Sunteți pe pagina 1din 135

FILOSOFIE

SUPORT DE CURS

201

4CUPRINS
Prefata..........................................................................................................5
Cursul 1.
Introducere: Obiectul i problematica filosofiei.........................................6
Cursul 2
Filosofia in Grecia antica..........................................................................11
1. Geneza civilizatiei greceti...............................................................11
2. Preistoria Greciei..............................................................................12
3. Epoca istorica a antichitatii greceti.................................................16
Cursul 3
Protofilosofia
greceasca
.....................................................................................................................
17
1. Caracterizare
generala
...........................................................................................................
17
2. Poemele
homerice
...........................................................................................................
18
3. Creatia
lui
Hesiod
...........................................................................................................
20
4. Orfismul............................................................................................21
Cursul 4
Geneza
filosofiei
......................................................................................................................2
3
1. Originile
i
periodizarea
a
filosofiei
antice
greceti
...........................................................................................................
23
2. Etapa
clasica
a
filosofiei
antice
greceti
...........................................................................................................
24
2.1. Caracterizare generala
.................................................................................................................
24
3. Socrate
...........................................................................................................
26
3.1. Personalitatea si procesul

26

3.2. Conceptia filosofica

29

Cursul 5

Platon...31
1. Repere biografice..........................................................................................................31
2. Opera............................................................................................................................32
3. Conceptia filosofica......................................................................................................32
3.1. Mitul pesterii - paradigma alegorica a filosofiei platoniciene..........................................33
3.2. Ontologia platoniciana. Teoria Ideilor.............................................................................34
3.3. Gnoseologia platoniciana. Teoria reamintirii (anamnesis)..............................................35
3.4. Teoria social - politica.....................................................................................................36
Cursul 6
Aristotel....................................................................................................................................38
1. Repere biografice..........................................................................................................38
2. Opera............................................................................................................................39
3. Conceptia filosofica......................................................................................................41
3.1. Viziunea ontologica........................................................................................................41
3.2. Sistemul tiintelor...........................................................................................................42
3.3. Teoria social-politica......................................................................................................43
Cursul 7
Filosofia Evului Mediu............................................................................................................44
1. Caracterizare generala...................................................................................................44
2. Toma d'Aquino............................................................................................................47
2.1. Repere biografice...........................................................................................................47
2.2. Doctrina teologico-filosofica..........................................................................................48
Cursul 8
Filosofia Epocii Moderne........................................................................................................50
1. Caracterizare generala..................................................................................................50
2. Orientari fundamentale in filosofia epocii moderne......................................................50
3. Empirismul: John Locke............................................................................................51
3.1. Repere biografice............................................................................................................51
3.2. Opera..............................................................................................................................52
3.3. Conceptia filosofica........................................................................................................53
Cursul 9
Rationalismul: Rene Descartes..............................................................................................55
1. Repere biografice.........................................................................................................55
2. Opera carteziana...........................................................................................................56
3. Conceptia filosofica.....................................................................................................56
3.1. Metoda cartesiana..........................................................................................................56
3.2. Argumentul cogito........................................................................................................58
Cursul 10
Filosofia clasica germana: Immanuel Kant.........................................................................60
1. Repere biografice........................................................................................................60
2. Evolutia creatiei kantiene...........................................................................................61
3. Sistemul filosofic........................................................................................................62
3.1. Gnoseologia..................................................................................................................62
3.2. Etica.............................................................................................................................64
3.3. Estetica.........................................................................................................................65
Cursul 11

Filosofia n ationalists a secolului al XIX-lea........................................................................66


1. Arthur Schopenhauer.........................................................................................................66
1.1. Repere biografice.....................................................................................................66
1.2. Conceptia filosofica..................................................................................................67
2. Friedrich W. Nietzsche.....................................................................................................68
2.1. Repere biografice....................................................................................................68
2.2. Conceptia filosofica.................................................................................................69
Cursul 12
Filosofia secolului al XX-lea....................................................................................................71
Martin Heidegger....................................................................................................................71
1. Repere biografice.........................................................................................................71
2. Conceptia filosofica......................................................................................................72
2.1. Viata neautentica............................................................................................................74
2.2. Viata autentica................................................................................................................74
2.3. Moartea ca posibilitate i angoasa..................................................................................75
2.4. Viata autentica i anticiparea mortii...............................................................................76
2.5. Limbajul i poezia..........................................................................................................77
Cursul 13
Karl Popper.............................................................................................................................80
1. Repere biografice.........................................................................................................80
2. Conceptia filosofica......................................................................................................80
2.1. Viziunea epistemologica.................................................................................................80
2.2. Teoria social-politica.......................................................................................................82
Cursul 14
Filosofia romaneasca................................................................................................................85
Lucian Blaga............................................................................................................................85
1. Repere biografice..........................................................................................................85
2. Opera............................................................................................................................86
3. Sistemul filosofic..........................................................................................................87
3.1. Cunoaterea paradisiaca i cunoaterea luciferica.........................................................87
3.2. Cenzura transcendenta i Marele Anonim.....................................................................89
3.3. Filosofia culturii i a valorilor.......................................................................................90
Bibliografie generala...............................................................................................................92

PREFATA
9

Valoarea filosofiei se plaseaza exclusiv printre bunurile


spiritului i numai aceia pe care aceste bunuri nu-i lasa
indiferenti pot intelege ca studiul filosofiei nu este o pierdere
de timp.
Bertrand Russell

Aceasta lucrare este un curs universitar al prof. univ. dr. Romulus Chiria destinat
studentilor, elevilor si profesorilor, ca i oricarei persoane care dorete sa-i formeze, amplifice,
aprofundeze sau reactualizeze cultura istorico-filosofica generala. Principalul sau obiectiv este
sa contribuie la formarea, actualizarea, consolidarea i diversificarea culturii filosofice a celor
care il parcurg.
Prezentul curs are caracter introductiv, limitandu-se la prezentarea celor mai importante
achizitii ale principalelor etape ale evolutiei istorice a filosofiei occidentale. Pentru conturarea
specificului fiecarei etape analizate, la inceputul prezentarii ei, autorul i-a facut o caracterizare
generala succinta, pe care a ilustrat-o apoi prin examinarea celor mai semnificative viziuni
filosofice din perimetrul sau, din perspectiva preponderent sintetica, urmarindu-se doar
evidenierea contribuiilor lor teoretice majore. A redus referintele critice i exegetice la
minimum, retinandu-le numai pe cele care contribuie realmente la mai buna intelegere a
problemelor examinate.
Filosofii selectai sunt printre cei mai reprezentativi pentru epocile i mi carile de idei
carora le-au apartinut i examinarea conceptiilor lor ofera o imagine rezonabil de fidela a
dinamicii filosofiei occidentale.

Cursul 1
INTRODUCERE

OBIECTUL SI PROBLEMATICA FILOSOFIEI

Etimologic termenul filosofie provine din greaca veche din cuvintele


philo - dragoste", iubire" i sophia - intelepciune"1. Conform acestei
etimologii, prin filosofie ar trebui sa intelegem, deci, o dragoste, o iubire
de intelepciune. Dei sugestiva, aceasta etimologie este destul de vaga i,
oricum, insuficienta pentru conturarea specificului filosofiei. Se impune, de
aceea, o abordare ceva mai analitica a obiectului i problematicii filosofiei.
Studiul istoriei filosofiei nu poate incepe fara (re)amintirea i clarificarea
prealabila a catorva probleme privind trasaturile definitorii ale acestei
forme a culturii.
La modul cel mai general, filosofia poate fi definita ca o conceptie
generala despre lume Si viata, despre locul si rolul omului in Univers. Ea
raspunde nevoii omului de intelegere rationala a lumii ca totalitate si a
propriei sale conditii, de descifrare a sensului si a perspectivelor existentei
sale. Filosofia este una dintre cele mai vechi forme ale culturii, fiind
anterioara inceputului constituirii tiintelor (sec. IV i.Hr) i devansata in
ordine istorica doar de religie, ale carei origini se pierd in negura timpurilor.
Din aceasta caracterizare decurge ca filosofia nu este o stiinta, aa cum se
afirma sau se considera de multe ori in mod eronat, ci o formd distincta si
autonoma a culturii, alaturi de tiina, arta, religie, morala, politica, drept
etc.
Conform dictionarului de filosofie Oxford, cultura reprezinta modul
de viata al unui popor, care include atitudinile, valorile, credinele, artele,
tiinele, modurile de percepere a realitatii, obiceiurile de gandire si de
aciune ale acestuia. Trasaturile culturale sau formele de viata sunt
invaate, insa cel mai adesea suntem marcati de ele atat de profund, incat
ne este dificil sd le sesizam din interior.
Cele mai vechi creatii filosofice care ne-au parvenit integral sau
partial dateaza din mileniile III - II i.Hr. i sunt localizate in Orientul antic:
Egipt, India, China, Mesopotamia etc. Aa sunt, de exemplu, Poemul lui
Ghilgames, Vedele, Upanisadele etc. In ele ideile filosofice -unele dintre ele
de mare profunzime - sunt intim corelate cu stravechi credinte i
reprezentari mitico-religioase, ceea ce inseamna ca in ele gandul filosofic
nu este inca epurat de elementele mitice, din care s-a desprins i s-a
constituit la un moment dat filosofia.
Datorita acestui fapt, numeroi istorici ai filosofiei apreciaza ca, in
acceptia sa consacrata in cultura occidentala, filosofia a aparut in Grecia
antica in secolul al VI-lea i. Hr., cel dintai filosof fiind considerat Thales
din Milet (aprox. 640-550 i.Hr.).
1 Conform editiei 2005 a Dictionarului ortografic, ortoepic si morfologic al limbii romdne (DOOM) in limba romana
sunt acceptate ca fiind corecte doua forme de scriere a acestui termen: filosofie i filozofie. Toate dictionarele
anterioare de limba romana admiteau drept corecta doar forma filozofie (dei se utilizau ambele forme!), motivata
lingvistic prin faptul ca acest termen a patruns in limba romana prin filiera franceza, limba in care, dei se scrie
philosophie, se citetefilozofi, aplicandu-se norma fonetica (cum scriem aa citim) proprie limbii romane. Filosofii i
unii filologi au obiectat ca aceasta grafie tradeaza etimologia termenului, adica el n-ar mai trimite la sophia, ci la
zophos, care in greaca veche inseamna intuneric, obscuritate. Filosofia s-ar transforma, astfel, din dragoste de
intelepciune, care a fost asociata intotdeauna cu lumina i claritatea, in exact opusul sau, adica in dragoste de
intuneric, de obscuritate! Unele persoane chiar i pronuntafilosofie ifilosof, ceea ce este, desigur, hipercorect, dar
mie mi se pare pedant.

Termenul filosofie a inceput sa fie intrebuintat incepand din secolul al


VI-lea i.Hr., fiind introdus cvasisimultan de catre Pythagoras (cca. 580-500
i.Hr.) i Heraclit din Efes (cca. 539-470 i.Hr.), dar el a intrat in uzul curent
abia din secolul al IV-lea i.Hr., fiind consacrat, indeosebi, de catre Platon
(427-347 i.Hr.) i Aristotel (384-322 i-Hr).
Potrivit unei relatari a filosofului roman Marcus Tullius Cicero (10643 i.Hr.), facuta in lucrarea sa Tusculane, aflandu-se in vizita la Phliunte
(cetate greceasca din nord-vestul peninsulei Peloponez), Pythagoras l-ar fi
impresionat pe Leon, conducatorul cetatii, cu intelepciunea sa. La
intrebarea lui Leon care este indeletnicirea sa, Pythagoras i-ar fi raspuns ca
el nu poseda nicio tiinta anume, dar ca este filosof. Surprins de noutatea
termenului, Leon i-ar fi cerut detalii. Pythagoras i-a explicat ca filosofii pun
contemplarea dezinteresat a lumii si cercetarea naturii mai presus de
orice alta activitate. Ei nu se considera intelepti", caci intelept nu poate fi
decat Zeul; omul n-ar putea fi decat, cel mult, iubitor de intelepciune, adica
filosof.
Din relatarea lui Cicero decurg doua trasaturi ale filosofiei, ce vor
caracteriza, indeosebi, modul in care au conceput-o la originile ei grecii:
a. filosofia este o activitate dezinteresata, gratuita, adica ea nu are nicio
utilitate practica;
b. filosofia se ocupa cu cercetarea naturii, trasatura caracteristica, in
special, etapei presocratice a filosofiei antice greceti, careia i-a
apartinut Pythagoras.
La randul sau, Heraclit din Efes vorbete in fragmentele care ne-au
parvenit din lucrarea sa Despre natura despre barbatii iubitori de
intelepciune - filosofoi andres - care trebuie sa se informeze asupra unei
sumedenii de lucruri, adaugand insa ca doar multimea cunostintelor
-polymatia - nu te face intelept. Filosofia nu se identifica, deci, cu eruditia,
ea urmarind descifrarea naturii lucrurilor.
Filosofia mai este denumita uneori i metafizica, dupa titlul lucrarii
fundamentale de filosofie a lui Aristotel, de i, in mod riguros, metafizica
este numai teoria principiilor generale ale existentei si ale cunoasterii.
La inceputurile sale filosofia includea totalitatea cunostintelor omului
despre lume, atat a celor cu caracter general (care vor ramane de-a lungul
intregii sale istorii apanajul ei), cat i a celor cu caracter particular (care vor
trece ulterior in competenta tiintelor). Procesul de desprindere a tiintelor
din filosofie i de constituire a lor ca discipline teoretice autonome a
inceput in secolul al IV-lea i.Hr. i este legat, cu precadere, de numele lui
Aristotel. Acesta a fost, aa cum vom vedea cand ii vom examina conceptia,
nu numai unul dintre cei mai importanti filosofi ai tuturor timpurilor, ci i
un mare savant, fiind considerat fondatorul majoritatii tiintelor
fundamentale. Este semnificativ, in acest context, i faptul ca el distingea
ofilosofie primd, care ar studiafiinta ca fiintd si trdsdturile sale generale, i
o filosofie secundd, care ar studia aspectele particulare ale existentei. Este
evident faptul ca, potrivit conceptualizarii aristotelice, filosofia prima"
corespunde filosofiei propriu-zise, in timp ce filosofia secunda" tiintelor.
Obiectul filosofiei este, deci, lumea ca totalitate, existenta in
ansamblul sau, dar nu abordata din perspectiva aspectelor sale particulare,
ci a celor generale. In centrul interesului sau se afla, explicit sau
implicit,problematica omului, caci studiul tuturor celorlalte probleme nu are
relevanta decat din perspectiva modului sau de a fi, a intereselor i
idealurilor sale. Se spune de aceea ca filosofia propune o viziune

antropocenticd (cf. gr. antropos - om" i lat. centros -centru") asupra


existentei, adica plaseazd omul si problemele sale in centrul interesului sdu.
Daca pana in epoca moderna (sec. XVII-XIX) filosofia a existat i a
evoluat ca o disciplina teoretica unitara, in ultimele secole a inceput un
proces de specializare in cadrul sau, care a condus la constituirea unui mare
numar de discipline filosofice relativ autonome. Cele mai importante dintre
ele sunt:
Ontologia (din gr. on, ontos - existenta" i logos - cuvant", teorie")
sau teoria existentei este disciplina filosofica ce studiaza
problematica generala a existentei, inclusiv a celei umane: natura i
esenta existentei, domeniile i formele sale, atributele sale
fundamentale (spatiul, timpul, micarea etc.), sensul devenirii
existentei etc.
Gnoseologia (din gr. gnosis - cunoatere" i logos - cuvant",
teorie") sau teoria cunoasterii este disciplina filosofica ce studiaza
problematica generala a procesului cunoaterii: natura i structura
procesului cunoaterii, dinamica sa, problematica adevarului,
criteriile adevarului etc.
Epistemologia (din gr. episteme - cunoatere riguroasa" i logos cuvant", teorie") sau teoria cunoasterii stiintifice este disciplina
filosofica ce studiaza problematica filosofica a cunoaterii tiintifice:
natura, structura i dinamica cunoaterii tiintifice, formele sale,
ipoteza tiintifica, teoria tiintifica i problematica sa etc. In ultimul
secol in cadrul epistemologiei s-au constituit o serie de discipline
inalt specializate care studiaza particularitatile procesului cognitiv in
diferite domenii ale cunoaterii tiintifice: epistemologia matematicii,
a fizicii, a biologiei, a tiintelor umane etc.
Antropologia filosofica (gr. antropos - om" i logos - cuvant", teorie")
este disciplina
ce studiaza problematica generala a omului: natura i esenta existentei
umane, sensul existentei umane, libertatea, fericirea, moartea i
semnificatiile sale filosofice etc. In afara antropologiei filosofice, exista i o
antropologie fizica ce studiaza problemele omului cu ajutorul unor metode
i concepte proprii tiintelor.
Axiologia (gr. axia - valoare" i logos - cuvant", teorie") disciplina filosofica ce studiaza geneza, structura, interactiunea,
tipologia, cunoaterea, realizarea, ierarhizarea i functiile valorilor in
viata sociala, corelatiile dintre ele, dinamica sistemelor de valori etc.
Filosofia politicd - studiaza problemele i implicative filosofice ale
vietii politice;
Filosofia moralei - studiaza problemele i implicatiile filosofice ale
moralitatii;
Filosofia dreptului - studiaza problemele i implicatiile filosofice ale
domeniului juridic;
Filosofia istoriei - studiaza problemele i implicatiile filosofice ale
devenii istorice;
Filosofia religiei - studiaza problemele i implicatiile filosofice ale
fenomenului religios etc.

De-a lungul evolutiei sale istorice, tot din filosofie s-au desprins i sau constituit ca discipline relativ autonome i etica, estetica logica,
psihologia, sociologia, politologia etc. Dei unele dintre ele nu-i mai
recunosc (sau poate ca nu-i cunosc!) ori ii ignora originea filosofica,
nimeni nu poate contesta faptul ca multe dintre problemele pe care ele le
studiaza au fost puse i abordate pentru prima data in cadrul unor viziuni
filosofice. Cu certitudine ca revenirea lor periodica la originile lor filosofice
s-a dovedi benefica pentru evolutiile lor.
Pentru mai buna intelegere a specificului filosofiei este instructiva i
analiza succinta a raporturilor sale cu celelalte forme ale culturii, indeosebi
cu cele apropiate de ea ca obiect, problematica ori metode. Ma voi limita, in
acest context, la analiza raporturilor dintre filosofie i tiinta i dintre
filosofie i religie.
Raporturile dintre filosofie si stiinta

Aa cum am aratat mai sus, filosofia nu este o stiintd, ci o forma


distincta si autonoma a culturii, care la originile sale includea totalitatea
cunotintelor omului despre lume, inclusiv pe cele care au intrat ulterior in
competenta tiintelor. In mod firesc, intre filosofie i tiinta exista o serie de
asemanari, deosebiri i influente reciproce.
Asemanarile dintre ele de refera, indeosebi, la metodele i procedeele
pe care ambele le utilizeaza, in sensul ca atat filosofia cat i tiintele
folosesc metode si procedee rationale cu ajutorul carora urmaresc
solutionarea cat mai riguroasa a problemelor pe care le abordeaza. Evident,
filosofia nu poate atinge gradul de rigoare al demersurilor tiintelor, in
primul rand datorita faptului ca, vizand cel putin implicit lumea in
ansamblul sau, totalitatea, problemele pe care ea le abordeaza nu se
preteaza la proceduri de testare i de verificare la fel de puternice ca cele
utilizate de tiinte. In timp ce demersurile tiintifice pot fi probate, de cele
mai multe ori, enunt cu enunt, doctrinele filosofice pot fi probate numai
global, relativ i in termeni de plauzibilitate. Ca i teoriile tiintifice,
conceptiile filosofice trebuie sa satisfaca, in primul rand, exigente de
coerenta logica, adica sa nu includa propozitii care se exclud reciproc. Ca i
tiintele, filosofia tinde, deci, spre rigoare, spre clarificarea rationala, spre
demonstrarea ori argumentarea cat mai consistenta a problemelor pe care le
studiaza.
Deosebirile dintre filosofie i tiinte sunt importante i ele se refera,
in primul rand, la obiectele lor de studiu. In timp ce filosofia, vizeaza, aa
cum aratam mai sus, lumea ca totalitate, existenta in ansamblul sau, adica
infinitatea, tiintele cerceteaza domenii sau categorii de fenomene mai mult
sau mai putin ample - dar intotdeaunafinite - ale existentei. O alta deosebire
dintre tiinte i filosofie, care este adesea reproata celei din urma, consta in
faptul ca in timp ce cu privire la un anumit fenomen sau proces poate fi
elaborata o singura teorie tiintifica valida, acelai fenomen sau proces
poate face obiectul mai multor conceptii filosofice plauzibile, fiecare cu
partea sa de adevar, fiecare cu indreptatirea sa, evident cu conditia ca ele sa
satisfaca exigentele demersului teoretic (adica sa nu fie autocontradictorii,
sa nu denatureze fenomenul sau procesul respectiv, sa nu comita erori
logice, teoretice ori metodologice etc.). Daca aceasta situatie este
inacceptabila din perspectiva tiintei, in filosofie ea este destul de frecventa
i se explica prin faptul ca, chiar i atunci cand abordeaza probleme
particulare, filosofia vizeaza intotdeauna, cel putin implicit, lumea in

10

ansamblul sau, totalitatea, adica infinitatea, care, aa cum spuneam i mai


sus, nu poate face obiectul unor proceduri de verificare la fel de riguroase.
De asemenea, in timp ce tiintele abordeaza problemele pe care le studiaza
intr-o maniera obiectiva, desubiectivizata (adica le studiaza aa cum sunt
ele in realitate, eliminand din activitatea de cercetare orice imixtiune a
intereselor, dorintelor, aspiratiilor etc. cercetatorului ori ale altor persoane
sau grupuri sociale), filosofia raporteaza intotdeauna problemele pe care le
abordeaza la om i la interesele, aspiratiile i idealurile sale. In timp ce
tiinta opereaza aproape in exclusivitate cu fapte, filosofia ia in considerare
intotdeauna (chiar i atunci cand nu contientizeaza sau nu recunoate acest
lucru) i valori, care sunt expresii ale intereselor, aspiratiilor sau idealurilor
unor indivizi sau grupuri sociale determinate. Daca tiintele se limiteaza la
ceea ce este, filosofia exploreaza i incearca sa impuna i ceea ce ea
considera ca trebuie sd fie sau ca ar fi de dorit sd fie. Ea nu doar opereaza
cu valori, ci i propune ierarhii de valori, pe care incearca sa le legitimeze
i sa le impuna existentei. In fine, in timp ce tiintele retin doar solutiile
corecte propuse problemelor pe care le abordeaza (de regula, un savant este
considerat cu atat mai important cu cat a rezolvat probleme mai dificile,
mai importante sau mai numeroase), in filosofie conteaza mai mult
problemele pertinente puse de un filosof sau altul. A pune o problema
veritabila in filosofie (ca i in orice alt domeniu!) inseamna a deschide un
nou orizont teoretic. Este mai putin important faptul ca filosoful respectiv
nu a reuit sa ofere i solutia corecta problemei veritabile pe care a pus-o;
mai devreme sau mai tarziu unul sau mai multi filosofi ii vor gasi solutia
corecta. Daca vom examina, de exemplu, filosofia lui Platon din
perspectiva solutiilor corecte pe care el le-a propus problemelor pe care le-a
introdus in filosofie, vom constata, probabil, ca niciuna dintre ele nu a
rezistat probei timpului. Prin problemele pe care le-a pus, Platon a fost, este
i, cu certitudine, va continua sa fie, pentru totdeauna, unul dintre cei mai
mari filosofi ai tuturor timpurilor, intrucat problemele pe care el le-a
introdus in filosofie stimuleaza i astazi reflectia filosofica. In filosofie
problemele sunt asemenea pietrelor din proverbul romanesc, care raman, in
timp ce apa (solutiile) trece.
Influentele reciproce dintre filosofie i tiinta sunt i ele importante.
Evident, filosofia nu-i poate elabora, mai ales in epoca contemporana,
conceptia generala despre lume pe care o propune facand abstractie de
achizitiile tiintelor. Ea nu se limiteaza insa la simpla j uxtapunere a datelor
tiintelor, ci trebuie sa le integreze intr-o viziune unitara, coerenta i
consecventa, adica sa propuna, aa cum spun filosofii germani, un
Weltanschauung (germ. - fel de a privi lumea, conceptie despre lume). Si
tiintele au de catigat din conlucrarea lor cu filosofia. Astfel, multe
descoperiri tiintifice dintre cele mai importante (atomismul,
evolutionismul biologic, heliocentrismul etc.) au fost anticipate in cadrul
unor conceptii filosofice. De asemenea, cel putin unele dintre metodele i
procedeele pe care le utilizeaza tiintele au fost fundamentate in cadrul unor
viziuni filosofice. In fine, tot filosofia este cea in masura sa evalueze
semnificatiile i implicatiile umane i sociale ale descoperirilor sau
evolutiilor tiintei, sa realizeze controlul epistemologic al demersurilor sale,
sa fixeze norme etice, deontologice i axiologice ale cercetarii tiintifice
etc.
Raporturile dintre filosofie si religie

11

Daca este adevarat ca filosofia este o conceptie generala despre lume


i viata, despre locul i rolul omului in univers, reciproca nu este adevarata:
nu orice conceptie generala despre lume i viata, despre locul i rolul
omului in univers este filosofie. Este evident faptul ca i religia ofera o
astfel conceptie, fara a se identifica, desigur, cu filosofia.
Ca i in cazul raporturilor dintre filosofie i tiinta, i in cel al
raporturilor dintre filosofie i religie exista asemanari, deosebiri i influente
reciproce.
Asemanarile dintre filosofie i religie se refera, indeosebi, la obiectul
lor de studiu: atat filosofia, cat i religia cerceteaza existenta in ansamblul
sau, lumea ca totalitate. Ca i filosofia, orice religie contine i consideratii,
mai mult sau mai putin consistente, asupra genezei, structurii i
perspectivelor lumii. De exemplu, in cretinism prima carte a Bibliei,
Facerea (Geneza) prezinta, aa cum sugereaza i denumirea sa, o viziune
creationista asupra originii i structurii lumii, iar ultima carte, Apocalipsa,
este un scenariu" escatologic2. Asemenea filosofiei, i religia plaseaza in
centrul interesului sau omul i problematica sa, incercand sa dezlege cate
ceva din misterul trecerii sale prin aceasta lume. Decalogul biblic (cele
zece porunci") constituie, de exemplu, un veritabil cod etic, in masura
calauzeasca conduita umana, dar in Biblie exista i numeroase alte pilde,
proverbe, recomandari etc. asupra modului in care omul trebuie sa se
comporte in cele mai diferite situatii de viata pentru a putea spera la
mantuire etc. Nu trebuie ignorat nici faptul ca filosofia s-a nascut pe fondul
unor viziuni mitico-religioase i ca de-a lungul istoriei sale ea a interferat in
diferite grade i modalitati cu religia.
Deosebirile dintre filosofie i religie sunt insa numeroase i
importante. Ele se refera, indeosebi, la metodele i procedeele utilizate de
ele pentru explorarea obiectului lor comun. In timp ce filosofia, asemenea
tiintei, se adreseaza cu precadere - dei nu exclusiv! - ratiunii i utilizeaza
metode i procedee rationale, religia se adreseaza cu precadere - dei nu
exclusiv! -credintei i apeleaza, de multe ori, la dogme, adica la enunturi
nedemonstrate i, adesea, nedemonstrabile, solicitand acceptarea lor
neconditionata de catre credincioi. Ele sunt declarate adesea adevaruri
revelate, adica adevaruri obtinute pe o alta cale, presupusa ca fiind
infailibila, decat ratiunea. Filosofia este preocupata mai mult de existenta
terestra a omului i de sensul existentei sale in aceasta lume, in timp ce
religia este interesata mai mult de destinul postum al omului, de caile
mantuirii sale. Daca filosofia este elaborata, de regula, conceptual i intr-o
forma teoretica riguroasa, fiind accesibila doar persoanelor cu un grad
relativ inalt de instructie, religia este elaborata, in cea mai mare parte, in
termenii limbajului comun (adesea arhaic, datorita fortei traditiei in religie
i unei anumite rezistente a sa la innoire), fiind accesibila i persoanelor
mai putin instruite. Oferta" filosofiei este insa categoric inferioara celei a
religiei! Daca filosofia incearca sa-l ajute pe om sa inteleaga rational lumea
in care traiete i propria sa natura, sa se acomodeze cu conditia sa finita i
sa i-o asume, religia ii propune omului o cale de salvare, de evadare din
finitudine i de atingere a absolutului. Daca optiunea pentru filosofie este,
cu precadere, rationala, cea pentru religie este, de multe ori, pronuntat
afectiva. Dei in multe privinte sunt opuse, cele doua modalitati de
2 Escatologie (gr. eschatos - ultim" i logos - cuvant", teorie") - totalitatea conceptiilor religioase care se refera la
sfaritul lumii", la judecata de apoi", rai" i iad".

12

raportare la existenta sunt considerate de multe persoane ca fiind


complementare, putand fi adoptate de unul i acelai individ. Au existat i
exista numeroi filosofi care au fost practicanti ai unor religii, tot aa cum
au existat i exista numeroi teologi pasionati de filosofie. Chiar daca s-au
raportat sau se raporteaza in modalitati sensibil diferite la cele doua forme
ale culturii, i unii i ceilalti considera ca religia, respectiv filosofia, nu le
saracete, ci, dimpotriva, le imbogatete universul spiritual. Este
semnificativ, in acest context, faimosul pariu" al filosofului francez Blaise
Pascal (1623-1662), formulat in termenii unui rationament pragmatic: daca
Dumnezeu nu exista i credem in El nu pierdem nimic, dar daca Dumnezeu
exista i credem in El, catigam totul!
Influentele reciproce dintre filosofie i religie sunt i ele importante.
Cum spuneam i mai sus, filosofia a aparut pe un fond mitico-religios
preexistent. De asemenea, in multe dintre formele sale, ea a coexistat cu
diferite religii i chiar a incercat sa le legitimeze rational. Indeosebi in Evul
Mediu occidental filosofia a avut o pronuntata coloratura religioasa, fiind
redusa la conditia de ancilla theologiae, adica de servitoare a teologiei",
conform faimoasei formule a lui Toma d'Aquino (1225-1274). In toate
epocile au existat orientari filosofice care au incercat sa concilieze filosofia
cu religia, dat tot atat de adevarat este i faptul ca ateismul a fost legitimat,
de cele mai multe ori, cu argumente filosofice. La randul sau, religia a
beneficiat de multe ori de achizitiile filosofiei. De exemplu, teologia
cretina, elaborata pe parcursul Evului Mediu, este de neconceput fara
imprumuturile conceptuale, teoretice i metodologice din filosofia antica
greco-romana.
Decurge ca filosofia, tiinta i religia, dei sunt forme distincte ale
culturii, au multiple elemente comune i interferente, putand fi considerate
modalitati complementare de raportare a omului la existenta, raspunzand
unor necesitati, aspiratii i idealuri umane relativ distincte.

13

Cursul 2
FILOSOFIA I N GRECIA ANTICA
1. Geneza civilizatiei greceti
G.W.F. Hegel (1770-1831), cel mai important reprezentant al
idealismului german modern, incepe sectiunea consacrata filosofiei antice
greceti din lucrarea sa Prelegeri de istoria filosofiei cu observatia ca toti
oamenii cultivati din Europa se simt in largul lor" cand vine vorba despre
Grecia. Ar exista, deci, o consonantd spirituald ancestrald care-i face pe
occidentali sa se simta la ei acasa" ori de cate ori aud vorbindu-se despre
Grecia.
Gandul filosofului german sugereaza ca matca spiritului occidental
este vechea Eladd. In favoarea acestei teze pledeaza convingator faptul ca
stiinta, arta si filosofia occidentala ii au, toate, nu numai izvoarele, ci i
matricea configuratoare fundamentald in Grecia antica. Datoram grecilor
atat spiritul teoretic, cat i pe cel practic, caci nu doar rigoarea gdndului, ci
i constiinta faptei temeinice tot la ei a prins, pentru prima oara, consistenta.
Tot grecii au descoperit demnitatea individului i valoarea libertdtii,
au gandit primii in termeni teoretici raporturile dintre individ i
colectivitate, au cantarit" binefacerile i exigentele traiului oamenilor in
comun, punand bazele stiintei politice i pe ale moralei, inventand",
totodata, i cea mai rezonabila forma de organizare politica a societatii din
cate a cunoscut istoria - democratia. Au creat i alfabetul grecesc, pe care-l
va prelua apoi aproape intregul Occident, au faurit tiparele logice definitive

14

in care va gdndi umanitatea, au intemeiat un numar impresionant de tiinte,


au fixat pentru milenii canoanele artei occidentale, au pretuitfrumusetea
corpului i virtutile spiritului uman, au stimulat competitia liberd a
valorilor i au cinstit spiritul sportiv...
Cine sunt, de fapt, grecii, acest admirabil popor, care a marcat atat de
profund nu doar destinul Occidentului, ci i pe cel al intregii umanitdti?
Sa precizam, mai intai, ca grecii nu s-au numit niciodata in antichitate
pe ei inii greci (vor fi botezati" graeci mult mai tarziu de catre romani);
in epoca miceniand (aprox. sec. XV-XII i. Hr.) ei erau cunoscuti, mai ales,
sub numele de ahei sau aheeni, fapt atestat i depoemele homerice, cele mai
timpurii (aprox. sec. VIII i. Hr.) creatii literare culte grece ti care ne-au
parvenit. La sfaritul epocii obscure (sec. VIII i.Hr.) toti termenii anteriori
care-i denumeau fusesera dej a inlocuiti de ellenes (EXXrjveq), iar Hellas
(EXM<;) sau Ellada (EXM5a) devenisera denominativele care desemnau
arealul pe care-l ocupau. In intreaga antichitate Hellas n-a denumit insa o
tard, caci grecii nu vor fi niciodata uniti din punct de vedere teritorial sau/ i
politic, ci, mai degraba, o abstractie, cum va fi, de exemplu, crestindtatea
pentru Evul Mediu ori lumea arabd pentru epoca noastra. Datorita roirii"
grecilor in intregul bazin mediteranean i al Marii Negre, ca urmare, mai
ales, a colonizarilor timpurii masive, Hellas nu s-a limitat in antichitate la
Grecia continentala i la insulele din Marea Egee, ci a cuprins o arie
teritoriald imensd, de forma unei elipse aplatizate (caci in afara Greciei
propriu-zise civilizatia greaca n-a depait decat in putine cazuri zonele
litorale), incluzand i bazinul Marii Negre, coastele vestice ale Asiei Mici,
sudul Italiei i cea mai mare parte a Siciliei, continuand spre vest pe ambele
maluri ale Mediteranei spre Coloanele lui Hercules" (denumirea antica
greceasca a stramtorii Gibraltar), pana la Cirene i Libia, pe malul african i
pana in sudul Frantei i al Spaniei, pe cel european. In pofida acestei ample
dispersii, a faramitarii politice i a numeroaselor razboaie fratricide, grecii
s-au caracterizat in intreaga antichitate printr-o remarcabild unitate
lingvisticd si culturald i au avut constiinta unitdtii lor etnice
fundamentale, a carei expresie i simbol au devenit, incepand din anul 776
i.Hr., Jocurile olimpice. Herodot scria ca toti grecii, indiferent unde locuiau,
se considerau de-un neam i de-o limba, cu sanctuare ale zeilor i ritualuri
comune, cu obiceiuri asemanatoare". Este semnificativ, in acest sens, i
faptul ca ei ii numeau pe toti cei care nu aveau ca limba materna greaca
barbari (deoarece li se parea ca vorbirea lor era aspra i de neinteles,
parand a repeta la nesfarit o singura silaba bar-bar-bar...) i ii socoteau a fi
nu numai diferiti de ei, ci i inferiori lor de la naturd", fie ca era vorba
despre membri unor civilizatii evoluate, ca egiptenii ori perii, fie ai unora
mai putin evoluate, ca scitii sau tracii.
Grecia este un tinut muntos, sterp, sarac, putin prielnic atat pentru
agricultura, cat i pentru pastorit. Aceasta ariditate a mediului natural a
facut ca populatiile migratoare, care s-au revarsat in intreaga antichitate
dinspre Asia, sa ocoleasca Grecia continentala, preferandu-i campiile
manoase din centrul Europei. Grecii au avut, astfel, ragazul sa- i
implineasca destinul, spre deosebire de alte civilizatii antice, al caror debut
istoric promitator a fost curmat de invazii straine devastatoare. Zgarcenia
naturii i-a facut pe greci inventivi i cumpatati, i-a determinat dezvolte
meteugurile, sa faca comert i sa intemeieze colonii. Caci nu spiritul de
aventura -care nici el nu le-a lipsit! - i-a impins sa-i paraseasca meleagurile
natale i sa cutreiere lumea, ci sdrdcia. Prosperitatea grecilor, atata cata a

15

existat in antichitate, nu a fost un dar al naturii, ca pentru alte popoare


(Herodot scria inspirat ca, prin opozitie cu Grecia, Egiptul este un dar al
Nilului), ci a fost cucerita pas cu pas, printr-o permanenta incletare cu
natura i cu propriile lor limite. Paradoxal, sdrdcia (principalele bogatii"
naturale ale Greciei antice erau: maslinul, vita de vie L. caprele, la care se
poate adauga L. lutul, cu calitati plastice intr-adevar exceptionale, din care
grecii au dezvoltat inca din preistorie o veritabila industrie ceramica, ce le
furniza o mare gama de recipiente, indispensabile pentru dezvoltarea
timpurie a exportului, in care ponderea era detinuta de uleiul de masline i
de vin), care este considerata, de obicei, o nenorocire, a reprezentat pentru
greci o binefacere! Relieful accidentat al Greciei explica, cel putin in parte,
i faptul ca, in pofida contiintei timpurii a unitatii lor etnice, locuitorii ei nau reusit - dar nici mdcar n-au dorit! - in intreaga antichitate sd formeze
un stat unitar, dupa model asiatic sau egiptean, ramanand divizati intr-o
puzderie de orase-stat. Acest relief este alcatuit, in cea mai mare parte, din
munti inalti, putin accesibili, separati de vai inguste, in care s-au concentrat
aezarile umane. Dificultatile de comunicatie terestra au izolat comunitatile
umane i le-au obligat sa dezvolte de timpuriu navigatia. Acest izolationism
relativ a determinat, pe fondul unitatii etnice fundamentale, o mare
diversitate de traditii, credinte i obiceiuri locale, iar diversitatea culturald
constituie cel mai puternic ferment al creativitdtii si al competitivitdtii.
2. Preistoria Greciei
Actualul teritoriu al Greciei a fost locuit neintrerupt de la sfar itul
paleoliticului. In urma cu aproximativ 80.000 de ani s-au stabilit aici
primele grupuri de oameni de Neanderthal (localitate din apropierea
oraului german Dusseldorf, unde au fost descoperite in anul 1856 fosilele
acestor stramoi indepartati ai omului) venite din Asia Mica, legata in acele
vremuri stravechi de Europa printr-o punte terestra, ulterior scufundata in
urma unui cataclism, din care a ramas la suprafata puzderia de insule din
Marea Egee. Primele populatii umane primitive au creat pe teritoriul
Greciei continentale civilizatia neolitica i pe cea a bronzului. Cei mai vechi
locuitori ai acestei zone vor fi numiti de grecii de mai tarziu pelasgi.
In jurul anului 2000 i.Hr. au inceput sa patrunda in Grecia
continentala, venind dinspre nord, peste Muntii Balcani, triburile elenice.
Acestea apartineau grupului de populatii indo-europene, vorbeau o limba
protogreaca i veneau din stepele actualei Rusii meridionale. Ele s-au
succedat in trei mari valuri:
1. Primul val a fost cel al ionienilor - care au introdus in Grecia calul i
roata olarului i au construit primele sanctuare i aezari fortificate
incepand de prin anii 2000 i.Hr. In jurul anului 1600 i.Hr. civilizatia
ioniana va fi subjugata sau silita sa se refugieze in insulele din Marea
Egee i pe coastele occidentale ale Asiei Mici (zona apartinand
Turciei actuale, care a fost denumita, in mod semnificativ, in intreaga
antichitate, Ionia), de catre cel de-al doilea val elenic, venit tot
dinspre nord.
2. Acest al doilea val migrator era alcatuit din ahei si eoli. Cele doua
grupuri de populatii elenice (care s-au contopit, devenind, sub

16

numele de ahei sau aheeni, indistincte) au ocupat intreaga peninsula


i au creat o civilizatie infloritoare denumita civilizatia miceniand,
dupa numele celui mai important centru politic i administrativ pe
care l-au intemeiat, oraul Micene, din nord-estul peninsulei
Peloponez. Ei vor fonda i oraeleAtena, Argos, Pylos, Tirint, Teba
etc. In jurul anului 1400 i.Hr. aheii au cucerit i au jefuit insula
Creta, dar vor suferi in secolele urmatoare influenta culturii cretane,
care se va manifesta, in special, in arta i religie. De la infloritoarea
civilizatie minoica (denumita astfel dupa numele regelui legendar al
insulei Creta, Minos), aheii au deprins i arta navigatiei, devenind in
scurt timp cea mai importanta forta maritima a spatiului
mediteranean. Ei vor crea iprimul sistem de scriere european,
cunoscut sub denumirea de liniarul B". Acesta era o scriere silabicd
(semnele grafice desemnau silabe), derivata din alfabetul cretan
(numit de filologi liniarul A"), dar care transcria texte din limba
protogreaca. Liniarul B" avea un uz exclusiv administrativ (adica nu
era utilizat decat in documente oficiale) i a fost descifrat abia in anul
1953 de cercetatorii britaniciMichael Ventris i John Chadwick. In
intreaga peninsula greceasca au fost descoperite mii de tablite
ceramice gravate cu acest alfabet, ceea ce a permis reconstituirea
multor detalii ale vietii publice a aheilor.
Cea mai importanta i ultima mare campanie militara desfa urata de
ahei a fost rdzboiul troian, ale carui mobiluri, proportii i semnificatii au
fost mult exagerate i transfigurate mitico-poetic de poemele homerice.
Potrivit mitologiei greceti, acest razboi ar fi izbucnit datorita faptului ca
Paris, cel mai mic dintre fiii regelui Troiei, Priam, i ai sotiei sale, Hecuba,
ar fi rapit-o pe frumoasa Elena, sotia lui Menelaos, regele Spartei, ceea ce
ar fi starnit mania" aheilor i dorinta lor de razbunare. Troia era in a doua
jumatate a mileniului al II-lea i.Hr. o cetate infloritoare care controla
stramtoarea Helespontului (actuala stramtoare Dardanele), ce lega Marea
Egee de Marea Neagra. Ruinele Troiei, considerata milenii de-a randul un
taram legendar, au fost descoperite in anul 1871 de arheologul german
Heinrich Schliemann (1822-1890) pe malul asiatic al stramtorii Dardanele.
Troia ii datora prosperitatea atat pozitiei geografice favorabile (aflandu-se
intersectia drumurilor comerciale terestre i maritime care legau Europa de
Asia i bazinul Marii Negre de cel al Marii Mediterane percepea taxele
vamale aferente), cat i bogatei zone agricole limitrofe. Opulenta Troiei a
starnit invidia aheilor, razboiul troian fiind, in pofida idealizarii sale de
catre poemele homerice, un rdzboi tipic de jaf. Aheii au organizat sub
comanda bazileului Micenei, Agamemnon, fratele lui Menelaos, bazileul
Spartei, o coalitie militara antitroiana formata din 28 de cetati grece ti,
numarand, dupa aprecieri ulterioare, cu certitudine exagerate, 100.000 de
luptatori imbarcati pe 1. 200 corabii, care au asediat Troia vreme de 10 ani,
au cucerit-o (recurgand pentru a sfarama darza rezistenta troiana la
ingenioasa stratagema imaginata de eroul aheean Ulise a calului troian), au
jefuit-o, au distrus-o i s-au retras. Razboiul troian ar fi avut loc dupa

17

datarea istoricului grec Eratostene (cca.. 276-195 i.Hr.) intre anii 1194-1184
i.Hr., dar unii istorici imping data sa cu pana la doua secole inapoi.
In pofida temperamentului lor belicos, atestat de numeroasele
razboaie pe care le-au declanat sau in care s-au implicat, aheii erau firi
deschise, comunicative, curioase. Ei aveau placerea dialogului, erau
receptivi la nou i dotati cu un remarcabil simt artistic.
3. La scurt timp dupa victoria aheilor in razboiul troian, civilizatia
miceniana se va prabui sub loviturile ultimului val elenic - dorienii. Ei
incepusera sa patrunda in Grecia tot dinspre nord, incepand din jurul anului
1200 i.Hr., dupa ce se stabilisera pentru o vreme in sudul Dunarii. Dorienii
se aflau pe o treapta de civilizatie inferioara celei atinse de ahei i se
deosebeau radical de acetia ca factura psihica. Ei erau viteji, orgolioi,
taciturni i manifestau dispret fata de cultura, ca i fata de orice activitate
care nu avea finalitate militara. In circa un secol ei au cucerit i au distrus
toate cetatile aheene, cu exceptia Atenei, care va rezista, va conserva i va
transmite spre epoca istorica spiritul civilizatiei miceniene. Dorienii se vor
stabili in cele din urma in peninsula Peloponez (situata in extremitatea
sudica a Greciei continentale), unde vor fonda oraul Sparta, care a
exprimat cel mai bine in intreaga antichitate greceasca spiritul dorian.
Efectele invaziei doriene asupra civilizatiei miceniene au fost
dezastruoase, iar aportul lor cultural i civilizator aproape nul. Nu este insa
exclus, potrivit unor cercetari recente, ca dorienii sa fi curmat la venirea lor
in Grecia doar agonia unei lumi intrata de mai multa vreme in declin.
Prosperitatea aheilor se datorase, in mare parte, comertului maritim pe care
ei il practicasera pe scara larga in intregul bazin mediteranean, nu numai cu
produse proprii, ci i in serviciul altor state din zona. Suprematia lor
maritima a fost pare-se intrerupta de ascensiunea misterioaselor popoare
ale mdrii (populatii eterogene de pirati i mercenari din zona euro-afroasiatica mediteraneana, printre care nu este exclus sa se fi aflat i multi
ahei, care nu se dadeau in laturi de la astfel de indeletniciri), care, prin
actiuni piratereti i de jaf al regiunilor de coasta, au perturbat grav
echilibrul economic i politic din Orientul apropiat i au pus capat
comertului maritim intens din Marea Mediterana. Fiind obinuite cu
bunastarea, iar resursele interne ale Greciei nefiind in masura, in intreaga
lor istorie, sa le-o asigure, cetatile aheene se vor fi intors, probabil, unele
impotriva altora (cum se va intampla, in atatea randuri, i in viitor), purtand
razboaie fratricide interminabile, care au ruinat, treptat, civilizatia
miceniana. Palatele au fost distruse, formatiunile politice s-au destramat,
meteugurile au decazut ca urmare a diminuarii drastice a comertului,
saracia s-a generalizat i a determinat reducerea populatiei prin migratia
masiva spre insulele egeene sau coastele Asiei Mici. Astfel incat, conform
unor estimari din ultimele decenii, s-ar putea ca dorienii sa fi gasit la
venirea lor in Grecia nu o lume infloritoare, aa cum fusese cea a apogeului
civilizatiei miceniene, ci una muribundd, al carei sfarit doar l-au grdbit.
Indiferent de cauzele prabuirii civilizatiei miceniene, in istoria
Greciei urmeaza o perioada de decadere de cateva secole (cca.. 1100-800
i.Hr.), denumita de istorici epoca obscurd. Ea este numita aa, in primul
rand, deoarece lipsesc informatiile scrise despre ea, intrucat in aceste secole
scrierea se pierde. Aa cum am precizat mai sus, liniarul B" avusese un uz
exclusiv administrativ (adica acest alfabet fusese utilizat numai pentru
intocmirea unor documente publice) i intrucat in urma invaziei doriene
activitatile economico-sociale s-au restrans drastic, el a fost folosit tot mai

18

putin, disparand treptat. In al doilea rand, obscuritatea" acestei epoci


consta in faptul ca ea a reprezentat un regres considerabil sub raportul
culturii i al civilizatiei fata de epocile anterioara i ulterioara. Ea a fost
comparata in posteritate cu Evul Mediu european, delimitat, i el, de doua
epoci infloritoare: antichitatea greco-romana i Renaterea.
In pofida faptului ca a fost analfabeta, in epoca obscura s-au
inregistrat, totui, o serie de progrese lente, atat in planul civilizatiei, cat i
in cel al culturii. Astfel, in aceasta epoca a aparut metalurgia fierului (aheii
n-au cunoscut prelucrarea fierului, armele i uneltele lor fiind faurite din
bronz), au fost compuse poemele homerice, a fost creata o ceramica
stilizata foarte fina decorata cu motive geometrice (datorita acestei ceramici
epoca obscura mai este denumita uneori de istorici i epoca geometricd)
etc.
Tot acum grecii reinventeaza scrierea, inspirandu-se, de aceasta data,
din alfabetul fenician, dar introducand semne i pentru vocale, pe care
modelul asiatic inspirator nu le continea. Alfabetul grecesc este un sistem
de scriere fonetica (nu silabica, cum fusese cea miceniana), alcatuit din
numai 24 de semne cu mare capacitate de redare a limbii vorbite. Alfabetul
grecesc va fi preluat, mai intai, de limba latina i apoi, prin intermediul
acesteia, de majoritatea alfabetelor occidentale.
Si, ca o incununare a intregii preistorii greceti, spre sfaritul epocii
obscure" se contureaza in intregul spatiu elenic acea admirabila forma de
organizare social-politica, creatie originala a grecilor, care este cetatea-stat polisul (cuvant ce insemna initial fortareata", care, daca se afla pe o
inaltime, se numea akropolis - fortareata de sus"). Anticipand evolutii care
se vor derula, in cea mai mare parte, in perioada istorica, dar care i i au
originile la sfaritul epocii obscure", vom constata ca regii locali ai
comunitatilor traditionale vor disparea discret, fara a lasa in memoria
colectiva amintiri durabile despre imprejurarile inlaturarii lor, iar atunci
cand vor supravietui, aa cum este cazul dublei monarhii a Spartei,
prerogativele li se vor restrange drastic, devenind generali sau/i preoti
ereditari. Cea mai mare parte a pamantului arabil va fi acaparata de mici
grupuri de familii aristocratice, care exercitau puterea prin intermediul unor
institutii cum ar fi sfaturile sau magistraturile. Autoritatea lor, de putine ori
contestata, se legitima nu atat prin avere, cat prin ascendenta nobila, care
putea urca pana la un erou local, daca nu chiar pana la un zeu. Ca urmare a
posibilitatilor limitate ale unei economii preponderent agrare i cu
productivitate scazuta de a satisface necesitatile unei populatii in continua
cretere, conflictele dintre aceasta aristocratie dominanta i masa oamenilor
liberi, dar lipsiti de mijloace de subzistenta, vor deveni din ce in ce mai
frecvente i mai acute. Ele vor conduce, nu fara momente de acalmie i in
forme ce difera de la caz la caz, la adoptarea unor sisteme de legi, care vor
limita puterea aristocratiei i vor preciza drepturile i libertatile cetatene ti.
Treptat, din aceste incletari, in cea mai mare parte a lumii grece ti va
capata o larga adeziune dictonul legea e rege", care diminua abuzurile
aristocratiei i consfintea egalitatea de drept a tuturor cetatenilor in fata
legii. Drumul spre regimul democratic era astfel deschis, dar el va fi urmat
sau nu, in functie de o multitudine de imprejurari, traditii i conditii locale.
Impus departicularitdtile geografice ale Greciei, dar, mai ales, de
mentalitatea pe care locuitorii ei i-o formasera in indelungata lor
experienta de viata comunitara despre relatiile dintre individ i
colectivitatea careia-i apartinea, polisul va fi patria careia grecii ii vor

19

inchina intreaga lor energie i inteligenta. Restrans la orasulfortificat


propriu-zis (care indeplinea rolul de centru politic, administrativ, comercial
i cultural), i la satele i zona agricold limitrofd, oraul-stat constituia
cadrul ideal de afirmare si de manifestare a individului, sursa libertdtii si a
demnitdtii sale. Pentru a le putea garanta, el trebuia sa dispuna de
autonomie, care, la randul ei, era conditionata de autarhie3. Alaturi de
conditiile geografice specifice i de patriotismul local, aceasta convingere
cvasiunanima a grecilor asupra caracteristicilor organizdrii politice ideale,
explica de ce, atata vreme cat i-au decis singuri destinul, ei n-au reuit i
nici macar n-au aspirat sa-i creeze un stat unitar ori un imperiu dupa model
asiatic ori egiptean, chiar i atunci cand le-a fost amenintata nu doar
independenta, ci chiar existenta, aa cum s-a intamplat, de exemplu, in
timpul invaziilor persane de la inceputul secolului al V-lea i.Hr. Polisul
reprezenta, dupa aprecierea lui Pericle din faimosul discurs, pe care i-l
atribuie istoricul Tucidide (cca. 460-398 i.Hr.), in care a facut elogiul
Atenei, in primul rand, un mod de viatd. El era, deci, nu atat o realitate
geografica, cat una umand. Se spunea, de aceea, md duc la Atena, dar
comert sau razboi se facea cu atenienii. In intreaga lume greceasca, adica in
intregul spatiu in care s-au raspandit grecii, au existatpeste 1.500 de astfel
de state liliputane, care, cu rare exceptii, nu vor depai cateva zeci de mii
de locuitori (cel mai mare polis al Greciei continentale va fi Atena, care in
secolul al V-lea i.Hr. avea cca.. 40.000 de cetateni, numarul total al
locuitorilor, inclusiv sclavii, al caror numar nu poate fi insa determinat nici
macar cu aproximatie, fiind, probabil, de cca.. 300.000). Platon fixa
numarul optim al cetatenilor (nu al locuitorilor!) statului ideal pe care-l va
imagina in dialogul Republica la numai 5.040! Fiecare polis avea propria sa
formd de guverndmdnt cu organismele aferente ale puterii, propriii sai zei
minori (zeii olimpieni erau venerati in intreaga lume greceasca, dar fiecare
cetate le consacra un cult diferit, le atribuia importanta i chiar prerogative
diferite, le adauga divinitati locale etc.), propria monedd, armatd i, de
multe ori, chiar propriul calendar i sistem de mdsuri si greutdti! Spre
deosebire de locuitorii cetatilor miceniene, care, asemenea membrilor
tuturor statelor i imperiilor intregii antichitati asiatice, erau supusii unui
monarh absolutist, cei ai polisului devin cetdteni, cu drept de decizie i de
control asupra tuturor problemelor i institutiilor puterii care priveau traiul
lor in comun. Grecul a fost, dupa celebra formula a lui Aristotel, cel dintai
zoon politicon (fiinta politica") din istorie. Chiar i in timpul regimurilor
tiranice, care le-au inspirat mai totdeauna oroare grecilor, exercitarea puterii
n-a fost decat in cazuri rarisime i pentru perioade scurte arbitrara,
urmarindu-se realizarea unui consens social minimal, in absenta caruia
exercitarea puterii n-ar fi fost posibila. Polisul ii va da masura deplina
atunci cand va adoptaforme politice democratice, care vor stimula la cote
fara precedent inteligenta si creativitatea cetdtenilor i care explica, cel
putin in parte, de ce Grecia reprezinta apogeul culturii si civilizatiei antice.
Trebuie sa adaugam insa ca drepturile politice se limitau, chiar i in cele
mai avansate democratii antice greceti, numai la cetdtenii polisului
respectiv, femeile, rezidentii straini (regimul de acordare a cetateniei
rezidentilor care nu aveau unul sau chiar ambii parinti originari din cetatea
in cauza fiind extrem de restrictiv) i, cu atat mai putin, sclavii (carora cele
mai stralucite spirite ale antichitatii - Platon i Aristotel - nu le recuno teau
3 Autarhie - politica prin care se tinde spre crearea unei economii inchise, izolate de economiile altor tari.

