Sunteți pe pagina 1din 12

Nuvela psihologica

"Moara cu noroc" este o capodopera a nuvelisticii romanesti, un moment de referinta in evolutia prozei noastre.
Slavici este unul din stralucitii reprezentanti ai realismului obiectiv in litaratura noastra, un precursor al prozei lui Liviu
Rebreanu, prin vocatia de a picta mediul social si de a crea tipologii complexe.
Tema acestei nuvele o constituie urmarile negative, consecintele nefaste, pe care setea de imbogatire le are asupra
vietii sufletesti a individului, asupra destinului omenesc. La baza ei se afla convingerea autorului ca goana dupa bani
zdruncina tihna si amaraste viata omului, genereaza numeroase rele, iar in cele din urma duce la pierzanie.
Compozitia nuvelei este clasica, conflictul se desfasoara liniar si ascendent, faptele fiind distribuite in cele 17
capitole, respectandu-se ordinea cronologica a desfasurarii lor. Unitatea intregului, a feliei de viata autentica este sugerata
de cuvintele batranei, cu care se inchide si se deschide cartea ("Omul sa fie multumit cu saracia sa, caci daca e vorba, nu
bogatia ci linistea colibei tale te face fericit", "Simteam eu ca nu are sa iasa bine; dar asa le-a fost dat").
Saracia, pretuita de Slavici in alte nuvele pentru puterea ei miraculoasa de a mentine echilibrul sufletesc al omului,
linistea vietii lui, devine la inceputul nuvelei "Moara cu noroc" motiv de puternice framantari, dand lui Ghita un sentiment
de inferioritate. El identifica saracia cu lipsa de demnitate si doreste sa se imbogateasca nu pentru a trai bine, ci pentru a fi
cineva, pentru a fi respectat. Nemultumit de conditia sa sociala, el simte ca ar putea face si altceva, mai rentabil, decat sa
carpeasca cizmele satenilor. Si, in ciuda rezervelor exprimate de soacra sa (care intruchipeaza in nuvela intelepciunea
varstei si a experientei) se hotaraste sa abandoneze linistea colibei din sat si sa ia in arenda carciuma de la Moara cu noroc.
La inceput totul mergea bine si viata era prospera. Momentul intrigii, ce declanseaza conflictul si intreaga desfasurare a
actiunii il constituie aparitia la Moara cu noroc a lui Lica Samadaul, stapan temut al acestor locuri. Ana, nevasta lui Ghita,
cu un simt feminin caracteristic, intuieste ca Lica este "om rau si primejdios". In sinea lui, si Ghita avea aceeasi banuiala,
dar intelege ca pentru a ramane la Moara cu noroc trebuie sa devina omul Samadaului. Conflictul psihologic se amplifica
treptat, pe masura ce Ghita intra in mecanismul necrutator al afacerilor necinstite ale lui Lica. Stapanit de setea de bani,
Ghita se va instraina treptat de Ana si se va lasa manevrat de Lica, devenindu-I complice. Depune marturie falsa la proces in
legatura cu omorul si jaful din padure, scapandu-l pe Samadau de pedeapsa binemeritata a legii.
De acum, prabusirea lui Ghita este inevitabila. Eroul este aprins de setea de razbunare, dupa ce Lica il necinsteste si
in viata familiala. Astfel, Ghita se hotaraste sa-l dea prins pe Lica jandarmului Pintea. Cei doi se hotarasc sa-I intinda o
cursa, aruncand-o pe Ana drept momeala. Dar onoarea familiei sale este din nou stirbita, iar Lica scapa fara sa fi fost
dovedit vinovat. Intorcandu-se la Moara cu noroc, Ghita isi ucide sotia si este, la randul lui, ucis din comanda lui Lica.
Adept al unei morale intransigente, Slavici isi pedepseste exemplar toate personajele nuvelei amestecate in afaceri
necinstite: arendasul este pradat si batut, femeia cea tanara, banuita de Lica a avea "slabiciune de aur si de pietre scumpe"
este asasinata prin sufocare, Buza-Rupta si Saila-Boarul sunt osanditi pe viata; iar Lica se sinucide izbindu-se cu capul de un
stejar uscat. Iar pentru a purifica locul afacerilor necurate un incendiu mistuie carciuma.
Surprinzand viata si moravurile unei lumi, Slavici creeaza personaje complexe si verosimile, al caror destin este
dirijat de puterea de seductie a banilor. Ele sunt la inceput personaje antitetice, care evolueaza paralel, devenind
complementare. Analiza psihologica, monologul si dialogul, faptele si gandurile protagonistului, opiniile celorlalte
personaje, dezvaluie procesul devenirii lui Ghita, tragismul vietii lui. Om onest la inceput, el este incpabil sa reziste tentatiei
de a se imbogatii dupa ce se muta la Moara cu noroc. Ghita va deveni complice si partas la faptele necinstite ale
Samadaului, sub inraurirea caruia prabusirea sa morala este inevitabila. Autorul surprinde, cu real talent de analist,
framantarile lui Ghita, oscilatiile de lumina si umbra, momentele de insingurare, dar si cele de omenie cand isi aduce aminte
de nevasta si copii, macinat de remuscari. Fricos si las, el se implica tot mai mult in faptele marsave puse la cale de Lica.
Jura fals la judecata, iar dezumanizarea sa se manifesta in toata amploarea. De la complicitate la crima nu a mai ramas decat
un pas. Ghita cade invins de propriul sau destin, caci patima de bani nu poate fi stapanita.
Ana, prin destinul ei tragic, este o victima a incapacitatii sale de a se raporta la simtul masurii si al echilibrului in tot
ceea ce intreprinde. Cu o intuitie deosebita, ea isi da seama de la inceput de firea ticaloasa si patimasa a lui Lica si isi
avertizeaza sotul. Facand din bani o unica pasiune, Ghita refuza sa mai comunice sincer cu sotia sa. Ana, lipsita de sprijinul
moral al sotului, si indemnata tot de el, "simti tragere de inima pentru Lica". In prezentarea evolutiei Anei, Slavici se
dovedeste un fin cunoscator al psihologiei feminine. Cand ea era supusa acestui zbucium sufletesc, se mai afla la varsta la
care cantecul si jocul nu dispar inca, facand-o capabila de emotii, simtaminte si vibratii pure. Tradarea barbatului nu este
pentru ea un gest necugetat, un capriciu superficial. Cand iubirea pentru Ghita dispare, in sufletul Anei se aprinde dispretul.
Ultimele zvacniri din final, cand este ucisa, sugereaza ura si dispretul pentru Ghita, setea de razbunare si patima pentru Lica.
Lica Samadaul exercita asupra tuturor o dominatie fascinanta. El este un erou unic in literatura noastra prin chipul
sau demonic ("Tu nu esti om Lica, ci diavol"). Slavici il caracterizeaza indirect, prin apartenenta la acea categorie a
pastorilor, specifica economiei ardelenesti din vremea sa. In aceasta categorie, Samadaul ocupa un loc aparte, fiind: "om cu
stare, care poate sa plateasca grasunii pierduti ori pe cei furati". Lica este individualizat printr-un portret fizic alcatuit din
trasaturi caractersistice: "un om ca de 36 de ani, inalt, uscativ si supt la fata cu mustata lunga, cu ochi mici si verzi si cu
sprancenele dese si impreunate la mijloc". Autoritate suprema, stapan al locurilor, este un caracter plin de contradictii, fiind
darz si hotarat, dar in acelasi timp, sadic si amenintator sau cu izbucniri de autentica duiosie. El se caracterizeaza prin
faptele savarsite si prin impresiile ce le lasa asupra celorlalte personaje. Asprimea de om primitiv a lui Lica este insa
asociata cu un fel de noblete salbatica; el este generos cu cei ce-l sprijina in afaceri iar la petreceri devine vesel si bun. Prin
personalitatea sa puternica, Samadaul are asupra celorlalti efecte catastrofale. In final va cadea si el, atingand calea
sinuciderii.
Spre deosebire de scriitorii dinaintea lui, Slavici nu impune personajelor o comportare rigida, dictata de prejudecati,
ci le da libertatea de a se manifesta, in imprejurarile in care le pune viata, dupa propriile indemnuri, dupa imperativele
sufletului lor. Ni se releva astfel, nu numai caractere gata formate, ci si felul in care ajung oamenii sa fie asa cum sunt. A
creea personaje prin care sa arati ca, asupra predispozitiilor psihice innascute, societatea in care traiesc si intamplarile vietii
lor exercita influente ce le transforma caracterul reprezinta pentru vremea lui Slavici o noutate in literatura romana si un
punct avansat al aplicarii metodei realiste in arta literara. Scriitorul pune accentul pe evolutia artistica a personajelor epice,
acordand o atentie deosebita evenimentelor aflate in legatura directa cu personajele, precum si interventiei lor nemijlocite in
desfasurarea intamplarilor.
Slavici nu infrumuseteaza cu nimic viata personajelor sale, fiind un observator fara partinire, cu spirit realist
desavarsit.
In conceptia autorului viata fiecarui personaj este vazuta ca un destin propriu, care oricum se va implini. De aceea el
nu se simte in nici un fel obligat sa explice nimic, ci numai sa descrie cat mai fidel intamplarile ce il imping pe fiecare
personaj pe drumul destinului ("simteam eu ca nu are sa iasa bine; dar asa le-a fost data").
Definitorie pentru arta realizarii personajelor la Slavici este o mare putere de interiorizare. Aceasta a facut ca eroii
sai sa fie infatisati in zbuciumul lor launtric, nu numai in manifestarile lor exterioare. Originalitatea artei portretistice consta
in faptul ca personajele au insusiri numeroase, pozitive si negative, cu vointa si slabicini, se comporta asemeni unor fiinte
reale. Desi portretul fizic este concis, redus la esential, accentul cade pe adjectivele cu rol de epitet caracterizator ("Ana era
inteleapta si asezata� Ana era tanara si frumoasa, Ana era frageda si subtire, Ana era sprintena si mladioasa").
Scriitor obiectiv, Slavici da o mare atentie felului in care se exprima personajele. Dialogurile, fiind reflectari ale
intimitatii omului, au o mare putere de caracterizare psihica. Remarcabile sunt insa si expresiile, zicatorile si proverbele.

Moara cu noroc - rezumat


Capitolul I. Soacra lui Ghita, mama Anei, isi spune parerea in legatura cu intentia de a lua in arenda o carciuma de langa
Ineu, Moara cu noroc. Ea crede ca e mai bine sa ramana la locul lor, insa spune ca este decizia lor nu a ei. Dupa aceasta
discutie Ghita hotaraste sa arendeze carciuma.
Capitolul II. Carciuma este un loc unde se castiga bine deoarece orice drumet ce trece prin zona se opreste acolo pentru a
bea un pahar sau sa stea la vorba. Clientii carciumei erau foarte multumiti pentru ca nu erau tratati ca niste straini, ci ca
membri ai unei familii.
