Legenda foto:

1. Sfânta Taină a Mărturisirii

2. Întoarcerea Fiului Risipitor
3. „Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit”. Pocăinţa
femeii păcătoase care a uns picioarele Mântuitorului
4. Părintele Arsenie povăţuind pe fiii săi duhovniceşti

Titlu: Duhovnicul şi duhovnicia (de Radu MICU – pseudonim)

Şapo: „Să dea Dumnezeu sănătate, că-i mai bună decât toate!”
Aşa auzim mereu pe români că îşi urează unul altuia... Dar ce ar trebui
să înţelegem prin această sănătate ce-i „mai bună decât toate”? Cu
siguranţă că omul, când spune vorbele acestea, nu îşi doreşte să fie
sănătos doar pe sfert, sau pe jumătate, ci în întreagă fiinţa sa. Astfel
stând lucrurile, de sănătatea sufletului nostru cum ar trebui să ne
ocupăm? La cine să mergem? Poate că de propriul suflet fiecare e
capabil să aibă grijă, dar – să fim realişti – nici trupul nu-l poate
vindeca oricine. Atunci, de patimi, bolile sufletului, cine poate să ne
ajute să scăpăm? Răspunsul e simplu: de boală te scapă doctorul, doar
că, pentru suflet, acesta se numeşte părintele duhovnic.

În toată istoria vieţii sale omul are de-a face cu greutăţi şi probleme de tot soiul.
Nu e vorba aici numai de dificultăţi materiale sau fizice, de lipsuri băneşti ori boli
trupeşti, ci şi de probleme de ordin sufletesc, spiritual. Neajunsurile materiale sunt, în
unele cazuri, extrem de pregnante, iar neplăcerile cauzate de acestea uneori sunt greu de
exprimat pentru cineva care nu s-a confruntat niciodată cu aşa ceva. Cu toate acestea
există un soi de neajunsuri care se dovedesc mult mai chinuitoare şi care fac viaţa mult
mai grea. Există un soi de probleme ce înmulţesc urâtul vieţii şi care, de cele mai multe
ori sunt cauză acestui urât. Este vorba de neputinţele sufleteşti. Există o vorbă în popor
cum că e bine să avem sănătate, că apoi le ducem pe toate, iar vorba aceasta nu poate să
fie mai valabilă ca atunci când e vorba de sănătate sufletească. Dacă omul e împovărat cu
lipsuri materiale, poate chiar cu diverse boli, dar în suflet are pace şi ordine, nimic nu mai
e cu adevărat împovărător. Cele care dau fericire vieţii sunt curăţenia şi liniştea
sufletească, pentru că un om tulburat e un om nefericit indiferent dacă e îndestulat şi
sănătos.

1
 Având în vedere lucrurile menţionate, putem afirma că ţinta omului ar trebui să
fie dobândirea păcii lăuntrice, ca, având-o pe aceasta să poată depăşi orice altă greutate a
vieţii. Cum se obţine, însă, această pace?... Răspunsul îl găsim la cei ce şi-au dedicat
toată viaţa, toate eforturile, pentru realizarea acestui deziderat şi l-au şi împlinit, la
Părinţii Bisericii din toate timpurile, cei ce au urmat voia lui Dumnezeu şi s-au unit cu
Dumnezeu, cei care şi-au sfinţit viaţa încă dinainte de adormirea după trup. Aceşti
oameni, prin mila Domnului, au cunoscut că rădăcina răului din lume e în sufletele
noastre, că la nivelul sufletului se dă un „război nevăzut” între bine şi rău, între pornirile
păcătoase şi sufletul doritor de împlinire, de desăvârşire.
Cu alte cuvinte, toate eforturile trebuie îndreptate spre curăţirea de patimile
trupeşti şi sufleteşti, prin săvârşirea voii lui Dumnezeu, şi spre unirea în dragoste cu
Dumnezeu. Nu e uşoară, însă, realizarea acestui lucru, tocmai datorită naturii patimilor,
care îl fac pe om să piardă percepţia realităţii, să piardă contactul cu adevărul, dar şi din
cauza diavolului ce înşală pe om cât poate de mult. În aceste condiţii atingerea
desăvârşirii devine un lucru foarte dificil şi greu de obţinut, pentru că omul are de luptat
atât cu pornirile sale rele, cât şi cu înşelările. E uşor să îţi pierzi direcţia când e tot timpul
cineva ce încearcă din răsputeri să te deruteze numai ca să nu ajungi la ţintă. Nevoia
stringentă, în acest caz, este aceea a unui povăţuitor, a unei călăuze, care să cunoască
drumul cel mai bun spre mântuire. Acela este părintele duhovnic.

