupul şi sufletul prin post, cel puţin câteva zile, prin rugăciune şi prin fapte bune. Prin urmare, credinciosul se va pregăti atât sufleteşte, prin evitarea, pe cât posibil, a grijilor lumeşti, prin lepădarea păcatelor şi prin împăcarea cu toţi semenii, cât şi trupeşte, prin post alimentar, prin abstinenţa de la relaţiile trupeşti şi printr-o igienă corespunzătoare a trupului. Prezentarea în faţa Sfântului Altar a credinciosului în vederea primirii Sfintei Taine, se face respectând următoarele cerinţe: bărbaţii vor fi îmbrăcaţi decent şi vor fi bărbieriţi, femeile vor avea ţinuta decentă şi capul acoperit. Împărtăşirea cu Sfintele Taine va fi precedată de împlinirea unui canon rânduit de preotul duhovnic la spovedanie şi din citirea din cartea de rugăciuni a celor 12 rugăciuni de dinainte de împărtăşanie. Nu se pot împărtăşi persoanele care au de ispăşit un canon şi au fost oprite de preotul lor duhovnic. De îndată ce va primi Sfânta Împărtăşanie, credinciosul va aduce laudă lui Dumnezeu şi va citi rugăciunile de mulţumire, rânduite în cartea de rugăciuni. După ce a primit Sfânta Împărtăşanie, credinciosul va evita să sărute mâna preotului sau icoanele, cu atât mai puţin să mănânce peşte sau alte alimente nepotrivite, pentru ca nu cumva vreo părticică din Sfintele Taine rămasă pe buze sau în gură să fie aruncată afară. După împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos se ia anaforă. De la vârsta de şapte ani omul nu mai poate primi Împărtăşania decât precedată de Spovedanie. Biserica primeşte la Sfânta Împărtăşanie pe copilului în vârstă de până la 7 ani fără ca acesta să fi fost spovedit înainte, considerând că păcatele acestuia sunt mici şi Dumnezeu, prin rugăciunile preotului, le iartă. Cu toate acestea copilul trebuie să ţină ajun (să nu mănânce nimic din seara precedentă). După vârsta de 7 ani, toţi copii se vor împărtăşii după rânduiala respectată de toţi credincioşii. Dupa savarsirea Tainelor botezului si mirungerii, născut la viata cea nouă, viata în Iisus Hristos, întărit in ea prin pecetea darului Sfântului Duh, de acum fiu al Sfintei Biserici, credinciosul se poate învrednici si de primirea celorlalte Sfinte Taine. Asa i se dă lui Taina Sfintei împărtăsanii sau Cuminecături, prin care, sub chipul pâinii si al vinului primeste însusi Trupul si Sângele Mântuitorului Iisus Hristos spre iertarea păcatelor si spre viata de veci.

Această Sfântă Taină se mai numeste si Sfânta Euharistie ceea ce înseamnă multumnire, pentru că atunci când a asezat-o, la Cina cea de Taină, Mântuitorul Hristos a multumit Părintelui ceresc înainte de a frânge pâinea si a o da sfintilor apostoli. Dar ea este si o jertfă de multumire către Dumnezeu adusa de Sfanta Biserică, de credinciosii ei, prin episcop sau preot. Sfânta Impărtăsanie ii uneste pe credinciosi cu Mantuitorul Iisus Hristos, dar îi uneste si între ei prin aceeasi credintă si prin dragoste crestinească ; ei sunt una si aceeasi obste crestinească în fata aceluiasi sfânt altar, împărtăsindu-se de toate darurile dumnezeiesti din unul si aceiasi potir. Sfânta împărtăsanie nu este numai o Taină, ci si o jertfă reală, nesângeroasă, adusă lui Dumnezeu, Jertfa trupului si a sângelui lui Iisus Hristos. Acelasi Hristos S-a jertfit pe cruce si Se jertfeste în Sfânta Euharistie. Deosebirea este că jertfa de pe cruce este sângeroasă, pe cand cea din Sfânta Euharistie este nesângeroasă, însă strâns unită cu cea de pe cruce pe care o actualizează până la sfârsitul veacurilor Sfânta Impărtăsanie este cea mai mare Taină, fiindcă prin ea noi nu primim numai harul dumnezeiesc, ci pe însusi izvorul harului, pe Iisus Hristos, împărtăsindu-ne cu Trupul si Sângele Său. Mântuitorul Hristos a instituit Taina Sfintei Euharistii sau împărtăsanii în Joia înaintea mintuitoarelor Sale Patimi, la Cina cea de Taină. Atunci, luând pâinea si binecuvântând-o, a frant-o si, dând-o ucenicilor Săi, a zis: «Luati, mâncati, acesta este Trupul Meu. Si luând paharul si multumind, le-a dat, zicand : Beti dintru acesta toti, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi, care pentru multi se varsă spre iertarea păcatelor» (Matei XXVI, 26—28). După aceea le-a poruncit : «Aceasta să faceti întru pomenirea Mea» (Luca XXII, 19). Sfânta Taină a împărtăsaniei se savarseste numai de episcop si preot, în virtutea puterii date lor de Mântuitorul Hristos, prin sfintii apostoli (Luca XXII, 19) si numai în cadrul Sfintei Liturghii; ea este miezul si centrul Sfintei si Dumnezeiestii Liturghii. Darurile ce se aduc spre prefacere în Trupul si Sângele Domnului sunt painea din grâu curat si dospită si vinul, tot curat, din struguri. Prefacerea pâinii si vinului în Trupul si Sângele Domnului, în vremea Sfintei Liturghii, are loc atunci când preotul sau episcopul, ridicând mâinile, fruntea si inima către cer se roagă fierbinte : "Incă aducem Tie această slujbă duhovnicească si fără de sânge, si Te chemăm, Te rugăm si cu umilintă la Tine cădem : Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi si peste aceste Daruri ce sunt puse înainte si fă, adică, pâinea aceasta, Cinstit Trupul Hristosului Tău, iar ceea ce este in potirul acesta, Cinstit Sângele Hristosului Tău, prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt". In acest timp, la strană se cântă «Pe Tine Te lăudăm», iar credinciosii îngenunchează, căci acum se săvârseste prefacerea, iar nu atunci când se rostesc cuvintele de instituire a Sfintei Taine : «Luati mâncati... Beti

dintru acesta toti...». Cum se petrece acest lucru, mintea noastră nu poate pricepe; se face în chip tainic, mai presus de întelegerea noastră. In încercările lor de a deslusi măcar în parte această lucrare întru totul tainică, până si cei mai mari si mai alesi cugetători crestini nu au găsit cuvinte potrivite. Dar trebuie să luăm aminte, înainte si mai presus de toate, că ceea ce se săvârseste la Sfânta Liturghie nu este doar o asemănare cu ceea ce s-a făcut la Cina cea de Taină, ci Insusi Mântuitorul Iisus Hristos este prezent aici sub chipul pâinii si al vinului. El, Hristos Domnul, ne-a grăit limpede despre aceasta incă înaintea Sfintelor Sale Patimi, zicând : «Cel ce mănâncă Trupul Meu si bea Sângele Meu are viată vesnică, si Eu îl voi invia în ziua cea de apoi» (Ioan VI, 54). Căci «adevărat, adevăiat zic vouă, dacă nu veti manca Trupul Fiului Omului si nu veti bea Sângele Lui, nu veti avea viată în voi» (Ioan VI, 53). La primirea Sfintei Cuminecături sunt chemati toti fiii Sfintei Bisenci; ei se pot împărtăsi cu Trupul si Sângele Domnului, dacă mai întâi si-au mărturisit pacatele si au fost dezlegati de preotul duhovnic. După primirea Sfintei Cuminecături se cuvine să nu mai sărute icoana, sau mâna episcopului sau preotului, să-si păzească limba de orice vorbă desartă, de blestem, de clevetiri, cinstind astfel Dumnezeiescul Trup si Sânge pe care l-au primit. Mari, multe si minunate sunt roadele Sfintei Cuminecături pentru viata duhovnicească a credinciosului crestin. Căci cel ce se împărtăseste cu Trupul si Sângele Domnului se uneste tainic cu Domnul si, prin aceasta, îsi umple sufletul cu har si cu toate bunurile duhovnicesti pe care le aduce o asemenea unire. Cel ce mănâncă Trupul Meu si bea Sângele Meu rămâne intru Mine si Eu întru El» (Ioan VI, 56), ne grăieste Mântuitorul. El îsi sporeste viata duhovnicească : «Cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine» (Ioan VI, 57), adaugă Hristos Iisus. Si ce-i poate fi mai de folos credinciosului crestin, decât trăirea lui cu Hristos si în Hristos. Sfântul Ignatie Teoforul spune că Sfânta Cuminecătură «este leacul nemuririi, dându-ni-se «spre iertarea păcatelor si spre viata de veci». Ea păstrează si strânsa legătură cu întregul Trup al Sfintei Biserici, în care Mântuitorul Iisus Hristos se află prezent fără întrerupere. Dat fiind roadele Sfintei Cuminecături, Sfânta Biserică porunceste fiilor ei să se pregătească si să se împărtăsească cât mai des cu Trupul si Sângele lui Hristos. îndeosebi, în cele patru posturi mari de peste an, în preajma unei călătorii mai îndelungate, la caz de suferintă si boală, ca si înainte ca mirii să se învrednicească de Sfânta Cununie. Eiectele binefăcătoare ale Sfintei împărtăsanii apar numai în sufletele celor care au primit-o cu vrednicie. Celor nepregătiti si nevrednici le aduce osândă de la Dumnezeu (1 Cor. XI, 27—29). RUGĂCIUNI

Inainte de primirea Sfintei Impărtăsanii Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, slăbeste, lasă, milostivesteTe si-mi iartă mie păcătosului, netrebnicului si nevrednicului robului Tău căderile în păcat, smintelile si greselile mele, toate câte am păcătuit fată de Tine, din tineretile mele până în ziua si ceasul de acum, fie cu stiintă, fie din nestiintă, cu cuvântul sau fapta, sau cu gândul, sau cu cugetul, cu deprinderile si cu toate simturile mele. Si pentru rugăciunile aceleia ce fără de prihană Te-a născut pe Tine, ale preacuratei si pururea Fecioarei Maria, Maicii Tale, singura nădejde neinfruntată si ocrotitoarea si izbăvitoarea mea, invredniceste-mă fără de osândă să mă împărtăsesc cu preacuratele, nemuritoarele, de viată făcătoarele si înfricosătoarele Tale Taine, spre iertarea păcatelor si spre viata de veci, spre sfintire, spre luminare, spre tărie, spre vindecare si spre sănătatea sufletului si a trupului si spre stergerea si pierderea cu totul a cugetelor, a gândurilor si a deprinderilor mele celor rele si a nălucirilor de noapte ale duhurilor celor viclene si întunecate. Că a Ta este împărătia si puterea, slava, cinstea si închinăciunea, împreună cu Tatăl ,si cu Duhul Sfânt acum si pururea si în vecii vecilor. Amin. După primirea Sfintei Impărtăsanii Multumesc Tie, Doamne Dumnezeul nostru, că nu m-ai lepădat pe mine păcătosul, ci partas a fi Sfintelor Tale Taine m-ai învrednicit. Ci, Stăpâne, iubitorule de oameni, Care pentru noi ai murit si ai înviat si ai dăruit nouă aceste infricosătoare si de viată făcătoare Taine, spre binefacerea si sfintirea sufletelor si a trupurilor noastre, dă să-mi fie si mie acestea spre tămăduirea sufletului si a trupului, spre izgonirea a tot potrivnicul, spre luminarea ochilor immii mele, spre întărirea sufletestilor mele puteri, spre credintă neinfruntată, spre dragoste nefătarnică, spre desăvârsirea întelepciunii, spre paza poruncilor Tale, spre adăugirea dumnezeiescului Tău har si spre dobândirea împărătiei Tale. Ca întru Sfintenia Ta cu acestea fiind păzit, să pomenesc harul Tău pururea si să nu mai viez mie, ci Tie, Stăpânului si Binefăcătorului nostru. Si asa, iesind dintru această viata întru nădejdea vietii celei vesnice, să ajung la odihna cea de-a pururea, unde este glasul cel neâncetat al lăudătorilor si bucuria cea fără de sfârsiit a celor ce văd frumusetea cea nespusă a fetei Tale. Că Tu esti dorirea cea adevărată si veselia cea nespusă a celor ce Te iubesc, Hristoase, Dumnezeul nostru, si pe Tine Te laudă toată făptura în veci. Amin. Taina Spovedaniei (a Mărturisirii) Recunoaşterea păcatelor se face prin mărturisirea sau spovedirea

lor, prin viu grai, în fata preotului duhovnic. Păcatul apasă conştiinţa noastră ca o piatră şi o răneşte dureros. Dar prin mărturisire, sufletul se uşurează, inima dobândeşte linişte, conştiinţa câştigă împăcare şi rana se vindecă. După cum bucuriile cer să fie mărturisite si prin aceasta îşi sporesc frumuseţea, asemenea si durerile se cer mărturisite si astfel sufletul se uşurează. Păcatul, oricum ar fi el, mare sau mic, trebuie să fie mărturisit în fata preotului duhovnic, cu adâncă părere de rău, cu hotărârea de a nu mai greşi, cu credinţa puternică în Hristos si cu nădejdea în îndurarea Lui. Aceasta, pentru a ne păstra mereu curată haina sufletului nostru, pentru a nu ne despărti de Dumnezeu. Sfântul apostol Iacob ne îndeamnă, zicând : «Mărturisiti-vă unul (credinciosul) altuia (preotului) păcatele si vă rugati unul pentru altul, ca să vă vindecati, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului" (Iacob V, 16). Asadar, când ne simtim apăsati de păcate, când suntem bolnavi sufleteste, să alergăm la preotii Sfintei Biserici si lor să ne mărturisim, ca prin rugăciunea si dezlegarea lor să dobândim iertarea păcatelor (Iacob V, 14—15). Si în alt loc ni se grăieste despre îndatorirea crestină de a ne mărturisi păcatele: «Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi însine si adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele, El — Iisus Hristos — este credincios si drept, ca să ne ierte păcatele si să ne curătească pe noi de toată nedreptatea. Dacă zicem că n-am păcătuit, îl facem mincinos, si cuvântul Lui nu este Intru noi» (1 Ioan I, 8—10). Lucru deosebit de însemnat nu este însă numai mărturisirea păcatelor, ci căinta, adică părerea de rău si durerea sufletească pe care o simte crestinul pentru păcatele săvârsite în felurite chipuri. Cum ne pregătim pentru spovedanie? Cerinţele unei bune mărturisiri a păcatelor trebuie împlinite printro pregătire din bună vreme, cu deosebire prin post si rugăciune. Căci postul smereşte trupul, iar rugăciunea deschide sufletul credinciosului în fata lui Dumnezeu. De asemenea, să cercetăm în cei măsură ne-am împlinit datoriile către Dumnezeu, către Sfânta Biserică, apoi către aproapele, către familie, către noi înşine, către ţară, si aşa să păşim către Sfânta Taină a Spovedaniei. Ştiut este că Sfânta Mărturisire se administrează celor ce se pregătesc a primi Sfânta Cuminecătură. De aceea si grăieşte Sfântul Apostol Pavel: «Să se cerceteze omul pe sine si aşa să mănânce din pâine si să bea din pahar» (1 Cor. XI, 28), adică să ia Sfântul Trup si Sânge al Mântuitorului Iisus Hristos numai după vrednică mărturisire. Potrivit cu greutatea păcatelor mărturisite si după cea mai bună socotintă a preotului-duhovnic, celui ce s-a spovedit i se dă, înainte de dezlegare, un canon de pocăinta, ca de pildă : rugăciuni, metanii, participarea la sfintele slujbe si îndeosebi la Sfânta Liturghie din duminici si sărbători, fapte de milostenie, înfrânări de la anumite mâncăruri sau fapte. Toate acestea nu urmăresc pedepsirea celui ce s-

a mărturisit, ci îndreptarea lui; ele sunt asemenea unor leacuri spre însănătosire duhovnicească, spre întărire în virtute si îndepărtare de păcat. Roadele Sfintei Mărturisiri sunt de nepretuit. Căci ea ne dezbracă de haina întinată a păcatelor si ne îmbracă în haina cea nouă a virtutilor crestine, în haina luminoasă a harului dumnezeiesc ; din starea de păcat si de osândă, ea ne trece în starea de har mântuitor. Ea ne deschide calea spre desăvârsire, ne sporeste evlavia, rodeste curătia sufletului, pacea cugetului, îndreptarea vietii spre câstigarea fericirii vremelnice si vesnice. Soroacele Sfintei Mărturisiri nu sunt fixe. Dar e bun si folositor lucru, pentru viata noastră duhovnicească, să ne spovedim cât mai des, dar mai ales cu prilejurile arătate în legătură cu Sfânta Cuminecătură. NU UITA: Lacrimile spala pacatule si sunt socotite ca al doilea botez. Daca ai cazut, nu deznadajdui, ci indata, ridica-te. Deseori, insasi caderea noastra poate sa ne fie cel mai puternic prilej de a destepta in noi cainta si intoarcerea spre drumul curatiei, sfinteniei si desavarsirii noastre. Ca sa te spovedesti, trebuie sa ai un duhovnic, pe care sa-l cauti si sa-l alegi numai din pricini duhovnicesti. Duhovnicul, pe langa savarsitorul Tainei de dezlegare, este si doctor sufletesc si cu cat ne cunoaste mai bine, cu atat ne poate ajuta mat mult. Cel ce acopera la spovedit sau nu spune vreun pacat de moarte, de care-si aduce aminte, face un nou pacat de moarte si in loc de folos are paguba. Daca ai totusi un pacat de moarte pe care nu l-ai marturisit la spovedanie, fiindca l-ai uitat fara voia ta, atunci este destui daca-l marturisesti la spovedania urmatoare. Daca nu l-ai marturisit de rusine, sau pentru ca nu ti-ai facut bine cercetarea cugetului, atunci trebuie sa spui duhovnicului pacatul pe care l-ai ascuns, sa spui la cate spovedanii nu l-ai marturisit si sa faci o marturisire desavarsita. Marturisirea este Taina în care Dumnezeu iartă, prin duhovnic, păcatele crestinilor care se căiesc sincer si le mărturisesc la scaunul spovedaniei, în fata preotului. Ea are diferite numiri. Se numeste pocăintă, pentru că cel ce o primeste trebuie să regrete în mod sincer, păcatele săvârsite si mărturisite preotului duhovnic; mărturisire sau spovedanie, întrucât crestinul îsi mărturiseste păcatele în fata preotului; al doilea Botez, pentru că prin ea se spală păcatele întocmai ca prin Taina Botezului; iertare, dezlegare, pentru că prin ea se dezleagă păcătosul de legătura păcatelor; împăcare, pentru că ne împacă cu Dumnezeu. Mântuitorul Hristos a îngăduit această Taină sfintilor Săi apostoli când le-a spus : "Oricâte veti lega pe pământ, vor fi legate si in cer si oricâte veti dezlega pe pământ, vor fi dezlegate si in cer" (Matei XVIII, 18; XVI, 19). El a instituit-o apoi după Sfânta Sa inviere din morti, când arătându-Se apostolilor le-a zis : «Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl vă trimit si Eu pe voi. Si zicând aceasta, a suflat asupra lor

si le-a zis : Luati Duh Sfânt; cărora veti ierta păcatele, le vor fi iertate si cărora le veti tine, vor fi tinute» (Ioan XX, 21—23). Puterea de a lega si dezlega păcatele o are numai Mântuitorul Hristos, cum ne-a arătat (Luca V, 20 si 24), dar El a dat această putere si apostolilor (Ioan XX, 21-23) si prin acestia, episcopilor si preotilor. Recunoasterea păcatelor se face prin mărturisirea sau spovedirea lor, prin viu grai, în fata preotului-duhovnic. Păcatul apasă constiinta noastră ca o piatră si o răneste dureros. Dar prin mărturisire, sufletul se usurează, inima dobândeste liniste, constiinta câstigă împăcare si rana se vindecă. După cum bucuriile cer să fie mărturisite si prin aceasta îsi sporesc frumusetea, asemenea si durerile se cer mărturisite si astfel sufletul se usurează. Păcatul, oricum ar fi el, mare sau mic, trebuie să fie mărtunsit în fata preotului duhovnic, cu adâncă părere de rău, cu hotărârea de a nu mai gresi, cu credinta puternică în Hristos si cu nădejdea în îndurarea Lui. Aceasta, pentru a ne păstra mereu curată haina sufletului nostru, pentru a nu ne despărti de Dumnezeu. Sfântul apostol Iacob ne îndeamnă, zicând : «Mărturisiti-vă unul (credinciosul) altuia (preotului) păcatele si vă rugati unul pentru altul, ca să vă vindecati, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului" (Iacob V, 16). Asadar, când ne simtim apăsati de păcate, când suntem bolnavi sufleteste, să alergăm la preotii Sfintei Biserici si lor să ne mărturisim, ca prin rugăciunea si dezlegarea lor să dobândim iertarea păcatelor (Iacob V, 14—15). Si în alt loc ni se grăieste despre îndatorirea crestină de a ne mărturisi păcatele: «Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi însine si adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele, El — Iisus Hristos — este credincios si drept, ca să ne ierte păcatele si să ne curătească pe noi de toată nedreptatea. Dacă zicem că n-am păcătuit, îl facem mincinos, si cuvântul Lui nu este Intru noi» (1 Ioan I, 8—10). Lucru deosebit de însemnat nu este însă numai mărturisirea păcatelor, ci căinta, adică părerea de rău si durerea sufletească pe care o simte crestinul pentru păcatele săvârsite în felurite chipuri. Căci fără de căintă, Sfânta Mărturisire sau Pocăinta nu ne aduce roadele dorite ; nu ne aduce iertarea si împăcarea cu Dumnezeu. Iar căinta trebuie să fie sinceră, deplină (pentru toate păcatele) si să izvorască din credinta, nădejdea si iubirea lui Dumnezeu. Aceeasi însemnătate o are si hotărirea de îndreptare, curajul prin care punem hotar între viata trecută si cea viitoare; o hotărâre sfântă, că vom duce de acum înainte o viată nouă, viată în Hristos, făcând fapte vrednice de pocăintă (Matei III, 7). Mărturisirea sau însirarea păcatelor fără căintă adevărată si fără hotărâre de îndreptare, nu aduce iertarea păcatelor (Luca XIII, 5). Stiut este că Sfânta Mărturisire se administrează celor ce se pregătesc a primi Sfânta Cuminecătură. De aceea si grăieste sfântul apostol Pavel: «Să se cerceteze (însă) omul pe sine si asa să mănânce din pâine si să bea din pahar» (1 Cor. XI, 28), adică să ia Sfântul Trup si Sânge al

Mântuitorului Iisus Hristos numai după vrednică mărturisire. După ascultarea celor mărturisite de crestin, dacă din ele se vădeste căintă si hotărâre de îndreptare, preotul-duhovnic îl dezleagă pe acesta prin cuvintele : "Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul si cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine, fiule, si să-ti lase toate păcatele. Si eu, nevrednicul preot si duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert si te dezleg de toate păcatele, în numele Tatălui si al Fiului si al Sfântului Duh. Amin". Iar de te simti si-ti vine sa spui ca ai timp sa te spovedesti si sa te pocaiesti, ia mai bine si citeste urmatoarea istorioara povestita de marele duhovnic roman, parintele Cleopa Ilie: Arhimadrit Cleopa

Cum inseala diavolul pe om
În cele ce urmează, vom vorbi despre sfatul dracilor; cum îi învată dracii pe oameni sa amâne pocainta. Era un calugar pustnic, ascet mare în pustie în partile Alexandriei, cu numele Ilarion, mare sihastru. Avea aproape o suta de ani. S-a rugat lui Dumnezeu câtiva ani de zile: "Doamne, sa-mi arati mie care este sfatul dracilor cu care ei câstiga cele mai multe suflete pentru împaratia iadului! Care-i mestesugul lor si metoda de a-i întoarce pe oameni de la calea cea buna, pentru a-i face robi pacatului, si a-i duce în iad. Cum câstiga ei mai multe suflete pentru iad, decât îngerii pazitori pentru împaratia cerului?" S-a rugat parintele un an, doi, trei si nu i-a raspuns Dumnezeu. Într-o noapte, stând el la rugaciune, în puterea noptii fiind, afara era luna ca ziua, aude un glas: "Avva Ilarioane!" "Ce este, Doamne?" "Ia Sfânta Cruce în mâna, ia toiagul tau, fa semnul Sfintei Cruci, iesi din chilie si mergi pâna în poiana din apropiere si, când vei ajunge în poiana, stai lânga un copac, acolo. Dar sa nu te temi de ce vei vedea! Stai acolo si uita-te în mijlocul poienii pâna voi veni". El, când a auzit ca l-a învatat sa se înarmeze cu semnul Sfintei Cruci, a cunoscut ca este de la Dumnezeu chemarea. S-a dus batrânul, zicând în minte rugaciuni, si a ajuns în poiana. Era liniste mare; nu batea vântul în noaptea aceea. Numai luna si stelele se vedeau. S-a dus batrânul calugar lânga un copac si statea luând aminte. Deodata, vede ca în mijlocul poienii apare un jilt, un tron împaratesc. Parca era de fulgere, ca para focului. Întâi scaunul a aparut si s-a minunat. Dupa aceea vede ca vine satana si se asaza pe scaun. Avea umerii ca nicovala. Pielea lui era ca cerneala, cu peri ca de urs, cu gheare puternice. Avea o coroana facuta numai din serpi, si tinea în mâna un toiag în chip de balaur. Când l-a vazut, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci. Satana s-a asezat pe scaunul acela si a batut de trei ori din palme. Când a batut, s-a umplut vazduhul de cete dracesti. Polcuri de draci, mii si milioane. Unii, care pareau sa fie cei mai mari, boieri de-ai iadului, stateau aproape de el. Altii, deasupra padurii si altii, prin vazduh; cât vedeai, numai cete dracesti. Când a vazut calugarul atâta amar de iad acolo si atâtia diavoli, si-a adus aminte de cuvântul din chilie, care i-a zis "sa nu te temi", s-a înarmat cu semnul Sfintei Cruci si

statea atent. Atunci, dupa ce s-au adunat cat nisipul marii, în toate partile nu se vedeau decât cete de diavoli, s-a sculat satana în picioare si a zis: - V-am adunat în noaptea asta, în miezul noptii aici, ca vreau sa fac un examen cu voi. Trebuie sa dati un examen greu. Stiti voi de ce v-am chemat? Si a zis unul: - Stapâne, nu stim! - Iata de ce v-am chemat aici. Sa iasa la raport fiecare din voi, care stie cel mai bun mestesug de a însela oamenii si a-i aduce în împaratia mea. Si sa-mi arate cum înseala el lumea si cum îl prosteste pe om si-l înseala de-l aduce la munca cea vesnica si la împaratia noastra. Care-i metoda, care-i mestesugul vostru, ca voi în toata lumea, aceasta treaba aveti, sa înselati sufletele oamenilor? Sa va vad cât de iscusiti sunteti voi în a însela sufletele oamenilor! Cel ce ma loveste în gândire, daca are sa-mi spuna un sfat cum înseala lumea asa cum gândesc eu, iata îi voi da sa conduca trei minute iadul, îl voi pune împarat trei minute în locul meu, si-l voi face mare general peste ceilalti. Atunci a iesit unul din multime si a zis: - Sa traiesti, întunecimea ta! Am venit sa dau raport, cum însel eu pe oameni! - Ei, sa vedem! - Eu, zice el, îi spun omului asa: "Mai omule, mai du-te la biserica, mai posteste, mai roaga-te, mai fa chiar si milostenie, si alte fapte bune. Mai, dar nici cu dracul nu te strica! Mai du-te la restaurant, mai mergi la crâsma, la jocuri, la petreceri, la jocuri de noroc, ca si cu lumea asta sa te mai veselesti!" Cu aceasta metoda am înselat pe foarte multi. Le dau în gând, ca alta putere n-am! Din iad alta putere nu ni s-a dat noua. Îngerii din rai au putere de la Dumnezeu numai sa-i dea în gând omului sa faca bine. Noi avem putere numai sa-i dam în gând omului sa faca rau. Da ca sa-l silim, nu putem, ca omul are de sine stapânirea lui data de Dumnezeu. Nu putem cu sila sa-l facem sa pacatuiasca; numai daca-i prost si ne asculta ce-i dam în gând. Si asa am amagit pe foarte multi. Când ies de la biserica, unii se opresc la cârciuma. Acolo fiecare se întâneste cu neamuri, cu prieteni. Mai ia o tuica, mai ia un pahar; unul mai ia o tigara, mai vine un lautar sa-i mai cânte. Din cauza asta omul s-a împiedicat, nu i-a mai folosit nimic ca a fost dimineata la biserica, caci seara s-a întors de la slujba noastra. Si tot asa fac cu fiecare. Si a întrebat satana: - Pe multi ai înselat? - Sa traiesti, întunecimea ta, pe multi! - Ai înselat pe cei mai prosti decât tine, dar n-ai facut nici o isprava. - De ce, întunecimea ta? - Tu îi spui omului sa mai mearga si la biserica, sa mai mearga si la cârciuma, sa mearga si la petreceri, sa se mai roage, pe urma sa mearga la distractii nepermise, dar Hristos îi spune în Evanghelie: Nimeni nu poate sluji la doi domni! adica si mie si Lui. L-ai îndemnat tu, poate omul n-a fost pregatit sufleteste si se duce de câteva ori, dar dupa o vreme vine îngerul si-i da în gând: "Mai omule, nu poti umbla pe doua carari; ori cu dracul, ori cu Dumnezeu". Si omul, fiind certat de frica de Dumnezeu, se lasa. "Mai, ma tin de una, ca nu este mântuire umblând pe doua cai!" - Ai patit asa? - Am patit si asa!

- Vezi! Ti-am spus eu ca tu ai înselat pe cei mai prosti decât tine. Deci sa stii ca nai raspuns bine. Si a chemat pe un comandant, de acei mari, un capitan si i-a zis: - Ia-l în spate, du-l în adunare si da-i zece toiege la spinare si sa-l trimiti în fundul iadului ca-i prost! L-a batut, în loc sa-i multumeasca! Nu i-a placut sfatul lui. Cauta altul mai bun. Iese altul la raport: - Sa traiesti, întunecimea ta! Daca nu te-oi multumi eu, altul nu te multumeste. - Sa te vad, viteazule! Cum te cheama? - Scarabuta ma cheama. - Cum înseli tu pe oameni? - Iata cum, maria ta. Eu îi spun omului asa: Mai omule, nu este Dumnezeu, nu este drac, nu este înger, nu este iad, nu este rai, nu este munca vesnica, nu este slava vesnica, totul este aici în lumea asta! Daca ai ce mânca si ce bea si ai femei si bani multi, daca ai cinste de la oameni, casa si bogatii multe, aici este raiul. Si daca n-ai, aici este iadul. Deci atâta-i, cât îi omul pe lumea asta. - Si ai înselat multi? - Multi am înselat! - Si tu ai înselat pe cei mai prosti decât tine. Stiu eu ca ai înselat, dar pe cei prosti, ca pe cei ce stiu Scripturile nu poti sa-i înseli. Pentru ca Scriptura îi spune omului ca este Dumnezeu, ca este drac, ca este înger, este iad, este rai, este munca vesnica, este pedeapsa pentru pacat, este rasplata pentru fapta buna în ceruri. Scriptura este plina de acest fel de învataturi si cei care o citesc, nu te cred pe tine. Ba si mai mult. Dumnezeu, când l-a sadit pe om a pus în sufletul si trupul lui simtirea de Dumnezeu. Cât de pagân ar fi cineva, simte ca este o putere nevazuta în sufletul lui si aceasta este constiinta. Constiinta îl mustra când face rau si-l bucura când face bine. Si glasul constiintei nu poate fi un reflex al materiei, ceva material, ca-i de natura nevazuta. Constiinta este glasul lui Dumnezeu în om si, îndata ce a gretit, îl mustra: "De ce ai facut asa? Poate sa nu-l mustre nimeni când face pacatul. Oricând greseste, aceasta lege pusa de Dumnezeu lui Adam întâi, numita si legea firii sau a constiintei, îl mustra imediat. Uneori asa de tare în mustra, daca este pacatul mare, încât îl da aproape în deznadejde. Se împlinelte atunci cuvântul care spune în psalmi: Întru mustrari pentru faradelege ai pedepsit pe om si ai subtiat ca pânza de paianjen sufletul sau (Psalm 38, 1415). Adica se subtie nadejdea ca pânza unui paianjen si, de mare mustrare de cuget, mai ca-si pierde nadejdea. Constiinta, daca se pateaza cu multe pacate, asa de tare îl mustra pe om uneori, ca se face lui aceasta mustrare chinuirea chinuirilor. Din cauza constiintei nici nu poate mânca bine, nici nu mai poate dormi, nici pace nu mai are, nici nu se poate ruga. Constiinta roade, roade ca si cariul în lemn. "De ce ai facut si de ce ai mâniat pe Dumnezeu cu asemenea pacate?" Deci, degeaba îi spui tu ca nu-i Dumnezeu, caci constiinta îi spune si, dupa constiinta, îi spune si Scriptura. Tu zici ca-l înveti pe om ca nu-i Dumnezeu, ca nu-i drac, ca nu-i înger, ca nu-i iad, ca nu-i rai, dar constiinta îi spune ca este si Scriptura este plina de marturii din care se arata ca exista Dumnezeu, ca este înger, este munca vesnica, este

slava vesnica. Deci si tu - i-a zis satana la acel cu raportul, care se lauda ca prin acest sfat înseala multa lume - esti prost si nu aduci mare aport pentru împaratia iadului; nu aduci mare folos! Asa a patit si acest drac care a venit cu al doilea raport înaintea satanei, cum a patit si cel dintâi care se lauda ca a facut mare isprava. Adica în loc sa-l laude, sa-l faca mai mare peste multe cete de draci, l-a batut si cu rusine l-a trimis în fundul iadului, ca-i prost si nu stie sa însele pe oameni. A înselat, dar a înselat prea putin si prea putine suflete a dus la iad! A patit si acest diavol ca si cel dintâi care învata pe om sa mearga si la biserica si la crâsma si sa faca si de-ale lui Dumnezeu ti de-ale satanei. Deci si acesta a iesit rau. Si acum dintre cetele dracilor care erau de fata a chemat pe altul la raport. Si era o tacere între polcurile dracilor, ca erau milioane de demoni în jurul padurii si a poienii aceleia, si nu iesea nici unul, ca se temeau ca vor pati ce au patit ceilalti, ca, în loc de lauda, îi bate si îi trimite în fundul iadului. Satana statea pe scaun si astepta sa mai iasa vreo unul la raport, zicând: - Daca cel ce iese a treia oara, ma loveste în gândire, adica îmi spune un plan de a câstiga suflete pentru împaratia iadului, mai bun decât al celor doi care mi-au dat raportul mai înainte, atunci eu pe acela îl voi face general peste multe ostiri dracesti si-l voi pune sa stea pe scaunul meu de împarat al iadului trei minute. Dupa ce-a zis satana asa, din polcurile cele nenumarate de draci n-a vrut sa mai iasa nimeni, pentru ca se temeau sa nu pateasca ce au patit ceilalti doi, care au raportat mai înainte si nu i-a placut lui. Totusi dupa un timp iese unul ghebos, cu patru rânduri de coarne, un picior de rata, unul era de cal. Avea semnele iadului pe fruntea lui, coada era lunga, de nu stiu câti metri în urma. Si când a iesit, s-a dus înaintea satanei, cum statea pe scaun acolo în mijlocul poienii, si i-a spus: - Sa traiesti, întunecimea ta! Satana îl întreaba: - Cum te cheama? - Sarsaila, ma cheama! - Ehei, te vad batrân si grebanos. Mi se pare ca stii tu ceva mestesuguri de a însela suflete, sa le aduci la împaratia mea. Sarsaila a spus: - Nici întunecimea ta nu stii ce stiu eu! - Sa te vad! Mi se pare ca esti mare mester de a câstiga suflete. - Nici tu nu stii ce stiu eu! Eu am un mestesug, ca am îmbatrânit în lupta cu sufletele oamenilor de atâtea mii de ani, prin care multe suflete duc la iad. Cum cad primavara fulgii de zapada, asa cobor suflete în iad în fiecare zi. - Si cum ai reusit sa aduci atâtea suflete la împaratia mea? - Eu n-am sa spun nici ca diavolul cel dintâi, care a iesit la raport, pentru ca se întâmpla cum ai zis întunecimea ta. Omul stie ca nu poate sluji la doi domni si îndata îl câstiga îngerul de partea lui. Dar, nici n-am sa-i spun omului, ca celalalt prost, ca nu-i Dumnezeu, nu-i drac, nu-i înger, nu-i iad, nu-i rai. Nu! Pentru ca Scriptura spune ca este si Dumnezeu si drac si înger si iad. Eu atât îi spun omului: "Mai omule, este Dumnezeu, este drac, este înger, este munca vesnica pentru pacat si slava vesnica pentru fapta buna, dar mai ai vreme! Esti prost? Chiar de azi începi fapta buna?" Daca-i copil îi spun: "Mai baiete, tu de acum ai de trait! Vine tineretea, trebuie sa

te casatoresti, trebuie sa petreci în lume! Nu cumva sa-ti pierzi tineretea asa degeaba, doar viata trebuie traita!" Iar daca-i tânar îi spun: "Dupa ce te vei casatori si îti vei face o gospodarie, dupa aceea ai sa începi fapta buna. Acum manânca, bea, distreaza-te, fa toate rautatile, ca doar esti tânar. Te va ierta Dumnezeu, ca El stie neputinta omului. Pentru pocainta mai lasa pe mâine, lasa pe poimâine, lasa pe la anul, mai încolo!" Îl învat pe om sa amâne pocainta de azi pe mâine, de mâine pe poimâine! "Ce milostenie vrei sa faci acum? Taci din gura! Te pocaiesti aproape de moarte! Vrei sa postesti acum, sa-ti cheltuiesti sanatatea trupului? Lasa la batrânete, ca postul este pentru cei batrâni! Vrei sa te rogi? Sa pierzi tu atâtea ceasuri rugându-te lui Dumnezeu? Apoi acum ai treaba. Iata, ai sa cresti copii, ai de facut casa si zestre la fete, ai de însurat si maritat. Ai atâtea!" Si-l încurc cu grijile vietii si tot îi spun: "Lasa pe alta data". Cand vine îngerul si-i spune: "Mai, omule, fa un praznic pentru morti!" Eu îi spun: "Dar esti prost? Acum ai de îmbracat copiii, ai de facut nunta, ai de facut cutare!" Îngerul vine si-i spune: "Mai, omule, ia începe a posti posturile de peste an, miercurea si vinerea!" Eu îi spun: "Nu posti ca îti pierzi sanatatea! Tu trebuie sa muncesti, sa aduni averi, ai de crescut copii!" Sau vine îngerul si-i spune: "Mai omule, spovedeste-te si lasa pacatul, lasa desfrâul, lasa betia, lasa tutunul, lasa înjuraturile!" "Ei, dar de pe acum? Mai încolo, aproape de moarte, m-oi spovedi la un preot, ma va dezlega si gata. Doar cartea spune sa te apuce sfârsitul cel bun, dar pâna atunci poti petrece asa!" Cu aceasta ma asculta toti, zice diavolul, si fapta buna tot o amâna de azi pe mâine. Sfânta Scriptura spune altfel. Duhul Sfânt îi trezeste pe oameni, zicând: Astazi de veti auzi glasul Lui, sa nu va învârtosati inimile voastre (Evrei 37,8). Si cum am spus, glasul lui Dumnezeu în om este constiinta, care-l mustra pentru pacat si-i spune: "Omule, paraseste pacatul! Lasa-te de furat, lasa-te de curvit, lasa-te de înjurat, lasa-te de betie, lasa-te de fumat, lasa-te de lucruri rele, de zavistie, de pizma, de cearta". Dumnezeu îi porunceste azi, iar noi îi spunem lui: "Nu astazi, ci mâine, poimâine, la batrânete!" Si-i zicem asa: "Da-mi mie ziua de azi si tu ia-o pe cea de mâine!" Si asa, zice, este pacatul la om cum, ai lua un cui mare si cu o barda începi a-l bate într-un lemn de stejar uscat. Daca-i dai un ciocan, dpua, trei, cuiul îl poti scoate usor. Daca-l bati pe jumatate, este mai greu, iar daca îl bati de tot, trebuie sa crapi lemnul! Asa-i si pacatul! Se bate în fire prin obisnuinta. Si daca omul nu lasa azi pacatul, când este proaspat, cu cât se învecheste, cu atât mai greu se poate dezobisnui de dânsul. Vazut-ai în arama rugina verde? Arama daca o curatai în fiecare zi, stralucea ca aurul! Însa, daca s-a lasat ani de zile, a prins rugina verde, n-o mai poti spala cu nimic în lume, numai daca o topesti. Asa-i sufletul când îmbatrâneste în pacat. Daca nu a lasat azi pacatul, sa nu creada ca mâine sau poimâine îl lasa mai usor. Ca, pe masura ce trece vremea, pacatul se învecheste, se bate în fire si obiceiul devine o a doua natura; obisnuinta se face a doua fire si omul face pacatul vrând-nevrând, si cu mare nevoie se mai dezbara omul de pacat, dupa ce s-a învechit în el! Obisnuinta, dupa legile canonice ale Bisericii, este a zecea treapta a pacatului, ca de aici urmeaza deznadejdea, penultima treapta. Si când l-am vazut pe om ca s-a obisnuit cu pacatul, un an, doi, zece, nu stiu câti, este al meu pentru totdeauna! Si asa reusesc eu sa-i însel, ca mii si milioane de oameni amâna pocainta de azi pe mâine, si toti se robesc

de pacat; caci pacatul care nu l-a lasat azi, mâine-poimâine tot prinde radacini si este tot mai greu. Iar când vrea omul sa lase pacatul, pacatul se ridica cu mare putere asupra lui: "Esti prost, mai? Cu mine ai trait! Cum sa te lasi de mine? Ce mai este? Sa traiesti cum te învat eu si cum te-ai obisnuit cu mine!" Asa, cum ti-am spus mai înainte, am învatat si înselat atâtea suflete, încât acestea cad în iad cum cad fulgii când ninge, cu un singur sfat: "Oameni buni, pentru fapta buna mai este vreme; nu fiti prosti sa începeti chiar de azi sau chiar din ceasul acesta!" Deci, va spun întunecimea ta, acesta-i sfatul si mestesugul meu si am o ceata în iad de mii si sute de mii de ucenici de-ai mei, pe care i-am învasat asa, si-i trimit în tot pamântul sa sopteasca omului la ureche: "Omule, pentru fapta buna mai este vreme. Mâine, poimâine, peste un an, peste doi, la batrânete". Si am reusit si reusesc. Du-te si vezi în iad câti am pogorât si pogor cu acest sfat! Atunci satana a zis: - Bravo! Cel mai bun sfat, sa-l înveti pe om sa amâne pocainta de azi pe mâine: "Chiar azi vrei sa te spovedesti? Chiar azi vrei sa te împartasesti? Chiar azi vrei sa faci milostenie? Nu vezi ca n-ai timp? Lasa pe mâine!" Acum, pentru ca m-ai lovit în gândire, îti voi da coroana si toiagul meu, sa stapânesti trei minute iadul, si toti sa învatati de la el acest viclesug, ca sa aduceti cât mai multe suflete în împaratia mea, ca sa se chinuiasca cu noi în vecii vecilor. Calugarul, dupa ce-a vazut si auzit toate acestea, a vazut pe satana ca a batut de trei ori din palme si ca o scânteie s-a stins în vazduh si n-a mai vazut nimic, nici nu s-a mai auzit nimic. Si el a ramas uimit de cele ce a auzit, cum instruieste satana pe ucenicii lui si pe cei fara numar draci în iad, ca sa-i învete pe oameni sa amâne pocainta. Atunci a venit îngerul Domnului si i-a zis: - Avva Ilarioane! - Ce este, Doamne? - De trei ani de zile te rogi lui Dumnezeu ca sa-ti arate cum înseala dracii pe oameni si cum îi duc în împaratia iadului! Iata ai vazut cu ochii tai si ai auzit cu urechile tale cum! Du-te la chilia ta, ia un caiet, pune mâna pe condei si scrie tot ce-ai vazut, tot ce-ai auzit cu urechile tale, sa ramâna pentru neamurile ce vor veni, pentru cele din urma, acest mestesug al satanei. Caci trebuie sa stie toata lumea, ca cel mai bun sfat al dracilor de-a câstiga suflete pentru împaratia iadului, este de a-l învata pe om sa amâne fapta buna de azi pe mâine, de mâine pe poimâine, de la tinerete la batrânete, pe patul mortii, si asa sa-i duca pe toti în iad! Amin! Sfantul Ignatie Briancianinov

