Sunteți pe pagina 1din 7

Inconstientul si agresivitatea

Inconstientul a fost descoperit pe baza tratarii nevrozelor din epoca victoriana, iar
aceste nevroze aveau de-a face cu sexualitatea. Prin urmare, inconstientul a fost
descoperit in legatura cu sexualitatea.
In prima teorie despre instincte a lui Freud (de pana la 1920), agresivitatea a
ocupat un loc minim. Cu alte cuvinte, in prima teorie despre instincte, agresivitatea nu
este un instinct de sine statator, el este un mijloc de care dispune Eul atunci cand
scopurile sale nu pot fi atinse din cauza unor obstacole. Intr-un fel, Freud, in aceasta
prima teorie despre instincte, este un adept al teoriei frustrarii in ceea ce priveste
agresivitatea. Prin urmare, agresivitatea este o reactie la frustrare la dispozitia Eului, nu
este un instinct.
In aceasta perioada, in care Freud neaga existenta agresivitatii ca instinct, singurul
psihanalist care are o alta atitudine fata de aceasta este Adler. In 1908, Adler vorbeste
despre agresivitate ca despre un instinct de sine statator, fara ca Freud sa acorde o atentie
deosebita acestei pozitii. Abia in 1920, Freud isi schimba atitudinea fata de Adler, intr-un
mod de-a dreptul spectaculos. Astfel, in a doua teorie despre instincte, agresivitatea iese
din pozitia de Cenusareasa a teoriei psihanalitice, devine un instinct de sine statator si,
mai mult decat atat, devine paradigma, modelul oricarei instinctualitati. Daca in prima
teorie despre instincte sexualitatea era modelul oricarei instinctualitati, incepand cu 1920
agresivitatea capata o importanta covarsitoare in psihanaliza freudiana.
In lumea contemporana, problema agresivitatii pare sa aiba cea mai mare
importanta teoretica si practica. Se poate spune fara rezerve ca de rezolvarea acestei
probleme depinde astazi insasi supravietuirea omenirii, asta pentru ca in conditiile
existentei armelor de distrugere in masa nu mai sunt periclitate o populatie sau alta, ci
umanitatea in ansamblul ei.
Prin urmare, daca inceputul secolului XX a stat sub semnul sexualitatii, sfarsitul
acestuia si inceputul secolului XXI stau sub semnul agresivitatii. In aceste conditii, se

pune intrebarea daca psihanaliza, prin teoria asupra agresivitatii, aduce un raspuns la
aceasta problema care este agresivitatea.
A doua teorie asupra instinctelor este importanta din mai multe puncte de vedere,
unul dintre ele fiind tocmai reevaluarea importantei teoretice si practice a agresivitatii.
Aceasta teorie are si cateva implicatii colaterale.
In primul rand, demonstreaza clar ca povestea cu pansexualismul psihanalizei este
doar o poveste, pentru ca aici avem de-a face cu o teorie dualista. Pansexualism inseamna
o teorie monista, care deriva intreaga complexitate a umanului dintr-un singur factor:
sexualitatea. A doua teorie despre instuncte arata clar ca psihanaliza nu este o teorie
monista1[1], ci una dualista: exista doua forte fundamentale, Erosul si Thanatosul, care se
infrunta, iar aceasta infruntare da de fapt continutul vietii. Prin urmare, prima prejudecata
inca solid ancorata in mentalitatile romanesti, respactiv cea a pansexualismului, este
demolata de aceasta a doua teorie despre instincte.
A doua prejudecata tipic romaneasca se refera la o comparatie intre Jung si Freud,
comparatie de acreditarea careia nu este strain Constantin Noica. Jung ar fi omul de
cultura, filosoful orientarilor abisale, psihanalitice, in timp ce Freud ar fi medicul
orietarilor psihanalitice si nu s-ar ridica la inaltimea culturala, ideatica a lui Jung.
Aceasta a doua teorie asupra instinctelor demonstreaza ca lucrurile nu stau asa, si
ca avem de-a face nu numai cu o teorie psihologica si antropologica, dar si cu una
filosofica, respectiv ontologica, in masura in care Erosul si Thanatosul nu sunt doar doua
instincte, ci sunt doua forte fundamentale ale lumii vii, adica un fel de principii ultime ale
biosferei, care explica, rezuma in esenta ei lumea vie. Ambitia lui Freud declarata in
legatura cu aceasta teorie era de a dezlega enigma vietii, ceea ce este o ambitie filosofica.
Prin urmare, Freud nu este cu nimic mai prejos in raport cu Jung.

