Celula si Genomul

Organismele care acopera suprafata Terrei uimesc prin nenumarate diferente

care, totusi, converg in acelasi punct: viata. Descoperirile din ultimul secol nu au reusit
sa dezvaluie misterul ce invaluie lumea vie, dar au raspuns la intrebari legate de
ereditate, structurarea materialului genetic.
Numarul speciilor care populeaza Pamantul este cuprins intre 10100milioane.Fiecare specie se reproduce cu o mare precizie, transmitand materialul
genetic urmasilor care, astfel, mostenesc aceleasi caractere specifice parintilor lor.
Aceste fenomen poarta denumirea de ereditate fiind esential pentru existenta vietii.
Oragnismele pluricelulare, precum organismul uman, contin grupuri de celule care
indeplinesc aceeasi functie, formanduse prin diviziunea initiala a unei singure celule.
Celula initiala este, astfel, vehiculul ereditatii.
Toate celulele stocheaza informatia ereditara in acelasi cod chimic liniar, numit
ADN. ADNul este un polimer lung alcatuit din aceiasi patru monomeri, numiti Adenina
(A), Guanina (G), Citozina (C) si Timina (T). Monomerii sunt inlantuiti intro secventa
liniara care cripteaza informatia ereditara. Daca inseram o portiune de ADN uman intro
bacterie, aceasta va putea fi cu succes citita, la fel si in cazul in care ADNul bacterian
este inserat in celula umana. Cu ajutorul metodelor chimice, este posibila citirea
nucleotidelor care compun ADNul si descifrarea informatiei stocate de acesta.
Replicare informatiei genetice se face prin polimerizare. ADNul dublu catenar
este alcatuit din nucleotide formate din aceleasi structuri: un monozaharid, numit
dezoxiriboza, la care este atasat un rest fosfat, si o baza azotata care poate fi adenina,
guaniana, timina sau citozina. Fiecare monozaharid este legat de urmatorul prin
intermediul restului fosfat; legaturile se pot forma intre oricare din cele patru nucleotide.
In celulele vii, nicio noua catena de ADN nu se formeaza izolat de restul informatiei
genetice sau de la sine. ADNul preexistent reprezinta catena matrita pe care se
grefeaza catena in formare, pe baza complementaritatii bazelor azotate. Adenina este
complementara Timinei, leganduse printro legatura dubla, iar Citozina Guaninei,
formand legaturi triple. Se formeaza, astfel, ADNul dublu catenar, alcatuit dintro
catena matrita (preexistenta) si o catena fiica care se rasucesc una in jurul celeilalte
pana la obtinerea dublului helix.
Pe langa stocarea informatia genetica, ADNul este responsabil si de exprimarea
acesteia. In acest scop, ADNul este transcris sub forma de ARN. ARNul este un acid
ribonucleic alcatuit dintrun monozaharid, numit riboza, de care este atasat un rest
fosfat, si patru baze azotate: Adenina, Guanina, Citozina si Uracil (care inlocuieste

Timina specifica ADNului). La nivelul celulei, catena de ARN este tradusa in alte lanturi
polimere, precum proteinele. Acest procesc poarta denumirea de transcriptie.
Datorita formei monocatenare, ARNul este mai flexibil, putanduse indoi si forma
legaturi de hidrogen intre nucleotidele componente si complementare (secventa de
nucleotide GGGG poate forma legaturi cu CCCC). Forma sub care se impacheteaza
ARNul poate fi utila si specifica in recunoasterea altor structuri de care se poate lega.
Toate celule folosesc proteine drept catalizatori. Proteinele sunt lanturi polimerice
alcatuite din douazeci de tipuri de aminoacizi care se pot impacheta in structuri
tridimensionale care le ofera specificitate. Proteinele catalizeaza diferitele reactii ce se
produc in interiorul celulei, prin ruperea sau crearea legaturilor covalente, dar participa
si la procesele de semnalizare celulara, miscare, edificare a unor structuri.
Genele reprezinta un fragment din ADN care stocheaza informatia necesara
sintezei unui anumit tip de proteina. Acest mecanism faciliteaza sinteza proteinelor
necesare celulei intrun anume moment, evitand formarea compusilor suplimentari.
Celula este un sistem dinamic in interiorul caruia reactiile se desfasoara fara
stabilirea unui echilibru chimic, avand nevoie de energie libera si materii prime. Energia
libera fundamentala pentru sustinerea vietii, se defineste ca. Transmiterea informatiei
genetice este dependenta de procurarea energiei libere. Moleculele componente se afla
intro permanenta miscare putand forma structuri ordonate, cu conditia ca noile legaturi
sa aiba o energie mai mare decat entropia sistemului. In urmatoare etapa, energia
libera a acestora se transforma in caldura, prin formarea unuor structuri mai stabile
decat cele anterioare.
Membrana plasmatica
reprezinta un element comun tuturor celulelor,
comportanduse ca o bariera semipermeabila ce permite produsilor de secretie si
nutrientilor sa ramana in celula, in timp ce produsii de excretie sunt eliminati.
Elementele constituente au proprietatea de a fi amfifile (o parte hidrofila, in contact cu
mediu apos, si o parte hidrofoba, insolubila in apa), formand in mod spontan agregate.
In cazul fosfolipidelor, componenta majoritara a membranei, datorita caracterului
amfipatic, se formeaza un bistrat lipidic. In afara lipidelor, pentru realizarea functiei de
transport intercelular, semnalizare celulara etc, celula are nevoie de proteina interpuse
intre componentele bistratului lipidic sau atasate de suprafata lipidelor.
Celulele procariote
Din punct de vedere etimologic, cuvantul provine din greaca, formanduse prin
unirea cuvintelor eu, care inseamna adevarat, si karyon, sau nucleu. Celulele pot
fi impartite in trei mari categorii, in functie de aspectele morfologice: bacterii,
arhebacterii si eucariote. Se considera ca arhebacteriile au evoluat din bacterii in

