Curs 6, 5.12.

2013
Benjamin Constant ( 1770-1831)
Benjamin Constant face trecerea intre secolul al XVII-lea si al XVIII-lea in primul rand prin
temele pe care le abordeaza. Trebuie spus ca opera sa descrie in cadrul disputei dintre antici si
moderni care incepe in Franta in secolul al XVII-lea ca o disputa literara. Exista doua partide care
se infrunta si anume Partida conservatoatre care tine cu anticii care considera ca istoria este o
degenerare si trebuie sa ne intoarcem la trecut si Partida modernilor pentru care modernitatea
inseamna rafinament, politete si o serie de vsalori pe care anticii nu le cunosteau.
Despre libertatea anticilor comparata cu cea a modernilor- este o conferinta pe care o
rosteste in 1919 la Ateneul Regal din Paris si este un text care compara libertatea anticilor cu cea a
modernilor si vrea sa vada care sunt in principal deosebirile dintre acestea. Sursa sa de inspiratie
este Montesquieu, care trata el insusi despre diferenta dintre antica moderna si vechea Sparta.
Pentru Montesquieu, constitutionalismul specific modernitatii era singurul care putea opri anarhia si
despotismul. Constant va vorbi mai putin de constitutionalism si mai mult de tema libertatii. Fiecare
tip de libertate, antic sau modern, este in opinia lui Constant produsul institutiilor specifice si al
vietii din societatea respectiva. Constant va urmari in acest text natura progresiva a libertatii
moderne. In societatile antice libertatea reprezenta un privilegiul nasterea il putea sau nu conferi.
Liberalismul modern, spune Constant, cere distribuirea libertatii fara sa se mai tina cont de
originea familiala. Nu mai avem un autor just naturalism, el se opune just naturalismului si refuza sa
apere statul liberal pornind de la niste trasaturi anistorice ale naturii umane cum facuse Hobbes. Ca
si Montesquieu, Constant inlocuieste mitul contractului social cu teoria schimbarii sociale. Statul
liberal, spune Constant, este cel mai potrivit pentru a rezolva problemele societatii europene. In
timpul revolutiei franceze libertatea antica luata ca model de revolutionari a fost doar un pretext
pentru oprimare.
Lectia pe care o au de invatat modeernii este unirea participarii politice cu independenta
individuala. Tot in acest text Constant apara sistemul reprezentativ pe care il defineste ca fiind
descoperirea modernilor. Caracterul specific al sistemului reprezentativ este cel mai bine pus in
evidenta daca il comparam cu autoguvernarea directa din cetatile antice. Reprezentarea politica se
opune in mod direct oligarhiei si incurajeaza participarea democratica. Acest sistem reprezentativ a
fost creat tocmai pentru a limita oligarhia, fiind inventata in perioada revolutiei franceze de catre
starea a treia. Constant inlocuieste contractul stabilit de Montesquieu intre monarhiile moderne si
republicile antice cu cel dintre regimurile reprezentative si cele nonreprezentative.
Potrivit lui Constant, in viata politica de cele mai multe ori interesele sunt ascunse, iar
opiniile exprimate. Ideile cele mai acceptabile din punct de vedere moral pot fi utilizate in viata
politica pentru a legitima atrocitati. Necesitatea si caracterul exceptional al circumstantelor pot fi
intotdeauna invocate pentru a justifica abuzul. Asa s-a intamplat, de exemplu, in vremea
directoratului cand s-au luat masuri in aparenta cu scopul de a consolida republica. Constant nu
critica doar perioada directoratului, ci si pe cea restauratiei, regim in care au fost puse in practica
oprimarea si viclenia politica. Aparent aplicarea legilor nu este decat o masca pentru a legitima
actiunile arbitrare ale guvernului. In vreme revolutiei, de exemplu, multe legi retroactive au fost
sustinute prin tratate filosofice menite sa ascunda tocmai caracterul lor retroactiv. El a asistat la o
dominatie a arbitrariului ipocrit in toate formele constitutionale.