Vederea pacatului meu
Va veni acel timp infricosat, va sosi acel ceas plin de groaza in care toate pacatele mele vor sta dezgolite in fata lui Dumnezeu Judecatorul, in fata ingerilor Lui, in fata intregii omeniri. Presimtind starea sufletului meu in aceste clipe cutremuratoare, ma umplu de spaima. Sub inraurirea presimtirii vii si puternice ma grabesc cu frica sa ma adancesc in cercetarea de sine, ma grabesc sa caut in cartea constiintei mele gresalele insemnate si savarsite cu lucrul, cu cuvantul, cu gandul.

Cartile necitite de multa vreme, care zac de timp indelungat prin dulapuri, sunt macinate de carii. Cel ce ia o astfel de carte intampina o mare greutate in citirea ei. Fiind necercetata de multa vreme, nu s-a putut deschide decat cu anevoie. Asa este si constiinta mea – deschizand-o, nu aflu multumirea asteptata. Numai pacatele mari se cunosc destul de lamurit; insemnarile marunte, care sunt foarte multe la numar, aproape ca s-au sters, ba nici nu mai poti pricepe acum ce au inchipuit ele. Numai Dumnezeu, Unul Dumnezeu, poate sa intoarca insemnarile galbejite si sa le dea claritate si astfel sa-l izbaveasca pe om de constiinta vicleana (Evrei 10, 22). Singur Dumnezeu poate sa-i dea omului darul de a-si vedea pacatele si pacatul, caderea lui in care se afla radacina, samanta, gandurile, samburele, manunchiul tuturor gresalelor omenesti. Chemand in ajutor mila si puterea lui Dumnezeu, chemandu-le in ajutor prin cea mai calda rugaciune, unita cu post bine chibzuit, unita cu lacrimile si plansul inimii, deschid din nou cartea constiintei, din nou cercetez cu luare aminte cantitatea si calitatea pacatelor mele, cercetez ca sa vad la ce au dat nastere gresalele facute de mine. Vad ca, “faradelegile mele covarsesc capul meu si ca o povara grea apasa peste mine. Inmultitu-s-au mai mult decat parul capului meu” (Psalmul 37, 5; 39, 13). Care este urmarea unei a emenea stari de pacatosenie? “Ajunsu-m-au aradelegile mele de nu mai pot sa vad; inima ea m-a parasit” (Psalmul 39, 13). Urmarile unei vieti pacatoase sunt: orbirea mintii, inasprirea, nesimtirea inimii. Mintea unui pacatos invederat nu vede nici binele, nici raul; inima lui isi pierde puterea de a simti cele duhovnicesti. Daca, parasind viata pacatoasa, acest om se va intoarce spre nevointe cuviincioase atunci inima lui, ca si cum ar fi o fiinta straina, nu va consimti la nazuinta lui catre Dumnezeu. Cand prin lucrarea Dumnezeiescului Dar i se vor descoperi nevoitorului multimea gresalelor lui, atunci e cu neputinta ca el sa nu ajunga la cea mai mare nedumerire, sa nu se scufunde intr-o adanca tristete: “Inima mea s-a tulburat”, din pricina unei asemenea privelisti, “parasitu-m-a taria mea si lumina ochilor mei, si aceasta nu este cu mine; ca salele mele s-au umplut de ocari”, adica lucrarea mea s-a umplut de poticneli din obisnuinta spre pacat, care ma trage cu sila spre noi pacate; “inmultitu-s-au si au putrezit ranile mele din pricina nebuniei mele”, adica patimile pacatoase s-au invechit si m-au vatamat grozav din pricina vietii mele traita fara bagare de seama; “nu este vindecare in trupul meu , adica nu este vindecare numai prin propriile mele puteri pentru intreaga mea fiinta, “lovita si molipsita de pacat” (Psalmul 37,11). Prin faptul ca-mi recunosc pacatele, ma caiesc de ele, le marturisesc la preot si-mi pare rau ca le-am savarsit, rastorn toata multimea lor nenumarata in adancul milostivirii lui Dumnezeu. Pentru ca pe viitor sa ma pazeasca de pacat, voi cerceta cu luare aminte, insingurandu-ma in mine insumi, cum lucreaza pacatul impotriva mea, cum se apropie de mine si ce-mi spune. El se apropie de mine ca un hot; fata lui este acoperita; “cuvintele lui sunt mai alunecoase ca untdelemnul” (Psalmul 54, 22); imi vorbeste minciuni, imi propune faradelegi, otrava este in gura lui; limba lui este un ac purtator de moarte. “Indulceste-te! sopteste el incet si lingusitor. Pentru ce iti este oprita placerea? Indulceste-te, ce pacat gasesti aici?” si raufacatorul propune calcarea poruncilor

Domnului Celui Atotsfant. N-ar fi trebuit sa dau nici cea mai mica atentie cuvintelor lui; stiu doar ca el e un fur si un ucigas. Dar nu tiu ce neputinta neinteleasa, o neputinta a vointei, ma biruie. Caci iau aminte la vorbele pacatului, la fructul oprit. In zadar constiinta imi aminteste ca gustarea din acest rod este totodata si gustarea mortii. Daca fructul oprit nu se afla inaintea ochilor mei, atunci acest rod se zugraveste pe neasteptate in inchipuirea mea se picteaza in culori vii, parca de o mana fermecata. Simtirile inimii sunt atrase spre tabloul scandalos, care este asemenea unei desfranate. Aspectul lui exterior este captivant; sminteala odihneste intr-insul; este impodobit cu o imbracaminte pretioasa, stralucitoare; lucrarea ei purtatoare de moarte este acoperita cu grija. Cand din pricina absentei obiectului insusi, pacatul nu poate gasi victima in trup, atunci cauta ca aceste jertfe sa fie aduse de inima. Pacatul lucreaza in mine prin gandul pacactos prin simtirea inimii si prin simtirea tru ului, lucreaza prin simtirile trupesti, lucreaza prin inchipuire. La ce incheiere ma aduce o asemenea privire aruncata asupra mea? La concluzia ca in mine, in toata fiinta mea, traieste o vatamare patatoasa, care consimte si ajuta pacatului ce napadeste asupra mea, din afara. Eu sunt asemenea omului legat si infierat cu grele lanturi. Oricine, numai daca ii va fi ingaduit, il inhata pe legat, il duce unde vrea, pentru ca legatul, fiind legat cu lanturi, nu are putinta sa opuna nici o rezistenta. Patruns-a odinioara pacatul in inaltul Rai. Acolo el le-a propus stramosilor mei sa guste din fructul oprit. Acolo i-a inselat, acolo i-a lovit pe cei inselati, cu moarte vesnica. El imi face si mie, – urmasului lor – neincetat aceeasi propunere; el se sileste neincetat sa ma insele si sa ma prinda si pe mine, urmasul lor. Indata dupa savarsirea pacatului, Adam si Eva au fost izgoniti din Rai si surghiuniti in tara scarbelor (Facere 3, 23 – 24). Eu m-am nascut in aceasta tara a plansului si a nevoilor! Dar aceasta nu ma indreptateste, caci Raiul imi este adus aici de catre Rascumparatorul, imi este sadit in inima mea. Nu am alungat Raiul din inima mea prin pacat. Acum acolo este un amestec de bine si rau, acolo este o cumplita lupta intre bine si rau, este o ciocnire a nenumaratelor patimi, acolo este chinul care e o pregustare a vesnicelor chinuri din iad. Vad in mine o dovada ca sunt fiul lui Adam; pastrez inclinarea spre rau; ma unesc cu propunerile inselatorului, desi stiu cu siguranta ca mi se propune inselarea, ca mi se pregateste uciderea. Degeaba as incepe sa-i invinuiesc pe stramosi pentru pacatul ce mi l-au transmis, caci eu sunt eliberat din robia pacatului de catre Rascumparatorul meu, si, de aici inainte, cad in pacate nu de sila, ci de buna voie. Stramosii au savarsit o data, in Rai, calcarea unei singure porunci dumnezeiesti, iar eu aflandu-ma in sanul Bisericii lui Hristos calc neincetat toate poruncile divine ale lui Hristos, Dumnezeul si Mantuitorul meu. Uneori sufletul mi se tulbura de manie si de trea de minte a raului! In inchipuirea mea sclipeste pumnalul deasupra capului vrajmasului si inima-mi se imbata de razbunarea satisfacuta, savarsita cu imaginatia. Alteori mi se infatiseaza niste gramezi risipite de aur. In urma lor se deseneaza palate marete, gradini, toate obiectele de lux, placerile, mandriile care se dobandesc prin aur si pentru care omul iubitor de pacat se inchina acestui idol, ce nu este decat un mijloc de infaptuire a tuturor dorintelor putrede. Cateodata sunt amagit de cinste si putere. Sunt atras, ma ocup cu visurile care ma

pun la conducerea oamenilor si tarilor, care ma fac sa le procur lor lucruri pieritoare, iar mie o slava pieritoare. Altadata, pare chiar in chip vadit, imi stau in fata mea mese cu mancaruri placut mirositoare, din care se ridica aburii! Ma indulcesc intr-un chip caraghios si dureros in acelasi timp, de inselarile ce se infatiseaza inaintea mea. Adeseori ma vad pe neasteptate drept, sau mai bine zis inima mi se fatarniceste, se sileste sa-si insuseasca dreptatea, se linguseste pe sine, se ingrijeste de laude omenesti, ca si cum ar vrea sa si le atraga spre sine! Patimile se cearta intre ele spunand una alteia ca eu sunt al lor, ma trec neincetat din mana in mana, ma intarata, ma nelinistesc. Peste mintea mea este trasa o perdea de nepatrunsa intunecime; pe inima se afla trantita o mare si grea piatra de nesimtire. Oare mintea isi va veni in fire? Va voi oare sa-si indrepte pasii spre bine? Ii sta impotriva inima, deprinsa cu placerile pacatoase, i se impotriveste trupul meu, care si-a dobandit dorinte dobitocesti. S-a pierdut pana si intelegerea ca trupul meu, (ca unul ce este facut pentru ve,snicie ,si este capabil de dorinte ,si mi,scari dumnezeiesti), nu mai intelege ca nazuintele cele asemanatoare celor dobitocesti nu sunt decat neputinta lui, introduse intr-insul prin cadere. Diferitele parti care alcatuiesc fiinta mea mintea, inima si trupul – sunt ciopartite, dezbinate, lucreaza in dezacord, se impotrivesc una alteia; numai atunci lucreaza in intelegere cand lucreaza pentru pacat, potrivnic lui Dumnezeu. Aceasta este starea mea! Ea este moartea sufletului in timpul vietii trupului. Dar eu sunt multumit cu starea mea! Multumit nu din cauza smereniei ci din pricina orbirii mele, din pricina impietririi mele. Sufletul nu-si simte moartea, asa cum n-o simte nici trupul cand este despartit prin moarte de suflet. Daca eu as fi simtit moartea mea, as fi petrecut intr-o necurmata pocainta! Daca eu as fi simtit moartea mea, m-as fi ingrijit de inviere! Eu sunt in intregime ocupat cu grijile lumii si prea putin ma ingrijesc de nevoile mele sufletesti. Osandesc cu asprime cele mai mici greseli savarsite de aproapele meu, pe cata vreme eu, care sunt plin de pacate, orbit de ele, prefacut in stalp de sare asemenea femeii lui Lot, nu sunt in stare sa fac nici un fel de miscare duhovniceasca N-am pasit pe urmele pocaintei, pentru ca inca nu vad pacatul meu. Si nu-mi vad pacatul fiindca mai lucrez inca in folosul pacatului. Caci cel ce se indulceste de pacat nusi poate vedea pacatul, precum nu-l poate vedea nici cel ce-si ingaduie sa guste din el macar numai cu gandul si cu consimtirea inimii. Numai acela poate sa- i vada pacatul care, s-a lepadat cu o hotarare libera de orice prietenie cu pacatul, care sta ca un strajer treaz, la poarta casei sale, cu sabia in mana, cu cuvantul lui Dumnezeu; care respinge si taie cu aceasta sabie pacatul, in orice infatisare s-ar apropia el. Cine va savarsi aceasta mare lucrare, cine va declara razboi pacatului, smulgand cu sila pacatul din mintea, inima si trupul lui, aceluia ii da Dumnezeu un mare dar: “vederea pacatului sau”. Fericit este sufletul care si-a vazut pacatul cuibarit in sanul sau! Fericit este sufletul care a vazut in sine caderea stramosilor, vechimea vechiului Adam! O asemenea vedere a pacatului sau este vederea duhovniceasca, este vederea mintii, vindecata de orbire prin darul dumnezeiesc. Sfanta Biserica de Rasarit invata sa cerem de la Dumnezeu vederea pacatului nostru prin post , rugaciune si ingenunchere.

Fericit este sufletul care neincetat se invata in Legea Domnului! Caci intr-insa el poate vedea chipul si frumusetea Omului Nou, iar prin comparatie cu el, isi poate cerceta si indrepta neajunsurile sale. Fericit este sufletul care si-a cumparat tarina pocaintei prin omorarea sa cu privire la inceputurile pacatoase! In aceasta tarina el isi va gasi o nepretuita comoara de mantuire. Daca ti-ai dobandit tarina pocaintei, preda-te plansului de copil fata de Dumnezeu. Daca poti , sa nu ceri nu cere nimic de la Dumnezeu, lasa-te in voia Lui, cu lepadare de sine. Intelege si simte, ca tu esti faptura, iar Dumnezeu este Facatorul. Preda-te prin urmare fara sa mai stai pe tganduri, adu-I numai lacrimile de prunc, adu-I o inima tacuta, gata sa-I urmeze voia si sa-si sigileze voia Lui. Daca insa din pricina prunciei tale, nu te poti cufunda in tacere deplina, in rugaciune si in plansul in fata lui Dumnezeu, atunci rosteste inaintea Lui o rugaciune smerita pentru iertarea pacatelor si pentru vindecarea de patimile cele pacatoase, de aceste groaznice neputinte morale, care se compun din gresalele savarsite de buna voie in decursul unei vremi destul de insemnate. Fericit este sufletul care si-a dat seama ca este pe deplin nevrednic de Dumnezeu, care s-a judecat ca unul ce se afla ticalos si pacatos! Un astfel de suflet se afla pe calea mantuirii, intr-insul nu este inselare de sine. Dimpotriva, cine se crede gata sa primeasca darul, cine se socote chiar vrednicde Dumneyeu si cere venirea Lui tainica, cine spune ca e gata sa-L primeasca, sa-L auda si sa-L vada pe Domnul , acela se inseala pe sine, acela se linguseste pe sine, acela a atins culmea cea inalta a mandriei de unde urmeaza caderea in intunecoasa prapastie a pierzarii (Sfantul Isaac Sirul, cuvantul 55). Acolo se prabusesc toti cei care se mandresc inaintea lui Dumnezeu, care cuteaza sa se recunoasca cu nerusinare vrednici de Dumnezeu si cu aceasta parere de sine si inselare de sine, sa-I spuna lui Dumnezeu “Vorbeste, Doamne, ca robul Tau Te asculta”. Cea mai inalta lucrare a mintii este neobisnuit de simpla; pentru capatarea ei nu are nevoie decat de o simplitate si credinta de copil. Dar noi ne-am facut atat de complicati incat tocmai aceasta simplitate este de neatins, de neajuns. Noi vrem sa fim mai destepti, vrem sa-i dam viata eului nostru, nu suferim le adarea de sine nu, nu vrem sa lucram cu credinta. Din aceasta cauza avem nevoie de un indrumator, care ar putea sa ne scoata din complexitatea noastra, din viclenia noastra, din siretlicurile noastre, din slava noastra desarta si din parerea de sine spre o credinta larga si simpla. Din aceasta cauza se intampla ca, pe terenul lucrarii mintii, copilul (omul despatimit) ajunge la o propasire neobisnuita, iar inteleptul deraiaza din drum si se arunca in intunecoasa prapastie a pierzarii. Tanarul prooroc Samuil L-a auzit pe Domnul care 1-a chemat si nu s-a socotit vrednic de vorbirea cu Domnul, ci a stat inaintea batranului sau indrumator, cerand de la el indrumari pentru purtarea sa. A auzit Samuil a doua oara acelasi glas care il chema si din nou a stat inaintea indrumatorului sau. Povatuitorul a inteles ca glasul care il chema era glasul lui Dumnezeu. Si atunci ia poruncit tanarului, cand va auzi o asemenea chemare sa-I raspunda Celui care ii vorbeste: “Graieste, Doamne, caci robul Tau Te asculta.” Acelasi lucru indrazneste sa-I spuna un inchipuit, iubitor de placeri si misel, care

nu este chemat de nimeni, care este imbatat de o parere de slava desarta, care alcatuieste in sine glasuri si mangaieri prin care isi linguseste vicleana sa inima, prin care se inseala pe sine si pe urmasii sai usuratici. Fiule al Bisericii Ortodoxe’ de Rasarit, care este una Sfanta si Adevarata, in nevointele tale nevazute, sa te conduci de indrumarile Sfintilor Parinti ai Bisericii tale, caci ei poruncesc ca inainte de a te fi innoit printr-o vadita lucrare a Sfantului Duh sa nu primesti nici un fel de vedenie; sa nu primesti nici un fel de glas, de oriunde s-ar auzi, in afara sau inlauntrul tau, ci sa le consideri ca fiind un aratat prilej de inselare (Prea Cuviosul Grigorie Sinaitul, Despre inselare, s.a. Filocalia. Sfantul Calist si Ignatie Xantopolis cap. 73). Pazeste-ti mintea de vedenii, alunga toate inchipuirile si parerile ce se apropie de ea, prin care caderea in inselarea diavoleasca ia locul adevarului. Infasurat cu pocainta, stai cu frica si cu evlavie inaintea Marelui Dumnezeu, Care poate curati pacatele tale si te poate innoi prin Duhul Sau Preasfant. Duhul care va veni, te va povatui spre “toata dreptatea” (Ioan 16, 3). Simtamantul plansului si al pocaintei pentru pacate este singurul care e de mare nevoie sufletului, care s-a apropiat de Dumnezeu cu gandul ca sa primeasca de la E1 iertarea pacatelor sale. Aceasta este partea cea mai buna. Daca tu ai ales-o, atunci sa nu se mai ia de la tine! Sa nu dai aceasta comoara in schimbul simtamintelor desarte, mincinoase, silnice, care trec pe alaturea de Dar, sa nu te pierzi prin lingusirea de sine. “Daca unii Parinti, spune prea cuviosul Isaac Sirul, au scris despre ceea ce este curatenia sufleteasca, ce este sanatatea ei, ce este nepatimirea, ce este vederea duhovniceasca, asta nu inseamna ca ei au scris-o pentru ca noi sa le cautam inainte de vreme si cu asteptare. S-a si spus in Scriptura: «Imparatia lui Dumnezeu nu vine in chip vazut» (Luca 17,20). Aceia care traiesc in asteptarea Imparatiei Cerurilor, au dobandit mandria si caderea… Cautarea inaltelor daruri dumnezeiesti cu asteptare este respinsa de Biserica lui Dumnezeu. Aceasta nu este un semn de dragoste pentru Dumnezeu; aceasta este o neputinta a sufletulm (Sfantul Isaac Sirul, cuvantul 55) “Toti sfintii s-au recunoscut ca sunt nevrednici de Dumnezeu si prin acest lucru ei si-au aratat vrednicia, care consta in smerenie.” (Sfantul Isaac Sirul, cuvantul 36). Toti inselatii de sine s-au socotit vrednici de Dumnezeu, prin acest lucru au aratat ca sufletul lor este cuprins de mandrie si de inselaciune draceasca. Unii din ei i-au primit pe demoni, care s-au infatisat in chipul ingerilor si le-au urmat; altora li se aratau demonii in propriul lor chip si se inchipuiau ca unii ce sunt biruiti prin rugaciunea lor, lucru prin care ii ducea la inaltarea mintii; unii isi atatau imaginatia, isi infierbantau sangele, produceau in sinea lor miscari nervoase, si luau aceasta drept placere harica si au cazut in inselarea diavolilor, intr-o desavarsita intunecare, s-au numarat dupa duhul lor cu duhurile lepadate. Daca ai nevoie sa stai de vorba cu tine insuti adu-ti inaintea ta nu lingusirea ci defaimarea de sine. In starea noastra de cadere ne sunt foarte folositoare leacurile amare. Cei ce se lingusesc pe ei insisi au si primit aici pe pamant rasplata lor care este lingusirea de sine, lauda si dragostea lumii, vrajmasele lui Dumnezeu; in afara de osanda, ei nu au ce astepta in vesnicie. “Ca faradelegea mea eu o cunosc si pacatul, meu inaintea mea este pururea” (Psalmul 50, 4), vorbeste despre sine Proorocul David. Pacatul lui era obiectul neincetatei lui cercetari: “Ca faradelegea mea eu o voi vesti si ma voi ingriji pentru

pacatul meu.” (Psalmul 37, 18) Sfantul Prooroc David se ocupa cu(osandirea de sine, se ocupa cu demascarea pacatului sau, atunci cand pacatul lui era deja iertat si cand Darul Duhului Sfant i se inapoiase. Mai mult, el si-a dat pe fata pacatul, 1-a marturisit in auzul lumii intregi. Cand Sfintii Parinti ai Bisericii de Rasarit si indeosebi vietuitorii pustiei atingeau inaltimile starilor duhovnicesti, atunci toate aceste nevointe se contopeau la ei numai intr-una singura, in pocainta. Pocainta cuprindea toata viata lor, toata activitatea lor, ea era urmarea vederii pacatului lor. Un oarecare mare Parinte a fost intrebat in ce trebuie sa se cuprinda lucrarea unui calugar singuratic? Si el i-a raspuns: “Sufletul tau sta mort inaintea ochilor tai si tu mai intrebi care trebuie sa-ti fie lucrarea?!” (Sfantul Isaac Sirul , cuv. 21 ) Plansul este lucrarea esentiala a adevaratului nevoitor al lui Hristos, plansul sa fie lucrarea lui, din clipa inceperii nevointei si pana la savarsirea nevointei! Vederea pacatului nostru si pocainta ce se naste dintr-insa este lucrarea ce nu tre s arsit pe pamant. Prin vederea pacatului, se trezes e pocainta; prin pocainta se dobandeste curatenia; ochiul mintii curatit treptat incepe sa vada astfel de neajunsuri si vatamari in toata fiinta omeneasca, pe care mai inainte din pricina intunecarii sale el nu le zarea deloc. Doamne! Daruieste-ne sa ne vedem gresalele noastre, pentru ca mintea noastra atrasa in intregime de catre luarea aminte de propriile pacate, sa inceteze de a mai vedea pacatele aproapelui si in felul acesta, sa-i vada pe toti oamenii buni. Daruieste inimii noastre sa lase grija pierzatoare de neajunsurile aproapelui, ci toate grijile sa si le uneasca intr-o singura grija, aceea pentru dobandirea curateniei si sfinteniei poruncite si pregatite noua de Tine. Daruieste-ne, noua, celor care ne-am spurcat vesmintele sufletului, sa le albim din nou, ele au fost deja spalate de apele botezului, dar acum,dupa ce au fost spurcate, au nevoie sa fie spalate de apele lacrimilor. Daruieste-ne sa vedem, in lumina Darului Tau, feluritele neputinte ce traiesc in noi, care distrug in inima miscarile cele duhovnicesti, care introduc in ea miscari trupesti vrajmase Imparatiei lui Dumnezeu. Daruieste-ne, Marele Dar al pocaintei, care se naste ca urmare a vederii pacatelor proprii. Pazeste-ne, cu aceste mari daruri, de prapastia inselarii de sine, care se deschide in suflet din cauza neluarii in seama si neintelegerii pacatoseniei noastre; care ia nastere din lucrarile iubirii de placeri si de slava desarta, care nu sunt luate in seama si raman neintelese de noi. Pazeste-ne, cu aceste mari daruri, pe calea noastra ce duce la Tine, daruieste-ne sa ajungem la Tine, Care chemi pe cei ce se recunosc pacatosi si respingi pe cei ce se recunosc drepti, ca sa Te blagoslovim vesnic in fericirea vesnica pe Tine, Unul Adevaratul Dumnezeu, Rascumparatorul celor robiti, Mantuitorul celor pierduti. AMIN! Despre sfanta taina a spovedaniei (extras din cartea Pelerinul Roman, scrisa de diacon Gheorghe Babut, editata de manastirea ''Portarita''; majoritatea problemelor morale dogmatice si canonice sunt scoase din gura Parintelui Cleopa)

Domnul nostru Iisus Hristos a desavarsit cele 10 porunci vechi. Spovedania este una din cele 7 taine ale Bisericii Ortodoxe, care se repeta de cate ori se simte omul impovarat de pacate si vrea usurare. Pentru ca taina spovedaniei sa-si faca efectul deplin, trebuie din partea celui ce vine la ea sa indeplineasca cateva conditii: 1. In primul rand Spovedania sa se faca de buna voie, conditia suprema. 2. Spovedania sa fie sincera, se face in fata lui Dumnezeu 3. Sa fie facuta cu umilinta, smerenie. 4. Sa nu fie prihanitoare, sa nu dai vina pe drac, sau pe altcineva, ci sa zici: Eu le-am facut aceste pacate! 5. Sa fie hotaratoare: Nu mai fac aceste pacate, mai bine sa mor. Hotarare de indreptare. Acestea le aduce omul, iar Dumnezeu prin preot, aduce iertarea, sterge pacatele omului ca si cum n-ar fi fost. Pentru ca un credincios sa le poata indeplini, are datoria sa indeplineasca trei conditii, care sunt: 1. Crestinul sa aiba catre Dumnezeu, inima de fiu; 2. Catre aproapele, inima de mama; 3. Iar catre noi insine, inima de judecator. Catre aproapele sa avem inima de mama, asa cum o mama isi iubeste fiul ei, tot asa trebuie sa-i iubim si noi pe cei din jurul nostru. In privinta aceasta am sa va spun o istorioara. In orasul Constantinopol era o biata mama tanara, al carei barbat a mers la razboi si a murit acolo, ea a ramas vaduva, cu un copilas in brate, femeia s-a hotarat fiind crestina buna, ca sa nu se mai casatoreasca, ci sa-si creasca acest copil in frica lui Dumnezeu. Singura ei mangaiere ii mai era copilul, pe care l-a dus la biserica, l-a invatat rugaciunile si credeul, l-a pazit sa nu spuna minciuni, l-a invatat sa nu faca rele si sa fie cu frica lui Dumnezeu, iar copilul totdeauna era la biserica is se minunau oamenii de un asemenea copil. Insa vine vremea de a pleca in armata, care sa facea sub Imperiul Bizantin vreme de trei ani, iar in timpul armatei mama se ruga la icoana Maicii Domnului pe care o avea in casa, ca s-al pazeasca pe baiat in armata. Baiatul termina armata cu bine, insa ce s-a intamplat, copii cand sunt mici asculta parintii, iar cand sunt mari se influenteaza unii de la altii si se invata sa faca rau toti. Tocmai asa s-a intamplat si cu acest baiat, cand a veni din armata, mama l-a primit bucuroasa, dar vede acum ca Ioan nu se mai ruga. Mama il cheama la biserica si nu mai voia sa mearga, el nu mai voia sa posteasca si asa ii zicea mamei lui: "Lasa ca stiu eu sa-mi port palaria!". Seara in loc sa vina acasa se ducea cu alti tineri, iar mama tot il indemna, dar vazand ca nu asculta, se ruga la icoana Maicii Domnului pentru el. In satul vecin traia o vrajitoare. O femeie ii spune mamei unde se duce el, iar mama l-a rugat sa nu mai mearga la acea vrajitoare. Intr-o noapte tanarul s-a dus la vrajitoare, care auzand ca mama lui nu-l mai lasa sa vina la ea, ii zice vrajitoarei: ''Te rog sa-mi spui concret: Pe cine iubesti mai mult, pem ine sau pe mama ta? El a stat si s-a gandit, iar vrajitoarea i-a zis: ''Eu vreau fapte nu vorbe!'' Du-te acasa si sa-mi aduci inima mamei tale sa vad de ma iubesti cu adevarat'' Era in puterea noptii, mama ii pregateste patul, el insa intunecat de satana fiind, mama acum il ruga sa nu mai intarzie. Ce rau l-a intunecat satana, el cauta cutitul, o prinde pe mam-sa de gura, ca sa nu racneasca si o injunghie drept in inima. Apoi, scoate

inima afara, o spala cu apa rece si a pus-o intr-un castron de marmura alba, a spalat-o pe mama si a cusut-o la loc, apoi a imbracat-o cu haine de sarbatoare, a luat inima intr-o basma alba. Mergand prin padure cu inima mamei in mana, cum se arcuiesc crengile prin padure, o creanga din padure s-a indoit si l-a lovit peste ochiul drept, el era acuma tocami sa ajunga la vrajitoare. Atunci s-a frecat la ochi de durere, dar aude imediat din inima mamei un glas: ''Puiul mamei, te doare rau?'' Cand a auzit s-a trezit si a vazut ce a facut si a inceput sa planga pentru acest lucru rau. Nu s-a mai dus cu inima mamei la vrajitoare, ci s-a intors acasa ca sa nu se faca ziua si a inceput sa racneasca: ''Mama mea a murit!''. Venind oameniiil -au intrebat: ''Mai Ioane, de ce plangi? ''A murit mama!'' Plangea foarte tare pentru ca a omorat-o. El a chemat pe nasa de cununie ca s-o spele pe mama lui moarta si s-o imbrace de inmormantare, femeile, insa se sperie vazand ca mama lui a fost omorata, el insa nu se mai putea opri din plans. Au inmormantat-o si dupa ce au trecut cateva zile, vine o alta durere mai mare, a inceput sa vorbeasca mama lui cu el, de cate doua sau trei ori pe ceas si-i zicea: ''Puiul mamei, de ce m-ai omorat? El, cand o auzea, se topea stiind ce mama buna a avut. Cand lua castronul sa manance, mama lui ii zicea: ''Puiul mamei" De voia sa se culce, mama iar ii vorbea: ''Puiul mamei, de ce m-ai omorat?'' Vazandu-se el asa si-a amintit ca mama lui se lupta sa-l duca o data la o manastire la un duhovnic bun ca sa se Spovedeasca, caci mama ii zicea: ''Hai la manastire, sa-ti fac un sfant Maslu sa te Spovedesti''. Numai ca sa-l intoarca la Dumnezeu. El s-a gandit acum, saraca mama, cat se lupta cu mine sa ma duc la manastire sami faca Sfantul Maslu si sa ma Spovedeasca, acum ma duc eu singur la duhovnic. Cand a ajuns la manastire, duhovnicul i-a citit molifta, iar el i-a spus duhovnicului: ''Parinte, eu am un pacat faorte mare, uite cum am omorat pe mama mea!'' Duhovnicul o stia pe mama lui, fiul ei acum plangea groaznic. Caci cine a omorat un om e oprit 25 de ani de Sfanta Impartasanie, dar cel ce si-a omorat tatal sau mama dupa Sfantul Grigorie - se opreste de la Impartasanie timp de 30 de ani, dar daca vrei sa te faci calugar, canonul se reduce la jumatate, orice pacat ai avea. Duhovnicul il intreba: ''Vrei sa te faci calugar si mai ai 15 ani de canon?'' El a zis: ''Parinte, in veac nu ma mai casatoresc si ma duc la manastire sa-mi plang aceasta crima, fiindca am fost fermecat asa de tare, ca n-am stiut ce fac''. I-a dat preotul 15 ani canon si a plecat acasa si a dat casa unei vaduve sarace si a spus ca el se duce la lucru undeva. S-a dus la Iordan la manastirea Sfantului Gherasim, care a fost slujit in viata sa de un leu. A batut la poarta manastirii si l-a vazut portarul trist si hotarat si i-a spus staretului. Dar cand intri in manastire, prima data te Spovedeste sa vada cine esti. Duhovnicul ce l-a Spovedit i-a dat o chilie l;anga clopotnita manastirii si i-a zis: ''De acum, frate Ioane, faci ascultare ca toti fratii manastirii!'' Si l-a pus la cele mai grele ascultari: la bucatarie, la biserica, el insa tot timpul plangea si cerea de la toti iertare. Plangand le facea pe toate si au vazut calugarii ascultarea lui cu lacrimi si a stat la aceasta ascultare in manastire vreme de 3 ani, iar duhovnicul si ceilalti calugari ziceau, ca acesta orice pacat ar fi facut l-a iertat Dumnezeu pentru ascultarea si lacrimile lui. L-a chemat duhovnicul in seara de Florii si i-a zis asa: ''Frate Ioane, din seara aceasta si pana in ziua de Pasti sa nu mananci nimic asa cum sunt cativa calugari si la noi in Sihastria, care nu mananca in prima saptamana a Postului Pastilor nimic si in saptamana Patimilor la fel, de la Florii pana in ziua de Pasti''. Ioan a zis: ''Da, parinte!'' si a luat blagoslovenie si s-a dus, dar duhovnicul i-a zis: ''Dar, in sambata Pastilor sa vii la mine!'' N-a mancat nimic, nici apa n-a gustat toata saptamana

