Dimensiunea fantastică la Mircea Eliade

Mircea Eliade (1907-1986) a fost un remarcabil mitograf, un erudit

specialist în istoria religiilor, eseist, romancier şi un creator pasionat de universuri
fantastice. El s-a impus în cultura românească drept o personalitate enciclopedică,
înrudită spiritual cu Dimitrie Cantemir, B.P. Hasdeu sau Nicolae Iorga, în care
scriitorul a văzut adevărate modele.
Fantasticul este un gen paradoxal, fiindcă se defineşte exact prin ceea ce
contestă. Lumea fantastică nu se oferă niciodată de la sine, ci trebuie cucerită pas
cu pas.
Fantasticul lui Mircea Eliade se defineşte mai
ales în relaţie cu „Domnişoara Christina” (1936) şi
„Şarpele” (1937). Cu aceste două scrieri, savantul
român se apropie de acel sentiment al fantasticului pur
românesc, de acea prezenţă fantastică, atât de stranie, pe
care o întâlnim în folclorul nostru.
Odată cu aceste scrieri, Eliade abandonează definitiv romanul de tip
existenţialist, romanul politic, romanul cu teză. Interesul lui merge către o proză de
tip fantastic, cu două surse de inspiraţie: una folclorică („Domnişoara Christina”
şi „Şarpele”) şi alta indică ( „Isabel şi apele diavolului” şi „Maitreyi”).
Într-un interviu al său, prozatorul afirma că romanul fantastic nu ar trebui să
se bazeze nici pe atmosferă, nici pe tehnică narativă ci pe acţiunea fantastică
reprezentată de intervenţia unor agenţi extra-umani, care să transforme un episode
într-un destin şi o stare sufletească într-un delir. Ideea de la care pleacă Eliade este
că există o prezenţă fantastică în folclor şi că individul poartă în sine o intuiţie a
globalităţii lumii. Această intuiţie care se leagă de subconştientul uman este de
natură fantastică.
Eminentul savant era însă de părere că majoritatea povestirilor fantastice de
până atunci, care nu se bazau pe folclor, nu prezintă o valoare culturală şi
estetică prea mare din cauza exalaţiilor lor neurotice, bolnave, inumane, demonice.
Fantasticul folcoric este însă cel care te pune în contact cu realitatea iraţională dar
concretă.
În unele din eseurile sale, Eliade a insistat pe ideea că, în timp ce secolul al
XIX-lea a fost secolul istoriei, secolul al XX-lea a fost cel al sociologiei şi al
etnografiei, adică al descoperirii simbolurilor, ritualurilor şi a comportamentului
omului arhaic. Scriitorul gândeşte şi creează fantastic în funcţie de aceste
elemente.
Revenind la prozele din această fază magico-folclorică, observăm că teoriile
nu sunt urmate cu fidelitate în practică. „Domnişoara Christina” este un roman cu
strigoi şi, totodată, roman oniric în cel mai pur stil eminescian. Filiaţia este, de
altfel, exprimată în mod deschis în interiorul naraţiunii, făcându-se o trimitere
directă la mitul hiperionian tratat în „Luceafărul” sau în reveria onirică „Sărmnul
Dionis”. În „ Şarpele”, fantasma insulei magice unde se săvârşeşte ritualul erotic
trimite în chip evident la „Cezara”.
La data când Mircea Eliade îşi publica această proză fantastică, nu se putea
bănui în ce direcţie va evolua literatura lui. Timp de un deceniu schimbase de mai
multe ori aria de inspiraţie şi tehnica epică. În spiritul său se poate identifica o
nelinişte, o voinţă puternică de afirmare, un angajament total, absolut.
Gândirea lui asupra fantasticului va cunoaşte o modificare importantă,
datorată în primul rând modificării rolului literaturii în existenţa omului modern,
onul desacralizat, lovit din toate părţile de barbariile istoriei. Acestea sunt ideile cu
care Mircea Eliade se desparte de tinereţea lui romanescă.
Prof. Popescu Liliana
Gr. Şc. Charles Laugier, Craiova