Sunteți pe pagina 1din 9

www.referat.

ro

Contabilitatea stocurilor - IAS 2


Obiectivul IAS 2
Este stabilirea si tratarea la maxim de acuratete a tuturor stocurilor care sunt
active. In acest sens stocurile trebuie evaluate la valoarea cea mai mica dintre costul
istoric si valoarea neta realizabila, problema fundamentala fiind legata de calcularea
costului stocurilor, care vor trebui recunoscute ca active si reportate pana cand veniturile
aferente sunt recunoscute (conceptul conectarii veniturilor cu cheltuielile).
Standardul trateaza toate stocurile care sunt active cum sunt cele detinute pentru a
fi vandute pe parcursul desfasurarii normale a activitatii, cum sunt cele in curs de
productie in vederea vanzarii, cum sunt cele sub forma de materii prime, materiale si alte
consumabile ce urmeaza a fi folosite in procesul de productie sau cum sunt cele pentru
prestarea de servicii. In cazul prestarii de servicii, stocurile includ costul serviciilor
pentru care intreprinderea nu a recunoscut inca venitul aferent (de exemplu, in activitatile
in curs de executie desfasurate de auditori, arhitecti si avocati).
IAS 2 da indicatii in ceea ce priveste normele de baza cu privire la modul de
determinare a costului stocurilor ce urmeza a fi reportat in bilant precum si de
recunoastere ulterioara ca o cheltuiala, incluzand orice reducere a valorii contabile la
valoarea neta realizabila. Aceasta nu se aplica stocurilor de animale vii, produselor
agricole si forestiere, minereurilor in cazul in care acestea sunt evaluate la valoarea neta
realizabila (conform practicii in domeniu). Aceasta excludere se aplica numai
producatorilor de stocuri, prelucratorii sau alte unitati de procesare sau transformare
nefiind exclusi de la prevederile IAS 2.

Principiile/ politicile contabile trebuie sa tina cont de faptul ca stocurile


trebuie evaluate la valoarea cea mai mica dintre cost si valoarea realizabila neta, in
concordanta cu principiul prudentei.
Tratamentul contabil tine cont, in primul rand, de faptul ca stocurile trebuie
evaluate la valoarea cea mai mica dintre cost si valoarea realizabila neta, in concordanta
cu principiul prudentei.
Costul bunurilor cuprinde toate costurile aferente achizitiei si prelucrarii,
precum si alte costuri suportate pentru a aduce stocurile in forma si in locul curent:
- costuri aferente achizitiei, cum ar fi pretul de achizitie si taxele de import;
- costuri aferente prelucrarii, si anume: manopera directa, costuri aferente regiei de
productie (regia variabila de productie, regia fixa de productie alocata la capacitatea
normala de productie).
- alte costuri, cum ar fi de proiectare, de indatorare, etc.
Costul serviciilor cuprinde toate costurile direct angajate in prestarea
serviciilor, de exemplu:
- bunurile consumabile,

- manopera si alte costuri de personal,


- cheltuieli de regie atribuibile.
Pentru masurarea costului stocurilor pot fi utilizate urmatoarele tehnici:
- costul actual;
- metoda costului standard, care ia in considerare nivelurile normale ale materialelor
si consumabilelor, manoperei si capacitatii de productie, revizuiri periodice pentru a
aproxima costurile actuale.
- metoda pretului cu amanuntul care este folosita atunci cand nu se pot utiliza
costurile actuale, reduce valoarea vanzarilor cu valoarea marjei brute pentru a calcula
costul, procentul mediu este utilizat pentru fiecare grupa omogena de elemente, ia in
considerare preturile sub nivelul pietei.
Costul actual al stocurilor poate fi calculat utilizand urmatoarele formule de
determinare a costului:
- identificarea specifica;
- costul mediu ponderat;
- FIFO;
- LIFO.
Valoarea stocurilor este, de obicei, diminuata pana la valoarea realizabila
neta pe baza urmatoarelor principii:
- element cu element;
- elementele similare sunt, de regula, grupate;
- fiecare serviciu este tratat ca element separat.
Urmatoarele elemente trebuie recunoscute in contul de profit si pierdere
drept cheltuieli:
- costul stocurilor vandute;
- diminuarea valorii stocurilor pana la valoarea realizabila neta;
- pierderile la nivelul stocurilor;
- pierderile neobisnuite;
- regiile de productie nealocate.

