Sunteți pe pagina 1din 4

IMMANUEL KANT (1724 1804)

Repere biografice:
-

Intemeietorul filosofiei clasice germane

Fiu de mestesugar, absolva gimnaziul si universitatea la Konigsberg, oras in care traieste toata viata,
fara sa-l paraseasca vreodata.
Provenea dintr-o familie de crestini cu vederi severe, convingerile crestine proprii au constituit o baza
importanta pentru filosofia sa.
Activitatea lui Kant a fost strans legata de Universitatea din Konigsberg, unde a fost la inceput privatdozent, apoi profesor si in cele din urma, rector. Fiind unul dintre cei mai instruiti oameni ai timpului sau,
Kant tine la Universitate cursuri de metafizica (filozofie), logica, matematica, mecanica, fizica, geografie,
antropologie si istoria naturala generala.
Scrieri importante:
Sistemul filosofic al lui Kant este expus in cele 3 lucrari filosofice principale ale sale: Critica ratiunii pure
(1781) in care este expusa teoria cunoasterii (expusa si in Prolegomene la orice metafizica viitoare care se
va putea infatisa ca stiinta - 1783), Critica ratiunii practice (1788) in care este expusa doctrina etica a lui
Kant, Critica puterii de judecata (1790) consacrata mai ales problemelor de estetica si problemei finalitatii
in natura organica.
Filosofia:
In lucrarile sale din asa numita perioada pre-criticista (aprox. pana in 1770) Kant a acordat foarte
multa atentie problemelor stiintelor naturii. In aceasta perioada, conceptia sa despre lume contine intr-o
masura insemnata elemente de materialism spontan si de dialectica.
In ceea ce priveste ipoteza cosmogonica, acesta sustine Dati-mi materia si va voi arata cum trebuie
sa ia nastere lumea din ea.

Kant declara in aceeasi perioada ca Insusi principiul vietii, adica natura spirituala, nu poate constitui
niciodata obiectul gandirii noastrea pozitive. Negand lui Dumnezeu insusire de creator nemijlocit al
universului, filosoful afirma totusi ca spiritul divin a creat premisele necesare procesului material, natural, ce
a urmat. De aici provine si tendinta lui Kant de a limita stiinta pentru a pastra religia, pentru a face loc
credintei. Kant socotea ipoteza ca omul are un suflet nemuritor, ca exista un Dumnezeu si ca omul are vointa
libera, ca o premisa necesara moralei omenesti. El insusi defineste credinta ca fiind un postulat practic, ceva
care trebuie sustinut pentru actiunile oamenilor, stabilind primatul moralei asupra stiintei. Stiinta nu are
valoare pentru sine, ci numai in masura in care serveste la perfectarea morala a omului.

In lucrarile sale de mai tarziu, din a doua perioada a activitatii sale, criticista, el a dezvoltat
elemente de fideism si agnosticism, dar continua sa se ocupe de problemele stiintelor naturii (pronuntanduse pentru asa numitul dinamism). Studiul Principii metafizice ale stiintei naturale in care sunt expuse
conceptele sale dinamiste apare in 1786.

In deceniul al 8lea si al 9lea se contureaza sistemul idealismului critic al lui Kant care se opune
materialismului si ateismului francez. Ideea de baza a idealismului critic al lui Kant este: inainte de a incepe
sa cunoastem ceva, trebuie sa studiem instrumentul cunoasterii si posibilitatile sale. Meritul lui Kant este de
a fi pus problema studierii facultatilor de cunoastere a omului, ale principalelor trepte de cunoastere, a
raportului dintre gandire si cunoastere senzoriala, dar acest mod de a pun problema are, in filosofia kantiana
un caracter artificial, scolastic.

Ne amintim ca rationalistii spuneau ca fundamentele intregii cunoasteri omenesti se afla in constiinta


oamenilor, pe cand empiristii voiau sa dobandeasca intreaga stiinta despre lumea din experienta simturilor.
Kant spune ca noi datoram toate cunostintele noastre experientei simturilor, dar in ratiune se afla premisele
importante pentru felul in care concepem lumea din jur. Exista deci anumite conditii in noi insine care
determina felul in care concepem lumea. Latura materialista a filosofiei lui Kant o constituie recunoasterea
existentei obiective a lucrurilor in sine, a lumii obiective ca atare, care excita (afecteaza) organele noastre
de simt. Dupa Kant, omul cunoaste numai fenomenele, cat priveste lucrurile in sine, ele se afla dincolo de
limitele cunoasterii. Distinctia pe care o face Kant intre das Ding an sich si das Ding fur mich
constituie contributia sa cea mai importanta in filozofie.

