Srbtoarea, sfinii i sfintele moate

Sarbatorile sunt acele zile liturgice insemnate, din cursul anului bisericesc,
care sunt inchinate faptelor, momentelor de capetenie din istoria mantuirii si
principalelor persoane sfinte.
Cuvantul sarbatoare ( feria, festivitas, solemnitas) este de origine latina si inseamna a
pastra, a conserva, a respecta.
Institutia sarbatorii urca pana la originile religioase ale omenirii ( ex. ziua a 7a) si face parte din formele sociale ale vietii religioase la toate popoarele,
concretizandu-se in manifestari cultice, publice sau private, indatoriri fata de suflet si
divinitate.
In toate religiile exista sarbatori, adica zile anume consacrate cultului public al
divinitatilor sau personajelor religioase.
Evreii aveau pe langa sabat sau sarbatoarea saptamanala, sarbatori traditionale si
anuale, ca de exemplu: cea a Pastilor, a Cincizecimii, a Corturilor, a Impacarii,
Puriim, s.a.; toate amintind de fapte importante din istoria lor religioasa sau politica.
Egiptenii, persii, fenicienii, precum si alte popoare antice, aveau sarbatorile lor fixe
sau mobile, dintre care unele cu caracter naturist ( neomeniile sau lunile noi, inceputul
anului), altele cu caracter agrar sau campenesc (in stransa legatura cu echinoctiile si
solstitiile), altele cu caracter istoric-social (aniversari sau comemorari ale unor
evenimente triste ori fericite din viata publica), iar altele cu caracter privat sau
familial ( cultul Larilor sau al stramosilor).
Grecii, iar mai apoi Imperiul roman, in sanul caruia s-a nascut crestinismul,
aveau zile anume de sarbatoare, consacrate cultului public al zeilor, deosebite de cele
comune, care se caracterizau prin intreruperea sau suspendarea activitatilor publice,
prin frecventarea altarelor si a templelor zeilor si prin indeplinirea ceremoniilor rituale
indatinate.
Religia crestina, a avut si ea inca de la inceput, sarbatorile sale, dupa modelul
ebraic si greco-roman, aparute ca o forma necesara de manifestare a cultului public
al religiei celei noi, adica de adunare a credinciosilor in jurul altarelor si al clerului,
ca o comunitate insufletita de aceiasi credinta, idealuri si sentimente religioase, deci
ca Biserica, in sens spiritual si social-institutional. De aceea, cele mai vechi
sarbatori crestine apar ca prelungiri (intr-un nou spirit) ale celor mai mari sarbatori
iudaice (sabatul sau duminica, Pastile si Rusaliile), pe langa care ele se juxtapun,
coexistand o buna bucata de vreme si pe care le transforma apoi definitiv.
Secolele II-III imbogatesc calendarul crestin cu o noua serie de sarbatori
prilejuite de persecutiile religioase (sfintii martiri si marturisitori), la care se adauga
zilele de inmormantare ale episcopilor drept-marturisitori.
Incetarea persecutiilor, in sec. IV, a favorizat dezvoltarea libera a cultului
crestin, care face sa apara noi sarbatori incepand cu cele ale Mantuitorului si ale
Sfintei Cruci, aproximativ toate de origine palestiniana. Din aceasta perioada secolul de aur al teologiei crestine -, apar in documente si sarbatori inchinate Maicii
Domnului, ale Sfintilor Ingeri, ale sfintilor mai importanti din Vechiul si Noul
Testament, precum si ale unor evenimente mai importante din istoria bisericeasca. In
secolul al V-lea se consemneaza aparitia sarbatorilor inchinate sfintilor pustnici,
calugari si asceti, care s-au invrednicit de darul sfinteniei.
Astfel, de la sarbatorile Vechi si Nou Testamentare, la inceput cinstite cu
caracter local sau regional, s-a ajuns la pomeniri generale sau universale, ale intregii
biserici. S-au notat, de asemenea, in calendare si zilele aflarii transportarii si depunerii
moastelor de sfinti.
