Fiziocratii concepeau economia ca pe o entitate capabila prin legile ei sa se autoregleze sau sa se

autoechilibreze, asa cum natura, dupa o perioada de instabilitate, uneori infricosatoare, revine
singura la starea ei normala. Mai mult, ei cereau oamenilor sa nu actioneze impotriva legilor
economice, sa nu se opuna cerintelor acestora caci vor avea de suferit, si ii faceau astfel vinovati
pe ei, oamenii, de aparitia unor eventuale dezechilibre.
Statul este redus la functii minime, dar este un stat autoritar, condus de un despot considerat si
venerat ca reprezentant al Divinitatii si garant al ordinii naturale (dupa modelul imparatului
chinez). In acceptia fiziocratilor, statul trebuie sa aiba urmatoarele functii:
1. apararea proprietatii, ca sursa a libertatii individuale si fundament al ordinii naturale, ca si a
ordinii economice a sociatatii;
2. asigurarea instruirii cetatenilor in vederea inzestrarii acestora cu datele si capacitatile necesare
recunoasterii si respectarii ordinii naturale;
3. efectuarea lucrarilor publice.
Fiziocratii reprezinta prima scoala de gandire economica si are ca mentor recunoscut pe Francois
Quesnay (1694-1774)(1733-1787), savant eminent si medic de curte, atras de chestiunile
economice spre finalul carierei, datorita analogiilor posilbile pe care le identifica intre sistemul
economic si corpul uman, intre viata economica si cea medicala. Principalele sale lucrari sunt
Tabloul economic(1758), insotit de Maxime generale ale unui guvernamant economic dintr-o
tara agricola(1758), Dreptul natural(1765) si Analiza tabloului economic(1766).
Alaturi de Quesnay, in asa-numita secta a economistilor fiziocrati mai pot fi retinuti marchizul
de Mirabeau(tatal) cu Tema impozitului(1760) si Filosofia rurala(1763). Mercier de la
Riviere cu Ordinea naturala si esentiala a societatilor politice, Pierre Dupont de Nemours cu
"Fiziocratia" si Turgot (1726-1781).
Adevaratii economisti sunt usor de caracterizat Ei recunosc un maistru, Dr. Quesnay; o doctrina,
aceea a Filosofiei rurale si a Analizei economice; carti clasice, Fiziocratia; o formula,
Tabloul economic; termeni tehnici, intocmai ca vechii carturari ai Chinei. Aceasta definitie a
fiziocratilor, pe care ne-o da unul dintre ei, abatele Baudeau (Ephemerides, april 1776), arata
totusi ceea ce era dogmatic si putin cam chinez, in scoala fiziocrata.
Acesti autori au dezvoltat obiectul de cercetare si au oferit o viziune de ansamblu stiintei
economice, spre folosul careia au conceput si utilizat instrumente de analiza moderne si in
primul rand forta abstractiei.

Cuvantul fiziocratie provine din doua cuvinte grecesti: physio care inseamna
natura si chratos care inseamna autoritate, putere, adica puterea naturii.

Fiziocratismul este o doctrina economica burgheza din secolul al XVIII-lea,

avand o aparenta feudala care admite existenta unei ordini naturale in societate si a unor
legi economice independente de vointa oamenilor. (John Nou Studies in the
Development of Agricultural Economics in Europe, pag. 317). El pune bazele analizei
stiintifice a economiei capitaliste si a politicii economice liberschimbiste.
In mod curent, statul fiziocratilor avea urmatoarele functii:
- sa apere ordinea naturala si, in principal, atributul sau fundamental:
proprietatea . Proprietatea este sursa libertatii. Daca acestea doua sunt garantate, ordinea
naturala este evidenta. Accentul este pus pe proprietatea in forma personala privita ca
dreptul de posesiune asigurat si garantat de forta unei autoritati titulare (Dupont de
Nemours Phzsiocratie, pag. 22). A fi proprietar, personal, desemna calitatea de a
dispune, dupa propria vointa, de propriile posibilitati si facultati, de a urmari propriul
interes si de a uza de roadele muncii;
- instructia; nu este vorba de pedagogia industriala mercantilista ci de un
proces de invatare propriu-zis, menit a cultiva, a forma o opinie politica luminata;
- lucrarile publice
Acesta este rolul statului fiziocrat; minim si adesea ingrat; insarcinat cu popularizarea si
constientizarea cetatenilor despre necesitatea reducerii propriilor functii.

Mna invizibil este o metafor folosit de Adam Smith pentru a explica cum se
realizeaz bunstarea general n circumstanele n care fiecare individ i urmre te
propriul interes. Unul dintre citatele cele mai elocvente n acest sens este urmtorul:
Fiecare individ urmrete numai avantajul su, asfel, n acest caz, ca i n multe altele, el
este condus de o mn invizibil, ca s promoveze un scop ce nu face parte din inten ia
lui. Conform lui Adam Smith indivizii care i urmresc propriul interes promoveaz
interesul societii, dei cursul aciunilor lor nu au n vedere interesul public, mai efectiv
dect cei care n mod intenionat doresc acest lucru.

