IMAGINEA LUMII FANARIOTE

"Cititorul de astãzi al romanului <Ciocoii vechi şi noi>, hotãrât sã urmãreascã drumul abrupt, plin de
izbânzi şi cãderi pe care a pornit-o tenacele Dinu Pãturicã, feciorul umilului treti-logofãt Ghinea Pãturicã ot
Bucov sud Saac, se trezeste cã, fãrã voia lui, a pornit la rândul sãu spre a descoperi Bucureştiul de acum un veac
şi jumãtate, respectiv un pitoresc tablou dinainte de focul cel mare din 1847, compus cu o gingaşã migalã.”
Însã domnia lui Caragea (1812-1818) este de tristã amintire în istoria poporului nostru, nu neapãrat
pentru cã este de naturã fanariotã, ci fiindcã trebuia sã facã faţã pretenţiilor mult sporite ale Porţii (în urma pãcii
de la Bucureşti din 1812) pentru a-şi menţine scaunul, iar propria-i lãcomie de bani devenise proverbialã.
Corupţia administraţiei luase amploare, boierimea fanariotã a intrat în conflict cu cea pãmânteanã, ambele fiind
antrenate în dominaţia economicã şi politicã, deţinerea slujbelor cu mari beneficii (haraci) şi dobândirea scutirii
de taxe. Reacţia ţãrãnimii şi nemulţumirile au continuat şi dupã fuga lui Caragea din ţarã, pregãtind climatul
favorabil rãscoalei lui Tudor Vladimirescu.
În roman nu s-a putut ajunge la înţelegerea esenţei ecestei epoci, originea rãului constând aici în abuzurile
sãvârşite de administraţia fanariotã, de la cel mai neînsemnat pânã la cel mai mare dregãtor, personajul ciocoiului
fiind unul tipic, cu un rol determinant în scena politicã. Incitanta viaţã a lui Dinu Pãturicã se desfãşoarã veridic
între douã momente propice naşterii şi ascensiunii burgheziei româneşti, pe fondul multicolor al timpului
respectiv.
Boierimea era o clasã parazitarã, iar odatã intratã în contact cu ţãrile europene (în primul rând prin
comerţ) ea încerca sã imite civilizaţia sub aspectul “modei”, într-un amestec de moravuri apusene şi orientale. În
primul capitol este prezentat postelnicul Andronache Tuzluc “îmbrãcat cu antiriu de cutnie (stofã de mãtase
amestecatã cu bumbac) ca guşa porumbului, încins peste mijloc cu un şal de Ţarigrad, cu işlicul (un fel de
cãciulã purtatã de boieri, având forme şi mãrimi variabile, corespunzãtoare rangului) şi învelit pânã la ochi cu o
giubea (hainã largã) de postav albastru, blãnitã cu blanã de râs”.
Autorul foloseşte numeroase arhaisme de origine turcã sau greacã, menite sã redea mediul cosmopolit al
curţii domneşti şi al moşierimii. Descrierea amãnunţitã a arhitecturii şi interioarelor, a costumelor şi a
moravurilor creioneazã imaginea lumii fanariote:
“Curtea domneascã, se deosebea cu totul de curţile domnitorilor din zilele noastre. Ea înfãţişa un centru
unde se aduna tot ce avea Bucureştii mai inteligent, dar mai leneş şi mai depravat. Palatul era plin de boieri şi
calemgii de tot felul, dintre care fanarioţii se deosebeau prin cochetãria îmbletului lor, prin desele complimente şi
temenele ce fãceau în dreapta şi-n stânga, iar mai cu seamã eleganţa veştmintelor tãiate dupã ultima modã venitã
din Fanar. Interiorul curţii prezintã vederii o panoramã foarte curioasã şi variatã: în mijloc stau înşirate caretele şi
butcile boierilor; mai încolo, vizitiii lui vodã preîmblau armãsarii îmbrãcaţi cu cioltare (pãturã decorativã care se
pune sub şa) cusute cu sârmã de aur (...) alunarii şi vânzãtorii de şerbet din Fanar purtau pe cap fesuri mici cu
funde stufoase de ibirişim şi cãmãşi de borangic subţiri, care lãsau sã se vadã pe piepturile şi pe braţele lor goale
figuri simbolice încrustate, precum obicinuiau ienicerii.”
Clasa mijlocie, deprinsã de mult timp cu viaţa orientalã cea plinã de lene şi poezie, vara se aduna la
“grãdinile Breslea, Barbãlatã, Cişmigiu şi Giafer”. “Acolo, fiecare isnaf (corporaţie, breaslã) sau cap de familie
îşi întindea masa şi, împreunã cu casnicii şi amicii, beau şi mâncau; apoi începeau a învârti hora strãmoşeascã şi
dansurile cele vesele.” Acestei teme i-a fost dedicat un întreg capitol - “Scene de viaţã socialã” - pentru o mai
bunã pãtrundere în mentalitatea respectivã. Petrecerile se ţineau în locuri private “pentru a nu da prilej norodului
a surprinde vreo necuviinţã a lor şi a li se pierde printr-aceasta prestigiul.”
Atâta timp cât “puteau sãvârşi trei sau patru din cele şapte pãcate de moarte”, viaţa era frumoasã, iar
tragerea la rãspuns era peste putinţã. Stãpânii aveau amante pe care le rãsfãţau cu nestemate, haine scumpe,
parfumuri şi alte obiecte preţioase de import, iar ele la rândul lor se întreţineau cu alţi indivizi. Viaţa scandaloasã
şi depravarea de mari proporţii au infestat şi demoralizat societatea întreagã. În saloane, înalţii invitaţi îşi alungã
plictiseala prin jocurile de cãrţi, “la care aurul trece din pungã în pungã, cu uşurinţa cu care a fost agonisit”.

Boierimea dedatã trândãviei avea veşnic nevoie de bani, dar era mult prea moleşitã pentru a-şi administra
singurã imensele averi, pentru a se îmbãia şi îmbrãca, pentru a-şi aprinde ciubucul şi alte lucruri cât se poate de

1
banale. Întrucât slugile îşi însoţeau stãpânii pretutindeni, le ştiau acestora toate mârşãviile şi, discutându-le pe
ascuns, fãceau schimb de impresii şi elaborau metode de “ascensiune ciocoiascã”.
Teatrul pare a fi apãrut în Ţara Româneascã odatã cu venirea unor “escamatori arabi şi turci, care scoteau
panglici din guri, înfingeau ace prin muşchii mâinilor, vãrsau mei pe nas şi scoteau din cap o mulţime de cãciuli
(...), a unui întreprinzãtor de dioramã care clãdi un teatru de scânduri în curtea banului Manolache Brâncoveanu
(...). Dupã aceea veni un antreprenor melodramatic şi trupa lui reprezenta boierimii tragedii, drame, comedii şi
chiar opere.” Pretenţiile de culturã ale boierimii sunt ridicole; ele constau în prezenţa unei “biblioteci” (în lipsa
unui dulap cu cãrţi, era suficientã chiar şi o pânzã pe care erau zugrãvite rafturi cu cele mai bune cãrţi ale
timpului) sau prin frecventarea unor spectacole la Cişmeaua-Roşie, nu de dragul artei, ci pentru cã aşa se cultiva
o “imagine bunã”.
În concluzie, imaginea epocii fanariote e ilustratã prin vicii, imposturã, înşelãciune, lene, moravurile
orientale fiind prost însuşite, iar societatea româneascã era zguduitã din temeliile pãmântene.