Capitolul III. Intro zi sosi la Moara cu noroc Lica Samadaul, “un om ca de treizeci si sase de ani, nalt, uscativ si supt la
fata, cu mustata lunga, cu ochii mici si verzi si cu sprancenele dese si impreunate la mijloc”. Samadaul era de fapt o porecla,
insemnand “cel ce are grija de turmele de porci date porcarilor”. Era un “om aspru si neindurat”. Ana este fascinate de Lica,
iar Ghita ii cere sa-I spuna ce se intampla de obicei pe la carciuma.
Capitolul IV. In urma vizitei lui Lica, Ghita isi cumpara doua pistoale, ia o a doua sluga si doi caini pe care ii invata sa fie
rai. Tot din aceasta pricina el isi schimba si atitudinea, devenind mai rece, mai violent. Lica ii cere intr-una din zile, printr-
un porcar sosit cu turma la Moara, sa dea mancare si bautura porcarilor sai, si sa-si opreasca drept rasplata cinci porci. Ghita
il refuza la inceput dar cazu in final de accord. Cand vru sa-si opreasca porcii porcarii ii spusera ca nu au primit ordin de la
Lica sa ii dea.
Capitolul V. Lica Samadaul impreuna cu doi tovarasi se apropie intr-o seara de carciuma pe un drum laturalnic, insa este
simtit de cei doi caini ai lui Ghita, pe care reuseste sa-i imblanzeasca. na trimite pe Laie, sluga, sa stea ascuns in spatele
unor rachiti, pentru a putea da de stire daca se intampla ceva rau. Samadaul ii da lui Ghita insemnele turmelor de porci,
bucati de piele pe care le prinde la urechile porcilor, deosebite ca forma. Ii cere sa observe deplasarile turmelor si sa-l
informeze despre ele. Dupa care ii ia o parte din bani, amenintand ca daca nu ii da nu-l va lasa sa stea la Moara.
Capitolul VI. Ghita primeste de la Lica sase porci, niciunul purtand ionsemnele Samadaului. In timpul unei vizite la
carciuma Lica il intreaba pe Ghita cand are sa vie arendasul evreu dupa arenda. Profitand de sosirea unor lautari, Lica ii
pune safaca ce stiu ei mai bine si danseaza cu Ana, facandu-l gelos pe Ghita.
Capitolul VII. Ghita se imprieteneste cu un jandarm de la Ineu, Pintea, “om scurt si indesat, cu ochii mari, cu umerii
obrajilor iesiti si cu falcile late, cu mustata tunsa si cu o taietura pe frunte, dar mai presus de toate om asezat si tacut la fire”.
Lica ramane peste noapte la Moara, iar Ghita, trezit de latratul cainilor priveste afara si vede apropiindu-se o femeie. Trezit
din nou de caini el priveste iarasi afara si vede aceeasi femeie insotita de un barbat, departandu-se de Moara. Sosit la
carciuma, Pintea ii spune lui Ghita ca arendasul a fost batut de nu “se mai poate pune pe picioare”. Totodata ii marturiseste
ca si el a fost in gasca de talharii a lui Lica, inainte de a deveni jandarm. Dupa care pleaca cu Ghita si cele doua slugi ale
sale, Laie si Marti, la Ineu pentru cercetari asupra jafului.
Capitolul VIII. In absenta lui Ghita la bar soseste o femeie alaturi de fiul ei in varsta de cinci ani. Discutand cu feciorul,
Ana afla ca tatal acestuia se sinucisese in urma cu trei saptamani, si ca femeia ar avea turme de porci in padurile de pe langa
Moara cu noroc. Feciorul discuta cu vizitiul si-i spune ca banuieste o legatura intre Lica si femeie, ca unul fura bijuterii si ca
celalalt le vinde.
Capitolul IX. La Ineu Ghita si slugile sale sunt anchetati de catre comisar, care afla de la Marti ca Ghita are insemnele
turmelor lui Lica, ca a primit porci de la acestia si ca l-a vazut intr-o seara discutand cu Lica, Raut, Buza-Rupta si Saila
Boarul despre arendasul ce fusese jefuit. Le mai spune ca dupa aceea Saila si Buza-Rupta au plecat spre Ineu, Lica
ramanand la carciuma pana dimineata. Pe la miezul noptii el auzii cainii si iesi sa vada cine e, afland apoi ca era Raut alaturi
de o femeie. Dupa o vreme el auzi iar cainii si il vazu pe Raut plecand alaturi de o femeie. Marturia lui Ghita difera de cea a
slugii sale, el spune ca nu Ghita era alaturi de femeie si ca cei doi au plecat la curt timp dupa ce sosisera, pe la miezul noptii.
Pintea ii aduce lui Lica o servitoare, pe Uta, ce primise ordin sa-l spioneze pe Lica. Intorcandu-se la Mara Pintea, Uta si doi
jandarmi descopera o caruta fara cal si un copil omorat de o lovitura in cap. Fiind geloasa pe Uta, Ana il invinuieste pe
Ghita de complicitate la jefuirea arendasului.
Capitolul X. Pintea gaseste cadavrul unei femei, ce murise sufocata, si cu mainile legate cu un bici, al lui Lica. Dupa aceea
il gaseste pe unul din jandarmi, Hantl, impuscat si injunghiat, dar inca in viata, pentru scurt timp. Cutitul ar fi fost al lui
Saila, iar la casa lui Buza-Rupta au gasit o parte din argintaria ce fusese furata de la arendas Pintea il aresteaza pe Lica, iar
acesta declara ca biciul era al sau, dar ca probabil il uitase la carciuma, si ca intradevar cutitul era al lui Saila. Lica a fost
eliberat la interventia unui proprietar de turme de porci.
Capitolul XI. Buza-Rupta, Raut si Saila sunt prinsi, iar la procesul ce are loc in Oradea Lica declara ca Raut a venit
intradevar la carciuma, dar singur, pentru al instiinta cu privire la disparitia unor porci din padurea din Fundureni. El spune
ca nu-si aduce aminte sa fi discutat vreodata despre arendas, si nici ca in noaptea jafului Raut si Saila sa fi plecat spre Ineu.
Ii banuieste pe Saila si Buza-Rupta ca fiind autorii jafului si a crimelor. Pintea banuieste un complot si afirma in fata
judecatorului ca el crede ca argintaria a fost pusa de altii in casa lui Buza-Rupta, si ca in trupul lui Hantl cutitul lui Saila ar fi
fost intentionat lasat in rana. Buza-Rupta spune ca in perioada jafurilor el nu a fost la Ineu ci la Salonta, alaturi de Raut si
Saila. Saila declara ca se intelese cu Raut sa fure o turma de la Fundureni si a plecat apoi in Salonta pentru a gasi
comparator. Ghita afirma, ca si Pintea, ca nu-i crede pe Saila si Buza-Rupta vinovati. Prin decizia judeatorului Ghita si Lica
sunt gasiti nevinovati, iar Saila si Buza-Rupta sunt condamnati la puscarie pe viata.
Capitolul XII. Lica ii inapoiaza lui Ghita banii imprumutati si raspunzand la intrebarea carciumarului, spune ca banii sunt
din cei furati de la arendas si de la femeie.
Capitolul XIII. Ana participa alaturi de Ghita la numaratoarea banilor, printre care recunoaste hartia cu un colt rupt si
hartiile noi pe care femeia ce fusese ucisa le avea asupra sa. Ana il intreaba pe Ghita de unde sunt banii, acesta spunadu-i ca
intr-o zi va afla de provenienta acesotra, si pleca la Ineu unde ii vorbeste lui Pintea despre bani. Acesta ii cere sa ia de la
Lica, ce urma sa schimbe banii furati de la arendas, orice suma, si sa faca schimbul al arendasul jefuit, pana cand va reusi sa
anunte jandarmii de prezenta lui Lica la carciuma, cu bani la el.
Capitolul XIV. Ghita isi vede sotia in preajma lui Lica, insa isi spune: ”Nu!...de asta nu m-am temut niciodata si nu am sa
ma tem nici acum”. Profitand de sosirea unor lautari Lica organizeaza o petrecere, Ana jucand de placere cu el. Ghita
accepta ca jandarmii sa vina la carciuma si sa-l surprinda pe Lica cu banii de la jafuri la el.Dupa plecarea lui Ghita Ana ii
spune Samadaului: “Tu esti om, Lica, iara Ghita nu-i decat o muiere imbracata in haine barbatesti, ba chiar mai rau decat
asa”.
Capitolul XV. Lica pleaca de la Moara si este rugat de Ana sa o ia cu el, acesta refuzand. Pe drum Lica se adaposteste in
biserica de la marginea satului Fundureni, unde isi aduce aminte ca a pierdut chimirul cu bani, si ca impotriva sa se face un
complot.
Capitolul XVI. Ghita, Pintea, Marti si inca doi jandarmi sosesc la Moara cu noroc si il vad pe Lica plecand. Pornesc toti
dupa el, cu exceptia lui Ghita, care se duce la carciuma pentru a-si omora sotia. La Moara sosesc Lica si Raut care il
impusca pe Ghita. Lica pleaca apoi spre Fundureni, spunandu-le lui Raut si lui Paun sa dea foc carciumii. Pe drum calul lui
Lica oboseste, si Lica il paraseste. Lica este insa inconjurat de jandarmi si se sinucide izbindu-se cu capul de un pom.
Ajungand la carciuma mama Anei isi spune ca totul se datoreaza unui fulger.
Capitolul XVII. Dupa ce este stins focul, batrana pleaca alaturi de copii, spunand: “Simteam eu ca nu are cum sa iasa
bine…”.
******************************
Nuvela este specia epica in proza, cu actiune mai ampla decat a povestirii,conflict consistent si personaje puternic
individualizate. Actiunea consta dintr-o intriga puternica cu un conflict sustinut, materializata intr-o compozitie
riguroasa,coerenta dar concisa, care focalizeaza, de regula, asupra unui personaj principal si are ca scop caracterizarea
acestuia.
Nuvela psihologica se individualizeaza prin tipul de conflict,insistandu-se asupra celui interior,pe schimbarile
caracteriale si comportamentale ale personajului, pe devenirea acestuia, dictata de un mediu nepropriu individului, descrisa
in maniera tipic realista, “ca felie de viata”, “dosar de existenta”. Este tratata parvenirea individului intr-o societate pentru
care nu este pregatit, pe care doreste sa o inteleaga si sa I se integreze, acte in care esueaza, totodata dezumanizandu-se
treptat. Analiza starilor constientizate ale personajului ne conduce spre cheia in care este indicat sa fie lecturata o astfel de
nuvela.Frica, obsesia banului, alienarea, erosul, fiecare dintre acestea ar putea constitui tema operei, in functie de
perspectiva lectorului.