20

nici macar conditia umana, numindu-i unelte vorbitoare"!) neavand niciun


drept politic. De aceea supralicitarea virtutilor democratiei antice grece ti
este tot atat de paguboasa ca i minimalizarea lor. Este insa indubitabil
faptul ca civilizatia antica greceasca a marcat un progres remarcabil nu doar
in organizarea politica a societatii, ci i in reflectia teoretica asupra sa.
Daca prin scriere grecii au depait epoca obscura", prin polis ei vor
intra in istorie. Spiritul grecesc era, in datele sale fundamentale, deplin
format i-i incepea marea aventura.
3. Epoca istorica a antichitatii greceti
Istoria anticd greceascd este impartita in mod conventional in
urmatoarele trei mari etape:
1. Etapa arhaicd este cuprinsa aproximativ intre anii 800 i.Hr. (sau,
dupa alti istorici, 750 i.Hr.) i 500 i.Hr., adica din perioada in care
configuratia geopolitica a Greciei continentale i a coastei occidentale a
Asiei Mici a devenit suficient de stabila, pana in momentul in care au
inceput aa-numitele rdzboaie medice (razboaiele cu perii - aprox. 500-480
i.Hr.). Cele mai importante procese social-istorice care s-au desfa urat in
aceasta etapa au fost: consolidarea structurilorpolitice, administrative si
social-economice alepolisurilor i colonizarea " masivd a tntregului
bazin mediteranean si al Mdrii Negre. Aceasta din urma a fost determinata,
in primul rand, de incapacitatea resurselor economice ale Greciei
continentale i microasiatice de a intretine o populatie in continua cre tere.
Termenul colonizare ", utilizat pentru denumirea acestui proces, este
relativ impropriu, intrucat el sugereaza similitudini cu cel initiat in Europa
epocii renascentiste i moderne. Coloniile" intemeiate de polisurile
greceti, dupa o politica articulata in cele mai mici detalii, erau orae-state
deplin independente, iar cetatenii lor erau oameni tot atat de liberi ca i cei
ai metropolelor" fondatoare, cu care intretineau, in mod firesc, relatii
economice, politice i interumane preferentiale, fara a avea insa niciun fel
de obligatii, limitari sau interdictii in raporturile cu acestea sau cu vreun alt
polis. La randul lor, noile polisuri puteau fonda, atunci cand era cazul,
propriile lor colonii", puteau incheia, fara nicio restrictie, diferite aliante
etc. Grecii s-au impus in zonele pe care le-au colonizat prin forta sau pe
cale panica, in functie de atitudinea fata de ei a batina ilor, pe care i-au
influentat in planul culturii i al civilizatiei, datorita nivelului lor superior
de dezvoltare, au intretinut relatii comerciale cu ei i i-au antrenat in
activitatile economice pe care le-au desfaurat. Pentru realizarea
proportiilor acestui proces, este suficienta mentionarea faptului ca, pe
parcursul catorva secole, numai Miletul (supranumitperla Ioniei"), cel mai
important polis grecesc de pe coasta occidentala a Asiei Mici (pe teritoriul
actualei Anatolii turceti) a fondat peste 80 de colonii in toate zonele
colonizate de greci, dar mai ales in bazinul Marii Negre! Colonizarea" a
largit imens orizontul de cultura al grecilor i a fost un important factor de

21

difuzare timpurie a valorilor culturii i civilizatiei lor in intregul bazin


mediteraneean. Marea Mediterana a devenit in aceasta perioada, dupa o
apreciere sugestiva din epoca, un lac grecesc"!
2. Etapa clasicd, intinsa pe durata secolelor al V-lea i al IV-lea i.Hr.,
a dat masura deplina a spiritului grecesc. Razboaiele cu perii i-au coalizat
pe greci impotriva dumanului comun, iar victoriile repurtate de ei in aceste
razboaie le-au amplificat sentimentul fortei i valorii civilizatiei lor. Timp
de aproape doua secole ei vor fi stapanii necontestati i incontestabili ai
spatiului mediteraneean. Este epoca apogeului polisurilor greceti, a
triumfului regimului politic democratic in multe dintre ele, a infloririi artei,
tiintei i filosofiei greceti. Datorita amplelor lucrari de sistematizare
urbanistica i arhitecturala, Atena devine acum simbolul etern al spiritului
grecesc, iar regimul politic democratic instaurat de Pericle (cca.. 495-429
i.Hr.) temeiul unor mutatii social-economice, politice i spirituale care- i
vor pune definitiv amprenta asupra destinului culturii i civilizatiei
occidentale.
3. Etapa elenisticd, cuprinsa in mod conventional intre 331 i.Hr., anul
incheierii cuceririi cetatilor greceti de catre Alexandru Macedon (sau, dupa
alti istorici, 323 i.Hr., anul in care faimosul rege - autoproclamat intre timp
imparat! - murea in Babilon) i anul 31 i.Hr., cand ultimul stat al imensului
imperiu macedonean, Egiptul, cadea sub stapanire romana. Este perioada de
declin al cetatilor greceti clasice, care, pierzandu-i independenta, i-au
pierdut cel mai adanc resort al fortei i creativitatii lor. Ele au intrat, mai
intai, in componenta Regatului Macedonean i apoi a Imperiului Roman.
Este, aadar, perioada de criza profunda i ireversibila a lumii greceti
traditionale, care se manifesta, deopotriva, in plan economic, social, politic
i spiritual. Ea este insa, totodata, i epoca de elenizare, adica de difuzare
larga a valorilor culturii i civilizatiei greceti in intreaga lume antica, care
a avut ca principali vectori, mai intai, Imperiul Macedonean i, apoi, pe cel
Roman. Sinteza spiritului grec cu cel roman, realizata pe fondul aparitiei i
raspandirii rapide in intregul Imperiu Roman a religiei cre tine, va
reprezenta temelia axiologica a culturii i civilizatiei occidentale.

22

Cursul 3
PROTOFILOSOFIA GRECEASCA
1. Caracterizare generala
Filosofia antica greceasca n-a apdrut dintr-o datd, deplin formatd,
precum s-ar fi ivit, potrivit legendei, zeita Atena, complet echipata de
razboi, din capul tatalui sau Zeus, ci a fost precedatd si pregdtitd de o
experienta de gandire imemoriala, care se confunda practic cu etnogeneza 4
greceasca. i ea, asemenea intregii culturi i civilizatii a caror expresie
emblematica este, a fost considerata adesea in posteritate o enigmd sau un
miracol, dar, ca i ele, a avut o serie de premise i de conditii care au facuto posibila.
Ceea ce se va numi mai tarziufilosofie nu a fost la origini o forma de
gandire distincta i bine articulata, ci s-a constituit treptat, pe masura
emanciparii spiritului grecesc de formele de gandire traditionale. De i, a a
cum am mentionat in cursul introductiv, termenul filosofie a fost creat in
secolul al VI-lea i.Hr., fiind atribuit cvasisimultan lui Pythagoras (cca.. 580500 i.Hr.) i lui Heraclit din Efes (cca.. 539-470 i. Hr.), abia in a doua
jumatate a secolului al IV-lea i.Hr. Platon (427-347 i.Hr.) i Aristotel (384322 i.Hr.) l-au consacrat definitiv. Filosofia greceasca ii are radacinile in
stravechile legende care relatau miturile fondatoare ale civilizatiei greceti.
La inceputuri filosofia nu-i punea probleme noi, ci le gasea in cultura
timpului sau, dar le oferea raspunsuri ce se indepartau tot mai mult de
reprezentarea mitica a lumii.
In lucrarea sa Aspecte ale mitului (1963) istoricul i filosoful religiilor
Mircea Eliade (1907-1986) propune urmatoarea caracterizare a mitului:
mitul povestete o istorie sacra, relateaza un eveniment ce a avut loc in
timpul primordial, timpul fabulos al inceputului; altfel spus, mitul
povestete cum, datorita ispravilor fiintelor supranaturale, o realitate s-a
nascut, fie ca e vorba de realitatea totala, cosmosul, fie de o insula, o
comportare umana, o institutie; e aadar intotdeauna povestea unei faceri; ni
se povestete cum ceva a fost produs, a inceput sa fie. Mitul nu vorbe te
decat despre ce s-a intamplat realmente, despre ce s-a intamplat deplin.
Personajele mitului sunt fiinte supranaturale. Ele sunt cunoscute mai ales
pentru ce au facut in timpul prestigios al inceputurilor..."
Mitul are o anumita rationalitate, in pofida faptului ca evenimentele
pe care le nareaza sunt plasate in contexte fantastice. El raspunde nevoii
omului de intelegere a lumii, chiar daca o face intr-o modalitate
transfigurata poetic. Tocmai aceasta rationalitate a mitului era avuta in
vedere de Aristotel in lucrarea sa Metafizica, atunci cand afirma ca: i
iubitorul de mituri (philomythos) este intr-un fel un iubitor de intelepciune
(philosophus), caci mitul a fost creat pe baza unor intamplari minunate
pentru explicarea lor".
Nucleul mitologiei grecesti este reprezentat de miturile teogonice,
adica de miturile ce relateaza naterea generatilor succesive de zei i
conflictele dintre ei, proces incheiat prin victoria lui Zeus asupra fortelor
divine mai vechi, victorie prin care a fost instaurata actuala ordine a lumii.
O particularitate a culturii greceti, esentiala pentru naterea filosofiei,
este reprezentata de faptul ca spre sfaritul epocii obscure (aprox. sec. al
VIII-lea i.Hr.) se inregistreaza o tndepdrtare semnificativd de modalitatea
4 Etnogeneza - procesul formarii unui popor.

23

miticd de reprezentare a lumii, care, fara a fi inca filosofie, reprezinta un


pas decisiv spre ea. O serie de istorici ai filosofiei prefera pentru denumirea
acestei etape prealabile naterii filosofiei termenulprotofilosofie (termen
format cu ajutorul prefixului de origine greceasca protos - primul", cel
dintai") termenului prefilosofie (format cu ajutorul prefixului latinesc pre anterior", inainte de"), pentru a sugera faptul ca aceasta etapa este nu doar
anterioara naterii filosofiei, ci reprezinta i o prima intruchipare, chiar daca
inca rudimentara i confuza, a acesteia.
Protofilosofia reprezinta, deci, termenul mediu care leagd
mitologiapropriu-zisd (pentru denumirea careia este potrivit i termenul de
prefilosofie) de filosofia propriu-zisd i evidentiaza complexitatea i
caracterul procesual al genezei filosofiei.

24

Cele mai semnificative expresii ale protofilosofiei grecesti sunt:


poemele homerice, creatia lui Hesiod i orfismul.
2. Poemele homerice
Poemele homerice sunt cele mai vechi expresii ale culturii culte
grecesti si occidentale care ne-au parvenit. Ele cuprind un ansamblu de
legende reunite in doua epopei de exceptionala valoare artistica: Iliada i
Odiseea. Acestea au fost considerate din vremuri stravechi a intruchipa
expresia supremd a artei, religiei, moralei si intelepciunii grecesti i s-au
bucurat in intreaga lume greceasca antica de o autoritate comparabila cu cea
a Bibliei in era cretina (comparabila, dar nu identica din moment ce
filosofi ca Heraclit din Efes, Xenofan din Colofon i Platon, nu numai ca sau indoit de aceasta autoritate, ci au fost de-a dreptul ireverentioi fata de
ea!). Traditia antica a atribuit cele doua epopei poetului orb Homer, dar
informatiile despre personalitatea i creatia sa sunt vagi, incerte si
contradictorii.
Problema homerica
Ca expresie a incertitudinilor legate de personalitatea i opera lui
Homer, in epoca moderna s-a constituit aa-numita problemd homericd, cu
antecedente inca in antichitatea greceasca, ce reunete o suita de intrebari
ale caror raspunsuri mai vechi sau mai noi sunt numai ipotetice. Iata doar
cateva dintre ele:
Dacd Homer a existat tntr-adevdr sau este numai un personaj
legendar? Au fost formulate raspunsuri i teorii, mai mult sau mai
putin convingatoare, in favoarea ambelor variante. In antichitatea
greceasca nu mai putin de apte cetati, printre care i Atena, ii
disputau onoarea de a-i fi patrie, cele mai plauzibile fiind Smirna
(actualul ora turcesc Izmir) i insula greceasca Chios, din vecinatatea
coastei egeene a Anatoliei.
Dacd Homer a existat cu adevdrat, cdnd a trdit? Au fost propuse date
cuprinse intre secolul al XII-lea i.Hr. (caz in care el ar fi fost
contemporan cu evenimentele narate de cele doua epopei sau ar fi
trait la scurt timp dupa desfaurarea lor) i secolul al VII-lea i.Hr. (caz
in care el ar fi trait cu putin timp inaintea consemnarii in scris a
faimoaselor epopei). Poemele homerice au fost consemnate in scris
dupa traditia orala in secolul al VI-lea i.Hr. la Atena in timpul tiraniei
lui Pisistrate (cca.. 600-528/527 i.Hr.), dar parti ale lor au circulat
oral din timpuri stravechi. Maj oritatea cercetarilor contemporani
fixeaza ca data cea mai probabila a vietuirii ipoteticului Homer
secolul al VIII-lea i.Hr. Este insa cert faptul ca el a utilizat pentru
elaborarea poemelor sale o serie de mituri si de legende ce circulau
oral cu multa vreme inainte.
Dacd poemele homerice sunt creatii folclorice sau culte? In epoca
moderna filosofii i poetii romantici au propus i argumentat, mai
mult pasional decat teoretic, ipoteza caracterului folcloric al poemelor
homerice, dar ea este in prezent complet abandonata. Majoritatea
cercetatorilor contemporani sustin caracterul lor cult i invoca, in
acest sens, numeroase argumente, care cu greu pot fi contestate:

25

Elemente de prozodie: cele doua poeme sunt compuse din

versuri lungi, in timp ce majoritatea creatiilor folclorice din


toate culturile sunt alcatuite din versuri scurte; particularitati
stilistice, vocabular elevat etc.
Relatarea unor detalii de la curtile basileilor (regii micenieni),
cum ar fi descrierea interioarelor palatelor miceniene i a
vestimentatiei celor care le locuiau, invocarea unor reguli de
protocol" i a moravurilor aristocratice etc., care nu puteau fi
accesibile oamenilor din popor.
Conceptia despre zei implicatd in cele doudpoeme: unele
personaje nu numai ca nu sunt obediente, ci se manifesta de-a
dreptul ireverentios fata de diferite divinitati, atitudine care, de
obicei, nu este caracteristica oamenilor din popor. Astfel,
Diomede, unul dintre personajele Iliadei, o infrunta pe zeita
Afrodita: . Ci striga vartos Diomede: / Lasa razboiul, tu fiic-a
lui Zeus i du-te".

26

Dacd Iliada si Odiseea au fost create de singur autor, de doi autori sau
de mai multi? Filologii au identificat mai multe straturi, niveluri i stiluri
ale scriiturii" celor doua poeme, au sesizat interpolari operate in momente
despartite de cateva secole (de exemplu, referiri la arme de fier, care nu
existau in epoca miceniana, cand s-a desfaurat razboiul troian) etc., care ar
pleda pentru ipoteza a doi sau mai multi autori, dintre care n-ar fi exclus ca
unul (cel care a scris Odiseea) sa fi fost. o femeie (s-a sustinut, in acest
sens, ca niciun barbat n-ar fi capabil sa inteleaga atat de intim sufletul
femeii, aa cum o face ipotetica autoare a Odiseei cu sufletul sotiei lui
Ulise, Penelopa!) etc. Cei mai multi cercetatori actuali sunt de parere ca
cele doua poeme au un singur autor, Iliada fiind o opera de tinerete, iar
Odiseea una de maturitate sau chiar de batranete, dar aceasta este mai mult
o conventie decat o certitudine probata cu argumente istorice irefutabile.
Iliada relateaza mai multe episoade dramatice din ultimul an - al zecelea al razboiului aheilor impotriva Troiei (numita de greci Ilion). Viziunea
despre lume, conturata deosebit de expresiv, este ampld, grandioasd, iar la
evenimentele povestite participa nu numai oameni, ci i zei, fie de o parte,
fie de cealalta a beligerantilor. Sunt conturate caractere puternice, mistuite
de patimi arzatoare, caracterizate, deopotriva, prin violenta i sensibilitate.
Valoarea morala suprema care anima cele mai importante personaje ale
Iliadei este virtutea (arete"): aien aristeuein cai hypeirochon emmenai
allon - sa fii intotdeauna cel mai bun i mereu deasupra celorlalti".
Odiseea continua, intr-un fel, actiunea Iliadei, povestind peripetiile
eroului aheean Ulise (numit de greci Odysseus) pe drumul de intoarcere de
la razboiul troian spre patria sa, insula Ithaka din Marea Ionica - al carei
basileu era -, unde il atepta fidela, rabdatoare i iubitoare sotia sa
Penelopa, asaltata de petitorii ce ravneau la tronul Ithakai, convini ca Ulise
murise in razboi. Viziunea despre lume evocata in Odiseea este mai putin
ampla (ceea ce i-a determinata pe unii cercetatori sa o considere o opera de
maturitate sau chiar de batranete a lui Homer), dar Ulise pune in joc, alaturi
de calitatile personajelor Iliadei, i istetimea, inteligentapracticd, o
veritabila artd machiavelicd avant la lettre de a utiliza imprejurarile,
oamenii i chiar i zeii ca simple mijloace pentru atingerea propriilor sale
scopuri. La revenirea eroului aheean in Ithaka insai zeita Atena i se
adreseaza admirativ: Nu este zeu care sa te intreaca in viclenie"!
Etica homericd este o eticd eroicd, centrata in jurul valorii supreme a
virtutii. In prim-planul actiunii ambelor poeme se afla eroul aristocrat, care
folosete orice prilej pentru a-i pune in valoare curajul i a-i apara
demnitatea. Oamenii din popor implicati in evenimentele narate au mai
mult un rol decorativ, razboiul insui fiind, mai degraba, o suita de
infruntari individuale intre aristocratii celor doua tabere, decat o lupta intre
doua armate. Destinul eroului homeric este inchis intre limitele vietii sale,
caci el este convins ca dupa moarte nu mai este nimic de sperat sau de
ateptat, in afara gloriei postume, care trebuie insa cucerita in timpul vietii.
Ideea destinului implacabil (moira sau aisa), care este una dintre
notele definitorii ale intregii spiritualitati antice greceti, apare cu deosebita
pregnanta in poemele homerice. Destinul, caruia ii e supusa intreaga
creatie, este conceput fie ca fiind impus lumii de catre Zeus, fie ca o forta
telurica mai presus chiar i decat parintele zeilor i-al omenirii": Ce-i
drept ca nici chiar zeii / Nu pot scuti de moartea cea fireasca / Pe cine lor lii drag, daca-l doboara / Neindurata soarta, mana mortii" (Odiseea). Grecii
erau incredintati ca destinul poate fi, cel mult, cunoscut inaintea implinirii

27

sale (prin consultarea ursitoarelor sau a oracolelor, cercetarea starii


organelor interne ale animalelor sacrificate cu prilejul sarbatorilor
religioase, interpretarea anumitor semne ale naturii ori a viselor etc.), dar, in
niciun caz, anulat i nici macar schimbat. Este semnificativ, in acest sens,
cazul regelui Oedip, fiul lui Laios, regele Tebei, i al Iocastei, care, aflandui, in urma consultarii Oracolului din Delfi, destinul tragic, face tot ceea ce
este omenete posibil pentru a-l evita, dar, in cele din urma, acesta i se
impune exact in forma in care-i fusese prezis, adica ii ucide tatal i se
casatorete cu propria sa mama! Omul trebuie, deci, sa se supuna destinului,
ba chiar sa i-l asume, dar sa-i traiasca viata, atata cata ii este data, cu curaj
i demnitate, astfel incat faima sa-i supravietuiasca. tiind ca ii sunt date
zile putine, eroul aheean Ahile nu precupetete niciun efort pentru a le da
cat mai multa stralucire: Mama, de vreme ce-mi detei din na tere zile
putine, / Cinste macar trebuia sa-mi dea mie-imparatul olimpic".

28

In poemele homerice nu este inca prezenta ideea de suflet", ca parte


spirituala a omului pregnant conturata, ca in filosofia greceasca de mai
tarziu, considerandu-se ca dupa moarte din om nu mai ramane decat un
suflet fantomatic, o umbra palida lipsita de eficacitate. Personajele
homerice colaboreaza sau se infrunta cu zeii, cu care comunica, mai ales, in
timpul somnului prin vise. Visele erau considerate de greci a fi intotdeauna
premonitorii, pretandu-se la o adevarata hermeneutica mitica, stapanita doar
de initiati.
Importanta poemelor homerice pentru filosofia greceascd de mai
tdrziu, ca si pentru intreaga culturd si civilizatie greacd, a fost
considerabild. In primul rand, ele au reprezentat un adevdrat rezervor
pentru terminologia filosofica. Numeroi termeni filosofici ulteriori sunt
resemnificari ale unor cuvinte care apar pentru prima data in Iliada i
Odiseea (de exemplu: aperion, arche, cosmos, haos, psyche etc.). De
asemenea, in Iliada este schitat un model cosmologic, gravat de Hefaistos
insui pe scutul lui Ahile. Zeul focului i al meteugurilor faure te
pamantul i cerul i marea, Soarele-n veci calator i Luna rotata i plina /
Stelele toate, ale cerului zodii i mandra cununa, Cloca cu puii, Hiadele i
Orionul / Cel luminos, ba i Ursa, ce-i zice i Carul cel mare, / Care, ochind
Orionul, pe loc in vazduh se rotete, / Singurul care nu scapata-n apele lui
Okeanos". Acest model cosmologic va influenta primele cosmologii
filosofice. Dei este saturat de elemente fantastice, el contine i o serie de
elemente rationale ca: forma sferica a universului, distingerea a mai multor
niveluri ale existentei, pozitia fixa" pe cer a unor constelatii (Orionul) etc.
Tocmai aceste elemente vor fi retinute, demitizate i dezvoltate de primii
filosofi.
2. Creatia lui Hesiod
Hesiod a fost un poet taran care a trait in secolul al VII-lea i.Hr. la
Ascra in Beotia (provincie a Greciei situata la nord de Attica, provincia din
care face parte i oraul Atena), cea mai bogata regiune a Greciei
continentale. El a compus doua poeme care, alaturi de creatia homerica, au
avut o importanta deosebita pentru configurarea culturii i civilizatiei antice
greceti i, in special, pentru constituirea filosofiei: Theogonia (Nasterea
zeilor) i Erga (Munci si zile).
Daca, aa cum am precizat mai sus, informatiile despre Homer sunt
sarace, incerte i contradictorii, despre Hesiod ele sunt ceva mai sigure, in
primul rand, deoarece se prezinta el insui in poemele sale. Astfel, la
inceputul Theogoniei el se descrie pe sine ca un tanar pastor beotian caruia,
pe cand ii patea turma de oi pe muntele Helicona, i s-au aratat copilele
divine" (muzele) care l-au inzestrat cu darul de a talmaci oamenilor
adevarul.
Theogonia este un fel de catalog al zeilor olimpieni ce a avut o
deosebita importanta pentru constituirea spiritualitatii greceti istorice
intrucat ea a realizat o primd sistematizare a legendelor, care circulau oral
din vremuri stravechi i erau, in multe privinte, contradictorii. Hesiod a
delimitat atributiile zeilor olimpieni, le-a fixat ierarhia i i-a conturat
fiecaruia dintre ei personalitatea. El nu s-a limitat la simpla juxtapunere a
legendelor despre zei, ci a procedat calauzit de un veritabil simt teologic,
incercand sa rationalizeze religia greceasca timpurie, sa integreze legendele
despre zei intr-o viziune unitara, coerenta i consecventa.

29

Ca i Homer, dar mai aplicat decat acesta, Hesiod a schitat in


Theogonia i un model cosmogonic mitic, ce i-a inspirat, i el, pe primii
filosofi. La inceput ar fi aparut haosul, din care s-au desprins pe rand
Pamantul cu largile-i coapse", Tartarul intunecat", Eros^ ce supune pe
oameni i zei deopotriva", Noaptea cea neagra i Erebos apoi se iscara".
Din impreunarea noptii cu intunecatul Ereb" s-ar fi nascut ziua i Eterul,
iar Geea (pamantul) nascu asemenea iei / Cerul cu stele-mpanzit",
Muntii inalti a nascut" i marea cea stearpa", pe-nspumatul Okeanos",
pe Hiperion zeul luminii", pe Febe cu-aleasa cununa", pe Tethys cea
iubitoare" i, la sfarit, pe Cronos cel cu ganduri ascunse".
Erga este un poem agrotehnic i didactic ce infatieaza amanuntit
modul de viatd al tdranului grec din epoca arhaicd. Viziunea despre lume
conturata in acest poem este umila, caci taranul este copleit de griji i
necazuri, nu se intovaraete cu zeii pentru a-i atinge scopurile, a a cum
faceau eroii homerici, i nici nu ii infrunta atunci cand destinul i se arata
nedrept. El ii indeplinete cu sfintenie indatoririle fata de zei, a a cum au
fost fixate de traditie, dar prefera sa n-aiba de-a face cu ei. Atmosfera
generala ce se degaja din poem este pronuntat pesimista, fapt ilustrat, de
exemplu, de motivul celor cinci vdrste ale umanitdtii: de aur, de argint, de
bronz, a eroilor (este vorba despre epoca razboiului troian) si de fier, ultima
fiind cea in care traia el. Lumea ar fi intr-o continua decadere, aa cum
sugereaza i degradarea succesiva a nobletei metalelor care le denumesc pe
patru dintre ele, iar acest motiv prezinta similitudini formale cu mitul biblic
al cdderii omului in pdcat. Lumea ar fi fost distrusa i reconstruita de mai
multe ori de catre zei, oamenii fiecarei varste fiind pedepsiti i degradati",
intrucat i-ar fi depait, de fiecare data, limitele omeneti, nesocotindu-i pe
zei i incercand sa-i afle temeiul in ei inii. Nici viitorul nu-i apare lui
Hesiod mai promitator deoarece moravurile se pervertesc incontinuu, iar
oamenii devin tot mai rai. Numai munca l-ar putea aj uta pe om sa-i
recapete maretia pierduta din vina sa, caci Fi-vei asemeni cu zeii, deci sa
munceti e mai bine". Cazut prin vointa divina, omul se poate ridica, deci,
prin propriile-i forte. Munca elogiata de Hesiod este cea agricola, pe care el
o opune celui negustoreti, suspectata de inelatorie. El este ataat, in mod
evident, randuielilor economice arhaice i denunta drept decadere
amplificarea schimbului de marfuri, pe care progresele tehnologice il
impuneau. Munci si zile este i un adevarat tratat agrotehnic, deoarece
prezinta calendarul muncilor agricole i ofera numeroase detalii asupra
diferitelor tehnologii agrare, aa cum experienta milenara a taranilor greci
le fixase. De asemenea, poemul lui Hesiod este i didactic, intrucat contine
numeroase sfaturi moralizatoare adresate de poet fratelui sau, Perses, caruia
nu-i prea placea munca, dar, cu ajutorul unor judecatori corupti (mancatori
de daruri"), reuise sa-l deposedeze de o parte din motenirea ce-i revenea
de drept. Hesiod ii indeamna fratele i pe cei asemenea lui sa respecte
dreptatea lui Zeus, caci, daca o incalca, vor fi aprig pedepsiti.
Poemele taranului beotian au influentat filosofia greceasca de mai
tarziu prin sistematizarea si rationalizarea mitologiei grecesti, prin
cosmogonia pe care a schitat-o i prin elogierea muncii, prin care omul i-ar
putea asigura traiul de zi cu zi i catiga demnitatea.
3. Orfismul

30

Orfismul reprezinta un ansamblu eterogen de stravechi credinte


religioase, practici rituale i creatii mitico-poetice ce se revendica din
spiritul poetului legendar prehomeric Orfeu (Orpheus), considerat de
traditia mitologica un profet al cultului zeului Dionysos.
Dei il mentioneaza, Homer il plaseaza pe Dionysos la periferia lumii
olimpice, probabil datorita atributelor pe care acesta le cumula, atribute ce
contrastau cu valorile civice i cu etica eroica sub semnul carora fusesera
plasmuite poemele homerice. Lui Dionysos ii reveneau, potrivit mitologiei,
atributii multiple, cele mai cunoscute fiind de zeu al vinului i al betiei, dar
i al padurii i al fortelor vitale ale naturii, care s-ar exprima in om sub
forma pasiunilor dezldntuite, eliberate de controlul pe care cetatea il
exercita asupra membrilor ei prin legile i cutumele sale.
Cu timpul, chiar i aceasta divinitate rebela i incomoda pentru
ordinea din cetate va fi pe deplin acceptata in panteonul olimpic, dar
manifestarile cultuale care ii erau consacrate vor imbraca forme ceva mai
moderate, in acord cu viata sociala i morala a cetatii. La Atena lui
Dionysos ii vor fi consacrate sarbatori speciale i de cultul sau sunt legate
originile tragediei, spectacol teatral trait de greci ca o forma de arta i de
cult religios, deopotriva. Aceasta schimbare de atitudine demonstreaza ca
grecii considerau ca fiind divine chiar ifortele irationale pe care le
percepeau in intimitatea vietii lor interioare i cu care doreau sa stabileasca
raporturi compatibile cu sfera vietii publice.
Lui Orfeu ii sunt atribuite mai multe lucrari (Legendele sacre - o
teogonie sensibil diferita de cea homerico-hesiodica oficiala; Gigantomahia
- o epopee despre razboiul dintre zeii olimpieni i giganti; Tdblitele sacre un tratat de medicina i psihologie; Argonautica - un poem ce povestete
peripetiile argonautilor in cautarea lanii de aur etc.), dar, in cazul in care ele
au existat intr-adevar, niciuna dintre ele nu ne-a parvenit. Multi filologi i
istorici ai filosofiei il considera pe Orfeu un personaj legendar.
Potrivit traditiei mitice, el ar fi fost fiul muzei poeziei epice (rapsodia,
epopeea) i a elocventei (puterea de convingere prin cuvant) Calliope i al
regelui trac Oiagrus, ar fi fost initiat de muze (mama sa fiind una dintre
ele), iar zeul Apollo (zeul luminii i al artelor, divinitate profetica i
tamaduitoare, patronul oracolelor i ocrotitorul oraelor) i-ar fi daruit
propria sa lira, cu al carei cantec Orfeu ar fi reuit sa mi te pietrele i sa
imblanzeasca fiarele. El ar fi fost unul dintre cei circa 50 de participanti la
expeditia argonautilor condui de eroul mitologic Iason pentru capturarea
lanii de aur" (lana unui berbec fabulos care ar fi asigurat, potrivit legendei,
celui care o detinea nemurirea) i ar fi jucat un rol important in succesul
expeditiei, potolind cu cantecul lirei sale furia valurilor i acoperind
chemarea irezistibila a sirenelor.
Cel mai cunoscut episod biografic al lui Orfeu, care a inspirat in arta
antica, moderna i contemporana numeroase capodopere, este iubirea sa
absoluta pentru sotia sa Euridice (Eurydike), o nimfa intalnita de poet in
Tracia natala dupa intoarcerea sa din expeditia argonautica. Datorita mortii
premature a lui Euridice (mucata, potrivit unei variante a legendei, de un
arpe in chiar ziua nuntii), Orfeu va cobori in Infern, reuind, prin cantul
tanguitor al lirei sale, sa-i induplece pe zeii infernali, Hades si Persefone, sa
i-o restituie. Impresionati de suferinta i de harul sau, acetia il indeamna pe
Orfeu sa porneasca spre taramul muritorilor, caci Euridice il va urma, dar ii
interzic sa intoarca capul i sa o priveasca pana la ieirea din taramul mortii.
Banuind ca a fost inelat de zeii Infernului sau poate mistuit de dor, Orfeu

31

intoarce capul cu doar un pas inainte de ieirea din Infern i o vede in urma
sa pe Euridice alunecand inapoi in Infern i destramandu-se ca o naluca,
pierzand-o astfel pentru totdeauna. Indurerat de aceasta a doua pierdere a
iubitei sale, Orfeu va reveni in Tracia natala i va avea un sfarit la fel de
tragic ca i iubirea sa, fiind sfaiat de menade (nimfe bantuite de furii
mistice ce insoteau in transa despletite i cu piepturile dezgolite cortegiul
lui Dionysos) deoarece refuzase sa participe la cortegiul orgiastic al lui
Dionysos sau, potrivit unei alte variante a legendei, de femeile trace (care
aveau faima de a fi foarte aprige!), intrucat le-ar fi respins ofertele de
iubire. Capul retezat i lira i-ar fi fost aruncate in raul Herbus i ar fi plutit
pe ape pana in insula Lesbos, care a devenit, astfel, patria poeziei lirice.
Lira lui Orfeu ar fi fost recuperata de muze i proiectata de ele pe cer,
transformandu-se in constelatia omonima, iar capul ar fi continuat sa
pluteasca pe mari cantand un cantec de jale, pe care se spune ca marinarii
nefericiti in dragoste il mai aud i azi, devenind, un cap oracular autonom...
De numele lui Orfeu sunt legate i aa-numitele mistere sau misterii
(gr. misterion -initiere secreta") orfice, un ansamblu stravechi de doctrine
i de ritualuri initiatice practicate in lumea greceasca prin care se urmarea
eliberarea sufletului de blestemul reincarnarilor succesive. Pentru a-i
catiga mantuirea sufletului orficii refuzau intretinerea vietii lor prin
curmarea altor vieti, ceea ce se traducea in alimentatia riguros vegetariana
i in evitarea a tot ceea ce poate consolida inchisoarea corporala" a
sufletului, trupul fiind considerat principala impuritate a omului, trebuind sa
fie strunit i chiar mortificat printr-un mod de viata ascetic. La sfar itul
procedurii de purificare sufletul ar fi fost primit in lumea divina a ve nicei
fericiri, dar atingerea acestui tel presupunea o instructie amanuntita
(invatarea unor formule obscure, care ar fi trebuit sa fie rostite de orficii
decedati pentru obtinerea mantuirii etc.).
Importanta lui Orfeu pentru filosofia greceasca de mai tarziu consta,
in primul rand, in faptul ca lui i se atribuie introducerea in spiritualitatea
greceascd a motivului metempsihozei (credinta, de sorginte probabil
orientala, ca sufletul este nemuritor i supus unui ciclu de reincarnari
succesive), motiv ce va fi valorificat ulterior din perspectiva filosofica de o
serie de mari filosofi, ca Pythagoras, Socrate i Platon. Tot de numele lui
Orfeu este legata i credinta in destinatia postuma duala a sufletului:
Cdmpiile Elisee, ca rasplata pentru cei buni, i Tartaros, ca pedeapsa pentru
cei rai. Legenda lui Orfeu este, totodata, i o pledoarie pentru implinirea
omului prin arta, care il face insa mai degraba nefericit in viata terestra, dar
il transpune in eternitatea i perfectiunea spiritului.
Protofilosofia greceasca a insemnat, deci, o indepartare semnificativa
de modalitatea mitica de reprezentare a lumii i a acumulat premisele
spirituale necesare aparitiei filosofiei.

32

Cursul 4
GENEZA
FILOSOFIEI
1. Originile i periodizarea filosofiei antice grecesti
La prima vedere pare surprinzator faptul ca filosofia anticd greceascd
n-a apdrut si nici n-a fdcutprimii pasi in Grecia continentald, adica in
matca in care s-a plamadit spiritul grecesc, ci spre zonele periferice ale
elipsei aplatizate pe care forma arealului in care s-au raspandit grecii in
antichitate o sugereaza (in polisurile de pe coasta occidentala a Asiei Mici,
din sudul Italiei i din Sicilia). Departe de a fi o simpla expresie a
hazardului, aceasta situatie are o motivatie complexd, in care fuzioneaza
factori de natura geografica, economica, social-politica i spirituala.
In general, regiunile continentale situate in afara marilor fluxuri
comerciale terestre au ritmuri evolutive lente i sunt prin excelenta
conservatoare. Aceasta tendinta generala este valabila, cu atat mai mult, in
cazul Greciei continentale, al carei relief accidentat ingreuna nu numai
schimburile de marfuri, ci i pe cele de idei. Chiar i in zonele litorale ale
Greciei propriu-zise situatia nu era mult diferita datorita presiunii
traditionaliste a continentului. Este semnificativ, in acest sens, faptul ca
primele procese intentate unor filosofi au avut loc in Atena secolului al Vlea i.Hr., in plina epoca clasica, i ca ele au sanctionat drastic punerea sub
semnul intrebarii de catre acuzati a reprezentarii mitice a lumii.
Radical diferita era insa situatia polisurilor de pe coastele occidentale
ale Asiei Mici, din sudul actualei Italii i din sud-estul Siciliei, zone intens
colonizate de timpuriu de greci. Aceste regiuni se caracterizau printr-un
dinamism social-economic i spiritual pronuntat. Colonitii erau oameni
activi, intreprinzatori, aventurieri chiar, fapt demonstrat, in primul rand, de
curajul lor de a-i parasi locurile de batina i a se stabili in zone atat de
indepartate.
In coloniile pe care le vor fonda ei vor dezvolta, in special,
meteugurile i comertul maritim, spre deosebire de locuitorii polisurilor
din Grecia continentala a caror principala indeletnicire va ramane
agricultura. Datorita rentabilitatii economice superioare a meteugurilor i
a comertului in raport cu agricultura, numeroase colonii grece ti vor ajunge
relativ rapid prospere, multi dintre grecii stramutati scapand de saracia
traditionala a celor ramai acasa.
Calatorind mult ei vor cunoate oameni i civilizatii cu mentalitati,
credinte i stiluri de viata diferite de ale lor, vor deveni mai toleranti fata de
alte moravuri i moduri de reprezentare a lumii i a vietii. Ca urmare a
prosperitatii, pentru unii dintre grecii din colonii va aparea acel ragaz
pentru meditatie", pe care Aristotel il considera in lucrarea sa Metafizica
una dintre conditiile prealabile necesare naterii filosofiei. Aristotel
sugereaza ca pentru a avea disponibilitatea pentru filosofare individul
trebuie sa aiba un anumit grad de securitate existentiala. Este putin probabil
ca o persoana copleita de grija zilei de maine, care-i risipete intreaga
energie pentru supravietuire sa fie interesata in mod explicit de probleme
filosofice!
De asemenea, calatorind mult, vazand locuri noi, cunoscand civilizatii
i oameni cu mentalitati, credinte i stiluri de viata diferite de ale lor, grecii
din colonii vor avea incomparabil mai multe prilejuri de mirare" decat cei

33

ramai acasa. Acelai Aristotel afirma, in acest sens, ca filosofia s-a nascut
din mirare". Evident, nu-i suficient doar sa te miri (ca prostu'!) pentru a
deveni filosof, ci mirarea trebuie sa fie urmata problematizare, adica de
punerea unei intrebari inedite i pertinente in legatura cu faptul sau
imprejurarea care a generat mirarea respectiva.
Datorita acestor circumstante favorabile, spre sfaritul epocii arhaice
(sec. al VI-lea i.Hr.) intr-o serie de polisuri greceti de pe coastele egeene
ale Asiei Mici, din sudul Italiei i din Sicilia s-au acumulat conditiile
obiective i subiective necesare naterii filosofiei. Aceste conditii au fost
valorificate de o intreaga pleiada de personalitati exceptionale, care
ilustreaza admirabil profilul psiho-intelectual i moral al poporului grec.
Filosofia antica greceasca a parcurs in evolutia sa istorica urmatoarele
patru etape:
1. Etapapresocraticd saupreclasicd - desfaurata pe parcursul
secolului al VI-lea i.Hr. Ea a avut un caracter pronuntat cosmologic,
fizicalist, adica in centrul interesului filosofilor s-au aflat problemele
cosmosului (gr. kosmos - lume, univers), ale naturii (gr. physis - natura). Cei
dintai filosofi au incercat sa descopere un principiu (gr. arche - principiu)
de natura fizica (identificat, de regula, cu unul dintre cele patru elemente
cosmologice - apa, aer, pamant, foc -ori cu diferite amestecuri sau dozaje
ale lor) din care toate lucrurile ar proveni, ale carui expresii ar fi i la care
ele ar reveni, dupa un ciclu de metamorfoze. Cei mai importanti filosofi ai
acestei perioade au fost: milesienii (Thales din Milet, Anaximandros din
Milet i Anaximenes din Milet), Pythagoras, Heraclit din Efes,
reprezentantii colii din Elea (Xenofan din Colofon, Parmenides din Elea,
Melissos din Samos, Zenon din Elea), filosofii pluraliti (Anaxagoras din
Clazomene, Empedocles din Agrigent) i reprezentantii atomismului
( Leucipp i Democrit).
2. Etapa clasicd (sec. V-IV i.Hr.) - este etapa apogeului filosofiei
antice greceti i a avut un caracter pronuntat antropologic, adica in primplanul interesului filosofilor au trecut problemele omului. Cei mai
importanti filosofi ai epocii clasice au fost: sofitii (Protagoras din Abdeba,
Gorgias din Leontinoi, Hippias din Iulis, Critias, Callicles, etc.) i triada de
aur" a filosofiei antice greceti: Socrate, Platon i Aristotel.
3. Etapa elenisticd (sec. III-I i.Hr.) - este etapa declinului culturii i
civilizatiei antice greceti, dar i de elenizare, adica de difuziune ampla a
valorilor greceti in intreaga lume antica. Filosofia acestei etape a avut, ca
in toate epocile de criza, un pronuntat caracter eticist (adica filosofii au fost
preocupati, cu precadere, de problemele conduitei morale a omului intr-o
lume aflata in criza) ipesimist. Principalii sai reprezentanti au fost: Epicur,
stoicismul i scepticismul.
4. Etapa romand (sec. I-IV d.Hr.) - intrucat romanii n-au dat dovada
de prea mare originalitate in filosofie, filosofia romana este considerata,
adesea, ultima etapa a filosofiei greceti. Cei mai importanti filosofi
romani: Cicero, Seneca, Marc Aureliu, Lucretius etc. au imprumutat
majoritatea temelor i motivelor pe care le-au abordat din filosofia
greceasca. Si in aceasta etapa filosofia a avut un caracter eticist i pesimist

34

intrucat epoca respectiva a fost tot una de declin, dar, de aceasta data, al
Imperiului Roman. De asemenea, in aceasta epoca a avut loc fuziunea
spiritului grecesc cu cel roman, care s-a realizat pe fondul aparitiei si
rdspdndirii rapide a religiei crestine in Imperiul Roman, procese ce vor
influenta decisiv evolutia culturii i civilizatiei occidentale, inclusiv a
filosofiei, urmatorului mileniu si jumatate.
2. Etapa clasica a filosofiei antice grecesti
(sec. V - IV i. Hr.)
2.1. Caracterizare generala
La inceputul secolului al V-lea i.Hr. cultura i civilizatia antica
greceasca au atins apogeul. Ca urmare a victoriilor stralucite obtinute in
razboaiele cu perii (aa-numitele rdzboaie medice, desfaurate intre cca..
500 - 480 i.Hr., dar pacea s-a incheiat abia in anul 449 i.Hr.), grecii au
dobandit constiinta fortei, valorii si superioritdtii civilizatiei lor. Atena va
deveni principala forta maritima a Mediteranei i multe alte polisuri vor
ajunge prospere.
La mijlocul secolului al V-lea i.Hr., in anul 443, este ales strateg al
Atenei Pericle (cca.. 495-429 i.Hr.), care va desavari i impune regimul
politic democratic. Modelul democratiei ateniene va fi preluat apoi de
numeroase alte polisuri, indeosebi de cele aflate in sfera de influenta a
Atenei. Regimul democratic a stimulat la cote fara precedent energia i
creativitatea grecilor, astfel incat in aceasta perioada se inregistreaza
progrese spectaculoase in toate domeniile de activitate. Atena devine
adevdrata capitald a lumii grecesti i faurete un sistem de valori ce va
marca evolutia culturii occidentale a urmatoarelor milenii. In aceste decenii
este initiat procesul de sistematizare urbanistica a Atenei i de construire
edificiilor publice i religioase monumentale ce vor impodobi Acropola i
vor deveni simbolul etern al spiritului grecesc.
In aceasta perioada traiesc i plasmuiesc personaje i destine umane
exemplare marii tragici: Eschil, Sofocle i Euripide, precum i cel mai
valoros comedian grec, Aristofan.
Poezia greceasca ii diversifica registrul tematic i cultiva noi specii
prin Simonide, Bachilide i, mai ales, Pindar, supranumit mai tarziu de
Horatiu i Cicero printul poetilor".
Artele plastice fauresc tiparele fundamentale ce vor configura arta
Occidentului. Acum traiesc i-i realizeaza operele desavarite cei mai
faimoi sculptori i arhitecti greci: Phidias, Myron, Scopas, Praxiteles,
Lysip etc. precum i cel mai important pictor grec, Polygnot.
Tot in epoca clasica traiesc i ii elaboreaza conceptiile ce vor fixa
paradigma metafizicii Occidentului cei mai valorosi filosofi greci: Socrate,
Platon i Aristotel.
In filosofia greceasca se inregistreaza in etapa clasica deplasarea
centrului de interes al filosofilor dinspre problemele naturii spre
problemele omului, proces denumit, in mod semnificativ, de istoricii
filosofiei revolutia socraticd. Sunt elocvente, in acest sens, deviza lui
Socrate: cunoaste-te pe tine insuti! i cel mai important fragment care ne-a
parvenit din creatia celui mai valoros sofist, Protagoras din Abdera: omul
este mdsura tuturor lucrurilor. Daca in etapa presocratica filosofia avusese

35

un pregnant timbru cosmologic, fizicalist, adica prevalase interesul pentru


natura, in etapa clasica ea devine preponderent antropologicd, adica aduce
in centrul interesului sau problematica umana.
Democratia directd instaurata de Pericle la Atena reclama participarea
nemijlocita a tuturor cetatenilor la viata cetatii. Ei trebuiau sa fie capabili sa
se pronunte in cunotinta de cauza asupra problemelor ce vizau traiul lor in
comun. In general, orice regim democratic presupune, pentru a fi
functional, un nivel rezonabil de instructie i de responsabilitate a
cetatenilor. In noul context social-politic i spiritual filosofia era solicitata
sa ofere raspunsuri coerente problemelor stringente pe care le ridica viata
publica a cetatii i ea trebuia sa permita intelegerea de catre masa de
cetateni a problematicii raporturilor dintre individ i colectivitate, a
temeiurilor legalitatii i moralitatii, a strategiilor politice i geopolitice etc.,
adica sa elucideze problematica socio-umana.
De cele mai multe ori, cetatenii atenieni, mai ales oamenii din popor,
nu aveau pregatirea necesara participarii in cunotinta de cauza la
dezbaterea i solutionarea in organismele democratice infiintate in acest
scop a problemelor publice cu care se confrunta cetatea. Acestei necesitati
social-politice i culturale i-au raspuns in epoca clasica sofistii. Ei erau
carturari ilutri din intreaga lume greceasca veniti la Atena secolului al Vlea i.Hr., care i-au asumat in contextul social-politic i spiritual creat de
regimul democratic rolul de educatori publici contra cost. Termenul cu care
ei sunt denumiti deriva din grecescul sophos (intelept"), dar, cu referire la
ei, el a fost utilizat, de cele mai multe ori, in antichitate cu o acceptie
peiorativa, mai ales deoarece ei pretindeau bani pentru serviciile pe care le
ofereau.
Carentele de instructie ale majoritatii cetatenilor atenieni i, cu atat mai
mult, ai celorlalte polisuri greceti, se datorau, in primul rand, faptului ca
sistemul de invatamant traditional nu asigura decat o pregatire intelectuala
precara, ce se limita la formarea deprinderilor elementare de scris, citit i
socotit, precum i la cunoaterea poemelor homerice. Noul context socialpolitic reclama insa atat capacitatea de intelegere a unor fenomene
complexe, cum sunt cele social-politice, economice, juridice, diplomatice,
militare, morale etc., cat i abilitati retorice, mai precis, capacitatea de
sustinere i de argumentare persuasiva a opiniilor i punctelor de vedere
personale in numeroasele organisme deliberative create de regimul
democratic. Este semnificativ, pentru realizarea anvergurii democratiei
antice greceti, faptul ca dintre cei cca.. 40.000 de cetateni (nu de locuitori,
caci minorii, femeile, rezidentii straini i, cu atat mai mult, sclavii nu erau
considerati cetateni i, drept urmare, nu beneficiau de drepturi politice!),
cati avea Atena secolului al V-lea, circa 10.000 erau angrenati in
permanenta in diferite functii publice.
Marii filosofi greci ai etapei clasice, in primul rand, Socrate, Platon i
Aristotel, i-au judecat foarte aspru pe sofiti, dar, cel putin in parte, pe
nedrept. Socrate s-a delimitat energic de ei i i-a combatut intreaga viata,
deoarece era confundat adesea cu ei datorita stilului sau persuasiv de
filosofare. Platon a scris un dialog, intitulat chiar Sofistul, in care a
ridiculizat un astfel de personaj. Cartea a VI-a a tratatului de logica al lui
Aristotel, Organon (gr. - instrument"), este intitulata, in mod semnificativ,
Respingerile sofistice i este consacrata denuntarii rationamentelor vicioase
din punct de vedere logic la care recurgeau sofitii pentru a- i impune
punctele de vedere, de multe ori discutabile, in disputele pe care le angajau.