Adam Smith introduce termenul in Cartea IV din Avuia naiunilor, n cadrul discuiei
despre comerul indigen i comerul strin. Fiecare individ i va investi capitalul ct mai
aproape de cas, pe ct posibil, n sprijinul activitii economice interne (A. Smith,
"Avuia naiunilor"). Indivizii nu vor apela la comerul strin, dect dac avantajele
acestuia le depaesc cu mult pe cele ale comerului indigen.
Atunci cnd prefer s sprijine activitatea indigen, iar nu pe cea strin, el urmrete
numai propria lui siguran; iar ndrumnd acea activitate n aa fel nct s produc cea
mai mare valoare posibil, el este condus de o mn invizibil ca s promoveze un scop
ce nu face parte din intenia lui. Urmrindu-i interesul, el adeseori promoveaz interesul
societii mai eficient dect atunci cnd ncearc s-l promoveze.(A. Smith, "Avuia
Naiunilor")
La Smith, conceptul de mn invizibil este doar la nivel de nclinaie natural. El va
deveni apoi un mecanism social la economitii ce i-au urmat lui Smith (V. Pareto)
Una din marile intuitii ale lui Smith a fost ca nu natura ci munca este izvorul "valorii".
ntelegerea acestui lucru el o datora, pe semne, faptului ca crescuse ntr-o tara unde
comertul prospera si ntr-un mediu preponderent agrar, cum era Franta de atunci
Robert Nozick, urmndu-l pe Adam Smith, ridic metafora minii invizibile la nivel de
cadru teoretico-explicativ: explicaie tip mn invizibil. Acest tip de explicaie arat
cum un anumit model sau proiect general, despre care am fi crezut c ar fi trebuit s fie
rezultatul unei ncercri reuite a unui individ sau grup, a fost produs i s-a meninut
printr-un proces care n nici un caz nu avea n vedere un model sau un proiect general.

http://www.gpopescu.ro/ricardo.pdf
1.

Fiziocratii

Sunt prima manifestare tipica de tip curent (scoala) de gandire. Primul curent de
gandire economica de totdeauna inflorea intr-o epoca a economiei (activitatii) care
isi descoperea ideea de progres. Din pacate, tocmai acesta i-a fost curentului
fiziocrat si miezul controversat, vizavi de demersul sau intelectual. Progresul era o
adevarata moda a timpului, in Europa Occidentala a epocii moderne, dar aceasta
scoala de gandire nu era capabila sa disocieze progresul de o lege naturala,
respectiv a naturii-insesi. Progresul studiului economiei il insotea pe cel al activitatii
economice, ca unul subsidiar: era progresul cunoasterii legilor naturii, automat si
legitati de natura economica si de domeniu economic. Economia, la fiziocrati, era
alaturata stiintelor naturii si ale tehnicii principiu de reflectie care era, buninteles,

in favoarea ei, ca recunoastere stiintifica. In ciuda greselilor de principiu, fiziocratii

raman atasati de notiunea de progres si dintr-un viitor care avea sa progreseze
tocmai de la nivelul gandirii lor.
La fiziocrati se contureaza dihotomia deductie-inductie, in studiuil economiei
deductia pleca de la ipoteze sau propozitii referitoare cel putin la natura umana, iar
inductia verifica legitati naturale.
Fiziocratii au vazut, in concretul societatii contemporane lor, trei clase sociale:
(1) agricultorii, surprinsi ca adevaratii producatori; (2) industriasii si comerciantii,
formand ceea ce curentul numea sterilul societatii; respectiv (3) proprietarii
patroni, odata cu care se prefigura ceea ce se definea mai tarziu, la Karl Marx,
antagonismul claselor sociale. Este, poate, cel mai interesant felul in care
curentele de gandire antagonice socialismul liberalismul isi reclamau tocmai aici,
la fiziocrati, radacinile comune. Societatea impartita in clase sociale antagonice
coexista cu nasterea reala a liberalismului, dar in gandirea fiziocrata era aici tot o
natura umana, o parte a naturii regasita in zona economica.
Insfarsit pe un plan mai general, limitele teoretice ale gandirii fiziocrate nu se
dovedeau a fi izvorat pe latura sa liberala, ci din naturalismul am spune chiar
naturismul surprins pe cealalta latura. In astfel de conditii, curentul fiziocrat
careuia nu I se poate nega nici un spatiu de manevra scientist ramane si
normativ si apologetic, de o parte, si doctrinar si dogmatic, de cealalta.
2.

Clasicii

Noul curent se face simtit mai intai in Marea Britanie, apoi in Franta. Clasicii se disting inca de la prima vedere
prin analizele lor simple si nuantate, prin obiectul real si bine conturat al acelorasi analize. Se disting drept
clasici intre clasici numele unor Adam Smith, David Ricardo si respectiv Malthus.