Patimilor. Apoi vine la duhovnic, care-l intreaba: ''Ai tinut toata saptamana nemancarea?'' ''Cu mila lui Dumnezeu, asa parinte, am tinut''. ''Din seara aceasta, frate Ioane noi Soborul manastirii de 300 de calugari vom merge la Sfanta Inviere, insa tu sa nu vii, sa nu mananci nimic pana in ziua de Pasti si du-te in chilia ta, pune o candela cu untdelemn, pune-i fitil dar sa n-o aprinzi, incuie usa ta, sa te rogi, de seara pana se face invierea, insa sa nu aprinzi nici lumanare, nici nimic. Sa te rogi asa: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, intr-u rugaciunile Maicii Tale, iarta-ma pe mine pacatosul si ma miluieste!''. S-a pus pe rugaciune in chilie pe intuneric si cum nu mancase nimic de la Florii a slabit taresi uda pamantul cu lacrimi, iar dupa 2 ore de rugaciune s-a uitat la candela, cum ii spusese Duhovncul, daca se va aprinde candela singura, te-a iertat mama ta si-ti da voie sa te impartasesti. Vazand el ca nu s-a aprins s-a mai rugat inca 2 ore cu lacrimi si se batea cu capul de pamant plangand si zicand: ''Iisuse Hristoase si mama mea iertati-ma si nu ma lasati'' si: ''Doamne Iisuse Hristoase, pentru rugaciunile Preacuratei Maicii Tale si ale mamei mele, iarta-ma ca am fost un criminal''. Si mai era pana la Inviere inca 2 ore, dar asa a slabit ca nu mai putea zice rugaciunea, numai cu mintea, era deja a 8-a zi de cand nu mancase nimic si plangea continuu si se ruga sa-l ierte. Cand au tras clopotele de Inviere, deodata s-a aprins candela singura si lumina dulce a umplut chilia si un glas a venit de la Sfintele icoane: ''Puiul mamei, te-am iertat!''. Cata bucurie l-a cuprins, pana dimineata a plans de bucurie ca dupa trei ani de plans l-a iertat mama lui. Duhovnicul a venit si a vazut candela si a zis: ''Te-a iertat mama ta, te iertam si noi!'' cu cat facea canon mai aspru cu atat se auzea glasul mamei mai rar. Iar acum a auzit glasul iertarii si duhovnicul l-a impartasit cu Sfintele Taine si el a stat in manastire 60 de ani pana la varsta de 97 de ani. Inainte de moartea lui, cu 40 de zile i s-a aratat mama lui si i-a zis: ''Dragul mamei, unde sunt eu in veselia cea fara de margini acolo vei fi si tu, caci ai facut pocainta destula si de acea m-am rugat Mantuitorului si Maicii Domnului, ca daca nu team avut in lume jos, sa te am cu mine aici unde sunt eu''. Si dupa 40 de zile de la aceasta vedenie moare si s-a dus la bucuria fara de margini, prin rugaciunile Prasfintei Nascatoarei de Dumnezeu si ale mamei lui, care acum era martira. Tot asa s-a petrecut cu pustnicul Iacob din Vietile Sfintilor. Acest pustnic traia in pustie, era om invatat, avea cunostinta pe un bogatas, care ia adus pustnicului Iacob pe cei doi copii ai sai, ca sa-i invete carte. Un baiat si o fetita au invatat carte la pustnicul Iacob, dar diavolul prin acesti doi copii l-a daramat pe pustnicul Iacob. Iacob pustnicul, primind gand de la diavol, a curvit cu fetita, la care apoi ii taie capul, apoi il oamoara si pe baiat. Apoi diavolul l-a aruncat in deznadejde si Iacob pustnicul paraseste pustia. Copii ucisi i-a aruncat intr-o apa si pe cand pleca de la chilie, dupa curvie, se intalneste cu un alt pustnic batran, caruia i-a spus pacatele si zicea Iacob ca nu se va mai putea mantui niciodata. Batranul pustnic l-a sfatuit pe Iacob sa mearga la marginea satului si sa-si sape o groapa in cimitir, si asa face. Iacob l-a rugat pe un satean, ca o data la saptamana sa-i aduca putina apa si paine. Acolo in mormant a petrecut timp de 15 ani, plangand ziua si noaptea ca sa-l ierte Dumnezeu de cele doua ucideri si o curvie. Dupa pravila Bisericii, nu se putea impartasi timp de 25 de ani, au trecut 15 ani de sedere in mormant si Dumnezeu trimite o seceta mare peste acels tinut si mureau oamenii si animalele. Noaptea i s-a aratat in vedenie episcopului acelei cetati Iisus Hristos si i-a zis: ''Du-te la cimitir si spune-i pustnicului Iacob sa se roage pentru voi, ca de nu se va ruga el, nu va dau ploaie!''. Episcopul pleaca cu tot poporul si i-a zpus lui Iacob de vedenia, iar el n-a vrut sa

se roage zicand, ca e prea mare pacatos. Episcopul pleaca, dar i se arata iarasi Mantuitorul, poruncindu-i acelasi lucru. Iar vine episcopul la el si nu-l lasa pana nu ese din groapa si incepe sa se roage. Cand si-a ridicat pustnicul Iacob mainile la cer, i s-au facut ca 2 faclii de foc si au inceput sa apara nori de ploaie, si atata a plouat incat toate s-au veselit si au scapat de la moarte. Pocainta de 15 ani cu lacrimi pentru curvie si doua ucideri i-a sters pacatul. La fel in Roma pe vremea persecutiilor, unul dintre tradatorii crestinilor general de armata fiind, din cauza caruia au murit zeci de crestini, la sfarsit si el moare ca martir pentru Hristos, moare cu aceeasi moarte cu care au murit cei tradati de el, si asa si-a mantuit sufletul lui. Orice pacat ar face omul, oricat de mare, prin pocainta cu canon, dupa Pravila Bisericeasca, i se iarta omului, altfel nu se poate ierta. Sa avem catre Dumnezeu inima de fiu! Dupa cum un fiu nu se teme de tata ci il iubeste, caci dragostea este cea mai mare, tot asa trebuie si noi se ne gandim: oare ce fac eu acum ii palce lui Dumnezeu? sau ma duc in Iad? si daca ne judecam noi pe noi insine, numai cadem in judecata lui Dumnezeu. Omul cand uita frica lui Dumnezeu si cand uita ca sta in fata lui Dumnezeu de-a pururea atunci greseste. Sa avem minte de judecator! Cine are minte de judecator se judeca: Mai,eu n-am inima dreapta catre mama, catre tata, catre frati, catre straini, eu ii urasc, eu le doresc raul si atunci omul se retrage, se Spovedeste si nu mai cade in judecata lui Dumnezeu. Pentru ca omul sa se poate mantui, trebuie sa indeplineasca 3 conditii. Pe acestea mi le-a spus la Athos marele pustnic Paisie, cand am fost acolo in vizita. In anul 1977 am fost la Muntele Athos, unde am vazut pustnici mari. Unul se spunea ca n-a mancat timp de 40 de zile, venit de la muntele Sinai. Ne-a condus un ghid la manastirea Burajieru, unde era slujba zi si noapte. Calugarii erau facuti 24 de cete si fiecare avea ora ei de rugaciune. Mergand prin padure am ajuns la un gard, care avea o sarma, iar ghidul mi-a zis: ''Drage parinte, de sarma aceasta!'' si sarma cobora intr-o prapastie. Numai ce vad ca apare un batran pe o stanca, cu capul gol, cu barba alba ca zapada, care zice: ''Oriste'' - Poftiti. Am ajuns la pestera lui unde avea un pat de piatra, avea o icoana, o candela si avea un antreu unde ne-a primit pe noi, caci eram foarte obositi si insetati. Pe alaturi curgea un parau cum e cristalul el ne-a dat cate o bucatica de zahar si un pahar cu apa rece, atata avea si ne-a prins foarte bine. Acest pustnic avea 91 de ani si nu vorbea mult. Pustnicul ne-a spus pe nume cu mne cheama: ''Dumneata esti duhovnicul Ilie Cleopa, duhovnicul manastirii Sihastria si arhimandrit, dumneata esti parintele Ieromonah de la manastirea Bistrita, dumneata esti Vartolomeu, pictor si diacon, ne-a spus pe nume la toti, fara sa ne fi vazut vreodata''. Talmacitorul nu stia cum ne cheama, iar pustnicul stia. A zis preotul ghid: ''Puneti-i cate o intrebare pustnicului, ca u vorbeste mult''. Eu Cleopa i-am pus cel dintai intrebare: ''Parinte Paisie, unde se mantuie omul, aici in pustia aceasta sau in viata de chinovie de obste, sau in Lavre mari, sau anahoreti care stau cate 2 sau 3 calugari in pustie?'' El a stat putin si apoi a spus: ''Omul se mantuie oriunde, si in padure, si-n oras si-n sat, si-n manastire, daca are aceste 3 fapte bune

1. Credinta dreapta in Iisus Hristos - ortodoxa - sa nu fie sectara 2. Faptele cele bune: Smerenia, omul sa nu se socoteasca pe sine ca ar avea ceva al sau, ci totul este de la Dumnezeu. Cine le are pe acestea se mantuie oriunde pe fata pamantului, cine nu le are pe acestea, nu se poate mantui!'' Pe urma i-a spus parintelui Vartolomeu diaconul: -''Dumneata ai venit in Sfantul Munte sa inveti pictura, dumneata sa-l pictezi pe Hristos in inima ta!'' Staretul Victorin i-a zis: -''Conduci suflete multe, esti staret, sa fie asa, sa amesteci blandetea in toata vremea cu seriozitate, sa nu fii nici prea serios nici prea bun, calea de mijloc''. Lui Ioanichie i-a spus: -''Dumneata ai venit ca sa faci insemnari ca sa scrii o carte dar sa si faci cate ceva din ceea ce scrii!'' Si dupa acestea n-a mai vorbit nimic cu noi. Privitor la Spovedanie, ca sa te poti Spovedi si Impartasi, mai intai tii 5 zile de post, si de n-ai opreliste de la Impartasanie vii la Spovedanie. Cei batrani tin numai 3 zile. Se pofteste fara de vin si fara de ulei. Batranul si bolnavul postesc numai 3 zile, iar in caz de moarte se da sfanta Impartasanie orice canon ai avea. Cine mananca Miercurea si Vinerea de dulce nu se poate impartasi 3 ani, dupa canoanele Apostolice si ale Sfintilor Parinti. Pentru mantuirea sufletelor, Biserica are doua metode: Scumpatarea si Iconomia. In Apocalips 12 s-a vazut semn mare, i s-au dat femeii 2 aripi ale vulturului celui mare ca sa fuga de la fata balaurului. Si femeia era chinuindu-se sa nasca si balaurul pandea cand va naste ca sa manance copilul. Sunt cele doua aripi ale Bisericii : Scumpatarea si Iconomia. La un preot trebuie sa-i fie mila de sufletul care vine la Spovedanie si a fost adus de inger, ca a venit inaintea lui Dumnezeu, ca preotul este numai un martor. Precum ii este lui Dumnezeu mila de toata lumea, asa trebuie sa-i fie mila preotului de cei ce vin la Spovedanie. Preotul, ca doctor, cat timp se marturiseste un suflet trebuie sa caute repede cu memoria in Dumnezeiestile Scripturi, in sfintele canoane si in invataturile Sfintilor Parinti, care-i doctoria cea mai potrivita pentru rana acestui suflet, ca nu se potriveste la toti la fel, sa nu fie nici prea bland, nici prea ingaduitor, nici prea aspru, ca sa nu-l descurajeze pe omul cu nadejdea slaba. Trebuie sa citesti cu atentie canonul 102 de la Sinodul VI Ecumenic, ce i-a dat toata puterea Episcopului si duhovnicului sa impartaseasca de la caz la caz canoanele, dupa cum va gasi de cuviinta. Ca preot duhovnic ai putere pentru cei mai slabi sa imparti canonul in trei: o parte ii dai la mila lui Dumnezeu, o parte iei tu ca duhovnic, avand puterea sa ierti, iar o parte io dai celui vinovat. De s-a Spovedit si un preot a dezlegat la impartasanie fara de canon, de vezi ca n-a primit doctoria atunci ii dai canon din nou. Caci spun canoanele: ''Duhovnice, cum dezlegi tu ceea ce este de nedezlegat?'' Unii zic ca ei sunt mai buni decat Sfintii Parinti dar de nu-i dai omului canon dupa Pravila Bisericii sa stii preotule ca pacatul trece asupra ta si mergi in iad si tu preotul si cel pe care nu l-ai tamaduit. Valeriu Gafencu

ÎNDREPTAR LA SPOVEDANIE
Lui Gheorghe şi Maria cu dragoste, Valeriu

Cel fără păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei. Ioan 8, 7 Adevărat, adevărat vă spun că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie. Ioan 16, 20 S-a sculat de la Cină, S-a dezbrăcat de haine şi, luând un ştergar, Sa încins cu el. După aceea a turnat apă în vasul de spălat şi a început să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins. Ioan 13, 4-5 Iar la masă era rezemat la pieptul lui Iisus unul dintre ucenicii Lui, pe care-l iubea Iisus. Ioan 13, 23 Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu vam iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Ioan 13, 34 Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii. Ioan 13, 35 Ce este păcatul Păcatul este călcarea legii lui Dumnezeu, călcare voită sau nevoită, cu ştiinţă sau fără ştiinţă, cu fapta, cu cuvântul, cu gândul. Păcatul este necinstirea adusă lui Dumnezeu, ocară, dispreţuire, defăimare, nerecunoaştere şi vătămare adusă fiinţei Dumnezeieşti, dintr-un sentiment egoist. Păcatul este necredinţă şi neîncredere în Dumnezeu, în legea Lui şi prea multă credinţă şi încredere în sine, până acolo că omul să-şi fie singur lege, pentru că de îndată ce ai călcat Legea lui Dumnezeu, ai urmat o altă lege, fie a ta, fie a diavolului. Păcatul este a doua răstignire adusă Mântuitorului, căci prin păcat se reînnoiesc toate batjocurile de altădată şi toate bătăile primite. Piroanele, suliţa, spinii, prin păcat Mântuitorul le simte din nou. Acum însă nu mai sunt bătute de cei ce-L defăimau şi strigau: "Să se răstignească, să se răstignească"... Acum îi sunt administrate de cei ce zic că cred în El, că-I urmează poruncile, că-L iubesc. Acum Îl scuipă în faţă cei ce sunt botezaţi, acum cununa de spini I-o pun cei ce se numesc creştini, acum Îi dau palmele, acum Îi bat piroanele, acum Îl împung cu suliţa, cei pentru care suferit batjocoriri şi bătăi şi pentru care Şi-a dat sângele Său pe Golgota pentru ca să-I facă fii ai lui Dumnezeu, pentru ca să le deschidă Raiul, să sfarme moartea şi să dărâme Iadul. Păcatul este îndepărtare de Dumnezeu şi în schimb apropiere de

diavol, este îndepărtare de casa Tatălui şi păzire în ţară străină a porcilor diavolului. Pentru că suntem robi aceluia căruia îi slujim (Ioan 8, 34), păcatul înseamnă robia diavolului. Când păcătuieşti nu mai socoteşti ceea ce a făcut pentru tine Dumnezeu, nu-I mai eşti fiu, şi nu te gândeşti la dreptatea Lui, care va pedepsi pe cei ce păcătuiesc împotriva Voii Lui. Prin păcat toate lucrurile lui Dumnezeu sunt pornite împotriva scopului pentru care au fost făcute. Gura n-a fost făcută de Dumnezeu ca să înjurăm cu ea, să bârfim şi să blestemăm pe aproapele, ci gura a fost făcută ca, cu ea, să vorbim lucruri folositoare sufletului. Mintea nu ţi-a dat-o Dumnezeu ca, cu ajutorul ei, să găseşti argumentele care te îndepărtează de Dumnezeu, ci ca să găseşti argumentele care te apropie. Ochii nu au fost făcuţi spre a privi ceea ce aduce vătămarea sufletului, ci spre a vedea creaţiile lui Dumnezeu şi spre a-I aduce mulţumiri. Tot aşa urechile, mâinile, picioarele n-au fost create spre a ne îndepărta de Dumnezeu. Bunătatea şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu nu vrei să le socoteşti ca atare? Căci să ştii că tot timpul ţi s-a dat ca să câştigi raiul şi tu te pierzi socotind că El nu va mai judeca, că ne va ierta, că sunt alţii mult mai răi decât tine. Ce urmări are păcatul. Răul pricinuit de el 1. Prin păcat pierdem darul cel mai presus de fire ce-l avem de la Dumnezeu. Fără acest dar, sufletul rămâne slut. 2. Prin păcat Duhul Sfânt este luat de la noi şi nu mai suntem recunoscuţi fii. 3. Prin păcat pierdem fericirea veşnică a raiului; pierdem posibilităţile unirii cu Dumnezeu şi petrecerea împreună cu sfinţii; pierdem lumina veşnică şi odihna. 4. Câştigăm iadul cu focul cel nestins şi cu întunericul cel ce este totdeauna. 5. Prin păcat pierdem toate bunătăţile pe care le-am făcut înainte, căci Dumnezeu te va judeca în ceea ce te va găsi făcând. 6. Prin păcat pierdem ajutorul lui Dumnezeu (atât cât eşti în păcat). Spovedania Nu plângi gândindu-te că ai pierdut Raiul? Nu te cutremură mâhnirea adusă lui Dumnezeu?

Nu te înfioară Iadul? Nu cauţi să-ţi dobândeşti starea pierdută? Se mai poate ? Da! Trebuie numai să vrei ... Dumnezeu a ştiut dintru început neputinţa noastră şi ne-a dat posibilitatea curăţirii de păcate. El a ştiut că omul cât va trăi va păcătui şi că, fără de greşeală, nimeni nu este, de aceea spunea ucenicilor Săi: Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate în Cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în Cer, cuvinte prin care se instituie şi Taina Spovedaniei. Spovedania sau pocăinţa este o baie din care sufletul scăldat iese uşurat de greutate şi curat de murdăria păcatelor, o baie în care se spală şi se pierd toate întinăciunile şi greşelile noastre. Spovedania este o doctorie care vindecă sufletul rănit de draci, o doctorie ce strică otrava păcatului. Spovedania întoarce pe păcătos de la diavol la Dumnezeu şi le pune din nou în legătură cu Făcătorul său. Spovedania însemnează aducerea sufletului la faptele şi lucrurile care sunt pentru şi după firea lui. Spovedania redă pe om curat lui Dumnezeu. Spovedania pregăteşte sufletul şi trupul pentru primirea Sf. Trupului şi Sângelui Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Spovedeşte-te în Biserică de patru ori pe an la acelaşi Duhovnic. Când îţi faci examenul de conştiinţă găseşte-te vinovat, nu te justifica; gândeşte-te la următoarele puncte: a. Motivul sau scopul cu care sau pentru care ai păcătuit. A doua zi caută să ocoleşti momentul potrivit respectiv. b. Intenţia-ce ai voit de ai păcătuit. c. Împrejurările, ocoleşte-le a doua zi. d. Locul unde ai păcătuit. e. Cât l-ai răspândit-ai îndemnat pe alţii. f. Numărul... Spovedania trebuie făcută cu zdrobire de inimă şi cu părere de rău. Zdrobirea inimii este supărarea şi durerea ce ţi se pricinuieşte când îţi aduci aminte de păcat. Această durere nu stă numai în a simţi păcatul, a suspina şi a plânge pentru el, ci stă mai ales în a urî păcatul. Părerea de rău este durerea ce o simte cel ce se pocăieşte pentru că s-a lipsit de darul lui Dumnezeu şi a câştigat munca. Biserica a stabilit înainte de spovedanie să ţii un post de şapte zile sau chiar mai puţin. Bolnavii sunt scutiţi. Scrie păcatele pe hârtie şi citeşte-le singur înaintea Duhovnicului. Angajează-te în faţa lui Dumnezeu să nu le mai faci.

CELE 10 PORUNCI Porunca întâi: Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, să nu ai alţi dumnezei afară de mine. 1. Crezi în Dumnezeu? 2. Crezi în Sfânta Treime? 3. Îl adori pe Dumnezeu? 4. Îl iubeşti? 5. Îl cunoşti? Te-ai silit spre a afla ceva despre Dumnezeu din cărţile Sfintei Scripturi, cărţile bisericeşti sau de altundeva? 6. Nu cumva crezi în farmece? 7. Nu ai umblat pe la ghicitori, prezicători? 8. Nu faci spiritism? 9. Nu crezi în vise? Crede numai în Dumnezeu. 10. Nu cumva dai mai multă cinstire unei fiinţe sau lucru decât lui Dumnezeu? 11. Nu preţuieşti banul, mâncarea sau vinul, femeia sau bărbatul, mai mult decât pe Dumnezeu? 12. Ai cârtit vreodată împotriva lui Dumnezeu? 13. Nu ai deznădăjduit din cauza vreunui necaz, supărare sau orice alt rău venit asupra ta? 14. Nu te-ai împotrivit adevărurilor şi învăţăturii creştine? 15. Nu ai citit cărţi împotriva credinţei? 16. Nu ai dat altuia să citească? 17. Nu ai fost la adunările necredincioşilor? 18. Nu ai citit cărţile şi revistele lor cu scopul aflării altui adevăr decât cel al Bisericii? 19. Nu ai apărat necredinţa sau sectele sau mahomedanismul? 20. Nu ai dus daruri sectarilor? 21. Nu crezi în credinţe deşarte sau păgâneşti? Că mi-a ieşit un preot înainte îmi merge rău, mi-a ieşit un coşar îmi merge bine, mi-a ieşit cu plinul sau cu golul etc.? 22. Este Dumnezeu centrul preocupărilor tale? 23. Ţi-ai pus întotdeauna nădejdea în Dumnezeu? 24. Crezi că există Rai sau Iad? 25. Crezi că va fi Judecată? 26. Nu te încrezi prea mult în bunătatea lui Dumnezeu şi în felul acesta nu te temi de judecată? 27. Nu crezi că Dumnezeu nu te mai poate ierta din cauza prea multelor (tale) şi grelelor păcate? 28. Ai cerut totdeauna ajutorul lui Dumnezeu? 29. Ţi-ai făcut regulat rugăciunile? Seara, dimineaţa şi la prânz? 30. La Biserică mergi regulat? 31. La rugăciune şi în Biserică te gândeşti numai la Dumnezeu?

32. Peste zi îţi mai aduci aminte de Dumnezeu? 33. Mulţumiri I-ai adus lui Dumnezeu după toate faptele tale? 34. Şi înainte de a face ceva I-ai cerut ajutorul? 35. Rugăciunile nu le spui câteodată numai din obicei sau să te scapi? 36. Nu te gândeşti în altă parte în timpul rugăciunii? 37. Nu-ţi vin gânduri că nu te mai poţi mântui? 38. Nu ai amânat pocăirea spre bătrâneţe? 39. Nu cauţi să mergi târziu la Biserică? 40. Asculţi slujba atent? 41. Nu râzi, nu vorbeşti sau nu te uiţi după lume în Biserică? Porunca a doua: Să nu-ţi faci chip cioplit nici asemănarea vreunui lucru, din câte sunt în cer, pe pământ, în ape sau sub pământ, nici să te închini lor, nici să le slujeşti. 1. Nu cumva crezi că unii oameni sunt mari şi au valoarea pe care a avut-o Mântuitorul? Exemplu: filosofii sau şefii de religii. 2. Crezi în Sfintele Icoane? 3. Cel de închinare le dai? 4. Nu crezi cumva că Icoana este chiar Sfântul pe care îl zugrăveşte? 5. Nu cumva crezi în oameni-femeia ta, bărbatul tău, copilul tău, etc? 6. Nu te închini vreunui lucru, banului, mâncării, băuturii sau altor plăceri? 7. Nu cumva mintea este singura ta lege şi faci numai ceea ce-ţi spune ea? Porunca a treia: Să nu iei Numele Domnului Dumnezeului tău în deşert. 1. Ai înjurat vreodată de Dumnezeu Tatăl sau de Mântuitorul Iisus Hristos? 2. Ai înjurat de Îngeri, Arhangheli? 3. Ai înjurat de Sfânta Fecioară? 4. Ai înjurat de Sfinţi, Biserică, Paşte, Candelă, Icoane, Cruce şi altele? 5. Ai adus numele Domnului drept mărturie mincinoasă? 6. Ai luat altfel de mărturii: ochii tăi, viaţa ta, mântuirea sufletului tău? Căci Mântuitorul a zis: Vorba ta să fie da şi nu; căci ce e mai mult vine de la diavol. 7. Ai drăcuit? Ai trimis pe alţii la dracu sau pe tine? 8. Ai obiceiul să blestemi pe cei ce-ţi fac rău? Mântuitorul ne-a învăţat să ne rugăm pentru ei. 9. Jurământ fals ai depus? 10. Dar jurământ adevărat? 11. Nu întrebuinţezi ca jurământ formula "zău", care este

prescurtarea lui "pe Dumnezeul meu"? Porunca a patra: Adu-ţi aminte de Ziua Domnului, şase zile să lucrezi, iar a şaptea să o serbezi. Ziua Domnului este Duminica. Aceeaşi valoare o au şi toate sărbătorile instituite de Sfânta Biserică, de peste an. 1. Ţinut-ai toate Duminicile şi sărbătorile? 2. Fost-ai în toate aceste zile la Biserică? 3. Cei din casa ta le-au ţinut, au fost la Sf. Biserică, nu i-ai oprit pentru vreun lucru? 4. Altora nu le-ai dat de lucru în aceste zile? Nu mergi prea târziu la Biserică? 5. Ziua Domnului o serbezi cum trebuie? Sau e pentru tine o zi obişnuită sau o zi de chefuri şi petreceri? Dimineaţa mergi la Biserică? După masă citeşti cărţi folositoare, ziditoare de suflet? 6. Te îngrijeşti de suflet mai mult în această zi decât în altele? 7. Nu ai făcut sau ai participat la clăci? 8. Nu te porţi cu necuviinţă în Biserică? 9. Nu ai hulit Biserica şi pe slujitorii Sf. Altar? 10. Pe preoţi îi cinsteşti ca pe slujitorii lui Dumnezeu? Nu-i batjocoreşti? Nu-i bârfeşti spunându-le păcatele? 11. Te rogi pentru ei? Îi asculţi? Porunca a cincea: Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi. 1. Nu ţi-ai bătut părinţii sau socrii? 2. Nu i-ai înjurat sau persecutat? 3. Ai ascultat sfaturile lor? 4. Nu i-ai înşelat cu ceva? 5. Nu le-ai speculat buna credinţă? 6. Când au fost în necazuri i-ai ajutat? 7. Slujbe după moarte le-ai făcut? 8. Fraţii, surorile, le-ai ajutat? 9. Ai purtat grijă de soţie, de copii? Căci Sf. Pavel zice: Dacă nu poartă cineva grijă de ai lui şi mai ales de cei din casa sa, s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un necredincios. (1 Timotei 5, 8) 10. Nu ţi-ai bătut soţia? Nu te-ai purtat rău cu ea? N-ai înjurat-o? 11. Soţul ţi l-ai cinstit? Soţia sau soţul ţi-ai iubit ca pe tine însuţi? 12. Nu ţi-ai înşelat soţul sau soţia? 13. Nu i-ai făcut viaţa mai grea? Nu eşti cicălitor? 14. De cele sufleteşti ale celor din casa ta te-ai îngrijit suficient? 15. Cum te-ai purtat cu părinţii sufleteşti? Naşi, profesori, preoţi? I-ai respectat şi i-ai ajutat? 16. Nu ai fost obraznic sau încăpăţânat cu părinţii? 17. Nu i-ai supărat? Mâniat?

18. Nu i-ai vorbit de rău, batjocorit? 19. Nu ai râs de neputinţele lor? 20. Ai luat seama să-şi facă datoriile religioase? 21. Nu te-ai ruşinat de ei? 22. Nu ţi-ai cheltuit banii pe lucruri nefolositoare (tutun sau alte plăceri) şi în felul acesta ai lipsit familia de cele trebuitoare? De eşti părinte 23. Ai îndreptat pe copii tăi pe drumul Bisericii, cu fapta şi cu cuvântul? 24. Nu le-ai dat exemplul tău de certuri, beţii, vorbe porcoase, minciună, furt, necinste, clevetire, lene? 25. Nu cumva trăieşti în concubinaj şi copiii văd acest lucru? 26. Pentru faptele rele: certuri, minciună, bătaie, furt, i-ai pedepsit? Nu cumva din milă iai cruţat? 27. Pentru copiii tăi, soţie, soţ, fraţi, surori, părinţi, ai făcut rugăciuni? 28. Nu ai fost prea aspru, sau prea blând cu copiii tăi? 29. Slugi rele care să înveţe copiii lucruri stricăcioase de suflet nu ai ţinut? De eşti tutore 30. Ţi-ai îndeplinit toate îndatoririle materiale şi morale faţă de copil? De eşti stăpân 31. Cum te-ai purtat cu servitorii sau ucenicii tăi? 32. Le-ai plătit leafa cinstit, nu le-ai reţinut pentru cine ştie ce motive? 33. I-ai îndemnat să-şi facă datoriile religioase? 34. Nu i-ai îndemnat să facă vreun păcat? De eşti slugă 35. Ai ascultat stăpânii, patronii etc.? 36. Ţi-ai îndeplinit cu hărnicie toate datoriile? 37. Nu le-ai lucrat de mântuială? 38. Nu le-ai furat ceva? 39. Nu le-ai povestit casa? Porunca a şasea: Să nu ucizi 1. Nu cumva ai ucis vreodată cu voie sau fără voie? 2. Nu doreşti să ucizi, nu ai gânduri de răzbunare? Ai lăudat pe

cineva care a omorât? 3. Nu doreşti moartea cuiva, fie pentru a-i lua averea, femeia, bărbatul etc? 4. Nu ai bătut pe cineva? 5. Nu ai ameninţat? 6. Nu urăşti pe cineva, eşti împăcat cu toţi cunoscuţii? 7. Doreşti rău cuiva, moarte, pagubă? 8. Te bucuri de răul ce se întâmplă semenului? 9. Cum te porţi cu cei din jur? 10. De eşti bărbat ai admis lepădarea de copii? 11. De eşti femeie, nu ai lepădat prunc cu voie? 12. Nu ai căutat să te sinucizi direct sau indirect? 13. Ai făcut vânătoare? Porunca a şaptea: Să nu preacurveşti. Curvie face cel necăsătorit; preacurvie cel căsătorit. 1. Nu ai curvit sau de eşti căsătorit n-ai preacurvit? 2. Nu trăieşti în concubinaj? 3. Nu păcătuieşti împotriva firii: onanie sau homosexualitate? 4. Nu cumva pofteşti să curveşti cu bărbatul sau femeia altuia? 5. Nu cauţi prilej de curvie? 6. La lucruri ruşinoase nu te gândeşti prea mult? 7. Nu cauţi să-ţi aduci aminte de asemenea scene? 8. Nu vrei să vezi părţile ruşinoase ale corpului? 9. Nu vorbeşti lucruri ruşinoase? 10. Nu ai citit cărţi care să-ţi producă plăceri sexuale? 11. Nu ai îndemnat pe altul să facă acest păcat? 12. Nu ai făcut pe altul să păcătuiască prin îmbrăcăminte sau gătire? Porunca a opta: Să nu furi. Preotul nu poate ierta furtul neînapoiat; deci să restitui ceea ce ai furat şi apoi spovedeşte-te. 1. N-ai furat bani sau alte obiecte de la stat, societate sau vreun om? 2. N-ai păgubit pe alţii? 3. Pe cel păgubit l-ai despăgubit? 4. De averea altuia, încredinţată ţie, ai avut destulă grijă? 5. Bani sau alte obiecte pe care le-ai luat împrumut, le-ai restituit? 6. Ai primit lucruri furate? 7. Lucrurile găsite le-ai dat înapoi? 8. N-ai schimbat hotarele pământului cu vecinul tău? 9. N-ai îndemnat pe altul să facă acest lucru? 10. N-ai luat dobândă prea mare? 11. N-ai falsificat vreo marfă, n-ai vândut-o ca marfă bună?

12. La cântar sau socoteală n-ai înşelat? 13. N-ai luat de la cel mai mic decât tine lucruri cu de-a sila? 14. N-ai luat mită? 15. N-ai învăţat copiii să fure? 16. N-ai gânduri de îmbogăţire pe căi necinstite? Porunca a noua: Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui. 1. N-ai jurat strâmb? 2. N-ai minţit? 3. N-ai adus mărturii mincinoase? 4. Te-ai purtat corect cu semenul tău? 5. Nu l-ai minţit? 6. Nu cumva ai purtat minciuni? 7. Nu cumva ai umblat cu poveşti de la unul la altul? Porunca a zecea: Să nu pofteşti şi să nu doreşti nimic, din ceea ce vezi că are fratele tău. 1. Dorit-ai femeia, fiica, bărbatul sau fiul aproapelui tău? 2. Dorit-ai averea vecinului? 3. Nu ai dorit starea socială a celui mai mare ca tine? 4. N-ai urât din această cauză pe vecin? 5. N-ai dorit casa, sau pământul, sau vita, sau lucrul fratelui tău? CELE ŞAPTE PĂCATE DE MOARTE Mândria Este izvorul tuturor răutăţilor sufleteşti; ea este o lăcomie spirituală pentru care şi dracii au căzut din darul lui Dumnezeu. 1. Nu eşti mândru, fălos, închipuit? 2. Nu crezi prea mult în frumuseţea sau averea ta, nu te-ai mândrit cu ele? 3. Cum te porţi cu cei mari? 4. Nu dispreţuieşti pe nimeni? 5. Stai de vorbă cu oricine? 6. Nu eşti făţarnic, ipocrit (una spui, alta faci)? 7. Nu te-ai lăudat prin fapte, vorbe, îmbrăcăminte? 8. Nu ai vorbit ceva spre a fi lăudat? 9. Nu ai clevetit pe aproapele ca să-i înjoseşti cinstea şi vrednicia şi spre a te ridica pe tine? 10. Ai răbdat ocara celui ce te-a ocărât? 11. Ai iertat pe cei ce s-au supărat pe tine? 12. Nu te-ai mândrit cu ştiinţa, cu cunoştinţele tale?

Lăcomia Din abstract, egoismul se concretizează prin lăcomie. Din acest punct de vedere priveşte Sf. Apostol Pavel când zice că lăcomia este rădăcina tuturor răutăţilor. 1. Nu eşti lacom la mâncare sau băutură? 2. Nu vrei să strângi avere sau alte lucruri? 3. În strângerea de bani nu eşti lacom, n-ai înşelat pe aproapele tău din această cauză? 4. Nu ai mâncat sau ai băut pe ascuns? 5. Ai mâncat în sărbători înainte de Sf. Liturghie? 6. Ai mâncat mortăciuni? Lenea Este lipsa de întrebuinţare a puterilor trupeşti şi sufleteşti pe care Dumnezeu ni le-a dăruit ca să le folosim în viaţa noastră 1. Nu eşti leneş? 2. Nu pierzi timpul fără să lucrezi? 3. Nu te ocupi cu lucruri rele sau deşarte (gătirea trupului etc.)? 4. Rugăciunea o faci regulat? 5. De suflet te îngrijeşti? 6. Datoria ca funcţionar, lucrător, servitor, ţi-o faci? 7. Nu obligi pe cei mai mici să facă lucrul tău? 8. Nu ai căutat duhovnic mai iertător? 9. Ţi-ai îndeplinit canonul? Mânia Se întemeiază tot pe pivotul lăcomiei. Când omul nu-şi poate îndeplini poftele sale, se înfurie căci este împiedicat de la scopul său cel rău. Omul se poate mânia numai contra păcatului. 1. N-ai făcut rele în mânie, înjurături, bătăi, etc.? 2. Te mânii des? Cât te ţine? Ştii că Sf. Pavel a spus: Soarele să nu apună este mânia voastră (Efeseni 4, 26) ? 3. Acum eşti supărat pe cineva? 4. Ai bătut pe cineva cu bâta, cu palma? 5. N-ai supărat sau mustrat pe cineva fără temei, cu răutate? 6. Ai dorit răul celui ce ţi-a făcut rău? Dar celui ce ţi-a făcut bine? 7. Nu te-ai mâniat pe vecin pe motivul că e mai bun decât tine? Nu l-ai invidiat? Nu-ţi pare rău? 8. Nu ai vărsat sângele cuiva (în beţie)? 9. Nu te-ai bătut la duel? 10. Nu te-ai rugat (în mânie) să vină răul asupra vrăjmaşilor tăi? Zgârcenia

Este materială şi spirituală. Materială este atunci când omul nu voieşte să mângâie trupeşte pe cel sărac, iar spirituală când nu voieşte să îndrumeze pe cel neştiutor din răutate. 1. Eşti zgârcit? 2. N-ai lipsit de cele necesare pe un vecin din zgârcenie? 3. Ai ajutat pe sărac? 4. La masă ai chemat săraci sau bogaţi? Ştii că Mântuitorul ne îndeamnă să chemăm la masă pe cei ce nu ne pot chema înapoi. 5. Nu vinzi prea scump? 6. Nu înşeli? 7. Nu-ţi pare rău că ai făcut vreun bine? 8. Nu cumva mănânci puţin, te îmbraci prost (pe tine şi pe ai tăi) spre a te îmbogăţi? 9. Nu cumva nu te îngrijeşti de sănătatea alor tăi, copii, soţie, părinţi, fraţi, spre a nu cheltui bani? Invidia (cearta sau pizma) Când cel furios nu poate birui cu mânia lui piedicile care i se opun, şi neputând să facă altceva, se îndulceşte cu inima în patima invidiei, ca să acopere cinstea şi vrednicia sufletească şi trupească a aproapelui şi să se înalţe el. 1. Eşti certat cu cineva? 2. Îţi place să te cerţi? 3. Urăşti pe cineva? 4. Batjocoreşti? 5. Sfaturi viclene dai? 6. Acum ai pe cineva invidie? 7. Vorbeşti cu toată lumea? 8. Ai poreclit pe cineva? 9. Nu ai băgat vrajbă între fraţi? 10. Nu porţi pizmă pe cineva pentru faptul că e mai bun ca tine sau se bucură de mai multă cinste, avere, situaţie socială etc.? Desfrânarea (Curvia) Este tot o lăcomie, dar nu de ordin material sau spiritual, ci de ordin sentimental. Păcatul curviei, ca nici un alt păcat, se face în trup. Trupul e templul Duhului Sfânt. (Poţi face desfrânare privind sau auzind lucruri care te-ar face să păcătuieşti. Chiar mâncând, dormind prea mult, vorbind etc.) 1. Ai căzut în curvie? 2. Dar preacurvie? 3. Nu cumva îţi place să vezi sau să citeşti cărţi care te fac să păcătuieşti cu gândul, nu cumva îţi place să asculţi sau să vorbeşti

vorbe porcoase sau de ruşine? Să ştii că Sf. Pavel ne spune să nu se audă din gura noastră nici vorbe spurcate sau porcoase, nici glume proaste care nu sunt cuviincioase, nici vorbe nechibzuite. 4. Nu cumva îţi place să vorbeşti cu rost sau fără rost? 5. Nu te stăpâneşte nici o patimă? 6. Nu mănânci sau dormi prea mult? Ştii că tot Sf. Pavel a spus: Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos (1 Cor 6, 12). 7. Nu ai în casă tablouri cu chipuri goale? Nu le priveşti cu patimă? 8. N-ai curvit cu rudenii de sânge sau cu cele spirituale (fină, naşe)? 9. N-ai pipăit trupul altuia cuprins de patima desfrânării? 10. N-ai vrut să vezi părţile ruşinoase ale corpului? PĂCATE STRIGĂTOARE LA CER A. Uciderea cu voie 1. Ai ucis pe cineva? 2. Ai căutat să ucizi? 3. Vrei să ucizi pe cineva? 4. Vrei să te răzbuni luând viaţa cuiva? 5. Ai bătut pe cineva? 6. Ai certat, ai ameninţat pe cineva? B. Sodomia (împreunare împotriva firii) 1. Bărbat cu bărbat sau orice fel de animal? 2. Bărbat cu femeie împotriva firii? 3. Onania. Ai făcut onanie? C. Oprirea pensiei sau simbriei la orfani, văduve, muncitori, salariaţi sau servitori 1. Ai oprit pensiile sau salariile? Din orice motiv, fie ca despăgubire pentru un lucru stricat, fie din alte motive? 2. Reţineri parţiale sau nedrepte ai făcut? 3. Ai plătit totdeauna pentru ceea ce ţi-au lucrat alţii? D. Asuprirea văduvelor, orfanilor, invalizilor şi neputincioşilor 1. N-ai bătut copiii, bătrânii sau orfanii? 2. Nu ţi-ai bătut joc de ei? 3. N-ai asuprit pe cel mai mic decât tine? 4. N-ai râs de ologi sau neputincioşi? 5. Nu i-ai necăjit? 6. Nu cumva ai avut datoria să-i ajuţi şi nu i-ai ajutat? 7. Pe cei ce nu ai avut datoria i-ai ajutat sau ai trecut pe lângă ei ca preotul şi

levitul din Evanghelia cu Samariteanul milostiv? 8. Pe orb l-ai făcut să cadă conducându-l rău? 9. De orice neputincios, surd, gângav, şchiop, ciung, chior nu ţi-ai bătut joc? DATORII FAŢĂ DE VIAŢA SUFLETEASCĂ A APROAPELUI 1. A feri pe altul de a păcătui. Ai ferit sau nu ? 2. A învăţa pe cei neştiutori. 3. A da un sfat bun celui ce are nevoie. 4. A ne ruga lui Dumnezeu pentru alţii. 5. A mângâia pe cei întristaţi. 6. A suferi cu răbdare când suntem nedreptăţiţi. 7. A ierta greşelile altora. PORUNCI PRIVITOARE LA VIAŢA TRUPEASCĂ A APROAPELUI 1. A da hrană celui flămând. Ai dat sau nu? 2. A potoli setea celui însetat. 3. A îmbrăca pe cel gol. 4. A îngriji pe cel bolnav. 5. A primi şi ospăta pe streini. 6. A cerceta pe cei din închisori. 7. A îngropa pe cei morţi. PĂCATE STREINE 1. Când sfătuieşti pe altul să păcătuiască. 2. Când porunceşti altuia să păcătuiască. 3. Când te învoieşti cu altul la păcat. 4. Când ajuţi pe altul să păcătuiască. 5. Când lauzi pe cel ce face păcatul. 6. Când poţi, dar nu voieşti să împiedici pe altul de a face păcatul. 7. Când ştii şi nu spui păcatul altuia (să i-l spui) PĂCATE ÎMPOTRIVA DUHULUI SFÂNT 1. Nesocotirea harului lui Dumnezeu şi încrederea prea mare în tine. a. Să crezi că Dumnezeu n-are putere să te ierte, e un păcat foarte mare. b. Să crezi că tu eşti totul şi Dumnezeu n-are nici o putere în lume. 1. Neîncrederea în Dumnezeu. 2. Împotrivirea la Adevărul stabilit de Sfânta Biserică (să nu crezi în vreo dogmă). 3. Lepădarea de Biserica Ortodoxă. Fereşte-te de aceste păcate,

căci Mântuitorul spune: Dar cine va huli împotriva Duhului Sfânt nu are iertare în veac, ci este vinovat de osânda veşnică (Marcu, 3, 29). CELE 9 PORUNCI BISERICEŞTI 1. Cercetarea Sfintei Biserici în toate Duminicile şi sărbătorile legale. 2. Păzirea celor patru posturi din an. 3. Respectul faţă de feţele bisericeşti. 4. Mărturisirea păcatelor în cele patru posturi. 5. A ne feri de eretici. 6. A ne ruga pentru conducătorii statului şi dregătorii Bisericii. 7. A nu face nuntă, petreceri, în post. 8. A feri Biserica de a i se înstrăina lucrurile. 9. A păzi posturile şi a face rugăciunile pe care chiriarhul (episcopul) locului le pune în vremuri grele. DIFERITE PĂCATE 1. Neîndeplinirea angajamentelor: · ai îndeplinit pe cele luate în faţa lui Dumnezeu, a ta, a aproapelui? · ai îndeplinit canonul dat la Spovedanie? 2. Furtişag de cele sfinte: · ai minţit la Spovedanie? · ai ocolit să spui tot şi din ce motive? SFATURI · Spovedeşte-te de cel puţin patru ori pe an în posturi. · Posteşte înainte de spovedanie. · Păstrează acelaşi duhovnic. · Fă-ţi un serios examen de conştiinţă înainte de a merge la spovedanie. · Scrie pe hârtie păcatele, altfel le poţi uita. Apoi arde hârtia imediat. · Mărturiseşte singur nu numai păcatele făcute ci şi (pe) cele din inimă. · Nu ascunde nici un păcat. · Împacă-te cu cel ce ţi-a greşit. · Ocoleşte prilejul de păcătuire. · Părăseşte păcatul - angajează-te că nu vei mai păcătui. · Regretă păcatele făcute. · Fereşte-te pe cât poţi de ele. · Cuminecă-te numai dacă te simţi curat. Altfel vei fi osândit. · Îndeplineşte cu sfinţenie canonul dat de duhovnic. · Judecă-te singur pentru fiecare păcat făcut.