Din Critica ratiunii pure aflam ca omul poseda sensibilitate, intelect si ratiune. Aceste 3 facultati ii
procura cunoastere, in care deosebim forma si continutul ei. Continutul e dat din afara, insa forma este a
individului. Omul nu poate cunoaste obiectele in sine, ci doar asa cum apar ele ca fenomene determinate de
formele sensibilitatii, intelectului si ratiunii. Formele sensibilitatii sunt spatiul si timpul, cele ale intelectului
sunt categoriile, iar cele ale ratiunii ideile. Kant definea timpul si spatiul drept cele doua forme de
intuitie ale omului. El subliniaza ca ambele forme se afla in constiinta noastra inaintea oricarei experiente,
asadar, timpul si spatiul sunt insusiri ale constiintei noastre si nu insusiri ale lumii. Constiinta omului este
astfel o instanta formatoare si creatoare, contribuind la formarea conceptiei noastre despre lume.
Categoriile apar ca forme de gandire si nu de cunoastere. Kant precizeaza insa ca ratiunea, ca facultate de
cunoastere, are un rol redus, dand intelectului idei ce inlesnesc sistematizarea cunostintelor, de aceea nu
putem cunoaste lumea cum este in sine, ci cum ne apare ea noua prin intermediul simturilor.
Nu Kant, ci ratiunea, printr-o critica severa a puterii sale proprii ajunge la acest rezultat. Ea trebuie sa
renunte a se amesteca in sfera de competenta a intelectului, multumindu-se cu rolul de indrumatoare si
instanta suprema de control.
Kant considera legea cauzalitatii ca fiind o insusire a ratiunii omenesti, fiind valabila totdeauna si la
modul absolut, pentru ca ratiunea omeneasca considera tot ceea ce se intampla ca relatie intre cauza si
efect. O fiinta omeneasca va cauta nemijlocit cauza fiecarei intamplari.
Experienta nu e posibila in alt mod decat depasind sfera sensibilitatii prin concepte care imprima
continutului o unitate. De aici rezulta ca noi trebuie sa presupunem unitatea constiintei (sufletul), o cauza

ultima (Dumnezeu) si un inceput al seriei (libertatea). Acestor concepte nu le corespunde nici un obiect in
experienta deci ele nu constituie o cunoastere propriu-zisa. Ele nu reprezinta decat principii regulatoare,
ordonatoare pentru desavarsirea unitatii.

Trasatura esentiala a filosofiei lui Kant scria I.V.LENIN rezida tocmai in concilierea
materialismului cu idealismul, in stabilirea unui compromis intre acestea, in combinarea intr-un singur sistem
a unor curente filosofice eterogene, opuse. Admitand ca reprezentarilor noastre le corespunde ceva din afara
noastra, un lucru in sine, Kant e materialist. Declarand imposibila cunoasterea acestui lucru in sine
transcendent, de dincolo, Kant e idealist. Admitand ca experienta, senzatiile alcatuiesc singurul izvor al
cunostintelor noastre, Kant isi indrumeaza filosofia pe linia materialismului. Admitand aprioritatea spatiului, a
timpului, a cauzalitatii, etc, Kant isi orienteaza filosofia in directia idealismului. In ultima analiza, esenta
dualismului kantian rezulta din caracterul contradictoriu al situatiei sociale in care se afla burghezia germana
la mijlocul si sfarsitul sec XVIII.

Kant credea ca toti oamenii au o ratiune practica, care spune ce e bine si ce e rau in domeniul
moralei, avand valabilitate absoluta si fiind anterioara oricarei experiente.

La 4 ani dupa aparitia Criticii ratiunii pure, Kant publica Intemeierea metafizicii moravurilor
(1785), reprezentand prima schitare a doctrinei morale kantiene.

Omul, ca fenomen intre fenomene, este supus legilor naturale. Din acest punct de vedere, actiunile
omului sunt pe deplin determinate. Dar prin ratiune omul se ridica la o cunoastere a lumii care schimba cu
desavarsire intelesul acestor actiuni, dandu-i reprezentarea scopului actiunii si delegand intre mai multe
scopuri posibile. El actioneaza deci in temeiul unor principii care determina valoarea actiunii.