Adam Smith, initial un profesor de filozofie si mokrala, in la fel de clasicul

tratat Avutia Natiunilor, explica conceptul de diviziune a muncii printr-o
tendinta profunda a naturii umane. O face cu mijloace vizibil diferite de ale
fiziocratilor si reuseste astfel o mai buna fundamentare a ordinii liberale.
Adam Smith
(mana invizibila)
Este fondatorul economiei, ca disciplina de studiu de sine statatoare. Nu a
scris decat o singura carte, iar aceasta estre Avutia Natiunilor (The Wealth
of Nations), publicata in 1776. Smith avea atunci 53 ani. Prietenul sau,

filozoful si economistul David Hume, gasea aceasta carte greoaie si dificila

pentru publicul vremii. Nu a avut dreptate, cartea este citita si astazi, la
aproape un sfert de mileniu de la aparitie.
Important este ca, in viziunea lui Smith, acumularea bogatiei nu tinea de
aceea a aurului si argintului, ca in perceptia generala de pana la el, ci,
prioritar, de munca si comertul liber. La fel de importanta, la autor, este
sublinerea despartirii intre piata si orice forma de organizare de tip plan.
Idem, apropierea intre prosperitatea sociala si motivatiile individuale in
activitate, dictate de diviziunea sociala a muncii. Adam Smith spune, in
context ca: nu asteptam sa fim sa fim hraniti de bunavointa macelarului,
carciumarului sau brutarului, ci de interesele personale ale acestora
Fiecare se exercita sa afle cea mai nimerita intrebuintare capitalului pe care
il ordoneazaDirectionand acea industrie si acea maniera in care sa obtina
valoarea cea mai inalta, el nu isi produce decat propriul castig, dar se lasa
astfel si condus de mana invizibila inspre actiuni ce nu le-ar fi intentionat.
Situarea unicei carti a lui Adam Smith mai prezinta o importanta de
context era epoca numita a tratatelor de economie, prin definitie
atotcuprinzatoare fata de cunostintele de specialitate ale vremii. Ca atare,
Smith a ramas economist, dar a scris o singura carte pentru ca nici nu putea
avea mai multe de spus contemporanilor sai.
Alt clasic, David Ricardo, tot britanic si apartinand unei generatii urmatoare
lui Adam Smith, este alt punct nodal al clasicilor si caracterizat drept cel mai putin
naturalist si mai scientist dintre englezi. In detaliu, Ricardo explica conceptul de
salariu, ca pret natural al muncii, respectiv valoarea care furnizeaza lucratorilor
mijloacele de subzistenta si perpetuarea speciei, in conditiile in care sunt ipotetic
eliminate atat cresterea, cat si descresterea economica Ferinand Lasalle boteaza
aceasta formulare drept Loi dAirian.
Opera lui Ricardo combina despre renta, salariu si valoare, facandu-l pe autor
tributar unei conceptii deterministe asupra evolutiei economicului. Autorul se
distinge prin rigoarea sa logica, ceea ce se si identifica, de astadata, zonei de
progres a gandirii timpului sau. Odata cu aceasta distinctie se evidentiaza si
paradoxul momentului teoretic reprezentat de Ricardo: in loc sa depaseasca
definitiv curentul fiziocrat, judecatile clasicului refac confuzia intre legile economice
si cele naturale.
David Ricardo
(avantajul comparativ)