Fiecare dintre noi avem o menire, dar trebuie să stăm sub povaţa duhovnicului, care înlătură voia nepricepută, făcând loc voii lăsată de Dumnezeu în fiecare dintre noi. Duhovnicul dezvăluie intenţiile lui Dumnezeu în noi. Dacă nu stăm sub povaţa duhovnicului putem să intrăm în rătăciri mai mari ca patimile. Îl simt prieten pe fiecare suflet care-mi trimite un singur gând de iubire. Şi doresc şi rog ca fiecare prieten să copieze acest îndreptar la spovedanie. Am scris, cum am putut, în toată graba, din dorinţa curată de a vă trimite acest îndreptar la spovedanie. Cu toată dragostea, Valeriu. Sfârşit şi lui Dumnezeu Slavă! Cugetare foarte folositoare în necazuri (din „Mântuirea păcătoşilor”, pagina 191) 1. Ce-ai fost mai înainte de a te zidi Dumnezeu? 2. Câtă facere de bine ţi-a făcut zidindu-te? 3. Câtă răsplătire Îi eşti dator? 4. Câtă nemulţumire I-ai arătat pentru bunătăţile ce ai primit? 5. Câtă pedeapsă ţi se cuvine pentru această nemulţumire? 6. De câte bunătăţi te-ai învrednicit în locul relelor ce ţi se cuveneau? 7. Câte trebuie să faci, măcar de acum înainte, ca să îmblânzeşti pe Făcătorul tău de bine, ca să nu te muncească veşnic? Cuvant al marelui staret Macarie de la Optina •La spovedanie nu trebuie sa repeti acele pacate de care te-ai cait mai inainte, de care ai fost dezlegat si pe care nu le-ai mat savarsit. Altminteri, ar insemna o nemcredere in puterea Tainei ce se savarseste prin spovedanie. •Nu trebuie sa-ti amintesti de alte persoane cu care ai venit in atingere in clipa cand ai faptuit pacatele, ci sa te osandesti numai pe tine. •Sfintii Parinti opresc pe credincios sa-si spuna pacatele in toate amanuntele, ci numai sa si le recunoasca in deobste, pentru ca nu cumva luandu-le pe fiecare in parte sa dea prilej de sminteala atat sufletului sau, cat si duhovnicului. •Tu ai venit sa te pocaiesti si totusi nu te caiesti de pacatele tale, fiindca nu stii cum trebuie sa te pocaiesti: adica iti savarsesti pocainta in chip rece si impietrit. •Tu ai insirat toate maruntisurile, iar ceea ce este mai insemnat ai scapat din vedere. Nu ti-ai marturisit cele mai grele pacate. N'ai recunoscut si n'ai insemnat ca: tu nu iubesti pe Dumnezeu, urasti pe aproapele, nu crezi in cele ce spune Cuvantul Domnului si esti plin de mandrie si de slava desarta. In aceste patru pacate intra toata rautatea si toata stricaciunea noastra sufleteasca. De fapt, ele sunt radacinile cele mai insemnate, din care rasar toate vlastarele caderilor noastre in felurite pacate, Spovedania omului launtric (Cercetarea cugetului) Toate aceste pacate grele Ie gasesc intr'adevar in mine, atunci cand imi cercetez in

chip amanuntit simtirile si faptele: •Ar trebui sa iubesc mai mult pe Dumnezeu, caci daca L-as iubi mai mult, m'as gandi mereu la El cu o bucurie pornita din adancul inimii si orice gand despre Dumnezeu mi-ar aduce in suflet o placere deosebita. Dimpotriva, eu ma gandesc mai des si cu mai multa desfatare la cele pamantesti, in timp ce cugetarea despre Dumnezeu nu-mi pricinuieste decat greutate si uscaciune. Daca L-as iubi, atunci convorbirea cu El, din vremea rugaciunii, m'ar hrani, m'ar multumi si m'ar duce catre o neintrerupta legatura cu El. Eu insa nu numai ca nu ma desfat in rugaciune, ci simt o greutate tocmai in timpul cand ma rog: ma lupt cu oboseala, slabesc din pricina trandaviei si sunt gata sa ma indeletnicesc, cu mai multa placere, cu orice alt lucru mai marunt, numai ca sa scurtez sau sa pun capat rugaciunii. In vorbirile despre lucrurile nefolositoare, despre cele nemsemnate pentru suflet, eu sunt treaz, simt placere, iar in vorbirile despre Dumnezeu sunt uscat, obosit si trandav. Si chiar atunci cand, uneori, sunt atras fara voie spre vorbirile dumnezeiesti, caut sa trec cat repede la cele care imi magulesc patimile. Sunt biruit de dorinta de a dobandi cat mat multe cunostinte din ale lumii, in timp ce invataturile legii Domnului, cunostintele despre Dumnezeu, despre religie, nu imi lasa nici o urma in minte, nu-mi hranesc sufletul. De aceea socot ca toate aceste indeletniciri, departe de a fi niste treburi de seama in viata unui crestin, sunt numai niste lucruri laturalnice si de prea mica insemnatate, de care ar trebui sa ma ocup numai in timpul liber, cand nu am altceva mat bun de facut. Scurt vorbind, daca dragostea lui Dumnezeu se cunoaste dupa implinirea poruncilor Lui, asa cum spune si Mantuitorul: "Daca Ma iubiti, veti pazi poruncile Mele", iar eu nu numai ca nu pazesc poruncile Lui, ci imi dau prea putina silinta sa le implinesc - atunci trebuie sa trag incheierea ca eu nu-L iubesc pe Dumnezeu. Aceasta o intareste si Sfantul Vasile cel Mare, cand spune: "Dovada ca omul nu-L iubeste pe Dumnezeu si pe Hristosul Sau este faptul ca el nu-I implineste poruncile". •Nu am dragoste pentru aproapele, caci departe de a ma hotari, potrivit Evangheliei, sa-mi pun sufletul pentru binele aproapelui, eu nu-mi jertfesc nici macar cinstea, fericirea, linistea, in folosul fratelui meu. Daca l-as iubi ca pe mine insumi, asa cum porunceste Evanghelia, atunci nenorocirea lui m'ar durea si pe mine, iar fericirea lui m'ar umple si pe mine de bucurie. Pe cata vreme eu, dupa ce ascult cu mult interes povestirile ce privesc nenorocirile aproapelui, nu ma intristez, nu-mi frang inima de durere, ci stau nepasator si - ceea ce e o vina si mai mare - simt parca o placere cand aud astfel de istorisiri, iar pe deasupra, eu nu acopar cu dragoste faptele rele ale aproapelui, ci raspandesc vorba despre ele si le osandesc. Bunastarea, cinstea si fericirea lui nu ma inveselesc, ca si cum ar fi ale mele proprii ci - ca orice lucru cu desavarsire strain de mine - ele nu trezesc in sufletul meu nici un simtamant de bucurie; dimpotriva, ele starnesc in inima mea un fel de zavistie sau chiar dispret. •Nu sunt tare in credinta. Daca as fi fost bine incredintat si as fi avut o credinta tare, ca - fara indoiala - dincolo de mormant este o viata vesnica, cu o anumita rasplata pentru faptele savarsite pe pamant, atunci m'as fi gandit fara incetare la ceea ce ma asteapta. Un simplu gand despre nemurire m'ar fi ingrozit si mi-as fi trait viata aceasta ca un crestin, care e gata sa intre in patria cereasca. Dimpotriva, eu nici nu-mi pun problema vesniciei, iar sfarsitul vietii de aici il socot ca pe un fel de capat al traiului meu. Uneori un gand tainic mi se cuibareste in minte: cine stie ce va mai fi dupa moarte? Si chiar daca

spun ca eu cred in nemurire, o zic numai cu mintea, dar inima ramane departe de puternica incredintare in cele vesnice, ceea ce o dovedesc fatis toate faptele mele si necontenita grija pentru o mai buna intocmire a vietii mele trupesti. Daca Sfanta Evanghelie, care e cuvant dumnezeiesc, ar fi tost primita in inima mea cu credinta, eu m'as fi ocupat mereu de ea, m'as fi desfatat cu citirea ei, ba chiar o simpla privire aruncata asupra ei ar fi desteptat in mintea mea o adanca evlavie. Intelepciunea, fericirea si iubirea ce sunt cuprinse in paginile ei m'ar fi umplut de bucurie, iar eu m'as fi desfatat cu invataturile legii Domnului zi si noapte, m'as fi hranit cu ele cum te hranesti cu painea cea de toate zilele, si as fi purces din toata inima la implinirea pravilelor ei. Nimic din cele pamantesti n'ar fi fost in stare sa ma abata de la aceasta hotarare. Si, cu toate acestea, eu chiar daca mai ascult sau mai citesc din cand in cand cuvantul Domnului, o fac fie la vreo nevoie, fie dintr'o anumita ispita. Si, fiindca in asemenea imprejurari nu ma pot adanci cu cea mai mare luare aminte in duhul Evangheliei, simt ca ma cuprinde o uscaciune, o lipsa de interes si, ca si cum m'as afla in fata unei carti obisnuite, raman fara nici o roada si sunt gata, ba chiar bucuros, s'o schimb pe orice carte lumeasca, pe care o citesc cu mai multa placere si in care mi se pare ca gasesc lucruri mai pline de noutate si de interes. •Sunt plin de mandrie si fle o trupeasca iubire de mine insumi. Toate faptele mele dovedesc urmatorul lucru: ori de cate ori vad in mine ceva bun, doresc sa'l scot la iveala, ca sa ma ridic pe mine insumi in fata altora sau sa ma indulcesc inlauntrul meu. Desi in afara arat o oarecare smerenie, totusi in sinea mea imi pun toate faptele pe seama propriilor mele puteri si ma socot in fata altora cel mai desavarsit om sau, cel putin, nu mai rau decat ei. Daca vad la mine un neajuns, caut sa mi-l indreptatesc, sa-l acopar. Ma supar pe cei ce nu-mi dau cinstire, din care pricina ii socot drept niste nepriceputi care nu stiu sa pretuiasca oamenii. Ma laud cu binefacerile mele, cartesc si ma bucur de nenorocirile vrajmasilor mei, iar infrangerile suferite in lucrarile incepute de mine ma necajesc. Si chiar atunci cand imi dau silinta sa fac ceva bun, am in vedere ori lauda, ori folosul men duhovnicesc, ori mangaierea ce vine din partea lumii. Intr'un cuvant, imi cioplesc mereu in mine insumi un idol propriu, in fata caruia savarsesc o neintrerupta slujba, cautand in toate faptele mele fie o placere pentru simturi, fie o hrana pentru patimile si poftele mele iubitoare de desfatari. Din toate cele pomenite pana aici, vad ca sunt mandriu, neinfranat, lipsit de credinta, neiubitor de Dumnezeu si neiubitor de aproapele. Canoanele pentru pacate dupa pravila Bisericii Ortodoxe 1. Cine si-a stricat fecioria - 40 de zile de post cu 100 de metanii pe zi. 2. Preacurvie, pe care o fac cei casatoriti, oprire de la Sfanta Impartasanie 15 ani. Vine cineva la Impartasanie si spune: Eu, parinte, n-am gresit acum, ci cand am fost de 40 de ani, iar acum este de 80 de ani. Il intrebi: Te-ai marturisit, ti-ai facut canonul? Daca nu, atunci are 15 ani canon pentru acest pacat. El s-a Spovedit dar -a primit canon dupa rana lui si rana lui este nevindecata, ii mai dai cativa ani de canon si batranului ii dai ceea ce poate face el, fiind batran degeaba ii mai dai metanii si post ce nu poate face. Ce s-ai dai? Ii dai rugaciune, Psalmul 50 zis o data dupa Pravila de la Govora este egal cu 25 de metanii, ii spui: Mosule, stii Psalmul 50: ''Miluieste-ma Dumnezeule...?'' Dumneata esti la pat bolnav nu poti face altceva, sa zici Psalmul 50 de atatea ori pe zi, sa plangi si sa-ti para rau de pacatul facut, atata vreme zici Psalmul si apoi vii la Spovedanie si la

Impartasanie. Fac exceptie cei bolnavi de moarte, carora li se da Spovedania si Impartasania pe loc, indiferent de canonul ce l-au avut pana in ziua mortii. Preacurvarul de face 250 de metanii la zi, mancare uscata dupa orele 15, timp de 3 ani, aceasta facando in al 4-lea an, i se da Sf.Impartasanie - Vezi Pravila lui Nicodim Sachelarie, Manastirea Cernica 1940 la litera C. - Preacurvie cu nasa-sa, 9 ani oprire si metanii in zi 150 - Preacurvie cu fina-sa, ce a botezat-o, 12 ani oprire si metanii 300 la zi. - Prav. Bis. de la Govora. - Sodomia - 20 de ani oprire de la Impartasanie, homosexualii - Cu dobitoace, 20 de ani oprire. 3. Pacatul curviei, pe care-l fac cei necasatoriti, 7 ani oprire de la Impartasanie, iar in al 8-lea an se impartaseste - dupa Sf.Vasile cel Mare, canonul 59. 4. Uciderea fara voie, oprire de la impartasanie 10. 5. Uciderea de voie, oprire 25 de ani. 6. Uciderea parintilor, oprire 30 de ani. 7. Avortul, uciderea copiilor, pentru un avort oprire 20 de ani dupa Sinodul VI Ecumenic. Canonul 91 si Sf. Vasile cel Mare Canonul 56. De la 10 avorturi in sus nu se da Sf. Impartasanie pana in ziua mortii, sunt 10 ucideri 8. Femeia ce a pierdut copilul fara voie, 1 an oprire de la Impartasanie. 9. Femeia ce bea ierburi ca sa nu nasca coconi, 7 ani oprire si 200 de metanii la zi. 10. Femeia, de va incepe, si niste farmece oarecare va bea, ca sa se scurga, ca sa se lepde dintr-insa, 8 ani oprire si metanii 67 la zi, iar de i se va intampla a muri, sa nu se ingroape de preot - dupa Pravila Bisericeasca de la Govora, pag. 115 si Pravila mare Bisericeasca, glava 374. 11. Iar de face si barbatul asa, mai rau este, nici Biserica sa nu-i primeasca Prescura lui, nici prinosul lui, de nu se va pocai, dupa Pravila Bisericeasca de la Govora, pag. 98. Canonisiri: sa creasca un copil sarac. Sa mearga la cimitir un numar de zile. 12. Cei ce se opresc dea avea copii, 2 ani oprire de la Impartasanie cu 80 metanii pe zi. 13. Pentru furt, se da inapoi ce s-a furat, altfel n-are iertare. 14. Pentru bataie, sa se roage, metanii multe, oprire de a mai bate. 15. Pentru para, paraste pe altul - parere de rau. 16. Pentru vrajitorie, descantatorie si fermecatorie, cel ce cauta in palma, chiromantia, cel ce cauta in bobi, cel ce cauta in cafea, cel ce cauta in carti, toti acestia se opresc 4 ani de la Impartasanie. Cel ce a fsot la vrajitoare ca sa faca sa mearga cutare dupa el in casatorie, sau fata cutare, sau baiatul cutare, sau sa invrajbeasca pe cutare, ca sa n-o ia pe cutare, acestia se opresc 7 ani de la Impartasanie. Iar care a fost la fermecatorii care fac otravuri de moarte, fermecatorii care leaga mana la vite, care leaga nunta, toate acestea se fac cu puterea draceasca acestia se opresc 20 de ani de la Impartasanie. - Vrajitoria - cel ce spune vrajitorii (descanta) se va canonisi ca si ucigasul cu 20 de ani oprire de la Impartasanie (vrajitoarele). Femeia ce fa fermeca strainii si pe ai ei, 9 ani oprire de la Impartasanie si 500 de metanii pe zi. - Cei ce merg la vrajitoare - 6 ani oprire de la Impartasanie - Cine cauta in carti 6 ani oprire - Cine a fost la vrajitoare din nestiinta, 4 ani oprire de la Impartasanie

- Cei ce merg la vrajitoare din nestiinta, 4 ani oprire de la Impartasanie - Celor ce marturisesc de voie pacatul vrajitoriei sau de farmece, le scurtam pocainta la 3 ani, daca vreau sa ajune zilnic, sa manance mancare uscata o data in zi, dupa orele 15, incat numai sa traiasca si 250 de metanii la zi cu fruntea la pamant, timp de 3 ani fac aceasta (vrajitoarele). 17. Cine mananca sange, mortaciune - 5 ani oprire de la Impartasanie. 18. Cine nu posteste Miercurile si Vinerile de peste an, 4 ani oprire. 19. Cine crede in vise - 1 an oprire de la Impartasanie. 20. Pentru betie, 2 ani oprire de la Impartasanie dupa Pravila Bisercii. De vrea sa primeasca canonul si sa nu mai bea alcooluri deloc, dupa canon ii spui, 1 an de zile iti dau voie sa bei in zilele de marti, joi, sambata si duminica, cate un pahar mic de vin si unu de tuica, pentru a-l invata sa se infraneze, dupa ce vei tinea un an de zile infranare asa, apoi vorbim de Impartasanie. Ii dai infranare, pentru ca la un om ca acesta e mare pacat sa-i dai Sf. Impartasanie fara de infranare. 21. Cine fumeaza tutun se opreste de la impartasanie 2 ani, daca isi da cuvantul ca nu mai fumeaza. La fel se canoniseste si luxul, impodobirea cu haine si alte podoabe = 2 ani oprire de la Impartasanie. Toate care se vopsesc (ochi buze unghii) care umbla in pantaloni, se opresc 2 ani de la Impartasanie. 22. Pentru injuraturi se opreste 2 ani de la Impartasanie. Pentru documentare preotii sa studieze Canoanele Apostolice si ale celor 7 Sinoade Ecumenice si locale pentru Taina Spovedaniei. un preot nu poate dezlega ceea ce e de nedezlegat si care nu poate fi dezlegat decat de episcopi. Un preot nu poate dezlega ceea ce e legat de un alt preot, fiind in viata acela iar de a murit, dezleaga episcopul - dupa Sinoadele Ecumenice. Asa au randuit sfintii. Daca un crestin moare, avand canon de la preot dupa randuiala canoanelor Bisericii si nu apuca sa se impartaseasca, se mantuie, deoarece era pe drumul cel bun al Bisericii, dar de moare fara de canon, dupa Pravila Bisericii, pacatul ramane asupra Preotului si asupra pacatosului si amandoi merg in iad. Nu sunt preotii de azi mai sfinti, decat Sfintii Parinti in numar de 3635, care au facut aceste Canoane. Aplicand Canoanele mantuim si pe crestini si se mantuie si el insusi. Cum se poate reduce canonul la Spovedanie Exemplu: Un tanar casatorit a cauzt in pacatul preacurviei de curand. Iata ce canon i se da si cum se reduce acest canon. Care-i tanar, deodata se opreste de la Sf. Impartasanie timp de 15 ani. Dar el zice: ''Parinte, e prea mult si n-am sa mai traiesc atata!''. Atunci e gata, Canonul 1 al Sfantului Ioan Postitorul - ''Chinuirea trupului scurteaza anii pocaintei!'' Clar, mai baiete, nu-ti dau 15 ani, dar: 1. Ai sa-mi postesti toate posturile de peste an si Miercurile si Vinerile si Lunea ii scazi 2 ani de va spune ''Da!''. 2. Vrei sa tii post negru Miercurea si Vinerea pana la apusul soarelui timp de un an de zile, mai scazi 2 ani. 3. Vrei un an de zile sa nu bei vin, niciun fel de bautura alcoolica si sa nu mananci carne - mai scazi 2 ani. 4. Vrei sa faci milostenie cu 100 metanii la zi timp de un an si sa zici Psalmul 50 de 7 ori pe zi - ii mai scazi 2 ani 5. Vrei sa faci 50 de metanii pe zi, ii mai scazi un an, de face 100 ii mai scazi 2

ani 6. Vrei sa nu mananci carne, ii mai scazi un an. Canonul acesta se face numai timp de un an de zile Detine acest Canon, adunati laolalta toti fac 11 ani scazuti deci mai raman 4 ani din Canon, acestia se pot imparti in 3 si asa ca mai ramane un an si jumatate pana cand se va Impartasi pacatosul. Sfanta Impartasanie nu se da dupa un an de zile Canon care l-a facut, ci dupa trecerea anilor de la Impartasanie. A fost oprit 15 ani dar tinand aceasta randuiala au mai ramas 4 ani dupa care se va Impartasi. Ii scazi Canonul in masura in care isi ia obligatia sa faca acest Canon: imparti in 3 cei 4 ani o parte o pui la mila lui Dumnezeu, o parte ii iei tu, iar o parte ii lasi pacatosului, asa ca nu se va impartasi un an sau doi ani dupa exemplul cu preacurvia. Numai dupa trecerea unui an sau doi ani dupa terminarea Canonului i se da Impartasanie. El zice: ''Parinte, fac 200 de metanii la zi'' de mai face ii scazi inca din ani. Acesta este Canonul si asa se procedeaza pentru oamenii tineri si sanatosi. Canonul si reducerea lui pentru batrani si bolnavi 1. Vrei sa rostesti Psalmul 50 de 4 ori pe zi, tine loc de 100 de metanii. 2. Vrei sa postesti Miercurea si Vinerea, se da dupa putere,2 ani, scazi. 3. Zii rugaciunea aceasta cat de des poti: ''Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Miluieste-ma pe mine pacatosul'' scazi inca 2 ani. 4. Sa spuna toate rugaciunile cate le stie, mai scazi inca 2 ani. 5. Il vezi ca plnage pentru pacate si are cainta fierbinte, mai scazi 2 ani. Acest Canon il tin cei batrani tot timp de un an, in acest fel procedam cu cei batrani si bolnavi. Cine e pe moarte i se da Sfanta Impartasanie indiferent de ce Canon a avut. Canoanele sunt un medicament impotriva pacatelor si nu pedepse, fara aceste Canoane nu poate omul scapa de diavol si de pacat. Numai cand primesti Canon greu vezi cat de mare este pacatul pe care l-ai facut si te feresti de a-l mai face. Este bine ca crestinul sa caute duhovnicii cei mari, macar o data in viata sa te Spovedesti la ei din copilarie pana la zi - Spovedanie generala - caci numai asa te vei simti usurat si te vei mantui. Cand esti bolnav cauti cel mai bun doctor, cand esti pacatos cauta cel mai bun preot duhovnic si pe cel mai aspru care poate vindeca rana ta. Fierul numai daca este pus in foc la temperaturi mari se indoaie, cand il loveste fierarul cu ciocanul, asa si sufletul, cand este vartos in pcacate, numai facand Canon aspru se va putea scapa de pacat si va sta plecat inaintea lui Dumnezeu. Focul nu este o pedeapsa pentru fier, ci un mijloc de a-l indrepta, de este stramb, la fel si Canonul nu este o pedeapsa, ci un mijloc de indreptare a pacatosului. Cum nu se cade a ierta pacatele de preoti fara Canon Un preot ce venise din Ostrovul (Insula) Ciprului, ne-a spus noua ca o femeie oarecare se indeletnicise cu descantece si cu vraji. Pe aceasta vrajitoare o rugase o femeie sa-i faca mestesug dracesc, pentru ca s-al atraga pe un barbat la pofta curviei ei. Deci, vrajitoarea a trimis la acel barbat pe doi draci, pentru a-l birui pe el, la a lor voie. Dar, ducandu-se acei draci spurcati, s-au intors inapoi fara a putea face vreo isprava. Iar

vrajitoarea intrebandu-i pe draci din ce cauza s-au intors fara biruinta, acei draci i-au raspuns:''Fiind siliti de puterea lui Dumnezeu - au zis ei - l-am aflat pe acel barbat facandu-si canonul fara de stirbire, cel dat de preot, pentru aceea nici n-am indraznit a ne apropia de el, ca acela tocmai se marturisise preotului amintit mai sus si luase de la el Canon, precum poruncesc Dumnezeiestile Pravile''. Apoi i-a intrebat pe ei muierea: ''Oare cu toti care sunt sub canon se intampla asa ?'' ''Ba nu - i-au zis dracii - ci numai cu aceia la care le da porunca acel preot, care-i invata pe ei din legea lui Dumnezeu si din Scripturi si din ele el da porunci si Canon. Si pentru acestea noi nu indraznim sa ne apropiem de ei ffindca ne temem de legile lui Dumnezeu, iar cei ce de la sine inata si dau porunci, de unii ca acestia nu ne temem, nici nu fugim vreodata". Deci, acestea auzind vrajitoarea de la dracii cei necurati si nadajduind in invatatura preotului, a alergat degraba, s-a apropiat de dansul si marturisindu-si toate pacatele sale, cerea porunca - Canon. Insa, preotul, crutand-o pe ea, nu-i dadea Canon, nu-i punea asupra-i poruncile ce se dadeau dupa Pravila, iar ea se ruga zicand: ''Nu ma cruta pe mine nicidecum, ci dupa legea lui Dumnezeu si cu Dumnezeiestile Scripturi sa ma judeci pe mine, pentru ca de acestea au marturisit dracii ca se tem''. Deci i-a dat preotul porunca si Canon 20 de ani oprire de la Impartasanie si de atunci s-a inteleptit femeia, cu darul lui Dumnezeu. Acestea le-a spus acel preot, care s-a iscusit singur la unele ca acestea. De atunci el incredintandu-se si temandu-se, cu mai multa grija invata si poruncea din Dumnezeiestile Scripturi, iar nu de voia sa. Acest cuvant se potriveste cu cel din Pateric, pentru un staret, care in copilarie, fiind feciorul popii idolesc, fiind in capistea idoleasca, a auzit de la dracii care vorbeau cu domnul lor, cat de mare este inaltimea vietii calugaresti, si el intelegand acestea s-a apropiat de viata calugareasca si s-a facut calugar iscusit. Asa ne Spovedim noi crestinii ortodocsi Mantuitorul nostru Iisus Hristos i-a poruncit Apostolului Petru: ''Ia cheile imparatiei cerurilor si oricate vei lega pe pamant, vor fi legate in cer, si oricate vei dezlega pe pamant, vor fi dezlegate in ceruri'' (Mt. 16,9), iar dupa slavita Sa Inviere, le-a zis: ''Si zicand acestea a suflat asuprea lor si le-a zis: ''Luati Dug Sfant, carora veti ierta pacatele, le vor fi iertate si carora le veti tine vor fi tinute'' ( Ioan 20, 22-23). Prin aceste cuvinte a intemeiat Sfanta Taina a Spovedaniei, Taina mantuirii noastre. Fara Taina aceasta a Spovedaniei, nu poate nici un om sa se mantuiasca, fara sa ne usuram de pacate nu putem intra in ceruri. De aceea aceasta Sf. Taina se da in dar, fara de bani, tuturor crestinilor. Crestinul ortodox nu se poate Spovedi oricum, mai intai trebuie sase pregateasca. Cel ce vine la Spovedanie trebuie sa fie nemancat, dupa ce a postit 5 zile inainte de Spovedanie. Fara 5 zile de Post nu se da Taina Spovedaniei si Impartasaniei. Nu poate un preot sa dezlege ceea ce a legat alt preot, fiind in viata preotul ce a legat, face mare pacat preotul ce dezleaga pe cel legat. Fara Canoane NU se sterge nici un pacat, de nu-i dai Canon celui ce vine la Spovedanie, iar va cadea in acelasi pacat de mai inainte. Canonul este medicament si mijloc de indreptare. Si acum vom reda pe rand pacatele pe care le pot face crestinii si cat de mari sunt

aceste pacate. Preotul la Spovedanie sta in fata icoanei Mantuitorului in picioare, avand pe masa inaintea sa Sf. Evanghelie si Crucea cu un sfesnic in care arde o lumanare. Preotul este imbracat in Epitrahil si Felon ca la toate cele 7 Taine, nu se face nici o taina numai cu Epitrahilul. Dupa ce a facut Molitva pentru Spovedanie la crestinii de fata, crestinii la Spovedanie spun numele de botez. Este bine ca fiecare crestin sa vina cu pacatele scrise pe o hartie de acasa, pentru a face o Spovedanie completa fara a uita ceva. De este duhovnic slab, cauti unu mai bun, pentru a te vindeca de pacate, asa admite schimbarea duhovnicului, dar pentru a spune la unul pacatele si la altul altele acesta este pacat. Bolnavii gravi cauta chirurgul cel mai bun si cei cu pacate mari cauta chirurg sufletesc bun si pe cel mai priceput. Despre prunc-ucidere (avort) Va rog din suflet, nu mai faceti asta, iar cele care ati facut-o (femei), cat si cei care ati ingaduit sau ati sfatuit la aceasta (barbati, femei, rude), pocaiti-va si cereti cat mai repede canon pentru acest mare si oribil pacat. Mare tristete aduc aceste ucideri. Din nefericire, multe persoane in timpurile noastre nu vad avorturile ca pe ceva gresit. Medicina contemporana a demonstrat ca avort este si pilula contraceptive!Nu voi scrie prea mult despre asta, citatele din Sfanta Scriptura sunt mai mult decat graitoare: „Tu ai zidit rărunchii mei, Doamne, Tu m-ai alcătuit în pântecele maicii mele (…) nu sunt ascunse de Tine oasele mele, pe care le-ai făcut întru ascuns, nici fiinţa mea pe care ai urzit-o ca în cele mai de jos ale pământului. Cele nelucrate ale mele le-au cunoscut ochii Tăi”. Ps. 138, 13-16 Isaia şi Ieremia au fost chemaţi de către Dumnezeu înainte de crearea lor în pântece şi au fost destinaţi să fie slujitori şi profeţi ai iudeilor şi păgânilor: „Domnul m-a chemat de la naşterea mea, din pântecele maicii mele mi-a pus mie nume (…) m-a zidit din pântecele maicii mele ca să-i slujesc Lui şi să întorc pe Iacob către El şi să strâng la un loc pe Israel”. Isaia 49, 1-5 „Înainte de a fi zămislit în pântece, te-am cunoscut şi înainte de a ieşi din pântece, te-am sfinţit şi te-am rânduit proroc pentru popoare”. Ieremia 1, 5 Sf. Ap. Pave l ales din pântecele maicii sale „Dar când a binevoit Dumnezeu, Care m-a ales din pântecele maicii mele şi m-a chemat prin harul Său să descopere pe Fiul Său întru mine…”. Galateni 1, 15-16 Tertulian în Despre suflet spune: „substanţa trupului şi a sufletului se formează în acelaşi timp” confirmând astfel însufleţirea imediată. Tot el numeşte avortul crimă, indiferent dacă fetus-ul este format sau neformat. Sfântul Vasile cel Mare stabileşte că „cea care cu bună ştiinţă distruge fetusul, va fi pedepsită pentru crimă” adăugând că „la noi nu este

după subtilitatea expresiunii de făt format şineformat” (Epistola 188, can. 2). Despre desfranare Terapeutica desfrânării în Patericul Egiptean (Fragment din cartea “Metode psihoterapeutice in Pateric”, Pr. Petru Suciu) “Desfrânarea este, în general, poftirea sau satisfacerea fără rânduială şi nepermisă de legea morală a plăcerilor sexuale. Desfrânarea se poate săvârşi: a) în cuget, adică prin închipuiri şi pofte; b) prin cuvinte şi fapte, c) după rânduiala firească, când se face în afara căsătoriei, d)împotriva rânduielii naturale, ca în păcatele sodomiţilor, care este aşezat între păcatele strigătoare la cer, e) după persoanele care o săvârşesc: desfrânare simplă, incest, adulter şi sacrilegiu.” “Demonul preacurviei îl sileşte să poftească trupuri diferite. El are mai cu seamă grijă de cei care se înfrânează, pentru ca aceştia, nedobândind nimic, să lase totul baltă. Şi, mânjind sufletul, el îl încovoaie spre trebi mârşave. Ba îl face să spună, ori să asculte tot felul de vorbe ca şi cum lucrul cu pricina ar fi chiar în faţa ochilor lor.” Desfrânarea este un păcat foarte grav. Patericul îl numeşte cădere, şi aşa cum zice Sfânta Scriptură este păcatul ce îl facem în trup. Din desfrânare se naşte nesocotinţa, orbirea minţii, iubirea de sine, ura lui Dumnezeu, alipirea de cele materiale, groaza de moarte etc. Desfrânarea este o degradare, o sinucidere şi are ca urmare degradarea trupească, istovirea acestuia, degenerare biologică etc. Din cauza desfrânării suferă neamurile, se nasc copii bolnavi mintal, se înnebuneşte (vezi sifilisul) etc., dar cea mai gravă consecinţă este pierderea mântuirii. Ca terapeutică, Părinţii Pustiei recomandă: 1. Rugăciunea: “un frate a întrebat pe avva Agathon pentru păcatul curviei şi i-a răspuns aceluia: mergi, aruncă neputinţa ta înaintea lui Dumnezeu şi vei afla odihnă.” (Agathon, 21); “povestitu-sa despre maica Sara, că a răbdat treisprezece ani, fiind luptată tare de dracul curviei şi niciodată nu s-a rugat să se depărteze războiul de la dânsa, ci mai vârtos zicea: Dumnezeu, dă-mi putere!” (Sara, 1) 2. Postul: “un frate l-a întrebat pe un bătrân, zicând: ce voi face, părinte, că pântecele meu mă supără şi nu pot să-l opresc? De aceea zburdă trupul meu. Zis-a lui bătrânul: de nu vei pune întru el frică şi post, nu vei îndrepta paşii tăi pe cărarea lui Dumnezeu,” (VI, 34) 3. Răbdarea: “un bătrân oarecare, l-a văzut pe ucenicul său că este foarte supărat şi necăjit de dracul curviei. Şi i-a zis lui: fiule, vrei să-l rog pe Dumnezeu să se depărteze de la tine şi să te părăsească acel război? Iar el a zis: ba nu, părinte, că de mă şi supăr şi mă necăjesc de acel război şi mă ostenesc muncindu-mă, dar văd din osteneală roada răbdării întru mine. Pentru aceasta mai vârtos te

roagă pentru mine, părinte, să-mi dea Dumnezeu răbdare ca să pot purta cu mulţumire această ispită. Zis-a lui bătrânul: acum, fiule, am cunoscut că eşti în sporire şi că mă întreci.” (VI, 5) 4. Nădejdea: “un frate oarecare, ce trăia în Enat, în mănăstirea Alexandriei, a căzut în păcatul curviei şi după cădere, de multa lui scârbă l-a dus pe el vrăjmaşul la deznădăjduire. El mai venindu-şi în fire şi văzându-se biruit de scârbă şi deznădăjduit, singur ca un doctor iscusit fiind, a pus gândul său spre buna nădejde, zicând: crezi în marea milostivire a lui Dumnezeu, că va face şi cu mine păcătosul şi mă va ierta! Iar când grăia el întru sine acestea, diavolii i-au zis: cum ştii tu că îşi va face milă cu tine? Şi le răspundea lor aşa: dar voi cine sunteţi şi ce grijă aveţi, de îşi va face Dumnezeu milă cu mine ori de nu îşi va face? Că voi sunteţi fiii întunericului, ai gheenei şi ai pieirii veşnice, iar Dumnezeu este bun şi milostiv. Voi ce treabă aveţi? Acestea grăindu-le lor fratele au fugit dracii ruşinaţi de la dânsul, neputând să-i mai facă nimic. Iar fratele cu nădejdea şi cu ajutorul lui Dumnezeu, s-a pocăit şi s-a mântuit.” (VI, 24) 5. Luarea aminte la cauza patimii şi tăierea acesteia: “a zis un bătrân. Dacă curvia se luptă cu trupul tău, vezi din care pricină s-a pornit războiul asupra te şi o îndreptează. Sau din desfătare, sau din somn mult, sau din mândrie, sau de te socoteşti pe tine mai bun decât pe altul, sau ai osândit pe cineva când greşea. Fiindcă afară de acestea nu se luptă omul spre curvie.” (VI, 42) 6. Înfrânarea simţurilor şi a gândului: “s-a dus odată avva Isidor la avva Teofil, arhiepiscopul Alexandriei şi dacă s-a întors la Schit, l-au întrebat pe el fraţii: cum se află. Iar el a zis: cu adevărat, fraţilor, eu faţă de om nu am văzut, fără numai a arhiepiscopului. Iar ei auzind, sau tulburat zicând: oare, s-au cufundat ei, avvo? Iar el a zis: nu aşa, ci nu m-a biruit cugetul să văd pe cineva. Iar ei auzind s-au minunat şi sau întărit ca să păzească ochii de răspândire.” (Isidor, 8); “spuneau părinţii despre un bătrân, care mergând pe un drum, a văzut urme de femeie pe nisip, pe lângă drum. Iar el mergând, tot astupa cu piciorul acele urme, zicând: ca nu cumva să le vadă vreun frate neputincios şi din vederea acestora să înceapă a-l supăra gândurile şi războiul curviei.” (VI, 18) 7. Fuga de prilej: “zicea ucenicul lui avva Sisoe, către dânsul: părinte, ai îmbătrânit, să mergem de acum aproape de lume. I-a zis lui bătrânul: unde nu este femeie, acolo să mergem. I-a zis lui ucenicul: unde este loc, care să nu aibă femeie, decât numai în pustie? Deci i-a zis lui bătrânul: la pustie du-mă!” (Sisoe, 3) 8. Fuga de compania sexului opus: “un frate a rugat pe avva Daniil zicând: dă-mi o poruncă şi o voi păzi pe ea! Şi a zis lui: niciodată să nu întinzi mâna ta cu femeie în strachină şi să mănânci cu ea şi cu acestea vei scăpa puţin de dracul curviei.” (Daniil, 2); “zis-a un bătrân: sarea este din apă şi când se apropie de apă, se topeşte şi piere! Aşa şi călugărul, din femeie este născut şi de se va apropia de ea, se va topi şi va pieri.”