Concordanta cu IAS-urile trebuie concretizata prin intelegerea definitiilor


pe care le da acest standard in ceea ce priveste stocurile.
Stocul este definit a fi reprezentat de toate activele obtinute in scopul revanzarii
pentru desfasurarea normala a activitatii, inclusiv terenuri si mijloace fixe. Un activi
achizitionat in alte scopuri decat vanzarea in desfasurarea normala a activitatii nu devine
stoc in baza unei decizii ulterioare de vanzare a acestuia. Stocul furnizorilor de servicii
include costul atras de serviciile oferite dar pentru care au fost recunoscute veniturile
aferente, chiar daca acestea se impune sa fie la un nivel minimal in conformitate cu IAS
18 - Venituri, ce prevede ca veniturile obtinute din servicii sa fie recunoscute pe baza
metodei gradului de finalizare.
Valoarea realizabila neta este definita ca fiind pretul de vanzare estimat ce ar

putea fi obtinut pe parcursul desfasurarii normale a activitatii, mai putin costurile


estimate pentru finalizarea bunului si a costurilor necesare vanzarii. Costurile de vanzare
trebuie sa includa toate costurile directe identificabile, cum ar fi cele de transport,
comisioanele agentilor de vanzari, etc. Astfel costurile pot fi calculate in mod explicit
sau pot fi estimate ca procent al pretului de vanzare ce se considera a rezonabil prin
prisma experientei anterioare. Costurile de finalizare si de vanzare nu trebuie
ajustate pentru a obtine profit prin actiunea de finalizare si vanzare.
Evaluarea stocurilor se face (in unele tari) la valoarea cea mai mica dintre cost
si valoarea de piata unde valoarea de piata este definita ca valoarea cea mai mica
dintre costul de inlocuire si valoarea realizabila neta (in nici un caz mai mica decat
valoarea realizabila neta diminuata cu o marja normala a profitului).
IAS 2 stipuleaza ca stocurile sa fie evaluate la valoarea cea mai mica dintre cost si
valoarea realizabila neta, evitand complicatiile ce pot apare in aplicarea principiului celei
mai mici valori dintre cea a costului si a valorii de piata. Conform acestui principiu costul
de inlocuire constituie, de obicei, evaluarea valorii de piata, cu exceptia cazului in care
valoarea realizabila neta este mai mica, caz in care aceasta devine valoarea de piata. Dar,
in cazul in care costul de inlocuire este mai scazut, stocurile nu trebuie evaluate la o
valoare mai mica decat valoarea realizabila neta, redusa cu marja normala de profit.
Costul stocului cuprinde costul tuturor materialelor care intra direct in procesul
de productie al acestuia precum si costurile de transformare a acelor materiale in produsul
ce urmeaza a fi vandut. Costurile materiale directe cuprind, in plus fata de costul de
cumparare, toate costurile necesare aducerii acestora in conditia si amplasarea lor
curenta, inclusiv costurile de transport, taxe vamale de import, costuri de asigurare,
depozitare si manipulare, reducerile facute pentru discount-urile comerciale (toate
discount-urile de care a beneficiat intreprinderea ca urmare a platii imediate a facturilor
pentru stocuri trebuie considerate ca "alte elemente similare" si deduse din costurile
stocului, sau sunt reflectate ca venit financiar, in cazul in care sunt nesemnificative),
rabaturile precum si alte elemente similare.
Diferentele rezultate din schimbul valutar pot fi incluse, in anumite conditii
destul de rar indeplinite, in costul de achizitionare a stocului (IAS 21 - Efectele
modificarilor cursurilor de schimb valutar).
Aceleasi principii generale care se aplica in cazul achizitiilor se aplica si in cazul
determinarii costurilor cu personalul (salarii si alte costuri asimilate) angajate direct in
procesul de productie. Salariile personalului de control si auxiliar sunt de obicei denumite
cheltuieli cu munca indirecta si incluse in regie. Regia de productie reprezenta acele
costuri de prelucrare ce nu pot fi asociate in mod direct cu unitatile de produs (aceasta
inseamna toate costurile pe care le implica aducerea stocului la conditia si amplasamentul
curent, cu exceptia costurilor materiale directe si a cheltuielilor cu munca directa). Regia
de productie include cheltuieli cu munca indirecta (cum ar fi salariile personalului de
supraveghere a procesului de productie si personalul administrativ al fabricii), materiale
indirecte (consumabile si alte elemente ce nu sunt de regula considerate in mod
individual), amortizarea corespunzatoare procesuluii de prelucrare si spatiilor aferente,
cheltuieli de intretinere, pentru lumina si energie, incalzire, anumite impozite (dar nu
impozit pe venit), precum si toate celelalte costuri pe care le implica functionarea
afacerii. Tehnologia procesului de productie este de regula inclusa in regie dar, de obicei,