Socotit si el cel mai mare economist dintre clasici si altii primisera sau
aveau sa primeasca un astfel de calificativ fiecare la vremea lui David Ricardo se
nastea in 1772. Tatal sau, un emigrant evreu, fusese membru al Bursei londoneze.
Educatia fiului avea insa sa fie mai degraba incropita la intamplare. Acesta intra in
afaceri inca de la 14 ani. Apoi, in 1793 se casatorea si isi conducea propriile afaceri,
dar erau ani de tulburari si razboi. De o remarcabila istetime, tanarul Ricardo
acumuleaza o importanta avere in scurt timp.
Ricardo citea opera lui Adam Smith in 1799, care ii si trezea interesul pentru
economia politica de atunci. In 1809 apareau si primele sale scrieri in specialitate
este vorba despre o serie de articole intitulate Pretul ridicat al aurului; in anul
urmator, aceasta aparea sub forma unei opere in fascicole. Se adaugau mai tarziu
lucrarile mai importante.
Ricardo se retragea complet din afaceri in 1814 pentru a se dedica definitiv
studiului. Opera sa de referinta avea sa se numeasca Principii de Economie Politica
si Fiscalitate (Principles of Political Economy and Taxation), aparuta pentru prima
oara in 1817. Se remarca aici, printre altele, Teoria avantajului comparativ,
aplicabila comertului international si, in limbajul de mai tarziu, economiei
internationale si mondiale. Printr-un exemplu numeric lipsit de replica, Ricardo
demonstra de ce si Anglia era avantajata sa exporte lana si postavuri in Portugalia,
si din aceasta din urma tara se exportau avantajos vinuri in Anglia, iar eficienta
exporturilor era corelata de o parte si de cealalta: in ambele tari se muncea mai
putin la obtinerea celor doua productii corespunzatoare, supuse schimbului peste
frontiere.
Comertul este insa, pentru principiile lui Ricardo, numai o chestiune de
context. Cartea sa se extinde dupa aceeasi conceptie si rigoare a epocii tratatelor
-- pe toata aria economiei. Astfel, intr-un alt capitol autorul indica o imgine a
dezvoltarii economiei in etape (steady state), dar este de parere ca fiecare dintre
stadii reduce nivelul salariului la cel al subzistentei.
Cartea lui Ricardo si-a dovedit o influenta importanta printre cititori. Ideile
sale sunt, din nou, recitite si comentate de autori contemporani. Dar nu poate trece
cu vederea enormul instrumentar servit de Ricardo contemporanului sau, Karl
Marx, fie insa pentru concluzii atat de diferite si diferit instrumentate ale acestuia
din urma.
Un al treilea clasic cu greutate, Malthus, in Eseu asupra populatiei un
articol socant, publicat in 1820 cutremura pentru prima oara ceea ce pana atunci
fusese naturalismul legilor economice. In esenta, autorul prevedea devansarea,
in timp, a cresterii economice de catre cresterea populatiei, ceea ce avea sa puna
in pericol viata economica a lumii. Este adevarat ca, ceva mai tarziu, autorul revine
cu alte precizari in volumul Noi principii de economie politica, dar turnantul care

ajunsese sa poarte numele sau fusese deja infaptuit si nu mai putea trece drept un
episod oarecare in istoria gandirii. Aceasta cu atat mai mult cu cat mai Noile
principii expuneau cu si mai multa claritate ipoteza concomitentei intre
supraoferta de bunuri si somaj.
Cu Smith, Ricardo si Malthus studiul economiei ramane etichetat drept
economie politica, o eticheta ulterior criticata de toate celelalte curente, chiar din
puncte de vedere extrem de diferite si opuse intre ele. Rigoarea metodologica
acumulase, insa, la clasici, puncte pretioase. Inca nu dadeau totusi semne nici
economia dominanta, nici alternanta sistemelor economice aceasta din urma
fusese deja respinsa funciar prin naturalismul economiei, atat de fiziocrati, cat si
de clasici.
3.

Curentul marginalist

Este alt curent care se distinge, printre altele, si in Marea Britanie: este vorba tot
de o critica a economiei politice, de astadata purtatorii ei fiind autointitulata
Generatie Oxford 1870. Miscarea era de fapt datata 1872 si ceea ce critica ea era,
punctual, un (alt) caractrer apologetic si normativ recapatat de studiul economiei.
Totusi, dupa 1870 se vorbea mai mult despre stiinta economica, in locul
economiei politice dinainte, ramas in custodia clasicilor.
Odata cu marginalismul si despartirea de clasici:
se abandoneaza, insfarsit, ideea de redescoperire a ordinii naturale, astfel
redescoperindu-se mai degraba o stiinta pozitiva, aproape de alte stiinte
model;
tot ceea ce ramane neatins de la clasici este teoria rentei funciare.
Marginalismul a intins spatiul de dezbatere problematic al economiei. A fost, in
esenta, tot liberal, dar aceasta nu a impiedicat intruziunea aici a dezbaterii despre o
deocamdata ipotetica pluralitate de sisteme, si dezvoltarea ulterioara a acesteia
extensia mai importanta in timp a curentului venea sa favorizeze acest ultim
aspect. Pluralitatea de sisteme apare la marginalisti pusa in ipoteze strict
intelectuale, in sensul ca ea nu este inca o chestiune ideologica, dupa cum nici
marginalismul insusi nu a devenit vreodata ideologie. Dimpotriva, marginalismul sia putut permite o polemica relaxata cu marxismul, pe tema alternantei sistemelor.
O reconversie larga a studiului economiei a generat si un optimism exagerat al
timpului. Insanatosirea gandirii economice ramanea insa una reala. De adaugat ca
marginalismul a beneficiat si de o baza spatiala ceva mai intinsa, iar durata sa de
viata a depasit finele secolului al XIX-lea. Sunt, astfel, numarate trei scoli
marginaliste europene, regasite reciproc in principii si concluzii: (1) cea austriaca

