TRIBUNA NOASTRA

NR. 53 APRILIE - IUNIE 2006

Iuda, saracul...
Liliana Niculescu
Evangheliilor scrise de Filip, de Vartolomeu, de Toma, de Maria Magdalena etc. li s-a adaugat, nu cu multa vreme in
urma, piesa de rezistenta a scrierilor apocrife, Evanghelia dupa Iuda, careia Biserica i-a rezervat, evident, o primire
rece. Pe de o parte, atitudinea acestei institutii seculare nu prea are de ce sa surprinda: trecutul ei este plin de erori si de
orori care i-au fragilizat substantial autoritatea si credibilitatea morala, dar care par s-o lase, si ele, la fel de rece.
Giordano Bruno, Galileo Galilei, cavalerii templieri, catarii, lumea musulmana, populatiile amerindiene, cohorte de
eretici - ca sa nu mai vorbim de poporul ales -, au platit scump, in timp, pentru faptul ca gandeau, simteau si se
rugau altfel decat prevedeau normele sau standardele crestine. Pe de alta parte, totusi, rezistenta brutala a Bisericii in
fata acestei ultime descoperiri socheaza si revolta. Cum este posibil ca astazi, la ani lumina de la glorioasele cruciade si
episoade inchizitoriale, intr-o epoca pe care o vrem evoluata, civilizata, capii bisericilor crestine sa propovaduiasca
deschis, fara nici o strangere de inima, anti-semitismul? Fiindca - sa nu ne imbatam cu apa rece! - Iuda inseamna, in
imaginarul crestin, Israel. Iar daca Iuda este vinovat, si poporul sau este vinovat. Nae Ionescu scria in 1934 ca Iuda
trebuie sa agonizeze, sa sufere pana in veacul veacului pentru ca l-a vandut pe Iisus. Chiar daca in filigran stau vorbele
lui Pascal - Iisus va agoniza pana la sfarsitul lumii -, vede cineva vreo diferenta intre vorbele logicianului roman si
comentariile sau declaratiile care, de la publicarea Evangheliei dupa Iuda, se napustesc peste noi, crestinii, de la cel mai
inalt nivel al ierarhiei ecleziastice?
Primele secole ale crestinismului trebuie sa fi fost deseori scurtcircuitate de idei teologice, filosofice si politice dintre
cele mai indraznete. In 325, la Conciliul de la Niceea, la indemnul imparatului Constantin (si in conditiile in care inca
din secolul II lumea crestina nu avea ca punct de reper decat cele patru evanghelii care ulterior au fost canonizate),
aproape 30 de evanghelii vor fi indepartate de atentia publicului. In 367, in fata avalansei de texte dedicate lui Iisus,
Atanasie din Alexandria incearca sa puna in ordine o lista care sa sistematizeze materialul deja existent, lista pe care
Conciliul din Cartagina o va ratifica in 397.
Evanghelia dupa Iuda, text cainit, scris intr-un dialect copt (in dialectul sahidic, specific sudului Egiptului), pare sa
dateze din secolul III sau de la inceputul secolului IV. Aparuti in jurul anului 159, cainitii (adoratori ai lui Cain si ai
Sodomitilor) au vazut in Iuda un initiat care l-a tradat pe Iisus la cererea acestuia, pentru ca lumea sa fie mantuita.
Sfantul Irineu a acuzat aceasta istorie fictiva de erezie. In Contra ereticilor, episcopul de Lyon ii infiera pe cainiti
care declara ca Iuda tradatorul era la curent cu aceste lucruri si ca el singur, cunoscand adevarul ca nimeni altcineva, a
implinit misterul tradarii. In al sau Panarion, Epifanie din Salamina asaza, la randu-i, aceasta evanghelie in seria
scrierilor produse de secta gnostica a cainitilor. Din perspectiva gnostica, demiurgul (creatorul) este un dumnezeu rau,
care se face vinovat de imper-fectiunea lumii. Profund influentata de doctrina gnostica, secta cainitilor credea asadar
ca numai Iuda a cunoscut misterul crearii omului, motiv pentru care a acceptat sa-l vanda pe Iisus pentru a face un
serviciu umanitatii, pentru a o impaca cu Dumnezeu. Iuda pare sa fi fost singurul discipol gata sa acceada la cunostinte
superioare; Iisus i-a revelat misterele Imparatiei cerurilor, dar discipolul trebuia sa plateasca scump revelatiile divine:
ura eterna a intregii suflari crestine. Insa premiul este infinit mai mare decat plata: in schimbul suferintelor sale, Iuda va
cunoaste misterele Imparatiei.