aici nu este inclusa tehnologia unui proces experimental. Regia de productie nu trebuie sa
includa cheltuielile de vanzare si in general nu include cheltuielile generale si
administrative. Cu toate acestea, anumite intreprinderi pot clasifica drept cheltuieli
generale si administrative costuri ce apar, in mod direct sau indirect, in procesul de
aducere a unui articol la conditia si amplasarea curenta. Astfel de costuri se pot aloca
stocului, indiferent de moduld e clasificare de catre intreprindere. Unele exemple pot
include salariile si beneficiile aferente personalului administrativ al fabricii, taxe locale,
servicii de paza pentru anumite amplasamente si operatiuni. In plus, antreprenorii pot
include cheltuielile administrative si generale in costurile contractuale, cu conditia ca
aceste cheltuieli sa fie trecute in mod specific in sarcina clientului conform condtiilor
contractuale (IAS 19 - Contracte de constructii).
Costurile care nu apar in realitate, dar care pot fi atribuite in scopuri manageriale
(cum ar fi dobanda atribuita capitalului si amortizarea atribuita) nu trebuie incluse in
costul stocului.
Costurile de regie trebuie alocate pe stocuri. Metodele costului direct, ce trateaza
cheltuielile de regie ca un cost aferent perioadei, nu sunt permise. Alocarea regiei fixe
trebuie sa se faca pe baza capacitatii normale (Capacitatea normala reprezinta productia
prognozata a fi realizata in medie pe parcursul a cateva perioade de timp in anumite
conditii preconizate, care nu inseamna neaparat capacitatea totala de productie a unei
facilitati, sau eventual ceva apropiat de capacitatea totala, capacitatea normala fiind in
general mai mica decat capacitatea totala). In standard nu se specifica numarul
perioadelor de timp ce urmeaza a fi luate in considerare, aceasta reprezentand o problema
de rationament ce trebuie sa ia in considerare natura intreprinderii, precum si factori cum
ar fi efectele ciclice, ciclul de viata al produsului, precum si acuratetea prognozelor.
Capacitatea normala trebuie sa fie realista, fara a se constitui intr-un reper care trebuie
atins. Costurile cu regia variabila de productie sunt alocate pe fiecare unitate de produs pe
baza productiei reale. Costurile cu regia nealocata sunt trecute pe cheltuieli in perioada de
exercitiu in care apar.
Produsele care sunt obtinute simultan (obtinerea unui produs care are ca efect
obtinerea altui produs/ produse cuplate/ produse comune) pot fi identificate pentru fiecare
produs in acelasi mod ca si costuri ale produselor obtinute separat. Costurile inainte de
punctul respectiv (denumite costuri cuplate/ comune) trebuie alocate fiecarui produs
printr-o metoda rezonabila (de exemplu, pe baza valorii relative a vanzarii produselor la
separare). Esenta metodei "valorii relative a vanzarilor" consta in faptul ca toate
produsele cuplate rezultate in cadrul aceluiasi proces apar ca fiind in mod egal profitabile.
Ipoteza profitabilitatii egale a produselor cuplate este, cel putin, la fel de justificata ca
oricare dintre infinitele presupuneri posibile ce implica profitabilitati relative variabile, in
mod special atunci cand factorii de poroductie nu pot fi modificati prin schimbarile aduse
procesului de productie. Prin urmare, o metode de alocare a costurilor compuse nu
trebuie utilizata atunci cadn aceasta tinde sa arate un produs ca fiind in mod semnificativ
mai profitabil decat altele, daca nu exista o justificare obiectiva pentru a proceda astfel.
Produsele secundare reprezinta produse cuplate cu valoare relativa
nesemnificativa. Considerarea acestora ca produse cuplate nu este eficienta, fiind
rezonabila si aplicabila in acest caz, asa numita metoda a produselor secundare. In acest
fond, produsele secundare reprezinta costuri alocate la o valoare echivalenta cu valoarea
neta a vanzarilor prin deducerea valorii nete a vanzarilor acestora din totalul costurilor de