“Moara cu noroc “ a aparut in anul 1881, fiind inclusa in “Novele din popor”, volum care a dat in literatura romana
un exemplu de scriere totodata traditionalista si realista.Poate fi privita si ca o ilustrare a notiunilor teoretice sustinute de
Titu Maiorescu si Junimea („are specific national, este autentica”). Din punctul de vedere al autorului, se incadreaza perfect
in opera acestuia, deoarece este inca o dovada a crezului moralist al lui Slavici, o pledoarie pentru viata linistita si
cumpatata, de refuz al parasirii unei ordini prestabilite, deoarece astfel de actiuni vor fi pedepsite de Destin.
Tema nuvelei poarta, deci, valori etice si psihologice, dorind sa demostreze ca dorintele de imbogatire/parvenire duc
la declinul moral si spiritual al individului;in locul acestora este recomandata, in maniera conservatoare, “linistea colibei”.
Se poate sublinia si o conceptie estetica in viziune clasica:”pentru ca ceva sa fie frumos trebuie inainte de toate sa fie bun si
adevarat”(Slavici)
Subiectul este construit clasic,organizat pe momentele subiectului ,insa evitand liniaritatea, actiunea dezvoltandu-se
pe mai multe planuri in maniera romanesca,in prim-plan fiind plasat un personaj a carui evolutie va fi urmarita pe parcursul
operei. Interesant de urmarit este jocul de alternanta a conflictelor interior si exterior, acestea potentandu-se reciproc.
Expozitiunea il prezinta pe Ghita alaturi de familia sa,infruntand situatia sociala si economica gri in care se
afla.Nemultumit de statutul sau de cizmar, in imposibilate de a asigura un trai decent familiei, el decide, impotriva sfatului
soacrei ,sa ia in arenda hanul “Moara cu noroc”. Un timp afacererile prospera, iar familia pare sa traiasca idilic in acest nou
mediu, neprimitor (“pusta aradeana”)insa cu potential.
Intriga este reprezentata de aparitia lui Lica Samadaul, pesonaj negativ, care va declansa un sir de evenimente ,in
urma carora Ghita se va degrada pana la dezumanizare, si va sfarsi tragic. Conflictele nuvelei isi au punctul de plecare in
acest episod;se contureaza atat cel exterior intre Ghita si Lica, cat si cel interior, al constiintei carciumarului. Setea de
inavutire isi pune amprenta din ce in ce mai mult asupra lui Ghita, care este vazut intr-o continua evolutie, indepartandu-se
de familie si luand parte la afacerile necurate ale Samadaului care exercita o dominatie fascinanta asupra hangiului. Pe rand,
arendasul hanului este jefuit si batut, o femeie in doliu si copilul sau sunt omorati , iar toate drumurile par sa duca spre Lica,
pe urmele caruia se afla de mult timp jandarmul Pintea. Lica il manipuleaza pe Ghita in asa fel incat acesta este de acord ca
Ana sa il insele. Cand realizeaza gravitatea faptelor, merge la Pintea cu gandul de a-l demasca pe Lica, ceea ce si face.
Conflictul interior dicteaza afirmarea celui exterior , stadiul in care se afla Ghiata il face pe acesta sa isi doreasca o
confruntarea cu Lica. Totusi, cel care va cadea in propria cursa va fi Ghita, care,atunci cand se intoarce la han o omoara pe
Ana pentru fapta necugetata de a se fi aruncat in bratele Samadaului, iar apoi este omorat de Raut, omul samadaului. Lipsit
de puteri in fuga de Pintea, Lica se sinucide izbindu-se cu capul de un copac.Acesta este punctul culminant al nuvelei,
asistam la pedeapsa data de destin fiecaruia, pe masura faptelor. Pentru a dramatiza scena si a accentua ideea de final
grandios, autorul se foloseste de metafora focului purificator care cuprinde moara, stergand urmele faradelegilor.
Astfel, toate conflictele romanului se termina, se mistuie in foc alturi de protagonisti, lasand loc cortinei, vocei
naratorului care prezinta deznodamantul cu valoare de sentinta finala, data prin batrana, care, contempland scena
dezastrului, afirma:”asa le-a fost data”.
Opera este consistenta, organizata in 17 capitole, circulara, deoarece incepe si se sfarseste prin interventia batranei.
Datorita faptului ca avem de-a face cu o nuvela, nu actiunea, ci personajele dau valoarea artistica scrierii.
Personajele lui Slavici sunt bine conturate, veridice, rotunde (dupa M. Forester), fiind rezultate ale propriilor fapte, actiuni si
ganduri,actionand liber, neconstranse decat de forta destinului. Personajul asupra caruia focalizeaza lentila moralista a lui
Slavici este Ghita,care,impreuna cu sotia sa, Ana si Lica Samadaul formeaza “triunghiul nefericirii”.
In conturarea protagonistului se reunesc doua perspective esentiale: realismul psihologic (evolutia personajului) si
clasicismul (viziunea de ansamblu care priveste destinele personajelor), rezultatul fiind un personaj individualizat. Este
urmarita decaderea omului care isi paraseste mediul natal in cautarea bogatiei, a aceluia care din bun gospodar se transforma
in impatimit de bani,pentru care e gata sa renunte la valorile morale, refuzand sa vada ca de fapt, bogatia lui era “linistea
colibei”. Indepartearea de nevasta, copii, il fac sa se trezeasca singur, coplesit de regrete, de sete de razbunare, de manie,
sentimente care, inevitabil, duc la crima.
Acaste stari au fost induse de Lica Samadaul, personaj demonic, aflat in relatie de dependenta cu Ghita,
conducandu-l pe acesta pe drumul pierzaniei. Ana,care era „prea tanara, prea asezata, prea blanda”, reprezinta un personaj-
barometru fata de atitudinea lui Ghita, ea fiind sensibila la modificarile starii acestuia si evoluand paralel cu el in directia
nefasta.
Pentru a-si contura personajele, Slavici se foloseste de toate tipurile de caracterizare, atata directa (de catre naroator,
alte personaje, autocaracterizare), cat si de cea indirectea, prin fapte, vorbe, ganduri. Slavici apeleaza la caracterizarea
directa atunci cand sugereaza inca de la inceputul nuvelei trasaturile dominante ale lui Lica. Samadaul, „porcar si el, dar om
cu stare care poate sa plateasca grasunii pierduti ori furati, e mai ales om aspru si neindurat care stie toate infundaturile,
cunoaste pe toti oamenii buni si mai ales pe cei rai”, de teama caruia tremura toata lumea si care “stie sa afle urechea
grasunului pripasit chiar si in oala de varza”
Desi exercita asupra Anei o dominatie fascinanta, Lica este caracterizat in mod direct de Ana ca fiind “om rau si
primejdios”. Ana isi avertizeaza sotul ca Samadaul este periculos, fapt ce “se vede din ochii lui, din ranjetul lui si mai ales
din cautatura ce are, cand isi roade mustata cu dintii.” Tot Ana este cea care la un moment dat observa o diferenta intre Lica
si Ghita, contribuind la caracterizarea amandurora:”Tu esti om, Lica, iar Ghita nu e decat muiere imbracata in haine
barbatesti, ba chiar mai rau decat asa.” Modalitatea principala in observatia psihologica intreprinsa de Ghita este intospectia,
autoanaliza.Cand cade in patima banilor, isi da seama ca este o fire slaba,autocaracterizandu-se: ”asa m-a lasat Dumnezeu!
Ce sa-mi fac daca e in mine ceva mai tare decat vointa mea?!”
Caracterizarea indirecta se regaseste pe tot parcursul operei. Faptele graiesc pentru personaje. Astfel,om harnic si
cinstit, la inceput Ghita ia in arenda hanul Moara cu noroc deoarece isi dorea sa agoniseasca atatia bani incat sa angajeze
vreo zece calfe carora sa le dea el de carpit cizmele oamenilor. Treptat, el este atins de patima banilor care ii va oferi de
altfel si un sfarsit tragic. Faptul ca isi cumpara pistoale de la Arad, ca isi mai angaleaza o sluga, pe Marti, “un ungur nalt ca
un brad” si doi caini indica incertitudinea si nesiguranta care il domina dupa ce relatiile cu Lica Samadaul se complica din
ce in ce mai mult. Gandurile lui Ghita privitor la faptul ca pentru prima oara isi dorea sa nu fi avut nevasta si copii, sa nu fi
fost legat de nimic si sa fi putut risca pentru a castiga mai mult sunt un prim indiciu al transformarii lui Ghita intr-un
impatimit. Atunci cand isi da seama de gravitatea situatiei in care ajunge, Ghita isi face reprosuri, are remuscari sincere si
dureroase: “iarta-ma,Ano, iarta-ma cel putin tu, caci eu n-am sa ma iert cat oi trai pe fata pamantului.” Pe masura ce petrece
mai mult timp la Moara cu noroc si are un mai mare contact cu Lica Samadaul, relatiile lui Ghita cu familia sa devin din ce
in ce mai reci si mai tensionate.Ana observa ca barbatul ei este ingandurat, se instraineaza de ea si de copii, ajunge “mai de
tot ursuz”, nu mai zambeste ca inainte si se “mainie” foarte usor.
Chiar si mediul influenteaza caracterul personajelor: asezata intr-o vale, Moara cu noroc este incunjurata de locuri
rele. Chiar numele sugereaza un topos negativ, idee sustinuta de mentalitatea rurala (“la moara dracii macina sufletele”),iar
alaturarea calificativului”cu noroc” nu face decat sa il amageasca amarnic pe cel care vrea sa infrunte intelepciunea
colectivitatii. Hanul devine simbol al imbogatirii si va exercita influente negative asupra lui Ghita in acelasi mod in care o
va face Lica Samadaul, devenind mediul propice pentru un impatitit al banilor.
Perspectiva narativa este obiectiva, naratiunea realizandu-se la persoana a III-a de catre un narator omniscient si
omniprezent. Focalizarea externa predomina pe parcursul operei,deoarece Slavici imprumuta ipostazei naratoare registrele
stilistice ale personajelor, de aici rezulta impresia de veridicitate dar si de stil neprelucrat ,neartistic. Alaturi de aceasta apare
si tehnica punctului de vedere sau a focalizarii interne, deoarece povestitorul omniscient imprumuta din autoritatea sa
batranei, aceasta devenind vocea colectivitatii (a sfatului batranilor, care in lumea rurala are autoritate deplina);de aici
rezulta dimensiunea moralizatoare a nuvelei. Modalitatile de expunere sunt folosite variat, pentru a sugera gama variata de
stari si pentru a focaliza asupra aspectelor care intereseaza.
Naratiunea este dinamizata si dramatizata prin dialog (inceputul nuvelei), apoi ritmul este incetinit prin prezenta
secventelor descriptive cu rol in descrierea cadrului naratiuni, a conturarii portretelor. Specifice unei opere de analiza
psihologica sunt monologul interior de factura traditionalista care reda gandurile personajului (cap IV) si monologul interior
adresat, (Ghita vorbeste cu sine, imaginand-o pe Ana ca interlocutor), cu rol de caracterizare indirecta. Datorita acestor
insertii dar si elipsei, tehnicii flash-back-ului ,naratiunea capata aspect discontinuu,dand impresia ca ezitarile personajului se
imprima povestirii si discursului narativ, ajutand lectorul sa vibreze la situatia descrisa.