1

Asadar, pana prin sec.VI, calendarul crestin este aproape definitiv format. Nau fost adoptate, insa, nici una din sarbatorile pagane, chiar daca se constata unele
coincidente de date. Reminescentele pagane supravetuiesc doar in folclor, adica in
datinile, credintele si riturile cvasi-religioase, legate de vechile sarbatori pagane cu
caracter naturalist (1 Ianuarie, 24 iunie, Rusaliile, Craciunul).
Numarul, data, importanta si felul sarbatorilor l-a consemnat dintru inceput,
pietatea populara, adica multimea credinciosilor apoi, sporadic, manastirile; iar
autoritatea bisericeasca, prin sinoadele ei, le-a recunoscut si consacrat oficial,
consemnandu-le in listele de sarbatori calendarele, martirologhiile sau sinaxarele -,
de mai tarziu. Unele sarbatori locale au fost consfintite si s-au generalizat datorita
interventiei imparatilor bizantini ex. Justinian, Justin, Mauriciu.
Din ratiuni pedagogice - instructive sau educative -, sarbatorile se impart, dupa
obiectul si importanta lor, in patru categorii, la care se adauga serbarea Duminicii.
Acestea sunt:
- Sarbatorile dumnezeiesti sau praznicele imparatesti propriu-zise ( ale
persoanelor Sf. Treimi);
- Sarbatorile Maicii Domnului, ale Sfintilor Ingeri si ale Sfintei Cruci;
- Sarbatorile Sfintilor praznuiti de intreaga crestinatate
Sarbatorile Sfintilor nationali
Vom aborda, aici, in aceasta scurta expunere, sarbatorile ca forma de cinstire
a sfintilor, a caror sfinte moaste au fost pastrate de Dumnezeu in nestricaciune.
La inceput, sfintii aghioi, sancti erau numiti, in general, toti crestinii, adica
credinciosii sau membrii primelor comunitati crestine, care primisera botezul si care
trecusera la o viata noua si curata, fiind renascuti prin Har ( ex. epistolele catre Rom.
I,7; 2 Cor. XIII,13; Efes. V,3; I Petru II,5; s.a.). Dar, dupa ce a intrat in uz denumirea
de crestini ( adepti sau inchinatori ai lui Hristos), cea de sfinti si-a restrans sfera si a
ramas sa indice pe eroii credintei crestine, adica pe aceia care s-au distins prin zelul
misionar si ostenelile lor in raspandirea Evangheliei, prin viata lor exemplara, prin
suferintele indurate pentru credinta lor, prin activitatea lor sociala in slujba semenilor,
sau prin alte merite deosebite, pentru care Biserica ii pomeneste de-a pururi si ii
cinsteste.
Unii au fost personalitati distinse ale Legi Vechi, ca patriarhii, dreptii si
proorocii care au prezis venirea Mantuitorului Iisus Hristos si au intretinut in mijlocul
poporului ales flacara credintei si a dreptatii sociale; altii au fost apostoli sau ucenici
ai Mantuitorului, colaboratori directi, propovaduitori ai Evangheliei si misionari ai
credintei crestine; altii au fost martiri (mucenici) si marturisitori, care au patimit
pentru apararea credintei lor sau si-au dat viata pentru Hristos; altii au fost mari
dascali si ierarhi (episcopi) ai diferitelor biserici, ilustri organizatori, teologi profunzi,
carturari intelepti si zelosi invatatori ai credinciosilor; altii au fost venerabili pustnici,
calugari, cuviosi si cuvioase, care au stralucit cu viata lor imbunatatita prin post,
asceza si rugaciune continua; altii s-au distins prin fapte de caritate si dreptate sociala
sau prin darul facerii de minuni.