productie. Costul net de productie este alocat produsului ramas sau produselor ramase.
IAS 2 prevede ca unele cantitati neobisnuite de materiale pierdute in procesul de
productie (rebuturi), forta de munca sau alte costuri de productie trebuie inregistrate pe
cheltuieli la momentul aparitiei, si nu incluse in costul stocului. In plus, trebuie sa se tina
cont de faptul ca valorile normale de rebuturi sau pierderi sunt incluse in mod
corespunzator in stoc ca parte a costului de obtinere a unitatilor de produs ce urmeaza a fi
generate.
Tot el permite capitalizarea cheltuielilor de depozitare numai in cazul in care
depozitarea este necesara in procesul de productie anterior unei viitoare faze de
productie.
In cazul in care o intreprindere opteaza pentru capitalizarea costurilor aferente
imprumuturilor, trebuie facuta referire la IAS 23 - Costurile indatorarii, prentru a
determina masura in care este corespunzatoare includerea costurilor indatorarii in costul
stocurilor.
IAS 18 solicita ca veniturile rezultate din serviciile prestate sa fie recunoscute in
mod obisnuit utilizand metoda gradului de finalizare. Conform acestei metode (prezentata
in IAS 11 - Contracte de constructii) veniturile sunt recunoscute in cursul unei perioade
in masura in care serviciile sunt prestate. Corespunzator, costurile aferente acestor
servicii sunt inregistrate pe cheltuieli in perioada respectiva. Ca o consecinta, bilantul
furnizorilor de servicii reflecta, in general, valori relativ mici aferente stocurilor.
Costul stocurilor unui furnizor de setrvicii consta in acele costuri aparute in urma
furnizarii serviciului dar pentru care veniturile au fost deocamdata recunoscute.
Principalele costuri ce apar constau, in mod obisnuit, in costuri privind manopera si din
alte costuri legate de personalul direct angajat in furnizatea serviciului, inclusiv
personalul insarcinat cu supravegherea. In plus, toate costurile indirecte asociate
furnizarii serviciului, cum ar fi costurile privind cladirile, transportul, pregatirea
profesionala, aprovizionari, etc. trebuie de asemenea alocate stocurilor aferente
serviciului. Costurile cu manopera si costurile asociate aferente vanzarilor si personalului
general administrativ nu trebuie incluse in stoc, insa trebuie recunoscute ca si cheltuiala
in perioada in care au fost efectuate.
Ca tehnici de masurare a costurilor exista mai multe metode.
Metoda cu amanuntul (folosita in comertul cu amanuntul) constituie o metoda
acceptabila de masurare a costului si este prevazuta de IAS 2 dar care nu trateaza in
profunzime multitudinea problemelor pe care le implica aplicarea acestei metode. Se fac
unel precizari cu privire la tratamentul contabil al sacderilor de pret si indica faptul ca
acestea trebuie incluse in profitul brut (adica "deasupra liniei"), pe cand tratamentul
contabil predominant in practica este de a le exclude (adica "sub linie"). Tratamentul "sub
linie" (care este mai conservator) are ca rezultat scaderea valorii contabile a stocului sub
cost, suficient ca sa asigure ca un profit brut normal este reportat la ultima vanzare si ca,
se ajunge la valoarea cea mai mica dintre cost si valoarea de piata intr-o singura etapa. Pe
de alta parte, abordarea IAS 2 are in vedere intentia de a aproxima costul (si nu valoarea
cea mai mica dintre cea a costului si valoarea realizabila net
Ca formule de determinare a costului, IAS 2 solicita utilizarea unei identificari
specifice pentru alocarea costurilor pe stocuri a elementelor ce nu sunt in mod obisnuit