Thanatosul

1[1] nici in prima teorie despre instincte nu era monista, dar lucrurile nu
erau atat de evidente

Thanatosul, instinctul mortii, este dupa Freud acea categorie de instincte care tind
spre reducerea absoluta a tensiunilor spre dezagregarea unitatilor vitale complexe, in
ultima instanta, scopul Thanatosului este readucerea vietii la stadiul anorganic din care sa nascut. Thanatosul este o forta caracteristica a fiecarei celule a unui organism, asa cum
Erosul, la randul sau, caracterizeaza fiecare celula din organism. Aceasta deosebeste
pozitia lui Freud fata de prima teorie despre instincte, unde libidoul caracteriza doar
celulele germinale, si nu orice celula.
O alta particularitate a Thanatosului este ca, in mod originar, Thanatosul este
autodistructiv. Cu alte cuvinte, acest instinct al mortii care exista in orice fiinta vie
urmareste distrugerea acesteia. Reorientarea acestei agresivitati autodistructive se face
datorita interventiei Erosului, Eros care urmareste crearea de unitati vitale tot mai
complexe, si in acest fel ingradeste actiunea Thanatosului si il reorinteaza spre lume, ca
agresivitatea asa cum o cunoastem noi. Contopirea mai multor celule intr-un organism
complex pluricelular, contopire care se realizeaza datorita actiunii Erosului, neutralizeaza
actiunea instinctului mortii la nivelul celulei si il reorienteaza spre lumea exterioara.
Acesta ar fi, dupa Freud, planul biologic.
In plan psihic, Thanatosul se manifesta prin compulsia la repetitie. Si aici Freud,
pentru prima data in aceasta teorie, invoca exemple din practica sa psihoterapeutica.
Aceste exemple sunt mai mult ilustrari, si nu argumente, pentru ca teoria lui Freud este in
mod clar si asumat o teorie speculativa. Freud chiar declara la un moment dat, in eseul
"Dincolo de principiul placerii", ca asteapta de la biologie confirmarea sau infirmarea
speculatiilor sale filosofice2[2].
La nivel psihologic, Thanatosul se manifesta prin compulsia la repetitie.
Exemple:

2[2] Lorenz, fondatorul etologiei si laureat al premiului Nobel pentru


biologie si medicina, se ocupa explicit de teoria lui Freud despre
Thanatos

1.

Cele mai pregnante manifestari ale acestei compulsii sunt simptomele nevrotice.
Unele simptome, cum sunt simptomele obsesionale, au un caracter repetitiv explicit.
Insa, in mod general, orice simptom nevrotic este repetitiv, in masura in care
reproduce un conflict infantil.

2. Intoarcerea refulatului: visele, actele ratate, produsele culturale realizeaza in diferite


grade intoarcerea refulatului
3.

cel mai repetitiv fenomen, si totodata cel mai bine studiat in psihanaliza, este
transferul. Transferul reactualizeaza in relatia cu psihanalistul conflictele si nevoile
infantile ale pacientului
Toate aceste fenomene care nu pot fi reduse la principiul placerii sunt explicate de

Freud tocmai prin compulsia la repetitie, expresia psihica a Thanatosului.

Erosul
Celalalt pol pulsional al celei de-a doua teorii despre instincte este Erosul. Contrar
asteptarilor lingvistice, Erosul nu contine doar instinct sexual, ci contine, dupa Freud, si
instinct de autoconservare.
Ceea ce in prima teorie despre instincte reprezenta dualismul pulsional, respectiv
lupta dintre sexualitate si instinctul de conservare, in cea de-a doua teorie aceste doua
forte fac parte dintr-o singura categorie, denumita cu un termen mitologic de catre Freud,
Eros. Aceasta denumire este folosita de catre Freud in functie de de scopul acestor
instincte, si anume este vorba despre conservarea si dezvoltarea vietii. Prin urmare,
Erosul reuneste unitatile vitale mai simple in unitati vitale din ce in ce mai complexe.
In plan psihic, Erosului ii corespund cele doua principii care inainte erau
antagoniste, si anume principiul placerii si principiul realitatii, acesta din urma nefiind de
fapt decat o forma modificata a principiului placerii.
O mare modificare fata de prima teorie despre instincte se refera la cultura. In
prima teorie despre instincte, cultura era un dusman al vietii, prin represiunea pe care o

impunea sexualitatii. In aceasta a doua teorie despre instincte, cultura devine un protector
al vietii.