Stilul este imprimat de oralitatea ardeleneasca, asemanator lui Creanga ,mult mai cenusiu insa,la fel ca pusta
aradeana,fara savoare, ci doar sters, “sarac, cu repetarea acelorasi cuvinte in interiorul acelorasi fraze”(T. Vianu),urmarind
ritmul vorbirii. Realizata in maniera realista, cu accente clasice, opera retine atentia prin complexitatea sa, fiind desemnata
de G. Calinescu drept “nuvela solida cu subiect de roman”,dar si personaje pregnant conturate, dar, mai ales, in maniera
tipica pentru Slavici :includerea ideii moralizatoare, nuvela capatand valoare de parabola a cumpatarii.
**************************************
Ioan Slavici (1848-1925) a fost unul dintre marii clasici (alaturi de Eminescu, Creanga si Caragiale), precursor al
lui Liviu Rebreanu - in evocarea satului transilvanean - si intemeietor al nuvelei realist-psihologice in literatura romana. Fiu
al unui pamant incarcat de istorie, de traditii si de legende, Slavici infatiseaza, in nuvelele sale („Moara cu noroc",
„Comoara", „Padureanca", „Gura satului" s.a.) lumea satului transilvanean de la jumatatea secolului al XIX-lea. antre-
nata in lupta pentru inavutire. Contemporan cu lumea „Amintirilor din copilarie" ale lui Creanga, universul rural evocat de
Slavici este lipsit de aureola mitica a Humulestiului, dar infatiseaza monumental un stil de viata specific, in care norma
morala actioneaza cu putere de lege. Din punct de vedere geografic, actiunea nuvelelor este plasata intr-un spatiu delimitat
de Muntii Zarandului si Campia Banateana; in acest spatiu traiesc: tarani, carciumari, porcari, samadai, preoti, invatatori etc,
oameni darzi, lacomi, intreprinzatori, buni si rai, asa cum se intampla in viata. Meritul autorului este acela de a fi infatisat
aceasta lume in momentele cotidiene, dar si in cele rituale, trasand cu mana sigura psihologia colectivitatii. Comparat cu
Shakespeare, Tolstoi si Dostoieyski, Slavici este primul scriitor care creeaza un personaj nelinear, complicat mereu
sufleteste, traind stari conflictuale puternice care evolueaza, intr-o deschidere in evantai, spre momentul culminant, in
nuvelele sale apar iubiri si dusmanii care mocnesc, miscari sufletesti piezise, complicate, nelinisti (care cresc proportional
cu bogatia), patimi puternice - totul fiind pus sub semnul de neclintit al destinului.
Nuvela „Moara cu noroc"- cea mai izbutita dintre scrierile de acest gen ale lui Slavici - intruneste toate aceste trasa-
turi: in actiune sunt antrenate caractere tari de oameni primitivi, intriga reliefeaza stari sufletesti complicate, iar finalul
demonstreaza justetea normei morale enuntate in preambul. Tema nuvelei o constituie consecintele nefaste, morale si
existentiale ale patimii banului. Pe un plan mai profund, tema acestei opere este destinul ca fatalitate impusa de adancimile
sufletesti ale personajelor. Titlul este un toponimic. Acesta denumeste spatiul in care se implineste destinul personajelor
pedepsite pentru ca au incalcat norma morala. Hanul numit „Moara cu Noroc" este o rascruce, un loc deschis invaziei raului,
purificat, in final, prin foc.
Adevarat „personaj" al nuvelei, hanul devine, la sfarsit, o „moara" a Nenorocului.
Nuvela este o lucrare narativa in proza, de intindere medie, avand o actiune care se complica progresiv, un conflict
puternic si personaje bine reliefate. În cazul nuvelelor psihologice, autorul cerceteaza profunzimile sufletesti ale
personajelor, reliefand dramatismul unor trairi interioare (conflict interior). Uneori, acestea conduc la transformarea
respectivului personaj, a comportamentului sau a statutului sau social. Mijloacele folosite (analiza psihologica,
introspectia) reliefeaza, mai ales in cazul lui Slavici, eroi complicati sufleteste, al caror subconstient le determina
destinul.
Incadrarea operei „Moara cu noroc", de I. Slavici, in categoria nuvelelor psihologice poate fi motivata prin: Este o
lucrare epica in proza, de intindere mare, a carei structura compozitionala prezinta si particularitati. Nuvela de mare
amploare („Nuvela solida cu subiect de roman", cum scria Calinescu), „Moara cu Noroc" este alcatuita din saptesprezece
capitole, avand o actiune care se desfasoara cronologic, de la Sfantul Gheorghe si pana la Paste (in anul urmator).
Textul incepe si se incheie prin cuvintele batranei (mama Anei si soacra lui Ghita). Daca fraza initiala („ Omul sa
fie multumit cu saracia sa...") are rolul de cod moral, cea finala arunca peste aceasta tragedie umana sentinta de fier a
Destinului: „Simteam eu ca nu are sa iasa bine: dar asa le-a fost dat."
Universul operei prezinta o actiune care se desfasoara pe mmente, complicandu-se progresiv. Nuvela se
deschide cu un preambul gnomic (in care cuvintele atribuite soacrei lui Ghita exprima conceptia morala a autorului):
„Omul sa fie multumit cu saracia sa, caci, daca e vorba, nu bogatia, ci linistea colibei tale te face fericit". Rostite la modul
premonitor3 de catre un personaj reprezentand experienta si intelepciunea vietii, aceste cuvinte stau la baza intregii actiuni,
fixand destinul personajelor in functie de respectarea sau nerespectarea lor. Cel care ar trebui sa le rosteasca in final, ar fi
Ghita, a carui moarte le confera si rol testamentar: „ O gnomie care ni se infatiseaza - la inceput - ca prevestire, pentru ca,
in final, sa constatam ca ea joaca si rol de cod, adica de testament" (C. Crisan).
Subiectul nuvelei ar putea fi povestit astfel: Ghita (cizmar intr-un umil sat transilvanean), se hotaraste sa renunte la
„linistea colibei", pe motivul saraciei oamenilor, care umblau toata saptamana in opinci sau desculti, iar in duminicile
ploioase isi duceau cizmele in mana, pana la biserica. Afland despre arendarea carciumei de la Moara cu Noroc, se hotaraste
sa se mute acolo. Batrana (soacra lui Ghita) este insa reticenta, de teama ca, ispitind norocul, l-ar putea supara: „... si ma tem
ca nu cumva, cautand acum la batranete un noroc nou, sa pierd pe acela de care am avut parte pana in ziua de astazi..."
Totusi, de dragul copiilor sai, batrana accepta sa-i urmeze cu inima deschisa, spre a imbuna sansa: „cu toata inima,
cu tot sufletul, cu toata dragostea mamei care incearca norocul copilului iesit in lume." „Norocul" devine astfel
laitmotivul nuvelei si schimbatoarele lui fete vor insoti destinul personajelor, pana la modificarea totala din final.
Acesta ar fi primul capitol al nuvelei, cuprinzand expozitiunea si intriga (hotararea lui Ghita de a parasi spatiul
protector al „colibei" sale si de a se muta la han). Noul spatiu existential al familiei este o fosta moara, asezata la rascrucea
drumurilor care duceau spre Ineu, intr-o pustietate. Aici va veni Ghita, impreuna cu Ana, batrana si cei doi copii si va incepe
sa munceasca, facand ca locul sa para „binecuvantat". Intreaga saptamana, hanul era plin de drumeti, iar sambata,
carciumarul isi numara banii si era multumit de norocul care i se daduse.
Lucrurile merg bine, iar hanul isi pastreaza ipostaza benefica, pana la sosirea Samadaului, personaj demonic, hot si
ucigas, care-i impune carciumarului sa-i devina complice: ,Eu voiesc sa stiu totdeauna cine umbla pe drum, cine trece pe
aici, cine ce zice si cine ce face, si voiesc ca nimeni in afara de mine sa nu stie." Ana banuieste ca Lica este „om rau si
primejdios" si-si atentioneaza sotul, dar Ghita stie ca nimeni nu poate ramane la han fara voia lui Lica; el accepta pactul cu
diavolul pentru ca dorea sa se faca „om cu stare": „Iar Ghita voia cu tot dinadinsul sa ramaie la Moara cu Noroc, pentru
ca-i mergea bine.” Fire slaba si oscilanta, Ghita va fi dominat de forta malefica a Samadaului: primeste de la Lica sase porci
(despre care stia ca sunt furati), ii imprumuta bani, il gazduieste intr-o noapte cand este pradat arendasul (cand Lica pleaca si
se intoarce la han imbracat femeieste); la judecata, se trezeste spunand ceea ce vroia Lica, salvandu-l. Eroarea carciumarului
isi are izvorul in permanenta oscilare intre bine si rau; ar dori sa-1 dea pe Lica pe mana jandarmului Pintea, dar nu poate
renunta la mirajul castigului: „Dar Ghita nu voia sa plece, nu-l lasa inima sa paraseasca locul in care in scurt timp putea
sa se faca om cu stare". Asa se face ca, primind de la Lica bani furati spre a-i schimba, Ghita ii duce lui Pintea, dar nu-i
spune ca jumatate din ei sunt ai sai. Pe masura ce trece timpul, iar banii se inmultesc, Ghita este tot mai dornic de
imbogatire: amana aducerea dovezilor in mana jandarmului, ba chiar se gandeste sa fuga in lume ca sa-si salveze aceasta
neasteptata avutie; totodata, spaima ca Lica ar putea veni sa-1 prade si imaginea femeii ucise de Samadau in padure, ii sfasie
fiinta. Aceasta ar fi, in linii generale, desfasurarea actiunii (capitolele II-XV). Capitolul al XVI-lea prezinta izbavirea, prin
moarte, a celor care incalcasera norma morala. De Paste, Ghita si Ana raman la han, in timp ce batrana pleaca, impreuna cu
copiii, la niste rude, la Ineu. Intentionand sa-1 predea pe Samadau, carciumarul il lasa singur cu Ana, plecand sa-1 anunte pe
Pintea. La intoarcere, simtind ca i s-a pus „ceva" „ de-a curmezisa in cap", Ghita o injunghie pe Ana, cuprins de remuscari
ca Dumnezeu nu i-a dat, la timp, gandul cel bun ("punctul culminant). Samadaul (care se intorsese sa-si ia serparul uitat la
han), ii porunceste lui Raut sa-1 impuste pe Ghita si sa incendieze hanul. Urmarit de Pintea, Samadaul isi zdrobeste capul de
un copac.