1

Principii de politica-1815
In vremea revolutiei franceze libertatea a fost revendicata dinspre toate gruparile politice,
dar aceasta revendicare nu a fost decat un pretext pentru ca opozantii politici sa fie inchisi sau
executati. Constant in analiza pe care o face revolutiei franceze isi propune sa demaste strategiile
legitimarii oligarhice ale puterii politice, ale felului fiecarui grup. Acest sistem de autolegitimare
oligarhica este strans legat de ascunderea intereselor private sub pretextul binelui public. Pentru
capacitatea teoriilor politice de a fi absolut convingatoare nu le face sa fie intotdeauna si usor
aplicabile.
In privinta tuturor doctrinelor politice trebuie sa ne punem intrebarea: cui slujesc ele?
Constant inceraca intotdeauna sa verifice daca o teorie politica reprezinta o masca sau un pretext
pentru a legitima ceva profitabil sau favorabil pentru sustinatorul respectivei teorii. La fel se
intreaba si atunci cand critica teoria lui Rousseau despre suveranitatea populara. Potrivit lui
Constant, aceasta teorie a suveranitatii populare a fost folosita in perioada revolutiei franceze pentru
a legitima persecutiile, dand astefel nastere spiritului anticivic. Dar filosofia lui Rousseau in opinia
lui Constant este responsabila de peioada terorii doar in masura in care a oferit subterfugii pentru
ura si seama politica.
Aceasta teoria a lui Rousseau a fost folosita pentru a justifica ororile revolutiei, ceea ce
inseamna ca ar putea nega cauzele imediate ale crimelor de care s-au facut vinovati cei care
detineau puterea. Pentru Constant, sustinerea populara de care s-a bucurat regimul revolutionar in
1793-1974 este in primul rand rezultatul fricii, dar si a propagandei politice intreprinse de iacobini.
Trebuie sa observam importanta pe care o acorda Constant in analizele sale pretextelor politice.
Preocuparea lui pentru a surprinde mecanismele ipocriziei publice si ale fraudei politice explica
pozitiile pe care le-a avut fata de democratizarea Frantei si fata de filosofia lui Rousseau.
Exista un autor care a scris o monografie destinata lui Constant in 1984, St. Holmes,
Benjamin Constant si formarea liberalismului modern.
De obicei alternativele politice care s-au manifestat in perioda postrevolutionara au fost
considerate fie democratice, fie antidemocratice, atfel, iacobinii au fost considerati foarte
democratici, partizanii prerogativelor regale foarte antidemocratici, iar liberalii nu foarte favorabili
democratiei.
Trebuie sa ne intrebam care este semnificatia termenului democratie in acea perioada?
Putem prezuma, spune Holmes, ca problema sufragiului universal ii separa in acea perioada pe
adevaratii democrati de adversarii democratiei, insa tot potrivit lui, semnificatia sufragiului
universal nu poate fi desprinsa decat printr-o investigatie asupra continutului votului si asupra
naturii institutiilor legate de vot. Trebuie sa cercetam, pentru a vedea ce inseamna democratie,
dreptul opozitiei politice de a se organica din punct de vedere politic si libertatea presei. Uneori
pozitiile luate in privinta sufragiului universal pot fi surprinzatoare pentru ca ele nu reflecta un
adevarat atasament fata de democratie. De exemplu, adeptii prerogativelor regale, sau Partidul
Ultra, cum s-a numit el, au sustinut la un moment dat ideea unui sufragiu generalizat intrucat
credeau ca masele populare vor vota impotriva republicii, sustinand astfel cauza contrarevolutionara si asadar, monarhia.