Modificari ale teoriei


Introducerea agresivitatii ca un pol de sine statator al teoriei despre instincte i-a
impus lui Freud anumite modificari teoriei sale initiale, niciodata insa Freud nereusind sa
asimileze complet in sistemul sau teoretic aceasta introducere a instinctului mortii.
Se-ul, instanta pulsionala a personalitatii, cuprinde acum printre continuturile sale
nu doar componente interzise ale sexualitatii, ci si elemente care tin de agresivitate. Prin
urmare, incontientul se imbogateste cu noi continuturi instinctuale.
O problema teoretica si clinica care s-a ridicat acum pentru Freud este cum
prelucreaza psihicul agresivitatea. Ca sa deosebeasca destinul psihic al agresivitatii fata
de destinul psihic al sexualitatii, Freud spune in lucrarea "Disconfort in cultura" (1930)
urmatoarele: "Daca o inclinatie pulsionala trece prin refulare, partile sale libidinale se
transforma in simptome, in timp ce componentele sale agresive se transforma in
sentimente de culpabilitate".
In aceasta a doua teorie despre instincte, Freud considera ca nu numai reprimarea
sexualitatii contribuie la aparitia nevrozelor, ci si reprimarea agresivitatii. Agresivitatea
contribuie la nevroza printr-una din expresiile sale majore, sentimentul de culpabilitate,
expresia clinica cea mai spectaculoasa fiind reactia terapeutica negativa. Aceasta reactie
este una paradoxala si consta intr-o inrautatire a starii pacientului in conditiile in care ar
exista toate premisele imbunatatirii acesteia. Explicatia acestui paradox este, dupa Freud,
faptul ca sentimentul de culpabilitate nu permite insanatosirea, boala fiind un fel de
ispasire impusa tocmai de culpabilitate.
Acest sentiment de culpabilitate devine pentru ultimul Freud principalul rau
cultural al omului, principala frana in calea realizarii fericirii. Caracterul nociv al
culpabilitatii inconstiente deriva din aceea ca nu doar faptele condamnate cultural sunt
blamate, ci si simpla intentie.existenta in cultura, al carei precipitat psihic este Supraeul,

duce la o considerabila acumulare de culpabilitate, care creaza tensiune psihica si, prin
urmare, disconfort al omului cultural, adica nefericire.
Aceasta actiune asupra Eului se explica, dupa Freud, prin rolul pe care il joaca
agresivitatea in formarea sa. "La inceput, constiinta morala a luat nastere prin
reprimarea unei agresiuni si se intareste apoi prin alte reprimari ale agresiunii"3[3].
Frustrarile pulsionale pe care autoritatea le impune copilului genereaza in copil o
agresivitate pe masura frustrarii, insa aceasta agresivitate nu se poate manifesta, dat fiind
raportul de forte intre autoritate si copil. In aceasta situatie, copilul se identifica cu
agresorul, aceasta identificare este un mijloc de aparare a Eului, preia in sine autoritatea,
care devine interna, adica Supraeul. Cu alte cuvinte, Supraeul devine posesorul
agresivitatii care ar fi trebuit descarcata spre exterior si care acum este intoarsa asupra
Eului. Aceasta relatie de agresivitate intre Supraeu si Eu se vede foarte bine in situatiile
de doliu4[4].
Ulterior formarii Supraeului, procesul se repeta, adica agresivitatea pe care Eul ar
fi trebuit s-o indrepte spre exterior, spre obiectele lumii - dar care se loveste de bariere
interne sau externe - este preluata de Supraeu si indreptata catre Eu.
Asadar, nici agresivitatea nu trebuie reprimata, pentru ca aceasta nu dispare prin
reprimare, ci se reorienteaza spre propria persoana si se transforma in autoagresivitate.
Prin urmare, si in cazul acesta, sublimarea sau alte forme de aparare a Eului sunt
preferabile reprimarii.
Datorita existentei in aceasta a doua teorie despre instincte a celor doi poli, Eros si
Thanatos, Freud este in situatia sa introduca termenul de intricare pulsionala, care
inseamna ca tot ceea ce facem contine imbinate cele doua instincte fundamentale. Prin

3[3] Freud, Sigmund - "Disconfort in cultura", in Opere, vol IV, Studii despre societate si
religie, Ed. Trei, Bucuresti, 2000, pp. 147-206
4[4] Freud, Sigmund - "Doliu si melancolie", in Opere, vol III, Psihologia inconstientului,
Ed. Trei, Bucuresti, 2004, pp. 171-189

urmare, cele doua instincte se manifesta impreuna, imbinate in diferite proportii,


diferentele graduale fiind decisive pentru natura unui comportament.
De exemplu, prezenta agresivitatii in sexualitate este inevitabila, dar de proportiile
in care este prezenta depinde daca un comportament cade intr-o parte sau alta. Un
excedent in agresivitate il poate transforma pe indragostit intr-un criminal sadic, dupa
cum reducerea prea accentuata a agresivitatii il poate face timid sau impotent.
Dezintricarea presupune separarea celor doua forte pulsionale care revin fiecare
la scopurile lor. Un exemplu il constituie, dupa Freud, ambivalenta afectiva caracteristica
nevrozei obsesionale. Aceasta ambivalenta se rezolva prin revenirea la radacinile
ambivalentei, care este stadiul sadic anal. Asta presupune retrairea in analiza a
dezintricarii, a cauzelor dezintricarii, care, prin corectie, duc la reintricare.