In conceptia lui Kant, principiul suprem, universal, care ingaduie clasificarea actiunilor omenesti dupa
valoarea lor morala, trebuie sa se gaseasca apriori in ratiunea pura. Asadar, orice actiune a unei fiinte
rationale izvoraste dintr-o maxima subiectiva care poate servi ca lege universala. Dar, cum omul nu este o
fiinta rationala pura, ci e influentat de inclinatii, dorinte, etc, in constiinta sa, legea morala ia forma unui
imperativ, a unei porunci de a se opune inclinatiilor si de a actiona in conformitate cu legea morala, de a-si
face datoria din datorie. Legea morala ia forma imperativului: Faptuieste asa incat maxima vointei tale sa
poate fi totdeauna, in acelasi timp, valabila ca principiu al unei legislatii universale. Astfel, morala e scoasa
din sfera ingusta a vietii individuale, dandu-i-se caracterul unei straduinte a omenirii in decursul istoriei.
Morala kantiana constata ca in constiinta fiecarui om e treaza legea morala care ii ordona sa-si implineasca
datoriile morale, obligatiile care in ansamblul lor constituie moralitatea. Imperativul categoric nu e o
porunca pe care o formuleaza teoria etica, ci o porunca pe care i-o da omului constiinta sa proprie!

Kant recunoaste ca orice fiinta nazuieste spre fericire, insa idealul moral spre care tindem este
sfintenia fiintei rationale pure, pe care o gandim infaptuita in fiinta suprema, Dumnezeu.

La 3 ani dupa aparitia Intemeierii metafizicii moravurilor, Kant publica Critica ratiunii practice
(1788).

Omul actioneaza anume pentru a infaptui ceva. El are reprezentarea scopului actiunii sale, fiind
condus de imaginea acelei lumi in neincetata inaintare spre perfectiune. Lumea morala exista, dar intr-un
mod pe care nu il putem determina, deoarece ea exista in afara sensibilitatii (timp si spatiu). In idee, ea este
perfecta, caci omul este intotdeauna in stare sa deosebeasca binele de rau. Ratiunea devine practica prin
faptul ca ea determina vointa (cu ajutorul legii morale). Ea, ca vointa, isi creaza obiectul reprezentat ca scop.
Vointa se deosebeste de actiunile pur instinctive sau afective prin faptul ca ratiunea intervine in alegerea si
inlantuirea mijloacelor potrivite si necesare pentru atingerea scopului. Astfel, prin observarea legii morale,
deci urmarind drumul ratiunii, omul devinde demn de fericire pentru ca a contribuit la realizarea unei ordini
morale de care se va bucura intreaga omenire. Pentru Kant, constiinta impliniriidatoriei din datorie, din
simplu respect pentru legea morala, produce o stare de multumire sufleteasca identica cu fericirea.

Binele este ceea ce, cu ajutorul ratiunii, place prin simplul concept. Unele lucruri le numim bune
pentru ceva (utilul), cele care plac numai ca mijloace, altele insa le numim bune in sine. In amandoua e
cuprins totdeauna conceptul unui scop. De aceea, binele este obiectul vointei. Vointa ca atare este simpla
energie spirituala concentrata si indreptata asupra scopului.

Datoria este dezvoltarea vointei bune pe care o contine, desi cu anumite limitari
si obstacolesubiective, care nu o ascund totusi, ci o inalta prin contrast si o face sa straluceasca mai viu.
Asadar, actul moral isi valideaza statutul sau exclusiv prin raportarea la o cerinta indeplinita ca fiind o
datorie. Caci ceea ce vine dintr-o inclinatie nu poate fi nici obligatoriu si nici poruncit.

In plus, valoarea morala a actiunilor indeplinite din datorie nu este stabilita in functie de scop, ci de
principiul de vointa, fara nicio consideratie pentru obiective.

Legea este astfel dedusa dintr-o nevoie a ratiunii de a explica posibilitatea actului moral. Maxima este
principiul subiectiv al vointei, adica respectul fata de lege.

Kant face o critica a posibilitatii virtutii, sau, altfel spus, aduce in spatiul gandirii reflexive
contradictiile empirice ale universului moral.