acelasi timp, sau poate inainte de aparitia eucariotelor, si populeaza spatii evitate de
om, precum: mlastini, adancurile oceanelor, ape foarte sarate sau izvoare cu o aciditate
ridicata, putand fi intalnite, insa, si in locuri mult mai accesibile, precum solul, lacuri, sau
intestine. La nivel morfologic, pot fi cu greu diferentiate de bacterii. In timpul repicarii
ADNului se pot produce anumite greseli ce poarta numele de mutatii, existand riscul
transmiterii acestora la nivelul celulelor fiice. In cazul mutatiilor care afecteaza o gena
responsabila de sinteza unei proteine de importanta vitala, celula este distrusa, prin
selectie naturala, in timp ce mutatiile care nu afecteaza functiile celulei sunt transmise
ereditar. Dea lungul timpului, anumite parti ale genomului au suferit numeroase
modificari, iar altele au ramas intacte, permitand studierea ereditatii dea lungul
mileniilor . Subunitatile mici ale ribozomilor au ajutat la impartirea celulelor in cele trei
categorii.
Orice noua gena provine din gene preexistente, iar abatarile de la aceasta regula
se pot produce in urmatoarele cazuri:
1. Mutatiile intragenice: gena existenta poate fi schimbata din cauza unor
modificari ce apar in timpul replicarii ADNului
2. Duplicarea genelor: aparitia unei perechi de doua gene identice in aceeasi
celula, dar a caror activitate se poate separa mai apoi in cursul evolutiei.
3. : doua sau mai multe gene pot fi fractionate si imperecheate apoi, formand o
gena hibrida
4. Transferul intercelular (orizontal): o portiune din ADNul unei celule este
transmisa alteia, care poate apartine unei alte specii
Duplicarea genelor se produce, in mod normal, in cazul diviziunii celulei mama in
cele doua celule fiice. Accidente ocazionale produc doar duplicarea unor anumite gene,
formanduse perechi de gene identice. Dintre cele doua gene identice, una poate suferi
diferite mutatii, iar in timpul evolutiei, poate da nastere unei gene ce realizeaza o fuctie
specifica si distincta in cadrul celuleiGenele ortologice sunt cele din doua specii diferite,
dar care deriva de la acelasi ultim ancestru comun. Genele paralogice sunt cele inrudite
din cauza duplicatiei, dar separate prin mutatiile pe care una dintre ele o sufera in cursul
evolutiei. Genele homologice sunt cele inrudite in descendenta, termenul ingloband cele
doua relatii mai sus descrise.
Procariotele ofera, de asemenea, un bun exemplu de transfer genic intercelular
sau orizontal, prin intermediul virusurilor. Virusurile nu sunt, in sine, celule vii, dar se
comporta ca vectori pentru transmiterea genelor. Acestea sunt mici pachete de material
genetic care se dezvolta ca paraziti pe o anumita celula gazda, apoi se replica si
migreaza spre o alta celula , fiind insa acoperite de un strat protectiv, si infecteaza, in
final, noua celula. Celula infectata este omorata de proliferarea virusului in interiorul
sau, in unele cazuri, transmite virusul din generatie in generatie. Transmitere se poate

face sub forma unui fragment distinct de material genetic, numita plasmid, fie sub
forma unei secvente inserate in genomul celulei gazda. Aceste transferuri pe orizontala
sunt des intalnite in cazul procariotelor, in timp ce asupra eucariotelor nu au avut un
efect vizibil.
Escherichia coli (nume abreviat: E. coli) este o bacterie care trie te n
intestinele organismelor cu snge cald. E. coli este o bacterie lactozo-pozitiv
(descompune lactoza), gram-negatiz, oxidazo-negativ, ce apare la microscop sub
form de bastonae. El face parte din grupa enterobacteriilor care trie te ca epifit n
tractusul digestiv. n unele cazuri de dezechilibrare a microflorei intestinale, aceste
bacterii pot produce mbolnviri, printr-o nmul ire masiv sau apari ia unor tulpini
toxicogene. Bacteria a fost denumit n 1919 dup numele bacteriologului germanoaustriac Theodor Escherich, cel care a descoperit-o. [11]
Eucariotele sunt celule mai mari decat pracariotele, cu un genom mai dezvoltat si
mai elaborat decat acestea, avand functii si structuri extrem de complexe si putanduse
organiza cu usurinta in complexe multicelulare. Conform definitiei, materialul genetic al
eucariotelor este stocat intro structura speciala, numita nucleu. Anvelopa nucleara este
o membrana dubla ce separa ADNul de citoplasma. Alte elemente distinctive sunt
volumul de 1000 de ori si aria de 10 ori mai mare decat a procariotelor, citoscheletul.
Eucariotele au evoluat prin intermediul relatiei de simbioza cu anumite bacterii, precum
mitocondria. Mitocondria este un organit citoplasmatic care rolul de a elabora cea mai
mare cantitate din ATPul necesar functionarii celulei. Peretele sau dublu, materialul
genetic specific, tipul ribozomilor, diversitatea ARNului si respiratia aeroba sunt
similitudini care o asociaza cu bacteriile, oferind celulei eucariote ATP in schimbul
adapostului si a hranei. La nivelul plantelor si a algelor sunt intalnite cloroplastele, care
efectueaza fotosinteza, utilizand energia solara pentru producerea carbohidratilor din
apa si CO2. Genomul eucariotelor este un hibrid intre materialul genetic al eucariotelor
primitive si cel al bacteriilor pe care le inglobeaza. Cu toate ca mitocondriile si
cloroplastele isi pastreaza genomul in interiorul lor, anumite secvente de ADN sunt
atasate ADNului celulei gazda, astfel incat anumiti compusi rezultati din sinteza
proteica sunt specifici fie mitocondriilor, fie cloroplastelor. ADNul non-codant poate fi
inlaturat fara a produce modificari celulei eucariote; cheltuiala energetica si
complexitatea inlaturarii ADNului non-codant au facut ca majoritatea celulor sa il
pastreze, cu exceptia pestelui balon. In acest fel, in orice organism eucariot, ADNul
non-codant este mai mult decat ADNul codant.
Numeroase celule eucariote exista sub forma unicelulara, purtand denumirea de
protozoare. Din punct de vedere anatomic, protozoarele contin structuri specifice,
precum fotoreceptori, cili, pseudopode, gura sau elemente contractile asemanatoare
fibrelor musculare, iar in ce priveste informatia genetica, acestea sunt multe mai
diversificate decat organismele multicelulare si, deci, mult mai numeroase.