Deznodamantul este pregatit de momentul in care Batrana pleaca la rude „singura cu copiii, singura si mahnita
pana in adancul inimii." La intoarcere, ea nu gaseste decat zidurile afumate ale hanului si gramezile de praf si cenusa din
care ieseau oasele celor care fusesera Ghita si Ana. Acum, imaginea celor cinci cruci si cuvintele Batranei („dar asa le-a
fost data!") se proiecteaza simbolic peste intreaga actiune. Imaginea finala a femeii care-si ia nepotii si pleaca (spre a-i salva
din spatiul malefic) este incurajatoare: s-ar putea crede ca, intr-o lume care respecta norma morala, acestia vor avea un alt
destin.
Complexitatea epica a nuvelei consta in profunda cunoastere a sufletului omenesc, urmarit in toate meandrele lui:
omul se afla in puterea unui destin venit din profunzimi, din subcon stientul sau - forta oarba si distrugatoare care-1 va
conduce spre framantari si nefericire.
Subiectul nuvelei se organizeaza in jurul conflictului central care este unul psihologic: lupta sfasietoare care se da
in sufletul lui Ghita intre patima imbogatirii si fondul lui initial cinstit. Prabusirea morala a lui Ghita este infatisata in
mod gradat, cu oscilatii intre visul imbogatirii si chinul remuscarii, cu miscari sinuoase care antreneaza profunzimi sufletesti
nebanuite. O alta caracteristica a speciei o constituie relieful pe care-1 capata personajele centrale. Personajele sunt
realiste, dar accentul nu cade pe trasaturile lor de caracter, ci pe drama existentiala pe care o parcurg. Caracterizarea
principalelor personaje ale acestei opere, ar putea porni de la preambulul nuvelei: „ Omul sa fie multumit cu saracia sa,
caci, daca e vorba, nu bogatia, ci linistea colibei tale te face fericit".
Cel dintai dintre personaje este batrana (mama Anei) simbolizand intelepciunea si cumpatarea; ea este
purtatoarea mesajului nuvelei, iar semnificatia cuvintelor rostite in deschiderea actiunii este profunda: omul sa fie multumit
cu ceea ce are, caci nu exista bogatie mai mare decat chibzuinta, adevarul si omenia. Modesta si discreta in relatia cu Ghita
si cu Ana, le accepta hotararea din iubire materna, cu toate ca plecarea din satul ei o doare. Avand o solida experienta de
viata, Batrana are intuitia pedepsei pe care o va primi Ghita, pentru ca incalcase norma morala: de Paste, cand pleaca la
rude, Batrana era „mahnita pana in adancul inimii", de parca ar fi auzit glasul de clopot funest al destinului. Ardoarea cu
care o saruta, repetat, pe Ana „ ca si cand s-ar desparti pe veci de dansa " ca si carciuma care i se pare a fi intunecata si
pustie, prevestesc finalul tragic. Asemenea altor femei din popor, Batrana crede in destin, iar ultimele ei cuvinte explica
ceea ce s-a intamplat, prin predestinare: „Simteam eu ca nu are sa iasa bine; dar asa le-a fost data ".
Ghita este un personaj complex; el s-ar putea incadra in tipologia omului care si-a pierdut omenia. Atata timp
cat traieste in „linistea colibei" sale, cizmarul se simte neimplinit, ca si cand, din cele doua jumatati posibile ale sufletului
sau, aici s-ar manifesta numai una. Solutia o constituie cautarea unui alt spatiu in care sa se implineasca intregul: din aceasta
pricina, in prima perioada a sederii la carciuma, Ghita simte ca, pentru el, aceasta era „cu noroc". Multumirea nu dureaza
insa decat pana la sosirea lui Lica Samadaul - personaj demonic si straniu care exercita.o influenta puternica asupra
carciumarului. Demonia celui dintai trezeste setea de bani in apele adanci ale sufletului lui Ghita („Se gandea la castigul
pe care l-ar putea face in tovarasia lui Lica, vedea banii gramada inaintea sa si i se impaienjeneau parca ochii"),
atragandu-1 in spatiul intunecat al crimelor Samadaului. Explicatia acestei schimbari ar putea fi cautata tot in preambulul
gnomic, conform caruia, intr-o anumita lume, cumpatarea si ordinea existentiala constituie o „cupola" protectoare. Iesit de
sub influenta ei benefica, Ghita va trece prin toate cercurile instrainarii: se indeparteaza de Ana, de copii si de el insusi,
ascultand doar de poruncile propriului subconstient: „Ar fi voit sa mearga la ea, sa-i ceara iertare si sa o impace, dar nu
putea; era in el ceva ce nu-l lasa". Aceasta forta oarba care ajunge sa-i modifice destinul, va da nastere unui acut sentiment
de neputinta: „Ei! Ce sa-mi fac? (...) Asa m-a lasat Dumnezeu! Ce sa-mi fac, daca e in mine ceva mai tare decat vointa
mea?".
În numeroase scene, autorul analizeaza starile sufletesti ale lui Ghita, sfasierea lui intre moral si amoral, sfarsita
numai in moarte. Bunaoara, atunci cand Lica ii cere toti banii (promitand ca-i va inapoia daca va trai), Ghita este cuprins de
o furie neputincioasa („ii era de parca-i seaca sangele din vine"), rezumand, intr-o fraza, intreaga sa drama existentiala,
puternicul sentiment al neimplinirii: „Mi-ai luat linistea sufletului si mi-ai stricat viata". Atunci cand Lica (adus in fata
judecatorilor) ii invinuieste pe doi dintre oamenii sai, Ghita traieste, la modul acut, conflictul dintre adevar si minciuna:
desi „era patruns de nevinovatia lor", carciumarul il sustine pe Lica, de teama ca altfel familia sa va avea de suferit. Tot
asa, in scena uciderii Anei, tensiunea acumulata in sufletul lui Ghita, alienarea (instrainarea) si ura impotriva Samadaului
rabufnesc din adancurile intunecate in care dospisera devenind dominante: cel care porunceste este subconstientul lui Ghita,
care ii intuneca ratiunea („Simt numai ca mi s-a pus ceva de-a curmezisa in cap si ca nu mai pot trai, iara pe tine nu pot sa
te las vie in urma mea"). Drama personajului provine din lupta care se da intre cele doua Jumatati" ale fiintei sale: una care
il ispiteste la complicitatea cu Lica, iar cealalta - care ii trezeste remuscari adanci. Scaparea nu va fi posibila decat in
moarte; si cum Ana reprezenta amintirea a ceea ce fusese luminos si bun, Ghita o ucide, omorand astfel reminiscenta a ceea
ce fusese el insusi candva. Greselile lui atrag insa pedeapsa destinului (al carui „instrument" devine Lica) si Ghita este
impuscat. Personajul central al nuvelei este caracterizat prin mai multe mijloace: prin faptele si vorbele sale, prin mediul in
care traieste, prin opiniile altor personaje, dar, mai ales, prin analiza psihologica.
Lica Samadaul este un personaj demonic, memorabil si unic in literatura noastra. El n-a stat niciodata sub
pomenita „cupola" protectoare a ordinii morale, fapt care le-a permis „demonilor" subconstientului sa-i invadeze sufletul cu
patima varsarii de sange: („sangele cald e un fel de boala" care-1 apuca din cand in cand). Celelalte trasaturi (istetimea,
abilitatea, curajul, hotararea, barbatia) sunt puse in slujba acestui intunecat instinct. Pana si omeneasca teama de moarte
este traita altfel de Lica, acesta dorind „sa traiasca mult si lung, cat tine lumea, ca sa scape de viata cealalta" (judecata de
apoi).
Ana. Tanara sotie a lui Ghita este infatisata in toata complexitatea ei sufleteasca, pe masura ce destinul familiei va
evolua sub semnul demoniei lui Lica. La inceput, cand Ghita se hotaraste sa ia in arenda carciuma de la Moara cu Noroc,
batrana are rezerve, motivand, intre altele, ca Ana este „prea tanara, prea asezata, oarecum prea blanda la fire" pentru a
deveni „carciwnarita". Si dupa ce familia se muta la noua ei locuinta, Ana isi pastreaza o anume candoare si naivitate,
astfel incat prima intalnire cu Samadaul o impresioneaza profund: „Ana ramase privind ca un copil uimit la calaretul ce
stetea ca un stalp de piatra inaintea ei". Treptat, intuitia o face sa-si dea seama de firea ticaloasa a lui Lica, pe care o
percepe in ranjetul, in „cautatura" Samadaului, ori in felul in care acesta isi rodea mustata cu dintii. Pe masura ce trece
timpul, Ana isi pierde stapanirea de sine si chiar demnitatea, rugandu-1 pe Lica s-o ia cu el: „Daca te duci si te duci, ia-
ma si pe mine: nu vreau sa-l mai vad". De Paste, Ana accepta sa ramana cu Lica, din razbunare, necunoscand planurile lui
Ghita si fiind jignita profund de nepasarea lui. Si sufletul Anei (ca si al lui Ghita) este alcatuit din doua Jumatati": una pura
(care se pierde treptat) si alta pasionala si nestapanita (care o va impinge in moarte).
In concluzie: „Moara cu noroc", de I. Slavici, prezinta urmatoarele trasaturi: Este o lucrare narativa in proza, de
amploare medie. Actiunea se desfasoara pe episoade si se complica progresiv. Intriga si conflictul sunt complexe.
Personajele principale sunt puternic reliefate. „Moara cu noroc" este o nuvela. Autorul prezinta profunzimile sufletesti ale
personajelor, fapt care-i confera lucrarii caracterul de nuvela psihologica. De asemenea, este zugravita, in mod veridic,
lumea stepei aradene din veacul al XlX-lea, fapt care incadreaza lucrarea in realism. Personajele (carciumari, porcari,
samadai, jandarmi s.a.)
***********************************
Ioan Slavici este situat de istoricii literari in randul marilor clasici ai literaturii romane, dupa Eminescu, Creanga si
Caragiale. Opera scriitorului reliefeaza in general viziunea realista pe care Slavici o are privitor la viata satului ardelenesc.
Se poate spune ca el contribuie semnificativ la progresul literaturii romane in directia oglindirii realiste a vietii sociale.
Dintre nuvelele scrise de prozator: “Popa Tanda”; “ Budulea Taichii”; “Padureanca”; “Moara cu noroc” este capodopera lui
Slavici. A scris un singur roman “Mara” care reliefeaza inclinatia spre realism a prozatorului transilvanean.
