Motto-ul liceului Mihai Viteazul este unul cu o constructie foarte interesanta, anume

Sa stii. Sa faci. Sa fii . Eu cred ca aceste trei propozitii sunt aproape perfecte
pentru deviza acestui liceu. Totusi, de ce zic aproape ? Ordinea lor este totusi
destul de logica : ca sa fii, trebuie mai intai sa faci, deoarece faptele ne determina
caracterul. Iar fara cunostinte despre faptele noastre, ele nu-si au rostul, deci pentru
a face, trebuie sa stii. Totusi, daca ar fi dupa mine, eu as schimba putin ordinea, si las pune pe sa faci in fata, pentru ca celelalte doua au un inteles mult mai pasiv.
A sti si a fi se intampla oricum. A face, pe de alta parte, cuprinde actiunea, este plin
de energie. Iar liceul asta, dupa cum am invatat din cei trei ani pe care i-am
petrecut aici, este animat de actiune mai presus de toate. De dinamism. De
pasiune.
Din pacate, eu am inteles tarziu care este spiritul liceului. Inceputul clasei a noua a
fost dificil pentru toti, dar pentru mine parca si mai si. Mi-era aproape imposibil de
inteles de ce nu mai reuseam odata sa deprind un ritm, de ce nu puteam sa realizez
toate lucrurile pe care le faceau cei din jurul meu. Intr-un final, insa, am inteles ca
ce ii desparte pe cei care reusesc de cei care raman in urma este abilitatea de a
continua sa incerci in ciuda piedicilor. Uneori dam peste obstacole ce par de
netrecut. Uneori suntem cu moralul la pamant. Uneori gresim si credem ca aceste
greseli sunt ireparabile. Si toate aceste lucruri sunt perfect in regula, se intampla
des. Dar unii aleg sa ramana in urma, iar altii aleg sa lupte mai departe. Iar oamenii
din liceul asta stiu ca trebuie sa lupte mai departe.
Da, am inteles tarziu. Dar odata ce am inteles cat de importanta este vointa de a
continua, acesti trei ani de liceu prin care am trecut au fost cei mai explozivi si
antrenanti ani pe care i-am trait vreodata. Am vazut cum e sa te simti mandru
pentru niste note, cum e sa ajungi de la a-ti fi frica sa deschizi gura in public la a
tine un discurs in fata unei sali intregi, cum e sa urci munti, si proprii si metaforici, si
sa mai vrei.
Exista un mit, cum ca cei din elevii liceului ar fi dezinteresati, nepasatori, fara vointa
de a se implica. Este nedrept. Mie mi se pare foarte nedrept, pentru ca in liceul asta
se depunde un efort titanic, din toate partile, pentru ca el sa isi pastreze acest spirit
luptator. Cum sa spunem ca nu exista implicare cand sunt atati olimpici care, fara
pasiune, nu ar ajunge unde sunt acum ? Cum sa vorbim de nepasare cand sunt atati
oameni ce participa la conferinte asemanatoare celor de la ONU, deoarece isi doresc
din toata inima sa poata schimba lumea in mai bine ? Dar celor de la teatru si cor,
care inca mai cred in importanta artei, ce le putem reprosa ? Dar celor de la
dezbateri, de la concursuri, de la conferinte si voluntariate ? Lor ce le spunem ?
Eu cred ca ar trebui sa le spunem sa continue, cu incapatanarea tipic adolescentina
care mie mi se pare o calitate exceptionala. Ar trebui sa le spunem ca e buna
greseala, ca desi uneori nu tot ce spunem e corect, tot e mai bine decat sa nu
spunem nimic. Ar trebui sa le spunem ca lumea nu se imparte in genii ori
neghiobi , ci in cei ce incearca si cei ce nu-si bat capul. Poate ca uneori trebuie sa
le dam un mic ghiont de la spate, sa le insuflam putin curaj. Curajul de a striga eu
stiu pentru ca fac, si sunt pentru ca fac. Pentru ca spiritul Mishu este acela de a
demonstra de ce suntem in stare, si suntem in stare de multe. Pentru ca noi, mai
presus de orice, facem de toate.

Nu degeaba se cheama liceul asta Viteazul . Ii spune asa pentru ca e plin de

luptatori. Iar vointa naste vointa.