Saccharomyces cerevisiae sau drojdia de bere, este un organism unicelular, mic,

care face parte din regnul fungilor, fiind usor de crescut in culturi celulare. Asemeni
celorlalte ciuperci, aceasta are un perete rigid si imobil, contine mitocondrii, dar nu si
cloroplaste si se poate reproduce la fel de usor ca bacteriile, fie pe cale vegetativa (sau
prin diviziune celulara), fie pe cale sexuala. Prin studiul drojdiei de bere a fost elucidat
mecanismul diviziunii celulare, genomul acesteia fiind descoperit in anul 1997.
Informatia genetica insumeaza un total de 13,117,000 nucleotide, incluzand si
contributia genomului mitocondrial format din 78, 520 nucleotide. Numarul genelor este
de 2.5 ori mai mare decat cel al E. coli si codifica de 1.5 ori mai multe proteine. Pentru a
studia regnul vegetal, Arabidopsis thaliana a fost aleasa ca model, fiind usor de crescut
si inmultinduse exponential dupa doar 8-10 saptamani.
Lumea animala este cercetata prin intermediul viermilor (Caenorhabditis
elegans), musculitelor de otet (Drosophila melanogaster), soarecilor (Mus musculus) si
a oamenilor (Homo sapiens)
Caenorhabditis elegans se inrudeste cu viermii aurii, si ataca cadavrele. Cu o
durata de viata de doar cateva zile si cu abilitatea de a supravietui in medii foarte reci,
reprezinta modelul ideal de studiu. Acesta se formeaza cu o deosebita precizie dintro
celula ou si are exact 959 celule, plus un numar variabil de ovule sau spermatozoizi.
Exactitatea dezvoltarii si cunoasterea detaliata a fazelor de dezvoltare, au ajutat la
descifrarea genomului ce contine 97 milioade de nucleotide care codifica 19,000
proteine. Studiile facute pe viermi ajuta la intelegerea diviziunii celulare si a mortii
acesteia, cu o importanta deosebita in cercetarile facute asupra bolilor neoplazice.
Drosophila melanogaster este un model ce ajuta la intelegerea dezvoltarii
vertebratelor, fiind folosit pentru prima data in urma cu 80 de ani, cu scopul deslusirii
legilor ereditatii. Sa descoperit, astfel, ca genele sunt parti componente ale
cormozomilor, componente ce pot fi observate in celulele eucariote, dar ale caror roluri
nu erau inca cunoscute. Drosophila melanogaster are nevoie de doar 8 zile pentru a
evolua de la o celula ou la un organism adult. Genomul este alcatuit din 170 milioane de
nucleotide care codifica 14,000 de proteine. Drosophila melanogaster este folosita mai
des, in defavoarea vertebratelor, si datorita duplicatiilor genice ce apar cu o frecventa
mult mai mica decat in organismele complexe. In ultimii ani, Drosophila melanogaster a
ajutat la identificarea anumitor mutatii la nivelul genelor si intelegerea schimbarilor pe
care acestea le produc in organismul mutant.
Organismul vertebratelor este un rezultat al nenumaratelor duplicatii genice. In
multe cazuri, un cluster de gene este deosebit de asemanator cu un alt cluster prezent
intro alta portiune a genomului, fapt ce sugereaza ca duplicarea a fost facuta in grup, si
nu pe gene individuale si izolate. Conform unei teorii, in cursul diviziunii, intreg genomul
este duplicat, dand nastere la 4 copii a fiecarei gene. Cu toate acestea, in cursul

evolutiei, gene care au fost la inceput identice au suferit un proces de diferentiere.

Pentru foarte multe funcii celulare, exist cte 2 gene, ca i cum programul genetic al
acestor bacterii ar avea sisteme de backup (copii de siguran). Aceast redundan
ar putea fi considerat ca fiind o densitate redus a informaiei genetice. Cu toate
acestea, cel puin n unele cazuri, aceast informaie este reglat diferit i folosit n
scopuri metabolice diferite [1].

Procesele chimice si biosinteza

Componentele chimice ale celulei

Materia este formata din elemente chimice, substante ce nu pot fi maruntite sau
convertite in alte substante pe cai chimice, elemente precum Carbonul si Hidrogenul.
Cea mai mica particula a unui element chimic este atomul. Masa atomica a unui atom
sau masa moleculara a unei molecule reprezinta masa relativa, raportata la un atom de
hidrogen, echivalentul numarului de protoni si neutroni continuti, intrcat masa
neutronilor este mult mai mica, putand fi neglijata. Masa este deseori data in Daltoni, un
dalton fiind masa atomica aproximativ egala cu cea a unui atom de hidrogen.
Interactiunile ce se produc intre atomi sunt dictate de dinamica electronilor.
Protonii si neutronii din nucleul atomic participa la interschimburi in cazuri extrem de
rare, precum procese radioactive sau fenomene ce au loc in interiorul soarelui. In
tesuturi, electronii sufera rearanjamente, formand exteriorul atomului. Electronii au o
dinamica aparte, care se supune unor legi speciale, precum:

Electornii pot exista doar pe orbite care accepta un numar strict de

particule incarcate negativ
Electronii care se afla cel mai aproape de nucleu sunt atrasi de acesta cu
forte mai mari. Pe acest strat pot exista maximum 2 electorni. Urmatorul
strat este mai departat de nucleu si este mai putin legat de acesta. Al
treiea strat contine maximum 8 electroni, iar straturile patru si cinci pot
avea cate 18 electroni fiecare.
Atomii cu mai mult de patru straturi de electorni sunt foarte rar intalniti in
organismele vii
Atomul este cu atat mai stabil cu cat electronii acopera straturile cele mai
apropiate de nucleu
Atomul care are ultimul start complet este stabil din punct de vedere
chimic si nereactiv (exemple: helium, argon, neon, gaze inerte). Alti atomi
care au ultimul strat incomplet sunt angajati in procese de cedare si
acceptare de electroni pentru a ajunge la un echilibru