“Moara cu noroc” este o nuvela psihologica inlusa in volumul de debut “Novele din popor”, aparut la Bucuresti in
anul 1881. Caracterul nuvelistic al operei este redat prin actiunea desfasurata in timp si spatiu, conflictul puternic si fara
solutionare, existenta unui personaj central in jurul caruia se desfasoara actiunea si care este caracterizat evolutiv pana la
decadenta sa. Structural, nuvela este organizata riguros: 17 capitole care surprind personajele in etape semnificative ale
vietii. Compozitional este respectata forma standard a unei opere epice: expozitiunea sau incipitul operei anunta tema si
elementele in jurul carora se va concentra actiunea, si de asemenea reprezinta si prologul nuvelei – o familie tipic
ardeleneasca dezbate problema materiala, batrana inteleapta sustinand ferm: “nu bogatia, ci linistea colibei tale te face
fericit”. Intriga reprezinta decizia lui Ghita de a-si depasi conditia sociala, mutandu-se la moara cu noroc. Desfasurarea
actiunii prezinta progresiv conturarea conflictului in jurul personajelor. Ghita devine agresiv fata de sotia lui, Ana,
gandindu-se obsedat la bani si la imbunatatirea situatiei financiare. Evolutia negativa a personajului este incurajata de Lica,
care o va seduce pe Ana. Punctul culminant sta sub semnul solutionarii conflictelor prin moartea celor trei personaje: Ghita,
Ana si Lica, care sunt pedepsite pentru incercarea de a trece peste destin(Ghita), pentru neincredere si slabiciune(Ana), si
pentru incalcarea legilor morale ale unei societati(Lica). Deznodamantul este revenirea la situatia initiala si consemneaza o
concluzie a batranei, personajul intelept a nuvelei, care este moralizatoare: neascultarea duce la moarte. Moara cu noroc
arde, focul reprezentand purificare impotriva spiritelor rele. “Asa le-a fost dat”, fiind replica batranei care pune totul sub
semnul fatalitatii, a destinului. Caracterul psihologic al nuvelei este reflectat de drama personajelor. Ghita, eroul operei,
traieste o drama psihologica dubla: infragerea increderii in sine si increderea celorlalti in el. Ana, sotia lui, traieste si ea o
drama concretizata prin pierderea treptata a increderii sotului ei. Pe parcursul nuvelei, Ghita incearca sa-si depaseasca
conditia sociala de simplu cismar, iar acest lucru este potrivnic destinului. El se va instraina de familie, dezbinarea si ura
fiind inevitabile. Personajul care ia in arenda moara este construit complex, in jurul lui polarizandu-se intreaga actiune.
Intrand in contact cu toate personajele nuvelei, el va fi stapanit de framantari interioare redate fie de autor, fie de celelalte
personaje, fie de faptele pe care le savarseste.
In debutul nuvelei, Ghita este prezentat din latura sociala: sot, tata, ginere, fiind cap al familiei. Deciziile pe care le
ia sunt respectate inclusiv de batrana inteleapta care sustine fericirea caminului, nu prosperitatea materiala: “Omul sa fie
multumit cu saracia sa, ca, daca-i vorba nu bogatia, ci linistea colibei tale te face fericit”. Aceste vorbe reprezinta prologul
operei, anuntandu-se astfel tema nuvelei si cele doua elemente ce vor constitui conflictul central: bogatia – linistea familiei.
Moara cu noroc, hanul luat in arenda, este pentru inceput un loc prielnic pentru desfasurarea armonioasa a relatiilor
familiale. Ghita este calduros si tandru cu sotia lui pe care o considera “inteleapta si asezata”. La randul ei, Ana isi iubeste si
respecta sotul, acesta fiind o autoritate in fata femeii.
Dupa acomodarea la moara cu noroc, Ghita trebuie sa-l infrunte pe Lica Samadaul, vazut ca stapanitor al acelor
tinuturi. La inceput eroul face fata actiunilor ilegale ale Samadaului, insa ganduri necurate se nasc incet in mintea lui Ghita
care este puternic influentat de pozitia lui Lica. Acceptand masurile impuse de Lica, apare primul conflict a lui Ghita, care
este si cel mai important: pierderea sigurantei de sine,pierderea autoritatii. Realizand ca nu poate sta la han fara permisiunea
lui Lica, Ghita incearca un parteneriat de la egal la egal cu un om lipsit de srupule, care are, precum el insusi afirma: “un fel
de boala, care ma apuca din cand in cand”. Pactul dintre cei doi marcheaza pentru Ghita inceputul obisnuirii cu raul. Banul
nu ii ofera siguranta si libertatea caminului, ci dependenta de Samadau, de malefic. Dorinta de a-si recupera banii luati de
Lica va calca moralitatea personajului care ajunge sa faca compromisuri.
Grija lui Ghita pentru starea materiala se va rasfrange in relatiile cu familia. Framantarile interioare ale personajului
vor afecta relatia cu Ana. Cei doi se distanteaza datorita pierderii increderii. Se face o comparatie intre situatia initiala cand
cei doi isi impartaseau problemele si situatia actuala cand comunicarea dispare si lasa loc unor conflicte ireversibile. Desi
personajul central realizeaza decalajul aparut, nu poate actiona: “ar fi voit sa mearga la ea, sa-i ceara iertare si sa o impace,
dar nu putea ; era in el ceva ce nu-l lasa”.
De la statutul de om cinstit, drept, el va ajunge subiect intr-o ancheta, fiind banuit de talharie si de crima.
Recunoasterea faptului ca s-a schimbat in rau, fata de copii, reprezinta constientizarea personajului asupra modului gresit in
care a actionat de cand a devenit omul lui Lica: “Sarmanilor mei copii (…),voi nu mai aveti un tata om cinstit”. Dupa
intamplarea cu procesul crimei, viata morala a protagonistului se frange, simtindu-se instrainat de toti si de toate. Rusinea
fata de lume il face sa ia in considerare posibilitatea de a pleca de la moara cu noroc, insa dorinta de a-si recupera banii luati
de Lica mistuie gandurile lui Ghita. Reactiile lui sunt contradictorii: pe de-o parte doreste razbunare, pe de alta parte vrea
sa-si recupereze banii. Dorinta de a-si apara familia il face sa se alieze cu jandarmul Pintea pentru a-l demasca pe Lica.
Mentalitatea de om traditional se observa datorita preocuparii pe care crasmarul o are: imaginea publica este importanta.
Este ingrijorat ca nu a putut fi un model pentru copii lui, afirmand cu amaraciune: “ Nu mai pot sili pe nimeni sa nu le zica
copiilor astora: Tatal vostru e un ticalos”. In opinia protagonistului: “cinstea este sila pe care le-o faci oamenilor rai de te
socoti om intre oameni”. S-a intovorasit cu Lica, a aparut la judecata alaturi de el, deci nu mai poate sa-si sustina integritatea
morala si nu poate pretinde celorlalti sa admita ca este un om cinstit. Monologul interior prin care se autocaracterizeaza ca
om neputincios si cu o fire slaba, este o incercare de a motiva faptele grave pe care le savarseste in complicitate cu Lica:
“Ei! Ce sa-mi fac?…Asa m-a lasat Dumnezeu. Ce sa-mi fac daca este in mine ceva mai tare decat vointa mea?”. Tot pentru
a incerca sa-si disculpe faptele nelegiuite, autorul, prin stilului indirect liber prezinta gandurile lui Ghita: “acum parca-i
venea sa-si zica : “Dar ce-mi pasa?! Cele facute tot nu se mai pot desface”.
Psihologicul nuvelei reiese si din evolutia relatiei existente in cadrul familiei lui Ghita. La inceputul nuvelei relatia
dintre Ana si Ghita este una armonioasa, bazata pe dragoste, intelegere, dar si autoritate, conferind astfel caracterul
traditional pe care se baza familia la aceea data. Autoritatea barbatului este recunoscuta, el fiind cel care ia deciziile pentru
familie, afisand in fata sotiei lui un spirit protector si impunator in acelasi timp. Intre cei doi exista o comunicare bazata pe
incredere, iar Ghita apreciaza calitatile spirituale ale Anei, tipice pentru femeia traditionala din popor: “ inima-i rade cand
Ana cea inteleapta si asezata deodata-si pierde cumpatul si se arunca rasfatata asupra lui, caci Ana era tanara si frumoasa,
Ana era frageda si subtirica, Ana era sprintena si mladioasa”. La aparitia lui Lica, ,Ghita se inchide in sine, iar Ana simtind
caracterul demonic al Samadaului incearca sa-si previna sotul. Comportamentul rece al sotului, care se indeparteaza de Ana
din cauza problemelor, este perceput la inceput ca un pretext de sotia crasmarului care nu doreste sa renunte la dragostea
sotului. De acum Ghita vede in sotia lui o naivitate suparatoare: “ iara,tu, Ano, esti buna si blanda, dar esti usoara la minte si
nu intelegi nimic: sunt cu tine ca fara tine”. Ghita isi plange de mila pentru ca Ana se indeparteaza de el: “ el era singur si
parasit”.
Conflictul interior se rasfrange asupra relatiei dintre cei doi, cand Ghita este banuit de Ana ca ar fi complice la
uciderea vaduvei. Ana traieste ea insasi un conflict interior: dragostea pentru sotul ei este pusa la incercare, exista o dorinta
de a-si salva casnicia, dar si rusinea de-a avea un sot talhar. Dupa proces, Ana il priveste pe Lica cu recunostinta , ca fiind
cel ce i-a salvat sotul de inchisoare. Comportamentul bizar al lui Ghita o va face pe Ana sa-l vada ca fiind un las, iar pe Lica
ca pe un adevarat barbat: “ Tu esti om, Lica, iara Ghita nu e decat o muiere imbracata in haine barbatesti”. Neintelegerea
dintre Ana si Ghita o va determina pe sotia credincioasa sa-i cedeze lui Lica. Esecul lui Ghita este datorat lipsei de
comunicare in cuplu. Acesta o ucide pe Ana, nemaiavand nimic de pierdut. Ghita este si el ucis de Raut din ordinul
Samadaului. Astfel Slavici si-a urmarit personajele pe parcursul vietii de la bunastre la decadenta. Asadar prin intermediul
lui Ghita, Slavici creaza un personaj complex, de exceptie, un personaj mobil a carui stare sufleteasca se schimba profund
de-a lungul nuvelei; trairile interioare sunt intens studiate de Slavici si redate cititorilor intr-un stil minutios.
“Moara cu noroc” este o nuvela psihologica pentru ca urmareste modul in care conflictul exterior se rasfrange in
planul constiintei personajelor. Descrierea personajului central este minutioasa, ceea ce a dus la realizarea unui personaj
complex. Analiza psihologica duce la o teza moralizatoare: goana dupa bani duce la distrugerea echilibrului interior si
provoaca catastrofe in relatiile interumane.