36

E drept, sofitii cereau bani multi pentru lectiile pe care le ofertau, dar
in epoca ei erau singurii care puteau asigura o adevarata cultura generala i
care puteau pregati oratori, calitati indispensabile pentru exercitarea
indatoririlor civice impuse cetatenilor sai de regimul politic democratic
atenian. Doar ei erau, deci, capabili sa formeze oameni cultivati i
competenti, in primul rand conducatori politici, oameni de stat, care erau
considerati elita fiecarei cetati.
Sofitii erau convini ca virtutea se poate invata. La greci, ca i la
romani mai tarziu, virtutea nu era doar excelenta morala, ci i ansamblul
calitatilor psiho-intelectuale care-l fac pe individ eminent i-i confera
eficacitate i faima. In general, sofistica intruchipeazd cea dintdi formd
istoricd a umanismului. Peste cateva secole filosoful roman Marcus Tullio
Cicero (106-43 i.Hr.) va scrie ca o data cu sofitii intelepciunea a coborat
din cer pe Pamant" El intentiona sa spuna ca pana la ei intelepciunea
(sophia), i, mai ales, iubirea de intelepciune (philosophia) aveau un
caracter oarecum ezoteric, adica se adresau doar unor initiati, tineau de o
coala sau de o grupare inchisa. Sofitii aduc intelepciunea in viata publica
i vor sa faca din ea o deprindere politica i morala cotidiana a tuturor
cetatenilor.
Lupta pentru hegemonie politica la Atena nu-i angaj a numai pe liderii
politici, ci i masa de cetateni. De aceea se i punea atat de acut problema
educatiei lor politice, iar sofistica nu putea fi o micare omogena. De
asemenea, in noul context social-politic i spiritual, nu numai gruparea
democratica, ci i cea aristocratica avea nevoie de educatori politici pentru
adeptii sai. Datorita acestei polarizari politice sofistica indeplinete rolul
unei ideologii, al unei institutii de propaganda, dar scindate, in conformitate
cu structura social-politica a cetatii.
Drept urmare, in cadrul sofisticii pot fi distinse o orientare
prodemocraticd, reprezentata de Protagoras din Abdera, Gorgias din
Leontinoi, Prodicos din Iulis, Hippias din Elis etc., i o orientare
proaristocraticd, ilustrata, indeosebi, de Critias, Antiphon, Callicles etc.
3. SOCRATE
(469 - 399 i.Hr.)
3.1. Personalitatea si procesul
Socrate -filosoful care n-a scris nimic - s-a bucurat in posteritate de o
faima pe care n-au atins-o alti ganditori care au umplut cu operele lor rafturi
intregi de biblioteci! S-a spus despre el ca ar fi ganditorul ce a influentat cel
mai profund spiritul occidental, iar trecerea sa prin aceasta lume a fost
asemuita cu cea a lui Isus Hristos. Pe de alta parte, unii dintre
contemporanii sai (indeosebi dramaturgul Aristofan in comedia sa Norii) iau zugravit un portret grotesc, ce contrasteaza flagrant cu cel facut de
contemporani lui Platon, cel mai stralucit discipol al sau: Platon: aristocrat,
bogat, distins, frumos ca un zeu"; Socrate: plebeu, sarac, grosolan, urat ca
un satir5". Aadar, Socrate n-a scris in mod deliberat nimic, invocand, in
acest sens, doua motive:
5 Satir (in mitologia greceasca) - fiinta imaginara, reprezentata ca un monstru paros, cu coarne mici, urechi mari i
ascutite i cu picioare de cal sau de tap, personificand brutalitatea i hidoenia.

37

a) pretindea ca nu tie nimic (tiu ca nu tiu nimic") i, deci, nu avea

ce scrie;
b) sustinea ca adevarurile pe care ajunsese sa le cunoasca le aflase din
discutiile cu interlocutorii sai i i se parea lipsit de onestitate sa le
consemneze in scris ca i cum i-ar apartine.
Socrate s-a nascut la Atena in anul 469 i.Hr. ca unic fiu al unei familii
modeste: tatal sau, Sophroniscos, era pietrar (sculptor), iar mama sa,
Phainarete, era moaa. Pana la 40 de ani (varsta numita de greci akme i
considerata de ei varsta deplinei impliniri a individului) el a practicat,
potrivit traditiei, meseria tatalui sau, dar pare-se fara succes, motiv datorita
caruia a abandonat-o la aceasta varsta. Conform altor surse, el ar fi fost,
dimpotriva, foarte talentat, din moment ce una dintre sculpturile sale
(grupul statuar Gratiile drapate) ar fi fost amplasata chiar pe Acropola
ateniana. Aa cum va marturisi el insui ca personaj al dialogului
platonician Theaitetos, pentru a nu se rupe complet de traditie, nu-i mai
ramanea decat meseria mamei sale, care era insa interzisa barbatilor la
Atena! De aceea el declara ironic ca la akme a decis sa profeseze meseria
mamei sale, dar intr-o forma transfigurata: daca mama sa ajuta sa se nasca
trupurile, el i-a propus sa aj ute sa vina pe lume sufletele. Indiferent care
vor fi fost motivele care l-au determinat sa renunte la arta, este cert faptul
ca pana la sfaritul vietii Socrate se va consacra exclusiv filosofiei. El
fusese interesat, de altfel, de filosofie inca din adolescenta, fiind, conform
unor marturii, discipolul lui Anaxagoras din Clazomene (cca.. 500 - 428
i.Hr.), dar l-a nemultumit importanta prea mare acordata de acesta, ca, de
altfel, de toti filosofii presocratici, problemelor naturii in defavoarea
problemelor omului. Socrate s-a delimitat explicit de teza lui Anaxagoras ca
soarele este o piatra incandescenta de marimea Peloponezului", teza
datorita careia Anaxagoras a fost condamnat la moarte sau numai izgonit
din Atena, sub acuzatia impietate. Socrate era incredintat ca cercetarea unor
astfel de probleme ar depai puterea de intelegere a omului i ca insistenta
in abordarea lor i-ar putea mania pe zei".
Socrate a fost intreaga viata un cetatean exemplar al Atenei,
respectand cu sfintenie legile cetatii, despre care afirma ca legile sunt
parintii mei". El sustinea ca fiecare cetatean ii datoreaza securitatea,
pozitia sociala i prestigiul fortei legilor. A trait intreaga viata in Atena
democratica a lui Pericle i atat in epoca cat i in posteritate el a fost adesea
confundat cu sofitii, de care s-a delimitat categoric intreaga viata i pe care
i-a combatut fara incetare, reproandu-le, in special, conceptia relativista
asupra cunoaterii: in timp ce sofitii sustineau ca adevarul depinde de
persoane, conditii, contexte i imprejurari, Socrate era incredintat ca exista
un adevar obiectiv, valabil oricand, oriunde, in orice imprejurari i pentru
oricine.
Socrate a fost casatorit cu Xantipa, care a ramas in istorie, indeosebi
datorita portretului caricatural pe care i l-a facut Aristofan in comedia sa
Norii, prototipul sotiei cicalitoare, care face viata sotului sau un calvar. Au
avut impreuna trei copii (Lamprocles, Sophroniscos i Menexene), care nau fost insa atrai de filosofie, adevaratii copii ai lui Socrate fiind cei
spirituali, adica discipolii sai. El a participat la mai multe lupte purtate de
Atena in timpul razboiului peloponeziac (431-404 i.Hr.), remarcandu-se
prin vitejie i abnegatie. Astfel, el s-a comportat ca un adevarat erou in
luptele de la Potideea (430 i.Hr.), Delion (424 i.Hr.) i Amphipolis (422
i.Hr.). El s-a achitat cu contiinciozitate i responsabilitate de toate

38

indatoririle fata de cetatea sa, dar numai in masura in care ele nu


contraveneau legilor ori convingerilor sale morale. Altfel, el s-a opus
condamnarii in bloc a celor zece generali care condusesera flota ateniana in
batalia navala de langa insulele Arginuse (406 i.Hr.) impotriva flotei
spartane i care, dei victorioi, nu recuperasera trupurile atenienilor cazuti
in lupta i nu le indeplinisera ritualurile funerare traditionale. Socrate
considera ca prin judecarea in bloc a celor zece generali se incalca legea
ateniana ce prevedea ca fiecare cetatean avea dreptul la judecata
individuala. De asemenea, in anul 404 i.Hr., cand a fost rasturnat pentru
scurt timp regimul politic democratic, instaurandu-se cel aristocratic al
celor 30 de tirani", Socrate nu a indeplinit ordinul pe care-l primise de la
autoritati de a pleca impreuna cu alti cetateni atenieni in insula Salamina
pentru a-l captura i aduce la Atena pentru a fi judecat pe cetateanul Leon,
unul dintre liderii demosului, refugiat datorita terorii antidemocratice
instaurate de cei 30 de tirani. Socrate considera ca prin acest ordin cei 30 de
tirani incalcasera legea, care prevedea ca autoritatea ateniana nu se putea
exercita decat in limitele statului atenian etc.
In pofida acestei conduite private i civice exemplare, lui Socrate i-a
fost intentat, la venerabila varsta de 70 de ani, un proces in urma caruia a
fost condamnat la moarte de un tribunal al demosului. Lui Socrate i-au fost
aduse doua acuzatii:
a) acuzatie de impietate (asebeia), adica de necredinta in zeii
traditionali ai grecilor;
b) acuzatia de corupere a tinerilor.
Socrate a avut trei acuzatori: Meletos - un poet minor, care a fost
acuzatorul principal, Anytos - un politician obscur i Lycon - un orator
public fara vocatie.
De aproape doua milenii i jumatate se tot pune intrebarea daca fapta
acuzatorilor lui Socrate a fost doar un act de delatiune, iar sentinta
tribunalului atenian o grava eroare judiciara. Raspunsul la aceasta intrebare
este mult mai complicat decat pare la prima vedere, fapt ce rezulta din
examinarea impartiala a celor doua acuzatii:
a) Acuzatia de impietate
Formal, Socrate nu era mai putin religios decat majoritatea
concetatenilor sai, participand la ritualurile religioase organizate de cetate i
fiind vazut adesea aducand jertfe zeilor, atat la altarele publice, cat i la el
acasa. In fond, el era insa profund nemultumit de mitologia greceasca, atat
datorita incoerentei ei doctrinare, cat i a faptului ca ea nu oferea un ideal
de moralitate muritorilor. Zeii olimpieni, aa cum ii infatia mitologia
greceasca, erau rai, patimai, razbunatori, adulterini etc. i orice fapta
ticaloasa a muritorilor se putea revendica i legitima dintr-o fapta similara a
unui zeu. Socrate era insa incredintat ca una dintre cele mai importante
functii sociale ale religiei consta in valoarea sa morala. O serie de
teoreticieni apreciaza ca Socrate poate fi considerat unul dintre primii
ganditori greci care au pregatit sub raport etico-teologic geneza religiei
cretine. Pe de alta parte, in cadrul acestei acuzatii, Socrate a mai fost
invinuit i de faptul ca incearca sa introduca in cetate divinitati noi. El
marturisea adesea ca, inca din copilarie, ori de cate ori era inclinat - din
ignoranta, patima sau slabiciune omeneasca - sa comita o fapta rea auzea in
sine vocea unui daimon6", care ii interzicea sa faca lucrul respectiv, fara a-i
6 Daimon (in mitologia greceasca) - fiinta supranaturala plasata intre planul divin i cel uman.

39

spune ori a-i impune insa ce anume sa faca. Majoritatea interpretilor


apreciaza ca prin daimonul socratic" ar trebui sa intelegem constiinta
morald a individului, care, fara a-i limita libertatea, il obliga sa se supuna
unor norme etice liber consimtite. b) Acuzatia de corupere a tinerilor
Formal, Socrate era dascalul desavarit, invatandu-i numeroii
discipoli numai lucruri bune: sa-i asculte parintii, sa respecte legile cetatii,
sa faca numai fapte bune etc. In fond, prin stilul sau pedagogic, el ii
indemna insa discipolii sa nu accepte nicio idee, traditie, conduita etc. care
nu are un solid fundament rational. Multe dintre traditiile grece ti erau insa
lipsite de un astfel de temei, dar aveau un rol important in realizarea unitatii
demosului. Invocandu-l pe Socrate, unii dintre discipolii sai refuzau sa se
mai supuna normelor respective ori sa mai accepte unele cutume sau traditii
perimate etc. Datorita acestui fapt, in ochii multora dintre concetatenii sai
traditionaliti i ataati valorilor demosului, Socrate aparea ca un personaj
subversiv.
Cele doua acuzatii converg, in fond, intr-una singura antidemocratismul lui Socrate. Procesul sau a fost, deci, in primul rand, un
proces politic. Liderii demosului facusera din mitologia greceasca un factor
esential de realizare a unitatii poporului in jurul institutiilor democratice i
orice atac la adresa mitologiei era perceput de autoritati ca un atac la adresa
unitatii poporului. Dei era un om din popor, autoritatile au considerat,
probabil, ca, datorita prestigiului i influentei sale, Socrate putea periclita
echilibrul politic fragil al cetatii ateniene, cu atat mai mult cu cat printre
discipolii sai cei mai apropiati se aflau i multi tineri (Critias, Alcibiade
etc.) din familii aristocratice foarte influente, care erau ostile regimului
democratic. In epoca clasica au fost intentate in Atena democratica
numeroase procese unor filosofi pentru delicte de contiinta, in primul rand,
pentru impietate. Astfel, au fost judecati i unii dintre ei chiar condamnati la
moarte: Anaxagoras, Protagoras, Prodicos, Socrate, Aristotel etc.
Dupa ce a fost pronuntata condamnarea sa la moarte, Socrate s-a
adresat judecatorilor sai cu urmatoarele cuvinte: Acum eu merg sa mor, iar
voi sa traiti; nu tiu care dintre noi face o alegere mai buna". In ziua
executiei, dupa ce a baut linitit cupa cu zeama de cucuta, Socrate s-a mai
adresat o data, inainte de a muri, discipolilor sai: Sunteti datori sa-i jertfiti
lui Asclepios (zeul medicinei in mitologia greceasca) un coco". Aceasta
ultima ironie a lui Socrate trebuie inteleasa ca o aluzie la doctrina sa asupra
sufletului i la conceptia sa asupra mortii ca vindecare" de boala" vietii.
Ultima zi de viata a lui Socrate este transfigurata artistico-filosofic in
dialogul platonician Phaidon.
3.2. Conceptia filosofica
Socrate nu a scris, aa cum precizam i la inceputul acestui curs, in
mod deliberat nimic, ceea ce face extrem de dificila reconstituirea viziunii
sale filosofice. Informatii despre personalitatea i conceptia sa filosofica neau parvenit atat de la cativa dintre contemporanii sai, cat i de la o serie de
autori ulteriori. Dintre contemporani cele mai numeroase i mai consistente
informatii ne-au fost transmise de Platon i Xenofan, care i-au fost
discipoli, iar dintre autorii ulteriori de Aristotel i Diogene Laertios.
Platon a facut din Socrate personajul principal al majoritatii
dialogurilor sale, atribuindu-i i propria sa conceptie. Este de aceea extrem
de dificil de delimitat in imaginea pe care Platon ne-a transmis-o despre
Socrate i despre filosofia sa, ce i cat i-a apartinut efectiv acestuia, de ce i

40

cat i-a atribuit el. Este evident ca Platon, care i-a venerat dascalul, a
supralicitat valoarea i importanta filosofiei socratice. Numero i exegeti
apreciaza ca mai plauzibile pentru reconstituirea conceptiei lui Socrate sunt
dialogurile de tinerete ale lui Platon, supranumite, in mod semnificativ, i
dialoguri socratice, adica acele opere scrise de Platon in perioada in care
acesta nu-i desavarise inca propria viziune filosofica.
In ceea ce-l privete pe Xenofan (cca.. 430-350 i.Hr.), care a consacrat
i el cateva lucrari care ne-au parvenit imortalizarii figurii i doctrinei
dascalului sau, acesta este considerat de majoritatea exegetilor un filosof
mai degraba mediocru, astfel incat se apreciaza ca este destul de probabil ca
el sa fi fost incapabil sa surprinda i sa redea toate subtilitatile teoretice i
nuantele ideatice ale filosofiei socratice. Datorita acestui fapt, marturiile
sale ar trebui luate in considerare doar pentru reconstituirea personalitatii
lui Socrate.
Dintre ganditorii ulteriori sunt semnificative, indeosebi, informatiile
despre Socrate i filosofia sa transmise de catre Aristotel (384-322 i.Hr.) i
Diogenes Laertios (sec. III d.Hr).
Aristotel l-a tratat pe Socrate destul de superficial, probabil datorita
faptului ca acesta nu a scris nimic, dar observatiile sale cu privire la
filosofia socratica sunt deosebit de pertinente. El i-a atribuit lui Socrate
doua descoperiri importante in filosofie: rationamentele inductive i
defnitiile generale. Descoperindu-le i utilizandu-le cu deplina contiinta
teoretica, Socrate n-a elaborat insa nici o metodologie a inductiei, nici o
logica a definitiilor generale. De aceea o serie de istorici ai filosofiei
apreciaza ca Aristotel ar fi apelat la prestigiul lui Socrate pentru a conferi
mai multa autoritate unora dintre propriile sale realizari teoretice.
Cat despre Diogene Laertios, acesta este mult ulterior, traind in secolul
al III-lea d.Hr., i l-a tratat pe Socrate mai degraba arhivistic, dar el are
meritul de a fi inregistrat i transmis posteritatii foarte multe date despre
Socrate i filosofia sa care ajunsesera pana la el i care, fara relatarea sa,
este foarte probabil sa se fi pierdut, aa cum s-a intamplat cu numeroase alte
informatii despre vietile i doctrinele autorilor antici.
In centrul filosofiei lui Socrate se afla conceptia sa despre suflet (gr.
psyche). El inzestreaza sufletul cu insuirile cu care filosofii presocratici
inzestrasera principiul tuturor lucrurilor (gr. arche), adica acel element
natural (apa, aer, pamant, foc etc.) din care toate lucrurile provin, ale carui
expresii sunt i la care ele revin dupa un ciclu, mai amplu sau mai restrans,
de metamorfoze. Sufletul este considerat, deci, de catre Socrate ca fiind
nenascut, nepieritor, simplu i imuabil (neschimbator). El ar fi, aadar,
nemuritor i supus unui ciclu de reincarnari succesive (metempsihoza7).
Inaintea primei intrupari sufletul ar fi salaluit in lumea zeilor", care l-ar fi
invatat tot ceea ce ii este ingaduit omului sa tie". In momentul intruparii
sufletul ar uita insa tot ceea ce l-au invatat zeii, dar cunotintele respective
ar continua sa ramana intiparite latent in el. Intreaga cunoa tere este
considerata, deci, de catre Socrate ca fiind innascuta (ineism). Reamintirea
cunotintelor intiparite in suflet de catre zei s-ar putea face printr-un efort
introspectiv al individului, efort care poate fi facilitat i stimulat de dialog.
Aceasta este semnificatia maj ora a maximei pe care Socrate a adoptat-o ca
7 Metempsihoza - conceptie religioasa potrivit careia sufletul ar parcurge mai multe existente, reincarnandu-se
succesiv in diferite plante, animale, alti oameni etc.; transmigratie.

41

principiu fundamental al filosofiei sale, care este una dintre cele doua
maxime gravate pe frontispiciul oracolului din Delphi: Gnothi seauton
(Cunoate-te pe tine insuti")8 Cu alte cuvinte, cunoscandu-te temeinic pe
tine insuti poti afla tot ceea ce poate fi cunoscut de catre om, caci toate
cunotintele accesibile omului sunt intiparite in sufletul sau de catre zei
dinaintea intruparii sale.
Metoda socraticd (gr. logos sokraticos), presupunea parcurgerea prin
dialogul dascalului cu discipolul sau cu interlocutorul sau, oricine ar fi fost
acesta, a urmatoarelor trei etape:
a) INDOIALA - Socrate incepea dialogul cu interlocutorul sau pe tema
pe care i-o propunea sau pe care o conveneau de comun acord pornind de la
premisa tiu ca nu tiu nimic". El incepea, deci, prin a pune sub semnul
intrebarii toate cunotintele pe tema discutata detinute de interlocutorul sau
pentru a le putea identifica i a le supune apoi analizei pe cele lipsite de
temei rational in vederea eliminarii lor. Indoiala socratica nu urmarea, deci,
renuntarea sceptica (adica el nu se indoia de posibilitatea cunoa terii
adevarului de catre om) sau agnostica (adica el nu considera ca omul este
incapabil sa atinga adevarul prin propriile sale forte) la cunoa tere, ci,
dimpotriva, fundamentarea ei rationala riguroasa. Era posibil ca unele
dintre cunotintele detinute de interlocutorul sau pe tema discutata sa fi fost
corecte, dar Socrate incepea dialogul prin a le respinge provizoriu pe toate,
tocmai pentru a le putea examina pe fiecare dintre ele i a vedea daca are
sau nu temei rational. Evident, cunotintele prealabile ale interlocutorului
care rezistau acestei probe erau acceptate, iar cele care nu rezistau erau
eliminate, fiecare dintre aceste operatii putand fi justificata riguros. Este
vorba, deci, despre o tndoiald metodicd si metodologicd. Peste aproape
doua milenii indoiala va fi reluata i utilizata ca instrument de
fundamentare a cunoaterii de catre filosoful francez Rene Descartes (15961650), fondatorul rationalismului modern.
b) IRONIA - Dupa ce identifica prin indoiala cunotintele lipsite de
temei rational detinute de interlocutorul sau, Socrate urmarea prin
ironie sa-l determine pe acesta sa renunte benevol la ele. Printr-un
abil sistem de intrebari i raspunsuri, Socrate ii aducea interlocutorul
in situatia de a-i contrazice premisele sau sustinerile anterioare.
Pentru a-l convinge sa renunte de buna voie la ideile lipsite de temei
rational, Socrate ii ridiculiza interlocutorul (dei era bine intentionat,
el a sfarit prin a-i face numeroi dumani la Atena, caci cine nu are
resentimente atunci cand este ridiculizat in public? Aceste adversitati
explica, cel putin in parte, faptul ca unii dintre concetatenii sai au
votat impotriva sa la procesul in urma caruia el a fost condamnat la
moarte, dei este foarte probabil ca multi dintre ei sa nu-l fi
considerat vinovat de acuzatiile care-i fusesera aduse, dar nu voiau sa
rateze prilejul de a se razbuna pentru umilintele indurate in trecut).
Ironia socratica nu era insa o expresie a vanitatii filosofului, ci un
instrument prin care el incerca sa-i determine interlocutorul sa
8 Cea de-a doua maxima gravata pe frontispiciul oracolului din Delphi era: Meden agan (nimic prea mult") i ea
exprima simtul masurii, echilibrului i armoniei specific intregii culturi i civilizatii antice grecesti.

42

constate caracterul absurd al sustinerilor sale i, in cele din urma, sa


renunte la ele. Ca metoda de consolidare a procesului cunoa terii,
ironia va fi analizata in secolul al XIX-lea de catre filosoful danez
Seren Kierkegaard (1813-1855) in lucrarea sa Asupra conceptului de
ironie. Ironia socratica indeplinete i rolul pe care il va avea in
epoca moderna critica cunotintei realizata de Immanuel Kant (17241804). Iata doar cateva dintre ecourile ulterioare ale doctrinei
socratice in filosofia occidentala.
c) MAIEUTICA (gr. maieutike - arta moitului") - Dupa ce prin ironie
ii determina interlocutorul sa renunte la ideile adoptate necritic,
adica lipsite de temei rational, el incerca apoi, tot prin dialog, sa-l
ajute sa-i reaminteasca ideile intiparite in sufletul sau de zei inaintea
intruparii, procedand, astfel, asemenea moaei, care doar asista i
ajuta la naterea copilului. Adevarul, asemenea copilului care
urmeaza sa se nasca, preexista, deci, naterii sale. El trebuie sa fie
doar moit", adica adus pe lume", adica reamintit i numit, deci,
conceptualizat. Este evident faptul ca in acest moment final al
demersului sau pedagogic, Socrate apela la principalele motive ale
doctrinei sale filosofice: metempsihoza (teoria nemuririi sufletului i
a reincarnarilor sale succesive) i ineismul (teoria ideilor innascute).
Scopul major al filosofiei socratice este virtutea, prin care el intelegea
calea ce trebuie urmatd de individpentru atingerea binelui. Socrate era
convins ca toti oamenii sunt inclinati in mod natural spre bine, dar ca ei
comit raul din ignoranta. Dei se inela (cei mai multi dintre cei care comit
fapte rele, o fac in deplina cunotinta de cauza!), acest crez atesta
orientarea umanistd a gdndirii socratice, specifica etapei clasice a filosofiei
antice greceti. Ar fi suficient, dupa Socrate, ca oamenii sa cunoasca binele
pentru a-l i face. Etica socratica este intemeiata, deci, pe cunoa tere, adica
este o eticd intelectualistd. Adevarul este considerat a fi, aadar, temeiul
moralitatii. Socrate parcurge insa doar drumul de la fapte spre valori,
ignorand drumul invers, de la valori, prin intermediul normelor, spre
conduite morale individuale. El considera, probabil, ca menirea filosofului
este doar sa-i ajute semenii sa descopere adevarul, identificat de Socrate cu
binele, i sa indice semenilor sai calea spre el, in timp ce parcurgerea
efectiva a acestei cai ar fi datoria i responsabilitatea fiecarui individ.
Filosofia socratica a exercitat, mai ales prin intermediul lui Platon, cel
mai stralucit discipol al sau, o influenta imensa nu numai asupra filosofiei,
ci i asupra intregii culturi i civilizatii occidentale.

43

Cursul 5
PLATO
N
(427 - 347 i.Hr.)
Platon este considerat de unii istorici ai filosofiei cel mai valoros
filosof al tuturor timpurilor. Sunt semnificative, in acest sens, doar doua
aprecieri elogioase ale unor mari ganditori ai secolului al XX-lea, care i-au
cunoscut temeinic creatia. Astfel, francezul Pierre-Maxime Schuhl (19021984), unul dintre cei mai avizati exegeti ai filosofiei antice greceti, il
considera pe Platon cel mai mare nume al istoriei filosofiei", iar filosoful
i matematicianul englez Alfred North Whitehead (1861-1947) scrie
admirativ despre creatia lui Platon ca intreaga istorie a filosofiei occidentale
n-ar reprezenta altceva decat note de subsol la filosofia lui Platon".
1. Repere biografice
Platon s-a nascut la Atena sau, conform altor surse, in insula Egina in
anul 427 i.Hr. intr-o veche i ilustra familie aristocratica. Potrivit relatarilor
biografilor, tatal sau,Ariston, era urmaul lui Codros, ultimul rege al Atenei,
iar mama sa, Perictione, era inrudita cu Solon (cca. 640-560 i.Hr.), poet,
legislator, om politic i arhonte al Atenei ce a initiat procesul de
democratizare a Atenei i era considerat de greci unul din cei 7 intelepti"
care ar fi pus la inceputul epocii preclasice bazele culturii i civilizatiei lor
istorice. A avut doi frati, Glaucon i Adeimantos (care vor aparea ca
interlocutori ai lui Socrate in dialogul platonician Republica), i o sora,
Potone (care va avea un fiu, Speusip, caruia Platon ii va incredinta la
batranete conducerea Academiei). Unul dintre unchii sai a fost Critias (cca.
460-403 i.Hr.), sofist aristofil i lider al regimului celor 30 de tirani", care
in anul 404 i.Hr. a reuit, pentru putin timp, sa rastoarne regimul democratic
atenian i sa restaureze dominatia aristocratiei. Un var dinspre mama al lui
Platon a fost Charmides, unul dintre cei 30 de tirani", care in timpul
regimului aristocratic instaurat de Critias a fost unul dintre cei 10 comisari
ai Pireului, portul Atenei. La 7 zile, viitorul filosof a fost botezat, potrivit
traditiei aristocratice, cu numele bunicului sau dinspre tata, Aristocles,
Platon fiind o porecla (pe care i-a insuit-o i care va deveni numele sub
care a fost cunoscut atat in epoca, cat i in posteritate) care ii va fi data in
gimnaziu de profesorul de gimnastica datorita staturii atletice sau, poate,
fruntii sale late ori stilului sau amplu (gr. platon - plat, lat).
La varsta de apte ani viitorul filosof a inceput coala, care in epoca
clasica era organizata in doua cicluri. In ciclul intai (cuprins intre 7 i 14
ani), se formau deprinderile intelectuale fundamentale de scris, citit, socotit
i se insueau cunotintele generale despre lume, aproape exclusiv prin
studiul poemelor homerice. Ciclul al doilea (cuprins intre 14 i 18 ani) era
consacrat, mai ales, pregatirii fizice, atat datorita conceptiei greceti despre
necesitatea armoniei dintre spirit i trup, cat i in vederea formarii calitatilor
fizice necesare satisfacerii obligatiilor militare ale tuturor cetatenilor.
In adolescenta Platon a dovedit un talent literar remarcabil, scriind
numeroase poeme lirice i tragedii. La 18 ani a inceput sa urmareasca
dezbaterile filosofilor i lectiile sofitilor. Astfel, a cunoscut filosofia lui
Heraclit din Efes prin intermediul lui Cratylos, cel mai important discipol al

44

acestuia. S-a initiat in filosofia eleata prin intermediul unui adept al


acesteia, Hermogenes. A cunoscut, de asemenea, temeinic filosofia
pitagorica, care l-a fascinat intreaga viata, i atomismul. La 20 de ani Platon
l-a ascultat pentru prima data pe Socrate i a avut o revelatie. Unii biografi
sustin ca in noaptea zilei respective tanarul Platon i-ar fi ars toate creatiile
literare anterioare, hotarand sa se consacre exclusiv filosofiei. In urmatorii 8
ani, adica pana in 399 i.Hr., anul procesului lui Socrate, a fost nedespartit de
acesta, devenind cel mai stralucit discipol al sau.
Condamnarea la moarte a lui Socrate l-a afectat profund. A fost
indignat de faptul ca atenienii au fost capabili sa-l ucida pe cel mai bun i,
indeobte, cel mai intelept i cel mai drept" dintre grecii de atunci, cum i i
caracterizeaza el dascalul in finalul dialogului Phaidon. Dezgustat de fapta
concetatenilor sai, dar, poate, i din prudenta, de teama ca procesul lui
Socrate sa nu se extinda i asupra discipolilor sai, Platon parase te Atena
imediat dupa moartea dascalului sau.
Poposete, mai intai, la Megara, unde se initiaza in eristicd (arta"
disputei, a controversei) cu Euclid, el insui fost discipol al lui Socrate. De
aici pleaca in nordul Africii, la Cyrene (polis grecesc situat pe tarmul
mediteraneean al Libiei actuale), unde ii desavarete pregatirea
matematicd cu Theodoros, unul dintre cei mai valoroi matematicieni greci
ai timpului. Daca tot se afla in nordul Africii, nu rateaza ocazia de a merge
i in Egipt, stand o vreme la Heliopolis, o agentie comerciala greceasca din
delta Nilului, fiind interesat, indeosebi, de tiinta, moravurile i religia
egipteana. Pleaca apoi in Grecia Mare, cum era supranumit in epoca sudul
Italiei, stabilindu-se la Tarent, unde este gazduit de Arkythas, care era
conducatorul cetatii, matematician stralucit i adept al filosofiei
pythagorice. Este invitat apoi in Sicilia, la Syracusa, de catre tiranul cetatii,
Dionysios cel Batran Aici este primit i tratat ca un oaspete de vaza dar,
datorita unor intrigi, cade in dizgratie i ajunge sa fie vandut ca sclav la
targul de sclavi din insula Egina. Fiind recunoscut de catre Anicerides, un
cetatean din Cyrene care il cunotea de cand vizitase acest polis grecesc din
nordul Africii, Platon este rascumparat pentru suma de 20 de mine i
eliberat.
Dezgustat de aceste ultime experiente, Platon se hotarate sa revina la
Atena. Ca i alti discipoli ai lui Socrate, decide sa-i deschida propria coala
filosofica. Aceasta a fost infiintata in afara cetatii, intr-o gradina, care
apartinuse unui erou legendar al Aticii numit Akademos. In memoria
acestuia, coala filosofica a lui Platon va fi numita Academia. La intrarea in
Academie a fost gravata o inscriptie pe care scria: Sa nu intre aici cei care
nu tiu geometrie" Datorita faimei i competentei lui Platon, Academia
devine in scurt timp celebra, atragand tineri dornici de instructie ori animati
de ambitii politice din toata lumea greceasca. Ea ii propunea sa formeze
elite politice, care, conform conceptiei social-politice platoniciene, trebuiau
sa fie, in primul rand, filosofi. Academia era o adevarata universitate, cu
profesori specializati, iar disciplinele fundamentale care se studiau erau
matematica i filosofia. In urmatorii 20 de ani Platon se va consacra
organizarii i conducerii Academiei i elaborarii propriei opere. Va mai
intreprinde doua calatorii la Syracusa, in anii 366 i 361 i.Hr., de data acesta
la invitatia lui Dionysios cel Tanar, fiul defunctului Dionysios cel Batran,
cu intentia de a-i pune in aplicare conceptia social-politica. Va reveni de
fiecare data dezamagit la Atena i va continua sa se ocupe de conducerea

45

Academiei i de elaborarea propriei opere. Platon a murit la Atena in anul


347 i.Hr.
2. Opera
Platon i-a scris opera sub forma de dialoguri i nu de tratate, aa cum
va face discipolul sau Aristotel. In dialogurile sale el a integrat numeroase
mituri, parabole i alegorii, care le sporesc valoarea artistica, dar creeaza i
mari dificultati in descifrarea semnificatiei lor teoretice. Ele reprezinta,
intotdeauna, mijloace de explicitare sau de clarificare a unor probleme
filosofice dificile, fiind, deci, subordonate unor finalitati teoretice. Creatia
platoniciana are de aceea nu numai nu numai valoare teoretica, ci i
artistica, dialogurile fiind considerate atat lucrari de referinta ale istoriei
filosofiei occidentale, cat i capodopere ale literaturii universale.
Lui Platon i-au fost atribuite cca. 40 de dialoguri, dintre care numai
28 sunt acceptate de exegeti ca autentice, celelalte 12 fiind considerate
apocrife (cu paternitate indoielnica). Cea mai mare parte a dialogurilor au
ca titluri numele unor personalitati (filosofi, sofiti, oameni politici, arti ti
etc.) ale lumii greceti a secolului al V-lea, iar exegetii ulteriori le-au
adaugat subtitluri care indica tema sau motivul fiecaruia dintre ele (Despre
suflet, Despre frumos, Desprepietate etc.).
Dialogurile platoniciene autentice sunt grupate dupa criteriul
cronologic in trei categorii, corespunzator marilor etape a creatiei
filosofului:
1. Dialoguri de tinerete: Hippias minor, Alcibiade, Apdrarea lui Socrate,
Entyphron, Criton, Hippias major, Charmides, Lahes, Lysis,
Protagoras, Gorgias, Menon.
2. Dialoguri de maturitate: Banchetul (Symposion), Phaidon, Phaidros,
Republica (Statul), Ion, Menexenos, Euthydemos, Cratylos;
3. Dialoguri de batranete: Parmenides, Theaitetos, Sofistul, Politicul,
Philebos, Timaios, Critias, Legile.
De la Platon ne-au parvenit i 13 scrisori, dintre care numai una - a
VII-a - este acceptata de istoricii filosofiei ca autentica.
3. Conceptia filosofica
Platon a creat unul dintre cele mai ample i inchegate sisteme filosofice
din intreaga istorie a filosofiei. El a abordat toate marile domenii i teme ale
filosofiei, propunandu-le solutii care, chiar daca nu au rezistat in totalitate
probei timpului, au constituit puncte de referinta majore in evolutia
ulterioara a filosofiei occidentale. Platon nu i-a prezentat conceptia ca
apartinandu-i, ci i-a atribuit-o lui Socrate, personajul principal al majoritatii
dialogurilor sale. Intrucat, aa cum tim, acesta n-a scris in mod deliberat
nimic, este foarte dificil de disociat ce i cat din ceea ce Platon i-a atribuit
lui Socrate i-a apartinut intr-adevar acestuia, de ce i cat i-a atribuit el.
Majoritatea cercetatorilor sunt de acord asupra faptului ca filosofia
platoniciana s-a constituit in continuarea celei socratice, Platon preluand de
la dascalul sau, in primul rand, metoda socratica a dialogului. Ideile lui
Socrate sunt insa pentru Platon mai mult un punct de plecare i pretexte. El
a aprofundat i a dezvoltat filosofia socratica, i-a adaugat noi teme i
motive i i-a conferit mai multa consistenta teoretica.
In evolutia filosofiei platoniciene pot fi distinse mai multe etape intre
care exista atat aspecte de continuitate, cat i de discontinuitate. De-a lungul

46

vietii, Platon i-a revizuit drastic de mai multe ori conceptia, critica severa
pe care i-o va face discipolul sau Aristotel fiind, in multe privinte, mult mai
blanda decat autocritica sa. De aceea platonismul este o filosofie dinamica,
o micare continua a gandului, este expresia unei permanente insatisfactii
fata de propriile realizari teoretice i a unui efort perseverent de ameliorare
a lor.
3.1. Mitul pesterii - paradigma alegorica a filosofiei platoniciene
La inceputul cartii a VII-a a dialogului Republica, considerat de multi
exegeti capodopera sa, Platon povestete un mit, intrat in con tiinta
umanitatii drept mitul pesterii, care poate fi considerat o sinteza
programatica transfigurata a intregii sale filosofii. El schiteaza un fel de
harta alegorica a sistemului sau filosofic, care permite identificarea
coordonatelor fundamentale pe baza carora ii vom explora in continuare
peisajul variat i complex.
Voi incepe prin a reconstrui, din punct de vedere narativ, articulatiile
esentiale ale mitului platonician. In fundul unei peteri sunt legati in lanturi,
inca de la natere, mai multi prizonieri. Ei sunt imobilizati astfel incat nu
pot privi nici inapoi, nici lateral, ci numai spre peretele din fundul pe terii,
care se afla in fata lor. In spatele lor se afla un drum ce conduce spre ie irea
peterii marginit de un zid, mai inalt decat un om. De-a lungul acestui
drum, aflat in spatele zidului, trec nite oameni, care, cu ajutorul unor
prajini, ridica deasupra zidului diverse figurine de lemn sau de piatra
reprezentand diferite obiecte: oameni, animale, diverse lucruri etc. Acestea
sunt iluminate de un foc, aflat in spatele purtatorilor de figurine, i i i
proiecteaza umbrele pe peretele din fundul peterii ca pe un ecran. In
spatele focului se afla intrarea peterii, iar afara straluce te soarele. Intrucat
nu pot intoarce capul sa vada figurinele ale caror umbre le privesc,
prizonierii sunt convini ca aceste umbre sunt adevarata realitate, iar
eventualele sunete pe care le scot purtatorii de figurine ei le atribuie
umbrelor respective.
Platon imagineaza apoi ca unul dintre prizonieri, eliberat din lanturile
care-l tintuiau in pozitia descrisa mai sus, se ridica, se intoarce i incepe sa
urce spre ieirea peterii. Mai intai, el ii da seama ca ceea ce crezuse pana
atunci ca este lumea reala nu este decat o succesiune de umbre. Apoi,
inaltandu-i privirea catre figurinele care se perinda pe deasupra zidului ii
da seama ca nici ele nu sunt decat nite imitatii ale unei alte realitati.
Prizonierul pornete anevoie pe drumul ce duce spre ieirea pe terii i, o
data ajuns afara, este orbit de lumina soarelui, dar cu timpul privirea i se
acomodeaza, descoperind adevarata realitate i putand sa priveasca, in cele
din urma, chiar i la soare. Abia acum el ii da seama ca soarele este cauza
ultima a umbrelor pe care le privise pana atunci. Daca prizonierul care a
trait o astfel de experienta s-ar intoarce in petera, el ar fi incapabil sa mai
vada umbrele pe care cei ramai in petera, obinuiti cu intunericul, le
desluesc bine, iar daca ar incerca sa-i elibereze ei s-ar impotrivi,
considerand ca un astfel de efort este inutil, din moment ce el vede acum
umbrele de pe peretele din fundul peterii mai prost chiar decat le vedea
inainte. Daca el ar insista sa-i calauzeasca spre lumina soarelui, ei n-ar ezita
chiar sa-l ucida.
Aceasta este povestea. Ce tip de lectura solicita ea? Ce sugestii se pot
gasi in ea din punctul de vedere al continutului filosofiei platoniciene? La
modul cel mai general, se poate raspunde ca mitul peterii este o ampla

47

metafora a filosofiei, aa cum o intelege Platon. In el pot fi reperate expresii


simbolice ale celor patru perspective din care poate fi abordata gandirea
filosofului grec: ontologicd, gnoseologicd, eticd i politicd. Sa le explicitam
succint:
1. Mai intai, distinctia dintre umbre i obiectele care le produc este o
foarte evidenta aluzie la doctrina platoniciana asupra celor doua niveluri ale
realitatii, cel fizic (accesibil simturilor) i cel metafizic (accesibil ratiunii),
pe care pentru prima data in filosofia occidentala Platon nu doar le-a
delimitat (ceea ce facusera i filosofii presocratici, incepand chiar cu Thales
din Milet), ci le-a i legitimat ontologic. In acest plan mitul trimite, deci, la
dimensiunea ontologicd (referitoare la existenta) sau metafizicd a gandirii
platoniciene.
2. La o examinare mai atenta, aceeai distinctie sugereaza i
dimensiunea gnoseologicd (referitoare la cunoatere) a filosofiei
platoniciene. La inceput prizonierul nu poate vedea decat umbrele
proiectate pe peretele din fundul peterii, fiind convins ca ele sunt
realitatea. Apoi, odata eliberat din lanturi, el se intoarce i privete
figurinele, care sunt cauza acelor umbre, i este tentat sa creada ca ele sunt
realitatea. In fine, el reuete sa vada adevarata realitate, aflata in afara
peterii i luminata de soare. Ascunsa in limbajul incifrat al mitului, este
clara distinctia dintre o cunoatere probabila (ddxa) i una certa (episteme)
a realitatii, care este una dintre temele centrale ale gnoseologiei
platoniciene.
3. Dintr-o alta perspectiva, Platon spune ca, odata eliberat din lanturi,
indepartandu-se de semenii sai, prizonierul se intoarce spre sine insui i
pornete cu greutate pe drumul care il duce spre ieirea peterii i vederea
soarelui. Vorbind despre acest proces, Platon spune ca el este o convertire,
adica o trecere de la ceva spre altceva. In spatele metaforei este sugerata
asceza morala, care il poarta treptat pe individ spre detaarea de corp i
contemplarea inteligibilului. In mitul peterii este vizata, deci, i
dimensiunea eticd a gandirii platoniciene.
4. In fine, trebuie luat in considerare i faptul ca prizonierul, odata
ieit la lumina, nu se multumete sa pastreze adevarul pe care-l descopera
doar pentru sine, ci dorete sa revina in petera pentru a- i ajuta fo tii
tovarai sa ajunga sa-l poata contempla i ei, chiar daca, drept rasplata",
acetia s-ar putea chiar sa-l omoare. Semnificatia acestei reintoarceri spre
semeni este ca Platon confera politicii o misiune, o datorie, careia filosoful
nu i se poate sustrage, chiar daca pentru a o onora el s-ar putea sa- i ri te
chiar viata, aa cum a facut Socrate, al carui exemplu pare a fi vizat.
Acestea sunt principalele coordonate ale gandirii platoniciene care
sunt sugerate de mitul peterii, dintre care vom examina in continuare doar
ontologia, gnoseologia i teoria social-politica platoniciana.