Transferurile de electroni intre diferiti atomi produc formarea a doua tipuri de

legaturi: legaturi ionice (cand electronii sunt donati de la un atom la altul), sau legaturi
covalente (cand doi atomi impart o pereche de electorni). Legaturile ionice rezulta din
atractia unui ion incarcat pozitiv, numit cation, cu unul a carui sarcina electrica este
negativa, numit anion. Spre deosebire de lagturile covalente sau cele de hidrogen,
legaturile ionice nu au o geometrie specifica, deoarece campul electrostatic in jurul

ionului este uniform in toate directiile [2]. In cazul legaturilor covalente, perechea de
electroni pusi in comun poate fi atrasa cu mai mare putere de atomul mai
electronegativ, fiind o legatura covalenta polara. Legturile covalente exista sub forma
mai mult tipuri. O legatura simpla covalenta implica existenta a doi electroni, fiind dintre
cele mai raspandite legaturi. Prin punerea in comun a patru electroni, cate doi din
partea fiecarui atom, poarta numele de legatura dubla, fiind mai scurta si mai puternica
decat precedenta si avand inflenta asupra geometriei compusului format. Legtura dubla
impiedica rotatia in jurul legaturii, dand nastere unei structuri rigide si mai putin flexibila
[3]

Apa este cel mai abundent component al unei celule, reprezentand aproximativ
70% din greutatea celulei. Legturile chimice dintre oxigen si cei doi atomi de hidrogen
sunt foarte polare, deoarece oxigenul este puternic electronegativ, in timp ce H este
putin electronegativ. Prin urmare, exista o distribuire anormala de electorni in molecula
apei, cu o preponderenta de sarcini pozitive la nivelul H si sarcini negative la O. Prin
interactiunea unei portiuni puternic electronegative, cu o portiune slab electronegativa,
se produc legaturi de hidrogen. Acestea sunt importante in stabilirea proprietatilor apei,
elucidarea structurii tridimensionale a proteinelor si formarea legaturilor dintre bazele
azotate in acizii nucleici [4]
Moleculele polare se impart in acizi si baze. Prin cedarea unui electron, atomul
de H este incarcat pozitiv si poarta denumirea de proton, notat H+. In contact cu apa,
H+ este atras de partea electronegativa a O si se asociaza cu molecula de apa,
formand ionul hidroniu (H3O+). Situatia inversa poate avea loc la fel de rapid, ca
urmare, apa pura are o concentratie mica si egala de ioni H3O+ si OH- (10 -7 M).
Substantele care elibereaza protoni si formeaza H 3O+ cand sunt dizolvate in apa poarta
numele de acizi. Cu cat mai mare este concentratia de H3O+, cu atat mai acida este
solutia, iar cantitatea de OH - scade. Opusul acidului este baza, a carei proprietate este
aceea de a accepta protoni, scazand concentratia de H3O+
In solutiile apoase, legaturile covalente sunt de 10-100 de ori mai puternice decat
fortele de atractie dintre ceilalti atomi. Legatura este mediata de un atractii
noncovalente care in mod specific sunt slabe, dar a caror energie se aduna pentru a
crea uniunea a doua molecule separate. Astfel, in ordinea descresterii puterii lor,
legaturile sunt: legaturi covalente, legaturi necovalente: ionice, de hidrogen sau van der
Waals. In cazul legaturilor van der Waals, distributia sarcinilor electrice din jurul
atomului se schimba in timp. In niciun moment aceasta nu este simeptrica perfect.
Aceasta asimetrie din jurul unui atom, prin interactiuni electrostatice. Induce o asimetrie
complementara in distributia electronilor din jurul celuilalt atom vecin. Prin urmare,
atractia rezultanta dintre cei doi este crescuta si sunt mai apropiati, pana ajung sa fie
separati de fortele de respingere care apar la apropieri prea mari [5]

Al patrulea motiv care aduce moleculele impreuna nu este o legatura, ci forta

hidrofobica, cauzata de respingerea unei portiuni nepolare din reteaua de apa cu
legaturi de hidrogen, pentru a impiedica interferarea cu interactiunile favorabile
prestabilite. Prin aducerea impreuna a doua portiuni hidrofobe, este redusa
interactiunea acestora cu apa. Totodata, fortele hidrofobe sunt importante pentru
impachetarea proteinelor.
Un component important al celulelor este carbonul, daca facem abstractie de apa
si alti ioni. Carbonul intra in alcatuirea tuturor structurilor, fiind de departe urmat de
silicon. Fiind un atom mic ce contine patru electroni pe ultimul strat, acesta permite
formarea a patru legaturi covalente. Totodata, un atom de carbon se poate lega de un
altul prin legaturi simple, duble sau triple, foamand lanturi si structuri complexe.
Monozaharidele sunt compusi a caror formula generala este (CH 2O)n unde n are
valori mai mari decat 3. Glucidele si compusii alcatuiti din glucide poarta denumirea de
carbohidrati. In functie de modul de aranjare a C, O si H se poae obtine o varietate de
astfel de compusi. Ca exemplu, gluzoca poate fi transformata in manoza prin
schimbarea directiei unei grupe OH, foamanduse un izomer optic. Izomerii optici se
poarta ca obiectul si imaginea lui in oglinda. Cu toate ca din punct de vedere structural
sunt identici, activitatea lor biologica este distincta. Modul in care glucidele se leagat
pentru a forma polimeri este unul tipic: legatura se formeaza intre gruparile OH ale
glucidelor prin condensare, cu eliminarea unei molecule de apa. Reactia inversa poarta
denumirea de hidroliza. Deoarece fiecare monozaharid are 6 grupari OH care pot
participa la reactia de condensare, numarul de posibilitati pentru formarea polimerilor
este extrem de mare. Glucoza poate fi redusa in compusi mai mici cu functia de a
asigura celulei energia necesara realizarii principalelor functii. Cu toate acestea,
glucidele pot fi utilizate si ca suport mecanic, sau se pot lipi de proteine si lipide,
formand glicolipide si glicoproteine, cu rol structural.
Acizii grasi, precum acidul palmitic, sunt alcatuiti dintrun lant de carbon,
hidrofob, si o coada hidrofila, extrem de reactiva, reprezentatade gruparea carboxil.
Acidul palmitic este saturat, deoarece legaturile dintre elementele componente se
realizeaza prin legaturi simple. Pe de alta parte, acidul oleic este un exemplu de
compus ce contine legaturi duble, care interfereaza cu capacitatea acestora de a se
impacheta intro structura mai compacta. Acizii grasi sunt depozitati in citoplasma
celulelor sub forma de trigliceride, alcatuite din glicerol si trei tipuri de acizi grasi. Cand
este nevoie de energie, triacilglicerolul este mobilizat, putand produce de sase ori mai
multa energie decat o molecula de glucoza. Fosfolipidele au rol structural, intrand in
componenta membranelor celulalre. Acestea au un caracter amfifil, alcatuind bistratul
lipidic specific.

