Dr.

Roman

29.04.2014

Curs 9

La origine, cesiunea de creante s-a realizat prin novatiunea cu schimbare de creditor. Dar, in acest
caz nu se realizeaza propriu-zis o cesiune, o transmitere a dreptului de creanta, de vreme ce prin novatiune o
obligatie veche este inlocuita cu o obligatie noua. Astfel incat, cesionarul nu dobandeste acelasi drept, ci un
drept nou, decurgand din noua obligatie.
In al doilea rand, prin novatiune accesoriile vechii obligatii se sting, adica se sting si garantiile si
exceptiunile. Astfel, cesionarul dobandeste o creanta mai putin sigura.
In al treilea rand, novatiunea cu schimbare de creditor nu se poate realiza fara consimtamantul
debitorului care trebuie sa se oblige fata de noul creditor. Fata de aceste inconveniente, romanii au recurs la
mandatul judiciar pe care l-au adaptat de asa maniera incat sa poata fi utilizat si in vederea realizarii cesiunii
de creante. Avem in vedere faptul ca la mandatul judiciar obisnuit, mandantul il imputerniceste pe mandatar
sa-l cheme in justitie pe debitor si sa valorifice prin proces dreptul de creanta. Dupa care,mandatarul are
obligatia de a transmite valoarea acelei creante asupra mandantului, ceea ce inseamna ca mandatul judiciar
obisnuit se incheie in interesul mandantului.
Pentru a se realiza cesiune de creanta prin mandatul judiciar, romanii au creat un mandat judiciar in
interesul mandatarului, pe care la-u denumit mandatul in rem suam, adica mandatul in propriul interes, caci
la mandatul in rem suam, mandatarul nu mai are obligatia de a transmite valoarea creantei asupra
mandantului,ci o pastreaza pt sine. Acea creanta intra in patrimoniul mandatarului. La mandatul in rem suam
, mandantul are calitatea de cedant, iar mandatarul este cesionar.
Mandatul in rem suam a cunoscut o evolutie in 3 faze distincte:
1)

Sistemul cesiunii de actiuni cedantul il imputerniceste pe cesionar (mandatar) sa intenteze actiunea

impotriva debitorului, ceea ce inseamna ca in acest stadiu nu se face propriu-zis o cesiune a dreptului de
creanta, ci numai o cesiune a actiunii in justitie. Dreptul cesionarului de a intenta acea actiune izvoraste din
contractul de mandat care este prin excelenta revocabil. Iar daca cedantul revoca mandatul, cesionarul nu
mai are temei juridic pt a intenta actiunea in justitie. De aceea, s-a trecut la faza a 2 a. In faza a 2 a, din
momentul incheierii contractiului de mandat, cesionarul dobandeste o actiune proprie, care nu mai depinde
de soarta mandatului si pe care o denumim actiune utila. In acest stadiu, debitorul are 2 creditori : si pe
cedant si pe cesionar, caci cedantul poate intenta impotriva debitorului actiunea directa, izvorata din
contractul pe care cedantul l-a incheiat cu debitorul iar cesionarul are la dispozitie o actiune utila. Insa,
daca cedantul intenteaza actiunea directa si valorifica dreptul de creanta, actiunea utila a cesionarului
ramane fara obiect. De aceea s-a trecut la faza a 3a , marcata de reforma imparatului Justinian, conform
careia din momentul in care cesionarul il someaza pe debitor sa faca plata, datoria debitorului se va stinge
numai daca ii plateste cesionarul. Daca ii plateste cedantului, ramane in continuare obligat. Din acel
moment, mandatul in rem suam a devenit perfect elaborat in vederea realizarii cesiunii de creanta.
2)
Sistemul actiunilor utile
3)
Sistemul perfectionat prin reforma imparatului Justinian

Dr. Roman

29.04.2014

Garantii/ Sigurante
Garantiile sunt procedee juridice pe care romanii le-au creat pt a-i pune la adapost pe creditori fata de
consecintele eventualei insolvabilitati a debitorilor, si sunt de 2 feluri: garantii personale si garantii reale.
1)