fungibile, si a bunurilor si serviciilor produse si separate pentru anumite proiecte. Pentru


productia pe baza de comanda sau contract, unitatile sau loturile de stoc sunt adesea
identificabile si specifice. Costurile sunt alocabile pe anumite activitati si loturi iar cea
mai corespunzatoare metoda de corelare a costurilor cu veniturile rezulta din identificarea
costurilor asociate in mod specific cu fiecare activitate sau lot, atat pentru aprtea din stoc
cat si pentru cea vanduta. Cu toate acestea utilizarea metodei identificarii specifice, in
aceasta circumstanta, nu este ceruta de standardele nationale din unele tari, atunci cand o
alta metoda este considerata a fi mai corespunzatoare. IAS 2 nu permite o astfel de
alegere si solicita utilizarea metodei identificarii specifice in conditiile descrise.
Pentru toate tipurile de stoc (cu exceptia celor prevazute de IAS 2) tratamentul de
baza il constituie metode mediei ponderate sau FIFO, iar metoda LIFO constituie
tratamentul alternativ permis. In cadrul fiecarei formule dintre cele trei acceptabile, in
aplicarea practica a acestora exista numeroase alternative.
De exemplu, cresterile in metoda LIFO pot fi costuri alocate in baza costurilor de
la inceputul anului, sfarsitul anului sau costurile medii. Standardul descrie metodele de
aplicare numai la modul foarte general si orice metoda utilizata in mod curent este
aparent acceptabila. Dar indiferent de metoda de aplicare utilizata, aceasta trebuie
utilizata intr-o maniera consegventa.
In IAS 2 nu exista nici o prevedere cu privire la faptul daca o intreprindere trebuie
sa foloseasca o singura formula de determinare a costurilor pentru toate stocurile care le
detine in reteua sa de distributie, nationala sau internationala sau poate utiliza metode
diferite pentru stocuri diferite. Se confirma ca fiecare intreprindere poate utiliza metode
costului mediu ponderat, FIFO si LIFO pentru alocarea costurilor pe diferite clase de
stocuri care prezinta caracteristici diferite in ceea ce piveste natura si modul de utilizare
al acestora. De exemplu, metoda LIFO poate fi folosita pentru anumite tipuri de stocuri
sau linii de productie, FIFO si metoda costului mediu ponderat pentru altele. Metoda
utilizata pentru o anumita clasa de stoc trebuie folosita in mod consecvent pentru clasa
respectiva pentru activitatile in reteua internationala si de la o perioada la alta. In plus se
solicita ca aceeai formula de determinare a costului sa fie utilizata pentru toate
stocurile cu caracteristici similare in ceea ce priveste natura si modul de utilizare al
acestora.
Metoda LIFO poate fi considerata pentru utilizare in perioadele de crestere a
preturilor pentru ca reduce efectele profiturilor ce rezulta din corelarea costurilor
din perioadele anterioare cu preturile actuale de vanzare. Utilizarea metodei LIFO in
astfel de conditii poate avea ca rezultat o corelare mai semnificativa a costurilor curente
cu veniturile curente in contul de profit si pierdere. Totusi, stocurile sunt raportate la
costurile perioadei anterioare, ce ar putea fi mai putin relevante pentru perioada curenta,
distortionand prin urmare rezultatele financiare. Metoda LIFO poate distorsiona
rezultatele din activitatea de exploatare intr-o perioada in care nivelul stocurilor scade sub
nivelul existent la inceputul perioadei, avand, prin urmare, ca rezultat includerea
costurilor vechiului stoc (din perioada anterioara) in costul vanzarilor. In aceste conditii,
daca efectul este semnificativ, trebuie facuta o prezentare corespunzatoare a informatiilor
in situatiile financiare. Metoda LIFO necesita in general calcule complexe si in practica
exista diferite metode de aplicare a formulei de calcul LIFO. In anumite cazuri, formula
metodei LIFO poate prezenta probleme serioase in procesul de aplicare, de exemplu