******************************
În credinţele folclorice, roata este un obiect ritualic învestit cu semnificaţii legate de existenţa umană, iar moara
este un loc care semnifică faptul că timpul macină existenţele într-o permanentă mişcare inclusă în ritmurile armoniei
cosmice. Transformarea aceasta a materiei, trecerea noastră treptată spre altă etapă de evoluţie se încadrează în mersul firesc
al lucrurilor. Atunci însă, când roata nu se mai învârteşte, se produce o dereglare a cursului normal, iar moara abandonată
devine topos (loc simbolic) al răului, malefic, un sălaş al duhurilor necurate, atrase de stagnarea materiei. În nuvela lui
Slavici apare acest simbol cu un avertisment pentru ispitele ce se vor aşeza în calea destinului lui Ghiţă. Deşi în mod firesc
moara ar trebui să însemne prin permanentă măcinare o purtătoare a “norocului” la Slavici norocul acesta poate fi doar cel al
purificării finale, doar al faptului că cei vinovaţi au fost exemplar pedepsiţi. Printre marii clasici ai literaturii române, fiecare
fiind reprezentativi pentru un anumit gen sau pentru o anumită specie, Slavici rămâne un nuvelist de excepţie. El este
creatorul unei lumi animate de mari energii, de patimi puternice, de dramatice probleme morale, pe fundalul satului
transilvănean (târgului) unde operează străvechi legi nescrise sau pe fundalul imensei Câmpii de Vest, unde legea o fac cei
puternici şi lipsiţi de scrupule, precum Lică Sămădăul. Nuvelele lui Slavici se încadrează în realism, dar prin patosul
trăirilor, prin caracterul excesiv al unor personaje capătă note romantice, iar prin analizele psihologice capătă tonalităţi
moderne.
Tema nuvelei este reprezentată de urmările nefaste pe care goana de avere le are asupra sufletului. Această temă, a
dezumanizării sub impactul dorinţei de îmbogăţire, apare frecvent la Slavici, mai ales în volumul de nuvele din care face
parte şi “Moara cu noroc“, intitulat “Nuvele din popor” (1881). În acest sens, un personaj al nuvelei “Comoara” din volumul
amintit, sintetiza astfel tema enunţată: “Ce folos de bogăţie dacă ea chiar din clipa în care o atingi, te face din om neom”.
Aceeaşi viziune o are asupra bogăţiei şi bătrâna soacră a lui Ghiţă, iar în lumina perceptului moral pe care ea îl rosteşte ca
un avertisment chiar în expoziţiune se zbate ca sub un blestem destinul protagonistului până în final: “Omul să fie mulţumit
cu sărăcia lui: căci, dacă e vorba, nu bogăţia ci liniştea colibei tale te face liniştit”.
Structura nuvelei “Moara cu noroc” se construieşte pe baza celor XVII capitole, iar din punct de vedere
compoziţional se remarcă:
Arta personajului. Literatura română de până la Ioan Slavici izbutise să realizeze câteva personaje dramatice de
mare forţă artistică, dar nu crease un personaj epic, viabil, care să nu întruchipeze schematic o anumită trăsătură de
caracter sau categorie socială, ci să ţâşnească din propria sa luptă, din propria sa voinţă de a se realiza într-un
anumit fel şi să devină astfel un tip reprezentativ pentru societatea românească. Spre deosebire de scriitorii anteriori
lui, Ioan Slavici nu impune personajelor o comportare rigidă, dictată de anumite prejudecăţi morale, ci le dă libertatea de a
se manifesta în împrejurările în care le pune viaţa, după propriile lor îndemnuri sufleteşti. Se relevă astfel, nu doar caractere
gata formate, ci şi felul în care le pune viaţa, după propriile lor îndemnuri sufleteşti, felul în care oamenii ajung să fie aşa
cum sunt. A crea personaje prin care să arăţi că, asupra predispoziţiilor psihice, înnăscute, societatea şi întâmplările vieţii
exercită influenţe hotărâtoare, reprezenta pentru vremea lui Slavici o noutate în literatura română, un punct avansat al
metodei realiste. Scriitorul pune accent pe evoluţia artistică a personajului epic. El nu povesteşte doar întâmplări, ci îl pune
pe personaj să acţioneze chiar sub ochii noştri, urmărind cum întâmplările vieţii îl frământă dureros şi-l transformă în
veritabil erou tragic. Nu atât întâmplările în sine interesează în acest caz, ci tăria prin care personajul îşi susţine pasiunile,
energia pe care o degajă în lupta cu lumea şi cu sine.
Scriitorul nu înfrumuseţează cu nimic viaţa persoanelor sale. Procentul de duritate şi afecţiune, de bunătate şi
răutate, de hotărâre şi slăbiciune pe care îl observăm în fiecare dintre ele face din Ioan Slavici un analist fără părtinire, un
spirit realist desăvârşit. Definitorie pentru arta realizării personajului lui Slavici este o mare putere de interiorizare, care face
ca eroii lui să fie văzuţi nu doar în manifestările exterioare, ca în proza anterioară, ci mai ales în zbuciumul lor lăuntric, cu
toate meandrele psihologice pe care acesta le presupune.
Arta personajului epic atinge în “Moara cu noroc” un nivel de măiestrie ridicat în ceea ce priveşte portretistica
literară. Portretul fizic este concis, redus la esenţial. Accentul nu cade pe substantive abstracte, însoţite de determinări
corespunzătoare, ci pe adjective cu rol de epitet caracterizator. Într-o măsură mult mai mare decât portretul fizic, portretul
moral constituie la Slavici un succes remarcabil al prozei româneşti. Personajele au însuşiri numeroase, pozitive şi negative,
au calităţi şi defecte, atitudini ferme şi ezitări, îndrăzneli şi temeri, urăsc şi iubesc pătimaş; au în general, comportarea
unor fiinţe reale. De aceea, portretele morale sunt complexe şi veridice. Ele se constituie ca o însumare treptată a
observaţiilor naratorului cu propriile mărturisiri ale personajului şi cu reacţiile sufleteşti ale celorlalte personaje.
Arta narativă. Naraţiunea se realizează la persoana a III-a, în principiu din perspectiva vocii auctoriale, cu
permanentă grijă pentru obiectivitate. Se respectă toate elementele subiectului, ceea ce creează o notă de rigoare clasicistă.
De remarcat preocuparea nuvelistului pentru conturarea conflictului. Tensiunea acestuia se realizează gradat, iar
amplificarea conflictului interior, cu vădita intenţie de a susţine şi motiva conflictul exterior, dă creaţiei lui Ioan Slavici
dimensiunea de nuvelă psihologică. Notarea amănunţită a atitudinilor sugerând conflictul psihologic al eroilor reţine atenţia
mai mult decât simpla narare a întâmplărilor exterioare. Dialogurile şi monologurile nu mai sunt doar mijloace prin care se
dinamizează acţiunea, ci devin documente ale vieţii interioare, modalităţi de a revela frământările psihologice. Descrierile
sunt limitate la schiţarea personajului şi au rolul de a potenţa analiza psihologică, sugerând corespondenţa cu stările
sufleteşti al protagoniştilor. Din când în când, în momentul cheie, naraţiunea se realizează din perspectiva unui personaj
raisonneur, ca bătrâna soacră a lui Ghiţă, ce devine glasul străvechii morale creştine cu care intră în conflict dorinţele
hrănite din vicii ale celorlalte personaje. Astfel, se realizează o tensionare a conflictelor psihologice.
Din punct de vedere stilistic. Nuvela lui Ion Slavici se defineşte prin faptul că se folosesc puţine regionalisme
şi chiar puţine transfigurări poetice, păstrându-se tonalitatea sobră, obiectivă, claritatea discursului. Specifică este
permanenta întoarcere spre paremiologie. Dar aceasta nu creează, ca la Creangă, nota jovială, ci tensionează discursul,
comentând destinele eroilor din perspectiva unui fond de înţelepciune arhaică, sugerând sentinţe ce operează cu forţa moirei
(soarta) din tragedia antică.
Ghiţă – este unul dintre protagoniştii nuvelei, personaj viabil şi complex, un tip uman, în care contradicţiile se
manifestă puternic. Esenţa este dramatică, fiind sfâşiat între atracţia banului şi dorinţa de a rămâne demn şi cinstit. Fondul
lui sufletesc este bun, dar, confundat cu vicleniile destinului, Ghiţă va ceda. Personajul aspiră să-şi depăşească modesta
condiţie de cizmar, pentru că monotonia acesteia şi sărăcia îl sperie şi îl îndârjesc, după cum îi spune soacrei sale: “Nu
punem pe prispă la soare, privind eu la Ana, Ana la mine şi amândoi la copilaş, iar dumneata la tustrei”. Hotărârea lui e
fermă: familia se va muta la Moara cu noroc, iar Ghiţă se va aşeza deliberat în drumul porcarilor , adică în calea ispitei. G.
Călinescu afirma că “personajul se pune între ordinea juridică a statului şi legislaţia mutuală a hoţilor”. Drama lui e
analizată magistral. E sfâşiat de dorinţa de a avea bani şi devine complice cu Lică: “se gândea la câştigul pe care-l putea face
în tovărăşie cu Lică, vedea banii grămadă înaintea sa şi i se împăienjeneau ochii: de dragul câştigului ar fi fost gata, să-şi
pună capul în primejdie”.
În prezentarea personajului, viaţa sa interioară e cu mult mai bogată, mai nuanţată decât cea exterioară, definită între
cârciumă şi familie. La început, cu toată pacea locului de la Moară, Ghiţă presimte o ameninţare, care, deocamdată, nu
prinde contur:”Numai câteodată, când noaptea, zgâlţâia vântul moara părăsită, locul îi părea străin”. Presimţirea se întăreşte
când îl vede prima dată pe Lică şi are senzaţia că “s-a răcit tot trupul”. Venirea lui Lică îl modifică profund şi definitiv,
acesta având o putere aproape magică. Slab, incapabil de a i se opune cu adevărat, atras de vraja câştigului, Ghiţă se va
închide tot mai mult în muţenie, izolându-se sufleteşte chiar şi de Ana.
Acţiunile îi devin precipitate, trădând teama şi însingurarea, îşi cumpără două pistoale, îşi i-a o slugă puternică, pe
Marţ, îşi ia doi câini. Gesturile şi pornirile lui spre duritate sunt sugerate abil de narator: Ghiţă îşi dresează câinii să ucidă,
iar el însuşi începe să simtă plăcere la vederea sângelui. Dezumanizarea merge atât de departe încât Ghiţă regretă existenţa
familiei, considerând-o o piedică în calea îmbogăţirii sale: “Pentru prima dată, în viaţa lui ar fi vrut să nu aibă nevastă şi
copii”. Ştiind că la moară nu putea rămâne nimeni fără voia lui Lică, Ghiţă trăieşte drama neputinţei, se complace în a se
declara slab, devine irascibil, devine “legat, şi omul când se simte legat, e supărăcios”. Desprinderea nu-i este îngăduită
chiar de propria sa patimă, iar complexitatea personajului rezultă din faptul că acesta e capabil să conştientizeze sfâşierile şi
contradicţiile lăuntrice. Drama sa e profundă şi fiecare zi îi aduce o nouă prăbuşire. Cere ajutor, în mod direct, de la Ana,
pentru ca apoi să-i reproşeze acesteia: “Eşti uşoară de minte, nu înţelegi nimic şi mă laşi să mistuiesc cu gândurile cele
rele”. Ghiţă învaţă treptat disimularea şi pe măsură ce nu mai comunică, devine tot mai crispat.