Paradoxal, omul se poate „trezi” robit de sine însuşi

Calea spre mântuire este una dificilă, este „calea cea strâmtă”, iar lucrurile stau
aşa pentru că diavolul se luptă să ne deruteze, să ne abată de la menirea noastră de
dumnezei după har. Aşa se face că, înşelaţi de acesta, oamenii, începând cu primii dintre
ei, părinţii Adam şi Eva, se chinuie să afle drumul care duce spre Dumnezeu, iar patimile,
mai mici sau mai mari, au devenit pentru fiecare o a doua natură. Această a doua natură
deturnează fiinţa umană de la normalitatea în care a fost creată şi însuşi avântul spre
infinit şi desăvârşire este răsturnat spre valori secundare, ceea ce determină denaturarea
sufletească şi trupească a omului. Acesta devine „purtat de patimi”, se „trezeşte” stăpânit,
robit de sine însuşi, în mod paradoxal. Astfel, pentru a putea reveni la starea firească a

2
fiinţei sale, omul e nevoit să facă un efort de nevoinţă, de asceză, prin care să înfrângă
pornirile rele şi să iasă de sub tirania propriilor patimi. Cu alte cuvinte, el e nevoit să ducă
o luptă cu sine însuşi, cu propriul egoism, cu propriul individualism.
Pentru aceasta e nevoie, însă, de un povăţuitor capabil să discearnă binele de rău,
să identifice boala care îl stăpâneşte pe om, care să „arbitreze” lupta acestuia cu sinele cel
pătimaş. De altfel, ca persoană, omul nu poate vieţui decât în mod comunitar şi tocmai
acest lucru este denaturat prin individualismul patimilor, ceea ce face ca numai în
comuniune să se poată reveni efectiv la normalitate. Este nevoie de un altul care să mă
povăţuiască atunci când eu însumi mă clatin. Acest altul e părintele duhovnicesc.

„Mai întâi trebuie tu să ai, ca apoi să dăruieşti şi altora”

Se înţelege că părinte duhovnicesc nu poate fi decât acela care el însuşi a ajuns să

nu mai fie rob al pasiunilor. Este o chestiune de bun simţ. Nu poate cineva să fie
călăuzitor pe-o cale dacă n-a trecut şi el, măcar o dată, pe acolo. Sfântul Nicodim
Aghioritul spune foarte clar că cel care îndrumă pe alţii nu trebuie să fie un nepriceput,
un neexperimentat: „Mai întâi, aşadar, tu, Părinte, care vrei să te faci duhovnic, trebuie să
ai o virtute şi o sfinţenie deosebită şi mai presus de a celorlalţi oameni, încă şi decât a
preoţilor cu care vieţuieşti, dintre care vei fi ales. Şi patimile tale să le ai vindecate şi
biruite şi să ai o sfinţenie deosebită de a celorlalţi. Fiincă tu, care vei fi rânduit duhovnic,
trebuie să petreci o viaţă duhovnicească, călăuzit de darul şi socotinţa Sfântului Duh,
dacă vrei să ai nume adevărat de duhovnic şi să răspunzi cerinţei.” (Carte foarte
folositoare de suflet). În privinţa acestui subiect Sfântul se exprimă deosebit de plastic,
prin vorbele mai multor Sfinţi Părinţi predecesori ai săi: „...într-un cuvânt, mai întâi
trebuie tu să ai, ca apoi să dăruieşti şi altora, căci «împărtăşirea (din ceva) merge înaintea
dăruirii», cum spune Dionisie Areopagitul”.
La Sfântul Ioan Gură de Aur putem găsi o comparaţie foarte sugestivă pentru a
sublinia necesitatea competenţei în slujirea duhovniciei: „Să ne închipuim că e vorba de
alegerea unui comandant de oştire şi că cei care au puterea să facă numirea ar chema un
fierar sau un cizmar sau un alt meseriaş şi i-ar încredinţa lui conducerea oştirii. Ei bine,
eu n-aş lăuda pe ticălosul acela care ar primi o astfel de slujbă şi care şi-ar da toate

3
silinţele să se arunce de bunăvoie într-o primejdie sigură. [...] Dacă m-ar duce cineva la o
corabie mare, cu mulţi vâslaşi şi încărcată cu multe mărfuri de mare preţ, şi mi-ar porunci
să mă aşez la cârma vasului, ca să trec Marea Egee sau Marea Tireniană, l-aş refuza de la
primul cuvânt. Iar dacă cineva m-ar întreba pentru ce fac asta, i-aş răspunde: Ca să nu
scufund corabia” (Despre preoţie). Rezultă din spusele Sfântului că un duhovnic
neînduhovnicit, ca să spunem aşa, nu numai că nu e de dorit, dar este chiar dăunător şi
distructiv: „ E primejdios să purceadă cineva să înveţe dacă nu s-a silit pe sine mai întâi
să ajungă la ceea ce învaţă, prin făptuire. Căci, precum având cineva o casă putredă îi
vatămă pe străinii primiţi prin căderea ei, tot aşa şi aceştia, dacă nu s-au zidit mai înainte
pe ei înşişi în chip sigur, îi vor pierde înpreună cu ei şi pe cei ce vin la ei. Căci prin
cuvinte îi cheamă la mântuire, iar prin felul lor de viaţă mai degrabă păgubesc pe
nevoitori” (Sf. Ioan Scărarul).