Aminoacizii stau la baza formarii proteinelor, avand o structura comuna; la

carbonul alfa, se leaga o grupare carboxil, o grupare amino si o catena ca difera din
punct de vedere morfologic. Toate organismele vii au un total de 20 de aminoacizi care
pot intra in alcatuirea proteinelor. Nu se stie exact dupa ce criterii au fost acestia
selectionati. Din numarul lor, 5 pot fi purtatori de sarcini electrice.
Monomerii care alcatuiesc lanturile polimerice au functii diferite fata de cea finala,
destinata noului compus. Proteinele sunt cele mai abundente structuri si joaca roluri
extrem de importate si diverse. Acestea pot functiona ca enzime ce catalizeaza
formarea sau ruperea unei reactii, producerea sau stocarea energiei. Legaturile
necovalente stabilesc atat forma structurii, cat si legaturile pe care aceasta le va forma
cu alte componente. Cu cat se formeaza mai multe legaturi necovalente, cu atat
structura este mai rezistenta. Astfel, sunt posibile interactiunile de orice tip, acestea
putanduse disocia usor la nevoie.
Reactiile chimice produse in interiorul celulei ar avea nevoie de o temperatura
mult mai mare decat cea normala. Ca atare, fiecare reactie necesita o amplificare a
reactivitatii chimice, care se poate face doar cu ajutorul enzimelor. Fiecare enzima
accelereaza (sau catalizeaza) doar una din multitudinea de reactii chimice posibile.
Reactiile catalizate de enzime sunt de obicei inlantuite, astfel incat produsii unei reactii
devin substraturi pentru urmatoarea. Metabolismul celular integreaza cele doua cai:
calea catabolica, prin care nutrientii sunt degradati pana la molecule mici cu scopul
obtinerii energiei si a hranei, si calea anabolica, care utilizeaza energie pentru a crea
macrostructuri din molecule mici.
Conform celei de-a doua legi a termodinamicii, orice sistem tinde spre o stare de
dezordine cat mai mare, denumita cresterea entropiei (cu cat mai mare este
dezordinea, cu atat mai mare este entropia). Acesta este un proces spontan, care
necesita un efort periodic pentru a putea fi inversat. Celulele vii, prin procesele de
crestere si formare de structuri, produc ordine in sistem, sfidand legea a doua a
termodinamicii. Motivul este faptul ca celula nu este un organism izolat. Ea capteaza
energie din mediul exterior pentru a face ordine in interior. In cursul reactiilor care
produc ordine in celula, parte din energia consumata este transformata in caldura.
Caldura este eliberata in mediul de viata al celulei si produce dezordonarea acestuia
prin intensificarea interactiilor si dinamicii particulelor existente in jur.
Energia solara este captata de plante si utilizata prin procesul de fotosinteza,
care converteste energia electromagnetica in energie chimica in interiorul celulei.
Planele obtin orice atom necesar din surse anorganice, apoi utilizeaza energia chimica
pentru a transforma atomii in glucide, aminoacizi, nucleotide sau acizi grasi. Aceste
molecule mici, la randul lor, sunt convertite in macrostructuri ce servesc ca hrana pentru
animale. Fotosinteza are loc in doua etape:

1. Energia solara este stocata ca energie chimica de atomii activati, in timp

ce oxigenul este eliminat ca produs rezidual prin scindarea legaturilor din
apa.
2. Atomii care servesc ca purtatori de energie sunt utilizati pentru sinteza
glucozei din dioxid de carbon si apa.
light energy + CO2 + H2O -+ sugars + 02 + heat energy
Celulele animale obtin energie prin oxidarea moleculelor organice. Atmosfera
terestra este bogata in oxigenul in prezenta caruia cea mai stabila forma energetica a
carbonului este sub forma CO2, iar a hidrogenului, sub forma apei. Astfel, o celula are
posibilitatea de a obtine energie din glucide permitand carbonului si hidrogenului sa
interactioneze cu oxigenul, proces numit respiratie celulara. Fotosinteza si respiratia
celulara sunt procese complementare.

Oxidarea si reducerea implica transfer de electroni. Oxidarea nu implica numai

aditia atomilor de oxigen, si se referea la orice reactie in care electronii sunt transferati
de pe un atom pe altul. Astfel, oxidarea se refera la cedarea unor electroni, in timp ce
reducerea implica acceptarea electronilor. Niciun electron nu ramane liber, cele doua
relatii fiind interdependente si coexistand. Celula utilizeaza enzime care catalizeaza
oxidarea moleculelor organice la compusi in pasi mici. Pentru a putea participa la o
reactie chimica, moleculele au nevoie de energie de activare care. Moleculele din
interiorul celulelor percep energia de activare prin coliziunea cu alte structuri, care
devine mai puternica pe masura cresterii temperaturii. In celulele vii, energia de activare
este produsa de enzime care actioneaza la nivelul substratului. O substanta care poate
reduce energia de activare necesara desfasurarii unui proces chimic se numeste
catalizator. Catalizatorul mareste raspunsul chimic prin marirea suprafetei de coliziunie
dintre cele doua structuri. Enzimele sunt cei mai puternici catalizatori cunoscuti, capabili
de a mari viteza de reactie de 10 14ori. Totodata, enzimele sunt extrem de selective,
reducand energia de activare a unei reactii specifice si prestabilite. O enzima este
capabila sa catalizeze o reactie la nivelul a cateva sute de substraturi in fiecare
secunda, fapt ce necesita o legare extrem de rapida la nivelul fiecarui substrat. Dar atat
substraturile, cat si numarul de enzime, sunt reduse la nivel celular. Legarile rapide sunt
posibile deoarece energia termica eliberata accelereaza preocesele ce se produc la
nivel molecular. Miscarile moleculare pot fi clasificate astfel: (1) miscarea unei molecule
dintrun loc in altul, (2) miscarea rapida inainte si inapoi a atomilor legati covalent,
numita vibratie, (3) rotatia. Astfel, fiecare molecula este supusa coliziunii cu un numar
imens de alte molecule. Enzimele se misca mult mai incet decat substratul, putand fi
considerate structuri stationare, in pozitie de repaus. O data ce enzima si substratul