48

3.2. Ontologia platoniciana. Teoria Ideilor


Platon a elaborat o ampla viziune ontologica in cadrul careia se
regasesc intr-o sinteza superioara toate marile teme, motive i orientari ale
filosofiei greceti anterioare. Intreaga filosofie greceasca presocratica, de la
Thales pana la Democrit, reuise sa explice, mai mult sau mai putin
satisfacator, individualul (lucrurile concrete), dar nu reuise sa legitimeze
ontologic i generalul (genurile i speciile, care sunt abstracte). Platon va
elabora o viziune ontologica in care va reui sa legitimeze filosofic atat
individualul cat i generalul. Ontologia platoniciana este cunoscuta sub
denumirea de teoria Ideilor. Termenul Idee (scris, cu referire la filosofia
platoniciana, intotdeauna cu majuscula, atat pentru a-l deosebi de termenul
ce desemneaza ideile oamenilor, adica produsele activitatii lor de reflectie
teoretica, cat i pentru a fi subliniata demnitatea pe care Platon a conferit-o
spiritualitatii), care apare in aceasta sintagma, este transliteratia in limba
romana a grecescului eidos, care se traduce prinformd sau esentd. De aceea
unii istorici ai filosofiei din ultimul secol prefera sintagma teoria Formelor
sintagmei traditionale teoria Ideilor. Platon imparte existenta in doua (trei)
regiuni ontice distincte denumite lumi:
1. Lumea Ideilor (sau a Formelor), care ar fi o lume transcendenta
(adica plasata dincolo -dar in sens ontologic, nu in sens topologic - de
lumea reala; fiind ideale, componentele acestei lumi nu pot avea o
localizare spatio-temporala), care ar contine prototipurile ideale, perfecte,
absolute, imuabile (neschimbatoare) ale tuturor lucrurilor, proprietdtilor i
relatiilor existente in lumea accesibila simturilor umane. Lumea Ideilor este
conceputa de Platon in maniera eleata, adica aa cum filosoful presocratic
Parmenides din Elea (cca.. 570-480 i.Hr.) concepuse fiinta (cum denumea el
existenta), cu deosebirea ca, daca fiinta lui Parmenides era unica, Ideile
platoniciene sunt multiple, existand atatea idei cate categorii de lucruri, de
insuiri i de relatii exista.
2. Lumea existentelor sensibile ar fi lumea concreta, accesibila
nemijlocit simturilor umane. Ea ar contine toate obiectele, fenomenele i
procesele care exista in realitatea fizica i pe care omul le percepe senzorial.
In timp ce lumea Ideilor ar fi o lume inteligibild (adica ea nu poate fi
cunoscuta decat cu ajutorul ratiunii), lumea existentelor sensibile ar fi o
lume sensibild (adica toate componentele sale ar fi cunoscute cu ajutorul
simturilor). Lucrurile care compun aceasta lume sunt materiale, imperfecte,
relative i intr-o continua schimbare. Aceasta lume este conceputa de Platon
in maniera heracliteana, adica aa cum filosoful presocratic Heraclit din
Efes (539-470 i.Hr.) concepuse existenta (potrivit dictonului saupantha rei gr. totul curge").
3. In ultima perioada a creatiei sale, Platon a adaugat viziunii sale
ontologice o a treia lume, numita lumea obiectelor matematice. Ea ar
contine numere, figuri geometrice, simboluri matematice etc. i ar
reprezenta un nivel intermediar de abstractizare intre lumea Ideilor i lumea
existentelor sensibile. Prin aceasta lume Platon a incercat sa atenueze
prapastia" ontologica dintre primele doua lumi. Mai exact, in raport cu
lucrurile individuale, concrete (lumea 2), obiectele matematice (lumea 3)

49

sunt, deci, abstracte, dar ele sunt mai putin abstracte decat Ideile (lumea 1).
Lumea obiectelor matematice este conceputa de Platon in maniera
pythagorica, adica aa cum filosoful presocratic Pythagoras (cca. 580-500
i.Hr.) ii reprezentase existenta.
Platon a conferit o demnitate ontologicd superioard lumii Ideilor in
raport cu lumea existentelor sensibile, considerand ca Ideile reprezinta
adevarata existenta, in timp ce lucrurile concrete n-ar fi decat nite
umbre", nite copii palide" ale Ideilor. Platon sustine ca lucrurile
concrete, insuirile acestora i proprietatile lor ar participa la Ideile
corespunzatoare: toti oamenii ar participa", de exemplu, la Ideea de Om,
toate lucrurile frumoase la Ideea de Frumusete, etc. Lucrurile perceptibile
cu ajutorul simturilor n-ar fi, deci, aa cum sugereaza i mitul peterii, decat
un fel de umbre ale Ideilor corespunzatoare lor. Intrucat toate obiectele de
un anumit tip participa la aceeai Idee, ele vor avea, deci, aceleai insuiri
fundamentale. Fiecare lucru concret nu participa insa la o singura Idee, ci la
mai multe, constituindu-se, astfel, insuirile individuale ale lucrurilor. Orice
om participa", de exemplu, in primul rand i cu precadere, la Ideea de om,
prin care ii dobandete insuirile generale caracteristice tuturor oamenilor,
dar el participa i la alte Idei (de bunatate, frumusete, inteligenta etc.), prin
care ii dobandete insuirile individuale, adica acele insuiri prin care el se
deosebete de ceilalti oameni. Conceptul de participare este unul dintre cele
mai ambigue concepte ale filosofiei platoniciene.
3.3. Gnoseologia platoniciana. Teoria reamintirii (anamnesis)
Conceptia lui Platon asupra cunoaterii este indisolubil legata de
ontologia (conceptia asupra existentei) i de teoria sa asupra sufletului.
Platon a preluat conceptia socratica asupra sufletului, dar a dezvoltat-o i a
aprofundat-o, conferindu-i, totodata, mai multa consistenta filosofica. Ca i
dascalul sau Socrate, el considera ca sufletul este spiritual, simplu,
nemuritor i supus unei suite de reincarnari succesive (metempsihoza).
Platon sustine ca inaintea intruparii sufletul ar fi salaluit in lumea Ideilor
(nu in lumea zeilor, aa cum sustinuse Socrate, mai ata at decat discipolul
sau viziunii mitice asupra lumii), pe care le-ar fi cunoscut nemijlocit,
imbibandu-se" de ele. Aceasta cunoatere desavarita a Ideilor de catre
suflet este posibila deoarece acesta este, aa cum precizam i mai sus,
spiritual, simplu i nemuritor, asemenea lor. In momentul intruparii, adica al
unirii sale cu trupul actual, sufletul uita insa Ideile, pe care le-a cunoscut
nemijlocit i deplin in existenta sa anterioara intruparii actuale. Aceasta
amnezie" se datoreaza faptului ca sufletul este constrans sa traiasca
vremelnic intr-un trup material, imperfect i muritor (care are, deci, insu iri
opuse celor ale sale), trup ce reprezinta pentru el o adevarata temnita"
Aspiratia sa suprema ar fi eliberarea de povara" trupului i contemplarea
nemijlocita a Ideilor. Lucrurile percepte de simturi sunt pretextele care-i
reamintesc sufletului Ideile pe care el le-a cunoscut deplin inaintea
intruparii. De exemplu, perceptia unui om din lumea existentelor sensibile
determina reamintirea Ideii de om, cunoscuta de suflet nemijlocit in
existenta sa in lumea Ideilor anterioara intruparii. Ca i pentru Socrate,
cunoaterea este pentru Platon reamintire a Ideilor (gr. anamnesis). Intreaga
cunoatere este, deci, pentru Platon, ca i pentru Socrate, innascuta
(ineism).

50

Platon considera ca exista doua tipuri de cunoatere, care se


deosebesc intre ele prin:
a. facultatea prin intermediul careia fiecare dintre ele se realizeaza
(Platon considera ca omul are doua facultati cognitive: simturile i
ratiunea);
b. regiunea ontica (lumea) cunoscuta prin intermediul fiecareia dintre
ele;
c. gradul lor de coerenta i de rigoare.
Cele doua tipuri de cunoatere distinse de Platon pe baza acestor
criterii sunt:
1. Opinia (doxa), care se formeaza prin intermediul simturilor i
consta in cunoaterea perceptiva a lucrurilor din lumea existentelor
sensibile. Doxa ar fi o cunoatere vaga, probabila, aproximativa,
neriguroasa. Ea poate ajunge la adevar, dar numai accidental i fara a avea
contiinta sa i nici capacitatea de a-l legitima.
2. Stiinta (episteme), care se elaboreaza cu ajutorul ratiunii in urma
contemplarii intelectuale a Ideilor. Ea este o cunoatere temeinica, certa,
riguroasa, care are in mod necesar acces la adevar, precum i capacitatea de
a-l legitima.
Platon considera ca la nivel uman orice proces de cunoatere
autentica nu poate incepe decat cu doxa, adica cu informatiile despre lumea
existentelor sensibile dobandite de subiectul cunoscator cu ajutorul
simturilor, dar ca ea trebuie sa tinda spre episteme, adica spre cunoaterea
dobandita cu ajutorul ratiunii, care-i permite celui ce parcurge acest traseu
accesul spre contemplarea intelectuala a Ideilor.
Teoria social - politica
Reforma statului constituie obiectivul practic major al filosofiei
platoniciene. Date fiind originea sociala aristocratica, educatia i orientarea
sa politica, era firesc ca Platon sa faca din problematica social-politica una
dintre dominantele creatiei sale teoretice, dar el a vizat-o in mod sistematic,
indeosebi, in dialogurile Republica (Statul) i Politicul. Platon considera ca
scopul prioritar pe care trebuie sa-l urmareasca organismul social-politic al
societatii este tnfdptuirea dreptdtii.
Modelul social-politic platonician este fundamentat biologic: societatea
ar fi asemenea unui imens organism, ale carui parti componente i functii ar
fi similare celor ale vietuitoarelor. Oamenii ar fi, dupa Platon, inegali de la
natura, prin vointa divinitatii": unii ar fi superiori, de natura aurului",
posedand insuiri psihice superioare; altii ar fi de natura grosolana", fiind
dominati de pasiuni vulgare. Pentru determinarea structurii sociale optime a
statului, Platon apeleaza la psihologia umana. Omului i-ar fi proprii trei
facultati:
1. Inteligenta, cu sediul in cap, care ar avea ca forma superioara de
realizare intelepciunea;
2. Tendinta spre actiune, cu sediul in piept, care ar avea ca forma
superioara de realizare curajul;

51

3. Dorintele senzoriale, cu sediul inpdntec, care ar avea ca forma

superioara de realizare
cumpdtarea.
Pentru tnfdptuirea dreptdtii, care, aa cum spuneam i mai sus, ar
trebui sa reprezinte scopul prioritar al organismului social-politic,
organizarea societatii ar trebui sa se intemeieze pe intelepciune, curaj si
cumpdtare, adica pe formele superioare de realizare ale celor trei facultati
umane distinse mai sus. Dei toti oamenii sunt inzestrati cu ele, la nivelul
indivizilor ar predomina una sau alta dintre aceste facultati, ceea ce ar face
ca ei sa fie predestinati in mod natural" sa apartina uneia dintre
urmatoarele trei clase sociale:
1. Filosofii ar fi, dupa Platon, dominati de inteligentd i ei ar fi cei care ar
trebui sd conducd
cetatea;
2. Gardienii sau militarii ar fi dominati de tendinta spre actiune i ei ar
trebui sa apere cetatea de pericolele externe i interne;
3. Meteugarii i agricultorii, care ar fi dominati de dorinte senzoriale
i ei ar avea rolul de a produce bunurile materiale necesare existentei
intregii cetati.
Functionarea optima a statului i realizarea plenara a atributiilor sale
ar fi conditionate de infaptuirea riguroasa i exclusiva de catre toti membri
celor trei clase a atributiilor lor. Ori de cate ori membri acestor clase nu- i
indeplinesc corect sau ii depaesc atributiile specifice ar aparea
dezechilibre sociale, care ar periclita securitatea statului.
Societatea ideala imaginata de Platon este una tnchisd, intrucat dei
accesul indivizilor de la o clasa sociala la alta nu este negat explicit, el este
considerat aproape imposibil. Totodata, viziunea social-politica platoniciana
este, in mod evident, una utopicd, fapt atestat i de eecul stradaniilor
repetate ale filosofului atenian de a o transpune in realitate la Syracuza. El
nu pornete de la realitatile sociale ale epocii sale i nu incearca sa le
amelioreze, ci de la un model teoretic elaborat pe baza propriei sale
filosofii, pe care incearca sa-l impuna realitatii. Platon recomanda primelor
doua clase sociale comunitatea averilor, a femeilor i a copiilor, pentru ca
membrii lor sa se poata consacra exclusiv indeplinirii prerogativelor lor,
fara a fi stanjeniti de interese sau de sentimente personale. Datorita acestor
idei, Platon este considerat uneori, daca nu fondatorul, cel putin cel mai
important precursor al doctrinei comuniste. Aa il considera, de exemplu,
filosoful austriac Karl Popper (1902-1994) in primul volum (Vraja lui
Platon) al lucrarii sale Societatea deschisd si dusmanii sdi (1945).
Dar ce tip de stat este cel platonician? La aceasta intrebare se poate
raspunde, cu certitudine, ca el este unul aristocratic, chiar daca aceasta
aristocratie, aa cum o concepe Platon, este, mai degraba, una a spiritului
decat una de origine ori de avere.
Legata de aceasta imagine a statului ideal este in traditia social-politica
platoniciana i prezentareaformelor de guverndmdnt corupte, care
configureaza imaginea sa negativa simetrica i sunt dispuse in ordinea
crescatoare a degradarii lor:
a. Timocratia reprezinta primul nivel al degenerarii aristocratiei; ea ar
fi acea forma de guvernamant in care valoarea intelectuala i morala a
guvernantilor este substituita cu dorinta lor de onoruri, ceea ce inseamna,

52

dupa Platon, confundarea nelegitima a efectului cu cauza. Aceasta inseamna


ca onorurile" ar trebui sa fie efectul valorii intelectuale i morale a
guvernantilor i nu cauza datorita careia ei pretind sa li se recunoasca o
valoare intelectuala i morala superioara. Onorurile" ar trebui, deci, mai
intai, meritate i abia apoi acordate, dar niciodata pretinse i, in niciun caz,
fara temei legitim.
b. Cand dorinta de onoruri este inlocuita cu utilizarea puterii politice
pentru imbogatirea guvernantilor, timocratia decade in oligarhie, care este
amenintata, din acest motiv, de grave dezechilibre sociale. Cu alte cuvinte,
mai curand sau mai tarziu, guvernatii ii vor da seama ca puterea politica
este utilizata de catre guvernanti pentru promovarea propriilor lor interese
materiale i nu pentru infaptuirea dreptatii sociale. Con tientizarea acestui
fapt i-ar determina pe guvernati sa se revolte, iar pe guvernanti sa- i
conserve privilegiile prin violenta.
c. Dorinta de bani i de placeri, dincolo de injustitiile sociale pe care
le genereaza, explica de ce oligarhia decade uor in democratie, prin care
Platon nu intelege ceea ce intelegem noi astazi prin acest termen, ci acea
forma de degenerare a statului in care ceea ce este public este confundat cu
ceea este privat (adica, ceea ce noi numim anarhie). Oricum, Platon n-a
agreat niciodata regimul politic democratic i n-a considerat ca acesta ar
putea deveni vreodata functional. El era profund nemultumit de democratia
ateniana a timpului sau, care, mai ales dupa moartea lui Pericle, nu s-a mai
dovedit capabila sa solutioneze satisfacator multiplele probleme interne i
externe cu care se confrunta cetatea ateniana spre sfaritul epocii clasice.
d. Degenerarea totala a statului, absenta oricarui punct de referinta
legitim, vidul puterii pregatesc, in fine, ascensiunea tiraniei, care, dintre
toate regimurile politice posibile, este, fara indoiala, cel mai rau, in masura
in care se impune prin forta i neaga in mod violent libertatea individuala.

53

Cursul 6
ARISTOTE
L
(384 - 322 i. Hr.)
Vreme de mai bine de un mileniu i jumatate, de la moartea sa pana la
sfaritul Evul Mediu, Aristotel a fost supranumit pur i simplu Filosoful,
considerandu-se, deci, ca el s-ar identifica cu insai conditia filosofiei.
Pretuirea de care el s-a bucurat de-a lungul timpului se datoreaza, in primul
rand, innoirilor fundamentale pe care le-a determinat atat in filosofie cat i
in alte domenii ale culturii. El este considerat nu numai unul dintre cei mai
valoroi filosofi ai tuturor timpurilor, ci i fondatorul maj oritati tiintelor
fundamentale, dar are reflectii deosebit de pertinente i asupra artei,
moralei, educatiei, religiei, economiei, politicii etc.
1. Repere biografice
Aristotel s-a nascut in anul 384 i.Hr. la Stagira (de la denumirea
localitatii sale natale el mai este numit uneori i Stagiritul), in nord-estul
peninsulei greceti Halkidiki, aflata pe atunci in Regatul Macedonean, ca
fiu al medicului Nicomachos i al sotiei sale Phaistis. Tatal sau era medicul
regelui Macedoniei Midas al II-lea, tatal lui Filip al II-lea i bunicul lui
Alexandru Macedon. Dei a ramas inca din copilarie orfan de ambii parinti,
fiind crescut de un unchi, profesia tatalui sau i-a pus de timpuriu amprenta
asupra formatiei sale spirituale, trezindu-i interesul pentru studiul
fenomenelor naturii, in special al celor biologice.
Dupa copilaria, petrecuta la Stagira i, probabil, la Pella (capitala
Regatului Macedonean, unde profesa tatal sau), la varsta de 17 ani Aristotel
pleaca la Atena i se inscrie la Academia platoniciana, unde ramane circa
18-20 de ani, mai intai ca discipol i apoi ca profesor. In aceasta perioada
personalitatea proeminenta a lui Platon a influentat i a modelat universul
sau spiritual, Aristotel devenind in scurt timp cel mai stralucit discipol al lui
Platon.
In pofida adevaratei fascinatii pe care Platon a exercitat-o asupra
discipolului sau, intre ei au aparut i o serie de dezacorduri, care se vor
accentua pe masura maturizarii sale. Ele se refera, in special, la dezinteresul
manifestat de Platon fata de studiul fenomenelor naturii in favoarea
filosofiei i matematicii. Aceasta este, probabil, i explicatia faptului ca,
atunci cand a trebuit sa desemneze un succesor la conducerea Academiei,
batranul Platon nu l-a preferat pe Aristotel, aa cum era firesc ( i cum toata
lumea - inclusiv Aristotel! - se atepta), ci pe propriul sau nepot, Speusip
(fiul surorii sale Potone), care era un filosof mediocru. Platon s-a temut,
probabil, ca daca i-ar fi incredintat conducerea Academiei lui Aristotel,
acesta i-ar fi impus dupa moartea sa in programul de invatamant al colii
pe care o fondase propria sa conceptie filosofica, eliminand-o pe cea
platoniciana. Platon voia sa se asigure, astfel, de perpetuarea filosofiei sale
in posteritate.
Afectat de aceasta decizie, Aristotel a parasit nu numai Academia, ci i
Atena, imediat dupa moartea lui Platon, daca nu chiar cu putin timp inainte.
In urmatorii ani el va intreprinde o serie de calatorii in diferite cetati din
nordul Greciei continentale i din Asia Mica. Se va stabili pentru cativa ani

54

in Assos (polis grecesc de pe coasta egeeana nordica a Asiei Mici, in


vecinatatea insulei greceti Lesbos), unde va deschide o filiala a Academiei,
ceea ce insemna ca el nu era inca decis sa se rupa de spiritul filosofiei
platoniciene. Tot in aceasta perioada, Aristotel a facut o serie de cercetari de
biologie marina la Mytilene, in insula Lesbos, ale caror rezultate le va
valorifica in lucrarile sale tiintifice ulterioare.
Dei filiala Academiei deschisa de Aristotel la Assos a dobandit
notorietate, atragand, conform unor marturii, numeroi tineri din lumea
greceasca, el n-a avut prea mult timp sa se ocupe de organizarea i de
conducerea sa, intrucat in anul 343 i.Hr. a fost chemat la Pella de regele
Filip al II-lea al Macedoniei (care, cu certitudine, tia de legaturile familiei
sale cu casa regala macedoneana) sa desavareasca educatia fiului sau
Alexandru, viitorul rege Alexandru cel Mare. Vreme de cativa ani, Aristotel
i-a format tanarului Alexandru o solida educatie greceasca, astfel incat se
poate aprecia ca cel putin o parte a geniului politic i militar al lui
Alexandru Macedon i se datoreaza dascalului sau. Datorita mortii subite a
tatalui sau, Alexandru a trebuit sa-i urmeze la tron la numai 20 de ani,
abandonandu-i studiile.
Aristotel s-a considerat dezlegat de angajamentul pe care i-l luase fata
de Filip al II-lea privind educatia lui Alexandru i a revenit la Atena in anul
335 i.Hr. Aici, parca pentru a demonstra ca Platon se inelase atunci cand
nu-i incredintase lui conducerea Academiei, el ii deschide propria sa coala
filosofica, in afara cetatii, nu departe de Academia platoniciana. Scoala a
fost infiintata intr-o gradina in care se afla un templu dedicat zeului Apollo
Lykeios. In cinstea zeului, Aristotel ii va numi coala filosofica Liceul.
Aceasta coala va mai fi numita i peripateticd, iar discipolii sai
peripatetici (gr. peripatein - a se plimba), datorita faptului ca lectiile se
desfaurau in timpul plimbarilor unui dascal insotit de un grup de discipoli
pe aleile gradinii in care functiona coala. Datorita faimei i competentei lui
Aristotel, Liceul devine repede celebru, eclipsand Academia, care intrase
sub conducerea lui Speusip intr-un declin evident. Ca i Academia, Liceul
atragea tineri dornici de instructie din intreaga lume greceasca.
Devenit rege, Alexandru Macedon a continuat campania inceputa de
tatal sau de cucerire a cetatilor greceti i de inglobare a lor in regatul
macedonean, devenit in scurt timp imperiu, prin cucerirea unor intinse zone
din Europa, Asia i Africa (anexand o mare parte a Traciei, intreaga Grecie
continentala, insulara i microasiatica, desfiintand, practic, imperiul persan,
care constituise o permanenta amenintare pentru greci, cucerind India i
proclamandu-se faraon al Egiptului!). Dei multi greci il admirau,
Alexandru avea i numeroi dumani, mai ales la Atena, care nu suportau ca
cetatile lor sa fie inglobate intr-un imperiu barbar" i militau pentru
recatigarea independentei. Aristotel a fost, cel putin pana la un punct, un
partizan al politicii expansioniste a lui Alexandru, intrucat era con tient de
faptul ca in noul context geopolitic polisurile greceti nu aveau nicio ansa
de supravietuire, iar grecii nu erau dispui sa renunte de buna voie i din
proprie initiativa la faramitarea lor politica traditionala.
In urmatorii 12 ani Aristotel s-a ocupat de organizarea i conducerea
Liceului i i-a elaborat o mare parte a operei, inceputa, probabil, inca din
perioada in care era profesor la Academie. Aa cum era i firesc, el a
continuat sa intretina bune raporturi cu Alexandru i dupa ce acesta a
devenit rege i apoi s-a proclamat imparat, iar suveranul macedonean se

55

pare ca chiar i-a sprijinit fostul dascal in realizarea unor cercetari. Datorita
acestor relatii, Aristotel i-a facut numeroi dumani la Atena, care-l
considerau tradator, cu atat mai mult cu cat el nu era cetatean atenian
(legislatia ateniana instituita de Pericle prevedea ca pentru a deveni cetatean
un locuitor al Atenei trebuia sa aiba ambii parinti oameni liberi nascuti in
Atena, conditie pe care, evident, Aristotel nu o indeplinea). Atata vreme cat
a trait Alexandru, nimeni n-a avut insa curajul sa-l deranjeze cu ceva pe
Aristotel. Dar datorita mortii premature a lui Alexandru Macedon, la numai
33 de ani, in 323 i.Hr., Aristotel a ramas fara protectie. Imediat dupa
moartea lui Alexandru, nationalitii atenieni, in frunte cu oratorul
Demostene (384-322), cel mai radical contestatar al autoritatii macedonene,
i-au intentat lui Aristotel un proces de impietate.
Aristotel n-a avut insa taria morala a lui Socrate sa-i infrunte destinul
nedrept i a parasit Atena inaintea inceperii procesului, justificandu-i fapta,
nu tocmai onorabila, prin afirmatia ca n-a vrut sa dea atenienilor ocazia sa
mai pacatuiasca, inca o data, impotriva filosofiei (aluzie evidenta la
condamnarea la moarte a lui Socrate de catre atenieni).
Peste numai un an, in 322 i.Hr., la varsta de 62 de ani, in plina putere
creatoare, Aristotel a murit insa in imprejurari misterioase, la Chalcis, in
insula Eubeea, unde se refugiase (se pare ca el motenise de la mama sa o
casa in Chalcis). A murit de moarte naturala? L-a ajuns razbunarea Atenei?
S-a imbolnavit? A avut un accident? - sunt intrebari la care istoricii i
filosofii n-au reuit, cel putin pana in prezent, sa raspunda satisfacator.
2. Opera aristotelica
Aristotel a fost unul dintre cel mai prolifici autori ai antichitatii, fiindui atribuite de catre istoricul filosofiei greceti Diogenes Laertios circa 145
de lucrari in cele mai diferite domenii. Cea mai mare parte a acestor lucrari
sunt cursuri predate de el la Liceu. Aristotel a predat la Liceu doua categorii
de cursuri: exoterice, care se adresau celor neinitiati i erau destinate
publicarii, i ezoterice, care se adresau initiatilor, fiind elaborate intr-o
forma teoretica riguroasa i presupunand stapanirea prealabila a
cunotintelor fundamentale despre domeniile respective. Cea mai mare
parte a cursurilor exoterice s-a pierdut, dar cele ezoterice, adevarate tratate,
s-au pastrat i ne-au parvenit aproape in intregime.
Aristotel i-a inceput opera inca din perioada in care era profesor la
Academie, adoptand nu numai o serie de teme i de motive platoniciene, pe
care le va repudia ulterior (teoria Ideilor, conceptia platoniciana asupra
sufletului etc.), ci i maniera dialogala platoniciana de concepere a
discursului filosofic. Astfel, in aceasta perioada el a scris lucrari de retorica
(Gryllos sau Despre retoricd), filosofie (Eudem, Despre filosofie), etica
(Despre iubire, Despre bogdtie, Despre noblete etc.), teorie politica (Despre
regalitate, lucrare care a servit, pare-se, la educatia politica a lui Alexandru)
etc. Aa cum precizam mai sus, cea mai mare parte a acestor lucrari s-a
pierdut. Cele mai importante lucrari ezoterice ale lui Aristotel care ne-au
parvenit sunt:
Metafizica - este lucrarea in care Aristotel i-a expus in mod
sistematic conceptia filosofica. Titlul acestei lucrari nu i-a fost dat de
Aristotel, ci de catre editorul operei sale, Andronicos din Rodhos, care
a trait in sec. I i.Hr. i a fost ultimul conducator al Liceului. Ordonand
dupa criteriul cronologic opera aristotelica, acesta a apreciat ca seria
de 14 carti" in care Aristotel trateaza probleme de filosofie a fost

56

scrisa dupa lucrarea Fizica, numind-o Cea care urmeazd dupd


Fizica"" (Metafizica). Aceasta denumire, mai degraba accidentala, s-a
dovedit inspirata, intrucat ea sugereaza ca filosofia studiaza
problemele care se afla dupd sau, mai exact, dincolo de lucrurile
fizice (principii, cauze prime etc.). Din acest motiv, termenul
metafizicd a ajuns sa devina sinonim cu termenul filosofie (filosofia,
in special teoria principiilor generale ale existentei i ale cunoa terii,
mai este denumita i metafizicd).
Organon (gr. - instrument", cu acceptia de instrumentul gandirii") este tratatul monumental in care Aristotel i-a expus teoria logica,
datorita careia el este considerat fondatorul logicii clasice. Acest tratat
este alcatuit din 6 carti: Despre interpretare, Analiticile prime,
Analiticile secunde, Categoriile, Topica si Respingerile sofistice. In
Organon Aristotel a expus principiile i legitatile fundamentale ale
logicii clasice. Aceasta lucrare a starnit admiratia lui Immanuel Kant
(care era foarte rezervat in aprecierea meritelor celorlalti filosofi),
care scria in prefata la editia a II-a a Criticii ratiunii pure ca ceea ce i
se pare impresionant la logica aristotelica este faptul ca de cand a fost
elaborata ea n-a trebuit sa faca niciun pas inapoi. Si mai impresionant,
adauga Kant, este insa faptul ca de cand a fost creata, aceasta
disciplina n-a putut sa mai faca niciun pas inainte! Dei exagereaza,
Kant sugereaza ca am avea de-a face cu singurul caz din istoria
culturii in care o intreaga disciplina a fost creata de un singur individ.
Fizica - este lucrarea in care Aristotel a elaborat cea dintai teorie
mecanica asupra universului. El a fost preocupat, in special, de
problematica micarii corpurilor fizice, pe care a explicat-o prin
impulsuri mecanice din aproape in aproape. Principiile acestei teorii
fizice vor fi preluate i dezvoltate in epoca moderna de catre Galileo
Galilei i Isaac Newton pentru fundamentarea mecanicii clasice.
Despre cer - lucrare in care Aristotel a sistematizat cunotintele de
astronomie ale grecilor i a elaborat un model al universului care-l va
inspira in secolul al II-lea d.Hr. pe matematicianul, geograful i
astronomul grec Claudius Ptolemeu la crearea modelului geocentric
asupra universului, care va dainui pana in epoca moderna, cand
astronomul polonez Nicolaus Copernic (1473-1543) ii va demonstra
inconsistenta i ii va opune modelul heliocentric asupra sistemului
solar.
Despre generare si distrugere - lucrare de fizica;
Meteorologia - lucrare ce studiaza i incearca sa explice schimbarile
vremii;
Despre suflet - considerata actul de natere al psihologiei tiintifice;
Parva naturalia - in care analizeaza o serie de probleme de
psihologie;
Etica nicomahicd - lucrare de etica;
Etica eudemicd - lucrare de etica;
Marea eticd - lucrare de etica;
Politica - lucrare care inaugureaza studiul tiintific al regimurilor
politice;
Poetica - lucrare prin care Aristotel a fundamentat estetica;
Retorica - lucrare asupra artei elaborarii i sustinerii discursurilor;
Istoria animalelor - lucrare de biologie;

57

Pdrtile animalelor - lucrare de biologie etc.

3. Filosofia aristotelica
3.1. Viziunea ontologica
Aristotel i-a elaborat conceptia filosofica i tiintifica progresiv. La
inceputul secolului al XX-lea istoricul german al filosofiei Werner Jaeger
(1888-1961) a distins in lucrarea sa Aristoteles (1923) trei mari etape ale
elaborarii creatiei teoretice aristotelice:
1. etapaplatonismului fervent, care corespunde perioadei in care
Aristotel a fost profesor la Academie i in care a fost puternic influentat de
filosofia platoniciana. In aceasta etapa el a aderat la principalele motive ale
filosofiei platoniciene, in special la teoria Ideilor i la metempsihoza, pe
care le va repudia ulterior. Sunt semnificative pentru aceasta etapa lucrarile
Eudem (imitatie dupa Phaidon-ul platonician) i Despre filosofie. In aceste
lucrari el a adoptat nu numai ideile fundamentale ale lui Platon, ci i forma
literara a operei platoniciene. Ca i lucrarile lui Platon, aceste opere pierdute aproape in totalitate - erau scrise sub forma de dialoguri.
2. etapa metafizicii realiste este etapa ulterioara parasirii Academiei,
in care Aristotel i-a elaborat propria conceptie filosofica expusa in lucrarea
Metafizica. Aceasta conceptie este in mod programatic opusa celei
platoniciene.
3. etapa naturalistd, care corespunde perioadei in care Aristotel a
infiintat i a condus Liceul i i-a elaborat cea mai mare parte a lucrarilor
tiintifice.
In conceptia sa filosofica Aristotel a supus unei critici severe filosofia
platoniciana. El i-a motivat aceasta atitudine ireverentioasa fata de
conceptia dascalului sau prin dictonul: mi-e prieten Platon, dar mai prieten
imi este adevarul".
Critica pe care Aristotel a facut-o platonismului nu este insa una
demolatoare, ci una care urmarete identificarea elementelor viabile ale
filosofiei dascalului sau, pentru a fi integrate intr-o noua sinteza i
dezvoltate, i eliminarea celor pe care el le considera eronate. Este
semnificativ, in acest sens, faptul ca in mai multe pasaje din Metafizica el
utilizeaza sintagma noi platonicienii", ceea ce inseamna ca se considera
inca platonician, dei adusese corective esentiale doctrinei dascalului sau.
Procedand astfel, Aristotel a continuat, intr-un fel, atitudinea lui Platon, care
i-a revizuit de mai multe ori drastic propria conceptie.
Aristotel a criticat, in primul rand, nucleul filosofiei platoniciene, adica
teoria Ideilor. El afirma ca separarea de catre Platon a existentei in doua ( i
apoi in trei) regiuni ontice distincte (numite de el, aa cum am vazut in
cursul anterior, lumi) i se pare o complicatie inutila" i se intreaba retoric:
Cum sa intelegem ca Ideile pot sa existe separat de sensibile, cand ele
alcatuiesc substanta acestora?" Aristotel conchide ca: a spune ca Ideile
sunt prototipuri ale lucrurilor inseamna a vorbi in vant sau a face o metafora
poetica". De aceea el va plasa esentele lucrurilor in ele insele i nu in afara
lor, cum procedase Platon. Daca Platon considerase ca esentele lucrurilor,

58

numite de el Idei, sunt transcendente acestora, pentru Aristotel ele le sunt


imanente, identificandu-se cu ansamblul trasaturilor care determina
apartenenta lor la o anumita clasa.
In pofida acestei critici severe facute ontologiei dascalului sau,
Aristotel va explica existenta tot cu ajutorul a doua principii i nu a unuia
singur, aa cum ar fi fost de ateptat. Cele doua principii distinse de el sunt:
1. materia (gr. - hyle), care reprezinta pentru Aristotel substratul tuturor
lucrurilor. Materia este conceputa de Aristotel ca fiind pasiva, inerta
i informa. Ea ar fi un material brut i inert din care sunt alcatuite
lucrurile. Aristotel afirma ca materia ar exista doar ca potentd, ca
posibilitate, caci efectiv ea n-ar putea fiinta decat in uniune cu o
forma determinata. Materia ar fi, de exemplu, blocul inform de
marmura din care va fi cioplita o statuie.
1.
forma (gr. - morphe), care ar reprezenta un principiu formator
i dinamizator de natura spirituala al tuturor lucrurilor. Forma este act i ea
decupeaza" lucrurile din materia amorfa, facandu-le sa devina ceea ce sunt
i imprimandu-le dinamismul. Conceptul aristotelic de formd prezinta unele
similitudini cu conceptul platonician de Idee. In Metafizica Aristotel a
conferit o oarecare prioritate formei in raport cu materia. Forma ar fi,
invocand exemplul pe care l-am folosit i mai sus, chipul zeului reprezentat
de statuie.
Aristotel sustine ca intre materie i forma exista o unitate indisolubila.
Ele n-ar putea fi separate decat in plan teoretic, prin analiza rationala. In
realitate n-ar exista materie informa sau forma goala, lipsita de continut
material, cu o singura exceptie, Divinitatea, considerata de Aristotel formd
purd i numita de el forma formelor. Unitatea dintre materie i forma este
desemnata de Aristotel prin conceptul de substantd (gr. - ousia). Lucrurile
concrete, individuale ar fi, deci, substante, adica unitati indisolubile ale
materiei cu diferite forme determinate. Substanta ar fi, pentru a invoca
exemplul de mai sus, statuia ca atare.
Aristotel a elaborat i o ampla teorie a cauzalitatii, cu ajutorul careia a
incercat sa explice micarea lucrurilor. El distinge patru tipuri de cauze:
cauza materiald, care ar fi, de exemplu, piatra din care va fi construit
un templu;
cauza formald, reprezentata, de exemplu, de proiectul templului ce
urmeaza a fi construit;
cauza eficientd, reprezentata, de exemplu, de actiunea efectiva de
modelare i imbinare a pietrei conform proiectului pentru a deveni
templu;
cauza finald, reprezentata de scopul pentru care este construit templul.
Separarea materiei de micare va crea mari dificultati aristotelismului
in explicarea micarii i a existentei in general. Cea mai grava dintre
acestea este reprezentata de teoria primului motor sau a primului impuls,
prin care Aristotel considera ca a reuit i legitimeze teoretic necesitatea
unei cauze prime a lumii.
3.2. Sistemul stiintelor

59

Aa cum rezulta i din lista lucrarilor sale, Aristotel a fost nu numai


unul dintre cei mai valoroi filosofi ai tuturor timpurilor, ci i un mare
savant, fiind considerat fondatorul majoritatii tiintelor fundamentale. El a
fost cel dintai ganditor occidental care a operat explicit i a legitimat
distinctia dintre filosofie si stiintd. Pana la el totalitatea cunotintelor despre
lume - atat cele cu caracter general, cat i cele specializate - erau reunite
sub termenul generic de filosofie. Dei unele tiinte (matematica,
astronomia etc.) acumulasera dej a un volum considerabil de cunotinte, ele
nu fusesera inca delimitate riguros i nici legitimate teoretic. Aristotel va
stabili, mai intai, criteriul general de delimitate a cuno tintelor filosofice de
cele tiintifice. El va preciza ca in timp ce obiectul de studiu al filosofiei
este fiinta ca fiinta" i atributele sale fundamentale (adica lumea ca
totalitate), cel al tiintei este reprezentat de diferitele domenii i manifestari
particulare ale existentei.
Aristotel nu s-a limitat insa la delimitarea principiala a tiintei de
filosofie, ci a fixat i criteriile rationale ale clasificarii tiintelor. El a propus
urmatorul sistem al tiintelor: stiintele teoretice, care includ:

metafizica (numita de el filosofie primd);

fizica (numita de el filosofie secundd);

matematica.

stiintele practice, care includ:

politica;

economia;

etica.

stiintele poetice (creatoare), care includ:

poetica;

retorica.
Examinand sistemul tiintelor elaborat de Aristotel constatam ca: a. pe de o
parte, criteriul clasificare propus de el este subiectiv, deoarece fiecare tip de
tiinte ii are temeiul intr-o facultate sufleteasca distincta:

facultatea contemplatoare (care ar intemeia tiintele teoretice);

facultatea practica (care ar intemeia tiintele practice);

facultatea creatoare (care ar intemeia tiintele creatoare).


b. pe de alta parte, deoarece fiecare tiinta circumscrie un anumit
domeniu sau o anumita dimensiune a existentei, exista i un temei obiectiv
al delimitarii lor.
Dei problematica sistemului tiintelor a suferit de-a lungul timpului
modificari substantiate, Aristotel a fost cel care a abordat-o pentru prima
data, iar clasificarea sa nu a fost i nu poate fi ignorata de nicio tentativa
semnificativa de solutionare a sa.
3.3. Teoria social-politica
Ca i Platon, Aristotel a fost preocupat i de organizarea politica a
societatii. El i-a intemeiat teoria social-politica pe recunoaterea naturii
sociale a omului, sustinand ca omul este zoon politikon (fiinta politica"),
adica el nu se poate manifesta ca om decat in societate. De asemenea, el
considera ca cele mai stabile societati sunt cele intemeiate pe proprietatea
privatd i in care ponderea o are clasa mijlocie.
Spre deosebire de dascalul sau, Aristotel nu mai este interesat atat de
regimul politic ideal, cat de cel functional, adica de cel care poate asigura o

60

gestionare eficienta a problematicii vietii sociale in vederea satisfacerii, cu


precadere, a intereselor generale. Doctrina sa social-politica, expusa in
lucrarea Politica, contine considerabil mai multe elemente realiste in raport
cu cea platoniciana. Este semnificativ, in acest sens, i faptul ca Aristotel ia antrenat discipolii din Liceu la analiza monografica a constitutiilor a cca.
162 de polisuri. Din pacate, lucrarile respective s-au pierdut (dar este foarte
probabil ca au servit ca baza documentara a Politicii), neparvenindu-ne
decat modelul oferit de Aristotel discipolilor sai in lucrarea Statul atenian.
El a prelucrat i a sistematizat, aadar, in Politica o baza empirica
impresionanta.
Aristotel distinge doua tipuri de constitutii", cum numeau grecii
regimurile politice:
bune - care urmaresc realizarea binelui general i asigura instaurarea
regimurilorpolitice pure;
rele - care urmaresc realizarea unor interese particulare i conduc la
regimuri politice corupte sau degenerate.
Ar exista, deci, doua mari tipuri de regimuri politice:
Regimuri politice pure - care pot adopta urmatoarele forme de
guvernamant:
monarhia - in care puterea politica ar fi exercitata de un singur
individ i ar fi utilizata pentru promovarea binelui general;
aristocratia - in care puterea politica ar fi exercitata de un grup de
indivizi de origine nobila i ar fi utilizata pentru promovarea
binelui general;
democratia - in care puterea politica ar fi exercitata de intregul
popor (mai precis, de toti cetatenii) i ar fi utilizata pentru
promovarea binelui general.
Spre deosebire de Platon, Aristotel nu considera ca vreuna dintre
aceste forme de guvernamant ar fi superioara celorlalte, ci ca toate sunt
legitime in masura in care puterea politica este utilizata pentru promovarea
binelui general. Adoptarea uneia sau alteia dintre ele ar fi conditionata de
traditii, mentalitati, particularitati locale etc.
Regimuri politice corupte sau degenerate - care pot adopta
urmatoarele forme de guvernamant:
tirania - forma degenerata a monarhiei in care puterea politica ar
fi exercitata de un singur individ in propriul sau interes;
oligarhia - forma degenerata a aristocratiei in care puterea politica
ar fi exercitata de un grup de indivizi in interesul celor bogati;
demagogia - forma degenerata a democratiei in care puterea
politica ar fi exercitata de intregul popor in interesul celor saraci.
Aristotel a propus solutii pertinente i problematicii altor domenii ale
filosofiei i tiintei: teoria cunoaterii, estetica, etica, retorica, economie etc.

61

Cursul 7
FILOSOFIA EVULUI MEDIU
(sec. V - XV)
1. Caracterizare generala
Sfaritul oficial al filosofiei antice este considerat in mod
conventional anul 529 d.Hr., cand printr-un decret al imparatului Imperiului
Roman de Rasarit (Bizantin) Justinian (482-565, a domnit incepand din
anul 527) a fost inchisa sub acuzatia de paganism ultima coala filosofica
din Atena. Aceasta era o coala neoplatoniciana, continuatoare a Academiei
platoniciene. Dezgustat de aceasta decizie, ultimul ei conducator,
Damascius (cca. 458-538), a parasit Atena i a plecat in Egipt unde i s-a
pierdut urma. La aceasta data filosofia antichitatii greco-romane era insa de
mult apusa, dar spiritul sau devenise deja temelia culturii occidentale.
In primele secole ale erei cretine Imperiul Roman (care-i pierduse
deja unitatea, divizandu-se in Imperiul Roman de Apus, cu capitala la
Roma, i Imperiul Roman de Rasarit, care va fi cunoscut i sub denumirea
de Imperiul Bizantin, cu capitala la Constantinopol) a intrat in faza
declinului sau ireversibil, care s-a manifestat in toate domeniile vietii
sociale: militar, politic, economic, administrativ, cultural etc.
Armata imperiala era inca puternica, dar ea era alcatuita, pana la
gradele militare cele mai inalte, din mercenari straini, originari din
provinciile romane mai vechi sau mai noi. Proaspeti cetateni romani, acetia
erau devotati Romei, dar este semnificativ pentru declinul Imperiului
Roman faptul ca cea mai importanta institutie a sa ajunsese in mainile
barbarilor".
Sub raport politic, declinul era, de asemenea, evident. Administratia
romana reuea sa gestioneze tot mai dificil multiplele probleme cu care se
confrunta imensul imperiu. Presiunea popoarelor migratoare, indeosebi,
asupra granitelor estice ale imperiului era din ce in ce mai puternica, astfel
incat autoritatile romane au fost nevoite sa restranga de mai multe ori
succesiv suprafata imperiului (retragerea aureliana din Dacia romana din
anul 271 d.Hr. a fost o expresie a acestui proces). Este simptomatic, in acest
sens, i faptul ca in anul 410 vizigotii condui de regele lor Alaric cuceresc
i jefuiesc Roma. Marea armata romana, careia timp de secole nu-i rezistase
nimeni i nimic, era umilita de barbari" in chiar capitala imperiului!
Si sub raport economic se inregistreaza regrese dramatice. Comertul i
economia urbana decad continuu. Negustorii levantini (Levantul era
denumirea traditionala a unei mari parti a Orientului Mijlociu la sud de
Muntii Taurus, marginita de Marea Mediterana la vest i de Deertul
Arabiei i Mesopotamia superioara la est) vindeau mult la Roma i
cumparau putin, iar aceste schimburi economice dezechilibrate au secatuit
treptat rezervele de metale pretioase acumulate la Roma in perioada marilor
cuceriri. La sfaritul secolului al IV-lea aceste rezerve erau practic epuizate,
ceea ce a incetinit activitatea comerciala i a accelerat declinul
meteugurilor i al oraelor. Aa cum se intampla de regula, criza
economica a fost dublata de una financiara, iar deficitul bugetar a afectat
functionarea intregului sistem social. Situatia economica a imperiului a fost
agravata i de fiscalitatea romana impovaratoare, care a determinat ruinarea
taranilor i a micilor meteugari. Treptat se profileaza o noua forma de
organizare social-economica intemeiata pe economia agrara i pe marele

62

domeniu rural. Se prefigureaza, astfel, relatiile economico-sociale de tip


feudal.
In primele secole dupa naterea lui Hristos cel mai important fenomen
spiritual care s-a inregistrat in Imperiul Roman a fost aparitia si
rdspdndirea rapidd a religiei crestine. Cretinismul a aparut ca o religie a
saracilor, fapt ce explica dispersia sa rapida la nivelul paturilor sarace ale
imperiului. Noua religie era superioara sub raport teologic mitologiei grecoromane, in primul rand, deoarece ea era o religie monoteista, adica mult mai
coerenta sub raport doctrinar. De asemenea, spre deosebire de mitologia
greco-romana, ea propunea adeptilor sai un ideal de moralitate de inalt
umanism - intruchipat de faptele i de doctrina lui Isus Hristos - i speranta
mantuirii tuturor oamenilor, indiferent de nationalitatea sau de starea lor
sociala.
In primele secole dupa aparitia sa, religia cretina a fost interzisa in
Imperiul Roman, fiind perceputa de autoritati ca o religie subversiva,
intrucat ea se opunea mitologiei romane i atragea, cu precadere, categoriile
sociale defavorizate ale imperiului. Amintirea rascoalei sclavilor condui de
Spartacus din anul 71 i.Hr. era inca puternica in memoria autoritatilor
imperiale, iar nemultumirea paturilor sarace ale imperiului era tot mai greu
de stavilit. De asemenea, unele practici de cult ale noii religii contraveneau
legislatiei romane in vigoare (de exemplu, pacifismul, concretizat in refuzul
primilor cretini de a se mai inrola in armata imperiala sau boicotarea
manifestarilor religioase traditionale). Dei cretinismul era in mod oficial
interzis in imperiu, atitudinea diverilor imparati romani fata noua religie i,
mai ales, fata de comunitatile cretine timpurii au fost variabila, osciland
intre toleranta sau indiferenta (Marc Aurelius, Traian, Hadrian, Verus, Pius
etc.) i represiune violenta (Caligula, Nero).
Pe fondul declinului generalizat al Imperiului Roman, imparatul
Constantin cel Mare (272337, a domnit incepand din anul 307) a intrevazut
in noua religie un posibil instrument politic de refacere a fortei, unitatii
politice, administrative i spirituale, ca i a maretiei de altadata a Romei. De
aceea - la indemnul mamei sale Elena, care se convertise dej a la cre tinism
-, el a adoptat in anul 313 aa-numitul Edict de la Milano, prin care a
legalizat religia cretina in Imperiul Roman. Se pare ca s-a convertit el
insui la cretinism (convertirea sa este inca obiect de dispute intre istorici
i teologi!) i a convocat i prezidat primul conciliu ecumenic cretin, care a
avut loc in anul 325 la Niceea (actualul ora Iznik din Turcia) i a adoptat
prima varianta a Crezulului (a carui forma va fi definitivata de conciliul de
la Constantinopol din anul 381), document doctrinar esential pentru
fundamentarea teoretica i teologica a religiei cretine. Aa cum era de
ateptat, dupa legalizare procesul de raspandire a noii religii in intregul
Imperiu Roman s-a amplificat i s-a accelerat. In numai cateva secole
biserica cretina va deveni cea mai bine organizata, mai puternica i mai
eficienta institutie medievala. Din pacate, uitandu-i parca propria
experienta, ea va declana o adevarata prigoana impotriva celorlalte religii
practicate in Imperiul Roman, impunandu-se, nu de putine ori prin forta, ca
singura religie legala.
In pofida ateptarilor lui Constantin cel Mare, legalizarea
cretinismului a agravat declinul Imperiului Roman. Religie cu vocatie
universala, cretinismul a inceput sa se simta in scurt timp incorsetat de
structurile politice, juridice i administrative imperiale i a inceput lupta
dintre biserica i puterea laica pentru suprematie. In scurt timp puterea laica

63

a fost integral subordonata bisericii cretine. Este semnificativ, in acest


sens, faptul ca suveranii celor mai importante state occidentale nu erau
considerati legitimi decat dupa ce erau recunoscuti de biserica.
La inceputul celui de-al doilea mileniu cretin, pe fondul unor dispute
doctrinare (referitoare, indeosebi, la dogma filioque - lat. i de la Fiul" privitoare la originea Sfantului Duh), dar i ca urmare a constituirii unor
centre de autoritate religioasa i de interese politico-economice divergente
grupate in jurul Romei i Constantinopolului, in anul 1054 s-a produs
Marea Schisma, in urma careia cretinismul unitar al primului mileniu
cretin s-a divizat in confesiunile cretine catolica i ortodoxa, care s-au
excomunicat reciproc, s-au considerat, fiecare dintre ele, purtatoare ale
adevaratului cretinism i au evoluat in continuare autonom.
In primele secole dupa naterea lui Isus cretinismul era mai mult o
stare de spirit generoasa decat o doctrina riguros intemeiata teologic i
teoretic. Sarcina fundamentarii teoretice i teologice a cretinismului i-o
vor asuma in primul mileniu cretin Sfintii Apologeti, creatorii Apologeticii
(sec. II - III) i Sfintii Pdrinti, creatorii Patristicii (sec. IV - VIII). Acest
proces va fi desavarit de catre reprezentantii Scolasticii (sec. IX - XIV).
Sfintii Apologeti (sec. II - III) au fost primii aparatori ai cretinismului,
iar lucrarile lor capitale, intitulate, in mod semnificativ, Apologii (gr.
apologeia - lauda", preamarire"), erau expuneri partiale ale religiei
cretine i tentative de justificare a superioritatii ei nu numai fata de toate
celelalte religii practicate in Imperiul Roman, ci i fata de filosofia grecoromana. Intrucat au fost elaborate in perioada in care cre tinismul era inca
interzis in Imperiul Roman, Apologiile erau i pledoarii juridice adresate
imparatilor romani ce urmareau sa-i convinga sa recunoasca dreptul legal la
existenta i la libera practica religioasa al cretinilor intr-un imperiu care in
mod oficial era inca pagan. Este semnificativ, in acest sens, faptul ca unii
dintre Sfintii Apologeti au avut pregatire juridica i au practicat avocatura.
Cei mai importanti Sfintii Apologeti au fost:

64

> In secolul al II-lea: Quadratus, Aristide, Hermas, Justin, Tatian,

Athenagoras,
Minucius Felix etc.;
> In secolul al Ill-lea: Tertulian, Arnobius, Cyprianus, Origene,
Clement etc.
Cei dintai apologeti au considerat ca religia cretina este superioara nu
numai tuturor religiilor pagane", ci i filosofiei greco-romane. Ei au
declarat, astfel, razboi tuturor celorlalte religii practicate in Imperiul
Roman, precum i filosofiei greco-romane, considerata, i ea, pagana",
plina de erori i executata ca atare. Minucius Felix scria in acest sens: Cei
vechi se inchinau la zei de lemn ciopliti poate din ramaitele unui rug sau
dintr-o bucata de blestemata spanzuratoare, la zei de bronz sau de argint
facuti, nu-i imposibil, din vreo oala de noapte ori sculptati din piatra de un
meseria murdar". La randul sau, Tatian in lucrarea sa Cuvdnt cdtre greci
aprecia ca religia cretina este mai veche decat filosofia lui Platon i
Aristotel, a lui Democrit i a stoicilor. Aa cum era de ateptat, marii
filosofi greci nu erau, nici ei, menajati: Platon ar fi fost vandut ca sclav de
Dionysios cel Batran datorita lacomiei pantecului sau", Aristotel ar fi pus
prostete limite providentei, laudandu-l totodata prea mult pe Alexandru
Macedon", Empedocles era laudaros etc.
Justin, mai echilibrat i, totodata, mai subtil, i-a dat seama ca filosofia
greceasca nu putea fi pur i simplu negata, cu atat mai mult cu cat opera
fundamentare teoretica a cretinismului nu putea ignora achizitiile ei. De
aceea el intreprinde o adevarata opera de cretinizare" a filosofiei grece ti,
atat pentru a o anihila, cat i pentru a crea cadrul pentru valorificarea din
perspectiva cretina a unora dintre achizitiile ei: Cei care au trait potrivit
Logosului sunt cretini, chiar daca au trecut drept pagani sau atei. Aa au
fost la greci Socrate, Heraclit i altii asemenea lor, iar la barbari Abraham,
Ananias, Azarias, Misael i altii asemenea lor".
Sfintii Pdrinti sau Pdrintii Bisericii (sec. IV - VIII) sunt creatorii
Patristicii. Termenul Patristicd (de la latinescul pater - tata", parinte")
denumete o micare teologico-filosofica aparuta in primul mileniu cretin
prin care s-a urmarit fundamentarea teologica sistematica i riguroasa a
religiei cretine. Sfintii Parinti au continuat i au aprofundat opera Sfintilor
Apologeti, iar activitatea lor va fi desavarita de catre gandirea scolastica.
Medievistul francez Etienne Gilson apreciaza ca se numete literatura
patristica, in sens larg, totalitatea operelor cretine care apartin epocii
Parintilor Bisericii; dar nu toate au ca autori Parinti ai Bisericii, i nici chiar
aceasta titulatura nu este riguros exacta. Intr-un prim sens, ea ii denume te
pe toti scriitorii ecleziastici vechi, care au murit in credinta cre tina i in
comuniune bisericeasca" (Filosofia in Evul Mediu, Editura Humanitas,
1995, p. 13). In sens restrans, un Parinte al Bisericii trebuia sa intruneasca
urmatoarele patru trasaturi:
1. ortodoxie doctrinara, adica doctrina sa trebuia sa fie conforma nu
numai spiritului, ci i literei Bibliei;
2. sfintenie de viata, adica teologul respectiv trebuia sa fi trait in
conformitate cu normele pronuntat ascetice ale moralei cretine
timpurii;

65

1. recunoatere de catre Biserica, adica opera sa sa aiba aprobarea

Bisericii cretine;
3. vechime - trebuia ca el sa fi trait intre sfaritul sec. al III-lea i sec. al
VIII-lea. In cadrul Patristicii se disting doua aripi":
a. Aripa greacd care-i are ca principali reprezentanti pe: Grigore

din Nazians, Vasile cel Mare, Grigore din Nyssa, PseudoDionisie Areopagitul, Ioan Damaschin;
b. Aripa latind care-i are ca principali reprezentanti pe: Aureliu
Augustin, Grigore cel Mare, Isidor din Sevilla.