Sfintii calendarului crestin provin din toate categoriile sociale si mai toate
profesiunile si indeletnicirile umane. Printre ei se numara imparati; mari dregatori si
comandanti de osti sau simpli ostasi; ilustri carturari, teologi si dascali; medici si
tamaduitori; teslari, pastori, pescari, plugari si mineri; robi si slujnice, etc. Sfintii
crestini au reprezentat, de asemenea, toate varstele: de la prunci, copilandri si tineri,
pana la adulti si batrani.
Criteriile sau conditiile de fond, dupa care o persoana este considerata sfant
sunt:

- Ortodoxia neandoielnica a credintei celui despre care se trateaza, ortodoxie

pastrata pana la moarte, fie in tot timpul vietii, fie din momentul in care a imbratisat
credinta crestina.
- Proslavirea lui de catre Dumnezeu, cel putin printr-unul din urmatoarele
daruri sau puteri:
- puterea de a suferi moartea martirica pentru dreapta credinta;
- puterea de a infrunta orice primejdii sau suplicii, pentru marturisirea dreptei
credinte, pana la moarte;
- puterea de a-si inchina eroic viata, celei mai desavarsite trairi morale si
religioase;
- puterea de a savarsi minuni in viata sau dupa moarte; si
-puterea de a apara sau a sluji cu devotament eroic credinta si Biserica.
- Raspandirea miresmei de sfintenie, dupa moarte, si confirmarea acesteia prin
cultul incipient pe care i-l acorda poporul credincios, numarandu-l in rand cu sfintii.
Cultul acesta poate fi organizat sau spontan, manifestandu-se printr-o cinstire simpla,
prin faima sau numele de sfant.
Indeplinirea acestor conditii de fond, indreptateste autoritatea bisericeasca sa
procedeze la actul de canonizare care const in:
1. Acte formale generale sau pregatitoare:
- instituirea de catre intaistatatorul sau de sinodul unei Biserici autocefale a
comosiei de studiu si investigatie pentru cercetarea si constatarea existentei conditiilor
de fond;
- Intocmirea si prezentarea raportului comisiei de cercetare catre Sfantul
Sinod;
- Aprobarea de catre Sfantul Sinod al Bisericii autocefale respective a
raportului comisiei de cercetare;
- Hotararea Sfantului Sinod al Bisericii autocefale respective de a se proceda
la canonizarea solemna;
- Intocmirea vietii si a slujbei sau canonului sfantului si aprobarea lui de catre
sfantul Sinod;
- Infatisarea icoanei Sfantului si aprobarea ei de catre Sf. Sinod;
- Fixarea de catre Sf. Sinod a tipicului de observat la savarsirea solemna a
canonizarii precum si a zilei in care se va savarsi acest act;
- Intocmirea de catre Sf. Sinod a unui act sinodal scris, care va cuprinde:
motivarea canonizarii, hotararea sinodului prin care se face insasi asezarea in randul
sfintilor, instituirea cultului public bisericesc, fixarea zilei de sarbatoare a sfantului,
trecerea lui in calendarul bisericesc si a slujbei lui in cartile de ritual si, in fine,
oranduirea ca anumite biserici sa aiba de acum inainte hramul sfantului respectiv.
2. Tipicul actului de canonizare solemna :
- Aducerea moastelor sfantului (daca exista) in locasul de cult, cu o zi sau cu
mai multe inainte de canonizarea solemna, ungerea lor cu Sf.Mir de catre
intaistatatorul Bisericii autocefale si asezarea lor in racla deschisa;
- Ultimul parastas pentru cei ce nu au cult organizat si acceptat de Biserica in
chip tacit;
- Slujba vecerniei si privegherea de toata noaptea in ajunul canonizarii;
- Oficierea Liturghiei arhieresti in ziua canonizarii solemne de catre toti
membrii Sf. Sinod;
- Purtarea in procesiune a moastelor sau a icoanei sfantului in jurul catedralei,
cantandu-i-se laudele;

- Asezarea raclei sau in lipsa numai a icoanei sfantului in Biserica la locul

cuvenit.