Wieser, Bohm-Bowerk, K. Menger --; (2) cea elvetiano-franceza, localizata in orasul

elvetian Lausanne Lon Walras si Vilfredo Pareto --, in fine, (3) cea britnaica
Stanley W. Jevons si Alfred Marshall.
Alfred Marshall, marginalist din prima generatie, analizeaza echilibrele de piata, in
ipoteza randamentelor crescatoare la scara -- de mentionat ca acest concept fuses
nu numai ignorat, la clasici, ci chiar contrazis, in parte, pentru cazul fenomenelor de
formare a preturilor, repartitia veniturilor si invetitiile. Marshall revine totusi la
pesimismul clasicilor vizavi de capacitatea pietei de alocare optima a resurselor.
Alfred Marshall
(cererea si oferta)
Si el considerat intr-o epoca cel mai mare economist, se nastea in 1842. Era
fiul unui casier la Bank of England, care spera, pentru fiul sau, o cariera publica
mai aleasa. Tanarul Marshall si-a pastrat insa, de la bun inceput, alte idei de viata. A
refuzat o scoala ecleziastica pentru a studia matematicile la Oxford. Primeste apoi
titlul de master in matematici la universitatea Cambridge, in 1865. In cadrul
acesteia din urma se inscrie si intr-un grup preocupat de filozofie, care ii si ofera mai
tarziu oportunitatea si perspectiva unor dezvoltari in materie. Se spune, de catre
biografii sai, ca astfel de scopuri i-ar fi fost barate si de conditiile economice. Ideea
lui Marshall ajunge sa fie aceea ca oamenii nu isi puteau permite suficienta instruire
in conditiile resurselor productive ale Marii Britanii. Aceasta il si impinge spre studiul
economiei.
La vremea lui Marshall, studiul economiei era dominat de ideile lui Smith si
Ricardo, ale caror scrieri Marshall le respecta indeajuns. El isi vedea, la un moment
dat, viitoarea opera ca o aplicatie a cunostintelor matematice la teoriile clasicilor. La
ceva vreme dupa aceea, insa, Marsjhall isi definea propriul sistem de gandire. In
jurul anului 1890, odata cu aparitia celebrelor sale Principii de Economie
(Principles of Economics), se puneau bezele a ceea ce urma sa se numeasca scoala
neoclasica.
In incercarea de a explica esenta propriilor demersuri, Marshall scrie
urmatoarele in a doua editia a Principiilor: in spiritul unei varietati de detalii,
aproape toate problemele fundamentale ale economiei prezinta un fel de sambure
unic. Acesta este investigarea echilibrului a doua categorii de motivatii, una pentru
dorinta de a achizitiona un anume nou produs, astfel satisfacand o dorinta; in
vreme ce cealalta este pentru a economisi un efort saua obtine o anume placere
cu alte cuvinte, o investigare a echilibrului de forta intre cerere si oferta.

Si influenta lui Marshall, cel putin in lumea anglofona, era considerabila.

Principiile aveau sa fie carte de capatai pentru alte cateva decenii, la fel cum
studentii de astazi au inca destule de invatat citindu-le. Insusi Marshall a fost
profesor la Cambridge pentru mai multe nume de economisti de marca ce i-au
urmat. Nici astazi economia neoclasica nu sufera de prea multe carente.

http://www.stiucum.com/economie/economie-generala/Scurta-istorie-a-gandiriiecon33585.php
5.

Curentul socialist

Ca un curent de anvergura comparabila liberalismului, in totalitatea sa, si inca

pe o durata de timp de asemenea comparabila, socialistii intra in scena ca o alta
pluralitate de gandiri, purtatoare de numeroase inconsistente conceptuale.
Postulatele de baza se opun, insa, fundamental liberalismului:
(i)

preeminenta grupului asupra individului de aici urmeaza sa se

considere ca societatea in ansamblu este subiectul econmic primordial:

(ii)

organizarea institutionalizata are in vedere esential lipsa oricarei

ordini spontane, astfel nevoia celei constient constituite. Ca obiective
sociale apoi:

(iii)

egalitarismul si lupta de clasa.

In mare, doctrina socialista se clasifica mai degraba in timp, decat dupa

nuantarea opiniilor in: (a) socialismul asazis utopic; (b) marxismul si (c)
socialismul de stat si nationalist. Daca insa curentul pornea sprijinit pe eclectism
de idei, iar apropourile la socialism se intind pana la opera clasicului John Stuart
Mill, este meritul lui Karl Marx de a fi rezolvat definitiv aceasta carenta.
Nu polemismul sau de geniu, sau partipriul pentru cei revoltati au decis acest
lucru, cat noua fundamentare socialista pe o filozofie de sistem care
absorbea si dialectica hegeliana in folosul sau. Marxismul reusea sa vada o
ordine care inceta sa fie imuabila. Ruptura fata de fiziocrati se facea aici, mai
mult decat in oricare dintre curente, insfarsit definitiva si convingatoare. Marx nu
atingea insa rigoarea clasicilor sau a marginalismului in analiza legilor
economice. Punctul de plecare al marxismului este astazi socotit a fi fost
paradoxul Starii Crestine a Prusiei la 1840; in idei, marxismul reclama, la
randul lui, o critica a economiei politice. Lucrarile lui Karl Marx analizeaza
societatea capitalista a secolului al XIX-lea, pentru a conclude o autodistrugere iminenta pentru ca imanenta -- a acesteia capacitatea de autoreglare a acestei societati este vazuta ca limitata.