Scolastica (sec. IX - XIV) a desavarit opera de fundamentare


teologica i filosofica a religiei cretine initiata de Sfintii Apologeti i
continuata de Sfintii Parinti.
Sub raport filosofic, scolastica intereseaza, in primul rand, prin cea
mai importanta disputa teoretica desfaurata in cadrul sau, numita Cearta
universaliilor. Ea a fost declanata de Isagoga (gr. - introducere") lui
Porphyrios (filosof grec neoplatonician care a trait intre anii 232 i 304 i a
fost unul dintre continuatorii lui Plotin - cca. 205-270 - cel mai important
reprezentant al neoplatonismului) la Categoriile lui Aristotel, prima carte a
tratatului de logica al Stagiritului, Organon. Porphyrios se intreba in
Isagogd daca genurile i speciile (adica notiunile, care erau denumite de
medievali universalii) sunt realitati substantiate sau numai concepte i daca,
in cazul in care ele sunt reale, au corporalitate sau nu.
In esenta, Cearta universaliilor a urmarit elucidarea raporturilor
dintre universalii, cum spuneam ca erau denumite in epoca medievala
genurile i speciile, adica generalul, i lucrurile individuale. In legatura cu
aceasta problema au fost formulate numeroase puncte de vedere (nu mai
putin de 13!), reductibile in ultima instanta la doua:
1. Nominalismul - care avea maxima: Universalia sunt nomina (lat. universaliile sunt nume", adica notiunile sunt doar termeni, cuvinte)
- se revendica din filosofia lui Aristotel i considera ca existenta reala
au numai lucrurile individuale, iar generalul nu exista ca atare nici in
lucruri, nici separat de ele. Notiunile n-ar fi altceva decat simple
cuvinte, nume date de oameni diferitelor categorii de lucruri
individuale. Cei mai importanti reprezentanti ai nominalismului au
fost: Roscelin din Compiegne, Pierre Abelard, Duns Scot, William
Occam etc.
2. Realismul - ce avea maxima: Universalia sunt realia (lat. universaliile sunt realitati", adica existente spirituale de sine
statatoare, asemanatoare Ideilor platoniciene) - se revendica din
filosofia lui Platon i considera ca notiunile generale constituie
realitati de sine statatoare cu caracter spiritual, anterioare lucrurilor
individuale, independente de acestea ca i de activitatea spiritului
uman. Cei mai importanti reprezentanti ai realismului au fost: Anselm
de Canterbury, Guillaume de Champeaux, Toma d'Aquino etc.
2. TOMA D'AQUINO
(1225-1274)

66

Toma d'Aquino este considerat cel mai important filosof medieval i


unul dintre cei mai valoroi teologi catolici. Prin intreaga sa creatie i
activitate el i-a propus sa transforme filosofia intr-o ancilla theologiae (lat.
- slujnica, servitoare a teologiei"). Toma fost canonizat (declarat sfant) de
Biserica Romano-Catolica in anul 1323, iar in anul 1879 doctrina sa a fost
declarata de Vatican filosofia oficiala a catolicismului.
2.1. Repere biografice
Toma d'Aquino s-a nascut in anul 1225 in castelul contilor d'Aquino
din Roccasecca, in apropiere de Aquino (localitate italiana situata intre
Roma i Napoli). In 1230 a fost admis ca laic in manastirea din Monte
Cassino. Incepand din anul 1239 el studiaza artele liberale" (disciplinele
laice predate in invatamantul medieval) la Universitatea din Napoli. La
douazeci de ani Toma intra in ordinul dominican al calugarilor ceretori.
Fratii sai se impotrivesc calugaririi lui, il rapesc de la manastire i il aduc
acasa. In pofida tuturor presiunilor exercitate de familie, Toma nu renunta la
optiunea sa de a-i consacra viata religiei cretine. In cele din urma el i i
indupleca familia i pleaca la Paris i apoi la Colonia (actualul ora german
Koln), unde studiaza teologia i filosofia cu Albertus Magnus (numele
latinizat al teologului i filosofului german Albert von Bollstadt, care a trait
intre anii 1200 i 1280 i are meritul de a fi trezit interesul Occidentului
catolic pentru filosofia lui Aristotel, receptata prin filiera gandirii arabe),
unul dintre cei mai valoroi teologi catolici ai vremii. Ca i Toma d'Aquino,
Albertus Magnus a fost canonizat de biserica romano-catolica. Continuand
opera dascalului sau, Toma va apela la filosofia lui Aristotel pentru
fundamentarea teoretica a cretinismului. Si-a luat licenta in teologie in
1256, iar in 1259 a fost abilitat ca profesor de teologie. In urmatorul sfert de
veac el a desfaurat o vasta activitate didactica i teologica la Paris, Roma,
Bologna, Viterbo, Orvieto i Napoli. In 1274 Toma d'Aquino a fost invitat
de Papa Grigore al X-lea la conciliul ecumenic de la Lyon, dar pe drum s-a
imbolnavit grav i a murit in manastirea Fossanova.
2.2. Doctrina teologico-filosofica
In conditiile creterii influentei rationalismului in gandirea medievala,
Toma d'Aquino a cautat, pe linia initiata de dascalul sau Albertus Magnus,
sa uneasca gandirea lui Aristotel cu cea cretina i sa confere, astfel,
filosofiei catolicismului un fundament rationalist, indepartand-o de
orientarea irationalista traditionala de inspiratie platoniciano-augustiniana.
Interesul pentru filosofia lui Aristotel a fost declanat in Evul Mediu
occidental de filosofii arabi Avicena (numele latinizat al lui Ibn Sina ganditor iranian - 980 - 1037) i Averroes (numele latinizat al lui Ibn Rosd filosof i medic arab din Cordoba - 1126 - 1198), care au exercitat o
puternica influenta asupra filosofiei occidentale medievale. In primul
mileniu cretin filosofia lui Aristotel a fost mai putin cunoscuta in Europa,
Parintii Bisericii fiind interesati aproape exclusiv de filosofia lui Platon,
datorita compatibilitatii sale formale cu religia cretina. Operele
Stagiritului, in mare parte pierdute in Occident, ajunsesera insa in Orient i
fusesera traduse din greaca in araba, limba din care au fost traduse in
primele secole ale celui de-al doilea mileniu cretin in limba latina. Aa se
explica faptul ca in prima parte a Evului Mediu opera filosofica i tiintifica

67

a lui Aristotel era mai bine cunoscuta in lumea araba decat in cea
occidentala.
In cearta universaliilor" Toma d'Aquino s-a plasat pe pozitiile unui
realism moderat. Aa cum am precizat mai sus, prin traditie, realismul se
revendica din filosofia platoniciana, iar tentativa lui Toma de a-l raporta la
filosofia aristotelica exprima o schimbare radicala de perspectiva in
fundamentarea filosofica a realismului. Dei sinteza dintre cre tinism i
aristotelism pe care el o urmarea era principial imposibila, aristotelismul
fiind incompatibil cu spiritualismul cretin, teologia catolica va catiga mult
in rigoare i consistenta teoretica prin creatia teologico-filosofica tomista.
In numai doua decenii de creatie teoretica Toma d'Aquino a scris un
mare numar de lucrari care descurajeaza cititorul modern prin proportiile
lor monumentale. Operele sale fundamentale sunt Summa contra Gentiles
(Impotriva erorilor necredinciosilor) i Summa Theologiae (Tratat de
teologie). Deosebit de importanta sub raport filosofic este i seria de
comentarii facute de el la lucrarile lui Aristotel (la Analiticele prime si
Analiticile secunde, la Despre interpretare, Despre cer, Despre suflet, Etica
nicomahicd, Metafizica, Fizica i la cateva parti din Politica). In timpul
ederilor sale la Paris, Toma a scris mai multe lucrari i pamflete cu caracter
polemic sau didactic (Despre fiintd si esentd, Despre principiile naturii,
Despre unitatea intelectului, Despre eternitatea lumii etc.).
Sinteza tomista dintre cretinism i aristotelism era primejdioasa atat
pentru aristotelism, care a fost intens cretinizat", cat i pentru cretinism,
care a fost aristotelizat" Riscurile unui astfel de demers au fost sesizate i
condamnate de autoritatile ecleziastice conservatoare ale timpului. Pericolul
contaminarii cretinismului de rationalismul aristotelic parea a compromite
intreaga opera teologica desfaurata de Sfintii Parinti i de urma ii lor pe
parcursul unui intreg mileniu. Aa se explica faptul ca ideile tomiste (care,
aa cum precizam mai sus, sunt considerate in prezent un fel de nucleu
filosofic al catolicismului), departe de a fi unanim acceptate, au intampinat
o puternica rezistenta in vremea sa. Astfel, in anul 1277, la doar trei ani de
la moartea lui Toma, episcopul Parisului, Etienne Templier, a condamnat
numeroase teze ale filosofiei i teologiei sale.
Filosofia lui Toma urmarete doua obiective esentiale:
1. Distingerea intre ratiune i credinta;
2. Stabilirea acordului dintre ratiune i credinta.
El considera ca intregul domeniu al filosofiei tine exclusiv de ratiune.
Aceasta inseamna ca filosofia nu trebuie sa admita nimic altceva decat ceea
ce este accesibil inteligentei naturale a omului i este demonstrabil numai
cu mijloacele ei. Teologia, dimpotriva, se intemeiaza pe revelatia divina,
adica, in cele din urma, pe autoritatea lui Dumnezeu. Problemele de
credinta sunt cunotinte de origine supranaturala cuprinse in formule al
caror sens nu-l putem patrunde intru totul, dar pe care trebuie sa le
acceptam ca atare, chiar i atunci cand nu le putem intelege. Nici ratiunea,
daca este utilizata corect, nici revelatia, care ii are temeiul in Dumnezeu,
nu pot sa ne inele, intrucat acordul adevarului cu adevarul este necesar. Ori
de cate ori o concluzie filosofica contrazice una sau mai multe dogme
religioase, aceasta este, conform convingerii lui Toma, un semn sigur ca
respectiva concluzie filosofica este falsa!
Oricat de subtila este tentativa lui Toma d'Aquino de delimitare a
filosofiei de teologie, este evident ca el sfarete prin a subordona filosofia

68

teologiei, intrucat filosofia trebuie sa-i cedeze intotdeauna teologiei, dar


filosofia nu se poate impune niciodata in fata teologiei. El era convins ca
filosofia trebuia transformata intr-un instrument pentru fundamentarea i
consolidarea teoretica a cretinismului, i in acest sens trebuie inteleasa teza
sa conform careia filosofia trebuie sa devina o ancilla theologiae, adica o
servitoare, o slujnica a teologiei catolice!
Toma d'Aquino a apelat la filosofia lui Aristotel pentru a fortifica insui
nucleul teologiei cretine. Astfel, cele cinci argumente propuse de el pentru
demonstrarea existentei lui Dumnezeu sunt, in mod evident, inspirate din
filosofia lui Aristotel. Spre deosebire de traditia teologica, Toma d'Aquino
considera ca ideea existentei lui Dumnezeu nu este innascuta, aa cum este
nazuinta naturala a oamenilor catre bine, catre adevar sau catre frumos. De
aceea el aprecia ca existenta lui Dumnezeu trebuie demonstrata prin
trecerea de la existenta la esenta, de la efect la cauza, de la ceea ce se mi ca
la ceea ce determina micarea.
Toate cele cinci argumente tomiste pentru demonstrarea existentei lui
Dumnezeu pun in joc doua elemente distincte: constatarea unei realitati
sensibile (adica a unei realitati perceptibile cu aj utorul simturilor) care
solicita o explicatie i afirmarea unei serii cauzale careia aceasta realitate ii
este baza, iar Dumnezeu varf. Le vom prezenta in continuare succint:
1. Primul argument se bazeaza pe teoria aristotelica a primului motor.
Pe urmele lui Aristotel, Toma sustine ca atat simturile cat i ratiunea ne
demonstreaza ca orice efect are o cauza, adica tot ceea ce se mica trebuie
sa fie micat de ceva anume. Urcand din cauza in cauza ajungem la o cauza
prima, identificata de Toma cu Dumnezeu.
2. Al doilea argument este asemanator, fiind inspirat tot de filosofia lui
Aristotel: orice lucru exista prin altceva, neputandu-i fi propria cauza.
Regresia la infinit fiind imposibila, ajungem la o cauza a cauzelor,
identificata i ea cu Dumnezeu.
3. Cel de-al treilea argument nu difera nici el prea mult de primele
doua. Lucrurile nu au existenta prin sine, deoarece ele se nasc i pier.
Trebuie sa existe insa ceva care nu se nate i nu piere i care este temeiul,
natura a tot ceea ce exista. Acest ceva" este Dumnezeu.
4. Cel de-al patrulea argument este denumit argumentul treptelor de
existenta" i este inspirat, ca i celelalte, tot din filosofia lui Aristotel.
Acesta afirmase ca genul are mai mult adevar decat specia i aceasta mai
mult adevar decat individual. Ar exista, spune Toma, o fiinta absolut
superioara", careia i-ar apartine intregul adevar. Aceasta fiinta este
Dumnezeu.
5. Ultimul argument se refera le finalitate (tendinta oricarei existente
spre un scop prestabilit). Toma sustine ca intreaga realitate ar avea un scop
prestabilit de Dumnezeu. Acest argument reprezinta cea mai grava
denaturare a filosofiei lui Aristotel, care respinsese ideea de providenta.
Oricat de diverse sunt in aparenta, aceste cinci cai catre Dumnezeu"
comunica intre ele printr-o legatura secreta. Fiecare dintre ele pornete de la

69

constatarea ca, cel putin sub unul dintre aspectele sale, orice lucru existent
in realitate nu contine in sine ratiunea necesara i suficienta a propriei sale
existente. Aceasta ratiune este intruchipata, in toate cazurile, de Dumnezeu,
a carui existenta este considerata, astfel, demonstrata.
Creatia teologico-filosofica a lui Toma d'Aquino a exercitat o
influenta enorma in posteritate atat asupra teologiei catolice, cat i asupra
filosofiei occidentale, care va dobandi in secolele urmatoare tot mai multa
consistenta teoretica in stradania - indicata dar nu i urmata pana la capat de
ganditorul medieval! - de emancipare a filosofiei de spiritualismul teologic.

70

Cursul 8
FILOSOFIA EPOCII MODERNE
(sec. XVII-XIX)
1. Caracterizare generala
Filosofia epocii moderne a fost precedata i pregatita de cea
renascentistd (sec. XV-XVI). Aceasta a aparut i a evoluat pe fondul
laicizdrii progresive a vietii sociale, politice i spirituale a statelor Europei
occidentale, favorizata de ascensiunea tiintei i de criza profunda a
Bisericii Catolice, criza ce a diminuat considerabil autoritatea pe care ea o
exercitase in primul mileniu cretin i a culminat cu izbucnirea Reformei
protestante, in urma careia s-au desprins din Biserica Romano-Catolica i sau constituit ca entitati religioase autonome bisericile protestante.
Cei mai importanti filosofi renascentiti au fost: Michel de
Montaigne, Erasmus de Rotterdam, Thomas Morus, Tommaso Campanella,
Giordano Bruno, Pico della Mirandola etc. Ei au facut tentativa de reinviere
a spiritului filosofiei antice greco-romane, de diminuare a presiunii
teologiei asupra filosofiei, de innoire a stilului de practicare a filosofiei i
de introducere a unor noi teme i probleme de reflectie filosofica.
Pe parcursul secolului al XVII-lea s-a desfaurat revolutia tiintificd
modernd, care a fost un fenomen cultural complex cu multiple semnificatii
sociale i spirituale i care a avut numeroase implicatii filosofice. Prin
contributiile unor mari oameni de tiinta, ca Nicolaus Copernic, Johannes
Kepler, Galileo Galilei, Isaac Newton etc., a fost creata o noua imagine
asupra universului, care a fost explicat pe baza unui model mecanic.
Astfel, N. Copernic a elaborat teoria heliocentrica asupra sistemului
solar. Aceasta teorie a inlaturat vechea teorie geocentrica asupra universului
creata la sfaritul antichitatii de savantul grec Claudius Ptolemeu (sec. II
d.Hr) pe baza cosmologiei aristotelice. Implicatiile tiintifice, filosofice i
culturale ale teoriei heliocentrice au fost imense i au avut drept rezultat
modificarea radicala a conceptiei traditionale despre lume.
J. Kepler a descoperit legile mecanicii cereti pe baza carora puteau fi
explicate i anticipate cu mare precizie nu numai traiectoriile atrilor, ci i o
serie de fenomene astronomice i fizice (eclipse, comete, maree etc.) care iau impresionat din cele mai vechi timpuri pe oameni i erau atribuite in
toate culturile arhaice unor forte supranaturale. Legile mecanicii cere ti vor
deveni pe parcursul epocii moderne idealuri de rigoare i capacitate de
predictie ale intregii cunoateri tiintifice.
G. Galilei a adus contributii decisive la fundamentarea tiintifica a
heliocentrismului i la rasturnarea tiintei traditionale. El a descoperit prima
lege a tiintei moderne, principiul inertiei. Datorita radicalismului pozitiei
sale tiintifice, el a fost obligat de catre Inchizitie sa- i renege conceptia,
care contravenea reprezentarii religioase traditionale a universului.
I. Newton a elaborat un model unitar de natura mecanica al intregului
univers. El a demonstrat ca micarea corpurilor cereti i caderea obiectelor
pe Pamant sunt supuse aceleiai legi, legea gravitatiei universale. De
asemenea, Newton a apreciat ca aceasta lege actioneaza i dincolo de
limitele sistemului solar, fiind prima lege a intregului univers formulata
matematic pe baza modelului mecanic. Newton a extins apoi valabilitatea
legii gravitatiei universale i la microcosmos, demonstrand ca intregul
univers, de la atomi pana la stele, ii este subordonat.

71

Revolutia tiintifica moderna a reprezentat o adevarata provocare


pentru filosofie, care era solicitata nu numai sa explice semnificatiile i
implicatiile filosofice ale noilor descoperiri tiintifice, ci i sa evalueze
perspectivele conditiei umane in noile conditii sociale i spirituale.
2. Orientari fundamentale in filosofia epocii moderne
Ca urmare a revolutiei tiintifice din secolul al XVII-lea, filosofia
epocii moderne a avut un pregnant accent epistemologic, adica in primplanul interesului filosofilor s-au aflat problemele cunoaterii tiintifice. Era
firesc ca progresele spectaculoase ale tiintelor sa solicite filosofiei sa
clarifice i sa conceptualizeze numeroasele probleme teoreticometodologice pe care acest proces le implica.
Ca urmare a acestui nou context spiritual, pe parcursul epocii
moderne au fost propuse numeroase conceptii, teorii, puncte de vedere etc.
i s-au inregistrat multiple dispute cu privire la geneza, natura, valoarea de
adevdr si limitele cunoaterii tiintifice. Un loc important in dezbaterile
filosofice care au avut loc in aceasta epoca l-a ocupat problematica
metodei, intrucat tiintele in ascensiune aveau nevoie de metode sigure
pentru descoperirea de noi adevaruri. Problema fundamentala a filosofiei
epocii moderne a fost insa cea a genezei cunoaterii certe. In cadrul sau
interesul a fost polarizat de dezbaterea asupra surselor cunoasterii
autentice, adica a facultatii cognitive care poate asigura, cu maxima
certitudine, atingerea adevarului. In aceasta dezbatere s-au constituit doud
orientdri fundamentale, care s-au infruntat pe intreaga durata a epocii
moderne:
1. Empirismul - a fost orientarea filosofica ce sustinea ca sursa

privilegiata a cunotintelor autentice este reprezentata de informatiile


senzoriale. O cunotinta oarecare ar avea anse cu atat mai mari sa fie
adevarata cu cat ea este mai apropiata de marturia simturilor. Dimpotriva,
cu cat o cunotinta este mai generala i mai abstracta, adica mai indepartata
de informatiile senzoriale nemijlocite, cu atat ar exista o probabilitate mai
mare ca ea sa fie falsa.
Teza fundamentala a empirismului modern a fost formulata de J.
Locke prin dezvoltarea unei idei aristotelice: Nu exista nimic in intelect
care sa nu fi existat mai inainte in simturi", ceea ce inseamna ca intreaga
cunoatere ii are originea in simturi, iar rolul ratiunii este doar de a
inregistra i, eventual, de a sintetiza i sistematiza informatiile perceptive,
fara a avea un aport cognitiv propriu.
Empirismul a teoretizat i a stimulat, indeosebi, evolutia tiintelor
empirice ale naturii. Cei mai importanti teoreticieni ai empirismului au fost:
Fr.Bacon, J.Locke, G.Berkeley, D.Hume, Th.Hobbes etc.
2. Rationalismul - considera ca sursa cunoaterii autentice este

reprezentata de ratiune sau, cum era denumita aceasta in epoca, de intelect.


Rationalitii le reproau empiritilor faptul ca simturile nu ne ofera decat
informatii accidentale i individuale despre realitate, in timp ce tiinta
opereaza cu cunotinte cu caracter necesar i universal. Drept urmare,
informatiile senzoriale n-ar putea constitui un temei consistent pentru

72

demersul tiintific. Ei sustineau ca ratiunea umana poseda o facultate


proprie, numita intuitie intelectuald, care i-ar permite sesizarea spontana i
nemijlocita a adevarurilor necesare i universale. Majoritatea
reprezentantilor rationalismului au considerat ca cel putin adevdrurile
necesare si universale fundamentale despre lume sunt tnndscute (ineism).
Descoperirea acestor adevaruri fundamentale, sadite" chiar de divinitate in
intelectul uman, s-ar face printr-un fel de introspectie, de autoanaliza a
continutului contiintei. Derivarea celorlalte adevaruri din adevarurile
fundamentale scoase la iveala din intelect prin intuitie s-ar face prin
deductie, deci tot printr-un procedeu rational.
G. W. Leibniz a opus maximei empirismului, formulate, aa cum am
precizat mai sus, de empiristul J. Locke, maxima: Nu exista nimic in
intelect care sa nu fi existat mai inainte in simturi, in afard de intelectul
tnsuf\ Leibniz, ca i ceilalti rationaliti ai epocii moderne, considerau, deci,
ca intelectul este o facultate cognitiva spontana, activa, creatoare de noi
cunotinte i nu doar inregistratoare a informatiilor perceptive, a a cum
sustineau empiritii.
Rationalismul a stimulat i a teoretizat, in special, dezvoltarea
matematicii i a logicii, exponentii sai avand contributii remarcabile in
aceste domenii. Principalii reprezentanti ai rationalismului au fost: R.
Descartes, B .Spinoza, G. W. Leibniz etc.
Este evident faptul ca, in timp ce empiritii au supralicitat rolul
simturilor in procesul cunoaterii i l-au minimalizat, pana la negare, pe cel
al ratiunii, rationalitii au procedat exact invers. Depairea alternativei
empirism-rationalism, care a caracterizat filosofia epocii moderne, va fi
realizata in cadrul filosofiei clasice germane, in primul rand, de catre I.
Kant i G. W. Hegel. Ei vor demonstra ca facultatea umana de cunoa tere
nu se intemeiaza sau pe simturi sau pe ratiune, ci si pe simturi i pe ratiune.
Cunoaterea autentica, singura care poate garanta atingerea adevarului,
presupune, deci, conlucrarea permanenta a simturilor cu ratiunea.
3.
EMPIRISMU
L JOHN
LOCKE
(1632-1704)
3.1. Repere biografice
In mediile intelectuale anglo-saxone John Locke este considerat,
adesea, nu doar cel mai valoros i mai influent filosof englez, ci i cel mai
important reprezentant al empirismului modern i principalul teoretician al
democratiei liberale britanice. El a trait i i-a elaborat conceptia in
perioada desfaurarii revolutiei burgheze din Anglia (1640-1688), iar
filosofia sa exprima atat virtutile, cat i limitele acestei revolutii.
Locke s-a nascut in anul 1632 in localitatea Wrington, din apropierea
oraului englezesc Bristol, intr-o familie apartinand clasei mijlocii. Si-a
facut studiile universitare mai intai la Londra i apoi la Oxford, la colegiul
Christ Church, unde va fi ulterior i profesor. Intreaga sa creatie i activitate
se caracterizeaza printr-o profunda aversiune fata de scolastica. Dei s-a
pregatit pentru cariera de preot, el a fost atras mai mult de studiul

73

medicinei, filosofiei i tiintelor naturii. Ca medic Locke a realizat cu


succes o operatie de mare dificultate pe ficat. El a fost prieten i a colaborat
cu savantii R. Boyle (1627-1691) i I. Newton (1643-1727), doi dintre
promotorii revolutiei tiintifice moderne. In anul 1668 el a fost ales
membru al Academiei Regale Britanice (Royal Society). Intre anii 1675 1689 el s-a refugiat in Olanda pentru a evita neplacerile pe care i le-ar fi
putut aduce simpatiile sale politice i a profitat de acest prilej pentru a
studia doctrinele filosofilor rationaliti Rene Descartes (1596-1650) i
Pierre Gassendi (15921655). Critica sistematica pe care el a facut-o
rationalismului s-a bazat pe cunoaterea sa temeinica de la sursa. Locke a
revenit in Anglia dupa victoria revolutiei burgheze engleze. El este i unul
dintre fondatorii Bancii Nationale Engleze i ai primelor societati pe
actiuni. In ultimii ani ai vietii lui Locke i s-au oferit inalte functii publice,
cea mai importanta fiind cea de Comisar al Comertului Imperiului Britanic
(1696).
3.2. Opera
Creatia teoretica a lui J. Locke a acoperit mai multe domenii, carora
el le-a consacrat lucrari de referinta.
Astfel, in domeniul teoriei cunoasterii el este considerat cel mai
important teoretician al empirismului modern, iar lucrarea sa Eseu asupra
intelectului omenesc (1690) a fost supranumita, in semn de pretuire, Biblia
empirismului.
In domeniul teoriei politice Locke a elaborat cele Doud tratate
asupra guverndrii, publicate anonim intr-un singur volum in anul 1690. In
aceste lucrari de referinta ale teoriei social-politice moderne el respinge
absolutismul politic medieval i sustine legitimitatea monarhiei
constitutionale. Prin ideile sale social-politice, Locke a contribuit la
fundamentarea teoreticd a liberalismului modern prin ideea de mare
valoare i noutate a separatiei puterilor in stat, idee ce va fi dezvoltata
ulterior in Franta de catre Montesquieu (1689-1755). Locke este i unul
dintre creatorii teoriei moderne a contractului social, teorie care va fi
dezvoltata ulterior in mod sistematic tot in Franta de catre J.-J. Rousseau
(1712-1778). El considera ca suverana este natiunea i nu monarhul sau
guvernul, care, tocmai de aceea, trebuie sa se supuna legilor. Daca aceasta
conditie nu este respectata, poporul are dreptul divin" sa rezilieze
contractul social, sa inlature monarhul i sa semneze" un alt contract social
cu un alt suveran, care ofera mai multe garantii ca il va respecta. Astfel,
Locke a fost unul dintre primii ganditori moderni care au legitimat teza
dreptului poporului la revolutie.
In domeniul teologiei, Locke este un adept al deismului (deismul este
o orientare filosofico-religioasa din secolele XVII-XVIII, care recunotea
existenta lui Dumnezeu numai ca o cauza prima, impersonala a lumii,
negand ideea intruchiparii lui Dumnezeu intr-o persoana i teza interventiei
acestuia in evolutia naturii, a societatii ori a existentei umane) i se
pronunta pentru toleranta religioasa. El este insa intolerant cu catolicismul 9,
despre care afirma ca este incompatibil cu toleranta, i cu ateismul, despre
care sustine ca pune in pericol ordinea sociala intrucat face imposibila
9 Biserica Anglicana se constituise inca din anul 1533 in urma rupturii" de cea Romano-Catolica, decisa de regele
Henric al VIII-lea. Dei s-a constituit cam in aceeai perioada cu confesiunile protestante, anglicanismul nu este o
confesiune protestanta propriu-zisa, ci, mai degraba, un catolicism care nu recunoate autoritatea papei. Ca i
bisericile ortodoxe, Biserica Anglicana este o biserica autocefala, intai-statatorul" sau fiind arhiepiscopul de
Canterbury.

74

prestarea de juramant in fata instantelor juridice ale statului de drept. In


domeniul teologiei Locke a scris lucrarile Patru scrisori despre tolerantd
(1689) i Rationalitatea crestinismului expus dupd Scripturd (1695).
In domeniul pedagogiei, Locke a elaborat lucrarea Cugetdri despre
educatie (1693), in care critica sever invatamantul scolastic, sustinand
necesitatea dezvoltarii armonioase a personalitatii prin studiul disciplinelor
tiintifice i practicarea educatiei fizice. El se pronunta pentru organizarea a
doua sisteme de invatamant: unul pentru tineretul provenit din clasele
producatoare de bunuri i servicii, care ar trebui sa se realizeze in coli
publice, organizate i sustinute financiar de catre stat (societatea capitalista
britanica, aflata in ascensiune, avea nevoie de forta de munca instruita i
calificata), i altul pentru tineretul provenit din clasele bogate, care ar trebui
sa fie privat i sa se realizeze in mod personalizat in familie.
Prin toate aceste lucrari Locke se afirma ca unul dintre primii
teoreticieni ai intereselor burgheziei engleze, care era cea mai dezvoltata
din Europa i cucerise in timpul vietii sale nu numai suprematia economica,
ci i puterea politica.
3.3. Conceptia filosofica
Teoria cunoasterii
Lucrarea fundamentala de filosofie a lui Locke este Eseu asupra
intelectului omenesc (1690), una dintre primele lucrari moderne de filosofie
care abordeaza aproape exclusiv problemele de gnoseologie. Lucrarea este
scrisa sub influenta, dar i ca reactie critica la lucrarea lui Rene Descartes
Discurs asupra metodei (1637), lucrare pe care este foarte probabil ca el sa
o fi studiat-o in perioada in care s-a aflat in Olanda (1675 - 1689). Locke i i
propune sa examineze facultatile cognitive ale omului pentru a stabili ce
este i ce nu este accesibil cunoaterii. Din aceasta perspectiva, Locke poate
fi considerat, ca i Descartes, un precursor al filosofiei critice.
Problema majora a gnoseologiei lui Locke este problema originii
cunostintelor certe, pe care el o considera a fi experienta. El sustine ca actul
psihic prin intermediul careia se stabilete legatura dintre subiectul
cunoscator i realitate este senzatia. Intreaga lucrare este o demonstrate
amanuntita a principiului fundamental al empirismului, pe care el insu i l-a
formulat pornind de la o sugestie aristotelica: nu existd nimic in intelect
care sd nu fi existat mai inainte in simturi. Pentru a legitima acest principiu
Locke trebuia sa demonstreze, mai intai, ca nu exista idei innascute.
Rationalismul modern sustinea ca cel putin cunotintele fundamentale
despre realitate sunt innascute (ineism). Din acest punct de vedere, pozitia
lui Locke este explicit i categoric antirationalista. El demonstreaza ca nicio
idee - logica, etica, matematica sau religioasa - nu este innascuta. Daca ar
exista idei innascute ele ar trebui sa apartina, deopotriva, oamenilor inculti,
copiilor i arieratilor mintal. Ar trebui, de asemenea, ca evidentele logice i
matematice sa nu aiba nevoie de demonstratii. Niciuna dintre aceste ipoteze
nu este insa, argumenteaza Locke, confirmata de realitate. Ideile presupuse
a fi innascute - ca ideea de Dumnezeu, ideile morale, legile logice i
principiile matematice - sunt toate idei compuse, derivate din idei simple,
adica din perceptii individuale, care sunt adevaratele elemente primare ale
cunoaterii.

75

J. Locke considera ca intelectul sau contiinta este un mediu pasiv, o


tabula rassa10 (lat. -tabla nescrisa"), pe care se inscriu datele experientei,
pe masura dobandirii lor prin senzatii. Cunoaterea este conceputa de el ca
un act mecanic de intiparire nemijlocita a experientei in

10 In niciuna dintre lucrarile lui Locke nu apare textual aceasta formulare, pe care toata lumea i-o atribuie; apar, in
schimb, formulari apropiate ca sens, precum foaie de hartie nescrisa", camera goala" etc.

76

intelect i nu ca un proces. Toate ideile, intregul continut al contiintei,


provin deci, dupa Locke, din experienta. Experienta ar avea doua forme:
a. Experienta exterioard sau senzatia, care ne informeaza despre
starea lucrurilor sau evenimentelor obiective;
b. Experienta interioard sau reflexia, care ne informeaza despre
propriile stari i procese ale contiintei.
Elementele primare ale cunoaterii sunt, in conceptia lui Locke, ideile
simple. Ele sunt considerate datele elementare, nediferentiate ale
experientei exterioare i interioare. De la ideile simple cunoaterea trece
apoi la ideile complexe, prin urmatoarele procedee: insumare, comparare i
abstractizare.
In ultima parte a Eseului, Locke abordeaza problema adevarului. El
observa, in mod corect, ca adevarul este o insuire a propozitiilor, nu a
lucrurilor. Adevarul este definit ca un acord al ideilor care corespunde
legaturilor reale dintre lucruri.
Teoria existentei
Dei nu a avut preocupari explicite i sistematice de ontologie, Locke
a facut i in acest domeniu al filosofiei cateva reflectii deosebit de
pertinente, care au influentat evolutia ulterioara a conceptiilor asupra
existentei.
In spiritul epocii sale, Locke considera ca temeiul existentei obiective
este substanta. Dei declara ca nu putem ti ce este substanta, aceasta fiind
o limita a capacitatii umane de cunoatere, acest fapt nu ne afecteaza
posibilitatea de intelegere a realitatii atat cat ne este necesar pentru a o
putea transforma in conformitate cu necesitatile noastre. Substanta ar avea
doua categorii de proprietati, pe care Locke le numete calitdti:
a. Calitdti primare, care au fundament obiectiv, in sensul ca apartin
lucrurilor insele i nu pot fi detaate de ele. Astfel de calitati ar fi:
intinderea, figura, forma, micarea;
b. Calitdti secundare, care ar depinde de conditii i ar fi variabile de la
individ la individ. Aceste calitati nu ar apartine lucrurilor insele, nefiind
decat efecte subiective ale actiunii calitatilor primare asupra organelor
umane de simt. Astfel de calitati ar fi: culoarea, temperatura, gustul,
mirosul.
Filosofia lui J. Locke continea in sine doua directii posibile de
dezvoltare:
1. Cea materialistd, care va fi dezvoltata in secolul al XVIII-lea in
Franta i va considera ca toate calitatile sunt primare;
2. Cea idealist-subiectivd, care va fi dezvoltata in Anglia secolelor
XVII-XVIII i va sustine ca toate calitatile sunt secundare.

77

Cursul 9
RATIONALISMU
L
RENE DESCARTES
(1596-1650)
1. Repere biografice
Rene Descartes (cunoscut in epoca sub numele sau latinizat Renatus
Cartesius, filosofia sa mai fiind numita i filosofie cartesiand sau
cartesianism) este considerat in mod unanim cel mai important filosof
francez al tuturor timpurilor i unul dintre cei mai valoroi ganditori
occidentali. El a avut preocupari teoretice diverse, care au inclus fizica,
astronomia, psihologia, biologia etc., dar, mai ales, matematica i, evident,
filosofia.
Descartes s-a nascut intr-o familie de mici nobili in anul 1596 in mica
localitate La Haye de langa oraul Tours din centrul Frantei. La numai un
an a ramas orfan de mama. La varsta de 8 ani a fost inscris de tatal sau la
Colegiul din La Fleche, infiintat de ordinul catolic iezuit, care conducea in
epoca cele mai bune, dar i cele mai severe, coli.
Descartes a avut mai mult formatie de autodidact deoarece programul
invatamantului din colegiu l-a nemultumit datorita modului scolastic de
organizare a studiilor i de predare a cunotintelor. El i-a desavarit studiile
la Universitatile din Poitiers i Paris, luandu-i licenta in drept in anul 1616.
Pasionat intreaga viata de calatorii, intre 1617-1619, in timpul Razboiului
de 30 de ani (1618-1648), tanarul Descartes s-a inrolat ca voluntar in
armata Ducelui Maximilian I de Bavaria cu care a calatorit prin intreaga
Europa occidentala i centrala. Acest razboi cu pretext religios (intre
puterile catolice i cele protestante) a fost, de fapt, un razboi pentru
hegemonie in Europa, in special intre Franta i Imperiul German.
Din tinerete Descartes s-a stabilit in Olanda, tara in care a trait cea
mai mare parte a vietii, pentru a se sustrage eventualelor persecutii ale
Inchizitiei, pe care i le-ar fi putut atrage datorita convingerilor sale
tiintifice i filosofice ce contraveneau dogmelor Bisericii Catolice. Olanda
era supranumita in epoca tara tolerantei", intrucat asigura locuitorilor sai
cel mai inalt grad de libertate dintre toate tarile occidentale. Influenta
Bisericii Catolice era aici mai slaba decat in celelalte state occidentale, iar
autoritatile erau mai tolerante cu rezidentii straini. Datorita acestui fapt in
epoca moderna numeroi savanti i filosofi din intreaga Europa s-au stabilit
in Olanda.
Descartes a fost un exponent al aspiratiilor burgheziei franceze in
ascensiune. El i-a asumat contradictiile vremii sale, in primul rand pe cea
dintre obiectivitatea tiintei i tehnicii, pe de o parte, i subiectivitatea
individului, pe de alta parte, contradictie pe care a impins-o pana la
scepticism. Scepticismul sau nu are insa caracter gnoseologic, ci
metodologic. Cu alte cuvinte, el nu se indoiete de posibilitatea cunoaterii
lumii de catre om, ci, aa cum vom vedea mai jos, utilizeaza argumente
sceptice pentru fundamentarea riguroasa a cunoaterii.
Dei a exprimat prin intreaga sa creatie spiritul epocii moderne, lui
Descartes nu i-a fost straina o anumita exaltare medievala, care strabatuse

78

intreaga Renatere i ale carei ecouri se resimteau inca la inceputul epocii


moderne. Aa se explica interpretarea mistica pe care el a dat-o visului pe
care l-a avut in noaptea de 11 noiembrie 1619, in care a vazut semnul divin
al predestinarii sale de a fundamenta pe matematica o tiinta unica a naturii.
Pe de alta parte, Descartes a avut luciditatea teoretica de a se elibera de
orice autoritate, considerand ca cunoaterea adevarului este certa prin
sine".
In anul 1649 Descartes a fost invitat la Stockholm de Regina Cristina
a Suediei, pentru a o initia in filosofie. Datorita asprimii climei, el s-a
imbolnavit grav de pneumonie i a murit la Stockholm la 11 februarie 1650.
Descartes a eliberat filosofia de pretiozitatile logicii scolastice i a
introdus exprimarea riguroasa i clara, intemeiata pe concept i nu pe
metafora. Constructia sa teoretica, frumoasa prin echilibru i claritate, a fost
adoptata drept model de estetica clasicismului, fara ca el sa fi avut
preocupari explicite de estetica. Descartes i-a propus drept tel suprem al
cercetarilor sale solutionarea problemei: ce este cunoaterea umana i pana
unde se intinde ea".
2. Opera cartesiana
Cele mai importante lucrari ale lui Descartes sunt:
Reguli utile si clare pentru tndrumarea mintii in cercetarea
adevdrului - lucrare neterminata de metodologia cunoaterii
publicata postum in anul 1701.
Tratatul despre lume si despre lumind, scris in 1634, dar nepublicat
de Descartes in timpul vietii intrucat in el i-a exprimat adeziunea la
teoria heliocentrica asupra sistemului solar, elaborata de savantul
polonez Nicolai Copernic. El s-a temut de eventualele represiuni ale
Inchizitiei intrucat in acelai an Galileo Galilei fusese obligat sa se
dezica de conceptia sa tiintifica, iar heliocentrismul fusese interzis.
Discurs asupra metodei, publicat in 1637, este cea mai cunoscuta
lucrare a lui Descartes i este prefata filosofica a unei lucrari
tiintifice in trei parti: Geometria, Dioptrica, Meteorii. Discursul...
atesta preocuparea epocii moderne pentru problematica metodei. Este
scris in limba franceza (i nu in limba latina, in care i-a scris maj
oritatea celorlalte lucrari i care era inca limba oficiala a culturii
occidentale) intrucat lucrarea era destinata unui public larg, nu numai
savantilor. De asemenea, in Discurs ... Descartes face o expunere
concisa a principiilor fundamentale ale conceptiei sale filosofice i
tiintifice.
Meditatii metafizice - 1641, lucrare considerata capodopera lui
Descartes;
Principiile filosofiei - 1644, lucrare consacrata fundamentarii
metafizicii sale;
Pasiunile sufletului - 1649, lucrare de psihologie.
3. Conceptia filosofica
3.1. Metoda cartesiana
Exista o legatura indisolubila intre tiinta i filosofia lui Descartes.
Ele sunt concepute ca un sistem unic, acordandu-se insa prioritate

79

metafizicii, dar nu pentru descoperirea unor principii ultime ale existentei,


ci pentru a funda pe ea certitudinea tiintei.
In prefata la lucrarea sa Principiile filosofiei, Descartes compara
intreaga cunoatere cu un arbore a carui radacina este metafizica, trunchiul
fizica, iar ramurile tiintele, reductibile, dupa opinia sa, la trei: medicina,
mecanica, morala.
Ca savant, Descartes a creat geometria analiticd (prin aplicarea
calculului algebric la rezolvarea problemelor de geometrie) i o fizicd
mecanicistd, cu ajutorul careia a incercat explicarea unitara pe baza legilor
mecanicii clasice a tuturor fenomenelor naturii.
Aceste doua realizari tiintifice sunt rezultatul dezvoltarii de catre
Descartes a ideii matematicii universale (lat. - mathesis universalis).
Aceasta nu era conceputa de el doar ca aplicare a aparatului matematic in
celelalte domenii ale cunoaterii, ci, cu precadere, ca o reactie la ceea ce el
considera a fi insuficienta rigoare i capacitate inventiva a cunoaterii
tiintifice a epocii sale. Unitatea tiintei este dedusa de Descartes din
unitatea inteligentei umane.
Filosofia Descartes marcheaza o schimbare radicala de perspectiva in
fundamentarea procesului cunoaterii. Mintea umana nu mai este conceputa
de filosoful rationalist francez ca fiind subordonata lucrului pe care vrea sal cunoasca (aa cum era pentru empirism), ci ea devine subiect, cea care
cunoate i tie cum cunoate. Instrumentele ratiunii cunoscatoare nu mai
sunt imprumutate de el din alta parte, ci ele se dezvaluie ca fiind proprii
ratiunii in insui exercitiul sau cognitiv. Metoda cartesiana este tocmai
exercitarea intelectului de indata ce acesta s-a eliberat de traditii i
prejudecati. Descartes considera ca toti oamenii sunt in mod egal dotati din
punct de vedere al capacitatilor intelectuale, dar ca deosebirile de
performante intelectuale dintre ei s-ar datora modului mai mult sau mai
putin corect de aplicare de catre ei a ratiunii in cercetarea diferitelor
probleme pe care le abordeaza. Este semnificativa, in acest sens, afirmatia
sa de la inceputul Discursului.: Nu este suficient sa ai spiritul bun,
principalul este sa-l aplici bine".
Problema fundamentala a cunoaterii se reduce pentru Descartes la
delimitarea domeniului ratiunii i la elaborarea unei metode intemeiate pe
ratiune. Descartes elimina din perimetrul cunoaterii tiintifice i filosofice
cu pretentii de veridicitate revelatiile credintei i istoria. Credinta religioasa
este considerata de el ca fiind independenta de filosofie, care este rationala.
Credinta tine insa de vointa, nu de intelect. De aceea Dumnezeu ramane,
dupa opinia sa, in afara puterilor filosofiei, intrucat El este infinit i
incomprehensibil de catre mintea umana, fapt stabilit prin dogma. Pentru
domeniul sau de aplicatie, filosofia este insa suverana. Idealul metafizicii
lui Descartes este rigoarea matematica. Regulile metodei carteziene sunt
expuse pe larg in Reguli... (21 de reguli) i concentrat in Discurs... (4
reguli). Cele patru reguli ale metodei formulate de Descartes in Discurs.
sunt urmatoarele:
1) Prima regula este de a nu accepta niciodata vreun lucru ca
adevarat daca nu l-am cunoscut in mod evident ca atare; adica de a
evita cu grij a graba i prejudecata; i de a nu include in judecatile
mele nimic mai mult decat ceea ce s-ar infatia spiritului meu atat