Doar aparent, însă, Ghiţă este slab, pentru că odată intrat în cârdăşie cu Lică, va fi la fel de hotărât ca acesta. Pentru
el, începutul a fost greu, dar patima câştigului îi dă forţă nebănuită: “nu cred că poţi să mă ţii de frică”, îi spune lui Lică,
ferm. Devine şiret şi chiar mai subtil decât Lică, ştiind să acţioneze astfel ca lumea să-l creadă în continuare cinstit. Ghiţă
devine mereu duplicitar de aici înainte; chiar şi dezvăluirile făcute jandarmului Pintea, se opresc la jumătate, iar prietenia cu
acesta se clatină. Se clatină şi iubirea pentru Ana, pe care o împinge în braţele lui Lică. Chemat la interogatoriu şi bănuit de
complicitate la o crimă, Ghiţă simte cum lumea îl părăseşte şi vechile lui coordonate se schimbă. Disculparea faţă de
autorităţi devine disculpare faţă de sine. Zbuciumul sufletesc se accentuează: ”simţi că îi slăbeasc deodată toate puterile,
privirile oameinilor ardeau parcă şi mergea drept înainte fără a îndrăzni să-şi ridice ochii de la pământ”.
Monologul interior al personajului îl arată mereu hărţuit de propria conştiinţă. El încearcă să menţină fie şi numai în
sufletul său, echilibrul între bine şi rău, între patima banului şi tăria morală. Frământat, zguduit de fărădelegile săvârşite, el
încearcă să transforme slăbiciunile în virtuţi, zicându-şi că alţi oameni aflaţi în situaţia sa s-ar fi dovedit mult mai slabi sau
poate le-a făcut din dragoste pentru Ana.
Dar prăbuşirea este completă, patima pentru bani îl roade pe dinăuntru, distrugându-l: “Banii primiţi de la Lică erau
pe masă; ar fi vroit să-l ia şi să—l arunce, însă el nu putea, se gândea cât ar fi trebuit să muncească pentru ei şi nu-l lăsa
inima să-i dea din mână”. Structura personajului este sintetizată astfel de Pintea: “Multe ar fi de făcut, numai dacă n-ai fi
atât de prost, ca să-l acoperi, când vrei să-l surpi pe Lică”.
Sfidând prevestirile, sfidând înţelepciunea tradiţională că: “liniştea colibei tale te face fericit, nu bogăţia”, aşa cum îi
sugerase soacra sa, Ghiţă a sfidat primejdia. Universul malefic îl cucereşte definitiv. Răul îl cuprinde împotriva voinţei lui,
poate tocmai pentru că a trecut graniţa binelui şi a credinţei, pentru că a sfidat regula unanim acceptată în lumea satului care
oprea omul să se apropie de locuri rele. Ghiţă merge pe calea păcatului, deşi ştie că e calea pierzaniei. În tragedia greacă,
divinitatea pedepseşte răul şi pe cel care, arătându-i ce e rău şi ce e bine, alege totuşi răul. În lumea mitică a satului ardelean,
Ghiţă este pildă pentru nesocotinţă.
Ana – personajul feminin principal. Portretul ei fizic reverbat de bărbatul care o iubeşte, sculptează în cuvinte un
model clasic al feminităţii: “Ana era tânără şi frumoasă şi subţirică, Ana era sprintenă şi mlădioasă”. Evoluţia ei se
desfăşoară pe două planuri: în familie – mamă şi soţie iubitoare, deschisă, devotată, iar în contact cu lumea exterioară, mai
ales cu Lică, la început temătoare, apoi răzbunătoare şi aprigă. Când soţul hotărăşte plecarea la Moară, mama Anei se
opune, mai ales pentru că “Ana îmi părea prea tânără, prea aşezată, oarecum prea blândă la fire şi-mi vine să râd când mi-o
închipuiesc cârciumăriţă”.
În evoluţia Anei, momentul apariţiei lui Lică este o cumpănă fascinată de prezenţa lui, Ana rămâne “privind ca un
copil uimit”. Femeia intuieşte primejdia şi reacţionează cu o disperare instinctivă la transformările soţului ei. Îndurerată şi
zbucimată, Ana înregistrează fiecare gest şu nuanţă din vocea şi din tăcerile lui Ghiţă, dorind să-i fie de folos acestuia. Dar
el o respinge, izolându-se. În jurul Anei se ţese o pânză deasă, o plasă nevăzută, plasa destinului malefic.
Este semnificativă scena în care Ghiţă învaţă copilul să călărească pe câinele cel mare. Ana îl priveşte cu groază, îşi
simte copilul în primejdie, dar nu vrea să-şi supere soţul şi când acesta renunţă la jocul cel cumplit. Ana însăşi va reaşeza
copilul pe câine, înfrângându-şi teama de mamă din iubire pentru soţ. Ea este exemplu de obedienţă, de dăruire, de
devotament.
Desele vizite ale lui Lică la Moară o fac pe Ana să fie “muncită de gânduri grele care o îmbătrânesc oarecum într-un
singur ceas”. Înstrăinarea ei de Ghiţă se accentuează pe măsură ce prietenia dintre cei doi bărbaţi se leagă mai puternic.
Evoluţia personajului traversează pe rând îngrijorarea, nedumerirea, spaima, revolta, înfruntarea şi sila faţă de Lică pe care
la început îl refuză când o cheamă la joc. Dar Ghiţă stăruie şi ea cedează pentru a-i face pe plac soţului: “Ana îşi călcă pe
inimă şi se dete la joc. La început se vedea că a fost prinsă de silă, dar treptat începe să-i placă”. Lică are asupra ei puterea
unei vrăji. Sensibilă, fragilă, văzându-şi bărbatul înstrăinându-se de ea, Ana se va întoarce spre păcat cu o forţă egală cu cea
a purităţii ei anterioare, o forţă devastatoare, care o face să afirme: “Tu eşti om Lică, iar Ghiţă nu e decât muiere îmbrăcată
în haine bărbăteşti”.
Disperarea Anei se mistuie în suflet şi rareori cuvintele îi vin pe buze: “Tu mă omori Ghiţă, mă seci de viaţă, mă
chinuieşti, mă laşi să mă omor eu din mine”. Cutremurat din străfunduri, sufletul ei se ofileşte, văzând şi înţelegând că soţul
ei face afaceri necinstite cu Lică şi femeia încearcă să afle singură adevărul: “Trebuie să aflu adevărul, de dragul copiilor
mei, dacă nu de alta!”. Ghiţă mijloceşte o întâlnire a Anei cu Lică şi-l duce la Moară pe jandarmul Pintea. Sacrificarea Anei
are dramatismul sacrificării unui ideal. Apropierea lui de Lică se face atât datorită atracţiei malefice ale acestuia, cât şi
datorită dorinţei de răzbunare a soţiei înşelate în încrederea ei nestrămutată în soţ. Ana îl părăseşte din disperarea iubirii
convertite în ură. E greu de stabilit cât e de vinovată sau de nevinovată. Ea însăşi nu înţelege bine care este păcatul ei.
Uciderea Anei de către Ghiţă devine o pedeapsă a divinităţii pentru că Ana a încălcat legea creştinească a cununiei
poate din prea mare şi prea profundă iubire pentru soţ care nu a mai fost capabil să-i asculte freamătul sufletului.
Lică Sămădăul – locul în care vine Ghiţă este un topos al ispitei, legat de taina păcatului, iar reprezentantul acestei
lumi este Lică Sămădăul. Personajul acesta îmbină contradicţii, dârzenie, hotărâre, sadism şi rare momente de duioşie, ca
acelea faţă de copii lui Ghiţă. Portrerul fizic al lui Lică Sămădăul e pretext de veşnică pendulare între exterior şi interior:
“Lică e un om la 36 de ani, înalt, uscăţiv şi supt la faţă, cu mustaţă lungă, cu ochii mici şi verzi şi cu sprâncenele împreunate
la mijloc; Lică era porcar, însă cei ce poartă cămaţa subţire şi albă cu floricele, pieptar cu bumbi de argint şi bici cu
codurişcă de os împodobit cu flori”. Impresia generală este de nobleţe ciudată, diabolică. El apare la Moară într-o postură
statuară “ca un stâlp de piatră”, răspândind o stranie atracţie prin “privirea pierdută în vânt”.
Personajul este caracterizat direct de autor ca fiind “năvalnic şi îndrăzneţ”. Lipsit de orice scrupul moral, Lică e răul
însuşi, personaj malefic, arhetipal al satului românesc. Autocaracterizarea scoate la iveală întunecimi ale sufletului: “Eu sunt
Lică Sămădăul… Multe se zic despre mine… Tu vezi un lucru că umblu ziua-n amiaza mare şi nimeni nu mă opreşte-n cale
să mă duc în oraş şi stau de vorbă cu domnii; voi fi făcut ce voi fi făcut, dar am făcut aşa că oricine poate să creadă ce-i
place, însă nimeni nu ştie nimic”.
Caracterizarea se întregeşte prin vorba scurtă a personajului, compusă din întrebări aspre, la care cere neapărat
răspuns sau din porunci. Slavici are “simţul elementarului” în figuri ca Lică Sămădăul “căpetenie de haiduci mai mult decât
porcari, amestec de pasiune şi disimulare, natură în fond complicată, ce se întâlneşte atâtea în mediile primitive”. (Tudor
Vianu) Lică supune suflete, autorităţile îi apără, hoţii îi cunosc, iar el este stăpân absolut. Conştient de puterea sa, personajul
n-are nimic din frământările şi zbuciumul lui Ghiţă. El este supus răului şi evoluează liniar, fără împotriviri. Însă în toţi cei
din jur, Lică seamănă încordare. Ana îl ghiceşte: “E un pătimaş şi nu e bine să te duci departe cu el”. Asupra Anei, Lică are
puterea unei vrăji malefice. Pintea ştie că Lică “nu se bizuie pe nimeni, nu se dă lesne de gol, nu se lasă în daravere cu orice
oameni”.
Lică a devenit rolul răului din trufie amestecată cu frică: “mă aflam la strâmtoare când am ucis pe cel dintâi om, îmi
pieriseră nişte porci din turmă şi-mi era ruşine să-i spun că au pierit. Apoi am ucis pe al doilea ca să nu mă mângâi de
mustrările ce-mi făceam pentru cel dintâi“. Treptat a ucide a devenit pentru el o patimă cel mistuia: “sângele cald e un fel de
boală”. Dacă Ghiţă e urmărit de autor în tulburătoare dileme sufleteşti, în monologuri interioare pline de zbucium, acestea
lipsesc din prezentarea lui Lică. El rămâne învăluit într-un mister al răului tradus doar prin replici aspre, scurte, prin fapte
sângeroase care poartă în ele o infailibilă atracţie pentru cei mai puternici decât el.