Karl Marx
(economia socialista)
Filozof german, revolutionar si parinte sfant al socialismului, Marx este si
economist. Paraseste Germania la 31 ani pentru a lucra la Londra, ca functionar
la caile ferate. Gandirea sa se face astfel puternic influentata de aceea a
clasicilor britanici, cu precadere David Ricardo. Daca insa aceasta scoala
simpatiza cu societatea capitalista a vremeii, Marx a luat de la ea numai
instrumentarul, pe care l-a indreptat apoi impotriva capitalismului.
Piatra unghiulara a gandirii lui Marx, una de origine clasica, era teoria valoriimunca: preturile bunurilor sunt determinate de cantitatea de munca antrenata
in producerea lor. Era pentru Marx mult mai mult decat descriptia miscarii
preturilor. Cata vreme numai munca are si, respectiv, creaza valoare, atunci
lucratorii erau indreptatiti sa aiba acces la intregul venit din productie. cU alte
cuvinte, era injust si imoral ca o alta clasa sociala, cea a patronilor, sa primeasca
cea mai mare parte din acest venit, numit de autor plusvaloare.
In cartea sa de capatai, Capitalul, Marx descrie modul in care capitalismul era
destinat colapsului inevitabil, avand sa fie urmat de revolutia socialista. Drept
urmare a si lucrat cu grupuri de formare socialista, urmand sa pregateasca lumii
un astfel de pas. a imaginat apoi societatea de dupa revolutie, bazata pe
proprietatea comuna asupra mijloacelor (factorilor) de productie si pe
economia planificata. A numit comunism stadiul imaginat ca cel mai inalt al
societatii socialiste, in care eficienta si prosperitatea asigurate sa fi permis
principiul distribuirii bunastarii de la fiecare dupa capacitate, fiecaruia dupa
nevoi.
Marx nu este nici primul, nici ultimul care sa se fi gandit la socialism; a fost insa
cel mai influent in gandirea socialista.
Logica auto-reglarii limitate si tendintei de auto-distrugere a capitalismului
incepea cu caracterizarea a ceea ce Marx numeste legea economica
fundamentala a sistemului, o reunire, in viziune proprie, a scopului primar al
productiei cu mijloacele de realizare a acestuia. In capitalism, legea
economica fundamentala era obtinerea si maximizarea plusvalorii, in expresia
ei palpabila de profit, in folosul clasei patronatului. Societatea capitalista se lasa
condusa de economia ei, iar aceasta din urma de interesele acestei clase
numeric restranse, ceea ce realizeaza, nu numai disproportia distribuirii
bunastarii, ci un adevarat sistem de contradictii interne insolubile prin pastrarea
sistemului, dar solubile prin revolutia sociala: se desfiinta clasa patronilor, se
schimba structural legea economica fundamentala, astfel si scopul productiei,
si mijloacele sale de realizare se redirijau in folosul lucratorilor si al paturilor
sociale largi.
La Marx, categoria profitului devine, realmente, una rau famata. In alta ordine,
posibilitatea pluralitatii sistemelor economice, idee comuna si marginalismului,

ia si ea o turnura si o concretete revolutionare, dar astfel recapata apropierea de