O responsabilitate uriaşă

Duhovnicia e o responsabilitate foarte mare ce pretinde mult de la duhovnic.

Acesta este responsabil înaintea lui Dumnezeu pentru sufletele pe care le păstoreşte şi nu
poate invoca nicicând pretextul neştiinţei, deoarece pentru aceea este pus să îngrijească
de fiii săi duhovniceşti, după cum se spune şi de către prorocul Iezechiel: „Dacă atunci
când vine sabia străjerul nu trâmbiţează poporului şi nici nu dă semn, iar sabia, la
venirea ei, ia un suflet, sufletul acela a fost luat din pricina fărădelegii lui, dar sângele
lui îl voi cere din mâna străjerului”( Iez. 33, 6 ). Acelaşi Sfânt Nicodim Aghioritul
vorbeşte foarte răspicat în acest sens: „Într-un cuvânt îţi spunem, duhovnice, că raiul şi
iadul, viaţa şi moartea, mântuirea şi pierzania sufletelor în mâinile tale stau. Şi, dacă, prin
buna ta îndreptare, aceştia se vor mântui, vei auzi cuvântul: «Dacă vei scoate lucru de
preţ din cel fără de preţ, vei fi ca gura Mea» ( Ier 15, 19 ). Iar, dacă, dimpotrivă, din
pricina îndrumării tale celei greşite şi a nepăsării tale se va pedepsi unul dintr-înşii, vei
auzi cuvântul: «Cel rău va pieri în nelegiuirea sa şi Eu voi cere sângele lui din mâna ta»
( Iez. 3, 18).”.
Vorbind despre măreţia slujirii preoţeşti, Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază
faptul că cel ce păstoreşte suflete are nevoie de o aşa de mare curăţie interioară şi de o

4
aşa puternică legătură cu Dumnezeu încât să facă să strălucească în viaţa sa însăşi
dumnezeirea: „ Nu e vorba aici de comanda unei oştiri, nici de ocârmuirea unei împărăţii,
ci de o slujire care cere virtute de înger. Sufletul preotului trebuie să fie mai curat decât
înseşi razele soarelui, pentru ca Duhul cel Sfânt să nu-l părăsească niciodată şi ca să poată
spune: „Iar de acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2, 20)”. Cu alte
cuvinte, povăţuitorul duhovnicesc are menirea ca prin viaţa sa curată să actualizeze în
sine chipul lui Hristos ca, apoi, să-l întipărească şi-n fiii săi duhovniceşti, a căror grijă o
poartă. Astfel se face că omul, când vine la duhovnic, vine ca-n faţa lui Dumnezeu,
tocmai pentru că prin duhovnic lucrează Dumnezeu. Vorbind despre Sfânta Taină a
Mărturisirii, Părintele Stăniloae afirmă: „De fapt, preotul se şterge cu totul în faţa lui
Hristos, punând în faţa conştiinţei penitentului pe Hristos, ca for suprem în faţa căruia nu
se simte umilit niciun om, for care este în acelaşi timp Persoana cu cea mai înţelegătoare
şi iertătoare iubire”.

Experienţa duhovnicească şi discernământul: harisme de mare

preţ ale duhovnicului

În Taina Spovedaniei, cel ce se pocăieşte vine să ceară îndrumare de la părintele

său cu gândul că Dumnezeu Însuşi este Cel ce îl luminează şi îl povăţuieşte prin acesta.
Atunci când povăţuitorul duhovnicesc este un om care a reuşit să devină transparent
Duhului Sfânt, acest lucru este cu atât mai uşor tocmai pentru că fiul duhovnicesc simte
prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu în părintele său. Iată cum vorbeşte Cuviosul
Arhimandrit Sofronie Saharov despre Sfântul Siluan Athonitul, care i-a fost părinte
duhovnicesc: „Contactul prelungit cu fericitul stareţ mi-a îngăduit să mă conving că îi
erau cunoscute tainele Duhului şi, prin urmare, era un povăţuitor duhovnicesc sigur.
După vizite excepţionale ale harului, puţin frecvente în istoria Bisericii, după un efort
ascetic necontenit timp de aproape jumătate de secol, după câteva greşeli de pe urma
cărora a avut de suferit în cursul primei jumătăţi a îndelungatei sale vieţi ascetice, stareţul
a ajuns la o treaptă a cunoaşterii şi desăvârşirii care făcea din el un sprijin încercat pentru
ceilalţi. [...] Stareţul care, în Duhul Sfânt, se învrednicise să vadă pe Hristos, care fusese
înălţat de Duhul Sfânt la contemplarea luminii necreate, purta în el această lumină. De