atunci cand sunt introduse materiale noi pentru inlocuirea altor materiale din produs, sau
cand au loc lichidari de stoc substantiale ca rezultat al vanzarii unei sucursale sau filiale.
Datorita complexitatii metodei LIFO nu este fezabil, in general, sa se efectueze calculele
pe perioade interimare in decursul unui an de raportare financiara a intreprinderii.
Situatiile financiare pentru astfel de perioade interimare au la baza, de regula, estimari
pentru determinarea valorii stocurilor prin metoda LIFO.
Reducerea valorilor conatabile la valoarea realizabila neta poate fi necesara
datorita scaderii preturilor de vazanre, sau datorita cresterii costurilor de finalizare sau
costurilor directe de vanzare. In plus, este posibil ca unele produse sa se fi deteliorat sau
altele sa fi fost detinute in cantitati ce nu se preconizeaza a fi vandute intr-o perioada de
timp rezonabila. In aceste conditii, valoarea contabila a stocurilor trebuie scazuta sub
nivelul costului la valoarea ce se preconizeaza a fi recuperata din vanzarea acestora. Dar,
scaderea valorii contabile ia in considerare costurile estimate de finalizare si vanzare, dar
nu trebuie sa includa un profit brut aferent acestor costuri.
Scaderea valorii contabile la valoarea realizabila neta trebuie determinata
element cu element, cu exceptia cazurilor in care realitatea nu permite evaluarea fiecarui
element, iar elementele stocului sunt similare sau complementare. Elementele sunt
similare sau complementare atunci cand provin din aceeasi linie de produs, au scopuri sau
utilizari finale si sunt produse si vandute pe piata in aceeasi zona geografica. Aceasta pare
sa prezinte un grad standard mult mai strict pentru gruparea stocurilor decat cel aplicat in
unele tari unde gruparea stocului din acest punct de vedere reprezinta o practica uzuala.
Valoarea realizabila neta trebuie determinata avand la baza conditiile existente la
data incheierii bilantului. Aceasta evaluare, totusi, necesita exercitarea rationamentului
profesional. Prin urmare trebuie avute in vedere toate informatiile disponibile, inclusiv
modificarile ulterioare ale preturilor de vanzare sau costurilor. De exemplu, o crestere
ulterioara a pretului va demonstra probabil ca o scadere a pretului ce a avut loc anterior
datei bilantului a fost temporara si ca nu este necesara nici o reducere a valorii contabile a
stocului (sau este necesara o reducere mai mica). O scadere ulterioara a pretului poate
indica o problema ce a existat la data bilantului, cum ar fi o reducere a pretului de
vanzare al unui produs competitiv. In consecinta, modificarile ulterioare in preturile de
vanzare sau costuri trebuie analizate pentru a se determina daca acestea reprezinta
punctul culminant al unor conditii prezente la data bilantului sau pot fi atribuite unor
evenimente ce apar in perioadele ulterioare. In mod evident, cu cat momentul aparitiei
acestor modificari este mai indepartat de data bilantului cu cat este mai putin probabil sa
fie atribuit unui eveniment ulterior.
IAS 2 solicita ca o reducere a valorii contabile la valoarea realizabila neta luata
intr-o perioada anterioare sa fie stornata atunci cand conditiile ce au constituit motivul
reducerii valorii contabile au incetat sa existe. In cazul marfurilor sau altor produse finite,
ori servicii ce sunt subiect al unor frecvente fluctuatii de piata, aceasta practica ar putea
avea ca rezultat oscilatii dramatice ale rezultatelor activitatii de exploatare numai din
castigurile si pierderile nerealizate. Tot IAS 2 solicita prezentarea de informatii privind
reducerile valorii contabile semnificative ce au fost stornate in perioada de exercitiu si
conditiile aferente acestora.