Mostenirea lui Iuda
Borges vazuse candva in Iuda umbra lui Mesia: daca Dumnezeu a trebuit sa indure umilinte si moartea pentru ca lumea
sa fie salvata, atunci poate ca adevaratul Mesia a fost tacutul Iuda. In Trei versiuni ale lui Iuda din 1944, scriitorul
argentinian nota ca Iuda este intr-un fel imaginea lui Iisus (Judas refleja de algn modo a Jess). De la Dpche
Mode si Judas Priest la Cypher-Judas din Matrix, de la Origene, Ablard, Dante, Thomas More, Shakespeare, Leibniz,
Rousseau, Feuerbach, Heine, Hlderlin, Nerval, Hugo, Borges, Maurras, Claudel, Kazantzakis, Bulgakov, EricEmmanuel Schmitt in literatura si filosofie, la Giotto, Duccio, Drer, Caravagio, Rembrandt in pictura sau Bach in
muzica, Iuda a cunoscut zeci si zeci de fete, de interpretari - de la cele mai indraznete, mai provocatoare, mai
conciliante (prevestind, parca, viziunea cainita asupra lui Iuda), pana la cele clasice, oarbe, implacabile si insensibile
(sau unilateral sensibile).

In zilele noastre, dupa ce National Geographic Society a publicat textul buclu-cas, masina mediatica s-a pus in miscare
cu o sprinteneala uluitoare, depasita, poate, numai de ritmul si de agresivitatea declaratiilor venite din partea celor mai
inalti reprezentanti ai clerului contemporan. Insa, in timp ce presa si comunitatea stiintifica internationala se straduie sa
vorbeasca de reabilitarea discipolului blestemat, Biserica ramane - impasibila fidelitate! - devotata preceptelor dupa
care se conduce de doua mii de ani. Caci, in timp ce profesorul canadian Craig Evans (de la Acadia Divinity College)
vede in Evanghelia dupa Iuda un text care a prezervat informatii venite din primul secol crestin, care pun intr-o
lumina noua relatia dintre Iisus si Iuda, Marvin Meyer, profesor la Chapman University,
California, si membru al echipei de traducatori ai Evangheliei, vrea sa creada ca acest text poate distruge, in sfarsit,
imaginea lui Iuda, evreul diabolic (sa nu uitam insa ca Iuda nu era singurul evreu printre apostoli; e drept ca era
singurul iudeu, restul fiind galileeni, dar in acest caz generalizarea Iuda=Iudeea=Israel este cu atat mai vicioasa si mai
nedreapta). Acest manuscris poate fi considerat o evanghelie (adica o veste buna), adauga Meyer, in sensul ca poate
ajuta la distru-gerea imaginii unui Iuda diabolic, sursa primara a antisemitismului religios. Condamnat pe veci pentru
gestul sau iresponsabil, Iuda este, de doua mii de ani, cel mai fidel client al Infernului (Dante dixit!). Iisus insusi a
deplans soarta nefericitului apostol: Vai acelui om prin care Fiul Omului se vinde! Bine era de omul acela de nu se
nastea. (Matei, 26:24) Dar vorbele acestea, o spusese si Papa Ioan Paul al II-lea in cartea sugestiv intitulata Entrez
dans l'esprance, nu trebuie intelese ca o condamnare eterna a lui Iuda (si a poporului sau), ci ca un regret profund,
ca o compasiune dincolo de gest si vorba, pe care prestiinta lui Iisus le punea la temelia actului lui Iuda. Ceea ce
crestinatatii ii este, bineinteles, imposibil.
Vestea cea rea
In predica de Paste, Rowan Williams, Arhiepiscop de Canterbury, persifla fascinatia omului zilelor noastre in fata
sugestiilor conspirationiste si manipu-latoare care clatina baza istorica a credintei. Evanghelia dupa Iuda si suratele
ei apocrife au fost infierate ca fiind comunicate de presa putin convingatoare, emanand de la nu stiu ce sursa oficiala si
a caror intentie ar fi ascunderea adevaratei istorii. Am putea intreba si noi, impreuna cu jurnalistii de la La Croix:
despre ce baza istorica a credintei este vorba? Unde trebuie cautata? Cine ne-o garanteaza?