legile inexorabile ale naturii umane de tip fiziocrat.
Ca cel mai reprezentativ oponent al liberalismului, Marx asemeni aproape un
secol mai tarziu lui J.M. Keynes a creat un curent individual si pronuntat de
gandire, a avut adepti, iar mai tarziu continuatori, la care nu aveau sa lipseasca,
totusi, nuantarile ideilor. V.I. Lenin, in Rusia pre- si post-revolutionara din jurul
anului 1917, modifica profetia initiala a lui Marx asupra distrugerii capitalismului
in contextul liberei concurente, in intregime si concomitent, in toate statele lumii
si indica posibilitatea transformarii socialiste initiale a unei singure tari, sau unui
grup de tari mai redus. In China, devenita si ea comunista, in zona asiatica,
odata cu tarile est-europene, imediat dupa ultimul razboi mondial si acordul
international de la Yalta, replica teoriilor marxist-leniniste urma sa fie data de
invataturile lui Mao-Tze-Dun, adaptate unei economii subdezvoltate si saraciei
generalizate.
Modificarile aduse teoriei marxiste nu urmareau, insa, sa aduca vreun afront
acestora, ci dimpotriva, perpetuarea ideologiei revolutionare in conditiile care se
schimbau, in secolul al XX-lea, fata de cel precedent. Spre exemplu, libera
concurenta si ea, ca si profitul, rau famata in viziunea lui Marx era inlocuita,
la inceputul secoluli al XX-lea, de ceva si mai rau, adica de marile monopoluri si
de transformarea capitalismului vechi in imperialism.
De-a lungul timpului, simtul baricadei revolutionare a deturnat si chiar dizolvat,
la socialism, conceptualizarile teoretice. Totusi, marxismul si prelungirile sale
ramanea invocat si pentru gestionarea sistemului economic alternativ, al
socialismului instaurat. O zona care, data fiind diversitatea conditiilor din fiecare
economie nationala, avea sa lase cu siguranta loc divizarii teoretice si doctrinare
in primul rand, intre Marx si Engels, de o parte, si Lenin, apoi Mao, de cealalta,
dar fenomenul avea sa continuie si pentru alte tari si inventare teoretice. Cu
toate acestea, simptomatic, dupa Lenin si Mao, succesori ai lui Marx si Engels,
putine si din ce in ce mai neinsemnate au fost personalitatile filozofice ale
marxismului si socialismului.
Totusi, in contextul socialismului real, care in anii optzeci parea sa isi faca tot mai
evident declinul, cel putin in termenii democratiei, lua nastere eurocomunismul, iar in contextul capitalismului care evolua, se afirma miscarea
numita Scoala Radicala Americana. Imperativele acesteia pareau a se
diferentia de ceea ce se dezbatea in spatele cortinei de fier, sau in socialismul
asazis real. Si, dupa scenariul deja verificat al cristalizarii altei miscari
socialiste, ideile finalizau in atingerea principiilor, pana atunci, cvasi-general
acceptate. Astfel, radicalii americani, asa cum apareau, erau fortati sa accepte
realitatea societatii industriale a secolului al XX-lea, ca si nevoia readaptarii
vechiului marxism la aceasta. Concluzia dintai era limitarea unui intreg set
problematic al lumii contemporane inegalitati social-economice, situatia femeii,

rasismul, educatia sau saracia la ceea ce ar fi comun acestora, respectiv la o

chestiune de putere si operare cu ajutorul puterii.
7.

Liberalismul, replica lui Keynes si neoliberalismul

In literatura de specialitate, referirea la liberalism este diferentiata. Fie se

discuta de curentul liberal mai mult sau mai putin omogen, dar longevid, in
opozitie cu un curent socialist de anvergura si longevitate comparabile; fie, in
detaliu, sau intr-o temporalizare ceva mai precisa, se considera inventarul de
idei si esenta libewrala drept continute de curentele: fiziocrat, clasic,
marginalist, ulterior neoliberal si monetarist. Observam , cu alte cuvinte, de o
parte, o ramura mai sintetica si mai putin atenta la detalii, de cealalta, pericolul
unei confuzii in notiunea de curent de gandire.
In ce priveste sub-paragraful de fata, referirea la liberalism a fost clarificata in
detaliu mai sus, dar ramane delicata cu cat majoritatea detaliilor istorice despre
curentul liberal (mai corect ar fi fost sa spunem curentele liberale) au fost deja
date. In asa fel incat ramane de lamurit un singur aspect, la fel de important din
punct de vedere istoric si de gandire economica.
Trei susnt postulatele fundamentale ale liberalismului: (a) interesul
individual; (b) rationalitatea, in ordinea preferintelor; (c) bunastarea colectiva, ca
suma a satisfacerii intereselor individuale. Desfasurarea istorica a adus, insa, si
acestora sfidari ale doctrinei, la fel cum se intampla concomitent doctrinei
socialiste: (1) fenomene de criza si dezechilibre multiple, sfidand imanenta si
naturaletea echilibrului; (2) germenii monopolului si oligopolului in esenta
economiei concurentiale. Fata de care, doctrina libertatii economice se
altereaza, spun adversarii, la nivelul libertatii celor puternici de a-I zdrobi pe cei
slabi.
John Maynard Keynes
(agregatele si interventionismul, in economie)
S-a nascut in studiul economiei, cum spun biografii sai. Tatal sau, John
Neville Keynes, era chiar profesor de economie si logica la Cambridge. Tanarul
Keynes incepea tot la Cambridge studii de matematica si filozofie. Calitatile sale
il impresionau pe Alfred Marshall, care il impinge spre studiul economiei. In
1908, dupa terminarea studiilor si o trecere pasagera prin sserviciile publice, tot
profesorul Marshall ii ofera oportunitatea unui stagiu la catedra de stiinte
economice a aceleiasi Universitati Cambridge, stagiu pe care Keynes il si
accepta.
John Maynard Keynes este cel mai bine reprezentat de opera sa din 1936,
vestita Teorie Generala a Ocuparii, Dobanzii si Banilor (The General Theory of
Employment, Interest and Money), prin care autorul se desparte definitiv de
clasici si neoclasici ramasi in reflexele sale, desigur, si prin personalitatea
magistrului sau. Indiscutabil, insa, nu era nici prima si nici ultima sa lucrare