sau unit, formeaza numeroase legaturi slabe care persista pana cand miscarea termica
produce disocierea moleculelor. Cu cat este mai puternica unirea celor doua, cu atat va
fi nevoie de o energie termica mai mare pentru a produce disocierea.
Energia libera ofera informatie cu privire la modul de desfasurare a reactiei
chimice. O reactie se poate produce spontan daca energia libera este negativa, reactie
numita exergonica. Un sistm este in echilibru si niciun schimb nu poate avea loc, daca
energia libera este egala cu 0. O reactie nu se poate produce spontan daca energia
libera este pozitiva, reactie numita endergonica [6]
Energia eliberata de procesele de oxidare trebuie sa fie temporar stocata inainte
de a fi canalizata spre construirea edificiilor necesare celulei. In majoritatea cazurilor,
energia este depozitata ca energie chimica intrun grup de molecule transportoare,
numite coenzime, care contin una sau mai multe legaturi macroergice. Transportorii
activati stocheaza energia intro maniera usor de schimbat. Cei mai importanti
reprezentanti ai acestei clase sunt ATPul, NADHul si NADPHul. Cel mai utilizat este
ATPul, ale carui legaturi sunt numite legaturi macroergice, deoarece hidroliza acestora
este insotita de o scadere considerabila a energiei libere. ATPul poate fi hidrolizat la
ADP si un rest fosfat, sau la AMP si un rest pirofosfat care, la randul sau, contine o

legatura

macroergica.

[7]

NAD +, este o coenzima ce se gaseste in toate celulele vii. Compusul

este o dinucleotid,deoarece const din dou nucleotide unite prin
intermediul gruparilor defosfat, cu o nucleotida coninnd o baz adenina i
alta nicotinamida.n metabolism, NAD + este implicat n reacii redox,
transportand electroniide la o reacie la alta. Coenzima este, prin urmare,
gsit n dou forme, ncelule: NAD + este un agent de oxidare - se accept
electroni din altemolecule i se reduce. Aceast reacie formeaza NADH, care
pot fi apoiutilizat ca agent de reducere pentru a dona electroni. Aceste reactii
detransfer de electroni sunt principala funcie a NAD +. Cu toate acestea,
estede asemenea utilizat n alte procese celulare, cel mai notabil fiind un
substratde enzime care aduga sau elimina grupe chimice din proteine, n
modificri posttranslationale. Datorit importanei acestor funcii, enzimele
implicate inmetabolismul NAD + sunt obiective pentru descoperirea de
droguri.n organisme, NAD + poate fi sintetizat de la simple blocuri de
-construit (denovo) din aminoacizii triptofan sau acid aspartic. ntr-un mod

alternativ, maimulte componente complexe ale coenzimelor sunt preluate din

alimente cavitamina numit niacin. Compui similari sunt eliberati de reacii
caredescompun structura NAD +. Aceste componente preformate apoi trec
printr-o cale de salvare care le recicleaz napoi n forma activ. O parte din
NAD + este, de asemenea, convertit n fosfat -nicotinamid
adenindinucleotida (NADP +).
Celulele obtin energie necesara din energia chimica inmagazinata in
hrana, care devinde, astfel, combustibilul lumii vii. Monozaharidele sunt in
mod special combustibilul preferat al celulei, fiind oxidate treptat pana la
dioxid de carbon si apa. Prima etapa a procesului este numita glicoliza,
produce ATP fara implicarea oxigenului molecular si se produce in citosolul
celulelor, inclusiv in cel al microorganismelor anaerobe. In timpul acestui
proces, o molecula de glucoza este convertita in doua molecule de piruvat.
Pentru activarea fiecarei molecule de glucoza, sunt consumate doua
molecule de ATP, in timp ce patru molecule de ATP sunt produse pana la
finalul procesului. In final, bilantul energetic este de doua molecule
consumate la patru produse, astfel incat glicoliza produce 2 molecule de ATP.
Cu toate ca oxigenul molecular nu este implicat in glicoliza, oxidarea se
produce, iar NAD+ este redus la doua molecule de NADH. In organismele
aerobe, NADH doneaza electronii lantului transportor de electroni, iar NAD +
este din nou utilizat in glicoliza. Rezerva de glucoza a organismului uman
este reprezentata de glicogen, a carui sinteza sau degradare sunt usor
controlate de necesitatile energetice ale organismului. Cu toate acestea,
grasimile inmagazineaza cu aproape de doua or mai multa energie decat
glucidele. Majoritatea organismelor animale isi pot procura intre mese energia
din grasimi, in timp ce postprandial, cea mai mare cantitate de energie
provine din glucide. Scaderea cantitatii de glucoza din sange schimba
macazul organismului pe linia de grasimi. Glucidele pot fi cu usurinta
convertite in grasimi, in cazul existentei unui surplus, dar situatia inversa nu
este valabila.
In organismul aerobic, piruvatul rezultat din glicoliza este
transportat in mitocondrie, unde este decarboxilat si transfromat in acetil-CoA
de complexul multienzimatic al piruvatdehidrogenazei. Acizii grasi din
circulatia sanguina sunt la randul lor transportanti in mitocondrie unde are loc
oxidarea lor pana la acetil-CoA, cu producerea FADH 2 si a NADHului. Ciclul

acizilor tricarboxilici produce NADH prin oxidarea acetiului la CO 2.

Aminoacizii si nucleotidele sunt parte a ciclului azotului, constituent important al

macromoleculelor organismului. Azotul si sulful trec din structura in structura, intre
organism si mediul inconjurator, prin intermediul unor cicluri reversibile. Cu toate ca
azotul abunda in atmosfera terestra, el este inactiv chimic sub forma de gaz. Fixarea
azotului poate fi facuta doar de anumite microorganisme si de catre anumite procese
geofizice. Vertebratele isi primesc ratia normala de azot din proteinele si acizii nucleici
ingerati. Aproximativ jumatate din aminoacizii care intra in alcatuirea proteinelor nu pot fi
sintetizati din alti compusi, fiind numiti aminoacizi esentiali, in timp ce a doua jumatate
poate fi sintetizata din compusi intermediari altor procese. Aminoacizii neutilizati in
sinteza proteinelor pot fi oxidati la CO 2 si apa, in timp ce azotul intra in alcatuirea ureei
care este excretata.