In foarte voalata aluzie la Evanghelia dupa Iuda, strecurata in slujba din Joia sfanta, Papa Benedict al XVI-lea aprecia
ca Iuda il dramaluieste pe Iisus dupa categoriile puterii si ale succesului: pentru el, doar puterea si succesul sunt
realitati, iubirea nu conteaza. Discipolul deicid este avid banii sunt mult mai importanti decat comuniunea cu
Iisus, mai importanti decat Dumnezeu si dragostea Lui -, mincinos si unealta a urii Iuda, a adaugat Papa, trimite cu
gandul la obscurul mister al refuzului iubirii.
La randul sau, Alexis II, Patriarhul Bisericii ortodoxe ruse si-a mustruluit supusii dupa cum se cuvine: Aceasta lucrare
nu trebuie sa va induca in eroare, a tunat inaltul prelat; aceasta descoperire tarzie are la baza doctrine eretice proprii
secolelor II si III dupa Iisus Hristos, in contextul in care crestinismul a cunoscut deja destule tentative de semanare a
indoielii in inimi.
Intr-un interviu acordat postului Radio Vatican, Marc Leroy (de la Scoala biblica din Ierusalim) arata ca primele
comunitati crestine s-au dezvoltat in paralel cu comunitatile gnostice, care au dezvoltat un invatamant ezoteric (numai
anumiti initiaiti pot ajunge la cunoasterea lui Dumnezeu); gnosticii au ca scop eliberarea sufletului de corp (spre a-l
cunoaste pe Dumnezeul cel bun; in caz contrar, individul ramane sub tutela Dumnezeului cel rau). O particularitate a
miscarii gnostice, asa cum se poate vedea si in Evanghelia dupa Iuda, este reluarea unui anumit numar de personaje
care au fost condamnate in Vechiul Testament si incercarea de a le reabilita. Este cazul lui Iuda in Noul Testament, dar
in Vechiul Testament este cazul lui Cain; este cazul fratelui lui Iacob, Isaia; este cazul lui Core, care s-a razvratit
impotriva lui Moise. Marc Leroy crede ca aceste evanghelii ar trebui sa-l faca pe crestin sa se intrebe (pentru a cata
oara?): de ce l-a tradat Iuda pe Iisus? Poate pentru ca acesta din urma nu era acel Mesia politic pe care Iuda il
astepta? Dar Iisus insusi pare sa recuze in repetate randuri statutul sau religios (ceea ce ar nuanta mesianismul
enigmatic al lui Iisus, afirma profesorul Leroy).
De ce Biserica respinge cu atata indarjire aceste evanghelii? Din lene intelectuala, raspunde reputatul coptolog
genevez Rodolphe Kasser (care a condus echipa de traducatori), din impulsul de a nu schimba nimic in ceea ce au
crezut dintotdeauna: O buna cunostinta, adauga Kasser, mi-a spus ca este impotriva acestei descoperiri pur si simplu
pentru ca nu-i place ideea ca Iisus si Iuda au complotat impreuna. Biserica ar trebui sa priveasca insa cu mai multa
responsabilitate textele care sunt inca descoprite: Nu te poti multumi sa spui: nu serveste la nimic sa tii cont de aceste
texte, pentru ca stim deja tot. Si cu toate acestea, noua lumina in care ni se prezinta Iuda Iscarioteanul nu are
consecinte teologice majore, apreciaza Kasser. In total dezacord cu Papa, profesorul genevez vede in Iuda nu o fiinta
insetata de bani si de putere, ci de dorinta de a sti mai mult, tot mai mult. Pentru el, ca pentru toti gnosticii,
cunoasterea este cea care aduce mantuirea. Poate ca secolul XXI va fi mai ingaduitor cu Iuda. Poate ca, pana la urma, i
se va face dreptate. Pana atunci insa, Evanghelia dupa Iuda ramane un martor pe care nimeni nu vrea sa-l asculte.