Daca norma fundamentala a democratiei liberale este respectul fata de opozitie, trebuie
totusi sa observam ca sufragiul universal nu conduce in mod necesar sau obligatoriu la o guvernare
democratica. Sufragiul universal da nastere unei politici democratice doar acolo unde este precedat
de alegeri organizate in mod democratic. Pentru Constant, care nu a fost considerat in epoca un
autor democratic, ci doar unul liberal, vointa majoritatii este legitima doar daca ea nu incalca
drepturile minoritatii. In primii ani ai restauratiei Constant considera ca drepturile electorale, de a
vota, trebuiau sa fie expresia drepturilor de proprietate. Constant a criticat democratia in numele
libertatii individuale considerand insa ca toti cetatenii ar trebui sa fie interesati mai mult sau mai
putin de spatiul public.
Guvernarea revolutionara care s-a identificat cu poporul nu i-a ingaduit niciodata popurului
controlul asupra lucrurilor politice. Opozitia lui Constant fata de democratie este strans legata de
felul in care acest concept a fost folosit de Rousseau.
In privinta lui Rousseau, Constant lanseaza doua tipuri de opinii. Mai intai pentru Constant
filosofia lui Rousseau este un amestec absurd de principii favorabile monarhiei si de opinii
republicane. Acest lucru o face sa fie dupa expresia folosita de Rousseau in Principii de politica,
corolarul tuturor formelor de despotism. Aceasta filosofie ar fi o aparare a tiraniei democratice,
aparare care seamana in final cu o forma de legitimare protototalitara. Din aceasta perspectiva,
perioada Terorii reprezinta consecinta directa a principiilor rousseauiste. Din al doilea set de opinii
Rousseau apare ca un geniu sublim indragostit de libertate si fiind primul care a facut popular
sentimentul drepturilor noastre.
Cand formuleaza acest gen de opinii Constant are in vedere premisele Discursului asupra
originii i fundamentelor inegalitii dintre oameni. El impartaseste ideea lui Rousseau, potrivit
careia oamenii moderni sunt divizati in ei insisi dupa o viata artificiala si exista mai degraba in
opiniile celorlalti decat pentru ei insisi. Ne putem intreba cum e posibil sa avem doua opinii atat de
diferite, ceea ce s-a si intrebat Holmes, incercand sa o rezolve printr-o trimitere la textul lui
Constant. Constant marturiseste ca se simte obligat sa-l critice pe Rousseau pentru teoria
suveranitatii populare si pentru abuzurile din aceasta teorie, dar atunci cand il critica sa simte
intotdeauna in dezacord cu el insusi.
Filosofiile celor doi autori, Constant si Rousseau, difera in privinta multor aspecte cum ar fi:
problema reprezentarii, a rolului religiei, a valorii inegalitatilor naturale, a structurii celei mai bune
forme de guvernare, viziunii asupra comertului, pluralismului sau patriotismului. Contrastul dintre
atitudinile lor poate fi bine evidentiat daca ne uitam la statutul pe care in are sparata in scrierile
celor doi. Rousseau admira Sparta pentru ca legislatorii ei nu ii permiteau niciodata poporului sa ia
decizii fara sa fie asistat. Constant insa, nu iubea modelul vietii spartane, pentru Constant, omul
trebuie doar partial un cetatean. Libertatea in opinia lui Constant necisita accesul simultat atat la
domeniul public, cat si la cel privat. Pentru Rousseau dihotomia public-privat nu este decat semnul
slabiciunii si al coruptiei care exista intr-o societate.
Exista si puncte comune si sunt semnalate de Constant, e vorba de criticarea vechiului regim
vazut de amandoi ca un amestec de coruptie, de slabiciune si de putere arbitrara. Chiar daca ei
identifica o problema comuna, solutiile pe care le adopta sunt foarte diferite.
Trebuie sa precizam si faptul ca imaginea lui Rousseau variaza in scrierile lui Constant. In
primele sale scrieri, Constant respingea utopia spartana rousseauista, pentru ca reactiona la anii
3

Terorii(1793-1974). Treptat opozitia devine mai slaba pe masura ce imaginea Terorii se sterge in
mintea lui Constant.