(VI, 27) Visul, aşa cum am arătat, este un indicativ al stării în care ne aflăm faţă de această patimă: “mişcările fireşti ale trupului (poluţii nocturne) neînsoţite de imaginii în timpul somnului arată că sufletul este destul de sănătos. Orice încropire de imagini e semn de nevolnicie. Socoteşte feţele fără contur simbolul unei patimi mai vechi, iar cele bine conturate, simbolul unei răni proaspete.” Parintele Arsenie Boca

Despre desfranare
“De pe la 5- 6 ani apar jocurile cu împunsături necurate de-a mirele cu mireasa cu sora-verişoara, încurajate iresponsabil chiar de părinţii copiilor. A doua perioadă începe pe la 14-15 ani în funcţie de gradul de vitalitate a individului(poate începe chiar mai devreme). Acum apare altă formă de desfrânare:onania, malahia, sau pe limba poporului „curvia cu mâna“, de care greu se tămăduieşte. Ea ţine de la 14 până la 75 de ani, dacă nu se îngrijeşte să se despartă de ea. Desfânarea cu dobitoacele începe tot în faza copilăriei, poate începe la pubertate sau adolescenţă, această pervertire se întâlneste mai ales la cei debili mintal, care se dezechilibrează astfel şi mai rău. Se poate ţine acest păcat şi după copilărie. Acum după aceste păcate dau cu ticăloşia şi în păcatele curviei-stil personal, la care se trece începând cu viaţa adolescenţei. De aceea mulţi nu mai pot veni la căsătorie şi din pricină că ţinuta lor are o gravă defecţiune, contractată înainte. Pe respectivul nu-l mai doare nimic dar nu reuşeşte să convie cu cineva şi să-şi aleagă o soţie. Fetele, de asemenea, au desfrânarea cu mâna dar la ele merge aşa de departe încât ajung să se şi lupte cu nebunia şi greu reuşesc să ajungă la căsătorie. O vom dovedi. Alte păcate din acest pomelnic sunt cele din interiorul familiei, începând cu cele dinaintea cununiei bisericeşti, cu propia aleasă. Ei nu mărturisesc păcatul acesta înainte, ca să-şi ia iertare, şi cer Sfânta Taină a căsătoriei peste curvie nemărurisită. După asta se mira de traiul rău şi că nu vine binecuvântarea copiilor. Făcând păcatul înainte de căsătorie, poate s-a temut că prinde copii, şi această frică fiind foarte puternică s-a resimţit în tot corpul şi astfel i-au fost paralizate ovarele.În felul acesta ajunge să nu mai aibă copii, să fie stearpă. A gustat mai înainte de vreme din fructul oprit şi a avut o teamă care a trecut prin ea ca un curent electric ce i-a paralizat ovarele. Şi după căsătorie poate fi desfrânare-aşa cum o numeşte Scriptura. Sub numele căsătoriei îşi îngăduie toată risipa şi toate blăstămăţiile. Ce se întâmplă: Se face o pervertire a energiei genetice până acolo că intră în simţul lor şi desfrânarea devine o a doua natură. Dacă devine o a doua natură, ei sunt robiţi de plăcere, şi sărăciţi de

putere.Când se întâmplă să mai zămislească şi copii, nedoriţi sau printr-un accident, căci căsătoria nu este dată spre plăcere ci este însoţită şi de plăcere( şi asta este cu totul altceva) energia naturală slăbită va da un copil slăbănog sau debil fizic sau mintal. Ispitiţi oamenii au despărţit plăcerea de poruncă şi se feresc de zămislireferire care aduce daune atât bărbatului cât şi femeii. Aceasta ajunge tot la sterilitate. Ferirea de copii este a doua pricină de sterilitate „Cine e nedrept, să nedreptăţească mai departe. Cine e spurcat, să se spurce si mai tare. Cine este drept, să facă dreptate si mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească si mai mult. Iată, vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia, după cum este fapta lui. (Apocalipsa 2, 11-12) „Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam si Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele” (Iesirea 20, 5-6). Desfranatului i se scriu faptele in samanta. Toate faptele omului, toate miscarile lui, se inseamna undeva ca intr-o nevazuta carte si se inseamna si in samanta sa, si cu aceasta omul isi trage urmasii sub povara ispravilor sale. Iar cum copilul este imbinarea celor doi parinti, a celor patru bunici, a celor opt strabunici a celor 16 strastrabunici, asta e mostenirea care se numara pana la al patrulea neam. Dar si ceilalti inaintasi isi dau partea lor de zestre, insa din ce in ce mai mica, deci ne putem da seama cate au de ispasit copiii din greselile parintilor. Un copil are scris in sine toate inclinarile unui mare numar de inaintasi, atat cele bune, cat si cele rele: jumatate de la cei doi parinti, a patra parte de la cei patru bunici, a opta parte de la cei opt strabunici si asa mai departe. Mostenirii bolnave de la un parinte ii sare in ajutor partea sanatoasa de la celalalt, dar neputinta o poarta totusi cu sine. Diavolul a strecurat in firea omeneasca, din neam in neam, tot mai multa neghina, adica inclinarea draceasca a faradelegii. De aceea, in copii se arata si samanta celui rau, care va trebui sa o rabdam pana la seceris, fiindca semanatorii, lucratorii si iconomii tainelor au mai si dormit, incat acum vedem cam multa neghina in tarina aceasta. Nu e gluma cu viata copiilor pe care ii aveti sau vreti sa-i aveti. Sunteti raspunzatori de ei si de toata viata lor, caci ce le-ati transmis, asa viata vor avea. Si copiii vostri va vor judeca pe voi, dupa cum bine stiti si bine platiti. Iar cand va vor supara, fiti cuminti si nu-i blestemati, ca sa nu ascultati de diavol pana la sfarsit, ci dati-va seama ca ei va aduc aminte de pacatele voastre cele nemarturisite si neispasite. Rugati-va pentru ei si rugati-va pentru voi sa va ierte Dumnezeu, chiar si atunci cand va vor blestema. Dar nu numai patima desfranarii omoara grauncioara nervoasa, ci toate patimile. Mania aprinsa, durerea peste masura pentru o dragoste pamanteasca, la cati nu le-a facut sange rau? Iubirea vrea ca ceea ce iubeste sa dainuiasca vesnic; nu poate concepe ca obiectul ei sa moara. Asta dovedeste ca iubirea isi are sensul in Dumnezeu, care e vesnic si invesniceste si pe cel ce iubeste pe Dumnezeu. Dar oamenii se incurca cu iubirea de trup. Iubirea aceasta nu e egala in toate cazurile cu pacatul, ci spunem ca in tot cazul e infectata de pacat. Insa daramarea cea mai cumplita vine din patima betiei. Otrava bauturii, pe langa

amortirea si arderea tuturor nervilor, ii strica omului si samanta toata intr-un chip nemaivazut. Iar daca cineva concepe copii in starea de betie fiind, peste bietul copil atarna necaz mare, necaz greu, boala indracirii. Asa se face ca vedem nesfarsitul sir de urmasi nenorociti: orbi, schiopi, uscati sau putrezind de vii, altii strambi in fel si chip si mai greu ca toate, unii chinuiti de draci. Iar altii, in ce priveste mintea, porniti de mici spre rele, iar cand vor fi mai mari, azvarlind in parinti si in Dumnezeu si sfarsind naprasnic. Acestea sunt faradelegile ce iau chip de om, „materializate” in urmasi, ce striga vinovatiile parintilor. Acestia sunt „pruncii nascuti din somnul necurat, martori ai nelegiuirii parintilor, cand stai sa cercetezi” (Cartea înţelepciunii lui Solomon 4, 6). Asa se razbuna pacatele parintilor in bietii copii, care nu au nici o vina si nici un viitor. Singura scapare este de a nu ajunge aici. Exista o cale care nu are faradelegi – Taina cununiei. Casatoria este o taina dintre cele 7, tocmai ca sa nu ingaduie intr-insa atata serparie de faradelegi. Iata cateva feluri de patimi prin care isi prapadesc oamenii samanta si vlaga, aprinsi de pofte contra firii: onania; curvia (concubinajul); sodomia (homosexualitatea); bestialitatea (zoofilia); Iar in casatoria legitima: desfranarea (perversiunile); fereala de zamislire (contraceptia); crima de avort; preacurvia (adulterul); nesocotirea vremurilor oprite de Biserica de la impreunare. Dar ce e atunci dupa fire? Ce nu este faradelege? Numai si numai ceea ce este spre zamislirea pruncilor! Pentru ca binecuvantarea lui Dumnezeu nu s-a dat faradelegilor. Deci sa ridicam casatoria din desfranare la inaltimea de Taina! Neamul pe care Dumnezeu il stie ca nu va da roade vrednice de pocainta il va stinge ca pe smochinul neroditor, prin morti napraznice, boli incurabile, boli genetice, etc. Legea atotputernica care intoarce faptele oamenilor in bratele lor este aratata in Sfanta Scriptura: „Fiii desfrânaţilor nu vor avea desăvârşire şi sămânţa ieşită din patul nelegiuit se va stinge. Că de vor şi avea viaţă lungă, nu vor fi de nici o treabă şi bătrâneţile lor, la urmă de tot, vor fi fără cinste. Iar de vor muri de timpuriu, vor fi fără nădejde şi fără mângâiere în ziua judecăţii. Căci neamul celui nedrept are sfârşit groaznic” (Cartea înţelepciunii lui Solomon 3, 16-19). Scurtarea vietii a venit neamului omenesc ca o plata pentru caderea in desfranare. De Dumnezeu nu scapi prin faptul ca nu-l asculti, Ii tagaduiesti existenta, sau iI nesocotesti Biserica, pentru ca El are o randuiala si-ti cere s-o urmezi. Un trecut pacatos insoteste omul ca un cazier judiciar. Ispasirea e obligatorie, rabdand palmele trecutului peste obrazul mintii.

„Cei nelegiuiţi vor fi pedepsiţi după cugetul lor cel viclean, pentru că nu le-a păsat de cel drept, iar de Dumnezeu s-au depărtat. Defăimătorii înţelepciunii şi ai învăţăturii sunt ticăloşi, şi nădejdea lor este deşartă şi ostenelile lor fără de folos şi lucrurile lor netrebnice. Femeile lor sunt fără de minte şi copiii lor sunt stricaţi şi spiţa lor este blestemată. Drept aceea, fericită este cea stearpă care nu s-a pângărit şi care n-a cunoscut pat cu păcat; ea va avea roadă la cercetarea sufletelor. Tot aşa famenul ale cărui mâini n-au săvârşit fărădelegea şi împotriva Domnului n-a gândit cele rele; el va primi aleasă plată pentru credinţa lui şi în templul Domnului locul cel mai de dorit. Căci roada bunelor osteneli este slăvită şi rădăcina înţelepciunii n-are pieire” (Cartea înţelepciunii lui Solomon 3, 10-15). Dar milostivirea lui Dumnezeu, care “nu de bunavoie umileste si pedepseste pe fiii oamenilor” (Plâgerile lui Ieremia 3, 33), aduce in cate unii inclinarile bune ale strabunilor si copilul ajunge de mic la deosebirea dintre bine si rau. Despre acestia zice Dumnezeu: „un fiu, care, văzând păcatele, văzând toate câte le-a făcut tatăl său, el se păzeşte şi nu face nimic asemenea, …acest om nu va muri pentru nedreptăţile părintelui său, ci în veci va trăi, …pentru că fiul a făcut ceea ce era drept şi legiuit şi toate legile Mele le-a ţinut şi le-a împlinit; de aceea va trăi” (Iezechiel 18, -14, 17, 19). Daca „nici un fir de par nu se misca din capul omului fara stirea lui Dumnezeu”, cum se poate ca uneori dau oamenii peste o moarte naprasnica, greu de impacat cu purtarea de grija a lui Dumnezeu fata de om? Viata nu este un scop in sine. Dumnezeu asigura viata cand aceasta este traita conform sensului ei metafizic, devenit constient (mantuirea sufletului). Desi si atunci se petrec nedumeriri in privinta asigurarii vietii. Lui Iisus I s-au adus la cunostinta doua categorii de accidente: mai multi galileeni au fost omorati din ordinul lui Pilat, pentru ca au rugat pe Iehova cu jertfe impotriva stapanirii romane, iar in Siloam a cazut un turn si a omorat 18 oameni (Luca 13, 1-5). Iisus a asigurat ca oamenii aceia nu au fost cei mai pacatosi oameni, iar cei ramasi nu sunt pentru aceasta mai putin pacatosi ca ei. Daca nu se pocaiesc, pe toti ii asteapta aceeasi soarta. Daca neamul omenesc nu aduce „roade vrednice de pocainta” (cum cerea Sf. Ioan Botezatorul), taierea il asteapta. S-a furisat in sfatul mintii legea pacatului, care este placerea simturilor si pentru care s-a hotarat moartea trupurilor, ca nu cumva rautatea sa fie nemuritoare. Dumnezeu pe toti ii trimite inzestrati si in stare sa fie drepti. Dar trecand ei prin poarta nasterii pamantesti, iau in spate poveri parintesti, care-i spetesc si-i incovoaie spre pamant. Pe urma, slabiti de osteneala vietii, greu se vor decide sa reprezinte cauza lui Dumnezeu. Pe masura ce s-a intarit desfranarea in madularele oamenilor, a scazut si puterea lor de aparare impotriva bolilor de tot felul, caci orice fel de desfranare este o putrezire inceata, ca gunoiul care arde si care scurteaza zilele omului. Cancerul -aceasta misterioasa anarhie celulara- se pare ca vine tot din aceleasi pricini. „Căci voia lui Dumnezeu aceasta este: sfinţirea voastră si să vă feriţi de toata desfrânarea. Să ştie fiecare dintre voi să-şi stăpânească vasul său în sfinţenie şi cinste, nu în patima poftei cum fac necredinciosii, care nu cunosc pe Dumnezeu… Căci Dumnezeu nu ne-a

chemat la necurăţie, ci la sfinţenie. (I Tesaloniceni 4, 3-7) E cu putinta despovararea de sub o mostenire mizerabila? Da, e cu putinta, cu pretul si cu osteneala unei vieti curate. Acesta este crestinismul: o creatie din nou a lumii, o creatie din nou a omului, o creatie din nou a firii. Casatoria nu este numai o aprindere de trupuri, iar unde este numai atata, macina dragostea intre soti si vine vrajba care duce la ura si razbunare, ca orice pacat! Nunta este mai mult decat acestea, este chip al unirii sufletului cu Dumnezeu. Numai cand cei doi soti sunt uniti cu sufletul in Dumnezeu, dainuieste si unirea cea trupeasca si aduce roade dupa Dumnezeu. Casatoriile facute dupa sila parintilor care socotesc averea familiei, nu duc la sfarsit bun, caci toata averea se imprastie. Cercetati ce purtari au avut parintii, cei patru bunici, strabunicii, caci aschia nu sare departe de trunchi. Nu incepeti casatoria cu pacatul, pentru ca siliti Taina lui Dumnezeu, si-L veti avea impotriva. Pana la cununia Bisericii, toti sunt datori a avea fecioria nestricata, si fete si baieti, caci altfel inmultesc raul intre oameni, osandind si pe urmasii lor impreuna cu dansii. Astfel, din curvii nemarturisite, facute inainte sau dupa casatorie, apare vrajba in casa. Daca sotii au intrat in casnicie cu o pecete draceasca pe trupul si pe sufletul lor si pentru ca nu s-au spovedit, acel pacat are sa le sparga casa, tocmai pentru ca n-au omorat pe diavolul, care este cel care face acest lucru. In casnicie, binecuvantata este numai nasterea de copii, iar tot ce este in afara de rostul acesta, este desfranare si pacat. Insusirile copilului atarna de gradul de pervertire la care a ajuns instinctul maternitatii la femeie. Inclinarile pe care le-au avut parintii in vremea sarcinii, dar mai ales ale mamei, acelea vor fi conducatoare in toata viata copilului ce vine; ele se intiparesc in copil ca tendinte si predispozitii, pe care acesta le va avea toata viata. Suparari, amaraciuni, dureri, predispun copilul la tristete, melancolie, nesanatate. In vremea aceea, daca mama fura oarece, copilul va fura toata viata, daca se imbata mama odata, copilul se va imbata toata viata. Se roaga mama la Dumnezeu, se va ruga si copilul. Acum e vremea cea mai scumpa de a ingriji de purtarile viitoare ale copilului, caci acum poti semana intr-insul inclinarile unui sfant sau apucaturile talharului. Acum e vremea cand poti sa faci ce vrei din copilul tau, acum esti cu deosebire dator sa-l pazesti de toate relele, cu care n-ai vrea sa te supere, fiindca numai acum te asculta cu desavarsire. Se roaga parintii in vremea respectiva, se impartasesc cu Sfintele Taine, petrec cu dragoste de Dumnezeu, asa va fi si toata viata copilului ce se va naste si nu vei avea bataie de cap cu el ca nu crede, ca nasculta si umbla dupa rele. Caci pentru osteneala parintilor spre voia lui Dumnezeu, El se milostiveste de copiii acestora si-i binecuvanteaza cu daruri, precum Insusi a zis: „pana la al miilea neam” (Iesirea 20, 6). Un sfat: Sa va doriti copii de la inceput, din tinerete, pana ce parintii nu s-au hodorogit de grijile vietii si de multe pacate, caci sunt mai ageri si de mai buna nadejde in viata. Copiii de la batranetea parintilor sunt mai stinsi, pare ca lipseste vlaga din ei si duc o viata chinuita, pentru ca au mostenit o zestre slabita (cu mai multe pacate). Se poate intampla ca amandoi sotii sa fie roditori si totusi sa nu poata face copii. Ce sa fie? Pe unul dintre soti l-au ajuns faptele din tinerete, mult timp practicand faradelegea: era curvar, onanist, sau alt chip de patimas. Crima de avort este mai mare decat alte crime, pentru ca se face contra unui copil fara aparare. De aceea cere cap de mama si de tata; sangele lor striga la Cer razbunare

si putini scapa. „Sângele spurcă pământul şi pământul nu se poate curăţi în alt fel de sângele vărsat pe el, decât cu sângele celui ce l-a vărsat (Numeri 35, 33). In toata lumea nu gasesti un lucru mai usor de facut decat pacatul. De aceea pacatuim cu usurinta, dar anevoie ne pocaim. Daca oamenii si-ar potrivi purtarile dupa poruncile lui Dumnezeu si nu dupa momeala pacatelor, ar preveni si ar ocoli toate necazurile, dar asa, drept in ele isi sparg capul. Si apoi umbla plangand. Toata tineretea ta o dai dracului si pe urma vezi ca ai ales rau. Dar intrebarea este daca-ti mai raman zile sa le dai lui Dumnezeu? Si alta intrebare: daca-ti mai primeste Dumnezeu o gramada de cioburi, in loc de un vas frumos si intreg cum puteai sa fii? Prin Isaia proorocul, Cuvantul se tanguie: “Piere dreptul şi nimeni nu ia aminte; se duc oamenii cinstiţi şi nimănui nu-i pasă că din pricina răutăţii a pierit cel drept” (Isaia 57, 1). Cum pier dreptii si nimeni nu ia aminte? Foarte simplu: ca nu se mai nasc. Iata ca disparitia dreptului e o problema de care suntem trasi la raspundere. Ca sa fie oamenii asa cum ii vrea Dumnezeu, aceasta atarna si de parinti, caci acestia ii incarca pe copii cu poveri (pacate) prea mari, pe care copiii trebuie sa le impartaseasca, iar cand sunt maturi si ar trebui sa propovaduiasca pe Hristos, ei sunt ispasitori ai pacatelor inaintasilor. Iata temeiul pentru care suntem raspunzatori de misiunea de regenerare morala. Caci scrie: „Daca nu se vor griji de pacatele lor, pentru aceasta ii voi da in mainile copiilor lor”. Deci de noi depinde ce generatie vine. Generatia de acum trebuie sa inteleaga aceste lucruri: ori se leapada de pacate, ori va vedea zilele de pe urma. Istorisiri pline de povata despre vindecarea de desfranare Despre o calugarita care si-a scos ochii, ca sa-si pazeasca fecioria La inceput cand Anglia a primit credinta in Hristos, erau acolo multi oameni credinciosi si imbunatatiti; si multi bogati nu-si maritau fiicele, ci, cheltuind multa bogatie, zideau manastiri si le duceau pe dansele acolo, spre petrecerea calugareasca. In vremea aceea, era un boier iubitor de fapte bune, care avea o fiica de 12 ani, foarte frumoasa, Maria cu numele. Si, vrand sa o duca la calugarie, a intrebat-o, pentru ca sa vada si gandul ei. Deci i-a zis: - Daca as mai fi avut o copila, as fi dorit sa o dau intr-o manastire Stapanului Hristos, impreuna cu jumatate din averea mea, iar pe cealalte sa o marit. Dar fiindca te am numai pe tine, imi pare foarte rau, si nu stiu ce sa fac. Insa mie mi se pare ca est mai bine ca frumusetea aceasta, pe care ti-a dat-o Preabunul Dumnezeu, sa o afierosesti Lui, decat sa o strice vreun om. Si de vei face dupa sfatul meu, vei fi cinstita de oameni in aceasta lume, si in ceruri de Dumnezeu. - Intelepteste ai judecat, o, parintele meu! Si eu m-am gandit ca mai bine sa iau pe Mantuitorul de Mire al meu, decat vreun boier mare si stricacios. Atunci tatal i-a multumit din tot sufletul, si in putina vreme a dus-o intr-o manastire de fecioare, unde erau si alte calugarite. Si, cheltuind toata averea lui, a zidit o biserica unde petrecea ea cu fapte bune, impreuna cu celelalte calugarite. Si erau si alti

boieri care-si aduceau fiicele lor in manastire, unde sedeau pana la varsta cea dupa lege, cand erau intrebate ce doresc sa faca. Si unele doreau viata monahiceasca si se tundeau in monahism, iar altele cu mai putin evlavie, se maritau. In acel timp era un domnitor care stapanea tara aceea, Ricardie cu numele, curvar si neinfranat, care avea o fiica orfana de mama, pe care a dus-o in manastirea aceea. Iar stareta a primit-o cu bucurie, si pentru ca sa respecte pe domn, a poruncit de au venit toate surorile ca sa-l cinsteasca. Printre ele era si Maria, cea pomenita mai sus, care, vazand impodobirea domnului, zicea in mintea ei: ''Dumnezeul meu, oare sa aiba acest om atata slava si intru imparatia Ta?''. Iar acela, daca a vazut-o ca se uita la el, si-a ranit inima de frumusetea ei, socotind ca si ea tot cu acest gand il privise. Deci s-a ranit de un dor nevindecat, insa n-a descoperit atunci gandul lui din cauza celorlalte surori care erau de fata. Dar, dupa ce s-a dus la palatul sau, a vestit staretei ca sa-i trimita pe Maria in acea seara, si sa stie ca si ea il iubeste. Iar stareta s-a scarbit foarte si i-a trimis raspuns sa nu faca rusine manastirii; ba mai mult, ca un domn al cetatii ce este, daca ar fi auzit ca altul voieste sa faca un lucru necuviincios ca acesta, sa-l pedepseasca. Si multe alte cuvinte placute lui Dumnezeu i-a raspuns. Insa acela, nici intrun chip nu le-a socotit, ci ca un intunecat la minte de patima curviei, i-a poruncit a doua oara sa i-o trimita, spunand ca ii pofteste foarte mult ochii, care l-au ranit la inima cand priveau la el. Si poruncea sa i-o trimita cu hotarare, sau se va duce singur si-o va lua cu sila, facand o mare rusine si paguba neasemanata manastirii. Intre acestea, mai inainte de a ajunge al doilea vestitor, a intrebat stareta pe Maria si i-a zis: - Tatal tau te-a fierosit aici lui Dumnezeu si pururea Fecioarei Maicii Sale, cu toata bogatia lui, si a murit cu multa bucurie, ca ai sporit intr-un poruncile Domnului. Si, in urma mea, alta nu va fi stareta, numai tu, pentru fapta cea buna si pentru bogatia ta; insa mam ir cum ai facut aceasta greseala, ca sa cauti la domnitor, care m-a vestit ca sa te trimit la el si nu stiu ce sa fac. - Maica mea, cu alt gand am cautat eu la el, insa chibzuiala lui a fost vicleana, gandind la lucrul cel necuviincios. Deci cand va trimite a doua oara vreun om, sa ma lasi ca sa-i dau eu raspunsul, ca sa cunosti cat dor am ca sa pazesc fecioria mea. - Vezi sa nu zici vreun cuvant aspru, sa se manie si sa strice manastirea. - Ma duc la biserica sa ma rog Stapanei, sa ma lumineze ca sa-i dau raspunsul cel cuviincios, si insasi pururea Fecioara ma va pazi pe mine si manastirea. A alergat asadar la ajutorul cel de sus si se ruga cu lacrimi inaintea icoanei Maicii lui Dumnezeu sa o izbaveasca de intinaciunea trupului. Dupa un ceas, a venit omul si i-a zis staretei cuvantul cel de mai sus, la care ea a raspuns: - Nu se cuvine ca eu sa trimit pe cineva la pacat, ci spune-i ei, si daca va voi, iti va urma. Deci s-au dus la biserica, si i-a zis ei cel trimis: - Doamna mea, domnul nostru a vazut frumusetea ta si atat s-a ranit la inima de vederea ochilor tai celor prea dulci, ca nu afla vindecare daca nu vei veni sa te vada, dar de buna voie, ca sa te faca sotia lui, sa fii foarte mult cinstita si sa te slavesti intru aceasta lume; iar daca nu vei veni de voie, te va lua cu sila, ca sa te rusineze in toata Anglia. - Du-te afara din biserica si asteapta, si peste putina vreme iti voi da ceea ce doreste domnul tau, i-a raspuns ea.

Atunci acela a iesit bucurandu-se, gandind ca s-a induplecat voii domnului sau. Asemenea si stareta a cugetat ca a fost biruita de vrajmasul, si foarte s-a intristat. Insa evlavioasa mireasa a lui Hristos, ducandu-se a stat inaintea Preasfintei, zicand acestea cu lacrimi: ''Stapana mea, bine imi este sa am ochi, ca sa vad sfanta icoana ta, dar fiindca acestia m-au impiedicat pe mine privindu-l pe acel pangarit, mai bine sa-i scot pe ei decat sa-mi intin fecioria mea, si voi vedea darul tau cu ochii sufletului. Iarta-ma, Doamna mea, si sa nu mi se socoteasca mie intru pacat aceasta, ca de nevoie o fac. Si din doua rele cemi stau inainte, mai bine este a alege raul cel mai mic'' Acestea zicand, si-a scos amandoi ochii cu un cutit si i-a pus intr-un vas. Apoi a strigat pe omul cel trimis si i-a zis: - Fiindca ochii acestia au gresit domnului tau si l-au ranit, iata, cu dreptate i-am pedepsit. Si daca dupa cum ai zis, pot sa-l mangaie, mergi si-i da ca sa ia din ei toata veselia si bucuria. Iar acela, ingrozit, a luat ochii si i-a dus domnitorului sau, spunandu-i cuvintele acestea. Si domnitorul, vazandu-i, s-a inspaimantat, schimbandu-se cu dumnezeiasca schimbare. Deci minunandu-se de fapta buna a fecioarei, si-a schimbat dragostea cea trupeasca in evlavia duhului. A plans cu amar, a urat din inimafaradelegile lui si, umilindu-se la suflet, a dus ochii la manastire de i-a pus inaintea icoanei a Maicii lui Dumnezeu si pe oarba sa stea acolo. Si adunand toate surorile, le-a zis: - Cadeti toate la rugaciune cu lacrimi, rugandu-va stapanului Hristos, Celui Atotputernic, si Preasfintei si pururea Fecioarei Maicii Lui, ca sa faca mila cu sora aceasta binecuvantata si sa o vindece pe ea. Si daca vom avea credinta fierbinte, ne va auzi Stapanul; numai sa nu aveti nevredinta in inima voastra, nici sa va indoiti cat de putin. Caci cele ce sunt cu neputinta la oameni sunt cu putinta la Dumnezeu, Care face voia celor ce se tem de El. Si va rog pe voi, sa nu indrazneasca una sa se scoale de la pamant pana ce voi savarsi si eu rugaciunea mea. Acestea zicand, nevrednicul, a pus cenusa pe capul lui si, cazand jos, la pamant, cu capul descoperit si cu multa smerenie, se ruga cu multe lacrimi si tanguiri: - Doamna si Stapana ingerilor, Maica Atotputernicului Dumnezeu, nu sunt vrednic sa vad sfanta icoana ta, nici sa deschid gura mea cea pangarita ca sa te rog, ca nu am lasat nici un pacat pe care sa nu-l fi facut. Intinat-am sufletul si trupul meu si tot pamantul, insa fiindca Domnul Iisus Hristos S-a intrupat pentru pacatosi si n-a lepadat pe desfranate, pe talhari si pe vamesi, ci i-a primit pe toti, si la dumnezeiasca Lui inaltare de la noi, te-a lasat pe tine mijlocitoare a pacatosilor, pe tine te pun si eu chezasa, Stapana mea, catre Fiul tau Cel milostiv, ca sa ma intorc de la calea cea rea a faradelegilor, si prin pocainta sa-mi spal noroiul sufletului meu. Sa auda darul tau rugaciunile sfintitei starete si a sfintitei fratimi, ca sa dai iarasi ochii sfintei roabei tale acestia, careia eu, nepriceputul, i-am fost pricina de i-a scos. Si asa, aceasta sa se izbaveasca de trupeasca nevedere, si luand lumina cea prea dorita, sa slujeasca bisericii tale, ca si mai inainte, iar eu, nevrednicul robul tau, sa ma slobozesc de robia cea cumplita a celui viclean, care ma trage legat, nevazut, cu lant de fier. Aceasta si altele multe zicea cu lacrimi domnitorul, iar calugaritele de asemenea se rugara toata ziua aceea. Si fiindca se rugau cu credinta si cererea le era binecuvantata si sfanta, pentru dragostea cea frateasca s-a auzit de graba rugaciunea lor. Iar la ceasul vecerniei a stralucit toata biserica si s-a auzit un glas, zicand: - Ia-ti lumina ta cu darul Celui nascut al meu.