Paradoxuri
Sa cercetam mai indeaproape Noul Testament in cautare de raspunsuri la anumite intrebari. De ce Iisus a incredintat
punga de bani lui Iuda, daca nu avea incredere in el? Iar daca sacrificiul lui Iisus facea parte dintr-un plan divin, cum
putea Iuda sa dispuna de el insusi si de misiunea care i se acordase? Fie ca luam in considerare varianta necanonica Ii vei depasi pe toti, caci tu esti cel care va sacrifica vesmantul care ma acopera -, fie ca citim varianta canonica
Ceea ce faci, fa mai curand (Ioan, 13:26), discipolul nu are posibilitatea de a alege.
Dar intrebarea de capatai este: ce a fost, de fapt si de drept, intre Iisus si Iuda?
Inainte de predica de pe munte, aflam din Evanghelia dupa Luca, Iisus ii cheama pe ucenici la Sine si-i face Apostoli.
Cel din urma este Iuda Iscarioteanul, care, ni se spune, s-a facut tradator (Luca, 6:16). In varianta franceza, Luca
devint traitre (in treacat fie spus, s-a facut tradator are un sens pasiv si nu unul activ, ceea ce face ca varianta romana
sa se apropie de cea franceza, in care a deveni / a se face sau a fi facut, desemnat implica fara doar si poate ideea de
fatalitate, de predestinare, de schimbare de stare: Iuda devine, in ambele texte, ceva ce nu era). In evangheliile
canonice, Iisus isi anunta moartea de cateva ori - pentru prima oara, spre exemplu, in Evanghelia dupa Matei: De
atunci a inceput Iisus sa arate ucenicilor Lui ca El trebuie sa mearga la Ierusalim si sa patimeasca multe de la batrani si
de la arhierei si de la carturari si sa fie ucis, si a treia zi sa invieze (Matei, 16:21) -, insa numai atunci cand momentul
se apropie, Iisus isi previne ucenicii ca va fi tradat: Adevarat, adevarat va zic voua ca unul dintre voi Ma va vinde.
(Ioan, 13:21). Stiind ca va fi vandut - Iisus stia de la inceput cine sint cei ce nu cred si cine este cel care Il va vinde
(Ioan 6:64) -, Iisus nu-l lasa pe cel vizat sa inteleaga ca, daca vrea, poate refuza misiunea ce i se pregateste. Ca si
ceilalti discipoli, Iuda poate alunga demonii si vindeca bolnavii. Astepand sa primeasca duhul adevarului (Ioan,
14:17) sau ca imparatia sa le fie randuita (Luca, 22:29), discipolii primesc aceleasi invataminte. Pana la un punct,
asadar, apostolii au aceeasi evolutie. Si totusi, dintre toti, numai unul, ultimul adaugat la turma va trebui sa vrea, va
trebui sa poata sa-si vanda Invatatorul. In consecinta, intrebarea care se pune nu este De ce Iuda l-a vandut pe Iisus?, ci
De ce Iuda? Fiindca cineva trebuia sa-L vanda pentru ca scriptura sa se implineasca. De ce nu a fost sa fie Simon zis
Petru? De ce nu Andrei? Sau Iacov? Ori Ioan? De ce nu Filip? Sau Vartolomeu? Ori Toma? De ce nu a fost Matei
vamesul? De ce nu Iacov al lui Alfeu? Sau de ce nu Levi ce se zice Tadeu? De ce nu Simon Cananeul? De ce Iuda?