PROTEINE

Forma si structura proteinelor

Forma proteinei este dictata de secventa de aminoacizi componenti. Fiecare
dintre cei 20 de aminoacizi care intra in alcatuirea proteinelor are proprietati chimice
specifice, iar legatura dintre ei se face prin legaturi polipeptidice. Impachetarea
proteinelor este determinata de realizarea lgaturilor covalente si a celor necovalente,
care pot uni parti opuse sau departate ale aceleasi proteine. Printre aceste legaturi
slabe, necovalente, se numara legatura de hidrogen, fortele de atractie si legatura van
der Waals. Cu toate ca acestea sunt de la 30, pana la 300 de ori mai slabe decat o
legatura covalenta, insumarea fortelor exercitate asupra structurii proteinei are un rol
extrem de important. Totodata, respingerile hidrofile-hidrofobe influenteaza structura
finala. Asadar, distributia aminoacizilor polari si a celor nepolari stabileste timpul de
structura proteica.
Proteinele se impacheteaza dupa principiul minimului de energie necesara
mentinerii structurii, astfel incat majoritatea adopta o conformatie tridimensionala. Etapa
finala a acestui proces minimalizeaza consumul energiei libere.
Chiar daca o proteina se poate impacheta in mod corect, fara ajutor din exterior,
in celulele vii exista structuri speciale, numite chaperoni, care asista acest proces.
Chaperonii se leaga de polipeptidele partial impachetate si ajuta la progresul acestora
spre starea cea mai avantajoasa din punct de vedere energetic. Chaperonii impiedica
expunerea partilor hidrofobe la suprafata de contact cu mediul apos. Chaperonii pot fi
definiti ca un grup mare si divers de proteine care impartasesc proprietatea de a asista
formarea sau desfacerea legaturilor necovalente din structurile macromoleculare, cu
scopul de a asigura functionarea corecta a acestora. Aceasta este o definitie
functionala, nu una strucurala, cu toate ca nu exista bariere in dinamica acestor
molecule. Chaperonii pot fi impartiti din doua grupe, in functie de dimensiuni: chaperonii
cu dimensiuni mai mici de 200kD (inclusiv hsp70, hsp40) care inglobeaza si chaperonii
aflati in membrana celulara, care impiedica agregarea altor proteie transmembranare.
Chaperonii mici se leaga de structurile hidrofobe si nu afecteaza conformatia proteinei,
ci doar actioneaza asupra timpului de expunere la componenta apoasa. [8]
Structurile de -helix si -foaie plisata au fost descoperite in urma cu 50 de ani,
prin studii realizate asupra parului si a pielii. Proteina la care a fost identificata structura
de -helix este -keratina, iar -foaie plisata a fost observata la fibrina. Cea din urma
structura are specifica orientarea antiparalela a lanturilor componente, structura fiind
unita prin legaturile de hidrogen. -helix ul se formeaza cand un singur lant polipeptidic
se rasuceste in jurul sau pentru a forma un cilindru rigid. O legatura de hidrogen se

formeaza la fiecare a patra legatura peptidica, legand C=O a unui peptid, de N-H a
celuilalt, dand nastere unui helix complet, a carui pas este de 3.6 aminoacizi. Proteinele
implicate in semnalizarea celulara si in constructia membranei adopta aceasta
conformatie. In alte cazuri, aceste proteine se infasoara una in jurul celeilalte pentru a
forma o structura cat mai stabila.
Biologii au identificat patru nivele de organizare in structura proteinelor. Secventa
de aminoacizi este cunoscuta sub numele de structura primara. Pliurile care formeaza
-helix si -foaie plisata sunt considerate structuri secundare, in timp ce conformatia
tridimensionala este numita structura tertiara. Daca o proteina este formata din mai mult
de un lant polipeptidic, se numeste structura cuaternara.
Domeniile proteice sunt substructuri produse de orice parte a unui polipeptid,
care se pot impacheta independent intro structura stabila si compacta. Un domeniu
contine in mod normal intre 40 si 350 aminoacizi. Domeniilor le sunt atribuite diverse
sarcini. Cu cei 20 de aminoacizi capabili sa formeze lanturi polipeptidice, se pot forma
204 lanturi peptidice de 4 aminoacizi. Organismul uman are nevoie de doar 300
aminoacizi pentru a putea functiona normal. Doar o mica parte din proteinele formate
vor adopta o structura tridimensionala stabila. Prin selectia naturala, o proteina cu o
structura variabila si o activitate biochimica atipica, va fi eliminata, deoarece este putin
probabil ca aceasta sa aibe o functie in mentinerea functiilor vitale la nivel celular.
Multe proteine formeaza filamente lungi, elicoidale, asemeni actinei. Constituie
aproximativ 20% din totalul proteinelor structurale ale celulelor musculare. La mamifere
exista 6 tipuri diferite de actina: 4 alfa actine, o actina beta si o actina gamma. Actinele
alfa sunt intalnite in celulele musculare, iar celelalte doua in celulele nemusculare.
Monomerul de actina globulara G are 375 reziduuri de AA si o greutate de 43 kDa.
Fiecare monomer de actina G globulara prezinta situsuri de legare ce mediaza
interactiunea cap-coada cu alti doi monomeri, a.i este posibila polimerizarea si formarea
de actina F(polimerizata, filamentoasa). Fiecare monomer este rotit cu 166 grade in
cadrul filamentului, acesta fiind motivul pt care actina F se constituie ca un dublu helix.
Deoarece toti monomerii sunt orientati in aceeasi directie, filamentul de actina are o
polaritate distincta si doua capete (+ si -), diferite unul de celalalt. Aceasta polaritate a
filamentelor de actina este importanta atat in asamblarea, cat si in stabilirea unei directii
unice a miscarii relative a miozinei in raport cu actina. Prima treapta a polimerizarii
actinei este numita nucleatie si consta in formarea unor agregate mici, alcatuite din trei
monomeri de actina G. Filamentele de actina pot in urmatoarea etapa sa creasca prin
aditie reversibila de monomeri la ambele capete(+. -). Monomerii de actina leaga de
asemenea ATP, care este hidrolizat la ADP, urmand asamblarea filamentelor. Cu toate
ca polimerizarea nu solicita ATP, monomerii de actina care leaga ATP polimerizeaza
mult mai repede decat aceia care leaga ADP.