3. Actele posterioare canonizarii:
- Publicarea oficiala a actului sinodal de canonizare;
- Comunicarea de catre Sf. Sinod a actului sinodal de canonizare;
- Publicarea oficiala a vietii si a slujbei sfantului;
- Inscrierea oficiala a sarbatorii sfantului in calendarul bisericesc si a slujbei
lui in cartile de ritual;
- Aplicarea hotararii Sinodului cu privire la hramul bisericilor a fi ierosite
noului sfant;
- Raspandirea icoanei sfantului in popor.
Forme de cinstire a sfinilor
In afara de sarbatorile instituite in amintirea si spre cinstirea sfintilor, mai
exista si alte numeroase si variate forme de exprimare a cultului sfintilor dintre care
amintim:
- Cinstirea moastelor sau ramasitelor trupesti ale sfintilor;
- Zidirea de biserici inchinate pomenirii si cinstirii lor;
- Pelerinaje la mormintele martirilor sau la locurile unde li se pastreaza sfintele
moaste;
- Adoptarea si cinstirea sfintilor ca patroni si ocrotitori speciali ai anumitor
bresle, asociatii profesionale sau corporatii mestesugaresti;
- Zugravirea chipurilor si a faptelor din viata sfintilor pe peretii bisericilor si
pe icoane si cinstirea lor;
- Adoptarea numelor sfintilor ca nume de botez ale crestinilor.
Sfantul Sinod al Bisericii noastre a facut inceputul canonizarii sfintilor de
origine romana in anul 1952 cand au fost proclamati sfintii Ioan Valahul, Ioan de la
Rasca, Iosif cel Nou de la Partos, Mitropolitii Ilie Iorest si Sava Brancovici, Cuviosii
Visarion Sarai si Sofronie de la Cioara, Oprea Nicolae si Calinic Cernicarul; iar in
anul 1992 a canonizat pe Sfintii: Gherman, Ghelasie, Leontie, Daniil Sihastrul, Stefan
cel Mare, Cuviosul Ioan, Cuvioasa Teodora, Martirii Brancoveni: Constantin, Stefan,
Radu, Matei si sfetnicul Ianache, Antim Ivireanul, Iosif Marturisitorul, Ioan din Gales,
Moise Macinic, Antonie de la Iezerul, Ioan Iacob de la Neamtu (Hozevitul)
Sfintele moate
Sunt trupurile nepieritoare ale sfintilor lui Dumnezeu, prin care El a aratat si
arata atotputernicia Sa, prin savarsirea minunilor vazute, pentru ajutorul crestinilor in
necazurile lor duhovnicesti si trupesti, pentru intarirea lor in adevarul si mantuirea ce
o aduce credinta crestina.
Desi prin creatie, omul era destinat nestricaciunii, pacatul i-a atras moartea si
stricaciunea trupeasca si sufleteasca, odata cu instrainarea lui de Dumnezeu. Prin
moarte, trupul devine intinator, iar cel ce se atingea de un om mort sau de cadavrul lui
era socotit, dupa Legea Veche, ca fiind spurcat (cf. Num.19, 11-13). Toti oamenii zac
sub acest blestem al pacatului si sunt supusi legii naturale a mortii si stricaciunii.
Exceptie de la aceasta lege fac Enoh, care n-a vazut moartea, fiind luat de Dumnezeu
la cer (Fac.5,24); IlieTesviteanul, care a fost rapit la cer in carul de foc ( IV Regi

2,11); iar altii, desi ingropati, n-au putrezit, cum este cazul lui Moise care la
Schimbarea la Fata a Mantuitorului Hristos pe muntele Tabor apare impreuna cu
proorocul Ilie; proorocul Elisei peste a carui oseminte aruncandu-se un mort, acesta a
fost inviat (IV Regi !3, 20-21); si sfintii care au iesit din morminte dupa Invierea
Mantuitorului si care intrand in cetatea Ierusalimului s-au aratat multora (Matei 27,
52-53).