Iar daca discipolul din Iscariot nu face decat sa implineasca voia lui Dumnezeu, in ce consta pacatul lui? De ce sa
vorbim de pacat atunci? In Evanghelia dupa Ioan, Iisus afirma ca stie pe cei pe care i-a ales, ca stie ca unul dintre
cei 12 este diavol (Ioan, 6:70). Iata si scena - profund incarcata simbolic - in care Iisus il desemneaza pe tradator:
Acela este, caruia Eu, intingand bucatica de paine, i-o voi da. Si intingand bucatica, a luat-o si a dat-o lui Iuda, fiul lui
Simon Iscarioteanul. Si dupa imbucatura a intrat atunci satana in el. Iar Iisus i-a zis: Ceea ce faci, fa mai curand. (Ioan,
13:26,27) Asadar, nu Iuda cel de toate zilele, ci un Iuda posedat de demon, un Iuda desemnat sa fie tradator poate sa
puna capat vietuirii pamantesti a lui Iisus si sa-I deschida portile Imparatiei Tatalui. A-l acuza pe Iuda ca a facut ce i s-a
cerut este, de fapt, a-L tine pe veci pe Iisus prizonier trupului si conditiei lumesti, a-L obliga sa ne duca de-a pururi in
spate pacatele si neputintele (ce chilipir pe noi, pacatosii, un Sisif divin de serviciu arogantei si ignorantei noastre!), a-L
tine aici, printre noi, doar-doar orbii nostri ochi L-or vedea intr-o zi... Doar ca destinul Lui era altul. Si in nici un caz nu
ne este dat noua, oamenilor, sa-l modelam sau cosmetizam dupa cum ne place sau dupa cum ne taie capul. Petru
insusi le spune fratilor ca trebuia sa se implineasca Scriptura aceasta pe care Duhul Sfant, prin gura lui David, a
spus-o dinainte despre Iuda, care s-a facut calauza celor care L-au prins pe Iisus. (Fapte, 1:16)
Este Iuda de invidiat? Ar fi putut oricare altul din cei 11 apostoli sa-si duca misiu-nea pana la capat? Sau ar fi vrut?
Greu de spus - si oricum fara importanta. Si Petru a fost incercat de diavol: cand discipolul il dojeneste pe Iisus si-I
cere sa se crute, Invatatorul ii raspunde: Mergi inapoia Mea, satano! Sminteala imi esti; ca nu cugeti cele ale lui
Dumnezeu, ci cele ale oamenilor. (Matei, 16:23) Si tot Petru este cel care, gandind iarasi omeneste si nu dumnezeieste,
s-a lepadat de trei ori de Iisus, desi stia foarte bine ca cel pe care il renega in crucea noptii era Mesia. Vini, desigur,
minore, atata timp cat Petru nu l-a omorat pe Iisus. Candva, insa, Hristos le spusese ucenicilor: Daca vrea cineva sa
vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-mi urmeze Mie. In scena dezvaluirii identitatii vanzatorului,
simbolul-cheie este bucata de paine. Iar misterul ei este ceea ce-i uneste cu adevarat pe Iisus si pe Iuda. Atunci cand se
angajeaza, in fata preotilor, sa recladeasca templul in trei zile, Iisus nu vorbea de templul acela, ci de trupul Sau. Trupul
Sau schingiuit si insangerat, trupul Sau scuipat, pus pe cruce si inviat a treia zi - iata templul de care vorbea Fiul
Omului. Dar inainte de aceasta, trupul Sau - painea vietii (Ioan, 6:48), painea care se coboara din cer, painea pe
care o voi da pentru viata lumii (Ioan, 6:50) - a fost simbolic oferit lui Iuda. Putea discipolul sa-L refuze? In numele
cui? In numele a ce? Merita ura oarba cu care pioasa crestinatate avea sa-l trateze pe tradator un asemena sacrificiu?
Nici vorba! Caci oricat de greu ne-ar veni noua, piosi crestini ce ne aflam, sa intelegem, Iuda a crezut in vorbele
Mantuitorului. Daca nu veti manca trupul Fiului Omului si nu veti bea sangele lui, nu veti avea viata in voi, isi
avertizase Iisus apostolii (Ioan, 6:53). Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu are viata vesnica (6:54),
ramane intru Mine si Eu intru el (6:56), avea sa adauge cel ce se pregatea sa se sacrifice pe Sine pentru noi, oamenii.
Traitor in Nazaretul Galileii, steaua lui Iisus stralucise candva peste Betleemul Iudeii si avea sa apuna (pentru trei zile
doar) in Ierusalimul aceleiasi provincii palestiniene. De la nastere pana la moarte, intre Galilea si Iudeea, destinul lui

Iisus a fost sa sufere si sa iubeasca: trebuie sa iubesti ca sa accepti sa suferi si trebuie sa suferi ca sa cunosti adevarata
iubire. Si atunci, poate ca nu degeaba drumul lui Iuda Iscarioteanul (originar din Iudeea) a trebuit sa se incruciseze cu
cel al lui Iisus Nazareeanul; fiecare avea de purtat o cruce : unul a sfarsit pe cruce, celalalt in streang. Aparent, nu-l poti
iubi pe unul fara sa nu-l urasti pe celalalt. Iar intre ei doi si intre ei si noi nu sta decat o farama de paine. Cine are
curajul sa o iroseasca?