Deoarece polimerizarea este reversibila, filamentele se pot scurta prin disocierea

subunitatilor de actina, depolimerizand cand este necesar. De aceea, exista un aparent
echilibru intre forma G si forma F de actina, care depinde de concentratia monomerilor
liberi. Rata cu care monomerii de actina sunt incorporati in filamentele de actina este
direct proportionala cu concentratia lor la nivelul citosolului. Se numeste concentratie
critica de monomeri de actina, concentratia la care rata de polimerizare in filamente
este egala cu rata de disociere. La aceasta concentratie critica, monomerii si
filamentele sunt aparent in echilibru. [9]

Functia proteinelor
Proteinele au capacitatea de a interactiona cu alte structuri. O substanta care se
leaga de proteina se numeste ligand pentru proteina. Capacitatea proteinei de a lega
selectiv si cu o mare afinitate diferiti liganzi depinde de formarea unui set de legaturi
slabe, necovalente. Aceste legaturi se pot produce doar daca suprafata activa a
ligandului se ataseaza foarte aproape de proteina, asemeni unei manusi pe mana
dreapta. Regiunea de pe proteina care ataseaza ligandul este deseori o depresiune
formata din asezarea specifica a aminoacizilor. In acest fel, partea peptidica inactiva in
mod normal poate fi activata pentru a forma sau a rupe legaturi covalente.
Proteinele au rolul in semnalizarea celulara. Marea familie a receptorilor
cytokinici include receptori pentru multe tipuri de mediatori locali, denumiti colectiv
cytokine, precum si receptori pentru hormoni, spre ex pentru prolactina. Acesti receptori
cytokinici, transmembranari, sunt asociati cu tyrozin-kinaze din citoplasma ( deci, legate
la endodomeniu), denumite Janus Kinases ( JAK's). JAK's se fosforileaza intre ele,
precum si fosforileaza si astfel activeaza proteine numite STATs (signal transducers and
activators of transcription). Proteinele STAT sunt localizate in citosol si sunt gene
regulatorii latente, deoarece ele migreaza in nucleu si induc transcriere DOAR dupa ce
sunt activate. Receptorii pentru cytokine sunt dimeri sau trimeri stabil asociati cu 1 sau
2 din kinazele Janus cunoscute ( JAK1,JAK2,JAK3, Tyk 2) .
Legarea ligandului de tip cytokinic produce modificari conformationale, in sensul in care
apropie intre ele kinazele Janus de pe fiecare monomer al receptorului cytokinic. Astfel,
JAK's se fosforileaza intre ele, sporindu-si reciproc activitatea. De asemenea, JAK's
fosforileaza resturi de tyrozina din structura receptorului, creand situsuri fosfotyrozinice.
Dupa legarea proteinelor STAT in situsurile fosfotyrozinice, sunt si ele la randul lor
fosforilate de JAK's => dezatasarea fiecarei proteine STAT de pe receptorul dimeric ,
urmand dimerizarea in citosol a celor 2 STAT , prin intermediul domeniilor SH2.

In aceasta forma, dimerul STAT este translocat in nucleu, unde activeaza transcrierea
genica.
Ca mecanisme de feedback/inhibitie, trebuie precizat faptul ca dimerii STAT pot activa
transcrierea unor gene ce codifica sinteza unor proteine inhibitorii ale caii in sine, prin
desfosforilari fie ale kinazelor Janus, fie ale dimerilor STAT. [10]

Enzimele sunt proteine catalitice care maresc viteza de reactie si catalizeaza

acizii si bazele in mod simultan. Aceste reactii se produc atat de repede, incat singura
limita este viteza de difuzie. Viteza de reactie poate fi marita prin formarea complexelor
multienzimatice. In mod reversibil, proteinele isi modifica structura atunci cand ligandul
se leaga de ele. Modificarile alosterice ale conformatiei proteinei, produse de un ligand,
afecteaza modul de legare al urmatorului, iar acest mecanism de legare reprezinta o
etapa importanta in semnalizarea celulara. Caile metabolice sunt controlate prin
mecanisme de feedback; unele molecule au rolul de a stimula, iar altele de a inhiba
procesele metabolice.In feedbackul de inhibitie, un produs rezultat in utlmele faze ale
procesului inhiba o enzima a caruei rol este pregnant la inceputul aceste activitati. Cu
toate acestea, oricand se acumuleaza cantitati crescute de produs final, acesta se
leaga de enzima si incetineste activitatea sa.
Enzimele alosterice pot avea doua sau mai multe situsuri active, de recunoastere
a liganzilor, cat si situsuri de reglare. Intre aceste situsuri trebuie sa existe comunicare,
pentru a informa celula despre compusii ce se prind de partea opusa.

Note bibliografice
1. Tratat de Biotehnologie, Cap.3 Cromozomul la organisme pro- i eucariote,
pag 51
2. Molecular Cell Biology. 4th edition. Section 2.2Noncovalent Bonds (Sursa:
NCBI)
3. Molecular Cell Biology. 4th edition. Section 2.2Noncovalent Bonds (Sursa:
NCBI)
4. Molecular Cell Biology. 4th edition. Chapter 2Chemical Foundations
5. Biochemistry. 5th edition. Berg JM, Tymoczko JL, Stryer L. New York: W H
Freeman; 2002. Section 1.3Chemical Bonds in Biochemistry
6. Biochemistry. 5th edition. Berg JM, Tymoczko JL, Stryer L. New York: W H
Freeman; 2002. Section 8.2Free Energy Is a Useful Thermodynamic Function
for Understanding Enzymes
7. The Cell: A Molecular Approach. 2nd editionCooper GM.Sunderland
(MA): Sinauer Associates; 200, Metabolic Energy
8. Madame Curie Bioscience Database Austin (TX): Landes Bioscience; 2000
9. Biomembranele, unitate in diversitate; Mircea Leabu si Tamara Nechifor ,
2014
10. Biomembranele, unitate in diversitate; Mircea Leabu si Tamara Nechifor ,
2014
11. http://unilab.ro/en/informatii/despre-escherichia-coli/