80

de clar i de distinct incat sa nu mai am niciun prilej de a ma indoi


cu privire la acel lucru.
2) A doua regula este de a imparti fiecare dintre dificultatile cercetate
de mine in atatea parti cate s-ar putea i cate s-ar cere pentru a le
rezolva cat mai bine;
3) A treia de a-mi conduce in ordine gandurile incepand cu obiectele
cele mai simple i mai uor de cunoscut pentru a urca treptat ca pe
nite trepte pana la cunoaterea celor mai compuse; i
presupunand ordine chiar intre cele care nu premerg in mod
natural unele altora.
4) In ultima regula de a face pretutindeni enumerari atat de complete
i revizuiri atat de generale incat sa fiu incredintat ca n-am omis
nimic".
Prima reguld a metodei contine intr-o forma concentrata intregul
rationalism cartesian. Nu trebuie sa acceptam in cunoa tere decat ceea ce
am constatat in ideea unui lucru afirmat. Ideile prime pe care se intemeiaza
intreaga cunoatere trebuie sa fie clare i distincte. Sunt clare acele idei
care apar in intelectul atent, ideile in care obiectul cunoaterii i facultatea
cunoscatoare - numita de rationaliti intuitie intelectuald - sunt perfect i
reciproc adaptate fara interpunerea niciunui simbol. Acordul dintre ele este
intr-atat de exact incat se pare ca nici nu se pornete de la lucruri exterioare
contiintei. Distincte ar fi ideile bine delimitate unele de altele, adica cele
pregnante, cele intre care nu exista zone de interferenta.
Prima reguld a metodei cartesiene este i criteriu al adevdrului
stiintei. Toate ideile clare i distincte sunt adevarate i invers. Clare i
distincte, adica precise i bine delimitate unele de altele, ar fi, dupa opinia
lui Descartes, in primul rand, cunotintele matematice. Intuitia intelectuald
este facultatea prin intermediul careia Descartes considera ca este surprins
nemijlocit un obiect al gandirii actuale, care poate fi, dupa opinia sa, fie un
lucru fie o relatie. Dintre cele patru facultati cognitive cu care Descartes
considera ca este dotat omul - intelectul (ratiunea), imaginatia, simturile i
memoria - intelectul are, dupa opinia sa, un regim aparte: fara indoiala
singur intelectul este capabil sa perceapa adevarul".
Descartes nu a analizat insa mecanismul intuitiei intelectuale, ci s-a
limitat numai la afirmarea infailibilitatii sale. Caracterul cel mai pregnant al
intuitiei intelectuale cartesiene este indubitabilitatea absoluta a ideilor clare
i distincte. Ulterior Descartes va adauga acestor idei o noua garantie de
autenticitate: caracterul lor innascut (ineismul cartesian).
Metoda cartesiana urmarete sa lege de primele adevaruri certe,
furnizate de intuitia intelectuala, adevarurile care nu mai sunt evidente
nemijlocit, datorita complexitatii cunotintelor respective. Aceasta legare se
realizeaza prin deductie. Descartes opune deductiei silogistice aristotelice,
care fusese preluata i de scolastica (pe care el a combatut-o intreaga viata),
deductia matematica. Prin deductie sunt descoperite, dupa opinia sa,
adevarurile care nu mai sunt evidente nemijlocit.
Pentru aceasta deductia ar trebui sa parcurga, incepand cu prima
veriga, intregul lant care pornete de la notiunile simple sesizate prin
intuitie. Deductia nu difera de intuitie decat prin faptul ca ea comporta

81

micare i succesiune, ea este, deci, o intuitie continuata, care imprumuta


termenilor ulteriori evidenta care este proprie la inceput numai primului
termen.
A doua reguld a metodei recomanda analiza rationala riguroasa, care
ne permite sa identificam in obiectele complexe, confuze i indistincte,
elemente clare i bine circumscrise, adica refacerea drumului deductiei spre
o prima intuitie evidenta in prezent.
A treia reguld a metodei cartesiene invoca din nou ordinea in
cunoatere i reafirma deductia ca intuitie succesiva.
Ultima reguld a metodei se refera la ceea ce Descartes
numeteprocedeul inductiv i care se deosebete sensibil de ceea ce
empiristul Francis Bacon teoretizase ca metoda inductivd, adica urcarea"
progresiva a cunoaterii de la particular la general. La Descartes inductia
este fie o conditie a deductiei, fie un aspect al ei. Prin ea se intelege
micarea continua, nicaieri intrerupta, a gandirii, enumerarea suficienta i
ordonata a tuturor componentelor problemei studiate. Pentru a obtine o
intuitie simpla atunci cand suntem in fata unei pluralitati de obiecte trebuie
sa facem atatea enumerari pana ne convingem ca n-am omis nimic.
Metoda carteziana are doua trasaturi fundamentale:
1) Caracterul euristic sau analitic. Orice problema trebuie rezolvata
prin descompunerea sa in constituents sai simpli. Descartes
considera, ca i Bacon, ca metoda sa are meritul de a fi, spre
deosebire de deductia silogistica aristotelica, o metoda euristicd,
adica o metoda care permite descoperirea de noi cunotinte i nu
doar expunerea a ceea ce este deja cunoscut.
2) Caracterul universal. Descartes considera ca metoda sa poate
calauzi nu numai cercetarea tiintifica i pe cea filosofica, ci orice
tip de activitate rationala.
3.2. Argumentul cogito
Aplicata in filosofie, prima regula a metodei cartesiene intemeiaza
indoiala, intrucat, datorita multitudinii i varietatii punctelor de vedere
acumulate de-a lungul timpului in cercetarea tuturor problemelor, este
dificil sa delimitam cunotintele adevarate de cele false. Filosofia din
timpul lui Descartes era puternic marcata de scepticismul antic (orientare
filosofica din epocile elenistica i romana ale filosofiei antice care se indoia
de posibilitatea cunoaterii lumii de catre om), datorita incapacitatii sale de
delimitare a cunotintelor adevarate de cele false. Opunandu-se acestui
spirit dizolvant pentru cunoatere, Descartes ii construiete o citadela
ferma in propriul sau eu, in referirea la sine insui. El este primul ganditor
modern care a considerat ca tiinta, care incontestabil exista, trebuie sa faca
dovada existentei sale ca tiinta, adica proba certitudinilor sale specializate.
De aceea, pentru a accepta o certitudine ca adevarata ea trebuie trecuta in
prealabil prin examenul tuturor indoielilor. Descartes reia toate argumentele
scepticilor, se indoiete de existenta universului fizic, de propriul sau corp,
de existenta lui Dumnezeu, de trecut etc.
El introduce chiar i ipoteza existentei unui agent malefic atotputernic
(faimosul malin genieinvocat in Discurs...), care n-ar avea alta destinatie
(i, probabil, nici alta distractie!) decat de a-l induce in mod sistematic in

82

eroare pe om, facandu-l sa creada ca ceea ce este adevarat este fals i


invers.
Descartes considera ca dintr-un scepticism atat de radical nu decurge
nicio absurditate. El nu este un sceptic, in sensul gnoseologic al acestui
termen, ci folosete argumente sceptice ca mijloace de analiza teoretica.
Prin scepticismul sau metodologic el nu urmarete sa demonstreze
imposibilitatea cunoaterii certe, cum procedasera scepticii antici, ci,
dimpotriva, sa intemeieze pe el certitudinea tiintei.
Indoiala totala il conduce pe Descartes la un prim adevar cert: md
indoiesc de tot ceea ce existd, dar de faptul ca md indoiesc nu md mai pot
indoi; md indoiesc deci gdndesc, gdndesc deci exist".
Cogito, cum este denumit de istoriografia filosofica acest argument
cartesian, este primul adevar cert i indubitabil pe care se poate intemeia
cunoaterea, fiind considerat rezultatul unei intuitii i nu al unei deductii.
Cogito este, dupa convingerea lui Descartes, o intuitie perfect clara i
distincta.
In lucrarea Meditatii metafizice Descartes reia argumentul cogito i
apreciaza ca orice gand, nu numai indoiala, intemeiaza existenta celui care
gandete. El respinge interpretarea deductivista a argumentului cogito
(adica faptul ca el ar fi rezultatul unei deductii), sustinand ca in cadrul
acestui argument gandirea i existenta sunt percepute intr-o singura intuitie:
a spune ca am contiinta inseamna a spune totodata ca exist. Aceasta
existenta este insa doar o existenta spirituala. Gandirea i existenta sunt
plasate de Descartes in acelai plan de realitate. Din acest prim adevar
gandesc", decurge existenta gandirii ca substanta spirituala.
Descartes opereaza distinctia dintre substanta, pe care o concepe drept
existenta suficienta siei, i calitatile sau atributele substantei.
Intuitia actului gandirii este totodata i intuitia substantei ganditoare,
adica a eului. Indoiala care se incheie cu intuitia eului aparuse i la Aureliu
Augustin (354-430). Descartes intemeiaza pe indoiala nu ideea trinitatii
divine, aa cum facuse Augustin, ci ideea substantei spirituale, al carei unic
atribut este gandirea i ideea totalei distinctii a acesteia fata de orice corp
fizic.
In ontologie Descartes este dualist, adica sustine existenta a doua
realitati ultime ireductibile: substanta materiald (lat. res extensa intinderea") i substanta spirituald (lat. res cogitans - gandirea"). El
intampina insa dificultati in argumentarea distinctiei corp - suflet, precum i
a faptului ca ele sunt autonome. Descartes a acordat prioritate gnoseologiei
in raport cu ontologia, dar n-a considerat ca existenta se reduce la
cunoatere. In explicarea lumii materiale Descartes considera ca nu
intervine spiritul. Din acest punct de vedere, el a elaborat teoria animalului
masind, considerand ca toate formele lumii vii, cu exceptia omului, sunt
lipsite nu numai de contiinta, ci de orice activitate psihica, fiind simple
automate biologice.
Filosofia lui Rene Descartes a exercitat o influenta profunda asupra
evolutiei filosofiei occidentale, in primul rand datorita pledoariei sale
pentru rigoarea cunoaterii. Din acest punct de vedere el poate fi considerat
daca nu fondatorul, cel putin cel mai important precursor al criticismului
modern.

83

Cursul 10
FILOSOFIA CLASICA GERMANA
Filosofia clasica germana reprezinta o perioada de inflorire a filosofiei
germane, cuprinsa intre sfaritul secolului al XVIII-lea i primele decenii
ale secolului al XIX-lea. Principalii sai reprezentanti sunt:
Immanuel Kant (1724 - 1804)
Johann Gottlieb Fichte (1762 - 1814)
Friedrich Wilhelm Schelling (1775 - 1854)
Georg Wilhelem Friedrich Hegel (1770 - 1831)
Ludwig Feuerbach (1804 - 1872).
Reprezentantii filosofiei clasice germane au contributii remarcabile la
constituirea dialecticii moderne, la fundamentarea teoriei cunoasterii ca
disciplina filosofica autonoma, la stimularea cercetarilor de eticd, esteticd i
antropologie filosofica. Ei au exprimat, in plan teoretic, atat nazuintele cat
i ezitarile burgheziei germane, care era mai putin dezvoltata sub raport
economic i politic fata de burghezia engleza i franceza.
In cadrul filosofiei clasice germane se regasesc principalele solutii
teoretice propuse problematicii filosofice fundamentale - de la idealismul
obiectiv pdnd la materialism. Astfel, Kant i Fichte au fost idealiti
subiectivi, Schelling i Hegel - idealiti obiectivi, iar Feuerbach -materialist
i ateist.
IMMANUEL KANT
(1724 - 1804)
Immanuel Kant este fondatorul filosofiei clasice germane i unul
dintre cei mai importanti filosofi ai tuturor timpurilor. Este semnificativ, in
acest sens, faptul ca numeroi istorici ai filosofiei impart filosofia epocii
moderne in etapaprekantiand i etapapostkantiand, pentru a semnala
importanta esentiala a sistemului filosofic kantian in evolutia filosofiei
moderne.
Prin sistemul sau filosofic Kant a realizat o sinteza a principalelor
directii ale evolutiei filosofiei moderne anterioare - empirismul i
rationalismul - iar multe dintre curentele filosofice contemporane i i au
temeiurile in filosofia sa.
1. Repere biografice
Kant s-a nascut in anul 1724 la Konigsberg, fosta capitala a Prusiei
Orientale, actualul ora Kaliningrad din Federatia Rusa, intr-o familie
umila. El a fost cel de-al patrulea dintre cei noua copii ai lui Johann Georg
Kant, care era elar, i ai sotiei sale Anna-Regina, nascuta Reuter, i ea fiica
unui elar. Viitorul filosof s-a confruntat in copilarie i tinerete cu mari
dificultati materiale. Avea o constitutie fizica firava, fiind bolnavicios i
avand o diformitate fizica. A urmat colegiul i facultatea de filosofie in
oraul natal. Dupa absolvirea facultatii, neavand niciun fel de venituri, a
fost nevoit sa se angajeze pentru cativa ani ca preceptor de familie.

84

In 1755 Kant a prezentat la Universitatea din Konigsberg lucrarea


Despre foc, pe baza careia obtine titlul de magister" (echivalentul titlului
actual de doctor) i la scurt timp lucrarea Noua explicare a primelor
principii ale cunostintei metafizice, pe baza careia este abilitat ca privat
docent, avand dreptul sa predea ore in cadrul Universitatii, fara a fi insa
retribuit de catre Universitate, ci de catre studenti.
Kant ii tinea lectiile in propria casa, in care ii amenajase o sala de
studii unde preda solicitantilor aproape toate disciplinele din planurile de
invatamant ale mai multor facultati ale Universitatii din Konigsberg: logica,
matematica, metafizica, mecanica i fizica teoretica, geografie fizica,
antropologie, tiinte naturale, mineralogie, aritmetica, geometrie,
trigonometrie, etica, drept, teologie etc., i, evident, discipline filosofice.
Competentele sale erau intr-adevar remarcabile, dar trebuie sa tinem cont i
de faptul ca in epoca sa disciplinele enumerate erau incomparabil mai putin
dezvoltate decat in prezent.
In 1770, dupa 15 ani de activitate didactica in calitate de privat
docent, la varsta de 46 de ani, Kant ocupa Catedra de Logica i Metafizica a
Universitatii din Konigsberg. A fost ales apoi, de cateva ori, decan al
Facultatii de Filosofie i rector al Universitatii din Konigsberg, functii pe
care le-a indeplinit cu contiinciozitate, dar fara prea mare placere.
Kant murit in anul 1804 la Konigsberg, ora pe care nu l-a parasit
niciodata intreaga viata. Si-a rationalizat viata in cele mai mici detalii,
subordonand-o idealului creatiei teoretice. Viata sa liniara i plata a
alimentat o bogata i savuroasa anecdotica. Pe mormantul sau a fost gravat
ca epitaf propozitia cu care incepe capitolul concluziv al lucrarii sale
Critica ratiunii practice, care sintetizeaza nu doar idealul sau de viata, ci i
evolutia creatiei sale teoretice: Doua lucruri umplu sufletul cu mereu noua
i crescanda admiratie i veneratie, cu cat mai des i mai staruitor gandirea
se ocupa de ele: cerul instelat deasupra mea i legea morala in mine".
2. Evolutia creatiei kantiene
In mod conventional, dar in acord cu centrul de greutate a
preocuparilor sale, creatia teoretica a lui Kant este impartita in doua etape:
etapa precriticistd - intre anii 1746 - 1770;
etapa criticistd - intre anii 1770 - 1804.
Kant i-a numit conceptia filosofica criticism, intrucat in ea i-a
propus sa realizeze o critica rationala a cunoaterii, dar nu atat in privinta
continutului, adica a cunotintelor acumulate in domeniile pe care el le-a
abordat in sistemul sau filosofic, cat a facultatilor de cunoa tere cu ajutorul
carora au fost dobandite cunotintele respective. Este semnificativ, in acest
sens, i faptul ca lucrarile sale fundamentale de filosofie sunt intitulate
Critici. Filosofia sa mai este denumita i idealism transcendental sau
apriorism.
1. Etapa precriticista
Etapa precriticista a creatiei kantiene reflecta, prin varietatea
preocuparilor teoretice, problematica complexd a epocii iluministe,
aspiratiile generoase ale tanarului filosof german spre libertate, progres
social i tiintific. Lucrarile scrise de Kant in aceasta perioada sunt
dominate de critica rationalismului dogmatic, de tentativa de valorificare a

85

rolului experientei in cunoastere, precum i de preocuparea de elaborare a


unei metode filosofice riguroase.
In aceasta etapa a creatiei kantiene, locul central il ocupa nu lucrarile
de filosofie, ci cele cu caracter stiintific, cu mentiunea ca formatia sa de
filosof este evidenta in examinarea tuturor problemelor abordate.
Impresioneaza, in mod deosebit, varietatea preocuparilor sale tiintifice i
rigoarea demersurilor intreprinse. Cele mai importante lucrari ale acestei
etape sunt:
1746 - Idei despre adevdrata evaluare a fortelor vii - lucrare de
fizica;
1755 - Istoria universald a naturii si teoria cerului - lucrare de
cosmogonie, care se va bucura mai tarziu de mare autoritate in
cercurile tiintifice, fiind cel dintdi model cosmogonic
evolutionist al epocii moderne, cunoscut sub denumirea de
ipoteza cosmogonicd Kant - Laplace". Datorita noutatii ipotezei
cosmogonice formulate de Kant, lucrarea sa va ramane multa
vreme necunoscuta, nefiind cunoscuta nici macar de catre
savantul i filosoful francez P.-S. Laplace, care va formula, in
mod independent, in 1796 o ipoteza similara in lucrarea Expunere
a sistemului lumii.
1755 - Noua explicare a primelor principii ale cunostintei
metafizice - lucrare pe baza careia Kant a fost abilitat ca privat
docent. Aici sunt formulate cateva dintre ideile care vor fi
dezvoltate ulterior in Critica ratiunii pure;
1756 - Despre cauzele cutremurelor de pdmdnt;
1756 - Noi observatii pentru interpretarea teoriei vdnturilor;
1759 - Cdteva consideratii asupra optimismului ;
1763 - Incercare de introducere a notiunii de multime negativd in
filosofie;
1764 - Eseu asupra bolilor de cap;
1768 - Despre primul fundament al diferentei dintre regiunile
spatiului.
2. Etapa criticista
Etapa criticista este etapa in care Kant i-a elaborat sistemulfilosofic.
Cele mai importante lucrari ale acestei etape sunt urmatoarele:
1781 - Critica ratiunii pure - reprezinta baza intregului sistem
filosofic kantian. Este o lucrare de gnoseologie, in care Kant
elaboreaza sistemul conceptual i metoda pe care le va utiliza in
intregul sau sistem filosofic. Este o lucrare de dificultate notorie,
care nu a fost inteleasa de cercurile filosofice ale timpului.
1783 - Prolegomene la orice metafizicd viitoare care se va putea
tnfdtia ca stiintd -este o versiune prescurtata i simplificata a
Criticii ratiunii pure;
1785 - Intemeierea metafizicii moravurilor - lucrare de etica ;
1786 - Ipoteze asupra originii istoriei;
1787 - Critica ratiunii pure - editia a II-a;

86

1788 - Critica ratiunii practice - lucrarea fundamentala de etica a


lui Kant;
1790 - Critica facultdtii de judecare - lucrare in care Kant ii
expune doctrina estetica i teoria asupra finalitatii naturii;
1793 - Religia tn limitele ratiunii - lucrare de teologie naturala;
1794 - Sfdrsitul tuturor lucrurilor;
1797 - Metafizica moravurilor;
1798 - Antropologia din punct de vedere pragmatic;
1800 - Lectii de logicd;
1802 - Lectii de geografie fizicd;
1803 - Lectii de pedagogie.

3. Sistemul filosofic
Kant a elaborat unul dintre cele mai ample i mai inchegate sisteme
filosofice din intreaga istorie a filosofiei universale. Principalele
componente ale acestui sistem sunt:
gnoseologia
etica
estetica
3.1. Gnoseologia
Gnoseologia lui Kant, adica teoria sa asupra cunoaterii, este expusa
in lucrarile Critica ratiunii pure (1781) i Prolegomene la orice metafizicd
viitoare care se va putea tnfdtia drept stiintd (1783).
Cea mai importanta realizare a lui Kant in gnoseologie este sinteza
originald a empirismului si rationalismului.
Ca i empiristii, el considera ca punctul de plecare al cunoaterii este
experienta, adica informatiile care ne parvin pe calea simturilor de la
realitate. Spre deosebire de empiriti, el considera insa ca nu intreaga
cunoatere provine din experienta. Experienta nu furnizeaza decat materia
cunoasterii, in timp ce forma ei provine de la facultatea umana de
cunoatere.
Ca i rationalistii, Kant sustine ca facultatea umana de cunoatere
este creatoare de cunotinte i nu doar inregistratoare de informatii
senzoriale, dar, spre deosebire de ei, el respinge existenta ideilor innascute.
Facultatea umand de cunoastere este cea care organizeaza informatia
care ne parvine de la realitate pe calea simturilor conform unor tipare
proprii. Kant considera ca orice cunotinta este alcatuita din doua
componente indisolubil legate:
impresiile care ne parvin de la realitate pe calea simturilor, care
reprezinta materia sau continutul cunotintei (componenta empirista a
gnoseologiei kantiene);
adaosul subiectiv pus in cunotinta de facultatea umana de
cunoatere, adaos care confera forma cunotintei (componenta
rationalista a gnoseologiei kantiene).
Termeni kantieni fundamentali, indispensabili pentru intelegerea
sistemului sau filosofic:

87

A priori - ceea ce exista in cunotinta independent de experienta


(adica independent de informatiile perceptive), deci, ceea tine de
aportul facultatii umane de cunoatere. Kant mai denumete uneori i
transcendental ceea ce este a priori" in cunoatere.
A posteriori - acea componenta a cunotintei care provine din
experienta, adica ceea ce este obtinut cu ajutorul simturilor.
Kant mai propune i distinctia dintre lucru tn sine (noumen") i
lucru pentru noi (fenomen").
Noumenul reprezinta modul in care exista lumea in sine", adica
independent de existenta i de activitatea de cunoatere a omului;
fenomenul reprezinta lumea aa cum ii apare omului in procesul
cunoaterii, adica in urma organizarii i prelucrarii informatiilor
perceptive de catre structurile cognitive ale subiectului. Kant
considera ca noumenul" este incognoscibil, ajungand la concluzii
agnostice. Agnosticismul lui Kant consta in faptul ca, dupa opinia lui,
omul nu poate cunoate noumenul, adica modul in care este lumea
independent de activitatea sa de cunoatere, ci numai fenomenul,
adica modul in care ii apare lui lumea in urma prelucrarii impresiilor
perceptive de catre facultatea sa de cunoatere.
Structura cunostintei la Kant:

Materia
Forma
CUNOSTINTA = Impresii de la obiecte + Adaos
subiectiv
Componenta empirista Componenta
rationalista
( a posteriori)
(a priori)

Intuitii a priori ale


sensibilitdtii:
1 - spatiu
2 - timp
Categoriile intelectului
grupate dupa:
1 - cantitate
2 - calitate
3 - relatie
4 - modalitate

Ideile ratiunii:
1 - esenta sufletului
2 - natura materiei
3 - cauza prima a
lumii

Intuitiile a priori ale sensibilitdtii sunt un fel de tipare a priori ale

facultatii umane de cunoatere, care organizeaza impresiile ce ne


parvin de la obiecte pe calea simturilor. Ele sunt reprezentate de
spatiu i timp. Se impune observatia ca, spre deosebire de majoritatea
filosofilor, care au considerat ca spatiul i timpul sunt caracteristici
ale realitdtii obiective, Kant le considera subiective, adica forme ale

88

facultatii umane de cunoatere care organizeaza spatio-temporal


experienta sensibila.
Categoriile intelectului reprezinta un sistem de concepte sau cupluri
de concepte a priori cu ajutorul carora informatiile senzoriale sunt
organizate teoretic. Ele sunt structurate dupa patru criterii, fiecaruia
corespunzandu-i cate trei categorii sau cupluri de categorii, dupa cum
urmeaza:
1 - dupd cantitate:

unitate
pluralitate
totalitate
2 - dupd calitate:
realitate
negatie
limitatie

3 - dupd relatie:
substanta i accident
cauza i efect
reciprocitate
4 - dupd modalitate:
posibilitate i imposibilitate
existenta i nonexistenta
necesitate i contingenta

Ideile ratiunii - sunt in numar de trei, i anume:


1 - esenta sufletului - idee psihologica
2 - natura materiei - idee cosmologica
3 - cauza prima a lumii (Dumnezeu) - idee teologica.
Kant considera ca materia cunoaterii nu dispune de necesitate i
universalitate, care sunt atributele fundamentale ale cunotintei tiintifice
(teoretice). Informatiile senzoriale au caracter particular i accidental.
Necesitatea i universalitatea, adica obiectivitatea cunoasterii, ii sunt
conferite de catre forma subiectiva a cunotintei, adica de ceea ce in schema
de mai sus am numit adaosul subiectiv" al cunotintei.
Kant considera ca exista probleme care depaesc capacitatea umana
de cunoatere, pe care le numete antinomiile ratiunii pure". Orice
tentativa a ratiunii de a depai aceste limite conduce la contradictii, adica
face posibila fundamentarea la fel de riguroasa atat a tezei cat i a antitezei.
Cele patru antinomii ale ratiunii pure identificate de Kant sunt :
1. Teza - Lumea este finita";
Antiteza - Lumea este
infinita".
2. Teza - Fiecare substanta complexa este constituita din
parti simple"; Antiteza - Nu exista nimic simplu, ci
totul este compus".
3. Teza - In lume exista libertate";

89

Antiteza - In lume nu exista libertate, ci numai determinism".

4. Teza - Exista o cauza primordiala a lumii, adica

Dumnezeu"; Antiteza - Nu exista o cauza primordiala a


lumii, adica Dumnezeu".

3.2. Etica
Etica lui Kant s-a impus prin ideea de factura iluminista a autonomiei
morale a omului, a independentei moralei nu numai de religie, ci i de orice
activitate sau circumstanta extrasubiectiva.
In lucrarile Intemeierea metafizicii moravurilor (1785) i Critica
ratiunii practice (1788), Kant surprinde elementul de mare valoare al
specificului eticului in raport cu teoreticul, juridicul i esteticul, punand
problema fundamentdrii rationale a eticii. Kant impinge insa autonomia
eticului pana la izolarea acestuia de cunoaterea i de actiunea umana,
ajungand la ,/igorismul etic", ce atesta adeziunea sa la teza caracterului
etern, absolut al normelor morale. El este extrem de sever in judecarea
conduitei morale a omului, considerand ca promovarea binelui trebuie sa
devina pentru individ un scop in sine.
Principiul fundamental al eticii kantiene este formulat sub forma
imperativului categoric: actioneazd numai conform acelei maxime prin
care sdpoti vrea totodatd ca ea sd devind o lege universald". Imperativul
categoric" este, dupa Kant, o lege morala inerenta ratiunii umane, avand
caracter a priori, deoarece este independent de orice interese empirice ale
omului. El este numit categoric" pentru a fi deosebit de alte imperative,
numite de Kant ipotetice", care au in vedere scopuri practice i le sunt
subordonate ca mijloace in vederea atingerii scopurilor respective (de
exemplu: daca vrei sa porneti calculatorul, apasa pe butonul pe care scrie
start"). Kant a dat i o alta formulare imperativului categoric", potrivit
careia: omul trebuie considerat intotdeauna ca scop si niciodatd numai ca
mijloc", formulare ce exprima tendintele umaniste i iluministe ale moralei
sale.
3.3. Estetica
Estetica lui Kant, expusa in Critica facultdtii de judecare (1790),
analizeaza specificul esteticului in raport cu cunoaterea teoretico-tiintifica
i cu eticul, formand principiile esteticii filosofice, care au exercitat o
puternica influenta asupra evolutiei esteticii moderne.
Formalismul estetic al lui Kant, care a definit intr-o prima instanta
frumusetea ca finalitate fdrd scop" (frumusetea artistica este o valoare
autotelica, adica ii are scopul in ea insai), idee absolutizata apoi de catre
autonomiti i formaliti, depaete, in general, limitele intelegerii pur
formale a artei.
Estetica lui Kant, incercand sa gaseasca temeiurile universalitatii i
necesitatii ,judecdtii de gust" (cum numete el judecata estetica), a urmarit
sa intemeieze o logica a frumosului" care dobandete, astfel, caracter
normativ. Aceasta inseamna ca, dupa Kant, estetica n-ar trebui sa se limiteze
sa descrie frumosul, ci ar trebui sa i prescrie ce trebuie sd fie creatia i
contemplarea frumosului.
Gustul este, pentru Kant, un sentiment subiectiv, determinat de
contemplatia frumusetii: judecata de gust este o judecata dezinteresata

90

(adica independenta nu numai de orice interes practic, ci i de morala i de


cunoaterea tiintifica) i universala; ea are, de asemenea, finalitate i
necesitate subiectiva i formala. La randul sau, frumusetea se divide in
frumusete libera i frumusete aderenta. In frumusetea libera j udecata
estetica este pura, in timp ce in cea aderenta (de exemplu, frumusetea unui
tablou) placerea este legata de ideea unui scop; prin urmare aici judecata
teleologica (judecata care are in vedere un anumit scop) apare impreuna cu
cea estetica.
Alaturi de infatiarea analiticii frumosului", intalnim in Critica
facultdtii de judecare i analitica sublimului". Referindu-se la
problematica sublimului, Kant definete sublimul ca acel sentiment de
maretie infinita care genereaza in om un fel de atitudine mistica: pe de-o
parte, insatisfactia fata de incapacitatea imaginatiei noastre sensibile de
cuprindere a grandorii spectacolului natural care ni se ofera; pe de alta
parte, sublimul determina placere deoarece grandoarea suscita in noi
sentimentul destinatiei suprasensibile a facultatilor noastre. Aceasta
destinatie" este cea care permite intelegerea faptului ca facultatea
constitutiva a sublimului nu este sensibilitatea i intelectul in joc liber", ci
relatia dintre imaginatie i ratiune. Sublimul dobandete, astfel, o mobilitate
i un dramatism care nu sunt specifice frumosului. De asemenea, tot in
cadrul analiticii sublimului, Kant abordeaza problema frumusetii artistice i
pe cea a geniului. Acesta este definit ca talentul natural care impune regula
in arta, realizand astfel in sine i in actele sale o colaborare intre arta i
natura. Dar geniul este caracterizat i ca facultatea de infatiare a ideilor
estetice"; aceste idei sunt oglindiri ale ideilor ratiunii cercetate in Critica
ratiunii pure i care sunt intelese ca reprezentari ale imaginatiei ce permit sa
se gandeasca, fara insa ca vreun concept oarecare sa le poata fi ata at. Ideea
estetica indica, deci, dispozitia morala" ce strabate estetica lui Kant. Dar ea
demonstreaza i faptul ca perspectivele contemplativa i productiva ale
geniului pot sa se intalneasca prin intermediul unei asimilari a naturii i a
artei. Ambele sunt, in fond, producatoare spontane de forme i poseda o
finalitate interna. Arta va fi, deci, frumoasa pentru Kant atunci cand, de i
suntem contienti de faptul ca avem in fata un produs al activitatii umane, il
privim ca i cand el ar fi natural. Pe aceste baze Kant construie te un
sistem" al artelor frumoase, organizat in jurul distinctiei dintre artele
cuvantului, spatiului i jocului armonios al senzatiilor.

91

Cursul 11
FILOSOFIA IRATIONALISTA A SECOLULUI AL XIX-LEA
Pe parcursul secolului al XIX-lea in cultura occidentala s-a manifestat
o puternicd reactie irationalistd, ca expresie a efortului de depaire a
limitelor rationalismului modern. Filosofii integrati in aceasta orientare au
incercat sa recupereze i alte facultati umane, care fusesera ignorate sau, pur
i simplu, negate de rationalismul exclusivist.
Intreaga traditie rationalista moderna, incepand cu Descartes i
incheind cu Hegel, a abordat omul exclusiv ca fiintd rationald,
desconsiderand celelalte facultati ce caracterizeaza conditia umana. Pentru a
recupera filosofic i a impune ca facultati umane prioritare vointa,
afectivitatea, intuitia etc., o serie de filosofi din secolul al XIX-lea au
considerat necesar sa combata vehement exclusivismul rationalist modern.
Atacurile lor au fost orientate, in special, asupra rationalismului hegelian,
care reprezinta incununarea traditiei rationaliste moderne. Chiar daca
atacurile lor au fost, de multe ori, excesive, ele au contribuit la
reconsiderarea rolului ratiunii i a raporturilor sale cu celelalte facultati
umane.
Cei mai importanti filosofi integrati in micarea irationalista a secolului
al XIX-lea au fost Arthur Schopenhauer, Soren Kierkegaard i Friedrich
Nietzsche.
1. ARTHUR SCHOPENHAUER
(1788-1860)
1.1. Repere biografice
Arthur Schopenhauer s-a nascut in Prusia Orientala, la Danzig,
actualul ora Gdansk din Polonia (aflata pe atunci in componenta Prusiei),
in anul 1788, intr-o familie de comercianti bogati. De tanar a calatorit prin
intreaga Europa, insotindu-i tatal, care dorea sa-l pregateasca pentru o
cariera de om de afaceri, intr-o serie de calatorii de afaceri i facandu- i
studiile preuniversitare in Anglia i Franta. Dupa moartea tatalui sau, in
1805, viitorul filosof s-a stabilit la Weimar cu mama sa, care, fiind o
scriitoare cu oarecare notorietate in epoca, l-a introdus in viata culturala a
oraului lui Goethe. Aici aprofundeaza studiul clasicilor greci i latini i
incepe studiul filosofiei orientale, Schopenhauer fiind unul dintre primii
filosofi occidentali care au atras atentia asupra valorii i profunzimii
spiritualitatii orientale. Temperament rebel, el traiete in aceasta etapa a
vietii mai mult izolat, neatragandu-l viata mondena. Studiaza apoi cativa ani
medicina la Universitatea din Gottingen, dar ii da in curand seama ca nu
aceasta era vocatia sa.
In anul 1811 se transfera la Universitatea din Berlin, de data aceasta la
Facultatea de filosofie, unde urmarete cursurile lui Johann Gottlieb Fichte
(1762 - 1814), unul dintre reprezentantii filosofiei clasice germane, care lau dezamagit datorita pregnantului lor timbru rationalist. In 1813 absolva la
Jena studiile filosofice cu o teza intitulata Cele patru rdddcini ale
principiului ratiunii suficiente, in care a facut o analiza pertinenta a
filosofiei kantiene.

92

Se stabilete apoi pentru un timp la Dresda, unde lucreaza la opera sa


capitala Lumea ca vointd si reprezentare, publicata in 1818, dar complet
ignorata de catre critica filosofica i culturala germana a epocii. In 1820 i i
sustine la Berlin docenta in filosofie i tot aici ii incepe cariera de profesor
universitar. Lipsa de succes l-a determinat insa sa paraseasca dupa cativa
ani invatamantul universitar, fata de care va manifesta pentru tot restul vietii
un profund dispret.
Calatorete apoi prin Europa i, dupa 1833, se stabilete definitiv la
Frankfurt. Succesul ii vine pe neateptate in 1851, dupa publicarea lucrarii
Parerga si Paralipomena (Omisiuni si addugiri). Schopenhauer a murit la
Frankfurt in anul 1860. Lucrarile fundamentale ale lui Schopenhauer sunt:
Lumea ca vointd si reprezentare, 1819;
Despre libertatea vointei, 1839;
Fundamentele moralei, 1840;
Parerga si paralipomena (Omisiuni si addugiri), 1851.

93

1.2. Conceptia filosofica


Arthur Schopenhauer este considerat unul dintre precursorii
existentialismului, unul dintre cele mai influente curente filosofice ale
secolului al XX-lea. Friedrich Nietzsche, chiar daca avut mari rezerve fata
de filosofia sa, s-a considerat discipolul lui Schopenhauer, iar estetica
muzicala a lui Richard Wagner ii este profund indatorata. Numero i alti
ganditori i artiti ai secolelor al XIX-lea i al XX-lea au fost influentati de
filosofia sa sau s-au declarat admiratori ai ei (Giacomo Leopardi, Mihai
Eminescu, Thomas Mann, Emil Cioran, Ludwig Wittgenstein etc.). Unele
teze fundamentale ale psihanalizei lui Sigmund Freud sunt prelucrari ale
unor teme i motive abordate pentru prima data de catre Schopenhauer.
Aceasta ampla influenta pe care a exercitat-o i pretuirea de el care s-a
bucurat in posteritate se datoreaza, in primul rand, faptului ca el este
considerat de intreaga exegeza filosofica fondatorul pesimismului filosofic
modern. Este semnificativ, in acest sens, faptul ca Schopenhauer i-a pus
intreaga creatie sub semnul dilemei lui Hamlet: a fi sau a nu fi.
Principalele surse teoretice ale filosofiei lui Schopenhauer sunt:
filosofia indiand. Schopenhauer este unul dintre primii ganditori
occidentali care au sesizat valoarea spiritualitatii orientale i au
incercat sa o valorifice in propria lor creatie. El a imprumutat din
religia i din filosofia indiana, in primul rand din budism, tema
suferintei, motivul vesnicei retntoarceri, precum i conceptul de
Nirvana. Schopenhauer apreciaza ca eliberarea omului de suferinta
care-i marcheaza conditia se realizeaza prin Nirvana, conceputa ca un
taram suprasensibil, transcendent, in care contradictiile care genereaza
suferinta se armonizeaza prin integrarea spiritului individual in
spiritul cosmic.
filosofia lui Platon. Dupa Schopenhauer contemplatia estetica, in
primul rand muzica, permit accesul spiritului individual la lumea
platoniciana a Ideilor, ceea ce are drept efect atenuarea temporara a
suferintei.
filosofia lui Kant. Kant este singurul mare filosof modern pe care
Schopenhauer il pretuiete, chiar daca are i serioase rezerve fata de
filosofia sa. Schopenhauer ii insuete distinctia instituita de Kant
intre lucru tn sine sau noumen i lucru pentru noi saufenomen i face
din ea adevdratul nucleu al conceptiei sale filosofice. Spatiul, timpul
i cauzalitatea sunt pentru Schopenhauer, ca i pentru Kant,
proprietati exclusive ale subiectului cunoscator i nu determinatii ale
realitatii obiective. Eroarea de neiertat a lui Kant i se pare a fi lui
Schopenhauer faptul ca a identificat lucru in sine cu realitatea
obiectiva, pe care, dei a considerat-o a fi in sine incognoscibila,
totui i-a recunoscut existenta de sine statatoare.
Schopenhauer va identifica lucru in sine kantian cu Vointa, considerata
de el principiul metafizic al tntregului Univers, de la materia anorganica
pana la actele omului. Viziunea schopenhaueriana asupra Universului este
unapronuntatantropomorfd, adica el ridica o facultate umana, vointa, la
rangul de principiul fundamental al Universului. Chiar daca Schopenhauer
atrage atentia ca Vointa (ca principiu al lumii) nu trebuie confundata ca
vointa umand, este evident faptul ca cea dintai este conceputa dupa modelul
celei de-a doua. El afirma, de altfel, ca vointa umana ar fi o expresie a
Vointei cosmice.

94

Lumea accesibila simturilor umane nu este, pentru Schopenhauer,


decat iluzie, aparentd, vis sau, dupa cum spune el insui, ,feprezentare". El
are meritul de a fi introdus in cultura occidentala motivul vietii ca vis, care
va fi preluat i prelucrat apoi de numeroi artiti i filosofi. Propozitia cu
care incepe Lumea ca vointd si reprezentare este semnificativa in acest
sens: lumea este reprezentarea mea". Din acest punct de vedere conceptia
sa filosofica este, ca i cea a lui Kant, idealist-subiectiva.
Schopenhauer a convertit rationalismul kantian intr-un irationalism
voluntarist cu accente pesimiste. El afirma ca: nascandu-se, omul a ratat
unica ansa pe care a avut-o vreodata: nefiinta". Pesimismul sau se
intemeiaza pe rationamentul:
A trai inseamna a
voi A voi inseamna
a suferi A trai
inseamna a suferi

95

Schopenhauer sustine ca lumea este guvernata de principiul homo


homini lupus (omul este lup pentru om" - dicton al autorului de comedii
latin Plaut introdus in filosofia moderna de catre filosoful empirist englez
Thomas Hobbes pentru a sugera egoismul funciar al omului) i ca tn orice
individ se ascunde un Nero potential (aluzie la imparatul roman dement,
care a ingrozit lumea prin cruzimea sa). Pesimismul il conduce pe
Schopenhauer la accente egoiste, afirmand ca individul vrea totul pentru
sine. Intrucat toti oamenii sunt la fel de egoiti, toti sunt la fel de nefericiti.
Schopenhauer a relativizat deosebirea dintre saracie i bogatie, sustinand ca
bogatia nu ofera decat o fericire iluzorie: cel ce n-are deloc este la fel de
nemultumit i de frustrat ca i cel ce n-are mai mult".
In lucrarea Viata, amorul, moartea el afirma ca nici macar iubirea nu
este in masura sa-i elibereze pe oameni de suferinta. Iubirea nu este, dupa
opinia sa, o idealitate dezinteresata, aa cum a considerat-o o indelungata
traditie filosofica i literara, ci doar expresia instinctului de perpetuare a
speciei. In multe dintre demersurile lui Schopenhauer se resimt certe
influente biologist-evolutioniste, care erau curente in epoca sa,
evolutionismul darwinist fiind o adevarata moda intelectuala. El afirma,
invocand motive mitologice, ca orice barbat e un Tezeu, gata oricand sa o
paraseasca pe Ariadna, iar orice femeie e o Dalila, gata oricand sa-l tradeze
pe Samson. Dragostea oamenilor de viata ascunde, in fond, teama lor de
moarte.
In conceptia lui Schopenhauer i-au facut loc i pronuntate accente
misogine: femeia este un animal cu par lung i idei scurte" etc.
2. FRIEDRICH W. NIETZSCHE
(1844-1900)
2.1. Repere biografice
Friedrich Wilhelm Nietzsche, fiul unui pastor protestant, s-a nascut in
anul 1844 la Rochen, langa Lutzen in Germania Orientala. De timpuriu el sa confruntat cu problema credintei in Dumnezeu, fiind inclinat spre ateism.
Geniu precoce, dupa studii stralucite de filologie clasica i de filosofie la
Universitatile din Bonn i Leipzig, la numai 24 de ani i s-a oferit catedra de
limba i literatura greaca de la Universitatea din Basel (in actuala Elvetie).
Dupa cativa ani, din motive de sanatate, a fost nevoit sa- i intrerupa cariera
didactica pentru ca apoi s-o abandoneze definitiv. Incepand din 1879 a trait
din pensia asigurata de Universitatea din Basel in diferite statiuni din sudul
Frantei, nordul Italiei i din Elvetia.
In aceti ani a dus o viata solitara lucrand neobosit, in ciuda sanatatii
ubrede, inconjurat de putin prieteni. Unii dintre acetia, precum au fost
compozitorul german R. Wagner i sotia acestuia Cosima (fiica
compozitorului maghiar Franz List), cu care a stabilit legaturi stranse inca
din tinerete, vor influenta profund primele sale lucrari. Cu Wagner va
ajunge insa curand la o ruptura grava i definitiva. Daca in tinerete i-a
dedicat lucrarea de debut Nasterea tragediei din spiritul muzicii, in ultimi
ani de luciditate a scris lucrarea Cazul Wagner, in care il acuza pe Wagner
ca ar fi falsificat muzica". Afirma ca muzica lui Wagner este primej
dioasa ca o boala", opunandu-i, in mod surprinzator in raport cu

96

rafinamentul gustului sau muzical, muzica compozitorului francez Georges


Biset.
In ianuarie 1889, aflandu-se la Torino, Nietzsche a avut o criza grava
de nebunie din care nu i-a mai revenit. A murit la Weimar in 1900, fiind
ingrijit in ultimii ani de viata de sora sa.
In primele decenii ale secolului al XX-lea o parte a culturii europene de
dreapta a utilizat lucrarea lui Nietzsche Vointa de putere pentru legitimarea
ideologiei fasciste i naziste. Publicata in 1906, aceasta lucrare este in
realitate rezultatul manipularii fragmentelor manuscrise ramase de la filosof
de catre sora sa Elisabeth Forster Nietzsche, care l-a ingrij it in ultimul
deceniu de viata i a incercat sa faca din fratele sau un teoretician al
nationalismului german i al nazismului.
Cercetarile ulterioare au demonstrat ca aceasta carte, care a servit drept
suport teoretic al ascensiunii fascismului, este in realitate o mistificare, de i
in opera filosofului se gasesc destule aprecieri care au putut fi valorificate
din perspectiva ideologiei fasciste.

97

Cele mai importante lucrari ale lui Nietzsche sunt:


Nasterea tragediei din spiritul muzicii(1872), lucrare in care el
elaboreaza doua concepte care vor face cariera in evolutiile ulterioare
ale esteticii i filosofiei culturii i anume conceptele de apolinic i
dionisiac;
Consideratii inoportune (1873-1876);
Omenesc, prea omenesc (1878);
Stiinta veseld (18 82);
Asa grdit-a Zarathustra (1883-1885), lucrare considerata capodopera
lui Nietzsche;
Dincolo de bine si de rdu (1886), prin care se afirma ca fondator al
amoralismului contemporan;
Genealogia moralei (1887);
Ecce homo (1888);
Anticristul (1888), care este probabil cea mai violenta critica a religiei
cretine care a fost formulata vreodata;
Cazul Wagner (1888).
2.2. Conceptia filosofica
Poemul filosofic Asa grdit-a Zarathustra concentreaza intreaga
filosofie a lui Nietzsche. Aceasta lucrare nu este o scriere tipica de filosofie,
ci o opera in care se suprapun perspective teoretice, artistice, mitice etc.
asupra realitatii, vietii sociale i existentei umane, ceea ce ridica serioase
dificultati de decelare a fondului sau ideatic. Despre aceasta carte autorul
sau scria, deloc modest: am dat umanitatii cea mai profunda carte pe care o
are; tiu ca nu exista nimeni care sa poata crea ceva asemanator", i o
numea a 5-a Evanghelie", scriere filosofica, poem, carte sfanta, simfonie,
tragedie etc., dar ea a sfarit prin a servi la legitimarea teoretica a
fascismului.
Nietzsche atribuie viziunea propusa in aceasta lucrare zeului persan
Zarathustra sau, cum ii spuneau grecii, Zoroastru, reformatorul religiei
iraniene antice i fondatorul Castei Magilor Samani.
Prin aceasta lucrare i prin Dincolo de bine si de rdu Nietzsche s-a
afirmat ca fondator al amoralismului contemporan. In ea i mai ales in
Anticristul, el a facut o critica violenta a religiei cre tine, pe care, alaturi de
filosofia lui Platon, o considera raspunzatoare de decaderea umanitatii.
Nietzsche afirma ca Dumnezeul cretin este o divinitate bolnava, parasita
de toti, de ultimul schivnic i de ultimul papa".
Prin dictonul Dumnezeu a murit", formulat in Asa grdit-a
Zarathustra, Nietzsche anunta devalorizarea valorilor traditionale ale
culturii occidentale, printre care valorile religiei cretine au avut un rol
esential. El se pronunta pentru revalorizarea tuturor valorilor" i pentru
revenirea culturii occidentale la izvoarele sale precretine.
In poemul filosofic Asa grdit-a Zarathustra, Nietzsche formuleaza i
mitul supraomului: Ce este maimuta fata de om? O bataie de joc i o
dureroasa ruine. Tot aa va fi i omul pentru supraom: o bataie de joc i o
dureroasa ruine". Prin acest mit Nietzsche incearca sa reinvie valorile
vitalitatii, ale fortei fizice, care au fost desconsiderate de catre cretinism.
El nu este insa un ateu in sensul propriu al termenului, intrucat el critica

98

religia cretina de la dreapta pentru a extrage concluzii proaristocratice,


menite sa legitimeze elita, superioritatea supraomului asupra turmei", cum
numete el oamenii de rand.
Nietzsche sustine ca la inceputurile umanitatii ar fi dominat o
aristocratie cutezatoare i salbatica, violenta i cruda, care era amorala;
binele era propria sa vointa de putere, care era impusa oamenilor de rand
prin forta. Ridicarea paturilor de jos, a turmei", a pus insa capat dominatiei
acestei aristocratii. S-a inventat morala in care binele este tot ceea ce
servete conservarii vulgului: mila, solidaritatea, compasiunea, legalitatea,
etc. In locul dreptului fortei a fost instituita forta dreptului. Acest proces a
fost sustinut i incurajat de cretinism. Nu este intamplator faptul ca aceasta
religie a fost imbratiata, mai intai, de sclavii Imperiului Roman. Ea fost de
la inceput o religie a turmei, a celor multi, ignoranti i incapabili sa se
conduca singuri. Timp de 2000 de ani cretinismul a incovoiat i ofilit cu
morala sa altruista vitalitatea incendiara a celor puternici. Dictonului cre tin
iubete-ti aproapele", Nietzsche ii opune dictonul nu-ti cruta aproapele".
Intiintand plebea" de moartea lui Dumnezeu Zarathustra o previne
amenintator ca i-a pierit reazemul, ca slabiciunile i nimicnicia ei au ramas
fara carja comoda de altadata. Aceasta carja" ar fi, dupa opinia lui
Nietzsche, religia cretina. El rastoarna raportul stabilit de Platon i de
cretinism intre trup i suflet, raport conform caruia trupul cu pasiunile lui
este dumanul sufletului.
Zarathustra afirma ca, dimpotriva, sufletul, pervertit de interdictiile
moralei cretine, este dumanul trupului: e timpul sa terminam cu sufletul
i sa fortificam trupul pentru haosul ce va urma". Supraomul se va na te din
haos. Haosul e marea regenerare a firii, este vatra creatiei. Zarathustra
substituie vointei de fericire a oamenilor vointa de putere a supraomului.
In acest context el propune motivul celor trei metamorfoze ale
spiritului: camila, leul i copilul. Cdmila este ipostaza cea mai de jos a
spiritului, caracterizata prin supunere absoluta vecina cu autonegarea; ea
este cu atat mai satisfacuta cu cat povara pe care o poarta este mai mare.
Leul reprezinta negarea camilei. El se razvratete impotriva marelui
balaur", cum denumete el toate formele de autoritate care incatueaza
individul. Etapa leului inseamna vitej ie i eliberare, dar nu i creatie; de
aceea leul se preschimba in copil, care reprezinta o generoasa promisiune
facuta viitorului.
Dintre valorile civilizatiei occidentale Nietzsche respinge categoric
regimul democratic i chiar orice forma de organizare politica a societatii:
multi, prea multi oameni se ivesc pe lume. Statul a fost inventat pentru cei
care sunt de prisos". El sustine ca democratia este negarea brutala a
ierarhiei valorice, care este inlocuita cu un principiu cantitativ lipsit de
relevanta valorica.
Valorilor tolerantei i milei cretine Nietzsche le opune violenta: unor
oameni nu trebuie sa le dai mana ci numai laba; i trebuie ca laba ta sa aiba
i gheare".
i in creatia sa, ca i in cea a lui Schopenhauer, al carui discipol s-a
considerat, i-au facut loc accente misogine: deschizi o carte scrisa de o
femeie i pe ea scrie: inca o gospodina care a deraiat"; daca mergi sa te
intalneti cu o femeie nu uita i biciul" etc.
Nietzsche s-a delimitat insa de pesimismul lui Schopenhauer, pe care la considerat o capitulare laa".