Atunci calugarita, privind in sus, a vazut pe Stapana cea atotputernica stand inauntrul Jertfelnicului si i-a zis: - Maresc numele tau, Doamna mea, si slavesc darul tau! Iar domnitorul si toate surorile, dupa ce au auzit glasul, s-au sculat, dar pe Preasfanta n-au vazut-o. Insa vazand ca era vindecata ceea ce mai intainte era fara ochi, au slavit pe Stapana cea atotputernica si i-au multumit, facand privecghere toata noaptea. Apoi, domnitorul a dat manastirii multe daruri, si, caindu-se de pacatele sale, dupa fagaduinta, nu s-a intinat mai mult, ci a petrecut viata cu fapte bune. Iar preacinstita Maria s-a facut minunata in lumea aceasta, pentru marea intelepciune si pazirea fecioriei ei, si toate surorile au cinstit-o mult pentru minunea cea zisa mai sus si pentru petrecerea ei cu fapte bune. Iar dupa sfarsitul staretei, cu sfat de obste au ales-o pe dansa, care, dupa Dumnezeu pastorind sfanta manastire, s-a dus intr-u imparatia cereasca. Pe care, o, de ar da Dumnezeu ca noi toti sa o dobandim, cu darul si cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Caruia I se cuvine toata slava, cinstea si inchinaciunea, impreuna cu Cel fara de inceput a Lui Parinte si cu Preasfantul si de o fiinta Duh, in veci. Amin Un monah care era necajit de dracul curviei, s-a izbavit prin Maica lui Dumnezeu Un oarecare monah se linistea in muntele Eleonului, avand o icoana prea frumoasa a Nascatoarei de Dumnezeu in chilia lui, la care avea multa evlavie. Si i se ruga uin fiecare zi cerand sa-l izbaveasca de dracul curviei. Ca avea atata razboi de la aceasta patima, incat nu-l slabea nici ziua nici noaptea, si se primejduia sa cada si in fapta. Deci, in data ce se aprindea in inima lui vapaia aceea vatamatoare de suflet a spurcatei pofte, alerga la sfanta icoana si rugandu-se cu lacrimi, indata disparea sminteala trupului. Insa vrajmasul, desi vedea bine ca prin ajutorul Nascatoarei de Dumnezeu fratele se izbavea, el nu inceta, ci totdeauna il ispitea. Si, intr-o zi, stand afara din chilie, i-au venit iarasi viclenele ganduri. Deci, vrand sa alerge catre rugaciune, dupa obisnuinta lui, vazu cu ochii aievea pe diavolul, caruia ii zise: - Pana cand, vrajmasule al adevarului, vrei sa ma ispitesti? Nu ai cunoscut hotararea mea ca nu ma supun? Pentru ce in zadar ma muncesti? - Eu pe multi altii, mai imbunatatiti decat tine, i-am biruit, si vreau sa te fac si pe tine sa fii biruit, caci nu ma lenevesc, nici n-am alta slujba, decat aceasta. Insa daca vei face ce-ti voi zice, voi inceta sa te mai supar. - Ce voiesti sa fac? - Cu inlesnire si putin lucru este ceea ce-ti cer. Dar fa juramant ca nu vei marturisi nimanui, si iti voi spune. Iar pustnicul, ca un neinvatat si fara de rautate ce era, pentru dorul ce avea ca sa se izbaveasca de acest fel de razboi, s-a jurat sa nu spuna altcuiva. Deci, i-a zis lui vicleanul sarpe: - Sa nu te mai inchini icoanei ce o ai in chilia ta; scoate-o pe dansa afara din chilie si eu mai mult nu te voi supara. - Maine iti voi da raspuns pentru aceasta. Apoi dracul, facandu-se nevazut, il lasa pe monah sa se sfarame cu gandurile, nestiind ce sa faca. Si avea multa scarba si chin, mai ales pentru ca se jurase sa nu marturiseasca nimanui. Caci diavolul cel prea viclean s-a silit sa-i incuie usa, ca sa nu

intrebe vreun dascal care sa-l invete despre greseala cea mai mica. Insa in ziua aceea a venit in munte avva Teodor Eliotul, care era iscusit in Scripturi si deprins in fapta de ispitele dracilor, si cati il intrebau luau mare folos. Deci, ducandu-se si monahul acesta, ia vestit lui pricina, iar avva l-a canonisit greu pentru juramant, apoi i-a zis: - Nu stii ca vrajmasul nu scoate niciodata pe cineva dintr-un pacat mare ca sa-l duca in altul mai mic, ci totdeauna in mai mare primejdie il prapastuieste? Caci ce faradelege este mai mare decat sa nu te inchini Stapanei celei prealaudate? Mai mic pacat este sa curvesti de mii de ori, decat sa te lepezi de Nascatoarea de Dumnezeu cea pururea Fecioara. Deci, sa nu asculti mai mult pe vicleanul, ci o roaga pe dansa si ea iti va ajuta, ca sa rusinezi pe dracul. Apoi pustnicul pleca de la avva si, ducandu-se la chilie, l-a intampinat dracul, zicandu-i: - O, batranule rau, oare, nu te-ai jurat mie ca sa nu spui nimanui orice iti voi zice? Sa stii ca, deoarece ai calcat juramantul, ai sa te muncesti, caci eu nu voi inceta pana in sfarsti a te ispiti. - Vrajmasule al binelui si prea inrautatitule! Ori curvar de voi fi, ori jurator stramb, nu ma vei judeca tu, ci numai Dumnezeu si Stapanul meu, Fiul pururea Fecioarei, de care zici sa ma lepad. Insa eu nu te voi asculta si acum poti sa faci cu mine ce vrei. Darul ei imi va ajuta si ma va izbavi de ispitele si cursele tale. Atunci dracul s-a facut nevazut, iar monahul, facand o iconita mica dupa chipul icoanei Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu pe care o avea in chilie, o purta cu el intotdeauna. Si, de atunci, n-a mai putut sa-l supere vicleanul, ci a petrecut viata lui cu fapte bune si s-a invrednicit fericirii celei ceresti. Parintele Neofit Parintele Neofit a fost Parintele duhovnicesc de la Manastorea Sf. Ana Mica, el a trait in Schitul Sfintii Arhangheli, locul unde Sf. Agapie a trait si a scris ''Mantuirea Pacatosilor''. Odata , parintele Neofit a plecat in insula Tinos, pentru a fi preot slujitor la o manastire de maici. Aici, toate calugaritele incercau sa traiasca o viata curata. Una dintre ele care era oarba, s-a dus sa se Spovedeasca la parintele Neofit si a dezvaluit gandurile de ispita pe care le avea pentru el. Parintele a fost atat de inspaimantat, incat s-a intors la manastirea Sf. Ana Mica. Era trist si nedumerit: Cum poate Satana duce asemenea ganduri unei persoane oarbe. Intr-o zi s-a hotarat sa ceara sfaturi de la toti parintii duhovnicesti din vecinatate. A discutata cu parintii Stefan, Ciprian si Cozma si cu un ucenic trimis de parintele Ignatie care, desi era mai iscusit decat toti, s-a intamplat sa fie bolnav in acel timp. Numele ucenicului era Ignatie. Acesta, fiind din Ismirne, a dorit de mic sa devina calugar. Toti parintii au inceput sa discute despre acest subiect: Cum poate o calugarita oarba sa fie ispitita de ganduri necurate? Dar, desi erau parinti duhovnicesti, nu au reusit sa raspunda la aceasta intrebare. Apoi a venit randul parintelui Ignatie cel tanar: Vocea ta parinte a fost cauza acestor ganduri ale calugaritei, asupra carora a cugetat, dupa care a venit sa se marturiseasca''. Despre un monah izbavit de la pacat prin intelepciunea unei fete

Un preot in Antiohia a povestit o istorisire auzita de la Patriarhul Atanasie: ''Ún monah din Manastirea Avvei Severian, a fost trimis pentru o treaba in partile Elevteropolei, unde a poposit la un satean credincios. Acesta avea o singura fata; mama ei murise de mult timp. Si monahul statea de mai multe zile in casa sateanului. Iar diavolul, care totdeauna ispiteste pe oameni, a bagat in inima fratelui ganduri necurate asupra fetei, care-l chinuiau, si cauta prilej ca sa se culce cu ea. Iar diavolul, care-i bagase ispita in suflet, l-a ajutat sa aiba si prilej. Pe cand tatal fetei era plecat la Ascalon, pentru alte treburi, calugarul a ramas singur cu fata. Stiind ca nu e nimeni acasa, monahul s-a dus la ea cu gandul sa-l siluiasca. Ea vazandu-l tulburat, si cu totul pornit spre fapta, i-a spus: - Nu te tulbura si nici sa nu faci vreo fapta rusinoasa cu mine. Tatal meu nu vine acasa nici azi nici maine asculta-ma mai intai, iar apoi, martor mi-e Dumnezeu ca fac tot ce-mi spui. Dupa ce l-a potolit cu astfel de cuvinte, i-a zis: - De cati ani esti frate in manastire? - De saptesprezece ani, i-a raspuns el. - Ai cunoscut femeie vreodata?. - Nu, a raspuns calugarul. - Si vrei acum sa-ti pierzi toata osteneala ta? Cate lacrimi n-ai varsat ca sa infatisezi lui Hristos trupul tau lipsit de orice pata! si vrei acum sa pierzi toata osteneala ta, pentru o placere de o clipa? In ce ma priveste, eu te ascult. Daca te culci cu mine, trebuie sa ma iei de nevasta. Ai cu ce sa ma tii? - Nu, a raspuns calugarul. - Adevarat ca nu mint, i-a raspuns fata. Daca ma necinstesti, ai sa ajungi pricina multor rele. - Care? - Primul, ca-ti pierzi sufletul tau; al doilea ca ti va cere de la tine suflletul meu. Tio spun ca sa stii si te incredintez prin juramant. Daca ma necinstesti, ma spanzur, asa ca vei fi si ucigas, pleaca deci, la manastirea ta si ai sa-mi fii recunoscator! Calugarul si-a venit in sine si s-a desteptat din betia sa si a plecat la manastirea lui. Aici a facut metanie staretului, rugand ca pe viitor sa nu-l mai trimita din manastire. A mai trait trei luni si a plecat la Domnul. Rugăciunea Sfintei Iustina împotriva desfrânării “O, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, uite vrăjmaşii mei cum s-au ridicat împotriva mea pregătind laţuri picioarelor mele! Sufletul mi-e greu dar numele Tău m-a uşurat în noapte. Când m-au împresurat am fugit la Tine, pentru ca vrajmaşii mei să nu se bucure de mine, pentru că Tu ştii, Doamne, că eu sunt roaba Ta. Pentru Tine am păstrat curăţia trupului meu şi sufletul meu l-am închinat Ţie; de aceea, miluieşte pe roaba ta, o bunule Păstor şi nu lăsa duşmanii să mă mănânce, ci ajută-mă să înving aceste rele ispite.” FOARTE IMPORTANT! CUM IMI ALEG DUHOVNICUL SI DESPRE ASCULTARE:

Cautati-va cu sarg si cu rugaciune aprinsa catre Dumnezeu, un duhovnic iscusit. In continuare va voi prezenta o scriere a unui monah de la Sfanta Manastire Frasineni, prin care care se va infatisa cum ar trebui sa fie un duhovnic adevarat. Pentru cei care vor sa afle tot ceea ce trebuie sespre taiona spovedaniei le recomand cartea Sfatuire foarte frumoasa despre spovedanie a Sfantului Grigorie Dascalul. Părintele Paisie - Duhovnicul Biserica Ortodoxă a avut întotdeauna ca mijloc de transmitere a cuvântului lui Dumnezeu şi paternitatea duhovnicească. Paternitatea duhovnicească este strâns legată de naşterea cuvântului lui Dumnezeu în inimă prin rugăciune şi transmiterea acestuia de la duhovnic la ucenic spre naşterea din nou. Această lucrare a părinţilor duhovniceşti ai bisericii lui Hristos a fost descrisă de Sf. Siluan, ori ieromonahul Rafail Noica, şi este numită şi duhovnicie. Duhovnicia este centrul vieţii bisericeşti. Biserica este firea omului, iar venirea întru fire a unui om, a unui Adam ieşit din firea lui, este duhovnicia. Deci, duhovnicia, este centrul vieţii noastre şi de ea este strâns legată şi paternitatea duhovnicească. De la duhovnicie pornesc toate şi în duh se săvârşesc toate. Duhovnicia este duh şi „Duh este Dumnezeu”, şi în duhovnicie preotul trebuie să găsească felul în care Dumnezeu acum lucrează lucrarea de mântuire în fiecare suflet ce vine către biserică. Această căutare a duhovnicului nu este o lucrare în puterea omului, ci în puterea lui Dumnezeu, şi puterea lui Dumnezeu el o caută, şi prin puterea lui Dumnezeu duhovnicul încearcă să o desăvârşească. Puterea lui Dumnezeu este cea care mântuieşte prin el pe cei care vin la scaunul duhovnicesc. În ortodoxie duhovnicia nu este lucrarea omului, ci lucrarea dumnezeiască prin omul ce este duhovnic. Sf. Serafim spune că: „Atunci când vorbeam omeneşte”, puteau fi greşeli, şi Sf. Siluan adaugă: „Şi greşelile pot fi mici, dar ele pot fi mari (…)”. Sf. Siluan într-o convorbire cu un alt nevoitor din Caucaz, Stratonic, spunea: „Părinte, cum vorbesc cei desăvârşiţi? Şi Stratonic nu a ştiut să răspundă. Şi Sf. Siluan zice: Cei desăvârşiţi nu vorbesc niciodată de la ei, întotdeauna vorbesc numai ceea ce le dă Duhul”. În duhovnicie nu trebuie ca duhovnicul să născocească o desăvârşire a cuvântului, ci să o caute de la Duh (…). Mântuirea nu este ceva scris într-o carte, un răspuns de tip „pagina 37, paragraful 3”. Mântuirea este un cuvânt tainic dumnezeiesc, pentru fiecare suflet ce s-a născut în lume şi pentru fiecare suflet alt cuvânt. Vedeţi în Pateric, cum vine un călugăr la avva cutare şi cere un cuvânt, şi avva zice: „Păstrează-ţi chilia: mănâncă, bea, dormi, fă tot

ce vrei, dar nu ieşi din chilie!” Altul are aceeaşi căutare: „Cum să mă mântuiesc avva?” Şi avva îi zice: „Păstrează postul până la ora şase” sau cât era. Poate să iasă din chilie, poate să intre să facă ce vrea, dar postul să-l păstreze. Altuia îi spune ceva despre gânduri, altuia îi spune alt lucru. Şi cum spunea Părintele Sofronie, aici nu e vorba de teologie, nu-i vorba de o doctrină scrisă într-o carte, este vorba de o strategie duhovnicească, unde Duhul îi naşte cuvânt în inima duhovnicului (…). Ori, acest cuvânt trebuie să-l căutăm în rugăciune, în rugăciune să se nască, în rugăciune să-l dăm şi în rugăciune să fie primit şi căutat de ucenici”. Părinţii duhovniceşti sunt aceia care prin frica dumnezeiască, rămân neclintiţi în curgerea veşnică a voii lui Dumnezeu, şi se învrednicesc a auzi glasul blând al lui Hristos, supunându-se Acestuia cu smerenie şi dreaptă socotinţă, neluând seama la mişcările lor sufleteşti lăuntrice, nici măcar atunci când ele par a fi după voia lui Dumnezeu. Părinţii devin purtători ai cuvântului lui Dumnezeu, îl duc pe acesta mai departe «spre zidirea cea de trebuinţă» a poporului, şi înştiinţează prin har inimile «celor ce ascultă» Părintele Paisie, ca şi Părintele Lavrentie, au fost prin excelenţă duhovnici. Se spovedeau unul altuia, ceea ce sugerează că a existat o paternitate duhovnicească, prin care unul a născut duhovniceşte pe celălalt. Pe ei nu-i putem numi nici doctori în teologie, ori altfel. Putem să le dăm un singur calificativ, duhovnici. Duhovnicul este cel după ce a fost născut el însuşi duhovniceşte, prin ascultarea desăvârşită faţă de alt duhovnic, naşte spiritual pe alţii la scaunul său duhovnicesc. Duhovnicul este precum Moise, ori Isus al lui Navi, ce au condus poporul evreu în pământul făgăduinţei. Duhovnicul este călăuză, far în întuneric, cărare ce străbate desişul lumii acesteia, felinar dătător de lumină, trâmbiţă prin care se află voia lui Dumnezeu, el este părinte născător de fii duhovniceşti. Cuvântul lor nu era unul „iscusit”. Sfaturile lor nu erau de genul: versetul cutare, pagina cutare. Ei nu făceau prelegeri dogmatice, teoretice. Cuvântul nu era dres cu tot felul de figuri de stil, el era unul viu, „întrupat în faptă”. Fapta fiind trupul cuvântului, căci ea însăşi este un cuvânt nerostit, însă un cuvânt arătat. Ei vieţuiau încercând să vorbească despre Dumnezeu prin propriile fapte. Ei aveau o singură căutare, şi anume, aceea de a respecta Sf. Canoane ale Sfinţilor Părinţi, şi aflarea voii lui Dumnezeu, prin rugăciunea continuă. Această severitate în respectarea canoanelor le-a dat apelativul de cei mai severi duhovnici, „habotnici” de la Frăsinei. Există o sumă de mărturii ale credincioşilor ce erau uimiţi ori şocaţi de francheţea cu care părintele Paisie, în urma unor spovedanii, în care îşi mărturiseau căderea în păcatul curviei, primeau de la acesta

7 ani oprire de la Sf. Împărtăşanie. Ca duhovnic, părintele ştia că Sf. Împărtăşanie trebuie dată unui penitent ce a dat dovadă de îndreptare, iar sufletul lui este cât de cât pregătit pentru a primi pe Iisus Hristos. Astfel, părintele dădea trei zile de ajunări pe săptămână: lunea, miercurea şi vinerea. Acestea constau în nemâncarea până la ora 5 după masă, când penitentul trebuia să facă 50 de metanii, urmate de rostirea psalmului 50, după care putea lua agheasmă mare. Dacă acesta ţinea timp de un an canonul de mai sus şi toate posturile fixate de Sfânta Biserică, i se scădeau doi ani din cei şapte primiţi, luându-se în considerare şi anul de pocăinţă făcut. Pravila fixată de Părintele era: Paraclisul Maicii Domnului, Canonul Îngerului Păzitor şi Canonul de pocăinţă. Pentru păcatul gomoriei (adică sex oral) părintele fixa o perioadă de timp, în care penitentul nu avea voie să sărute nici Sfintele Icoane. Acest canon îl dădea pentru a trezi conştiinţa păcatului. Spunea Părintele: „gura omului este vioara lui Dumnezeu care trebuie sfinţită prin rostirea de rugăciuni, nu organ a toată spurcăciunea”. Îmi aduc aminte cum veneau oamenii la părintele să-i dezlege de canoanele ce le primiseră de la el. Unii preoţi de mir chiar îi certau, de ce au fost la părinte să se spovedească, căci părintele fiind călugăr era prea sever pentru lumea de astăzi, unde omul contemporan este din ce în ce mai slab. Astfel, apăreau unele discuţii contradictorii pe marginea modului de a fixa perioada de pocăinţă a penitenţilor în urma spovedaniilor făcute la părintele Paisie. Însă părintele ştia una şi bună, respectarea Sf. Canoane trebuie ţinută cu străşnicie, căci ele sunt fixate sub inspiraţia Duhului Sfânt. Biserica Ortodoxă este trupul lui Hristos, iar cap al ei nu este vreun om, ci este Iisus Hristos. Ea nu caută să dea doar oameni morali, ea caută să dea sfinţi, căci chemarea ei este să nască desăvârşirea. Iisus Hristos spune: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Mat. 5; 48) Prin urmare, Biserica trebuie să fie născătoare de sfinţi, iar respectarea canoanelor face să se împlinească una din menirile Sf. Biserici, adică naşterea de oameni desăvârşiţi. Călcarea Sf. Canoane Apostolice, ori a celor fixate în timpul celor şapte Sfinte Sinoade Ecumenice pentru părinte era premergătoare sau născătoare a unor devieri de la ţelul Sfintei Biserici Respectarea Sfintelor Canoane, împreunate cu trăirea tuturor Sfintelor Taine nasc chipul lui Hristos în sufletul oamenilor. Canoanele Sf. Ioan Postitorul, ale Sf. Ioan Gură de Aur, ori ale Sf. Vasile cel Mare erau călăuze ale părintelui în aplicarea medicamentelor duhovniceşti după căderea unui om în păcate. Părintele cerea mult de la oameni deoarece el avea întotdeauna în faţa ochilor cuvintele lui Iisus:

„Deci, cel ce va strica una din aceste porunci foarte mici, şi va învăţa aşa pe oameni, foarte mic se va chema în împărăţia cerurilor, iar cel ce va face şi va învăţa, acesta mare se va chema în împărăţia cerurilor. Căci zic vouă: Că de nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor.” (Mat. 5;19-20) Ţelul vieţii creştine, spune Sf. Serafim de Sarov, nu este postul, ori rugăciunea, ci este dobândirea Duhului Sfânt prin desăvârşirea sufletească şi trupească a omului. Posturile, faptele bune, rugăciunea nu sunt scopuri în sine, ele sunt mijloace indispensabile spre mântuirea omului, însă ele se aplică cu ajutorul Sf. Taine, naşterea omului desăvârşit. Postul făcut cu mândrie, poate să păgubească, rugăciunea zisă cu făţărnicie iar poate produce acelaşi efect. Sf. Împărtăşanie primită cu nevrednicie este spre osânda primitorului şi a celui căruia i-o dă. Penitentul trebuie adus la cunoştinţa acestui eveniment, adică primirea trupului lui Iisus Hristos. Părintele asta făcea, pregătea sufletul acestuia spre a fi vrednic de o astfel de unire cu Dumnezeu. Oamenii spuneau: - „Da, părinte, cum să nu mă împărtăşesc eu timp de şapte ani, căci preotul de mir mă lasă să mă împărtăşesc mai repede?” Iar părintele spunea: - Măi omule, nu eu te leg să nu te împărtăşeşti, eu doar te anunţ că singur te-ai legat să nu poţi să te împărtăşeşti. Uite, tu ai căzut în curvie cu o femeie, trădându-ţi relaţia ta cu soţia. Păcatul acesta se încadrează în următoare aplicare canonică: „Cel ce cade cu o femeie în curvie în afara relaţiei conjugale este oprit 7 ani de la Sf. Împărtăşanie”. Iar Sf. Ioan Pustnicul spune: "Pre preacurvar, după trei ani judecăm cu cuviinţă să se împărtăşească cu Sfintele Taine, de nu se îngreunează de mâncare uscată după al nouălea ceas şi de va face în fiecare zi câte două sute cinzeci de metanii. Iar cu lenevire aflându-se, să aştepte sfârşitul vremei pre care o au hotărât-o Părinţii”[5] Prin urmare, nu te-am legat, ci tu singur ai făcut ce nu trebuia. Eu doar te-am înştiinţat şi încerc să te ajut ca tu să ieşi din această legătură ce singur ţi-ai făcut-o. Dacă ţii ajunări lunea, miercurea şi vinerea şi posturile de peste an eu pot să-ţi scad trei ani din cei şapte. După un an de pocăinţă şi de fapte îndreptătoare îţi vor mai rămâne încă patru ani, şi dacă vei mai face încă un an îţi voi scădea încă doi ani şi aşa iute te vei împărtăşi doar după trei ani, nu după şapte ani. Trebuie să văd şi eu o îndreptare a ta, încât după primirea Sf. Împărtăşanii să nu te întorci la păcatele săvârşite odinioară.” Astfel era părintele Paisie, sever cu sine şi destul de îngăduitor cu alţii, însă în limita Sf. Canoane.

Părintele era un împlinitor al voturilor monahale, un preot liturghisitor, vrednic de chemarea sa, duhovnic bun, dar şi un statornic slujitor al Sf. Mânăstiri Frăsinei. Iar ca o încununare a acestor calităţi era şi ctitor de biserici şi miluitor de săraci. Danion Vasile Care sunt criteriile după care să îmi aleg duhovnicul? De ce sunt mai sporiţi duhovnicii de la mănăstire? Nu greşesc alegându-mi un duhovnic de mir? Discuţiile dintre cei care se apropie de Biserică şi cei care merg la slujbe de ani de zile sunt, pentru cei dintâi, prilejuri de lămurire, prilejuri de a dobândi răspunsuri la întrebările care îi frământă. Raspunsul unui om poate fi mai de folos decat citirea unei carti intregi. Raspunsul venit in urma unei experiente are o mare valoare pentru cel care nu are timp sau nu are tragere de inima sa caute acest raspuns in carti. Exista doua feluri de intrebari: unele simple, al caror raspuns poate fi dat de catre orice crestin care are o experienta de ani de zile in viata liturgica a Bisericii, si altele grele, al caror raspuns necesita o experienta duhovniceasca foarte inalta, in lipsa caruia problema discutata poate fi inteleasa gresit. La astfel de probleme ii este mult mai de folos omului sa afle direct raspunsurile Sfintilor Parinti sau ale parintilor imbunatatiti din vremurile noastre. Totusi, oamenii nu au timp (sau se lenevesc) sa cerceteze scrierile duhovnicesti. Raspunsurile pe care le obtin intrebandu-i pe altii nu sunt insa la aceeasi masura. Ba mai mult inca, daca cel care raspunde are o oarecare agonisire strict intelectuala din citirea cartilor sfinte, va putea da raspunsuri nepotrivite, nefiind in stare sa se foloseasca asa cum trebuie de cele citite. Pentru ca invatatura ortodoxa nu este un simplu curs de filosofie pe care, dupa ce il invata, cineva poate da raspunsuri precise la orice intrebare privitoare la cunostintele prezentate in curs. Invatatura crestina nu poate fi inteleasa decat de catre cei care isi armonizeaza cunoasterea cu trairea. Hristos nu vine automat in inimile celor care citesc mii de pagini din cartile duhovnicesti, fie ele si toate volumele din Filocalie plus colectia de Parinti si scriitori bisericesti. Hristos vine la cei care merg pe calea cea ingusta a Evangheliei. Ar fi bine ca oamenii sa ii intrebe pe preoti despre nelamuririle lor. Numai ca aceasta se intampla abia dupa ce oamenii constientizeaza importanta legaturii cu preotul, si nevoia unui preot care sa ii calauzeasca pe drumul spre rai. Pana sa inteleaga nevoia unei calauze, cei care vin de putina vreme la biserica isi fauresc un sistem propriu de intelegere a credintei crestine. Lumea exterioara, cu contradictiile ei, cu poticnirile ei, cu ciudateniile ei, il determina pe om sa isi creeze anumite baraje de aparare. Omul cauta un echilibru, inventeaza mijloace de supravietuire, se simte ca un animal incoltit care se lupta sa nu fie nimicit de cei mai puternici decat el. Omul isi creeaza propriul mod de a vedea lumea, de a o intelege, de a-i raspunde. Cati oameni, atatea filosofii. In momentul in care omul se apropie de Biserica are tendinta de a o supune aceluiasi filtru prin care trece tot ce il inconjoara: are tendinta de a-si forma o viziune protestantizata a Bisericii. Aceasta atitudine este fireasca in masura in care el nu a inteles

ca Biserica este Trupul lui Hristos, Trup caruia el ii este madular, sau Trup din care este chemat sa faca parte, daca nu a primit inca Taina Botezului. La inceput, omul se vrea un simplu observator, un analist al vietii bisericesti. Incetul cu incetul, el constientizeaza tensiunea dintre filosofia proprie si viata Bisericii. Isi da seama ca Biserica este locul in care nu numai "grija cea lumeasca" trebuie sa o lepadam, ci trebuie sa lepadam si toata intelepciunea cea desarta a acestei lumi. Atunci se afla intr-un moment de cumpana: ori imbratiseaza Ortodoxia, si isi modeleaza viata dupa invatatura si filosofia Bisericii, ori ramane cu idolii sai, fiind ortodox prin Botez, dar protestant prin gandire (protestant nu in sensul limitat in care ar considera icoanele chipuri cioplite sau in care ar nega importanta Sfintei Traditii, ci in sensul in care ar pretui mai mult punctul sau de vedere, propriile sale opinii, decat adevarul pe care il propovaduieste Biserica). Exista mai multe motive pentru care unii prefera sa fie "protestanti". Nu sunt de acord cu posturile, care li se par aspre, sau nu vor sa inteleaga ca invatatura despre reincarnare este eretica. Nu vor sa sarute mana preotului, sub pretext ca si acesta este pacatos ca toti ceilalti, sau nu vor sa inteleaga ca omul nu se trage nici din maimuta, nici din peste si nici din cine stie ce lighioana preistorica. Åi pentru ca nu vor sa se smereasca, dar pentru ca totusi se tem sa nu isi piarda mantuirea, ei vin la biserica, ba chiar se spovedesc dupa cum cred ei ca e mai bine, si nu rareori ajung si la Sfantul Potir, convinsi ca sunt pe drumul cel bun. Nu trebuie judecati prea aspru: dintre ei unii, mai devreme sau mai tarziu, isi vor intelege greseala si vor porni pe drumul cel bun. Oscilarile lor au fost doar pasi marunti, ocolisuri trecatoare, dar care si-au aflat in cele din urma sfarsitul. Nimeni nu vine la biserica sfant. Conceptiile noastre sunt pe masura trairii noastre. "Cine se roaga este teolog, si cine cu adevarat este teolog se roaga", spune un cuvant de demult. Altfel spus: "Cine traieste ortodox gandeste ortodox, si cine gandeste ortodox, traieste ortodox". Trairea si filosofia sunt interdependente. Este firesc ca cei care vin de putina vreme la biserica sa aiba foarte multe minusuri nu numai in ceea ce priveste cunostintele lor religioase, ci si in ceea ce priveste modul in care sunt receptate aceste cunostinte. Numai cei care persista in idolatria lor religioasa, numai cei care nu vor cu nici un chip sa se rupa de modul protestant de intelegere a Ortodoxiei, numai acestia sunt fii vitregi ai Bisericii. Exista oameni care, spre deosebire de protestantii la care am facut referire in randurile de mai sus, au ajuns la biserica tocmai pentru ca au fost sufocati de idolii lor. Sau saturat sa aiba puncte de vedere discutabile, s-au saturat sa isi tot modifice parerile in functie de elemente variabile, s-au saturat de nestatornicie. Cameleonismul i-a dus intr-o fundatura in care aveau de ales intre a-si nega starea de fapt, pacalindu-se pe ei insisi ca totul e in regula, a ajunge la disperarea care poate degenera in sinucidere si a alerga la Dumnezeu, Cel care poarta de grija tuturor fapturilor Sale. In momentul in care omul are curajul sa alerge spre Dumnezeu ca fiul risipitor, el vine in Biserica hotarat sa se lepede de toate caderile sale si sa paraseasca toata filosofia cea desarta care i-a intunecat mintea. Ritmul in care oamenii dobandesc un mod de intelegere ortodox asupra Bisericii si a lumii intregi este asemanator cu ritmul in care ei sporesc in lupta cu patimile si cu poftele care le-au intinat sufletele. Multi ar vrea sa devina sfinti intr-o clipa, sa se vindece pentru totdeauna de

caderile lor si sa nu mai cunoasca decat virtutea. Dar, cu tot elanul lor, nu rezista mult in aceasta stare proprie incepatorilor. Razboiul pentru tamaduirea sufletului este de durata. Tot asa, multi ar vrea ca intr-o clipa sa paraseasca propriul mod de intelegere a adevarului, si sa dobandeasca asa numitul cuget al Bisericii, ar vrea sa dobandeasca intelepciunea Sfintilor Parinti. Numai ca aceasta intelepciune nu se dobandeste la comanda: e nevoie de lepadare de sine, de o nevointa apriga si mai ales de primirea harului dumnezeiesc pentru ca un intelept al acestei lumi sa primeasca intelepciunea cea adevarata. In momentul in care cineva vine la biserica hotarat sa renunte la adevarurile relative care nu au facut altceva decat sa usuce sufletul si sa primeasca invatatura ortodoxa, contactul cu preotul si cu ceilalti credinciosi este de o importanta covarsitoare. Nu vom insista aici asupra binefacerilor pe care le aduce o astfel de intalnire. Ci vom incerca sa atragem atentia asupra anumitor situatii nedorite, care totusi nu sunt rare. Vom prezenta aici trei dintre aceste sfaturi, fara a avea intentia de a trata cu amanuntime subiectele, ci numai de a sensibiliza cititorii fata de probleme cum sunt: cat de deasa trebuie sa fie spovedania, care sunt pacatele care nu trebuie spuse la spovedanie si daca nu este mai buna spovedania la un ieromonah decat spovedania la un preot de mir. "Trebuie sa te spovedesti si sa te impartasesti de patru ori pe an, ca asa invata Biserica..." Iata unul dintre cele mai dese sfaturi pe care le primeste cineva care vine la biserica de la unii care isi inchipuie ca au o "experienta vasta" in trairea ortodoxa si care, fara a-si fi tamaduit propriul suflet, incearca sa ii vindece pe altii. De cate ori ar trebui sa se spovedeasca credinciosii intr-un an? Daca am da un raspuns precis, daca am spune un numar mai mare, mai mic sau egal cu cel din sfatul reprodus mai sus ne-am afla intr-o inselare pe care o vom da in vileag. Ce este spovedania? Este calea de vindecare a sufletului. De ce se spovedesc oamenii? Ca sa ia iertare de pacate si sa inceapa lupta cea buna pentru dobandirea mantuirii. Acest inceput bun este legat, de multe ori, de primirea Sfintelor Taine. Dar cei care sunt opriti de la impartasanie, pentru o perioada de timp mai lunga sau mai scurta, nu sunt opriti de la a duce lupta cea buna. Ci dimpotriva. Daca oamenii se spovedesc pentru a lua iertare de pacate, ar trebui sa ne intrebam nu de cate ori pe an ar trebui sa ne spovedim, ci cat de des pacatuim, cat de des facem pacate care ne rup de Dumnezeu. Este adevarat ca orice pacat intineaza sufletul, si nu putem spune ca dupa ce am facut pacate mici sufletele noastre au ramas curate. Care sunt pacatele pentru care trebuie sa ne spovedim fara sovaiala, si care sunt pacatele pentru care putem astepta spovedania din urmatorul post? Nici aceasta intrebare nu poate primi un raspuns constand intr-o lista iezuita, care sa contina perioada in care ar trebui spovedit fiecare pacat inainte de a se inradacina in suflet. O atitudine modernista o au preotii care considera ca in vremurile de apostazie in care traim ar putea face pogoraminte pe masura, astfel incat crestinii sa se spovedeasca macar de doua ori pe an, de Pasti si de Craciun, daca nu pot in fiecare din cele patru posturi. O boala avea un tratament destul de eficace: cei care luau o anumita doctorie se vindecau in cateva zile. Dar de la un an la altul, boala a inceput sa ia forme din ce in ce mai grave. Doctorii, ingrijorati de evolutia ei, s-au multumit sa afirme ca doctoria trebuie luata in cantitati din ce in ce mai mici.

O intrebare pentru copii: oare a putut da roade un astfel de tratament? Copiii ar raspunde intr-un glas: Nuuuu. O intrebare pentru adulti: Ar putea da roade un astfel de tratament? Raspunsul nu este greu de gasit: "Nu. Numai daca tratamentul initial, fiind gresit, a fost mai ineficient decat cel din urma. Numai daca doctoria era data initial intr-o cantitate prea mare". In cazul epidemiei de pacate care domneste astazi nu putem spune ca spovedania in cele patru posturi este prea deasa. Nu putem fi de acord cu preotii care, din prea multa dragoste pentru credinciosi, sunt prea ingaduitori. "Imi este frica sa nu pierd credinciosii daca nu sunt atat de ingaduitor..." - spunea un slujitor al altarului. Tocmai ca sa nu se piarda, credinciosii au nevoie de spovedanie cat mai deasa. Nu este o dovada de dragoste din partea doctorului sa lase ca boala pacientilor sa se agraveze, ca nu cumva tratamentul sa produca indispozitii bolnavilor. Dovada dragostei ar fi sa ii cerceteze imediat ce au aflat de primele simptome ale bolii. Privitor la spovedania foarte deasa, trebuie amintit si faptul ca au existat credinciosi care au ajuns la o inalta parere de sine: spovedindu-se foarte des, au ajuns sa se considere deasupra celor care se spovedesc mai rar. Au ajuns sa confunde deasa spovedanie cu un semn al sporirii duhovnicesti, si au transformat spovedania intr-o cale de a se lauda in fata preotului cu virtutile lor: in loc sa spovedeasca faptul ca isi judeca aproapele sau ca sunt iubitori de sine, ei spovedesc lucruri neimportante, ca sa para cat mai sporiti in ochii duhovnicilor. Oricum, astfel de situatii nu sunt multe. Åi nu trebuie sa fie o piatra de poticnire pentru cei care isi dau seama ca au nevoie de spovedanie deasa. Vom trece la prezentarea unui alt sfat standard: "La spovedanie nu trebuie sa spui decat pacatele foarte mari, ca sa nu il obosesti pe parintele. Numai in spovedaniile de la manastiri parintele te ia la puricat. Aici, in lume, preotii sunt mai intelegatori, vad altfel lucrurile...". Acest sfat este dat de obicei de catre crestinii cu viata caldicica celor care vor sa afle cat mai multe despre spovedanie. Experienta primei spovedanii este hotaratoare. Daca prima spovedanie este facuta asa cum trebuie, omul incepe cu adevarat o viata noua. Tocmai de aceea diavolul incearca sa transforme aceasta Taina intr-o practica banala. In cartile monahale se fac dese referiri la ravna incepatorilor: cei care iau asupra lor crucea calugariei sunt povatuiti sa pastreze cu grija aceasta ravna, ca pe o comoara. O ravna asemanatoare o au cei care se spovedesc pentru prima data. De aceasta prima spovedanie depinde in mare masura viitorul lor duhovnicesc. Amprenta acestei spovedanii este foarte puternica. Daca la aceasta spovedanie sunt trecute cu vederea anumite pacate, sufletul nu poate primi tamaduirea. La citirea rugaciunilor de dezlegare preotul spune credinciosilor ca "orice pacate veti ascunde, indoite le veti avea...". Este foarte greu acest cuvant, dar cine nu tine seama de el contesta intreaga procedura de tamaduire a spovedaniei. Sufletul nu este de lemn, sa poata fi cioplit cu dalta. Nu exista o procedura magica de tamaduire a sufletului. Cine respinge invatatura Bisericii despre spovedanie nu poate primi iertarea pacatelor. Nu putem deci inventa o noua cale de tamaduire a sufletelor. Daca oamenii nu isi spovedesc pacatele, nu se vor putea indrepta. Daca ar fi stat in puterea oamenilor sa se indrepte prin propriile puteri, atunci nu ar mai fi fost nevoie de spovedanie. Diferentierea intre spovedania de manastire si spovedania de parohie este unul dintre indiciile ca oamenii au o conceptie gresita in privinta acestei Sfinte Taine.

Majoritatea duhovnicilor de la manastiri au o alta randuiala de spovedanie decat duhovnicii de parohie: spovedesc dupa indreptarele de spovedanie sau pun intrebarile din Moliftelnic. Este firesc ca atunci cand un preot de manastire sta si da sfaturi pentru indreptarea fiecarui pacat, credinciosul se simte mai folosit duhovniceste. Nu judecam aici de ce, de regula, preotii de mir sunt mai ingaduitori la spovedanie decat preotii din manastiri (e adevarat ca uneori cei din urma folosesc indreptare de spovedanie care contin si pacate discutabile: "m-am rugat la Dumnezeu avand ochii inchisi..."; sunt scrieri duhovnicesti in care se recomanda inchiderea ochilor la rugaciune tocmai pentru ca mintea sa se adune mai bine. Oricum, spovedaniile in care se tine seama de aceste indreptare imperfecte sunt de preferat spovedaniilor facute la intamplare, dupa criterii subiective si indoielnice). Repetam: nu ne vom ocupa aici de motivele pentru care de regula preotii de manastire dau dovada de mai multa acrivie in ceea ce priveste spovedania. Ci ne vom ocupa de celalalt aspect, si anume al atitudinii unor credinciosi fata de spovedania la preotul de manastire si la preotul de parohie. "La spovedanie nu trebuie sa spui decat pacatele foarte mari, ca sa nu il obosesti pe parintele..." Asemenea atitudine fata de spovedanie este gresita. Unul dintre cele mai pacatele care intra cel mai lesne in aceasta categorie sunt cele legate de viata intima a sotilor. Adoptand o atitudine protestanta, unii soti nu mai inteleg familia ca pe o cale a implinirii iubirii, in care pruncii sunt o binecuvantare de la Dumnezeu, ci o inteleg ca pe un mijloc de satisfacere a poftelor si a dorintelor egoiste, copiii nefiind decat piedici nedorite sau putin dorite. Numarul mare de avorturi arata ca oamenii nu inteleg deloc legatura dintre dragostea trupeasca si rodul acesteia care sunt copiii. Toti crestinii stiu ca avortul este un mare pacat. Dar nu toti crestinii au o conceptie crestina in ceea ce priveste unirea trupeasca. Respingand rodul, ei resping de fapt ceea ce este dragoste; transforma unirea trupeasca in satisfacerea poftelor trupesti. Amintim aici faptul ca unele mijloace anticonceptionale nu fac altceva decat sa ucida embrionul abia format, si femeile care le folosesc nu fac altceva decat avorturi in serie (care, chiar daca nu sunt constientizate ca atare, tot crime sunt). Asa-numitele "pilule post-contact" omoara embrionii. Steriletul impiedica numai dezvoltarea embrionului, nu si formarea acestuia, si determina implicit avorturi incipiente (in marea majoritate a cazurilor aceste avorturi nu sunt simtite de catre femeile care nici nu isi dau seama ca au fost mame, embrionul eliminat la perioada de necuratie neavand prea mult timp si nici loc pentru a se dezvolta; dar aceste avorturi nu sunt mai putin crime decat avorturile programate). Se poate pune intrebarea: ce legatura are folosirea steriletului cu alegerea duhovnicului? Cum un autor isi permite sa amestece doua subiecte atat de diferite, cel al povatuitorului duhovnicesc cu cel al mijloacelor anticonceptionale?18 O astfel de intrebare ar trada insa imaturitate duhovniceasca. Credinta ortodoxa nu este traita numai in spatii cu o traire spirituala aleasa. Nu toti fiii Bisericii isi petrec vremea ocupandu-se de sufletul lor. Unii isi impart timpul liber intre slujba de duminica, singurul moment duhovnicesc din saptamana, si momentele de satisfacere a diferitelor patimi. Dar scopul Bisericii nu este de a se ocupa numai de oile cele cuminti, ci este de ai aduce pe toti la mantuire. In aceasta situatie, a nu face referire la un pacat in care cad unele dintre femeile care se considera crestine ar fi o dovada de ipocrizie (pacatul sotilor

nu trebuie trecut cu vederea, doar femeia nu ramane insarcinata de una singura...). Am adus in discutie acest subiect delicat dupa ce am ascultat cum un doctor crestin relata cu stupoare o parte din discutiile sale cu diferiti duhovnici. Era intrigat nu numai de faptul ca acestia le ingaduiau credinciosilor care se spovedeau la ei sa se pazeasca de a face copii, fara sa stie ca unele din aceste metode includeau avortul. "Ei, ca duhovnici, ar fi trebuit sa stie ca o femeie care are sterilet ramane insarcinata la fel de usor ca inainte. Ei ingaduiau asa ceva, desi erau foarte categorici impotriva avortului. Cand le-am spus ca de fapt ingaduiau avortul, chiar daca in faza incipienta, au ramas fara cuvinte... Nu este greu de observat ca problema metodelor anticonceptionale nu este o simpla problema medicala sau o chestiune care tine numai de optiunea personala "“ fara implicatii spirituale, asa cum se considera de obicei, ci este in acelasi timp o problema duhovniceasca. Una este insa cand sotii pacatuiesc, pazindu-se sa faca copii, si alta este cand pacatuiesc, ucigand fara sa fie constienti copiii pe care i-au facut fara sa vrea. Nu vom intra prea mult in acest subiect, pentru a nu ne indeparta de tema principala. Ne vom opri insa inca putin asupra intrebarii: "Care sunt pacatele care nu trebuie spuse la spovedanie?" Un sfant si-a adus aminte ca in tineretea sa furase o smochina, si pentru acest pacat plangea cu frangere de inima. "Pentru o smochina? Asta este exagerare, altii fura fabrici intregi, si unul s-a gasit sa se pocaiasca pentru o smochina? Asta este exagerare..." Aceasta pozitie apartine celor care considera ca pacatele trebuie cantarite in functie de caderile marilor pacatosi, ale marilor hoti, criminali, desfranati, ... Dar nu este asa. Pe masura ce urcam pe scara duhovniceasca, intelegem ca pacatele care mai inainte ni se pareau mici ne indepartau de Dumnezeu. Ce este de facut? Trebuie ca cei care injura sa se spovedeasca de mai multe ori pe zi, dupa fiecare injuratura? Sau cei care se lupta cu patima fumatului sa alerge la spovedanie de fiecare data cand le vine sa aprinda o tigara? Consideram nefolositoare prezentarea unei liste care sa contina pacatele care ar trebui spovedite fara zabava, si cele a caror spovedanie poate fi amanata. O astfel de lista nu poate fi decat gresita. Pentru ca oamenii nu sunt roboti, sa reactioneze fiecare la fel. Daca oamenii ar fi roboti, atunci rolul duhovnicului ar fi simplu: ar deschide Pravila bisericeasca si ar citi de acolo reteta. Ar cauta canonul prescris de Sfintii Parinti, si l-ar repeta fara sa stea pe ganduri. Numai ca atat pravilele cat si canoanele Sfintilor Parinti nu au fost date ca retete exacte pentru fiecare persoana bolnava sau doar ranita de pacat. Invatatura Bisericii atrage atentia asupra faptului ca duhovnicul, tinand seama de canoanele din pravile, trebuie sa foloseasca retetele lor cu cat mai multa intelepciune, dand dovada de acrivie sau facand pogoramant, dupa situatie. Rostul canonului este indreptarea pacatosului, nu pedepsirea lui. Ajunsi in acest punct vom trece la cel de-al treilea punct al expunerii, si anume alegerea duhovnicului, alegerea intre un ieromonah si un preot de mir. Comparatia clasica dintre monahii care stralucesc precum soarele, vaduvii care stralucesc precum luna si cei casatoriti care stralucesc precum stelele a fost inteleasa in mod gresit ca o afirmare a faptului ca preotii de mir nu pot ajunge la o masura duhovniceasca inalta. "Preotii de la manastire au har, cei de mir nu..."