Prin venirea Mantuitorului Iisus Hristos in lume, se creaza o noua situatie caci
El, fiind viata si datator de viata, vindeca bolnavi, alunga demoni, invie morti, iar prin
jertfa Lui pe cruce si harul rascumparator si indumnezeitor, oamenii se sfintesc din
momentul increstinarii. Astfel, trupurile lor devin temple sau lacasuri vii ale lui
Dumnezeu (Ioan 14,23; 15,4; I Cor. 3, 16-17; 6, 19-20). De aceea, prin impartasirea
cu Sfintele Taine, crestinii devin ,, fii ai lui Dumnezeu prin har (Ioan 1,12; Gal. 4,
57), si sunt invredniciti de darul facerii de minuni, iar trupurile unor sfinti au devenit
nestricacioase, intr-o masura mai mica decat trupul Mantuitorului, care n-a fost deloc
supus stricaciunii. ,, Pentru ca un om ca toti oamenii, spune Sf. Ioan Gura de Aur, nu
poate face minuni dupa moarte; mucenicul poate savarsi multe si mari minui. Nu te
uita dar, la aceea ca trupul mucenicului zace inainte gol si lipsit de activitate
sufleteasca, ci uita-te la aceea ca, in el, salasluieste o alta putere mai mare decat insusi
sufletul, adica harul Sfantului Duh (P.G. L, 529).
Sfantul Ioan Damaschin afirma in acest sens: ,,Stapanul Hristos ne-a dat ca
izvoare mantuitoare moastele sfintilor, care izvorasc in multe chipuri faceri de minuni
si dau la iveala mir cu bun miros. Nimeni sa nu fie necredincios. Caci daca prin vointa
lui Dumnezeu a izvorat in pustiu apa din piatra tare (Ies. 17,5) ... este de necrezut ca
sa izvorasca mir binemirositor din moastele mucenicilor ? Cu nici un chip pentru cei
care cunosc puterea lui Dumnezeu si cinstea pe care o au sfintii de la El(Dogmatica,
p.278).
Din practica Bisericii, din talcuirile Sfintilor Parinti reiese vechimea acestui
cult. Sinodul VII ecumenic (Niceea, 787), a hotarat pentru totdeauna a se cinsti
Sfintele moaste ca si Sfanta Evanghelie, Sfanta Cruce si Sfintele icoane, sub pedeapsa
caterisirii clericilor si a excomunicarii mirenilor din Biserica.
Astfel, fiecare locas de inchinare are o particica din Sfintele moaste, care se
pastreaza in Sfantul antimis, de pe Sfanta masa, din Sfantul altar; si fara de care nu se
poate oficia Sfanta Liturghie.
Dintre sfintii ale caror moaste se afla in Tara noastra mentionam:
- Cuviosul Parinte Iosif cel Nou de la Partos, pomenit la 15 septembrie, ale
carui sfinte moaste se afla la Catedrala din Timisoara;
- Sfanta mucenita Filoteia, pomenita la 7 decembrie, ale carei sfinte moaste se
afla la Curtea de Arges
- Cuviosul Nicodim cel Sfintit, pomenit la 26 decembrie, ale carei sfinte
moaste se afla la Manastirea Tismana
- Sfantul Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, pomenit la 2 iulie, ale carei
sfinte moaste se afla la Manastirea Sfantul Ioan cel Nou din Suceava
- Cuviosul Grigorie Decapolitul, pomenit la 20 noiembrie, ale carei sfinte
moaste se afla la Manastirea Bistrita din Oltenia
- Cuvioasa Parascheva cea Noua, pomenita la 14 octombrie, ale carei sfinte
moaste se afla la Catedrala mitropolitana din Iasi
- Cuviosul Dimitrie cel Nou, pomenit la 27 octombrie, ale carei sfinte moaste
se afla la Catedrala Patriarhala din Bucuresti
- Sfintii mucenici Zoticos, Attalos, Kamasis si Filippos, pomeniti la 4 iunie,
ale caror sfinte moaste se afla la Manastirea Cocos.