99

Dei nu a afirmat explicit superioritatea rasei germane, a tipului arian,


acesta poate fi intrezarit in unele dintre aprecierile sale: la baza tuturor
acestor rase aristocratice nu poti sa nu recunoti animalul de prada, superba
bestie blonda, hoinara, in cautare de prada i de cuceriri. Acest fond de
cruzime ascunsa trebuie descarcat din cand in cand. Bestia trebuie sa apara
din nou i sa se intoarca apoi in salbaticie".
Nietzsche considera ca adevaratul sens al existentei umane este acela
ca ea nu are niciun sens. De aceea existenta umana trebuie sa fie depaita.
Omul trebuie sa devina, prin propria sa vointa i putere, supraom. In acest
context, este invocat i motivul vesnicei retntoarceri imprumutat din
filosofia orientala: totul merge, totul revine iarai, totul moare, totul
inflorete iar, ciclul fiintei se repeta in venicie". Concluzia sa este ca
occidentul ar trebui sa revina la valorile vitale care l-au caracterizat in
epoca precretina.
Filosofia lui Nietzsche a exercitat, in pofida caracterului sau
nesistematic i pe alocuri incoerent, o profunda influenta asupra filosofiei
secolului al XX-lea. Orientari filosofice importante ca existentialismul i
coala de la Frankfurt l-au considerat printre cei mai importanti precursori
ai lor.

100

Cursul 12
FILOSOFIA SECOLULUI AL XX-LEA
MARTIN HEIDEGGER
(1889-1976)
1. Repere biografice
Martin Heidegger a marcat o etapa esentiala a filosofiei secolului al
XX-lea i a exercitat o influenta decisiva asupra genezei unora dintre cele
mai recente i mai proeminente orientari ale filosofiei occidentale. Fara
contributiile lui Heidegger nu pot fi concepute hermeneutica,
deconstructivismul, ca i structuralismul i o mare parte a
existentialismului, aa-numita gandire slaba" i chiar anumite evolutii ale
psihanalizei. Dar probabil ca adevarata sa maretie consta in faptul ca el a
tiut sa integreze in cercetarea filosofica angoasa i dilemele civilizatiei
secolului al XX-lea, solicitand asumarea intrebarii i cautarea raspunsului la
problema sensului vietii omului post-industrial, care pare sa-l fi pierdut
definitiv.
Martin Heidegger s-a nascut la Masskirch, langa Baden, in Germania,
in anul 1889. A studiat teologia i filosofia sub influenta kantianismului i a
filosofiei scolastice (Heidegger a apartinut unei familii catolice i cursurile
urmate de el in perioada formatiei universitare au fost mai ales de teologie
catolica).
Dupa ce i-a luat licenta in filosofie in 1913, Heidegger a devenit
asistentul lui Edmund Husserl, fondatorul fenomenologiei, pe atunci
profesor la Universitatea din Freiburg. Obtinand apoi o catedra la
Universitatea din Marburg, Heidegger a lucrat, intre 1923 i 1927, la opera
sa fundamentala, Fiintd si timp, aparuta in 1927, dupa ce a fost revazuta de
Husserl. Aceasta lucrare, dedicata cu admiratie i prietenie" lui Husserl,
marcheaza totodata distantarea sa teoretica de maestrul sau evreu. In 1928,
cand Husserl s-a pensionat, Heidegger i-a urmat la catedra de filosofie a
Universitatii din Freiburg.
In 1933 Heidegger a aderat la partidul nazist i a ocupat functia de
rector al Universitatii din Freiburg; el a demisionat insa din aceasta functie
dupa numai un an, refuzand pentru tot restul vietii orice implicare sau
afiliere politica. Relatiile sale cu regimul nazist au devenit incordate dupa
demisia sa, dar inscrierea sa in partidul nazist, faptul ca a acceptat functia
de rector in acea perioada, lipsa sa de reactie fata de persecutiile la care au
fost supui Husserl i alti intelectuali evrei i unele pasaje din scrierile sale
din acei ani au alimentat aa-numitul caz Heidegger", asupra
responsabilitatii sale morale i a implicatiilor politice ale gandirii sale.
Dupa al doilea razboi mondial, Heidegger a fost suspendat datorita
trecutului sau politic din invatamantul universitar pana in 1951, an in care
s-a pensionat. A mai sustinut in continuare pentru cativa ani cursuri i
seminarii private de filosofie. Heidegger a murit la Masskirch in anul 1976.
Productia filosofica a lui Heidegger este impresionanta i cuprinde nu
numai lucrari publicate de el de-a lungul vietii, ci i cursurile sale
universitare. Cele mai importante lucrari ale sale sunt:
Teoria categoriilor si a semnificatiei la Duns Scot (1915);
Fiintd si timp (1927);
Ce este metafizica? (1930);

101

Holderlin si esentapoeziei (1937);


Scrisoare asupra umanismului (1947);
Cdi care nu duc nicdieri (1950);
Introducere tn metafizicd (1953);
In drum spre limbaj (1959);
Nietzsche (1960);
Calea mea spre fenomenologie (1965);
Heraclit (1970).
2. Conceptia filosofica

Fiintd si timp este considerata, pe buna dreptate, capodopera lui


Heidegger. Publicata incomplet in 1927, aceasta lucrare nu va fi de fapt
terminata niciodata, ci numai insotita de un Post-scriptum in 1943 i de o
Introducere in 1949. De ce nu i-a incheiat Heidegger cea mai importanta
lucrare a sa? Si care trebuia sa fie planul sau general?
In paragraful 8 al Introducerii din 1949, Heidegger insui ii prezinta
planul, pe care-l reproduc atat pentru evidentierea amplitudinii proiectului
sau filosofic, cat i pentru a oferi o mostra a ermetismului terminologiei i a
gradului inalt de abstractizare a demersurilor sale, care explica, cel putin in
parte, rezervele anumitor medii filosofice fata de creatia sa:
Partea intai

Interpretarea Dasein-ului pe baza caracterului vremelnic i


explicarea Timpului ca orizont transcendental al intrebarii
despre Fiinta Sectiunea intai:
Analiza fundamentala
preliminara a Dasein-ului. Sectiunea a doua: Dasein-ul i
caracterul vremelnic Sectiunea a treia: Timp i Fiinta

Partea
doua

Principiile unei deconstructii fenomenologice a istoriei


ontologiei i firul calauzitor al problematicii temporalitatii
Sectiunea intai: Doctrina lui Kant despre schematism i
despre timp, ca stadiu preliminar al unei
problematicii a temporalitatii
Sectiunea a doua: Fundamentul ontologic al lui cogito sum"
al lui
Descartes
i
supravietuirea
ontologiei
medievale in problematica lui res cogitans"
Sectiunea a treia: Lucrarea lui Aristotel despre timp drept
criteriu bazelor
fenomenale i al limitelor ontologiei
antice

Aa cum am aratat, lucrarea a fost publicata incomplet, limitandu-se


la acoperirea problematicii primei sectiuni a partii intai. Motivul se poate
intelege numai in lumina evolutiilor ulterioare ale gandirii heideggeriene: in
Fiintd si timp Heidegger nu dispunea inca un limbaj adecvat abordarii a
ceea ce intentiona sa examineze in sectiunile urmatoare. Principalul
obiectiv al operei este de a determina o schimbare radicala de perspectiva in
raport cu traditia filosofica occidentala, nu doar a modului de gandire, ci
chiar i a limbajului in care aceasta gandire se exprima. Care este obiectul"

102

pe care cercetarea lui Heidegger il abordeaza? Despre ce vorbe te Fiintd si


timp?
In Introducere Heidegger marturisete ca problematica abordata de
Fiintd si timp este cea fiintei. Meditatia asupra fiintei a fost insa
dintotdeauna problema fundamentala a metafizicii occidentale, careia i-au
fost propuse de-a lungul timpului solutii dintre cele mai diferite. Heidegger
refuza sa se integreze acestei traditii, marturisind ca nu dore te sa abordeze
problema fiintei pentru a adauga inca un raspuns celor care i-au fost
propuse deja inaintea lui. Intentia sa este radicala i ea consta in anticiparea
intrebarii asupra fiintei de o intrebare preliminara. Ceea ce va fi cercetat
prin aceasta intrebare preliminara nu este pur i simplu fiinta, ci sensul
fiintei, care pare a fi complet uitat" de metafizica occidentals, incepand
chiar cu Platon. Heidegger considera ca istoria metafizicii occidentale nu
este decat istoria uitarii fiintei", iar filosofia contemporana este mai
departe decat oricand de problema fiintei.
Stim acum ca ceea ce Heidegger cerceteaza in Fiintd si timp este
fiinta i ca acestei fiinte el ii cauta sensul, dar, ca in orice cercetare
veritabila, trebuie identificat i un interogat: cui ar trebui sa-i fie adresata
intrebarea asupra fiintei i sensului sau? Heidegger sustine ca aceasta
intrebare trebuie adresata Dasein-ului, Existentului, adica, potrivit
terminologiei sale, omului, singura forma a existentei care dovedete ca
detine privilegiul de a-i pune intrebarea asupra fiintei: tocmai deoarece
este singurul care se poate interoga asupra fiintei, el se bucura, fara
indoiala, de o relatie aparte cu ea. Raspunsul la intrebarea asupra sensului
fiintei nu va putea fi

deci gasit daca nu interogam Existentul. Sa urmarim in continuare


articulatiile esentiale ale demersului lui Heidegger.
Lucrurile din jurul nostru sunt, exista. Le vedem, actionam asupra lor,
multe dintre ele existau cand noi nu eram inca pe lume i vor continua sa
existe i cand noi nu vom mai fi. Noi suntem, lumea exista. Dar totul
dispare mai curand sau mai tarziu, totul se afla sub dominatia timpului.
Disparitia intr-o zi a tot ceea ce a fost, a noastra inine nu mai putin, nu sunt
accidente de traseu, evenimente care s-ar putea intampla sau nu. Astfel de
evenimente sunt parte a ceea ce noi inine suntem, sunt parte a fiintei lumii
i a fiintei omului. Deoarece suntem i noi parte a marelui joc al fiintei, este
important pentru noi i pentru fiinta noastra ca filosofia sa se intrebe care
este sensul fiintei.
Este drept, acest gen de probleme este specific, mai ales, viziunilor
religioase asupra lumii. Credinciosul este convins ca sensul vietii sale este
fixat de Dumnezeu i ca o alta viata, mai autentica, va urma celei actuale, ca
moartea nu este, deci, sfaritul existentei. Dar problema sensului fiintei nu
poate ramane inchisa in limitele credintei. Ratiunea omului pune aceasta
intrebare, iar filosofia n-a incetat sa o faca inca de la inceputurile reflectiei
greceti.
Este in joc rationalitatea umana, in fata careia chiar i Dumnezeu i
credinta raman probleme deschise. Religia ofera un raspuns problemei
fiintei, dar acest raspuns este bazat pe revelatie. Filosofia trebuie sa revina,
rational, la esenta acestei probleme. Ea trebuie sa se intrebe: ce inseamna a
fi? De ce exista ceva mai degraba decat nimic? Ce este nimicul? Ce anume
reprezinta fiinta mea?
Problema sensului vietii nu vizeaza insa numai o ipotetica viata de
dincolo de moarte. Ea ma privete i pe mine, aici i acum, deoarece eu
exist aici i acum, iar ceea ce fac sau nu fac are sau nu are un sens pentru
mine sau pentru altcineva. Este oare intemeiata banuiala ca totul este
absurd, ca viata n-ar fi decat o iluzie i un joc de oglinzi? Sau presupunerea
ca fiinta, careia fiecare dintre noi ii apartine, este izvorul oricarei valori?
In acest spirit, Heidegger scrie: Este deci necesard repunerea
problemei sensului fiintei... Este deci necesar sd tncepem cu retrezirea
interesuluipentru tntelegerea sensului acestei probleme". Este vorba, deci,
despre retrezirea interesului pentru o problema autentica, pentru o problema
grava, dar care este ca i adormita in contiinta omului. Ce anume a
alungat-o in abisurile contiintei?
Viata insai, stilul de viata al omului occidental, dominatia tehnicii, a
miturilor epocii, ca succesul, banii, productia, randamentul, divertismentul
etc. au condus la aceasta situatie. Traim toti expediind, pur i simplu,
analiza problemelor autentice ale existentei noastre, indepartandu-le de
contiinta noastra, nevorbind niciodata serios despre ele. Discutiile noastre
sunt vorbarie goala, care acopera linitea, care ne distreaza, care ne ajuta sa
ne sustragem. De la ce sa ne sustragem? Ce anume ascunde frica de lini tea
pe care o evitam recurgand la flecareala pentru a nu cadea in angoasa? De
ce anume fugim cand plasam moartea intr-un context rationalizat tratand-o
ca pe un lucru, ca pe un eveniment asemanator altora? Procedam ca i cand
moartea n-ar fi ceva care pune in discutie, aici i acum, fiinta noastra, ca i
cand ea n-ar fi o posibilitate reala in orice moment al vietii.
Daca acceptam demersul filosofic pe care Heidegger il propune in
Fiintd si timp, trebuie sa privim in strafundurile fiintei noastre, intrebandu-

ne cine suntem, punandu-ne in discutie ca persoane, acceptand sa concepem


orice moment al vietii noastre ca fiind marcat de fuga de timp, de
posibilitatea vietii, ca i de cea a mortii. Trebuie sa concepem moartea ca pe
o posibilitate reala, de care trebuie sa tinem cont in orice moment. Tratand-o
nu ca pe o fantasma a mintii, nu ca pe un gand macabru, ci ca pe ceva care
este parte a vietii.
Viata, deci, i nu moartea, este tema majora a filosofiei: fiecare dintre
noi exista, traiete, iar sensul acestei vieti este cel care se afla sub semnul
intrebarii cand punem problema sensului fiintei. Nu viata in general, nu
conceptul de viata, ci viata fiecaruia dintre noi este pusa in discutie,
deoarece nu exista viata decat a unui om sa a altuia. Orice viata este o
singularitate irepetabila.

2.1. Viata neautentica


Modul in care omul, mai intai i de obicei", se poate realiza, proiecta
este cel al adoptarii necritice a comportamentului i opiniilor medii ale
contextului sau social-istoric. Trasatura definitorie a acestei adoptari este,
dupa Heidegger, impersonalitatea anonima a lui se", care determina
individul sa gandeasca aa cum se gandete, sa actioneze aa cum se
actioneaza etc. Ratiunea unei astfel de conduite trebuie cautata in existenta
celorlalti: Existentul, adica omul, nu se afla numai in lume, ci i impreuna
cu alti Existenti, fiind in mod constitutiv un co-Existent. Drept urmare, el
tinde sa-i alieneze propriul mod de a se proiecta ca existenta, adoptand
modul in care, de obicei, i ceilalti Existenti se proiecteaza i exista.
Manifestarile tipice ale acestui stil" de existenta sunt:
flecdreala, care este un discurs in care ceea ce se urmarete nu
este insuirea adecvata a sensului lucrurilor sau evenimentelor, ci discursul
insui, un discurs care nu este o comunicare autentica, ci numai un flux de
cuvinte;
curiozitatea, care este o falsificare a sensului perceptiei, adica
a atitudinii naturale a omului in raport cu lucrurile; ea se caracterizeaza, mai
ales, prin incapacitatea de zabovire asupra a ceea ce se prezinta atentiei,
prin lipsa de rabdare, care determina deplasarea continua a atentiei spre alte
lucruri ori evenimente i, prin urmare, prin distragerea sa;
-echivocul, care este convingerea spontana a individului de-a fi
inteles, retinut i clarificat" sensul a ceea ce se intampla sau a ceea ce se
vorbete, cand, de fapt, acest sens ramane, cel mai adesea, complet
neinteles.
Heidegger numete aceasta modalitate de existenta a Existentului,
caracterizata prin afundarea in impersonalitatea lui se", prin flecareala,
curiozitate i echivoc, tnjosire. Ea nu este o posibilitate pe care omul o
alege, ci una in care el se gasete deja aruncat" dintotdeauna, in masura in
care, aa cum am vazut, el se afla in lume impreuna cu alti oameni.
Viata neautentica inseamna, deci, reducerea intregului meu univers
interior la lucruri, la afecte, la raporturile cu alte persoane. Voi uita astfel de
eul meu profund i voi fi fericit de hainele mele, de munca mea, de femeia
pe care o iubesc. Ii voi spune: te iubesc, i-i voi spune adevarul deoarece
intreaga mea fiinta se reduce la iubirea pentru ea. Dar cine este cu adevarat
cel care iubete? Cine este eul care se exprima prin aceasta iubire?
Daca uit de mine, intreaga mea fiinta se reduce la a ma proiecta in
afara de mine. In masura in care uit de mine, viata mea este neautenticd, in
sensul ca ea nu implica eul meu. Ma pierd in vorbaria lumii (palavrageala
pentru acoperirea vidului linitii care nu inceteaza sa ma intrebe: cine eti
tu? Eti cineva fara hainele tale? Eti cineva fara femeia ta? E ti cineva fara
munca ta?), ma pierd in munca, in grija pe care o pun in ceea ce fac.
Preocuparile mele sunt orientate continuu spre ceilalti sau spre lucruri i
prin aceasta eu imi realizez eul, anuland insa propriile mele trasaturi,
originalitatea mea unica, irepetabilitatea mea; ma adaptez la ceilalti i la
contexte, dar ma afund astfel intr-o existenta anonima. Traiesc uitand de
problema sensului vietii mele. Pot face acest lucru deoarece el este una
dintre posibilitatile fiintei mele. Una dintre trasaturile fiintei mele este ca ea
poate indeparta de sine problema sensului fiintei.
2.2. Viata autentica

Pot urma insa o cale complet diferita. Pot scapa de vorbarie i de


rutina, pot medita asupra lucrurilor pentru a descoperi ca eu sunt cel care le
confera valoare i ca ele nu o au in ele insele; pot trai meditand la viata mea
i la ceea ce este ea in mod autentic. Astfel voi reui sa traiesc gandind lucid
ca trairea este trecerea, ca ceea ce tiu despre fiinta mea este strans legat de
timp. Prin termenul autenticitate Heidegger intelege ceea ce este inrudit cu
ceea ce este propriu individului: omul se proiecteaza, deci, ca existenta
autentica numai atunci cand i in masura in care se ia in stapanire pe sine
insui.
Exista, aadar, in mine posibilitatea unei vieti autentice, a unei vieti
care nu indeparteaza contiinta mea de ceea ce eu sunt cu adevarat, ci ii
impune faptul de a fi ca problema a mea. Tot ceea ce eu tiu despre fiintarea
mea este faptul ca sunt-tn-lume, ca fiinta mea consta in a fi continuu in
afara de mine, dar, in acelai timp, ea consta in cautarea posibilitatilor mele
cele mai

autentice. Nu sunt o fiinta care ramane in sine, ci una care devine


proiectandu-se in orice moment asupra lumii prin intermediul proiectelor.
Aparent eu proiectez o transformare a lumii, dar, in realitate, proiectez
realizarea unei posibilitati a fiintei mele: va deveni realitate aceasta
posibilitate sau aceea. Libertatea - scrie Heidegger - este
tntotdeaunaposibilitatea sa". Fiinta mea consta in aceasta proiectare.
2.3. Moartea ca posibilitate si angoasa
In aceasta meditatie asupra vietii mele in asumarea sa autentica ajung,
mai devreme sau mai tarziu, sa ma confrunt moartea mea. Nu cu moartea ca
fapt existential; cu aceasta moarte nu ma pot confrunta niciodata, deoarece
ea va suprima fiinta mea. Dar chiar aceasta este problema. Eu sunt sigur de
moartea mea, sunt sigur ca va veni un moment in care fiinta mea nu va mai
fi fiinta (nu am nici cea mai vaga idee despre ceea ce va fi ea atunci, nici
despre ce inseamna ca fiinta nu va mai fi: ce inseamna de fapt nefiinta?).
Sunt tot atat de sigur ca nu tiu cand voi muri. Orice moment al vietii mele
este, deci, marcat de posibilitatea mortii. Si chiar moartea ca posibilitate,
nu ca realitate, este cea care ma impiedica sa meditez autentic asupra vietii
mele. Ea este, scrie Heidegger, posibilitatea cea mai caracteristicd a fiintei,
in sensul ca in orice moment al vietii sale omul este suspendat intre fiinta i
neant: poate oricand sa inceteze sa fie.
Se impune precizarea ca moartea, aa cum o intelege Heidegger, nu
este:
simplul fapt biologic de a muri, incetarea existentei; adica nu se poate
spune ca moartea duce la incetarea existentei, deoarece acesteia nu i
se confirma sfaritul; o astfel de interpretare a mortii presupune, de
fapt, o conceptie asupra omului ca simpla prezenta, ca ceva care, atat
timp cat este viu este", iar dupa moarte nu va mai fi"; dar omul nu
este, aa cum tim, o simpla prezenta;
moartea nu este nici una dintre posibilitdtile omului, ultima, cea care
se va realiza la sfaritul existentei sale; valorificand observatia facuta
inca de Epicur (341 - 270 i.Hr.), Heidegger precizeaza ca moartea nu
este, de fapt, una dintre posibilitatile omului, deoarece, la limita,
atunci cand el este in lume ea nu exista, iar atunci cand ea survine,
omul nu mai este aici", nu mai are lumea sa.
Ce este, deci, moartea? Heidegger raspunde ca ea este caracterizata
prin insuirea de a fi ceva de nedepdsit, iar aceasta inseamna:
mai intai, nimeni nu i se poate sustrage i nu o poate evita, spre
deosebire de alte posibilitati, care pot fi alese sau nu;
in al doilea rand i mai profund, este faptul ca dupa ea nu mai este loc
pentru nicio posibilitate de proiectare a omului: moartea este
posibilitatea imposibilitatii pur i simplu a Existentului".
Daca este abordata cu luciditate, aceasta stare de lucruri va genera
angoasa, acel sentiment specific pe care il incercam in fata contiintei
neantului care privete propria noastra fiinta. Angoasa nu trebuie
confundata insa cu frica: ti-e frica intotdeauna de ceva anume, de un pericol
real sau imaginar, dar de ceva care exista (un duman cu care poti lupta sau
o situatie pe care o poti infrunta, cu care - oricum ar sta lucrurile - poti avea
un raport). In contiinta neantului, care este cea mai autentica dintre
posibilitatile pe care le am, nu exista nimic impotriva caruia sa pot lupta: nu
am un duman, deoarece propria mea fiinta imi este duman Neantul, in

calitate de componenta reald a existentei mele, este cel care genereaza


angoasa mea.
Preluand de la filosoful danez Soren Kierkegaard (1813-1855)
punerea generala a problemei angoasei, Heidegger aprofundeaza
fenomenologic acest important concept, incercand sa clarifice:
fata de ce simtim angoasa?
din ce motiv simtim angoasa?
ce este angoasa?
La aceste intrebari Heidegger raspunde ca angoasa nu este resimtita,
aa cum anticipam mai sus, in fata unui obiect determinat sau a unei situatii
anume, aa cum se intampla in cazul fricii, ci a unuia indeterminat, care nu
este nimic i in niciun loc". Motivul pentru care simtim

angoasa nu este durerea, un fapt neplacut sau o situatie periculoasa, ci


faptul insui de a fi in lume. Dar de ce este angoasant faptul de a fi in lume?
Heidegger raspunde ca acest fapt este angoasant deoarece prin angoasa
omul intra in relatie, indeosebi, cu ceilalti oameni, este lipsit de certitudinile
sale, este pus in fata sa insui ca pura posibilitate de fiintare: este existenta
in sine insai a fiintei angoasate, impingand astfel omul sa-i afle refugiul
in ceva care-i permite sa evite acest gand. Angoasa se dovedete a fi in
esenta, sentimentul de tnstrdinare pe care omul il traiete fata de sine
insui: un sentiment care il face sa nu se simta in propria casa" deoarece il
lipsete de relatia sa intima cu lumea.
Sintetizand, angoasa se dovedete a fi o stare afectiva resimtita in fata
propriei fiinte aruncate tn lume deoarece se percepe ca posibilitate de
fiintare.
2.4. Viata autentica si anticiparea mortii
Heidegger considera ca moartea ar fi pentru Existent, adica pentru
om, posibilitate autenticd i autentica posibilitate: posibilitate autenticd
deoarece, definind Existentul ca posibilitate pura, ne indica posibilitatea
care-i este cea mai caracteristica; autentica posibilitate deoarece, nefiind
niciodata experimentabila direct de om (ii vad murind pe altii, dar nu tiu i
nu pot ti nimic despre moartea mea), ni se dezvaluie ca posibilitate pur i
simplu. Aceasta inseamna ca ea reveleaza omului, Existentului, ceea ce este
el ca totalitate, adica, in terminologie heideggeriana, fiintd-pentru-moarte.
Cu o conditie insa: ca Existentul sa doreasca sa i-o asume ca posibilitatea
sa autentica.
Am revenit, astfel, la problema autenticitatii existentei. A opta pentru
o existenta autentica inseamna asumarea mortii ca propria posibilitate
constitutiva. Heidegger numete aceasta angajare anticiparea mortii, ceea
ce nu inseamna sa fii preocupat in orice moment al vietii de faptul ca vei
muri, ci sa te intelegi ca posibilitate pura, sa te proiectezi liber ramanand
mereu deschis la noi posibilitati. Dar cum poate omul, dispersat in existenta
sa neautentica, sa-i accepte propria fiintd-pentru-moarte i sa-i asume
consecintele?
Vocea constiintei este, dupa Heidegger, cea in masura sa opereze
aceasta forma de conversiune, eliberand Existentul din tnjosire. Ea nu ii
spune nimic concret omului, dar prin linitea sa il face contient de faptul
ca se afla deja dintotdeauna intr-o stare de vinovdtie. Aceasta vinovatie,
aceasta negativitate, pe care existenta neautentica tinde sa o ascunda, sa o
faca uitata, consta in faptul ca Existentul este un nimic", aruncat in lume
fara sa o doreasca i condamnat sa devina mereu ceea ce nu este inca.
Atunci cand Existentul ajunge sa asculte aceasta linite provocatoare, poate
decide sa iasa din anonimatul lui se" i sa se accepte in posibilitatea sa mai
caracteristica, adica moartea. Decizia este cea care-i face posibila
Existentului anticiparea mortii.
Moartea, conchide Heidegger, trebuie anticipatd, daca dorim sa traim
autentic. Ea trebuie anticipata in sensul ca trebuie sa traim tinand constant
prezente in contiinta situatiile reale in care traim: trebuie sa ne amintim ca
moartea este - astdzi, nu mdine! - posibilitatea cea mai caracteristica a
fiintei noastre; trebuie sa ne amintim de prezent in orice proiect pe care il
facem asupra noastra sau asupra lumii.

Prin toate aceste analize nu am raspuns inca la intrebarea asupra


sensului fiintei. Am inteles numai ca nu putem concepe aceasta problema in
afara dimensiunii timpului: Proiectul unui sens al fiintei tn general poate
fi realizat numai tn orizontul timpului".
Regandirea omului ca fiintd-pentru-moarte i determinarea existentei
autentice ca anticipare a mortii ne permite sa patrundem in nucleul
intregului demers fondator desfaurat de Heidegger in Fiintd si timp. Insui
conceptul de anticipare este cel care face posibil acest lucru. In el se
manifesta pregnant trei aspecte de maxima importanta:
mai intai, in anticiparea mortii, omul se intelege in modul sau cel mai
caracteristic de a fi, ca posibilitate pura, ca ceea ce prin definitie nu
este niciodata el insui, ci intotdeauna urmeaza sa fie, adica structural
proiectat in viitor;
in al doilea rand, deoarece anticiparea este facuta posibila de catre
decizie, ea se inradacineaza in contientizarea de catre om a faptului
ca se afla dintotdeauna intr-o stare de vinovatie din care se impune sa
iasa; adica, in timp ce se deschide spre propriul viitor,omul se
impovareaza simultan cu propriul sau trecut;
in fine, dat fiind ca omul anticipeaza in fiecare moment posibilitati
deja deschise de anticipare, el se manifesta mereu i ca prezent.
Este uor de recunoscut in aceste trei momente dimensiunile clasice
ale temporalitatii i, in acest sens, putem intui rezultatul intregii analize
heideggeriene. Omul este, in ultima instanta, temporalitate. Dat fiind ca la
inceputul cercetarii sale Heidegger a subliniat raportul privilegiat pe care
omul il intretine cu fiinta, in sensul ca studiul fiintei a trebuit sa fie pregatit
de un studiu preliminar al omului, aceasta intelegere fundamentala a
Existentului ca temporalitate nu poate decat sa arunce o noua lumina i
asupra misterului fiintei. Daca omul are de-a face cu fiinta, iar el este
temporalitate, probabil ca temporalitatea se constituie i ca orizont al
fiintei: fiinta este timp.
Aceasta este concluzia revolutionara care se profileaza in ultimele
pagini ale Fiintei si timpului. Ea deschide cel putin doua probleme de
extraordinara importanta:
a. mai intai, conceperea fiintei ca temporalitate inseamna rasturnarea
radicala a punctului de vedere al filosofiei occidentale asupra
acestei probleme. Aceasta gandea, de cele mai multe ori, fiinta in
termeni de simpla prezenta, de existenta reala aici i acum; dupa
Fiintd si timp o astfel de pozitie nu mai este acceptabila i ea va fi
complet revizuita;
b. aceasta repunere a problemei fiintei pornind de la timp era
obiectivul care se atepta sa fie asumat de ultima parte a operei lui
Heidegger, pe care acesta nu a mai scris-o, cum am precizat inca
de la inceputul prezentarii doctrinei sale filosofice, niciodata.
Motivul, pe care l-am anticipat dej a, este de natura lingvistica:
Heidegger marturisete ca nu a putut termina Fiintd si timp
deoarece nu a dispus de un limbaj in masura sa-i permita sa atinga
acest obiectiv. Intrucat traditia filosofica anterioara lui concepea

fiinta diferit de modul in care Heidegger a inteles-o, i limbajul pe


care ea il intrebuinta pentru exprimarea punctului sau de vedere
trebuia sa fie drastic reconsiderat.
Solutionarii aceste probleme ii va fi consacrata, dupa Fiintd si timp,
intreaga reflectie heideggeriana, care va oscila intre doua momente
fundamentale:
a. critica istoriei metafizicii ca domeniu in care problema fiintei i,
mai
ales,
a
sensului
sau a fost pusa inadecvat, fiind, in fond, uitata i depairea
metafizicii
prin
inaugurarea unei noi perspective asupra fiintei;
b.reconsiderarea posibilitdtilor limbajului in lumina noii conceptii
asupra fiintei.
2.5. Limbajul si poezia
De ce discursul asupra fiintei ca fiinta - adica discursul pe care
traditia greceasca ni l-a transmis ca metafizicd i pe care Heidegger l-a
reconsiderat in Fiinta si timpul - nu poate fi finalizat?
Sa ne intoarcem la traditia greceasca. Incepand cu Platon, fiinta a fost
conceputa ca ceea ce este, adica a fost conceputa ca ceva existent. Dar
fiinta nu este doar ceva existent; ea nu este doar ceea ce, pur i simplu,
exista. Desigur, in existenta omului i a lucrurilor fiinta se exprima, dar
dimensiunea temporalitatii ne-a dezvaluit ca fiinta ca fiinta trece dincolo de
simpla sa prezenta in entitatile existente. Este posibila desfa urarea
discursului filosofiei pana la dezvaluirea raportului originar dintre fiinta i
timp?
Pentru Heidegger limbajul filosofiei - i, intr-un sens mai general,
intregul limbaj al culturii occidentale - este intemeiat, incepand cu Platon,
pe echivalenta dintre fiinta i entitatile existente. Occidentul i-a construit
intreaga istorie pe ascunderea adevaratei i autenticei probleme a sensului
fiintei. Astazi nu mai este posibila o cercetare libera a fiintei: menirea
filosofului este sa demaste uitarea fiintei, care caracterizeaza cultura
noastra.
Toate aceste consideratii nu privesc insa numai filosofia. Uitarea
fiintei a structurat intreaga cultura i civilizatie a lumii occidentale.
Filosoful trebuie sa mearga impotriva a ceea ce Heidegger numete destinul
Occidentului, adica impotriva directiei evolutive a istoriei noastre. Un
destin care ne conditioneaza i ne limiteaza enorm.
Sa ne gandim, de exemplu, la tehnica, impotriva careia Heidegger a
scris pagini extrem de dure. Dominatia tehnica a lumii a fost facuta posibila
de catre tiinta, care concepe fiinta ca lucru, ca entitate, ca pe ceva de
cucerit i dominat, nu ca viata. Incepand, indeosebi, cu epoca moderna,
omul occidental i-a aflat propriul sens i propria realizare in aceasta
dominatie i a devenit el insui un angrenaj al sistemului de dominatie. A
devenit el insui maina, victima a sistemului pe care l-a construit:
dominam natura, dar cine se mai poate sustrage acestei dominatii? Cine se
mai poate elibera de logica banului, de identificarea valorii omului cu ceea
ce el are sau cu ceea ce el stie?

Deoarece menirea filosofului este sa-i asume ca destin cercetarea


sensului fiintei, limbajul culturii occidentale - unicul pe care el il poseda - i
se va revela ca tnseldtor. Acest limbaj este construit in intregime cu ajutorul
categoriilor metafizicii clasice, care identifica fiinta cu entitatile existente.
Cercetarea filosofica trebuie continuata, sustine Heidegger, pe alte
cai. Ea trebuie sa demate limbajul metafizicii i al intregii culturi
occidentale, denuntandu-i contradictiile interne. Dar in acest limbaj, chiar
daca este acoperita cu o masca, se reveleaza fiinta insai. Limbajul o
ascunde, dar prin chiar aceasta ascundere o reveleaza. Filosoful trebuie sa-i
observe i sa-i interpreteze semnele.
Toate lucrarile ultimei perioade ale creatiei heideggeriene, tot mai
fundamentale, dar i tot mai obscure sub raport lingvistic, se lasa citite,
indeosebi, ca tentativa de aprofundare a acestui nou concept de fiinta i,
mai ales, a modalitatilor manifestarii sale. Din multitudinea de sugestii pe
care ultimul Heidegger le lanseaza in aceasta directie, ne limitam la
conturarea a doar trei teme, care, mai mult decat altele, ni se par demne de
semnalat datorita relevantei lor teoretice:
1. conceptia asupra artei;
2. conceptia asupra poeziei;
3. conceptia asupra limbajului.
1. Heidegger considera ca opera de arta ni se infati eaza, mai intai, ca

un lucru printre alte lucruri: un tablou, o statuie, un edificiu ori chiar o


simfonie sunt, de fapt, mai ales la o prima privire, lucruri asemenea altora.
Exista vreo deosebire intre o opera de arta i un lucru obi nuit? In ce sens?
Dat fiind ca de obicei orice lucru servete la ceva, este un instrument, prin
ce se deosebete opera de arta de un simplu mijloc, de un instrument?
In lucrarea Originea operei de artd, inclusa in culegerea Cdi care nu
duc nicdieri, Heidegger pleaca de la o experienta concreta: observarea unei
perechi de bocanci de taran. Nu insa de la observarea sa nemijlocita, ci de
la cea mijlocita de un faimos tablou al lui Van Gogh, care transfigureaza
acea incaltaminte. Desigur, incaltamintea servete la ceva, protejeaza
picioarele, tine de cald etc., dar in tabloul lui Van Gogh ea ne dezvaluie i
altceva decat caracterul sau strict instrumental: pentru taran ea este
credincioasa, reprezinta legatura sa cu pamantul, deschide lumea sa etc.,
dobandete, deci, un sens mai profund decat simplul fapt ca servete la
ceva.
In concluzie, opera de arta dezvaluie esenta lucrurilor, deschide fiinta,
este locul in care fiinteaza adevarul. Aceasta inseamna ca nu lucrul este cel
care dezvaluie i intemeiaza opera, ci invers. Ce este atunci opera?
Heidegger considera ca doua sunt trasaturile sale fundamentale: opera
aduce pdmdntul aici (infatieaza natura) i prezintd o lume (face posibila
cultura).
Astfel concepute, pdmdntul i lumea apartin istoriei adevarului ca
dialectica a iluminarii i a ascunderii. Intrucat prezinta o lume i infati eaza
pamantul, opera de arta este, deci, un loc al manifestarii adevarului. Din
aceasta perspectiva, activitatea de creatie artistica este o lasare-sa-vinaafara", o manifestare, o dezvaluire" a adevarului.

2. Aceasta conceptie sugestiva asupra artei este reluata i aprofundata

in conferinta lui Heidegger din 1936 intitulata Holderlin si esenta poeziei.


In ea, jucandu-se cu etimologia germana a termenului poezie (Dichtung,
derivat din verbul dichten, care inseamna a compune versuri", dar i a
crea", a produce", a inventa" ceva), Heidegger identifica in poezie esenta
creatiei artistice in general: in calitate de deschidere i de salvgardare a
adevarului lucrurilor ea este in sens propriu poezie, adica proiectare
iluminanta a adevarului" sau chiar numirea fondatoare de fiinta i esenta a
tuturor lucrurilor", sintagme in care poezia nu mai inseamna compunerea de
versuri, ci limbajul in sens amplu i profund, i, deci, acea spunere
originara care numind entitatile le deschide.
3. Deci arta, conceputa de Heidegger, drept cale privilegiata spre
adevar i spatiu de manifestare a fiintei, este in sens propriu i profund
poezie, iar poezia in calitate de spunere este limbaj. Ajungem astfel, la
sfaritul aventurii heideggeriene, la una dintre problemele pe care el le a
analizat cu mare insistenta in ultimele sale creatii: filosoful german a
abordat problematica limbajului mai ales in lucrarile incluse in culegerea In
drum spre limbaj (1959).
Heidegger ii desfaoara analiza pe care o intreprinde din perspectiva
fenomenologica: ,JVoi vorbim tn stare de veghe si tn somn. Vorbim mereu...
Omul este om tn mdsura tn care vorbeste... Pretutindeni tntdlnim limbajul'.
Vorbirea i limbajul se intalnesc, deci, cotidian i constituie ceea ce ii este
specific omului. Pe de alta parte, ceea ce aproape intotdeauna pare a fi
evident, se dovedete a fi apoi in mare masura refractar oricarei tentative de
explicatie. Limbajul nu se sustrage, nici el, acestei curioase norme: cum
observa inspirat Heidegger, tn realitate, a vorbi despre limbaj este poate
mai greu decdt a scrie despre liniste". Chiar aceasta dificultate este cea care
impune obiectivul cercetarii: ce este deci limbajul?
Dupa Heidegger, simtul comun atribuie acestui fenomen cel putin trei
semnificatii:
vorbirea este o exprimare", adica este expresia a ceva care se
poseda inauntru" i se dorete a fi comunicat in afara";
limbajul este o activitate a omului", adica este una dintre trasaturile
care disting omul i umanitatea sa;
limbajul este o atribuire de prezentd si de figurd realului si
irealului", adica este descrierea i explicarea oricarui lucru, fie el real,
fie imaginar.
Aa cum se vede, toate aceste trei semnificatii sunt subordonate
perspectivei antropologice asupra limbajului i, de fapt, ii denatureaza
adevaratul nucleu. In fond, ceea ce intereseaza cu adevarat in limbaj nu este
faptul de a fi vorbit, ci vorbirea sa. Deci, nu omul vorbete limbajul, ci el
este vorbit de limbaj. Cu cuvintele lui Heidegger: fimbajul vorbeste.
Vorbirea sa solicitd diferenta, care readuce lumea si lucrurile la simplitatea
intimitdtii lor, permitdndu-le sd fie ele tnsele. Limbajul vorbeste. Omul
vorbeste tn mdsura tn care se supune limbajului. A se supune tnseamnd a
asculta. Ascultarea este posibild numai tn mdsura tn care este legatd de
solicitarea linistii printr-o relatie de apartenentd".

Tocmai deoarece in limbaj el gasete spatiul privilegiat al deschiderii


sensului fiintei, tocmai deoarece cuvantul este cuvant despre fiinta,
meditatia ultimului Heidegger devine un amplu dialog cu originile gandirii
greceti i cu creatia poetilor. In fragmentele care ne-au parvenit de la
Anaximandros i Parmenides, in aforismele lui Heraclit i Nietzsche, ca i
in poezia lui Holderlin, Rilke i Trakl, el gasete prilejul pentru gandirea
originarului, iar filosofia sa asculta" ceea ce ei spun.

Cursul 13
KARL
POPPER
(1902-1994)
1. Repere biografice
Karl Popper s-a nascut la Viena in anul 1902 in familia unui avocat
evreu erudit, doctor in drept al Universitatii din Viena, dar parintii sai se
convertisera la protestantism inaintea naterii copiilor lor. Formatia sa a
fost, deopotriva, tiintifica, filosofica i artistica; a studiat filosofia, logica,
matematica, fizica, psihologia, istoria muzicii etc. In 1928 Popper i-a
sustinut doctoratul in filosofie cu o teza despre metodologia psihologiei, iar
in anul urmator i-a incheiat studiile de matematica i fizica. A predat apoi
cativa ani matematica i fizica in coli secundare din oraul sau natal. In
1937, dupa publicarea operei sale fundamentale Logica cercetdrii (1934),
Popper a fost constrans de amenintarea ocupatiei naziste a Austriei sa
emigreze in Noua Zeelanda, unde a predat filosofia la Canterbury
University din Christchurch. In 1946 Popper s-a stabilit la Londra, iar din
1949 a fost invitat sa predea logica i metodologia tiintei la London School
of Economics (intre 1949-1969). In anul 1965, ca recunoatere a realizarilor
sale teoretice remarcabile, Popper a fost innobilat de regina Elisabeta a Il-a
a Marii Britanii. A primit, de asemenea, titlul de doctor honoris causa al
mai multor universitati din Marea Britanie, Austria, Statele Unite ale
Americii, Noua Zeelanda etc. Sir Karl Popper a murit la Londra in anul
1994.
Operele fundamentale ale lui Popper sunt:
- Logica cercetdrii (1934);
- Societatea deschisd si dusmanii sdi (1945);
- Mizeria istoricismului (1957);
- Conjecturi si respingeri (1963);
- Cunoastere obiectivd (1970);
- Eul si creierul sdu (1977, lucrare scrisa in colaborare cu laureatul
Premiului Nobel pentru neurofiziologie din anul 1963, John C.
Eccles).
2. Conceptia filosofica
Cele doua domenii filosofice fundamentale in care Popper a adus
contributii unanim recunoscute i apreciate sunt epistemologia i filosofia
politicd. Dei le-a consacrat lucrari distincte, el a considerat ca intre aceste
domenii exista o corelatie profunda, in sensul ca orice doctrina politica i
chiar orice regim politic au la baza o viziune explicita sau implicita asupra
cunoaterii tiintifice.
2.1. Viziunea epistemologica
Epistemologia lui Popper pornete de la premisa ca, in tentativa sa de
cunoatere a lumii, omul ea pornete intotdeauna de la un anumit orizont
de probleme". Viata cotidiana este cea care pune aceste probleme ca
dificultati de depait, ca obstacole pe care le intampina actiunea noastra, ca
ceva de care avem nevoie etc. O actiune este cu adevarat umana, i nu pur
mecanica, atunci cand ea este condusa de minte, adica de idei, de
convingerile pe care ni le formam de-a lungul vietii, de cultura acumulata,

de deprinderile de gandire, de impulsurile emotive reflectate i evaluate de


catre contiinta. In fata oricarei probleme pe care i-o ridica realitatea omul
elaboreaza in mintea sa o strategie de solutionare a sa i incearca apoi sa o
transpuna in practica.
Acesta este procedeul tncercdrii si erorii. Ca urmare a aplicarii sale in
practica, strategia adoptata pentru solutionarea unei probleme se poate
dovedi invingatoare sau perdanta i, astfel, mintea noastra ii va consolida
vechile convingeri sau va elabora noi strategii.
Popper sustine ca o idee este o convingere care se formeaza in mintea
noastra ca raspuns la o anumita problema cu care ne confruntam,
convingere ce este pusa continuu la probe care o confirma sau o infirma:
intr-un cuvant, orice idee este o conjecturd, adica o ipotezd, prezumtie, o
supozitie.
Putem reprezenta schematic modelul gnoseologic popperian astfel:

117

consolidarea teoriei
da
IPOTEZE
confirmari
nu

TEORIE
revizuirea teoriei

ASTEPTARI
PROBLEMA

In lucrarea sa Logica cercetarii Popper consacra un loc important in


cadrul epistemologiei sale respingerii validitatii universale a
rationamentului inductiv, cu ajutorul caruia au fost elaborate maj oritatea
teoriilor tiintifice moderne. Teza fundamentala a lui Popper este pe cat de
clara, pe atat de categorica: inductia este inconsistenta logic si
epistemologic ca procedeu stiintifw, iar aceasta afirmatie este valabila
pentru ambele sale forme: inductia prin enumerare i cea prin eliminare.
Sa urmarim succint implicatiile logice ale analizei critice popperiene
a inductiei.
Inductia prin enumerare, descoperita in antichitate de Socrate (479399 i.Hr.) i teoretizata in epoca moderna de Francis Bacon (1561-1626),
consta, aa cum se tie, in tentativa de legitimare logica a unei teze generale
pornind de la observatiile repetate ale unui numar mai mic sau mai mare de
cazuri individuale care o confirma. Inca David Hume (1711-1776) a atras
atentia asupra faptului ca o astfel de operatie inductiva este inconsistenta
logic, intrucat, aa cum precizeaza toate manualele de logica, de la
observarea unui numar imens de lebede albe nu se poate, in mod cert,
conchide ca toate lebedele sunt albe". Eroarea consta, evident, in
substituirea unei insuiri particulare - n-are nici o importanta de cate ori a
fost ea testata! - cu una universala; a afirma ca n lebede sunt albe" este
echivalent cu a afirma unele lebede sunt albe". Trecerea la concluzia toate
lebedele sunt albe" este, deci, inconsistenta logic.
Aa-numita inductie prin eliminare a fost sustinuta, indeosebi de
Francis Bacon, i John Sutart Mill (1806-1873) i consta in faptul ca, atunci
cand un anumit fenomen poate fi explicat cu ajutorul mai multor teorii, este
suficient sa eliminam toate teoriile false (adica infirmate de experienta)
pentru a o obtine pe cea adevarata. Popper considera insa ca o astfel de
supozitie este inconsistenta epistemologic deoarece se bazeaza pe
convingerea ca, pentru un anumit eveniment, ar fi posibil un numar finit de
explicatii. Realitatea este insa alta: in principiu, orice eveniment poate fi
explicat de un numar infnit de modele teoretice plauzibile logic, iar faptul
ca savantii nu le-au elaborat decat pe unele dintre ele reprezinta numai o
situatie concret istorica, nu o limita logica. Aceasta inseamna ca, in
principiu, chiar i atunci cand toate teoriile rivale unei anumite teorii T au
fost dovedite ca false, teoria T nu poate fi considerata definitiv adevarata,
deoarece oricand pot fi descoperite fapte care o infirma i impun elaborarea
unei alte teorii etc.
Astfel, Popper a eliminat fara drept de apel unul dintre principiile
fundamentale ale metodologiei moderne a tiintei. Aceasta atitudine drastica
impunea insa revizuirea raporturilor dintre fapte i teorii. Daca o serie de
fapte individuale nu poate intemeia (pe cale inductiva) o teorie cu caracter

118

general, trebuie regandite legaturile dintre fapte i modelele teoretice cu


ajutorul carora se incearca explicarea lor. Rezultatul acestei analize
determina prabuirea unui alt adevar" metodologic pus sub semnul
intrebarii inca din vremea lui Bacon, dar care a supravietuit pana in zilele
noastre: nu este posibila o observatie tiintifica obiectiva", deoarece
teoriile anticipeaza i conditioneaza intotdeauna faptele observate. Nici un
cercetator nu se poate elibera deci de idoli teatrului", pentru a invoca
terminologia baconiana, adica de stilurile de gandire, de modele,
prejudecatile, dar, mai ales, de doctrinele filosofice ale epocii respective.
Popper numete observationism convingerea realist-naiva conform
careia mintea savantului ar fi faimoasa tabula rasa" a empirismului modern
pe care faptele s-ar intipari in mod obiectiv". El este de parere ca asupra
noastra au lasat urme adanci istoria, traditiile, educatia, cultura,
mentalitatile etc.; din acest motiv nu este posibil ca fiinta umana sa observe
orice lucru, fapt sau eveniment fara ca o predispozitie teoretica, cel mai
adesea inconstienta, sa nu-i spuna ce

119

trebuie sa observe. Nu observam nimic tntdmplator, nu observam niciodata


totul; care va fi deci criteriul de selectie a faptelor pe care suntem inclinati
sa le observam, din masa celor pe care in mod spontan le omitem?
Popper considera ca observatia noastra se concentreaza, indeosebi,
asupra evenimentelor legate de teoriile referitoare la problemele care ni se
par mai importante. Este astfel rasturnat raportul traditional fapte - teorii asa
cum l-a conceput stiinta de-a lungul istoriei sale. Asa cum a observat
pertinent Ch. Darwin (1809-1882), orice observatie nu poate sa nu fie
pentru sau impotriva unei anumite teorii"; in esenta, teoriile anticipeaza
faptele si le conditioneaza observarea.
In lucrarea sa Conjecturi si respingeri Popper sustine ca, fiind
confruntat cu problemele ridicate de viata, omul formuleaza in permanenta
conjecturi. Ele conduc actiunea lui, chiar daca el nu stie niciodata cata
incredere poate sa aiba in ele. Popper considera ca omul trebuie sa se lase
condus de ideile in care crede pana cand experientele viitoare nu vor pune
in criza convingerile sale, selectionandu-le, demarcdndu-le pe cele care vor
fi infirmate de cele care nu vor fi infirmate de experienta. De pe aceasta
linie de demarcatie omul va putea reactiona aparand atat timp cat va putea
vechile sale idei, apoi, convins de infirmarile evidente pe care experienta ii
impune sa le accepte, va reactiona construind o noua teorie, adica
formuland o noua conj ectura. Ideile omului evolueaza, astfel, pe baza unei
selectii operate de raporturile lor cu ambianta, selectie similara celei
descrise de Ch. Darwin pentru explicarea evolutiei organismelor vii.
Popper sustine ca factorul esential care permite progresul
cunoasterii umane nu este atdt faptul ca o idee sa fie verificata de
experientele viitoare, cdtfaptul ca ea sa fie infirmata sau, cum spune el,
falsificata O teorie care va fi falsificata se dovedeste inadecvata pentru
tntelegerea realitatii si, astfel, omul este constrdns sa o amelioreze,
propundnd o noua teorie care va tine cont de experienta acumulata. Noua
teorie, cel putin tn privinta motivului datorita caruia prima a fost
falsificata, va fi mai buna decdt cea veche.
Pe baza respingerii relevantei stiintifice a inferentei inductive, Popper
sustine ca nicio cunostinta umana nu poate fi considerata adevarata in sens
absolut, nici macar cea mai amplu si mai riguros verificata teorie stiintifica,
pe care noile experiente pot sa o falsifice in orice moment.
Popper conchide ca acesta ar fi chiar criteriul de distingere a unei
teorii stiintifice" de una nestiintifica": posibilitatea ca ea sa fie
falsificata. Multe convingeri umane nu pot fi falsificate, in sensul ca nu este
niciodata posibila o experienta care sa le ateste falsitatea. De exemplu, acest
criteriu permite distingerea unei teorii stiintifice de o credinta de tip
religios. O dogma a credintei nu poate fi contrazisa de nicio experienta
umana: ea se afla, deci, in afara domeniului stiintei. Aceasta nu inseamna
nicidecum ca tn mod cert continutul de adevar al unei teorii stiintifice ar fi
superior celui al unei doctrine religioase, ci doar ca prima apartine
domeniului stiintei, deoarece este falsificabila, iar cea de-a doua este ceva
diferit (ceva care pentru omul nereligios nu are nicio valoare de cunoastere,
in timp ce pentru credincios este mult mai important si mai adevarat" decat
orice teorie stiintifica, teorie care, in principiu, este valida nu in sens
absolut, ci numai pana cand - mai curand sau mai tarziu - ea va fi
falsificata).