Aceasta cugetare tradeaza o conceptie eretica asupra familiei. Sfintele Sinoade au canonisit foarte aspru pe cei care dispretuiau nunta si se scarbeau de unirea trupeasca dintre soti. Taina hirotoniei este aceeasi: nu exista vreo Sfanta Taina pe care sa o poata savarsi numai ieromonahul, iar preotul de mir nu. Toti preotii, cata vreme nu primesc invataturi eretice, au har. Iar daca sunt vatamati de vreo erezie, sunt cazuti din har, indiferent daca traiesc sau nu in manastire. Daca exista o anumita diferentiere, aceasta este intre duhovnicii mai iscusiti si cei mai putin iscusiti. Chiar daca si unii si altii au puterea de a dezlega pacatele oamenilor, cei dintai au si priceperea de a-i ajuta pe oameni sa se ridice din caderea in care se afla. Rostul spovedaniei nu este doar ca pacatosul sa ia dezlegare de pacate, ci este ca pacatosul sa se indrepte si sa nu mai pacatuiasca. Problema nu se pune deci la modul general, care e doctor mai bun, cel de la manastire sau cel de la parohie. Problema este care anume ar fi doctorul cel mai bun pentru fiecare dintre credinciosi. Unii vor ajunge la concluzia ca pentru ei este mai bine sa se spovedeasca la un duhovnic dintr-o manastire, altii la un preot de mir. Nu trebuie trecut cu vederea faptul ca unii crestini nici macar nu isi pun problema alegerii duhovnicului. Din comoditate, se spovedesc la preotul a carui biserica este aproape de casa lor. Nu vor sa se osteneasca sa gaseasca un duhovnic iscusit, pentru ca se tem ca nu cumva un astfel de duhovnic sa le dea canoane grele, sa ii puna sa renunte la pacate. Ei inteleg in mod gresit faptul ca parintele la care se spovedesc este ingaduitor, si ajung sa considere viata crestina un compromis permanent, inlocuind poruncile Evangheliei cu niste porunci mai comode, lepadand crucea mantuirii fara mustrari de constiinta. In acelasi timp exista altii care, din snobism sau din dorinta de a iesi in evidenta, se spovedesc la manastire fara ca prin aceasta sa manifeste dorinta de a primi o povatuire mai inalta. Acestia vor sa iasa in evidenta cu orice pret. Sfintii Parinti au observat ca, in viata monahala, exista ispita ca anumite patimi sa fie ascunse sub masca cuvioseniei. Mandria este cea mai puternica dintre acestea. De o forma asemanatoare a mandriei sunt biruiti cei care ii dispretuiesc pe cei care se spovedesc la duhovnici de mir, si care pot face sute sau chiar mii de metanii in fiecare zi, dar la baza nevointei lor sta mandria. Nu incercam aici sa stabilim un clasament, sa facem o ierarhie intre duhovnicii de la manastire si cei de mir. De altfel, nu este greu de observat faptul ca ieromonahilor, slujind mult mai des decat preotii de mir si neavand grijile familiei, le este mai usor sa mearga pe calea Evangheliei, avandu-i ca povatuitori pe Sfintii Parinti. Dar credinta crestina nu se rezuma la rugaciune. Åi familia este o cale de mantuire, si crucea ei este binecuvantata de Dumnezeu. Sunt preoti de mir care, crescandu-si copiii cu dragoste, sporesc mai mult decat unii ieromonahi care se lasa cuprinsi de rutina slujbelor, si pentru care randuiala monahala este aducatoare de uscaciune, de plictiseala si de impietrire a inimii. Intrebarea nu trebuie sa fie pusa la modul general: "care sunt mai sporiti?", ci fiecare trebuie sa se intrebe care duhovnic este cel mai potrivit pentru sine. Nu trebuie sa ne sperie faptul ca in vremurile noastre s-au imputinat povatuitorii. Cuviosul Serafim Rose scrie ca nu trebuie sa ne asteptam ca in aceste vremuri pagane sa mai gasim duhovnici ca cei din Filocalie. Scrie ca iubitorii de Dumnezeu trebuie sa

inteleaga ca trebuie sa ne multumim cu duhovnicii pe care ii avem, si nu sa asteptam degeaba sa gasim duhovnici de marimea celor din Pateric. Indraznim totusi sa spunem ca parintele Porfirie Bairaktaris a trait in vremurile noastre. Ca parintele Paisie Aghioritul a trait in vremurile noastre. Ca parintele Dimitri Gagasthis din Platanos, vrednicul preot de mir facator de minuni, a trait in vremurile noastre. Åi altii ca ei, multi la numar, pe care ii stie numai Dumnezeu, au urcat pe culmile sfinteniei prin rabdare si smerenie. Oare sfatul parintelui Serafim Rose este gresit? Nu, in nici un caz. Parintele ii previne insa pe cei care cauta duhovnici din Pateric sa fie cu picioarele pe pamant. Daca am fi fost la masura monahilor din Pateric, am fi putut pretinde ca avem nevoie de indrumatori la masura Avvei Antonie cel Mare, dar asa, fiind plini de pacate si iubitori de sine, ar trebui sa ne multumim cu doctorii care ne pot vindeca de patimi, chiar daca acestia nu se ridica la inaltimea batranilor din Pateric. "Duhovnic de mir sau de manastire?" Fiecare are ranile lui. Pentru unele boli unii doctori sunt mai buni decat altii. Sunt unii carora le este mai de folos sa se spovedeasca la preotul de parohie, la care pot ajunge foarte des. Cata vreme au de luptat cu caderi foarte mari, spovedania deasa le este de mare folos. In acelasi timp s-ar putea ca de mai mare folos sa le fie intalnirea cu un duhovnic ieromonah, care poate avea mai multa experienta in arta spovedaniei. Dar spovedania nu tine numai de arta, cel mai important este ca duhovnicul sa fie luminat de Dumnezeu. Una dintre solutiile pe care le intalnim din ce in ce mai des in zilele noastre este urmatoarea: crestinii isi gasesc un duhovnic de mir cu care se pot intalni des. In acelasi timp, pentru problemele mai grele ei pot cerceta pe vreunul dintre ieromonahii mai batrani (nu numai la trup, ci mai ales la minte). Duhovnicii de mir nu ii impiedica sa tina seama de povetele batranilor ieromonahi, iar ieromonahii ii vor ajuta sa sporeasca in toate cele bune pe care le recomanda duhovnicii de mir. S-ar mai putea spune multe despre acest subiect, dar nu o vom face, intrucat nu dorim decat sa atragem atentia asupra unor probleme care isi cauta rezolvare. "Trebuie sa te spovedesti si sa te impartasesti de patru ori pe an, ca asa invata Biserica..." "La spovedanie nu trebuie sa spui decat pacatele foarte mari, ca sa nu il obosesti pe parintele"... "Preotii de la manastire au har, cei de mir nu..." Iata care au fost afirmatiile care ne-au provocat sa scriem acest text. Astfel de sfaturi nu pot da roade bune. Dovedesc imaturitate duhovniceasca. Cei care s-au grabit sa le comunice altora sunt doctori care nu s-au vindecat mai intai pe ei insisi. Nu este usor ca, dupa citirea randurilor de mai sus, cititorii sa reuseasca sa discearna intre ceea ce le este cu adevarat de folos sa preia din sfaturile altor crestini si ceea ce nu merita luat in seama. Trebuie totusi sa atragem atentia asupra faptului ca nu ne-am dorit in nici un caz sa promovam un anumit scepticism cu masca duhovniceasca. Efectul unui asemenea scepticism poate fi demolator, poate duce la uscaciune duhovniceasca. Un astfel de scepticism risca sa transforme omul intr-un judecator nu numai al parerilor indoielnice ale altora, ci si al intregii vieti ortodoxe, ajungand sa judece critic pana si invatatura Sfintilor Parinti, Sfanta Scriptura si insasi Biserica. Pentru a preintampina o astfel de atitudine, vom afirma fara sovaiala importanta legaturii duhovnicesti dintre crestini. Cei care vin la biserica de putina vreme vor avea

multe de invatat de la cei care au o experienta duhovniceasca mai solida. Este adevarat ca sfaturile acestora nu au rolul de a substitui sfaturile primite de la duhovnic. Dar este si mai adevarat ca pot fi foarte folositoare. Mai ales pentru cei care inca nu indraznesc, din rusine sau din lasitate, sa ceara raspunsuri chiar de la cel randuit de Dumnezeu pentru a raspunde: adica de la duhovnic... Ieromonah Efrem Kataunakiotul

Despre Ascultare
„Ascultarea de duhovnic este viata vesnica, scara cereasca, suire grabnica, bogatie de cununi, lucru ingeresc, lupta nepatimirii, suire si calatorie la cer. Ascultarea implineste toate poruncile, pe toate le indreapta, pe toate le face si le zideste, iar pe suflet, in chip nevazut si nestiut, cu mare grija il imbogateste si il asaza in vistierie necontenit, ridicandu-l spre Dumnezeu ca sa stea inainte incununat si infrumusetat in taina”. Sfantul Grigorie Sinaitul Un fel de introducere Dumnezeu ne dăruieşte mare blagoslovenie atunci cînd ne ajută să îl aflăm pe părintele duhovnic. Din acel moment, sîntem încredinţaţi că pe drumul spre Veşnicie avem un călăuzitor, iar în această lume avem un părinte, un tată, care ne iubeşte şi căruia putem să îi mărturisim bucuriile şi necazurile. Sînt mulţi fraţi de-ai noştri care încă îşi caută duhovnic. Fie ca Sfînta Treime să le lumineze mintea şi calea şi să îl afle cît mai degrabă pe cel care îi va ajuta să se mîntuiască. Şi sînt mulţi fraţi care, dacă l-au găsit, nu îl ascultă. Nu pot sau nu vreau. Şi încearcă să meargă la duhovnici mai renumiţi, să le ceară acestora sfatul, uitînd că fiecare preot ce a primit duhovnicia are acelaşi har cu toţi ceilalţi duhovnici. Din păcate, nici răspunsul acestor mari duhovnici nu li se pare mulţumitor. Şi caută în continuare. Căutarea nu are sfîrşit şi ajung să plece din lumea aceasta fără să fi făcut ascultare. Nădăjduiesc ca sfatul părintelui Efrem Katunakiotul de a face ascultare de duhovnic să ne ajute să străbatem pustiul Marelui Post şi pustiul acestei vieţi, "să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!" maica Eufemia „Ascultarea de duhovnic este viata vesnica, scara cereasca, suire grabnica, bogatie de cununi, lucru ingeresc, lupta nepatimirii, suire si calatorie la cer. Ascultarea implineste toate poruncile, pe toate le indreapta, pe toate le face si le zideste, iar pe suflet, in chip nevazut si nestiut, cu mare grija il imbogateste si il asaza in vistierie necontenit, ridicandu-l spre Dumnezeu ca sa stea inainte incununat si infrumusetat in taina". (Sfantul Grigorie Sinaitul)

Parintele Efrem Katunakiotul este astazi unul din cei mai apreciati duhovnici aghioriti. El a adormit intru Domnul nostru Iisus Hristos in 27 februarie 1998 si a fost unul dintre ucenicii binecunoscutului gheron Iosif Isihastul. Daca ceilalti ucenici ai Cuviosului Iosif au preluat conducerea unei manastiri aghiorite, parintele Efrem a preferat isihia, ramanand retras in pustia Katounakiei unde a vietuit cu trei ucenici. Redam mai jos, in traducere, cateva din sfaturile sale adresate monahilor simonopetriti, despre ascultare. Ascultarea fata de duhovnic le va aduce pe toate. Ascultarea va aduce harul. Cea mai mica neascultare alunga harul. Duhovnicul este, oarecum, in locul lui Dumnezeu. Orice spune duhovnicul e ca din gura lui Dumnezeu. Sa-l ai pe duhovnic ca pe chipul lui Dumnezeu. Toate patimile, putin cate putin, se vindeca prin ascultare. Nu mantuie nici preotia, nici postul, nici asceza, ci doar ascultarea de duhovnic. Ascultarea face minuni: ascultarea va aduce toate harismele. Prin ascultare Hristos da rugaciunea. Nu ne mantuie rugaciunea; ci ascultarea de duhovnic ne mantuie. Un demonizat a intrat la ascultare la doi batrani si prin ascultarea lui s-a vindecat. Mi-a povestit el insusi cum vedea demonul inaintea lui si cand zicea o data rugaciunea lui Iisus demonul se tulbura. Cand zicea rugaciunea a doua oara, demonul incepea sa tremure. A treia oara cand zicea rugaciunea, demonul disparea. Faci ascultare? Ai harul lui Dumnezeu, esti pentru rai. Sa stiti ca diavolul nu se teme de noi, nici macar nu ne ia in seama. El fuge de noi cand vede Harul lui Dumnezeu pe care il avem datorita ascultarii de duhovnic. Cel care face ascultare nu se teme – oarecum – de Dumnezeu. Nu faci ascultare? Fa ce vrei: rugaciune, post, asceza, etc. – nu mantuiesc. Numai ascultarea mantuieste. Cel care face ascultare se aseamana cu Hristos, Care S-a facut ascultator pana la moarte, si inca moarte pe Cruce. Duhovnicul poate sa cada. Cel care face ascultare nu cade niciodata. Duhovnicul va da socoteala inaintea lui Dumnezeu pentru dansul, dar cel care face ascultare nu. Prin duhovnic vorbeste Hristos. Se poate oare sa cada cineva cata vreme se aseamana in ascultare cu Hristos? Chiar daca porunca duhovnicului e ratacita, Dumnezeu, pentru ascultare, o va intoarce in folos sufletesc. Pe duhovnicul tau, asadar, sa-l vezi ca pe Hristos. Sa nu-l intristezi. L-ai intristat pe duhovnic, L-ai intristat pe Dumnezeu. Eu am experienta personala a neascultarii si a constrangerii duhovnicului meu, Nichifor. L-am constrans zicandu-i: „Daca nu facem aceasta… plec." Parintele Nichifor a fost nevoit sa accepte. Cand m-am intors la chilia noastrã, parintele mi-a spus: De ce, mai copile, m-ai silit sa facem lucrul asta? Dupa ce mor eu, vei putea sa faci ce vrei". Cu aceste cuvinte ale lui, infricosatoare si biciuitoare, mi-a aratat ca m-am indepartat de Dumnezeu. Am pierdut rugaciunea pentru mult timp. Nu numai ca am pierdut harul rugaciunii, insa am fost si „biciuit" de Dumnezeu. Stii ce canon se primeste daca-l fortezi, daca-l obligi pe duhovnic sa faca ceva? E cu adevarat infricosator. Cel ce face ascultare e ca o hartie alba. Nu are nimic scris pe ea care sa fie luat de diavol. Cat valoreaza duhovnicul, cu frica de Dumnezeu, nu valoreaza intreaga lume, nu valoreaza tot Sfantul Munte. Faci ascultare la duhovnic? La Dumnezeu si la Maica Domnului faci ascultare. Iar

Hristos, Care a facut desavarsita ascultare la Tatal Ceresc te primeste, te aude, te face asemanator Lui. De aceea, cel ce face ascultare va avea o dubla cununa in slava vesnica. Daca te trimite duhovnicul pe luna si te duci, esti in ascultare. Il odihnesti pe duhovnic? Il odihnesti pe Dumnezeu. Cand m-am dus eu la duhovnicul Iosif, duhovnicul vostru era incepator. Parintele Iosif mereu il incerca, dar duhovnicul vostru nu stia nimic decat blagosloviti si sa fie blagoslovit. Adesea parintele Iosif ii striga cand mergeam eu pe acolo: „Vavuli fa-ne cafea", si duhovnicul vostru Efrem raspundea: „Sa fie blagoslovit" si fugea sa indeplineasca porunca. Cum se indeparta, parintele Iosif zicea incet: „Fii binecuvantat intotdeauna!" si se ruga pentru el. Duhovnicul vostru a primit mult har tocmai datorita ascultarii la parintele Iosif. Demonizatul acela care a facut desavarsita ascultare la cei doi batrani si care s-a tamaduit prin ascultarea sa, mi-a spus cum îi sopteau demonii: „Pleaca de la batranii la care esti si coboara pe tarm, pe stanci. Batranii astia mananca, dorm, se roaga prea putin. Ca sa iesim trebuie multa rugaciune si post." Si desigur ziceau adevarul, insa era o cursa a diavolilor pentru ca sa-l scoata de sub ascultare. Siliti de o alta putere au marturisit: „Daca reuseam sa te scoatem de la batrani si sa te facem sa cobori pe stanci, spre tarm, team fi aruncat incet-incet in deznadejde si te-am fi facut sa sari in mare, adica sa te sinucizi". Prin ascultarea lui a invins demonii si s-a vindecat. Numai diavolul stie ce e duhovnicul, ce inseamna duhovnicul, ce inseamna ascultarea de duhovnic! Facandu-mi eu odata voia si plantand pomi, toti s-au uscat. Cei pe care i-am plantat cu binecuvantarea parintelui Nichifor s-au prins, desi parintele Nichifor nu era dintre monahii rugatori. Nu trebuie sa tolerezi sa-l judece cineva pe duhovnicul tau. Sa te opui, sa te impotrivesti cand auzi ca se spune ceva impotriva duhovnicului tau. Asa e corect si asa trebuie sa faci. O intamplare asemanatoare cu cea in care acel monah a zis: „am duhovnic" si prin aceasta au disparut dracii, i s-a intamplat si tatalui parintelui Amfilohie. Parintele Amfilohie si-a adus tatal la Sfantul Munte, l-a facut monah si-l ingrijea. Ca sa vezi, copilul si-a facut tatal calugar!… Cand tatal lui tragea sa moara, parintele Amfilohie a intrat in camera muribundului si vazandu-l foarte tulburat il intreba: - De ce esti, tata, atata de tulburat? - Au venit diavolii si mi-au spus, inspaimantandu-ma, ca-mi vor lua sufletul. Iar parintele Amfilohie i-a spus: - Nu-ti fie frica pentru ca nu-ti pot face nimic, pentru ca esti sub ascultare. Daca mai vin la tine sa le zici: Ce aveti cu mine? Am duhovnic. Eu sunt ascultator". Au venit din nou demonii in ziua urmatoare cu mai mult zgomot, cu sabii, cu topoare, cu furci, speriindu-l ca-l vor lua. Cum le-a zis ca are duhovnic, demonii s-au fãcut nevãzuti. Numai diavolul stie ce putere are duhovnicul, ce zice duhovnicul. A zis duhovnicul? Du-te! Urca-te pe luna, nu te teme! Orice vrea duhovnicul, sã fie fãcut. Nu te intereseaza. Nu intereseaza decat ascultarea. Ai facut ascultare, mergi in Rai, nu ai facut, mergi in Iad. N-ai venit sa te impartasesti de zece ori pe zi, sa faci rugaciunea mintii, privegheri sau posturi. Toate nu valoreaza nimic fara ascultare. Ai facut ascultare, mergi in rai, ai facut neascultare, mergi in Iad! Adam a facut neascultare si a ajuns in iad! Noi calugarii spunem putine cuvinte: ASCULTARE DE DUHOVNIC = VIATA, NEASCULTARE =

MOARTE. Ai facut ascultare, ai facut totul. Eu nu spun ca celelalte nu ne folosesc, insa sunt pe planul doi. Imi amintesc ca odata, pe cand traia duhovnicul Iosif, l-am judecat intr-o problema. M-am dus seara sa ma rog si nu puteam de loc sainaintez in rugaciune: „Doamne Iisuse….Doamne Iisuse…" mai mult nu puteam.„Undeva am gresit" m-am gandit. „Undeva am pacatuit". Ia sa vedem in ziua precedenta, unde am mers, ce am facut, ce am spus. Am gasit: l-am judecat pe duhovnicul meu. Ziua urmatoare era duminica si trebuia sa slujesc la Sfantul Altar. Acum ce era sa fac? Rugaciune! „Dumnezeul meu, iarta-ma caci mi-am judecat duhovnicul. Am gresit, imi cer iertare" Dar nimic! „Dar Petru, Doamne, Te-a tagaduit de trei ori si l-ai iertat. Eu nu Te-am tagaduit, ci doar l-am judecat pe duhovnicul meu. Acum ma pocaiesc si-mi cer iertare". Nimic! Iau din nou metaniile, dar rugãciunea nu inainteaza. Au inceput lacrimile. Am varsat rauri de lacrimi. „Pe cuvioasa Maria Egipteanca ai iertat-o cand s-a pocait si pe multi pacatosi ai iertat. Pentru mine nu exista mila, nu exista iertare?" Au trecut asa trei ore. In sfarsit simt o pace, o dulceata, o bucurie inlauntrul meu. Atunci incepe si rugaciunea, singura: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma". Deci nu-i acelasi lucru sa judeci un strain cu a-l judeca pe duhovnicul tau. Vai tie! L-ai judecat pe Insusi Dumnezeu. Singurul om pe care l-am iubit si singurul om de care m-am temut a fost parintele Iosif. Duhovnicul poate sa-ti spuna un cuvant mandru sau sucit. Tu fa-ti ascultarea ta, fa ascultare desavarsita. Rodul desavarsitei ascultari l-am incercat la duhovnicul Iosif. O sa ma intrebi desigur care este? Nu ma temeam de Dumnezeu, nici macar nu ma temeam. Gura duhovnicului ce zice? Sa fie blagoslovit…fa ascultare fara deosebire. Gura duhovnicului e gura lui Hristos. Sa faci ce spune duhovnicul fara sa analizezi, fara sa cercetezi si fara sa murmuri. Construieste pe smerenie. A zis duhovnicul asa? Sa fie blagoslovit. De nimic sa nu te ingrijesti de vreme ce faci ascultare. Te vei mantui, o sa mergi in Rai. Un diacon ii zice duhovnicului: „Parinte vreau sa merg sa fac baie in mare pentru sanatate". „Nu te du copile pentru cutare sau cutare motiv". „Ba ma duc sa fac baie". Si se duse…Facu baie si in timp ce se scalda un rechin l-a omorat. Mai tarziu i-a scos marea trupul sfasiat la mal. Unde s-a dus sufletul lui? Ascultarea aduce iluminare, lacrimi si rugaciune. Daca n-ai ascultare, chiar daca le ai pe acestea, le vei pierde. Cat de mult il cinstesti si il iubesti pe duhovnic, atat de mult primesti. Harul ascultarii il inconjoara pe ascultator ca o flacara si de aceea nu-l poate prinde diavolul. Daca lipseste aceasta flacara, diavolul ne va devora. Teologia (cuvantarea de Dumnezeu) este rezultatul rugaciunii, iar rugaciunea este rezultatul ascultarii. Cand faci ascultare o sa gasesti si rugaciune si teologie (cuvantare de Dumnezeu). Cand insa nu faci ascultare nu gasesti nimic. Primul lucru, sau mai bine zis radacina, este ascultarea. Ai facut ascultare? O sa gasesti rugaciune. Se poate sa o gasesti acum sau sa o gasesti maine. Intrebare: Si daca duhovnicul da o porunca gresita? Raspuns: Niciodata nu ajungi tu rau, pentru ca la mijloc este ascultarea. Cu cat mai mult devotament, abnegatie, iubire si credinta ai in suflet, cu atat nu ai impotriviri launtrice. Cand insa ai ceva cu duhovnicul tau, sa stii ca nu esti una cu el, ca nu-l iubesti si n-ai credinta in el. Cu cat ai mai multa credinta in duhovnic, ca atat ai mai putina grija. Cand nu esti unit cu duhovnicul simti o impotrivire, ai un „spin" inlauntrul

tau. Cu cat ai mai mult devotament si ascultare fata de duhovnicul tau, cu atat o sa ai mai multa ravna. Cel mai bun zel e la inceputul vietii calugaresti. Esti devotat duhovnicului. Cand te unesti cu duhovnicul e zelul cel mai bun. Cand vezi fata duhovnicului ca pe a lui Hristos, totul merge bine. Cand vezi greseli la duhovnic, e vai de tine! Odata mi-a zis cineva: „Parinte staret vreau sa merg la duhovnic sa ma spovedesc pentru asta si asta. Sfintia ta ce zici?" „Fa 1000 de metanii". „Sa fie blagoslovit". Si n-a mai zis nimic la duhovnic. Asta e, sa zicem, credinta, atasamentul, unirea cu staretul. Ah, fericita ascultare! Parintilor, eu ce sa zic? Cand eram sub ascultare alt har aveam, alta rugaciune. Pluteam, ca sa spun asa in aer. Acum sunt staret. O sa ziceti ca nu am cautat asta, ca Dumnezeu mi-a dat. Da, insa imi amintesc starea de ucenic. Cea mai buna stare pentru monah este starea de ucenic, de ascultator. Puterea ascultarii se vede din urmatoarea intamplare. Era intr-o marti si spre seara mi-au venit niste ganduri contra duhovnicului meu, parintele Iosif, pentru ca ne-a pus sa semnam o scrisoare. Avea si dreptate, dupa cum s-a dovedit ulterior. Sambata merg la slujba cu parintele. Cum mã vede imi zice: „Parinte, ai ceva contra mea, ceva te separa de mine, ai ceva inlauntru. Nu te desparti de duhovnic, nu te rupe de mine!" Eu uitasem ca l-am judecat, uitasem gandurile. „Parinte, zic, nu-mi amintesc sa am un gand care sa ma separe de sfintia ta." „Si totusi ai ceva care te separa de mine. Cum te-am vazut, am stiut. A stiut sufletul meu ca ai ceva ganduri care te separa de mine." „Parinte, nu-mi amintesc nimic!" “Sa incerci sa-ti amintesti!" Dupa ce am terminat Sfanta Liturghie am plecat. Mergand spre chilia mea si urmarind ce ganduri am avut in aceste zile, mi-am amintit de judecata pe care i-am facuto in legatura cu scrisoarea. M-am intors inapoi si mi-am cerut iertare cu lacrimi. Calugarul trebuie, deci, sa faca ascultare orbeste, sa nu faca deosebire. Imi amintesc ca, alta data, m-am dus la chilie sa ma rog. Ma gaseam intr-o stare harica. Deodata, parintele Procopie, care era ucenic impreuna cu mine, bate la usa si ma cheama la lucru. Pentru ca stiu ca harul poate sa vina sa te bucure fie cinci minute, fie o ora, fie doua, m-am gandit ca acum cand ma gasesc sub lucrarea harului sa profit si cand se va sfarsi sa merg la lucru. Parintilor, nici nu am apucat sa termin de gandit ce am zis, ca am si pierdut harul! N-a fost asta neascultare? Ba neascultare a fost, chiar daca parintele Procopie nu era duhovnicul meu. Si mi-am zis atunci in sine: „Si neascultarea am facut-o si rugaciunea am pierdut-o". De aceea zic: Fa ascultare si vei gasi rugaciunea. Nu urmari rugaciunea ca ea vine din ascultare. Primul lucru pe care l-am intalnit noi la parintele Iosif a fost ca Dumnezeu te mantuieste prin rugaciunile duhovnicului. Ce putem spune e ca pe cat de unit esti cu duhovnicul, pe atata de mult har primesti. Ca fierul in foc, se face si el foc. Pe cat il indepartezi de foc, cu atata se raceste. Rugaciunea izvoreste din ascultare, nu ascultarea din rugaciune. Fa ascultare acum si in continuare va veni harul. Parintele Iosif spunea: „Cel ce face ascultare va iesi bine numai si numai pentru ascultare! Nu are importanta cine e duhovnicul. Ce i-a folosit lui Iuda ca L-a avut pe Hristos? Nimic! Ce i-a folosit lui Adam ca L-a avut staret pe Dumnezeu si ca era in Rai? Nimic! Nu s-a folosit de Rai, caci a facut neascultare. Cu ce l-a impiedicat de la sfintenie pe marele Acachie faptul ca duhovnicul sau era sucit si nebun si il batea zilnic? Cu nimic!

Intrebare: Dumnezeu ne-a dat putere de judecata. Asta e alba, asta e neagra. Daca iti spune duhovnicul ca albul e negru si invers, nu elimini judecata? Raspuns: Asta este ascultarea, parintele meu, asta este ascultarea. Sa te incredintezi ca e negru si nu alb cum il vezi tu… Tu vezi lucrul alb, iar duhovnicul il vede negru. El vede corect, el vede drept! Asta este ascultarea! Sa te straduiesti sa vezi ca nu este cum spui tu, adica alb, sa nu crezi nici macar ceea ce vad ochii tai. Cand esti unit cu duhovnicul te inunda harul. Imi amintesc anii aceia: suvoi venea harul. Mi-a spus intr-o zi: „N-o sa primesti nimic pana sambata viitoare". Cu adevarat moarte a fost pentru mine. Ne minunam cum se implineste cuvantul duhovnicului, cum il pecetluieste Dumnezeu. Odata, niste crestini ne-au adus un sac cu cartofi, la arsana. Un ucenic de-al meu, incepator (acum nu mai este la noi) mi-a spus ca este obosit si ca nu vrea sa mearga sa-l aduca si m-am dus eu. Jos era oprit un camion, i-am facut semn. Inauntru erau doi profesori universitari care imi zic: „Parinte, nu stiti unde sta parintele Efrem?" „Eu sunt", le raspund. Iar unul dinre ei imi zice: „Voi monahii sunteti cu adevarat fericiti, pentru ca traiti cu adevarat viata crestina". Cand m-am intors la chilie, i-am povestit ucenicului intamplarea, la care el mi-a zis cu multa nerusinare: „Mda, cand vin aici ii izgonesti, iar jos ii inviti aici". „Ce sa ma fac, mai copile, asa mi-a venit atunci sa le zic, ii raspund. Acum hai sa ne rugam o ora la chilie". Dupa o ora vine la mine si ma intreaba: „Cate rugaciuni ai facut?" „Atatea", ii raspund. „Doar atatea? Eu am facut cu mult mai mult si inca mai pot sa mai fac". Mi-a zis toate astea cu nerusinare. M-am intors intristat la mine la chilie. Numai ca nu am plans pentru comportamentul copilului aceluia. Se duse ucenicul sa doarma. Cum insa sa poata dormi cand diavolii au inceput sa-l atace? Si numai ce vine la mine la chilie speriat si-mi spune ce i se intampla. Ii raspund: „Asta ti se intampla pentru ca l-ai suparat pe duhovnicul tau". I-am citit o rugaciune, au trecut toate si s-a culcat linistit. Cand te faci prost pe tine insuti, pentru ascultare, si daca esti asa cum iti spun si intrebi pentru toate, incepe Dumnezeu sa-ti dea har. Parintele Procopie a plecat o data, facand neascultare de parintele Nichifor. Cand a ajuns la o anumita stare de lepadare a simtit deodata lipsa harului. Se simtea ca si cum ar fi un alt Procopie care-l intreaba: „De ce ai plecat?" „De asta si asta!" – ii raspund. „De ce ai lasat ascultarea si pe duhovnicul tau? Du-te inapoi la ascultarea ta!" Si s-a intors Procopie. Nu are importanta cine este duhovnicul. Metania pe care o pui duhovnicului e lucru mare. Facand ascultare la parintele Nichifor in anii aceia, am vazut minuni. Parintele Iosif spunea: „Nici preotia, nici Sfanta Impartasanie, nici rugaciunea mintii, nici postul, nici privegherea nu mantuiesc fara ascultare. Tot ce se face din voia proprie e luat de diavoli!" „Caci implinind cineva voia altuia si nu pe a sa, infaptuieste nu numai lepadarea de sufletul sau, ci si rastignire fata de toata lumea. Cel ce contrazice pe parintele sau, face bucuria dracilor. Iar de cel ce se smereste pana la moarte, se minuneaza ingerii. Caci unul ca acesta face lucrul lui Dumnezeu (Ioan VI, 28), asemanandu-se Fiului lui Dumnezeu, Care a implinit ascultarea de Parintele Sau pana la moarte, iar moarte, pe cruce (Filip, II, 4-11)". Sfantul Teofan Zavoratul

Cum sa iti mantuiesti sufletul

Ce graieste cineva unei persoane care intreaba: „Cum imi pot mantui sufletul?” Aceasta: Pocaieste-te, si fii intarit de puterea harului din Sfintele Taine, paseste pe calea poruncilor dumnezeiesti, sub indrumarea pe care Sfanta Biserica ti-o da prin preotia ei dumnezeiasca. Toate acestea trebuie facute in duhul credintei sincere, fara nici o indoiala. Atunci ce este credinta? Credinta este marturisirea sincera ca Dumnezeu, Caruia ne inchinam, Treimea, Cel care este ziditorul si datatorul a toate, ne mantuieste pe noi cei cazuti, prin puterea mortii pe Cruce a Fiului lui Dumnezeu cel intrupat, cu harul Prea Sfantului Duh in Sfanta Sa Biserica. Inceputurile reinnoirii, care sunt puse in viata aceasta, vor aparea in intreaga lor slava in veacul ce va veni, intr-un fel pe care mintea nu il poate intelege, nici limba glasui. O, Dumnezeul nostru, cat de marete sunt fagaduintele tale! Cum poate atunci cineva sa paseasca pe calea poruncilor fara sa se abata din drum? Nu se poate raspunde la aceasta cu un singur cuvant, caci viata este un subiect lipsit de simplitate. Iata ceea ce este trebuincios: a) Pocaieste-te si intoarce-te catre Domnul, recunoaste-ti pacatele, plangi pentru ele, cu strangere de inima, si marturiseste-le in fata parintelui duhovnicesc. Jura-te cu vorba si cu inima inaintea fetei Domnului sa nu il mai superi de acum inainte cu pacatele tale. b) Apoi, statornicind cu Dumnezeu in minte si in inima, nazuieste sa implinesti in trup indatoririle si treburile pe care sederea in aceasta viata ti le impune. c) In aceasta nevointa mai ales sa iti pazesti inima de cugetele si simtirile cele rele – mandria, slava desarta, mania, judecarea celorlalti, ura, invidia, dispretul, deznadejdea, atasamentul fata de lucruri si de oameni, ganduri imprastiate, neliniste, toate placerile simturilor si tot ceea ce desparte mintea si inima de Dumnezeu. d) Pentru a rezista in nevointa aceasta, hotaraste inainte de toate sa nu te retragi din ceea ce recunosti ca este trebuincios, chiar de ar insemna moartea. Pentru a dobandi aceasta, cand te-ai hotarat sa faci astfel, daruieste-ti viata lui Dumnezeu pentru a nu mai trai de dragul tau, ci doar pentru Dumnezeu. e) Sustinerea unei vieti dusa astfel este o jertfa smerita a sinelui catre vointa lui Dumnezeu, si a nebizuirii pe sine; arena duhovniceasca in care aceasta viata se savarseste este rabdarea sau sederea neabatuta in randul vietii rascumparate, cu indurarea plina de bucurie a tuturor nevointelor si neplacerilor care sunt legate de aceasta. f) O temelie pentru rabdare este credinta, sau convingerea ca, nevoindu-te in acest fel pentru Dumnezeu, esti sluga Sa si El este Stapanul tau, Care iti vede stradaniile, se bucura de ele si le pretuieste; nadejdea ca ajutorul lui Dumnezeu care te ocroteste pururea, este mereu pregatit si asteptandu-te, si se va pogori asupra ta la vreme de trebuinta, ca Dumnezeu nu te va parasi la sfarsitul vietii tale, si pastrandu-te ca unul credincios poruncilor Sale aici, printre toate ispitele, te va calauzi prin moarte la vesnica Sa Imparatie; dragostea, care cugeta zi si noapte asupra Domnului iubit, in toate felurile straduindu-se sa faca numai ceea ce este placut Lui, si sa evite tot ceea ce L-ar putea supara cu gandul, cu vorba sau cu fapta. g) Armele unei astfel de vieti sunt: rugaciunile in biserica si acasa, mai ales

rugaciunea mintii, postirea pe masura puterii fiecaruia si a randuielilor Bisericii, trezvia, singuratatea, muncile fizice, marturisirea deasa a pacatelor, Sfanta Impartasanie, citirea Cuvantului lui Dumnezeu si a scrierilor Sfintilor Parinti, discutii cu oameni tematori de Dumnezeu, cercetarea deasa a parintelui duhovnicesc asupra tuturor intamplarilor vietii launtrice si exterioare. Temelia tuturor acestor nevointe in masura, vreme si loc este intelepciunea, cu povata celor experimentati. h) Pazeste-te cu teama. Pentru aceasta adu-ti aminte de sfarsit – moartea, judecata, iadul, Imparatia cerurilor. Mai ales, fii cu bagare de seama la tine: pastreaza-ti mintea treaza si inima netulburata. i) Aseaza-ti ca tel din urma aprinderea focului duhului, ca focul duhovnicesc sa arda intru inima ta si, strangandu-ti toate puterile laolalta, sa inceapa a-ti zidi omul launtric si, in cele din urma, sa arda neghina pacatelor si patimilor tale. Randuieste-ti viata in acest chip si, cu harul lui Dumnezeu, te vei mantui. Avva Filimon