vezi si Tratatul despre Moneda (1930), sau How to pay for the war ? (1940)
etc.
Teoria Generala il reprezinta pe Keynes pentru si in fata generatiei sale.
Cartea contine agregatele economice generale si optiunea pentru
interventionism politico-economic. Dar Keynes era un nume cunoscut si in afara
cercurilor de specialitate, vezi in lumea financiara, politica si artistica. A
intretinut legaturi cu cercul Bloomsbury, al lumii literare londoneze. A fost
prieten cu nume ca Virginia Woolf, E.M. Foster sau Lytton Strachey. In 1925 se
casatoarea cu balerina de origine rusa Lydia Lopokovia. Pare a fi fost un ales al
sortii, a se fi bucurat de succes orbitor pe unde trecea de la cataratul pe
munte la speculatia financiara. Keynes a reusit si sa se imbogateasca din
speculatie financiara, si sa procure o suma de 38.000 lire sterline pentru Kings
College.
Keynes scrie in Teoria Generala: Ideile economistilor si filozofilor politici,
cei ce au dreptate si atunci cand gresesc, sunt mai puternice decat se crede.
Acestea si putine altele sunt cele ce conduc lumea. De cealalta parte, oamenii
pragmatici, cei ce se cred in afara influentelor intelectuale, sunt de obicei sclavi
ai unor economisti defuncti. Pana si nebunii, cei ce aud voci in aer, fac apel la
cate un ganditor la ordinea zilei. Mai raman ideile persoanelor publice si
politicienilor, sau agitatorilor care ii suplinesc uneori nici ele nu sunt dintre cele
mai noi
Sa fie un avertisment aici ? Indiferent la ce pare sa se fi gandit un autor si un
om ca J.M. Keynes, cuvintele sale suna a ironie englezeasca din partea unuia
care s-a bucurat de atata influenta, printre contemporani si urmasi, tot atat
cat nici ideile sale nu sunt dintre cele mai noi

Parafrazand un cliseu marxist, am spune ca o astfel de contradictie intre

doctrina liberala si realitate o falie din care Keynes scotea capul -- a devenit
motorul desfasurarilor intra-liberale din secolul al XX-lea. Luau nastere, pe
rand, keynesismul si neoliberalismul, apoi confruntarea lor fructuoasa de idei.
Confruntare care, revazand de cealalta parte slabirea si chiar dizolvarea gandirii
socialiste, esecul marxismului si al sistemului economic alternativ creat de
acesta, reuseste sa promoveze in prim-planul gandirii economice contemporane.
Opera lui John Maynard Keynes apartine in special anilor treizeci si patruzeci.
Ramane sa remarcam ca, dintr-un punct de vedere, secolul al XX-lea semana cu
cel precedent: dezvoltarea gandirii avea loc in special odata cu departajarea
curentelor si scolilor de gandire iar distinctia keynesismului ramane aici una
elocventa de la bun inceput, prin despartirea de liberalism, clasici si neoclasici.
Cele intamplate intre Keynes si liberali nu semanau cu cele intamplate in tabara
socialista, in care Lenin sau Mao nu se prea luptau cu preceptele marxiste. Un
singur lucru nu a dezavuat Keynes, anume preceptele liberale, enuntate mai

sus: a crezut si in libera initiativa, si in libertatea de optiune a consumatorului.

Despartirea a survenit abia la nivelul solutiei keynesiste, respectiv nevoia de
interventie a statului in economie ceea ce liberalii radicali numeau erezia
keynesista, iar altii intelegeau drept linia reformista si practicista (nedoctrinara)
in sanul liberalismului.
Liberali sau nu, oricum insa purtatori ai aceleiasi rigori de expresie cu
inaintasii liberali de varf, Keynes si ai sai au reusit sa radicalizeze, indirect, pe
cei de partea opusa ce aveau sa isi spuna de atunci neoliberali erau
revendicati aici si ultimii economisti neoclasici. Pentru acestia, lupta avea sa
continuie si cu socialistii, si cu erezia keynesista. O agenda liberala, conceputa
ca raspuns la sfidarile societatii contemporane, era redactata in 1938, la
Colocviul Walter Lippman. Concluzia noului grup era ca automatismele de
piata nu functioneaza tocmai din cauza neaplicarii complete a principiilor
liberale, si din cauza intereferentei interventionismului. Din pacate insa,
aceasta noua pozitie doctrinara nu s-a putut dezvolta in afara polemicii cu tezele
lui Keynes, nici nu a putut impiedica o alta tendinta a gandirii contemporane in
ce priveste re-pozitionarea statului in economie sau piata institutionalizata.
Liberatea economica nu este laissez-faire, spune P. de Callan, ea nu contesta
drepturi, ci afirma datoria statului de a interveni in materie economica.