Constant a adoptat o forma de constitutionalism ostila prerogativelor ereditare, dar ostila si
oricarei forme de dictatura, fie ca e vorba de cea iacobina sau de cea a lui Napoleon. Pentru
Constant, libertatea liberala nu are nicio legatura cu privilegiile aristocratice. Viziunea sa asupra
constitutionalismului este pusa in slujba unei societati eliberata de principiul ereditar, ceea ce il face
aropiat de Rousseau in acest aspect.
Pentru Constant, modelul fundamental al gandirii politice rousseauiste este autocorectia.
Rousseau contruieste mai intai un ideal sau o imagine, de exemplu apara suveranitatea populara
nelimitata sau regimul vietii spatane, insa, potrivit lui Constant, intregul edificiu se prabuseste
pentru ca este inaplicabila vietii reale. Pentru Rousseau, ne spune Constant, suveranitatea nu poate
fi nici alienata, nici delagata sau reprezentata. Aceasta inseamna ca suveranitatea descrisa de
Rousseau nu poate fi practic exercitata. A afirma faptul ca suveranitatea nu poate fi alienata
inseamna a nega principiul care tocmai a fost proclamat. Paradoxal insa, aceste slabiciuni ale
filosofiei lui Rousseau, arata in opinia lui Constant, iubirea lui fata de om, de omul care se revolta
impotriva lui insusi si atasamentul fata de libertate.
Am putea considera ca Rousseau si Constant tin de doua traditii politice foarte diferite
exprimate in modernitate. Traditia pe care ar reprezenta-o Constant ar fi cea individualista care il
are ca predecesor pe Locke, in vreme ce traditia de care ar tine Rousseau ar fi cea colectivista care
ulterior va da nastere socialismului. Potrivit lui Holmes, exista elemente individualiste si liberale
chiar in operele lui Rousseau si in special in Contractul social. Tocmai aceste aspecte
individualiste ale gandirii lui Rousseau au atras atentia lui Constant. De cate ori critica vechiul
regim, observa Holmes, Rousseau abandoneaza limbajul colectivist si organicist pe care il
inlocuieste cu cel al individualismului, contractul si consimtamantul politic. Potrivit lui Constant,
Rousseau nu este responsabil sau total responsabil pentru declansarea revolutiei franceze. Exista in
opinia lui Constant lucruri mult mai complete care au dat nastere revolutiei franceze, in primul rand
deficitul de populatie accentuat si difuzarea treptata a proprietatii si a spiritului iluminist. Criticand
initial teoria suveranitatii populare dezvoltata de Rousseau, Constant formuleaza si propria sa opinia
asupra statutului suveranitatii.
Pe de o parte spune Constant, societatea in ansamblul ei nu are dretul sa exercite o
suveranitate populara nelimitata asupra vietii cetatenilor. Pe de alta parte, societatea in ansamblul ei
este o fiinta abstracta si nu un agent politic. Din punct de vedere obiectiv, precizeaza Constant,
societatea nu poate sa exercite nicio suveranitate. Pentru Constant, conceptul de suveranitate
populara nelimitata ar putea duce foarte usor la o tiranie a majoritatii si la o forma de conformism
care ar distruge libertatea individuala. Pentru a opri aceste lucruri trebuie, spune Constant, ca toti
cetatenii sa participe la determinarea scopurilor politice cu toate ca el recunoaste ca nu toti sunt
capabili sa puna in aplicare legile. Excesul de spirit public sau lipsa acestuia sunt la fel de
periculoase. Pentru a nu avea astfel de lucruri sunt necesare discutiile publice. In absenta
dezabaterilor publice nu vom putea sti care sunt adevaratele interese ale corpului politic si cum
putem ajunge la binele comun. Premisa oricarei teorii constitutionale corecte este aceea de a avea o
guvernare limitata. Nu este suficient sa definim o buna ordine politica, ci trebuie sa stim sa
formulam si acele propuneri care vor ajuta la punerea in practica a teoriilor politice.
4