120

Este necesar sa invatam, deci, sa demarcam, sa fixam o linie de


granita: sa distingem cu rigoare in domeniul cunostintelor umane pe cele
care sunt stiintifice de cele care nu sunt stiintifice. Primele sunt falsificabile,
celelalte nu. Toate cunostintele care nu pot fi falsificate nu permit sporirea
efectiva a cunoasterii, deoarece nu se preteaza procedurii de testare prin
tncercare si eroare. In aceste cazuri nu aveam de-a face cu teorii stiintifice,
ci cu convingeri de alta natura.
Falsificabilitatea este, deci, pentru Popper criteriul care permite
demarcarea dintre ceea ce este stiinta si ceea ce nu este stiinta, dintre
cunostintele care pot spori, ameliorand progresiv ceea ce omul stie despre
lume, de cunostintele care ii solicita un act de adeziune afectiva, adica un
act de credinta, dar nu pot fi contrazise de experienta.
Evident, orice teorie stiintifica este riscanta, in sensul ca ea este in
orice moment subiect al posibilitatii de falsificare. Din acest punct de
vedere, alte teorii (de exemplu, doctrinele religioase, psihanaliza, astrologia,
ideologiile politice, programele artistice etc.) nu sunt deloc riscante. Nu sunt
astfel, asadar, cunostintele care reclama credinta, adica toate religiile: ele nu
prezinta niciun pericol de a fi infirmate de experienta, dar, tocmai din acest
motiv, ceea ele ne pot spune despre realitatea lumii nu poate fi precizat
progresiv si nici sporit.
2.2. Teoria social-politica
In teoria sa social-politica Popper porneste de la premisa - care, cel
putin la prima vedere, pare un truism! - ca societatea oamenilor este
organizata si condusa de oameni. El sustine ca nu exista indivizi care sa
aiba mai multa putere asupra vietilor semenilor lor decat cei care conduc
societatea. Deoarece omul actioneaza condus de mintea sa, iar orice
cunostinta nu este decat o conjectura, omul nu poate actiona decat pe baza
de conjecturi, chiar si atunci cand se afla la conducerea societatii in calitate
de om politic sau de sef al statului. Intrucat rationalitatea nu consta in ideile
in care omul crede, ci in capacitatea sa de a le critica, rationalitatea unui
sistem social-politic se masoara in raport cu capacitatea sa de supunere la
critica a oricarei alegeri a puterii, a oricarei idei care serveste la conducere
prin actiune politica. O societate totalitara -adica o societate in care
cuvantul sefului, fie el un om, fie un partid politic, este lege si se impune ca
adevar - nu este o societate care are caracter rational, deoarece nu admite ca
ideile dominante sa fie supuse la critica.
Popper a formulat aceste idei in Societatea deschisa si dusmanii sai,
lucrare scrisa in anii celui de-al doilea razboi mondial, si ideile sale se
refera mai ales la fascism, dar, la nivel principial, rationamentul sau este
valabil si pentru regimurile comuniste. Totalitarismele moderne se bazeaza
pe proiecte de creare a unui om nou", a unui om care sa duca la realizarea
progresului pe baza unei cunoasteri pretins infailibile. Regimurile totalitare
actioneaza, deci, pe baza unei anumite viziuni asupra istoriei: ele pretind ca
dispun de teorii care le permit cunoasterea tendintelor obiective ale
evolutiei societatii, ca pot prevedea directia pe care tn mod obiectiv o va
urma cursul istoriei. Alegerile lor politice au, deci, pretentia ca au valoare
obiectiva, deoarece s-ar baza pe un proces istoric real si inevitabil. Ele ar
realiza, deci, o idee ce poseda forta de adevar istoric indubitabil.
Cei care se opun totalitarismului sunt acuzati de cei care il impun ca
actioneaza intr-o directie contrara istoriei si adevarului. Ei s-ar afla,

121

constient sau inconstient, in eroare ori ar fi exponentii unor interese opuse


adevaratelor" interese ale poporului; ei sunt, deci, tratati ca tradatori" sau
ca dusmani ai poporului" ori sunt considerati ca apartin unor rase
inferioare, condamnate de istorie la eliminare sau la supunere
neconditionata.
Popper sustine, deci, ca radacinile intelectuale ale totalitarismului se
afla intr-o filosofie a istoriei fondata pe o epistemologie optimista, adica pe
o conceptie care are incredere excesiva in capacitatea cognitiva a constiintei
umane. Totalitarismul considera ca omul poate cunoaste adevarul absolut
asupra directiei obiective a cursului istoriei. Actiunea politica este
legitimata de exponentii sai drept consecinta rationala a acestei cunoasteri.
Asa sunt, de exemplu, teoriile rasiale, pe care fascismul le considera ca
fiind intemeiate stiintific: aceasta stiintificitate" a legitimat exterminarea in
masa a unui popor, poporul evreu, sau decretarea ca obiectiva, stiintific
probata, a inferioritatii popoarelor slave etc. Tot astfel, marxismul considera
dictatura proletariatului ca produsul necesar al dialecticii istoriei, ca o
treapta necesara a inaintarii inevitabile a umanitatii spre societatea
comunista. Deoarece aceste idei erau declarate adevarate, probate stiintific,
cei care nu le acceptau sau care luptau impotriva lor erau considerati ca
obstacole ce trebuiau inlaturate - prin orice mijloace! - din calea
progresului. Istoria insasi i-ar izola si i-ar condamna.
Eroarea epistemologica de fond a totalitarismului - fie el fascist,
comunist, fundamentalist etc. - consta chiar in conceptia sa naiv optimista
asupra cunoasterii umane. Eroarea oricarui totalitarism consta in teza ca
adevarul ar fi manifest, adica in convingerea ca, daca omul observa, (pe
baza teoriei sociale elaborate de ideologii respectivului regim politic!)
realitatea fara prejudecati si opinii false, este imposibil ca adevarul sa nu-i
apara cu claritate. In realitate, sustine Popper, adevarul nu este deloc
manifest, deoarece pentru instrumentele de cunoastere de care omul dispune
orice idee ii poate aparea, la un moment dat, ca adevarata in mod manifest,
pentru ca apoi ea sa fie respinsa de simpla realitate a faptelor care o
contrazic.
O epistemologie corecta este, conform convingerii lui Popper,
intotdeauna pesimista, adica ea pune accentul pe controlul rational si pe
critica ideilor, deoarece omul - oricine ar fi el! -este failibil, adica se poate
insela oricand. Ignorarea acestei failibilitati funciare a omului inseamna a da
curs fanatismului si, in ultima instanta, totalitarismului.
In lucrarea sa Mizeria istoricismului Popper reuneste sub termenul
generic de istoricism orice conceptie asupra istoriei care considera ca poate
cunoaste in mod obiectiv cursul lumii si, deci, ca poate prevedea stiintific
tendintele evolutiei istorice. Pe baza conceptiei sale asupra falsificabilitatii
ca principiu de demarcatie a cunostintelor stiintifice de cele nestiintifice,
Popper sustine ca istoricismul nu poate fi considerat, in niciun caz, o teorie
stiintifica. Din perspectiva istoricismului este intotdeauna posibila
interpretarea faptelor ca si cum ele ar verifica teoria sau reinterpretarea ori
ajustarea" teoriei pentru a o face compatibila cu faptele.
In realitate, argumenteaza Popper, istoria nu are un sens obiectiv"
care sa poata fi anticipat rational. Istoricismul risca intotdeauna sa genereze
o viziune totalitara asupra societatii. Din perspectiva stiintifica istoricismul
nu are insa nicio baza. Istoria nu are un sens prestabilit. Omul este cel care
trebuie sa imprime un sens istoriei, pe baza propriilor sale alegeri rationale,

122

individuale si colective. Omul este creator de sens, sensul istoriei este, deci,
inevitabil subiectiv. A elimina un individ, un grup social sau un intreg popor
cu motivatia ca existenta sa impiedica evolutia istorica nu este nimic altceva
decat o crima.
La nivel general, Popper distinge doua tipuri de societate, societatea
deschisa si societatea tnchisa. O societate ar fi deschisa daca accepta critica
si are capacitatea de a tine cont in conducerea politica de sugestiile ei
rationale. El identifica prima manifestare istorica a societatii deschise in
Atena antica clasica, odata cu nasterea democratiei. Prin societate tnchisa el
intelege o organizare politica si sociala bazata limitarea drastica a libertatii
de critica si pe impunerea de sisteme coercitive de credinte si de alegeri
politice carora le este conferita o valabilitate obiectiva si universala.
Valoarea individului si a libertatii sale sunt sever limitate sau, pur si simplu,
anulate si opuse valorilor si exigentelor colectivitatii. Intr-o astfel de
societate libertatea individuala de critica a deciziilor puterii este drastic
limitata sau absenta.
Democratiile occidentale moderne au facut cativa pasi in directia
constituirii societatii deschise. Dar toate societatile, chiar si cele deschise, se
confrunta cu riscul de a redeveni societati tnchise. Datoria filosofilor este sa
contribuie la clarificarea rationala a naturii omului si a capacitatilor mintii
sale, precum si sa raspunda la intrebari de tipul: ce anume putem sti despre
sensul istoriei? dar despre dreptate? dar despre bine si rau? etc. Nu doar
filosofii, ci orice cetatean responsabil are datoria sa critice societatea in care
traieste, iar aceasta este cu atat mai buna cu cat ea permite, incurajeaza si
tine seama de criticile rationale formulate de orice membru al sau cu privire
la orice aspect al ei. Numai astfel va fi creat un sens al istoriei apt sa
satisfaca in tot mai mare masura necesitatile si aspiratiile umane individuale si colective - rationale si legitime.
Filosofia popperiana conchide ca nu dispunem de surse privilegiate
ale cunoasterii cu ajutorul carora sa putem dobandi o cunoastere mai presus
de orice critica. Putem doar sa elaboram teorii care sa fie riscante si
pasibile, deci, de a fi infirmate, dar care pot ameliora progresiv prin
incercari si erori ceea ce stim in orice moment. O societate deschisa, oricat
de imperfecta ar fi ea, permite acest lucru; o societate inchisa nu il permite.
Cea dintai este imperfecta, dar perfectibila. Cea de-a doua pretinde ca a
atins perfectiunea, dar creeaza iadul pe pamant.

123

Cursul 14
FILOSOFIA
ROMANEASCA
LUCIAN BLAGA
(1895-1961)
Lucian Blaga este una dintre personalitatile emblematice ale culturii
romane, afirmandu-se ca unul dintre cei mai valorosi poeti, dramaturgi,
publicisti si filosofi ai primei jumatati a secolului al XX-lea.
Desi nu este cel mai faimos filosof roman (Emil Cioran si Mircea
Eliade sunt, de exemplu, mult mai bine cunoscuti decat el pe plan universal,
dar aceasta notorietate a lor s-a datorat, in mare parte, faptului ca ei si-au
publicat cea mai mare parte a operei lor in limbi de circulatie universala),
Blaga este, cu certitudine, cel mai important. In favoarea acestei aprecieri
pledeaza opera sa filosofica monumentala, profunda originalitate a ideilor
sale filosofice si expresivitatea cu totul remarcabila a rostirii sale filosofice.
George Calinescu scria, in acest sens, in a sa Istorie a literaturii romdne.
De la originipdna tnprezent (1941): Lucian Blaga e cel dintai (ganditor
roman - n.n.) care a incercat sa ridice un sistem filosofic integral, cu ziduri,
cu cupola, si sa dea acestei filosofii o aplicatie la realitatile nationale.
Meritul sau este in afara de orice discutie. Oricat de nedumeriti s-ar uita
profesorii de filosofie universitara, adevarata gandire romaneasca se
inaugureaza aici".
1. Repere biografice
Lucian Blaga s-a nascut la 9 mai 1895 in satul ardelenesc Lancram11,
situat intre Sebes si Alba-Iulia. A fost cel mai mic dintre cei noua copii ai
preotului ortodox Isidor Blaga si ai sotiei acestuia Ana, nascuta Moga. Dupa
absolvirea scolii primare germane din Sebes, viitorul filosof s-a inscris la
liceul Andrei Saguna" din Brasov, unde si-a inceput lecturile filosofice cu
o lucrare a filosofului roman Vasile Conta (1845-1882), care schitase in a
doua jumatate a secolului al XIX-lea o viziune filosofica de tip pozitivist. In
anii de liceu a citit din opera lui Goethe, Schopenhauer, Spinoza, Bergson
etc. si tot de acum dateaza si primele sale incercari filosofice (pot fi
mentionate, in acest sens, studiile sale intitulate Asupra visurilor, Asupra
numarului, Despre judecatile matematice, Despre intuitie tn filosofia lui H.
Bergson etc.). In anul 1914, dupa absolvirea liceului si izbucnirea primului
razboi mondial, pentru a se sustrage mobilizarii in armata austro-ungara si
riscului de a lupta impotriva poporului sau, Blaga s-a inscris la Seminarul
Teologic din Sibiu si apoi la Facultatea de Filosofie a Universitatii din
Viena. In timpul studiilor universitare se familiarizeaza cu opera lui
Dostoievski, Tolstoi, Kant, filosofia indiana etc. Dupa absolvirea studiilor
filosofice isi sustine in anul 1920 la Facultatea de Filosofie a Universitatii
din Viena doctoratul in filosofie cu o teza intitulata Cultura si cunostinta. Sa casatorit apoi cu Cornelia Brediceanu si s-a stabilit la Lugoj, publicandusi primele volume de poezie si de reflectii filosofice. In 1926 si-a inceput
cariera diplomatica, mai intai ca atasat de presa la ambasada romana din
Varsovia. A indeplinit apoi diferite functii la legatiile romanesti din Praga
11 Sat al meu ce porti tn nume Sunetele lacrimei... Te-am ales ca prag de lume i poteca patimei...
(Hronicul si cdntecul vdrstelor, 1965)

124

(19271928), Berna (1928-1932; 1937-1938), Viena (1932-1937), ca


subsecretar de stat la Ministerul de Externe (1937) si ca ministru
plenipotentiar la Lisabona (1938-1939). In 1936 a fost ales membru al
Academiei romane, in aula careia a rostit celebrul discurs de receptie
Elogiu satului romdnesc. A revenit definitiv in tara in 1939 si a intrat in
invatamantul universitar, ocupand prin concurs catedra de filosofia culturii,
creata special pentru el, la Facultatea de Filosofie a Universitatii din Cluj
(pe care a onorat-o intre anii 1939-1948), stramutata in 1940, odata cu
impunerea Dictatului de la Viena, la Sibiu. Dupa instaurarea regimului
comunist si reforma invatamantului din 1948,

125

Blaga a fost destituit din invatamantul universitar datorita trecutului sau


politic, devenind cercetator la Institutul de Istorie si Filosofie din Cluj
(1948-1953) si la sectia de istorie literara si folclor a Academiei romane,
filiala Cluj (1953-1959). Blaga a murit la 6 mai 1961, fiind inmormantat la
Lancram la 9 mai, zi in care ar fi implinit 66 de ani.
2. Opera
Asa cum aratam la inceputul acestei prezentari a filosofiei lui Blaga,
el a fost una dintre personalitatile complexe ale culturii romane, afirmanduse ca poet, prozator, eseist, publicist, dramaturg si filosof. Pentru
evidentierea amplitudinii creatiei sale, voi prezenta in cele ce urmeaza
principalele sale lucrari din toate aceste domenii.
Operapoetica a lui Blaga include urmatoarele volume antume:
Poemele luminii (1919), Pasii profetului (1921), In marea trecere (1924),
Lauda somnului (1929), La cumpana apelor (1933), La curtile dorului
(1933), Poezii (1942), Nebanuitele trepte (1943). Postum i-au aparut
volumele: Vdrsta de fier, Corabii de cenusa, Cdntecul focului, Ce aude
unicornul etc.
Dramaturgia lui Blaga cuprinde zece piese de teatru: Zamolxe (1921),
Tulburarea apelor (1923), Daria (1925), Inviere (1925), MesterulManole
(1927), Cruciada copiilor (1930), Avram Iancu (1934), Arca lui Noe
(1944), Anton Pann (1945).
In anii cincizeci ai secolului al XX-lea Blaga a scris un roman
memorialistic, caruia editorii i-au atribuit titlul Luntrea lui Caron (in care a
relatat experientele dramatice pe care le-a trait in primii ani postbelici),
publicat abia dupa prabusirea regimului comunist, adica la mai bine de o
jumatate de veac de cand a fost scris. Tot genului memorialistic ii apartine
si volumul Hronicul si cdntecul vdrstelor, scris in 1945-1946 si publicat
pentru prima data in 1965 (in care si-a povestit copilaria si perioada
studiilor).
Opera filosofica a lui Blaga a debutat cu o serie de lucrari
pregatitoare ale sistemului sau filosofic: Pietre pentru templul meu (1919),
Cultura si cunostinta (traducerea in limba romana a tezei sale de doctorat,
1922), Filosofia stilului (1924), Fenomenul originar (1925), Fetele unui
veac (1925), Ferestre colorate (1926) si Daimonion (1926, 1930).
Majoritatea acestor lucrari apartin genurilor aforistic si eseistic.
Sistemulfilosofic blagian este structural, conform dorintei
testamentare a autorului sau, in urmatoarele patru trilogii:
Trilogia cunoasterii, alcatuita din:
O Introducere: Despre constiinta filosofica, 1947;
Eonul dogmatic, 1931;
Cunoasterea luciferica; 1933;
Censura transcendenta, 1934;
O Supliment: Experimentul si spiritul matematic, 1949-1953.
Trilogia culturii, alcatuita din:
Orizont si stil, 1936;
Spatiul mioritic, 1936;
Geneza metaforei si sensul culturii, 1937.
Trilogia valorilor, alcatuita din:
Stiinta si creatie, 1942;
Gdndire magica si religie

126

O Despre gdndirea magica,


1941; O Religie si spirit,

1942;

Arta si valoare, 1939.

Trilogia cosmologica, alcatuita din:


Diferentialele divine, 1940;
Aspecte antropologice, 1948;
Fiinta istorica, 1943-1959.

127

La aceasta opera impresionanta trebuie adaugata si o vasta


publicistica filosofica, literara, culturala si critica, Blaga colaborand cu
studii, articole, cronici, eseuri etc. la cele mai importante publicatii culturale
interbelice: Gdndirea, Revista Fundatiilor Regale, Viata romdneasca,
Societatea de mdine, Adevarul literar si artistic, Cugetul romdnesc, Lumea
literara si artistica, Patria, Gdnd romdnesc etc. Blaga a fondat si a condus
revista de filosofie Saeculum (aparuta la Sibiu in perioada 1943-1944, in
timpul stramutarii Universitatii din Cluj la Sibiu in urma Dictatului de la
Viena).
3. Sistemul filosofic
Lucian Blaga a creat primul sistem filosofic romanesc de marime
universala" (Ion Mihail Popescu, O perspectiva romdneasca asupra teoriei
valorilor si culturii. Bazele teoriei culturii si valorilor tn sistemul lui Blaga,
Editura Eminescu, Bucuresti, 1980), ce are drept principale componente:
gnoseologia, teoria metodei, ontologia, antropologia, axiologia, filosofia
culturii etc.
O particularitate a filosofiei blagiene, de care trebuie sa tina seama
oricine o abordeaza, consta in faptul ca autorul Trilogiilor opereaza mai
mult cu metafore decat cu concepte. Sedus de expresivitatea limbaj ului sau,
cititorul neavizat poate intampina dificultati serioase in descifrarea
semnificatiilor sale teoretice, intrucat, asa cum se stie, metafora mai mult
sugereaza si transfigureaza decat indica, fapt de care Blaga era deplin
constient si pe care l-a asumat in mod deliberat. Datorita acestui fapt, in
numeroase compartimente ale creatiei sale, pe Blaga este mult mai usor sa-l
citezi decat sa-l explici. O mare parte a exegezei filosofiei blagiene,
indeosebi a celei din anii comunismului, obsedata de idealul filosofiei
stiintifice", a sustinut sau a sugerat ca aceasta ar reprezenta o carenta a
acestei filosofii, intrucat adevarata" filosofie ar fi cea elaborata in forma
riguros conceptuala. In fond, calificativul filosoful poet", care i-a fost
atasat lui Blaga, insinua ca el n-ar fi fost suficient de filosof". Toti cei care
s-au plasat sau inca se mai plaseaza pe o astfel de pozitie nu cunosc sau
ignora faptul ca in epoca in care Blaga si-a elaborat sistemul filosofic
Martin Heidegger, considerat de numerosi exegeti cel mai valoros filosof
occidental al secolului al XX-lea, denunta, si el, insuficienta limbajului
conceptual al metafizicii occidentale si pleda pentru potentialul metafizic al
limbajului poetic. Sau poate ca nici Heidegger nu era suficient de filosof"?
Se impune si semnalarea faptului ca poezia si dramaturgia lui Blaga
au avut parte de o difuziune mult mai ampla si de o receptare mai pertinenta
decat filosofia sa. Mi-e greu sa spun daca Blaga este mai valoros ca filosof
decat ca poet, dar sunt incredintat ca el este cea mai importanta
personalitate a culturii romanesti a secolului al XX-lea, asa cum Mihai
Eminescu a fost pentru secolul al XIX-lea ori Dimitrie Cantemir pentru
secolul al XVIII-lea. Sub raport valoric el nu este cu nimic mai prejos decat
orice alt mare filosof al secolului al XX-lea, de la Heidegger la Wittgenstein
ori de la Popper la Sartre. Faptul ca el n-a avut parte de notorietatea lor se
datoreaza limbii de circulatie restransa in care el si-a elaborat opera si
politicii culturale catastrofale dintotdeauna a statului roman. Cea mai buna
dovada, in acest sens, este faptul ca Emil Cioran si Mircea Eliade, desigur
mari ganditori, dar, dupa opinia mea, inferiori valoric lui Blaga, au avut
parte de o celebritate universala in primul rand deoarece si-au elaborat si

128

difuzat cea mai mare parte a operei lor filosofice in limbi de circulatie
universala!
Nu voi trece in revista toate componentele sistemului filosofic al lui
Blaga, ci voi selecta cateva teme majore, in masura sa contureze spiritul
filosofiei blagiene, aportul sau original la amplificarea si aprofundarea
problematicii filosofice.
3.1. Cunoasterea paradisiaca si cunoasterea luciferica
Conceptul fundamental al filosofiei lui Blaga este cel de mister. Pana
la el in filosofia occidentala a existat o adevarata fobie fata de mister, care
era considerat fie ceva care trebuia inlaturat de indata, fie o limita a
cunoasterii: Noutatea punctului nostru de vedere consta, credem, in faptul
ca nu nazuim nici la inlaturarea misterului, nici numai la constatarea
prezentei sale liminare. Noi filosofam sub specia misterului ca atare.
Misterul e pentru noi suprem unghi de vedere" (Trilogia cunoasterii). Blaga
considera ca misterul ar trebui sa devina veritabilul obiect al cunoasterii.
In acest context, el opereaza distinctia dintre doua forme ale cunoasterii,
carora le da denumiri metaforice expresive, considerand ca ele sunt
rezultate ale unor ipostaze diferite ale intelectului:
Cunoasterea paradisiaca - este denumirea pe care Blaga o da
cunoasterii teoretice (stiintifice si filosofice) traditionale, care
considera ca obiectul cunoasterii - oricare ar fi el - poate fi cunoscut
integral si definitiv de catre subiectul cunoscator. Aceasta forma a
cunoasterii ar fi produsa de intelectul enstatic" si ea ar urmari
reducerea cantitativa a misterelor, extinderea necontenita a ceea ce
este cunoscut. Ea considera ca omul poate cunoaste integral realitatea
si ca, in principiu, nu exista nicio limita obiectiva sau subiectiva a
capacitatii umane de cunoastere;
Cunoasterea luciferica - porneste insa de la premisa ca misterul este
constitutiv realitatii, adica el nu poate fi dezvaluit integral niciodata.
Ea este produsa de intelectul ecstatic", accepta misterul ca atare,
incercand sa provoace o criza" in obiect, sa anuleze echilibrul sau
launtric, adica sa-l despice" intr-o parte care se arata" (fanic) prin
semnele sale si una care se ascunde" (criptic) dupa semnele sale.
Cunoasterea luciferica realizeaza astfel o variere calitativa a
misterului in urmatoarele trei sensuri:
plus cunoasterea - care echivaleaza cu atenuarea misterului; de

exemplu, N. Copernic a demonstrat ca Pamantul graviteaza in jurul


Soarelui, in dezacord cu observatia empirica, ce se bazeaza pe
iluzia ca Soarele graviteaza in jurul Pamantului, iluzie unanim
impartasita pana la el. Misterul acestui fenomen a fost, astfel,
atenuat;
zero cunoasterea - care inseamna permanentizarea misterului;
exemplul lui Blaga este teza privitoare la aparitia vietii din materia
anorganica, teza care a permanentizat misterul vietii, fara a reusi
insa sa-i ofere o explicatie satisfacatoare. De asemenea, ideea lui
Kant conform careia lucru tn sine poate fi conceput ca obiect al
ratiunii pure, dar nu poate fi cunoscut, functionand doar ca un
concept negativ, lipsit de orice determinatii;

129

minus cunoasterea - adica amplificarea misterului, este forma cea

mai spectaculoasa si mai paradoxala a cunoasterii luciferice.


Exemplele lui Blaga sunt preluate, mai ales, din stiinta moderna:
asa sunt, de pilda, teoria corpuscular-ondulatorie a luminii (care
sustine ca lumina are o natura duala, fiind, simultan, corpuscul si
unda) sau numerele transfinite ale lui Cantor (care considera ca
exista numere din care pot fi scazute alte numere, fara a se
imputina"). In aceste cazuri, Blaga sustine ca misterul fenomenelor
respective nu este nici atenuat, nici permanentizat, ci, pur si
simplu, amplificat, adica, potrivit faimosului vers al poeziei cu care
incepe volumul de debut al lui Blaga, Poemele luminii, .. .i tot
ce-i ne-nteles, se schimba-n ne-ntelesuri si mai mari" (Eu nu
strivesc corola de minuni a lumii, 1919).
Iata cum procedeaza efectiv cunoasterea luciferica in cazul plus
cunoasterii: ea se fixeaza asupra unui obiect a", pe care il recunoaste de la
inceput ca mister; apoi ea il deschide ca mister", adica il despica" in
fanic" si criptic". Ea provoaca astfel criza" obiectului respectiv. Primul
rezultat al acestei operatii este constatarea ca misterul a" este compus din
fanicul a1" si cripticul x". Deci: a = a1 + x. Cunoasterea luciferica se
fixeaza in continuare pe cripticul x" al misterului a", pe care-l considera
un nou obiect de cunoscut, adica un nou mister, sa-i spunem b". Decurge
ca in loc de a = a1 + x, vom avea a = a1 + b. Si jocul incepe din nou: b" va
fi deschis ca mister, adica va fi descompus in fanicul b 1" si cripticul x1",
adica vom avea: b = b1 + x1 si asa mai departe. Este insa posibil ca, la un
moment dat, cripticul xn" nu mai poata fi despicat" si sa ajungem de la
plus cunoastere la zero cunoastere sau chiar la minus cunoastere!
Blaga este incredintat ca prin cunoasterea luciferica s-ar realiza o
transcendere a logicii clasice (adica o incalcare a principiilor sale), un salt
intelectual care poate merge pana la dezacordul sau cu logicul si cu
concretul (adica cu experienta curenta). Antecedentele unei asemenea
potentari a misterului prin antinomii transfigurate" Blaga le intrezareste in
dogma" epocii elenistice, pe vremea crizei istorice de trecere de la
antichitate la eonul crestin", pe care le-ar reactualiza contemporaneitatea
printr-o alta criza si un nou sentiment eonic de inceput de lume". Punand
intre paranteze o traditie de gandire filosofica si stiintifica de mai bine de
un mileniu si jumatate, Blaga urmareste sa reinnoiasca o traditie uitata a
metafizicii ecstatice", procedand intrucatva asemanator cu Heidegger,
care, pentru reinnoirea limbajului filosofiei si a stilului sau de raportare la
fiinta a facut un salt peste aproape intreaga istorie a filosofiei, pana la
presocratici, in textele carora (ca si in limbajul poeziei, indeosebi a poetului
romantic german Friedrich Holderlin) a incercat sa surprinda sensul
autentic al fiintei.
Blaga critica modul in care a evoluat teoria cunoasterii, indeosebi de
la Kant incoace, considerand ca ea a devenit mai mult o teorie a faptului,
decat o punere de probleme, ceea ce a determinat ingustarea considerabila a
orizontului sau, saracirea continutului, diminuarea bogatiei obiectului
cunoasterii. In timp ce centrarea pe fapt este un simplu act de cunoastere,
punerea si rezolvarea de probleme este un proces cognitiv complex, care
poate integra si misterul in obiectul cunoasterii.
Distinctia dintre cunoasterea paradisiaca si cea luciferica isi pune
amprenta pe intreaga problematica epistemologica abordata de Blaga, de la
simpla observatie si experiment pana la ipoteza si teoria stiintifica. El

130

sustine ca unele descoperiri stiintifice remarcabile din ultimele doua secole,


ca geometriile neeuclidiene, teoria corpuscular-ondulatorie asupra luminii,
teoria relativitatii, mecanica cuantica etc., sunt tot atatea confirmari ale
epistemologiei sale.
3.2. Cenzura transcendenta si Marele Anonim
Principiul metafizic absolut al existentei este numit de Blaga Marele
Anonim si el reprezinta nucleul sau temeiul existential central, un fel de
gardian al misterelor" si totodata misterul suprem, care apara echilibrul
existential de stradaniile de cunoastere discursiv pozitiva ale omului (adica
de descifrare integrala a misterelor, asa cum pretinde ca face, potrivit
conceptualizarii blagiene, cunoasterea paradisiaca").
Blaga recurge la o intreaga retea de factori izolatori pe care Marele
Anonim o instituie intre misterele existentiale si aspiratiile spre dezvaluirea
lor integrala ale cunoasterii umane individuale animate de idealul
cunoasterii paradisiace. Acesti factori ce actioneaza sub forma speciala a
unei censuri" si-ar avea centrul initiator dincolo de orizontul nostru spatiotemporal si de aceea sunt reuniti de Blaga in sintagma generica censura
transcendenta".
Blaga se pronunta atat impotriva conceptiilor despre limitarea si
neputinta cognitiva a subiectului cunoscator, cat si impotriva celor despre
transparenta deplina, neutralitatea si indiferenta obiectului cunoasterii.
Imposibilitatea subiectului cunoscator de a ajunge la descifrarea integrala a
misterelor existentiale nu este expresia adeziunii lui Blaga la vreo forma de
agnosticism, ci ar avea un talc metafizic". Cenzura transcendenta nu s-ar
aplica actelor de cunoastere individuale, deoarece Marele Anonim nu
actioneaza prin acte izolate, ci ea este o prezenta permanenta, un act
atemporal si vesnic prezent al Marelui Anonim".
Marele Anonim ne apare ca un fel de garantie ca nu ne vom pierde
sau dizolva in pacla deasa a misterelor"; printr-un joc al echilibrului
existential el instaleaza o distanta intre noi si misterele existentiale si
instituie o ierarhie a valorilor pe un plan metafizic.
Spre deosebire de Diferentialele divine (1940), in care Marele
Anonim este identificat uneori cu Dumnezeu, in Trilogia cunoasterii (19311934) el este un concept ontologic fundamental, a carui semnificatie este
insa mai ales gnoseologica. Marele Anonim este Marele Tot al existentei",
fiind conceput ca un mit metafizic", ca o revelatie metaforica".
In acelasi mod metaforic-revelatoriu Blaga exprima si ideea
caracterului limitat al subiectului cunoasterii intr-o lume vesnic deschisa
prin intermediul unui contra-mit metafizic" -cenzura transcendenta - care
ne reveleaza metaforic faptul ca subiectul individual nu poate cuprinde in
chip absolut pozitiv si nedisimulat tainele cosmosului".
Este evident ca gnoseologia blagiana este radical diferita de
gnoseologiile de orientare scientista (ce aveau ca ideal cognitiv cunoasterea
paradisica), dominante in filosofia occidentala a primei jumatati a secolului
al XX-lea. El resemnifica termeni imprumutati din cunoasterea mitica,
artistica, stiintifica si chiar din teologie sau creeaza termeni noi, deosebit de
expresivi. Datorita acestui fapt rostirea filosofica" blagiana este profund
originala.
Un loc aparte ocupa in aceasta gnoseologie inedita termenul
revelatie", despre care Blaga ne avertizeaza ca nu are acceptia teologica a
unei inspiratii divine, ci are un sens strict uman de aratare", de aducere a

131

misterului in lumina constiintei: Numim orice eventuala izbucnire sau


aratare pozitiva a unui mister existential in conul de lumina al cunoasterii
individuale o revelatie"
Filosofia lui Blaga se opune oricarei filosofii, materialiste sau
idealiste, care sustine posibilitatea captarii sau convertirii misterelor
existentiale in stare pura, ca o dezvaluire deplina, nealterata a unei
transcendente. Exista, dupa el, un prag fermecat" care-l transforma pe
orice oaspete care-l calca si care disimuleaza" misterul. Acest prag" nu
inseamna insa o limita pentru puterile cognitive ale spiritului, ci tine de
natura misterului, de prezenta elementului irational in insasi structura
obiectului cunoasterii. Dupa Blaga, cunoasterea este un proces activ, o
confruntare dramatica dintre un subiect foarte activ si un obiect nu mai
putin activ si plin de initiativa. Problema limitei cunoasterii este, deci, de
natura ontologica (adica tine de alcatuirea lumii), nu gnoseologica, este
raportata la o regiune central-ontologica.
Blaga propune contra-mitul cenzurii transcendente a carui functie
esentiala este de a asigura echilibrul existential si care ar avea o tripla
motivare:
minimala - legata de menirea creatoare a spiritului individual;
medie - legata de angrenajul existential in care subiectul si obiectul
sunt integrati si pe care dezvaluirea integrala a misterului l-ar
destrama;
maximala - care priveste raportul dintre centrul metafizic absolut
(Marele Anonim) si existentele individuale.
Contra-mitul blagian al cenzurii transcendente refuza omului
cunoasterea absoluta si nelimitata" a misterelor existentiale, pentru a o
atribui exclusiv Marelui Anonim. Procedand astfel, Blaga nu a negat
destinul creator al omului, ci, dimpotriva, i-a subliniat profunzimea si
complexitatea. In incheierea Censurii transcendente el scrie in acest sens:
Daca nu ne mint toate indiciile, destinul nostru e impletit intr-un sistem in
care creatia e permanent posibila si in care valorile spirituale au in
consecinta o irecuzabila orientare creatoare. Daca nu ne inseala toate
semnele, sistemul existential in care ne gasim, prin restrictiile cu care ne
supune si prin drumurile pe care ne indreapta, ne constrange autoritar si
patern, la o slujba demiurgica pe care o indeplinim dupa indicatiile inscrise
in autonomia duhului nostru, indiferent daca o stim sau nu o stim".
3.3. Filosofia culturii si a valorilor
Fundamentul filosofiei culturii si a valorilor elaborate de Lucian
Blaga este reprezentat de viziunea sa metafizica generala. Teoriile sale
asupra misterului, cunoasterii paradisiace si luciferice, dogmei, Marelui
Anonim, cenzurii transcendente etc. se regasesc, in termeni, cu
particularizari si cu accente specifice atat in Trilogia cunoasterii, cat si in
Trilogia culturii, in Trilogia valorilor si in Trilogia cosmologica, fapt ce
atesta atat consecventa remarcabila filosofului cat si unitatea sistemului pe
care el l-a elaborat. In acest context, o prima problema pe care si-a propus
sa o rezolve Blaga a fost cea a fenomenului stilului, considerat de el ca un
fenomen dominant al culturii umane", ca un jug suprem in robia caruia
traim" (Orizont si stil).
Blaga se delimiteaza in aceasta problema atat defenomenologie (in
sensul de abordare pur descriptiva a fenomenelor culturale), cat si de

132

morfologia culturii (orientare din filosofia occidentala a primei jumatati a


secolului al XX-lea care si-a concentrat interesul asupra problematicii
genezei, naturii, structurii si dinamicii creatiei culturale si i-a avut ca
principali exponenti pe Oswald Spengler, Leo Frobenius, Alois Riegl,
Wilhelm Worringer etc), desi influenta celei din urma este evidenta, mai
ales in conceperea raportului dintre cultura si civilizatie. El si-a propus sa
fundamenteze o noua disciplina - pe care a denumit-o noologia abisala care are drept obiect de studiu structurile si factorii care genereaza stilul. El
sustine ca acesta ar fi inradacinat in inconstient, pe care il defineste, prin
opozitie explicita si categorica cu modul in care acesta a fost conceput
depsihanaliza, ca o realitate psihica ampla, cu structuri, de o dinamica si
cu initiative proprii", fiind inzestrat cu un miez substantial, organizat dupa
legi imanente". Inconstientul este investit de Blaga cu functii suverane", cu
ordine si cu echilibru launtric. El ar avea un caracter cosmotic" si nu unul
haotic", fiindu-si suficient siesi.
Inconstientul ar fi inzestrat, de asemenea, cu functii cognitive proprii,
izvorul sau de cunoastere fiind diferit de cel al constiintei. Ceea ce Blaga
considera a fi contributia sa originala la teoria inconstientului nu consta atat
in evidentierea existentei unei structuri si dinamici a inconstientului insusiri ale sale atestate si de psihanaliza - cat in descoperirea unor structuri
spirituale ale acestuia. El doreste sa depaseasca, astfel, viziunea
mecanicista a psihanalizei asupra inconstientului (el repudiaza, indeosebi,
obsesiile sexuale ale psihanalizei:un miros de maidane de urmareste inca
mult timp dupa frecventarea psihanalizei") si sa-i atribuie o trasatura
datorita careia el razbate pana sub boltile constiintei". Aceasta trasatura
este numita de el personanta si ea ar fi vehiculul" care transporta" diferite
continuturi ale inconstientului in constiinta. Datorita personantei,
inconstientul coloreaza si nuanteaza constiinta" ori se constituie in
intruchipari de sine statatoare", imprimand constiintei relief si profunzime.
Prin inconstient constiinta dobandeste plasticitate", infinite nuante,
capacitatea de surprindere a ceea ce este vag, a nelinistii etc., deci,
perspectiva, caracter si profil multidimensional". Personanta actioneaza,
indeosebi, asupra vietii spirituale si artistice prin orizonturi, accente,
atitudini si nazuinte. Stilul, ca trasatura esentiala a culturii, ar fi expresia
acestei personante. Factorii definitorii ai stilului, descrisi si examinati
minutios de catre Blaga in Orizont si stil, prima carte a Trilogiei culturii,
sunt:
1. Orizontul spatial (infinitul, spatiul-bolta, planul, spatiul mioritic,
spatiul alveolar-succesiv etc.);
2. Orizontul temporal (timpul-havuz, timpul-cascada, timpul-fluviu);
3. Accentele axiologice (afirmativ si negativ);
4. Atitudinea anabasica si catabasica (sau atitudinea neutra);
5. Nazuinta formativa (individualul, tipicul, stihialul).
Nu este aici locul sa prezentam si sa examinam in detaliu fiecare dintre
acesti factori. Ceea ce intereseaza, cu precadere, este faptul ca toti sunt
inradacinati in inconstientul colectiv si ca ei configureaza, in unitatea si
interdependenta lor structurala, ceea ce Blaga denumeste matricea
stilistica, ce este un fel de structura psiho-spirituala care determina si
controleaza creativitatea culturala.
Spre deosebire de alti ganditori din anii interbelici, care au considerat
ca anumite valori sau calitati ar caracteriza in mod esential profilul moralspiritual al poporului roman, Blaga a insistat asuprapotentialului creator al

133

acestuia, determinat de matricea stilistica inedita a carui expresie este. Iata


cum caracterizeaza el in Spatiul mioritic, cea de-a doua carte a Trilogiei
culturii, matricea stilistica romaneasca, denumita spatiul mioritic: E
inainte de toate (trasaturile definitorii ale spiritualitatii romanesti - n.n.) un
anume orizont spatial, cel mioritic, si la fel un orizont de avansare leganata
in timp. Ele formeaza coordonatele unei spiritualitati. Fuzioneaza cu aceste
orizonturi inainte de orice un sentiment al destinului, trait tot ca o ondulare,
ca o alternanta, de suisuri si coborasuri, ca o inaintare intr-o patrie siderala,
unde se urmeaza ritmic dealurile increderii si vaile resignarii. Vine pe urma
siragul celorlalte determinante: o preferinta aratata categoriilor
organicului, ale lumii, si o tendinta de transfigurare sofianica a
realitatii. Nazuinta formativa se contureaza si e activa indeosebi ca
orientare spre forme geometrice si stihiale, aceasta in chip organic atenuat.
Adaugam manunchiului o invincibila dragoste de pitoresc, si de asemenea
un foarte vadit simt al masurii si al intregului. Pentru rotunjirea
complexului sa mai notam ca toate determinantele se realizeaza oarecum in
surdina; parca in izbanda lor se pune un mare frau: totul se infaptuieste cu
un uimitor simt pentru nuanta si cu tot atata simt al discretiei". Expresia
artistica emblematica a spatiului mioritic este, dupa Blaga, doina, a carei
linie melodica sinuoasa reflecta fidel meandrele sufletului romanesc.
Blaga si-a exprimat increderea nelimitata in potentialul creator al
culturii romanesti, in capacitatea sa de a se impune, cu timbrul sau specific,
printre marile culturi ale lumii: Tot ce putem sti, fara temerea de a fi
dezmintiti, este ca suntem purtatorii bogati ai unor exceptionale posibilitati.
Tot ce putem crede, fara a savarsi un atentat impotriva luciditatii, este ca ni
s-a dat sa luminam cu floarea noastra de maine un colt de pamant. Tot ce
putem spera, fara sa ne lasam manevrati de iluzii, este mandria unor
initiative spirituale istorice, care sa sara, din cand in cand, ca o scanteie si
asupra crestetului altor popoare. Restul - e ursita".

134

BIBLIOGRAFIE GENERALA
1. Filosofia greaca pana la Platon, vol. I-II, Editura Stiintifica si

Enciclopedica, Bucuresti, 1979.

2. Platon, Dialoguri, vol. I-VIII, Editura Stiintifica si Enciclopedica,

Bucuresti, 19741992.

3. Aristotel, Metafizica, Editura Academiei R.P.R., Bucuresti, 1965.


4. Aristotel, Politica, Editura Cultura Nationala, Bucuresti, 1924.
5. Diogene Laertios, Despre vietile si doctrinele filosofilor, Editura

Academiei R.P.R., Bucuresti, 1963.

6. Sfantul Augustin, Solilocvii, Editura Humanitas, Bucuresti, 1993.


7. Sfantul Augustin, Cetatea lui Dumnezeu, Editura Stiintifica,

Bucuresti, 1998.
8. Toma D' Aquino, Summa theologiae. Despre Dumnezeu, Editura
Stiintifica,
Bucuresti, 1997
9. John Locke, Eseu asupra intelectului omenesc, Bucuresti, Editura
Stiintifica, 1961.
10. Rene Descartes, Discurs asupra metodei, Editura Stiintifica,
Bucuresti, 1957.
11. Immanuel Kant, Critica ratiunii pure, Editura Stiintifica, Bucuresti,
1969.
12. Immanuel Kant, Prolegomene la orice metafizica viitoare care se
va putea tnfatisa drept stiinta, Editura Stiintifica si Enciclopedica,
Bucuresti, 1987.
13. Arhur Schopenhauer, Lumea ca vointa si reprezentare, Editura
Moldova, Iasi, 1995.
14. Arhur Schopenhauer, Viata. Amorul. Moartea, Editura Antet.
15. Friedrich Nietzsche, Asa grait-a Zarathustra, Editura Humanitas,
Bucuresti,1994.
16. Friedrich Nietzsche, Nasterea tragediei, in vol. De la Apollo la
Faust, Editura Meridiane, Bucuresti,1978.
17. Martin Heidegger, Fiinta si timp, traducere de Catalin Cioaba si
Gabriel Liiceanu, Bucuresti, Editura Humanitas, 2003.
18. Martin Heidegger, Originea operei de arta, Editura Humanitas,
Bucuresti, 1995.
19. Karl Popper, Logica cercetarii, Editura Stiintifica si
Enciclopedica, Bucuresti, 1981.
20. Karl Popper, Societatea deschisa si dusmanii ei, vol. I - II, Editura
Humanitas,
Bucuresti, 1993.
21. Karl Popper, Mizeria istoricismului, Editura All, Bucuresti, 1998.
22. Lucian Blaga, Trilogia cunoasterii, in Opere, vol. 8, Editura
Minerva, Bucuresti,
1983.
23. Lucian Blaga, Trilogia culturii, Editura pentru literatura universala,
Bucuresti, 1967.

135

Lucrari de sinteza - cursuri - dictionare

1. Gheorghe Vladutescu, Filosofia tn Grecia veche, Editura Minerva,

Bucuresti, 1974.
2. Gheorghe Vladutescu, Filosofia primelor secole crestine, Editura
Enciclopedica,
Bucuresti, 1995.
3. Jeanne Hersch, Mirarea filosofica. Istoria filosofiei europene,
Editura Humanitas,
Bucuresti, 1994.
4. Romulus Chirita, Stii sa citesti filosofie?, Editura Orator,
Bucuresti, 2000. Romulus Chirita, Istoria didactica a
filosofiei grecesti, Editura Universitatii Transilvania,
Brasov, 2008.
5. Romulus Chirita, O istorie a filosofiei medievale. Logosul tntre
umilinta si extaz, Editura Universitatii Transilvania, Brasov, 2010.
6. Romulus Chirita, Metafizica Renasterii - tntre fractura si
metamorfoza, Editura Universitatii Transilvania, Brasov, 2012.
7. Romulus Chirita, 10 filosofi ai secolului 20, Editura Universitatii
Transilvania, Brasov,
2006.
8. Bertrand Russell, Istoria filosofiei occidentale, vol. 1-2, Editura
Humanitas, Bucuresti,
2005.
9. E.F. Peters, Termenii filosofiei grecesti, Editura Humanitas,
Bucuresti, 1993.
10. Antony Flew, Dictionar de filosofie si logica, Editura Humanitas,
Bucuresti, 1996.
11. Julia Didier, Dictionar de filosofie Larousse, Editura Univers
Enciclopedic,
Bucuresti, 1996.
12. Simon Blackburn, Dictionar de filosofie Oxford, Editura
Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1999.