Prezentarea informatiilor solicitata de IAS 2 are mai multe cerinte:


- de a nu considera ca o cerinta uzuala in ceea ce priveste prezentarea informatiilor
evidentierea separata a informatiilor privind valoarea de inregistrare a stocului ce a fost
redusa la valoarea realizabila neta. Totusi se considera ca este important pentru valoarea
prognozata a situatiilor financiare ca utilizatorii sa cunoasca valoarea stocurilor unei
intreprinderi, a caror valoare contabila a fost redusa.
- prezentarea informatiilor solicitata este utila in efectuarea comparatiilor datorita
caracterului special al metodei LIFO. Totusi, aceasta necesita calcularea valorii stocului
la data bilantului utilizand fie metoda mediei ponderate, metoda FIFO sau metoda
costurilor curente. Din punct de vedere practic, informatiile necesare pentru aceasta
calculatie sunt de regula disponibile, iar in cele mai multe din cazuri, diferentele intre
aceste trei metode sunt nesemnificative.
- formatele alternative permise pentru prezentarea informatiilor referitoare la
costurile aferente veniturilor raportate pentru perioada de exercitiu sunt consecvente cu
diverse formate ale contului de profit si pierderi, ce sunt permise in multe tari si aprobate
de Comunitatea Europeana.
- IAS 2 solicita prezentarea informatiilor privind valoarea de inregistrare a
stocurilor, clasificate intr-o maniera corespunzatoare tipului de intreprindere. Cele mai
uzuale clasificari sunt aprovizionarile, materii prime, productia in curs de executie si
productia finita. Totusi, acste clasificari nu sunt potrivite pentru toate intreprinderile si
trebuie utilizate numai in mod corespunzator. Odata facuta alegerea, clasificarea trebuie
aplicata in mod consecvent.
Cu alte cuvinte, costul istoric trebuie sa includa o alocare sistematica a costurilor
generale de productie care se refera la aducerea stocurilor in pozitia si amplasarea lor
curenta. Alocarea costurilor generale fixe se face in baza capacitatii normale a spatiilor de
productie.
Deci, situatiile financiare trebuie sa prezinte urmatoarele informatii:
- politicile contabile, inclusiv formulele utilizate pentru determinarea costului;
- valoarea contabila totala a stocurilor si valoarea contabila a fiecarei categorii de
stocuri;
- valoarea stocurilor inregistrate la valoarea realizabila neta;
- valoarea oricaror diminuari si stornari ale diminuarii valorii stocurilor;
- circumstantele/ evenimentele care au condus la stornarea diminuarii valorii
stocurilor;
- stocurile gajate in contul datoriilor;
- valoarea contabila a diminuarii valorii pana la valoarea realizabila neta daca
aceasta este semnificativa ca marime, incidenta sau natura;
- costurile stocurilor recunoscute drept cheltuiala sau costurile de exploatare
imputabile veniturilor din activitatile curente, clasificate dupa natura lor si considerate
cheltuiala;
- in cazul utilizarii metodei LIFO, se evidentiaza diferenta dintre valoarea bilantiera a
stocurilor si: fie valoarea cea mai mica dintre costul calculat conform FIFO sau costul
mediu ponderat si valoarea realizabila neta, fie valoarea cea mai mica dintre costul curent
la data bilantului si valoarea realizabila neta.

S-ar putea să vă placă și