5
aceea el putea distinge cu uimitoare perspicacitate adevărul autentic de măştile şi
fantomele adevărului pe care omul le întâlneşte în chip inevitabil pe calea sa
duhovnicească.”

Dumnezeu a rânduit ca oamenii să se povăţuiască unii pe alţii

chiar dacă toţi sunt păcătoşi

Situaţia stă astfel în cazul unui părinte foarte înduhovnicit, însă, chiar şi-n cazul
unuia cu mai puţină experienţă directă în ce priveşte trăirea în Duhul Sfânt, problema se
pune la fel, deoarece părintele duhovnicesc stă pentru noi în faţa lui Dumnezeu şi pentru
Dumnezeu în faţa noastră. E ca o icoană a lui Hristos.
Teologia ascetică afirmă că a asculta de duhovnic este echivalent cu a asculta de
Dumnezeu, pentru că acesta din urmă nu face altceva decât să le transmită fiilor şi
fiicelor sale sufleteşti cuvântul lui Dumnezeu. Din acest punct de vedere trebuie precizat
că duhovnicul nu e un maestru spiritual, un guru, ci, după cum şi lumea i se adresează, el
este un părinte sufletesc chemat să renască duhovniceşte pe ucenicii săi, dar nu prin
propria înţelepciune, ci prin puterea lui Dumnezeu.
Întrebat cum cunoaşte aşa de limpede sufletul omului, Sfântul Serafim de Sarov a
răspuns: „Eu nu văd nimica; eu nu ştiu nimica; eu mă rog, şi primul gând care vine în
inima mea îl ştiu ca cuvânt de la Dumnezeu şi pe acela îl dau. E Dumnezeu Care ştie
taina vieţii tale şi taina inimii tale; eu sunt numai un duhovnic”. Prin urmare, rugăciunea
e atmosfera în care trebuie să se desfăşoare Taina Spovedaniei: rugăciune e ucenicului şi
rugăciune a duhovnicului, ca Domnul să lucreze, prin cel de-al doilea, mântuirea
primului. De aceea spovedania trebuie adresată lui Dumnezeu, prin părintele
duhovnicesc.
Chiar şi când duhovnicul e unul mai puţin încercat în trăirea mistică, Dumnezeu
va răsplăti ascultarea şi supunerea noastră faţă de părinte, iar acesta, prin harul primit de
la Mântuitorul, va face descoperită voia lui Dumnezeu pentru fiul său duhovnicesc.
Sfântul Ioan Scărarul subliniază că „toţi cei ce voiesc să cunoască voia lui Dumnezeu
trebuie ca mai întâi să şi-o ucidă pe-a lor proprie”, îndemnându-ne să punem în aplicare
poveţele ocârmuitorilor noştri spirituali, chiar dacă se întâmplă ca ei să nu fie cu adevărat

6
oameni duhovniceşti. „Dumnezeu nu este atât de nedrept încât să îngăduie a fi înşelate
sufletele care s-au smerit cu credinţă şi nevinovăţie înaintea sfatului şi judecăţii
aproapelui, căci, chiar dacă cei întrebaţi sunt fără de minte, prin ei va grăi Cel nematerial
şi nevăzut”. În acest sens este pilduitoare mărturisirea Avvei Dorothei. Acesta mergea la
duhovnicul său, Avva Ioan, pentru orice frământare sufletească, însă de multe ori era
ispitit să nu mai ceară sfat, deoarece oricum intuia ceea ce avea să-i zică, dar mergea
totuşi, chiar dacă părintele îi spunea chiar lucrurile pe care le intuise. Făcea acest lucru
pentru a nu se încrede prea mult în voia sa şi pentru a primi confirmare de la parinte, pe
care o lua ca din gura lui Dumnezeu, fiincă ştia că orice gest individualist se află sub
înrâurirea diavolului. Se poate observa, astfel, că şi ucenicul are o mare responsabilitate
pentru calitatea spovedaniei sale, căci, pentru cel care cu adevărat se pocăieşte,
Mântuitorul Hristos lucrează în chip minunat spre însănătoşirea sa sufletească, fiinţială.