Cum sa iti mantuiesti sufletul
Un frate pe nume Ioan a venit la avva Filimon si asezandu-se i-a spus: "Ce sa fac sa ma mantuiesc? Deoarece mintea mi se plimba de la una la alta si se indreapta spre toate lucrurile rele". Dupa o pauza, parintele i-a raspuns: "Aceasta e una din patimile din afara si nu te lasa fiindca inca nu ai dobandit o dorire desavarsita a lui Dumnezeu. Caldura acestei dorinte si cunostiinta lui Dumnezeu inca nu au venit la tine". Fratele i-a zis: "Ce ar trebui sa fac, parinte?" Avva Filimon raspunse: "Cugeta in launtrul tau pentru o vreme, adanc in inima ta; caci aceasta iti poate curati mintea de lucrurile acelea". Fratele, neintelegand ceea ce i se spusese, ii zise batranului: "Ce este cugetarea launtrica, parinte?" Batranul raspunse: "Uita-te mereu in inima ta, si cu atentie rosteste in mintea ta cu frica si cutremur: 'Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma'. Caci aceasta e povata pe care fericitul Diadoh a dat-o incepatorilor".Fratele a plecat; si cu ajutorul Domnului si pentru rugaciunile batranului a gasit linistea si o vreme s-a umplut de dulceata cu aceasta cugetare. Dar apoi, dintr-o data, aceasta l-a parasit si nu mai putea sa o savarseasca sau sa se roage cu atentie. Asa ca s-a dus iar la batran si i-a spus ce patise. Iar batranul i-a zis: "Ai avut aceasta inainte-gustare a linistii si a lucrarii launtrice, si ai trait dulceata care vine din ele. Aceasta e ceea ce ar trebui sa faci mereu in inima ta: fie de mananci sau bei, ca esti cu cineva sau in afara chiliei tale, sau pe drumuri, repeta acea rugaciune cu mintea treaza si gandul neabatut; de asemenea, canta, si mediteaza in rugaciune si psalmi. Chiar si cand faci munci trebuincioase, nu lasa mintea ta sa stea ci continua sa cugeti launtric si sa te rogi. Caci astfel poti atinge profunzimile Sfintei Scripturi si puterea ascunsa acolo, dand lucrare neincetata mintii, si astfel implinind porunca apostoleasca "Rugati-va neincetat" (1 Tesaloniceni 5:17). Da mare atentie inimii tale si pazeste-o, ca nu cumva sa intre ganduri rele sau altfel goale si nefolositoare. Fara intrerupere, fie de esti adormit sau treaz, de mananci, bei, sau esti cu cineva, lasa-ti inima si mintea, launtric, intr-o vreme sa cugete la psalmi, intr-alta sa repete rugaciunea: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma". Si cand canti, asigura-te ca gura nu iti glasuieste un lucru, iar mintea iti cugeta la altul."Iarasi, fratele a zis: "In somn vad multe inchipuiri desarte". Si batranul i-a spus: "Nu fi trandav si neglijent. Inainte sa te duci spre somn, rosteste multe rugaciuni intru inima ta, lupta impotriva gandurilor rele si nu te lasa amagit de cererile

diavolului; atunci Dumnezeu te va primi in prezenta Sa. Daca este cu putinta, dormi numai dupa rostirea psalmilor si dupa cugetarea launtrica. Nu te lasa prins nepregatit, lasandu-ti mintea sa accepte ganduri straine; ci intinde-te cugetand cu gandul rugaciunii tale, ca in vremea somnului te va pazi, iar cand te vei destepta va grai cu tine (Pilde 6:22). De asemenea, rosteste sfantul Crez al credintei Ortodoxe inainte sa adormi. Caci dreapta credinta in Dumnezeu este izvorul si paza tuturor binecuvantarilor". RUGĂCIUNILE SPOVEDANIEI Inainte de spovedanie Rugăciunile începătoare: In numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin. Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie! Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie! Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie! Împărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, care pretutindeni eşti şi toate le împlineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte pe noi de toată necurăţia şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre. Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi! Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi! Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi! Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin! Prea Sfântă Treime, miluieşte-ne pe noi. Doamne, curăţeşte păcatele noastre. Stăpâne, iartă fărădelegile noastre. Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre pentru Numele Tău. Doamne miluieşte, Doamne miluieşte, Doamne miluieşte. Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. Tatăl nostru, care eşti în ceruri sfinţească-se Numele Tău, vie împărăţia Ta, fie voia Ta precum în cer şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin! Veniţi să ne închinăm Împăratului nostru Dumnezeu! Iisuse

Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Hristos, Împăratul nostru Dumnezeu! Veniţi să ne închinăm şi să cădem la însuşi Hristos, Împăratul şi Dumnezeul nostru! Trei închinăciuni, apoi îndată: Ps. 50, Miluieşte-mă Dumnezeule… şi Simbolul Credinţei. Psalmul 50 al lui David Miluieste-ma, Dumnezeule, dupre mare mila Ta, si dupre multimea indurarilor tale sterge faradelegea mea. Mai vartos ma spala de faradelegea mea, si de pacatul meu ma curateste, ca faradelegea mea eu o cunosc, si pacatul meu inaintea mea este pururea. Tie unuia am gresit, si rau inaintea Ta am facut, ca sa te indreptatesti intru cuvintele Tale si sa biruiesti cand te vei judeca tu. Ca iata intru faradelegi m-am zamislit, si in pacate ma nascut maica mea. Ca iata adevarul ai iubit, cele nearatate si cele ascunse ale intelepciunii tale ai aratat mie. Stropi-ma-vei cu issop, si ma voiu curati; spala-ma-vei, si mai vartos decat zapada ma voiu albi. Auzului meu vei da bucurie si veselie, bucura-sevor oasele cele smerite. Intoarce fata ta de catre pacatele mele, si toate faradelegile mele sterge. Inima curata zideste intru mine, Dumnezeule, si Duh drept innoieste intru cele dinlauntru ale mele. Nu ma lepada dela fata ta, si Duhul tau cel Sfant nu lua dela mine. Da mie bucuria mantuirii tale, si cu duh stapanitor ma intareste. Invata-voi pre cei fara de lege caile tale, si cei necinstitori la tine se vor intoarce. Izbaveste-ma de sangiuri, Dumnezeule, Dumnezeul mantuirii mele; bucura-se-va limba mea de dreptatea ta. Doamne, buzele mele vei deschide, si gura mea va vesti lauda ta. Ca de-ai fi voit jertfa, as fi dat: arderi de tot nu vei binevoi. Jertfa lui Dumnezeu, duhul zdrobit; inima infranta si smerita Dumnezeu nu va urgisi. Fa bine, Doamne, intru bunavoirea Ta, Sionului, si sa se zideasca zidurile Ierusalimului. Atunci binevoi-vei jertfa dreptatii, prinosul si arderi de tot; atunci vor pune pre altarul tau vitei. Crezul, Simbolul credinţei Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor. Şi întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, care din Tatăl S-a născut, mai înainte de toţi vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut. Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om. Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Pilat din Pont, a pătimit şi Sa îngropat. Şi a înviat a treia zi după Scripturi. Şi S-a suit la ceruri şi sade de-a dreapta Tatălui. Şi iarăşi va să vină cu slava, să judece viii şi morţii, a cărui Împărăţie nu va avea sfârşit. Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Care din Tatăl

purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin prooroci. Întru una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică. Mărturisesc un Botez întru iertarea păcatelor. Aştept învierea morţilor Şi viaţa veacului ce va să fie. Amin. Rugăciunea lui Manase împăratul. Doamne, atotţiitorule, Dumnezeul părinţilor noştri, al lui Avraam, al lui Isaac, al lui Iacob, şi al seminţiei celei drepte a lor; Cel ce ai făcut cerul şi pământul, cu toată podoaba lor; Care ai legat marea cu cuvântul poruncii Tale; Care ai încuiat adâncul şi l-ai pecetluit cu numele Tău cel înfricoşat şi slăvit, înaintea Căruia toate se tem şi tremură din pricina atotputerniciei Tale. Pentru că nimeni nu poate să stea înaintea strălucirii slavei Tale şi nesuferită este mânia urgiei Tale asupra celor păcătoşi! Însă nemăsurată şi neajunsă este şi mila făgăduinţei Tale, căci Tu eşti Domnul cel preaînalt, bun, îndelungrăbdător şi mult-milostiv, căruia îi pare rău de răutăţile oamenilor. Tu, Doamne, după mulţimea bunătăţii Tale, ai făgăduit pocăinţă şi iertare celor ce Ţi-au greşit şi după mulţimea îndurărilor Tale ai hotărât pocăinţă păcătoşilor spre mântuire. Aşadar, Tu, Doamne, Dumnezeul celor drepţi, n-ai pus pocăinţă pentru cei drepţi: pentru Avraam şi Isaac şi Iacob care nu Ţi-au greşit Ţie, ci ai pus pocăinţă mie păcătosului, pentru că am păcătuit mai mult decât nisipul mării. Multe sunt fărădelegile mele şi nu sunt vrednic a căuta şi a privi înălţimea cerului din pricina mulţimii nedreptăţilor mele. Strâns sunt eu cu multe cătuşe de fier, încât nu pot să-mi ridic capul meu şi nu am nici loc de odihnă, pentru că Te-am mâniat şi am făcut rău înaintea Ta; n-am împlinit voia Ta, nici am păzit poruncile Tale, ci am pus urâciuni şi am înmulţit smintelile. Dar acum îmi plec genunchii inimii mele, rugând bunătatea Ta. Am păcătuit, Doamne, am păcătuit şi fărădelegile mele eu le cunosc. Însă cer, rugându-Te: iartă-mă, Doamne, iartă-mă şi nu mă pierde în fărădelegile mele şi nici nu mă osândi la întuneric, sub pământ, căci Tu eşti, Dumnezeule, Dumnezeul celor ce se pocăiesc. Arată-Ţi peste mine bunătatea Ta, mântuindu-mă pe mine nevrednicul, după mare mila Ta. Şi Te voi preaslăvi în toate zilele vieţii mele. Căci pe Tine te slăvesc toate puterile cereşti şi a Ta este slava în vecii vecilor. Amin! Psalmul 6 Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri pe mine, nici cu iuţimea Ta să mă cerţi. Miluieşte-mă, Doamne, că sunt neputincios; vindecă-mă, Doamne, că s-au desfăcut oasele mele şi Sufletul meu s-a spăimântat foarte şi Tu, Doamne, până când? Întoarce-te, Doamne, izbăveşte Sufletul meu, mântuieşte-mă pentru Mila Ta. Că nu este în moarte cel ce Te pomeneşte pe Tine şi în iad cine se va mărturisi Ţie? Ostenit-am

în suspinul meu, spăla-voi în toate nopţile patul meu, cu lacrimile mele voi uda aşternutul meu. Tulburatu-s-a de necaz ochiul meu, învechitum-am între toţi vrăjmaşii mei. Depărtaţi-vă de la mine toţi cei ce lucraţi fărădelegea, că a auzit Domnul glasul plângerii mele, auzit-a Domnul cererea mea, Domnul a primit rugăciunea mea. Să se ruşineze şi să se înspăimânteze toţi vrăjmaşii mei, să se întoarcă şi să se ruşineze foarte degrabă. Psalmul 129 Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne, Doamne, auzi glasul meu! Fie urechile Tale luând aminte spre glasul rugăciunii mele. De Te vei uita la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine va suferi? Că la Tine este milostivirea. Pentru Numele Tău, Te-am răbdat, Doamne, aşteptat-a Sufletul meu spre cuvântul Tău, nădăjduit-a Sufletul meu spre Domnul. Din straja dimineţii până în noapte, din straja dimineţii să nădăjduiască Israel spre Domnul. Că la Domnul este mila şi multă mântuire la El şi El va izbăvi pe Israel de toate fărădelegile lui. Rugăciune de umilinţă către Domnul nostru Iisus Hristos Păcătuit-am şi n-am făcut dreptate înaintea Ta, Preabunule Stăpâne, călcat-am poruncile Tale cele mântuitoare şi juruinţele noastre cele sfinţite, pe care le-am făcut la Sfântul Botez. Numele de creştin îl purtăm noi nevrednicii, iar mâinile noastre s-au făcut nevoitoare spre toată lăcomia. Picioarele grabnice şi cu cutezare spre toată alergarea cea rea. Gura, organul sfintelor rugăciuni şi al cuvintelor, am făcut-o organ a toată vorba nebunească. Ochii noştri şi toate simţirile noastre, peste măsură le-am umplut de păcate şi de toată necurăţia. De aceea, Preabunule Stăpâne, multă iubirea Ta de oameni am întors-o spre mânie, noi nevrednicii. Mulţimea facerilor Tale de bine am prefăcut-o nebuneşte spre chinuri. Însă nu cu iuţimea Ta să ne cerţi pe noi, Doamne, Ţie Unuia am greşit, dar Ţie Unuia ne şi închinăm şi cu inimă umilită ne rugăm: „Slăbeşte, lasă, iartă, iubitorule de oameni, Stăpâne. Biruiască mulţimea îndurărilor Tale adunarea cea vicleană a păcatelor noastre. Adâncul bunătăţilor Tale cel nemăsurat să acopere marea cea amară a răutăţilor noastre! Adevărat, Preabunule Iisuse, ne rugăm Ţie, dăruieşte iertare păcatelor noastre, bună aşezare minţii, sănătate trupului, pace în zilele noastre, aerului bună liniştire, pământului bună rodire, credinţei celei dreptmăritoare creştere, unire şi pace Sfintelor Tale Biserici, surparea eresurilor, stricarea sfaturilor celor necurate şi toate lucrurile cele de folos ni le dăruieşte după neschimbatele Tale îndurări. Cel ce nu voieşti moartea păcătosului, dăruieşte nouă timp de pocăinţă, ca şi de chinurile cele veşnice, care vor să fie, să ne mântuim, cu darul şi cu iubirea de oameni a Preacuratului Tău Părinte, cu Care împreună eşti binecuvântat, cu Prea Sfântul, Bunul şi de viaţă Făcătorul Duhul Tău, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Rugăciune pentru recunoaşterea ticăloşiilor noastre Doamne, Dumnezeul nostru, Cel bogat în milă şi necuprins în îndurări, Care Singur din fire eşti fără de păcat şi pentru noi Te-ai făcut om fără de păcat, ascultă în ceasul acesta, această rugăciune dureroasă a mea, că sărac şi lipsit sunt eu de fapte bune şi inima mea s-a tulburat în mine! Tu, Doamne preaînalte, Împărate al cerului şi al pământului, ştii că toată tinereţea mea am cheltuit-o în păcate şi umblând după poftele trupului meu, m-am făcut cu totul bucurie dracilor, cu totul am urmat diavolului, tăvălindu-mă totdeauna în noroiul poftelor. Întunecându-mi-se gândul din copilărie şi până acum, niciodată nu am voit să fac voia Ta cea Sfântă; ci cu totul robindu-mă de poftele care mă înconjoară, m-am făcut de râs şi de batjocură dracilor, nicidecum în minte venindu-mi că nesuferită este urgia îngrozirii Tale asupra păcătoşilor şi gătită fiind gheena focului? Din această pricină căzând în deznădăjduire, nicidecum venind în simţire de întoarcere, m-am făcut pustiu şi gol de dragostea cea de la Tine. Că ce fel de păcate n-am făcut? Ce lucru drăcesc n-am lucrat? Ce faptă grozavă şi înverşunată nam săvârşit, cu covârşire şi cu sârguinţă. Mintea cu totul mi-am întinat prin cugete trupeşti; trupul mi-am spurcat prin amestecări; duhul cu totul mi l-am pângărit cu învoirea spre păcate. Toate mădularele ticălosului meu trup le-am pornit a lucra şi a sluji la păcate. Cine dar, nu mă va plânge pe mine ticălosul? Cine nu mă va tângui pe mine osânditul? Pentru că eu singur, Stăpâne, am întărâtat mânia Ta, eu singur am aţâţat urgia Ta asupra mea, eu singur am făcut răutate înaintea Ta, întrecând şi covârşind pe toţi păcătoşii cei din veac, păcătuind fără de asemănare şi fără de iertare. Însă de vreme ce eşti multmilostiv, Iubitorule de oameni, şi aştepţi întoarcerea oamenilor, iată şi eu mă arunc pe mine, şi cad la înfricoşatul Tău Divan şi, ca şi cum m-aş atinge de preacuratele Tale picioare, din adâncul Sufletului strig Ţie: Milostiveşte-te, Doamne, iartă-mă, Îndurate, ajută neputinţei mele, pleacă-Te nedumeririi mele, ia aminte la rugăciunea mea şi lacrimile mele să nu le treci cu vederea. Primeşte-mă pe mine, cel ce mă pocăiesc şi rătăcit fiind, întoarce-mă şi întorcându-mă îmbrăţişează-mă şi mă iartă, căci mă rog. Pentru că n–ai pus pocăinţă drepţilor şi n-ai pus iertare celor ce nu greşesc; ci ai pus pocăinţă asupra mea, a păcătosului, în acelea cu care spre întărâtarea Ta am lucrat. Gol şi descoperit stau înaintea Ta, cunoscătorule de inimi, Doamne, mărturisindu-mi păcatele mele, pentru că nu pot să caut şi să văd înălţimea cerului, fiind împilat de greutatea păcatelor mele. Deci, luminează-mi ochii inimii mele şi dă-mi umilinţă spre pocăinţă şi zdrobire de inimă spre îndreptare, ca să merg cu bună nădejde şi cu adevărată şi deplină adeverire la lumea cea de dincolo, lăudând şi binecuvântând totdeauna preasfânt Numele Tău: al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în veci vecilor. Amin.

Rugăciune umilită pentru recunoaşterea păcatelor Doamne mult milostive, Dumnezeule preabune, Sfinte, Care iubeşti numai binele şi urăşti tot răul, rogu-Te, nu te uita la mulţimea păcatelor mele, ci priveşte la mine, fiul cel risipitor, la oaia cea rătăcită care îmi recunosc vina mea şi vin la Tine, mâhnit cu inima, zdrobit şi ruşinat cerşind iertare. Doamne, fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu este pururea înaintea mea. Sunt greu tulburat, zdruncinat şi nemângâiat. N-am linişte, nu am odihnă în Sufletul meu, văzând că mam pus cu trup şi Suflet în slujba diavolului. Cunosc că prin multele şi feluritele păcate, pe Tine, Părintele şi Dumnezeul meu cel preabun Team jignit, mâhnit, amărât şi Te-am mâniat foarte mult. Păcatele mele apasă cumplit asupra mea, întocmai ca o piatră foarte grea şi rău mă mai chinuiesc. Ce voi face? Scula-mă-voi şi mă voi duce la Tatăl meu şi din adâncul inimii păcătoşite, voi zice, ca şi fiul cel rătăcit: „Tată! Am greşit la cer şi înaintea Ta…” Aceasta voiesc să o fac chiar acum. Pentru aceasta cu căinţă mă rog Ţie, iartă-mă pe mine păcătosul. Doamne, eu nu mai cutez să mai vin la Tine în starea aceasta păcătoasă în care mă aflu, dacă nu m-aş fi întărit de cuvintele milostivirii Tale: „Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi… Eu nu voiesc moartea păcătosului, ci doresc să se întoarcă de la calea lui cea rea şi să fie viu!” Cuvintele acestea mă încurajează foarte mult a veni înaintea Preotului Duhovnic şi a-mi mărturisi păcatele, acestui minunat împuternicit al Tău, care stă văzut în Scaunul Sfintei Spovedanii, în locul Tău, Dumnezeul meu, Care stai nevăzut acolo de faţă şi primeşti mărturisirea cea adevărată, pe care o facem noi păcătoşii. Rogu-Te Doamne, luminează-mi mintea, deschidemi inima şi buzele mele, să spun numai adevărul şi să-mi mărturisesc toate păcatele mele. Nu mă lăsa, Doamne, ca din vreo frică sau ruşine, să ascund vreun păcat şi să-l las nemărturisit, ci luminează-mă, Doamne, ajută-mă să-mi reamintesc şi să-mi mărturisesc toate păcatele mele, mari şi mici, cu toată umilinţa, zdrobirea inimii şi căinţa, înaintea Preotului Duhovnic şi a Ta, cu hotărârea de a le părăsi desăvârşit şi a face roade vrednice de pocăinţă ca astfel să fiu iertat ca şi mulţimea Magdalenelor, Samarinencelor, Zaheilor, tâlharilor şi a altor păcătoşi, pocăiţi după dreptarul dreptei-credinţe creştineşti, care acum se veselesc în Raiul desfătărilor, îndulcindu-se pururea de nemărginita frumuseţe a Feţei Dumnezeirii Tale. Astăzi vreau a face o mărturisire cât mai amănunţită, şi mai bună, mai desăvârşită, aşa ca şi când ar fi cea din ceasul despărţirii Sufletului meu de trup. Ajută-mi, Doamne, ca să fac această adevărată mărturisire, pentru că eu nu cunosc, ci numai Tu singur, dacă voi mai avea vreme şi prilej să mă mai mărturisesc vreodată, ori cu această mărturisire voi merge înaintea Ta, Preadrepte Judecătorule. Doamne Dumnezeule, astăzi doresc din toată inima a mă întoarce la Tine, a mă curăţi de toate păcatele, Părintele meu Cel preabun, pe Care Te-am jignit şi mâhnit şi a mă mântui de tot păcatul. Puterile mele

cele slabe încă nu sunt în stare a mă ajuta pentru a face aceasta. Deci, rogu-mă Ţie, Dumnezeule, Părintele milostivirilor, ajută-mă a face şi a desăvârşi această curăţire de păcate. Rogu-Te, Doamne, fie-Ţi milă de mine şi iartă-mă. Doamne, Iisuse Hristoase, Mântuitorul şi Dumnezeul meu, Tu ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu. Ajută-mi, Doamne, Care ai venit să chemi, nu pe cei drepţi ci, pe cei păcătoşi, la pocăinţă, cheamă-mă şi pe mine păcătosul. Ajută-mă a alerga la Tine, Izvorul vieţii şi Lumina lumii, Care luminezi tuturor. Primeşte-mă pe mine, păcătosul. Ajută-mă a alerga la Tine, la milostivul Scaun al judecăţii Tale de aici de pe pământ, la Sfânta Spovedanie. Pentru minunata Ta întrupare, activitate Mesianică, Patimă, Crucificare şi moarte pe Cruce, pentru mântuirea noastră şi pentru preamărita Ta Înviere, rogu-Te pe Tine, Care ai iertat pe vrăjmaşii Tăi răstignitori, iartă-mi şi mie toate păcatele mele! Dumnezeule, Duhule Sfinte, mângâietorul, Vistierul bunătăţilor, înzestrătorule al nostru, cu toate bogatele Tale Daruri şi Dătătorule de viaţă, vino şi la mine păcătosul, curăţeşte-mă cu Darurile Tale cele bogate, întăreşte-mă în tot binele şi ajută-mă să mă mântuiesc şi să redobândesc fericirea, în Împărăţia Ta cea Cerească, începând de aici de pe pământ. Dumnezeule cel Preamărit în Sfânta Treime, cea de o Fiinţă şi nedespărţită, Părinte, Fiule şi Duhule Sfinte, ajută-mă să mă curăţesc de toate păcatele la Scaunul Judecătoresc şi milostivnic al Sfintei Spovedanii, de aici de pe pământ şi să-ţi slujesc Ţie totdeauna cu trup şi Suflet, că Ţie se cuvine, Doamne, toată Slava, cinstea şi închinăciunea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. După spovedanie La inceput se spun rugaciunile incepatoare, pana la Simbolul Credintei, inclusiv (cele de mai sus). Apoi: Psalmul 102 Binecuvintează suflete al meu pe Domnul şi toate cele dinlăuntrul meu numele cel Sfânt al Lui. Binecuvintează suflete al meu pe Domnul, şi nu uita toate răsplătirile Lui. Pe Cel ce vindecă toate bolile tale. Pe Cel ce izbăveşte din stricăciune viaţa ta, Pe cel ce te încununează cu milă şi cu îndurări. Pe Cel ce umple de bunătăţi pofta ta; înnoi-se-vor ca ale vulturului tinereţile tale. Cel ce face milostenie Domnul şi judecată tuturor celor ce li se face strâmbătate. Cunoscute a făcut căile Sale lui Moise, fiilor lui Israel voile Sale. Îndurat şi milostiv este Domnul, îndelung-răbdător şi mult milostiv. Nu până în sfârşit se va iuţi, nici în veac se va mânia. Nu după fărădelegile noastre a făcut nouă, nici după păcatele noastre ne-a răsplătit nouă. Că după înălţimea cerului de la pământ, a întărit Domnul mila Sa, spre cei ce se tem de El. Pe cât sunt de departe răsăriturile de la apusuri, depărtat-a

de la noi fărădelegile noastre. În ce chip miluieşte tatăl pe fii, a miluit Domnul pe cei ce se tem de Dânsul. Că El a cunoscut zidirea noastră, adusu-şi-a aminte că ţărână suntem. Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului, aşa va înflori. Că duh a trecut într-însul şi nu va fi şi nu-şi va mai cunoaşte încă locul său; iar mila Domnului din veac şi până în veac spre cei ce se tem de Dânsul. Şi dreptatea lui spre fiii fiilor, spre cei ce păzesc aşezământul de lege al Lui, şi-şi aduc aminte de poruncile Lui ca să le facă pe ele. Domnul din cer a gătit Scaunul Său, şi Împărăţia Lui pe toţi stăpâneşte. Binecuvântaţi pe Domnul toţi îngerii Lui, cei puternici la virtute, care faceţi cuvântul Lui, a auzi glasul cuvintelor Lui. Binecuvântaţi pe Domnul toate puterile Lui, slugile Lui care faceţi voia Lui, binecuvântaţi pe Domnul toate lucrurile Lui, în tot locul stăpânirii Lui, binecuvintează suflete al meu pe Domnul. Psalmul 31 Fericiţi cărora s-au iertat fărădelegile şi cărora s-au acoperit păcatele. Fericit bărbatul, căruia nu-i va socoti Domnul păcatul, nici este în gura lui vicleşug. Când am tăcut, topitu-s-au oasele mele în strigătul meu toată ziua. Că ziua şi noaptea s-a îngreuiat peste mine mâna Ta, prefăcutu-m-am în uscăciunea verii. Fărădelegea mea am cunoscut şi păcatul meu n-am acoperit. Zis-am: „Mărturisi-voi fărădelegea mea Domnului şi Tu ai iertat păgânătatea inimii mele. Pentru aceasta se va ruga către Tine tot cuviosul în vreme bine cuvenită, însă un potop de ape multe, către dânsul nu se vor apropia. Tu eşti scăparea mea de necazul ce mă cuprinde, bucuria mea. Izbăveşte-mă de cei ce m-au înconjurat… Doamne Iisuse Hristoase Dumnezeul meu, mult milostive, îţi mulţumesc Ţie, că prin mărturisirea cea către duhovnicescul meu Părinte, m-ai învrednicit pe mine păcătosul să iau de la Tine iertarea păcatelor mele. Ca David cel ce a zis: „Juratu-m-am şi am pus ca să păzesc judecăţile dreptăţii Tale”, făgăduiesc şi eu înaintea Ta, cu voinţă hotărâtoare a sufletului meu, că aleg mai bine a muri, decât a face de acum înainte vreun păcat de moarte şi a amărî cu el bunătatea Ta cea nemăsurată. Dar de vreme ce voinţa mea este neputincioasă, singură de sine fără ajutorul Tău, mă rog Ţie fierbinte, să mă întăreşti cu Darul şi ajutorul Tău, ca să rămân până la sfârşit neschimbat în această hotărâre. Dămi, Doamne, ca cealaltă vreme a vieţii mele să o petrec în pace şi în pocăinţă, şi să dobândesc în această viaţă Darul Tău, iar în cealaltă fericirea de veci, pentru rugăciunile prea binecuvântatei Maicii Tale şi ale tuturor Sfinţilor Tăi. Amin. Este bine, deasemnea sa va rugati si pentru duhovnicul vostru, cu sinceritate si frangere de inima: Rugaciunea arhimadritului Sofronie pentru parintele duhovnic

Doamne Iisuse Hristoase Fiul Lui Dumnezeu, care pe desfranata si pe talharul i-ai primit, primeste si rugaciunea mea pentru robul tau, duhovnicul meu (N) ales de Tine sa poarte povara pacatelor mele in fata Ta, asa cum Tu porti povara lumii intregi in fata Tatalui Ceresc. Iarta-i toate greselile lui pentru dragostea si jertfa staruitoare, ca sa pun inceput bun de pocainta eu, oaia ratacita. Cerceteaza-l degraba si vezi nevoile lui. Vindeca-l de toata boala si intinaciunea trupeasca si sufleteasca si de slabiciunea firii celei cazute. Izbaveste-l de toti vrajmasii vazuti si nevazuti, de tot raul si ispitele ce i-au venit pentru pacatele mele. Sporeste-i intelepciunea, indelunga rabdare, linistea, pacea si multumirea sufleteasca. Inmulteste-i puterea, sporeste-i blandetea si purtarea de grija si implineste toate cele de folos lui. Da-i minte luminata si pricepere sfanta care se pogoara de la Tine, Imparatul Luminii. Bine sporeste in el Doamne si daruieste-l sanatos, indelungat in zile, drept invatand cuvantul adevarului Tau. Amin. (Metanie) Imparate Ceresc Mangaietorule, deschide stavila cerului si ploua peste duhovnicul meu (N) belsug de har si bogata mila. Pogoara-Te asupra lui, odihneste in el pururea si revarsa peste el multimea indurarilor Tale. Amin. (Metanie) Maica Domnului, acopera cu Atotputernicul tau Acoperamant pe robul tau, duhovnicul meu (N) si roaga-te Bunului Dumnezeu sa-l miluiasca pentru rugaciunile tale. Izbaveste-l de toata ispita trupeasca si sufleteasca, curata-l, tamaduieste-l, intareste-l si sanatate deplina daruieste-i. Amin. (Metanie) Cuvioase Parinte Siluane, roaga-te Domnului sa miluiasca si sa mantuiasca pe duhovnicul meu (N), pentru rugaciunile tale. Cuvioase Arsenie cel Mare, roaga-te Bunului Dumnezeu sa miluiasca si sa mantuiasca pe duhovnicul meu (N), pentru rugaciunile tale. Cele noua Puteri Ceresti, Sfintilor Romani – mucenici si mucenite, cuviosi si cuvioase – Preacuviosilor Parinti ai nostri si sfintii a caror pomenire se face astazi, impreuna cu toti sfintii, rugati-va lui Dumnezeu sa miluiasca si mantuiasca pe (N) pentru rugaciunile voastre. Amin. Amin. Amin. (Metanii) Taina hirotoniei (preoţia) Preotia se săvârseste pe pământ, dar are rânduiala cetelor ceresti. Si pe foarte bună dreptate, căci slujba aceasta n-a rânduit-o un om sau înger sau un arhanghel sau altă putere creată de Dumnezeu, ci însusi Mângâietorul. Sfântul Duh a rânduit ca preotii, încă pe când sunt în trup să aducă lui Dumnezeu aceeasi slujbă pe care o aduc îngerii în ceruri. Pentru aceasta preotul trebuie să fie atât de curat ca si cum ar sta chiar în cer printre puterile cele îngeresti... Preotii sunt aceia cărora li s-a încredintat zămislirea noastră cea

duhovnicească ; ei sunt aceia cărora li s-a dat să ne nască prin Botez. Prin preoti ne îmbrăcăm în Hristos (Gal. III, 27) ; prin preoti suntem îngropati împreună cu Fiul lui Dumnezeu (Rom. VI, 4 ; Col. II, 12) ; prin preoti ajungem mădularele fericitului cap al lui Hristos (Col. I, 18). Prin urmare este drept ca preotii să fie pentru noi... mai cinstiti si mai iubiti chiar decât părintii. Părintii ne-au născut din sânge si din vointa trupului (Ioan I, 13); preotii însă ne sunt pricinuitorii nasterii noastre din Dumnezeu, ai acelei fericite nasteri din nou, ai libertătii celei adevărate si a înfierii după har. Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre Preotie Hirotonia (Preotia) este a cincea sfântă Taină a Bisericii, în care, prin punerea mâinilor si rugăciunea arhiereului, se împărtăseste unor bărbati, ce s-au pregătit pentru aceasta, harul dumnezeiesc, care dă puterea de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu, de a săvârsi Sfintele Taine si slujbele bisericesti, si de a conduce pe cei credinciosi la mântuire. Sfânta Taină a Preotiei se împărtăseste asadar unor bărbati anume pregătiti pentru a o primi cu vrednicie. Insusi Mântuitorul Iisus Hristos ia ales pe sfintii apostoli si i-a învătat, prin toate câte a făcut între oameni, cele ale împărătiei lui Dunmezeu. După aceea i-a învrednicit de deosebita cinste de a propovădui Sfânta Evanghelie si de a săvârsi fapte minunate. Adresându-se lor, a asezat si Taina Preotiei prin cuvintele : «Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit si Eu pe voi. Si zicând acestea, a suflat asupra lor si le-a zis : Luati Duh Sfânt; cărora veti ierta păcatele, le vor fi iertate si cărora le veti tine, vor fi tinute» (Ioan XX, 21—23). Sfintii apostoli, cum aflăm din Sfânta Scriptură, au săvârsit Sfânta Taină a Preotiei prin punerea mâinilor, adică: «hirotonându-le preoti în fiecare biserică, rugându-se cu postiri, i-au încredintat pe ei Domnului în Care crezuseră» (Fapte XIV, 23), dar având grijă «să nu pună prea degrabă mâinile peste nimem» (1 Tim. V, 22), să fie cu multă grijă, pentru că Preotia este lucrarea Duhului Sfânt (Fapte XX, 28). In trei directii se exercită puterea si slujirea preotească si anume: Puterea învătătorească, adică de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu, Mântuitorul Hristos a dat-o sfintilor apostoli si, prin ei, episcopilor si preotilor, odată cu cea sfintitoare, prin cuvintele : «Mergând, învătati toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui si al Fiului si al Sfântului Duh, învătându-i să păzească toate câte v-am poruncit voua» (Matei XXVIII, 19—20). Puterea sfintitoare a fost dată si în chip deosebit la Cina cea de Taină prin cuvintele : «Aceasta — adică Sfânta Euharistie — să o faceti spre pomenirea Mea» (Luca XXII, 19 ; 1 Cor. XI, 25). Despre puterea sfintitoare a preotiei vorbeste si sfântul apostol Pavel: «Asa să ne socotească pe noi fiecare om : ca slujitori ai lui Hristos si ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu» (1 Cor. IV, 1). Puterea de conducere duhovnicească le-a fost dată prin cuvintele : «Cel ce vă ascultă pe voi,

pe Mine Mă ascultă, si cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine ; iar cel ce se leapădă de Mine se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine» (Luca X, 16). Sfintii apostoli au împărtăsit harul Preotiei prin punerea mâinilor ierarhiei bisericesti, (adică episcopilor, preotilor si diaconilor), având credinta luminată de Duhul Sfânt că harul hirotoniei, în una din cele trei trepte, nu-si are izvorul în cel ce pune mâinile, ci în Dumnezeu, cum ne arată si sfântul Ioan Gură de Aur : «Se pune mâna peste om, dar toate le face Dumnezeu si mâna Lui se atinge de capul celui ce se hirotoneste, dacă hirotonia se face cum se cuvine» (sfântul Ioan Gură de Aur). Asadar, Preotia este de la Dumnezeu, cum îi scrie si sfântul apostol Pavel ucenicului său Timotei : «Nu fi nepăsător fată de harul care este întru tine, care ti s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor preotimii» (1 Tim. IV, 14). «Te îndemn să tii aprins harul lui Dumnezeu, cel ce este în tine, prin punerea mâinilor mele» (2 Tim. I, 6). Taina Sfintei Preotii o poate săvârsi numai episcopul si de partea ei văzută tine rugăciunea rostită de el: "Dumnezeiescul har, care pe cele neputincioase le vindecă si pe cele cu lipsă le împlineste, hirotoneste pe (N) întru diacon (pe diacon întru preot, pe preot întru episcop...") si punerea mâinilor episcopului slujitor pe capul celui ce se hirotoneste. Taina Hirotoniei are trei trepte — toate adeverite de Sfânta Scriptură si de Sfânta Traditie si bine cunoscute încă din vremea sfintilor apostoli — si anume : diaconia, preotia si arhieria. In Faptele sfintilor apostoli în se arată cum a luat fiintă treapta diaconească, pe urma alegerii si hirotoniei celor sapte diaconi în Biserica din Ierusalim. «Pe acestia i-au pus înaintea apostolilor, si rugându-se si-au pus mâinile peste ei» (Fapte VI, 6). Sfintii apostoli au hirotonit preoti în mai multe cetăti (Fapte XIV, 23) ; de asemenea, sfântul apostol Pavel a asezat si episcopi, pe care, prin viu grai si prin scrisori, îi sfătuieste să îndrepteze cele ce mai lipsesc si să aseze preoti prin cetăti (Tit I,5). Si sfintii părinti dau mărturie neîntreruptă si netăgăduită despre cele trei trepte ale Sfintei Preotii, unul din ei scriind: «Supuneti-vă toti episcopului precum Iisus Hristos Tatălui, si preotilor ca apostolilor, cinstiti pe diaconi ca pe legea lui Dumnezeu. Fără episcop nimeni să nu facă ceva din cele ce apartin Bisericii» (sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către smirneni, VIII, 1—2). Spre Sfânta Preotie poate păsi numai cel ce este găsit vrednic de primirea ei, după cercetarea lui de către duhovnic prin Taina Sfintei Spovedanii. Dar harul odată împărtăsit prin hirotonire nu se pierde niciodată. Cel hirotonit poate fi doar oprit — pentru pricini de abateri de la buna purtare preoteasc㠗 de la săvârsirea celor sfinte. Potrivit treptei în care se află, primitorii Sfintei Preotii au puterea să săvârsească cele sfinte legate strâns de treapta preotiei lor. Astfel,

episcopul are puterea să săvârsească toate Sfintele Taine si toate slujbele bisericesti, îndeosebi de a hirotoni întru diacon, preot si, împreună cu încă doi arhierei, întru anhiereu si de a sfinti într-un sobor de arhierei, Sfântul Mir. Treapta arhierească, venind de-a dreptul de la apostoli, prin succesiune apostolică sau episcopală, detine plinătatea celor trei puteri : de a învăta, de a săvârsi cele sfinte si de a conduce Biserica. Preotul primeste de la arhiereu, prin hirotonie, darul celor trei puteri: învătătorească, sfintitoare si de conducere, însă fără dreptul de a hirotoni si de a sfinti Sfântul Mir si Antimisul. Diaconul este ajutător al preotului si al episcopului, în întreita lor activitate, spre mântuirea credinciosilor, neputând săvârsi nici o Taină si nici o Ierurgie. Pe baza Revelatiei dumnezeiesti, cuprinsă în Sfânta Scriptură si Sfânta Traditie, Sfânta Biserică ne învată că Taina hirotoniei a fost instituită de Mântuitorul Hristos si că sfintii apostoli au împărtăsit harul Hirotoniei numai episcopului, preotului si diaconului. Acestea sunt cele trei trepte ierarhice avându-si baza în vointa Mântuitorului. Taina Cununiei (a Nunţii) Stăpâne, Doamne Dumnezeul nostru, Sfintitorul nuntii celei de taină si preacurate, Păzitorul nestricăciunii s