Grantiile personale sunt procedee juridice prin care un debitor accesor denumit garant se alatura
debitorului principal, promitandu-i creditorului ceea ce i-a promis si debitorul principal. Iar daca debitorul
principal se dovedeste insolvabil, creditorul isi valorifica dreptul de creanta pe seama debitorului accesor.
Cea mai veche garantie personala este o aplicatiune a contractelor in forma verbala si poarta denumirea de
sponsio deoarece la intrebarea creditorului garantul raspunde prin verbul spondeo ( =promit), caci dupa ce
se incheie contractul dintre creditor si debitorul principal, se mai incheie un alt contract intre debitor si
garant, ocazie cu care creditorul il intreaba pe garant :idem dari spondes? (promiti acelasi lucru), iar garantul
raspunde: spondeo!
Garantul care se obliga prin pronuntarea vb spondeo este denumit sponsor. Daca in conceptia vechilor
romani verbul spondere avea vocatia speciala de a atrage favoarea zeilor Romei, si prin urmare putea fi
pronuntat numai de cetatenii romani, nu si de peregrini, fiindaca peregrinii veneau din alte cetati si aveau
alti zei. Cu timpul, o data cu dezvoltarea economiei de schimb, romanii au avut interesul ca si peregrinii sa
poate deveni garanti. Si de accea s-a creat o noua garantie personala formata tot prin intrebare si raspuns, cu
deosebirea ca la intrebarea creditorului garantul raspundea prin verbul fide promito ( promit cu loialitate),
verb care era accesibil si peregrinilor . Aceasta noua garantie a fost denumita fidepromisio, iar garantul
fidepromiso. Dar multa vreme situatia garantilor, a sponsorilor si a fideipromisului a fost ingrata. In primul
rand, creditorul putea sa-l urmareasca mai intai pe garant, iar daca garanul platea, nu dispunea de mijloace
juridice pt a se intoarce impotriva debitorului principal. Si prin urmare, nu se putea despagubi pt plata
facuta.
In al doilea rand, daca erau mai multi garanti, oricare dintre ei putea fi urmarit pt intreaga datorie si
daca platea nu se putea intoarce impotriva garantilor si nu le putea cere partea contributiva din datorie . de
aceea, garantii au protestat in mod vehement pana cand, spre sfarsitul republicii, romanii au adoptat 4 legi
favorabile garantilor, dintre care 2 sunt mai importante: legea publilia si legea furia de sponsu.
Prin legea publilia , garantul care a platit datoria se poate intoarce impotriva debitorului principal pt a se
despagubi, iar legea furia de sponsu cuprinde 2 dispozitii. Potrivit primei dispozitii, daca sunt mai multi
garanti, datoria se imparte de drept in momentul scadentei intre toti garantii, indiferent daca sunt sau nu sunt
solvabili. Spre exemplu, daca exista 3 garanti dintre care 2 sunt solvabili si unul insolvabil, in momentul
scadentei datoria se va imparti automat la 3. Astfel incat creditorul valorifica numai 2/3 din creanta, de unde
rezulta ca sistemul legii furia de sponsu, consecintele insolvabilitatii unor garanti nu sunt suportate de
garantii insolvabili, ci de creditor. Iar potrivit celei de-a doua dispozitii, datoriile contractate de sponsor si de
fiidepromiso in Italia se sting, daca nu sunt valorificate in 2 ani de la scadenta. Si aceasta dispozitie este
favorabila grantilor deoarece creditorii aveau interesul sa-si valorifice creantele cat mai repede si astfel se
prevenea acumularea de dovezi prin trecerea timpului.

Dr. Roman

29.04.2014

Fata de avantajele create de cele 4 legi a venit randul creditorilor sa protesteze. De aceea a fost
creata o noua garantie personala formata tot prin intrebare si raspuns, cu particularitatea ca la intrebarea
creditorului garantul raspundea prin verbul fideiudeo ( consimte cuvantul meu). Aceasta noua garantie a fost
denumita fideiusio, iar garantul fideiuso. Fireste, intre fideiusio si vechile garantii personale exista anumite
deosebiri. In primul rand, prin sponsio si prin fidecomisio puteau fi garantate numai obligatiile izvorate din
contracte verbale , pe cand prin fideiusio se putea garanta orice obligatie.
In al doilea rand, obligatiile lui sponsor si a lui fidepromisor nu treceau la mostenitori, pe cand obligatiile lui
fideiuso erau transmisibile .
In al treilea rand, intrucat fideiusio a aparut dupa adoptarea celor 4 legi, dispozitiile acelor legi nu se
aplicau, incat garantul care platea nu se putea intoarce impotriva debitorului principal, iar daca erau mai
multi garanti, cel care platea tot nu se putea intoarce impotriva cogarantilor, ca inainte de cele 4 legi. De
aceea, fideiuso au cerut sa li se aplice si lor dispozitiile din acele legi, ceea ce nu s-a intamplat. Totusi, in
decursul timpului au fost create 3 beneficii pt fideiuso (beneficiile sunt drepturi acordate in mod
exceptional). Este vorba despre beneficiul de cesiune de actiuni, beneficiul de diviziune si beneficiul de
discutiune.
Beneficiul de cesiune de actiuni este creatia jurisprudentei. Potrivit acestui beneficiu, garantul care
declara in fata pretorului ca este dispus sa faca plata are dreptul de a-i cere creditorului sa ii transmita toate
actiunile pe care le are impotriva debitorului principal pt ca intentand acele actiuni impotriva debitorului
principal, sa se poata despagubi. Daca creditorul ii ceda garantului acele actiuni, atunci garantul platea, iar
litigiul se stingea, urmad ca garantul sa se despagubeasaca prin alte procese. Daca insa creditorul nu vroia
sa-i desemneze garantului acele actiuni, atunci garantul ii cerea creditorului sa introduca in formula o
exceptiune de dol, intrucat creditorul vrea sa-l insele. Pretorul introduce exceptiunea in formula, dupa care
se trecea la faza a doua in care judecatorul verifica daca exceptiunea este intemeiata si constatand ca
exceptiunea este intemeiata, pronunta sentinta de absolvire.
Creditorul pierdea si procesul si dreptul de creanta. Procesul il pierdea prin efectul exceptiunii de
dol, iar creanta o pierdea prin efectul extinctiv al lui litis contestatio. De aceea, ori de cate ori garantul
declara ca este dispus sa faca pata, creditorul avea tot interesul sa-i cedeze actiunile pe care le avea
impotriva debitorului principal. Insa, unele complicatii puteau sa apara atunci cand creditorul isi garanta
creanta si printr-o garantie personala si printr-o ipoteca. Si daca prefera sa valorifice garantia personala,
garantul ii cerea sa-i transmita actiunea ipotecara pt ca intentand actiunea ipotecara impotriva debitorului
principal sa se poata despagubi. Dar in practica, dupa ce garantul platea constata ca actiunea ipotecara a
ramas fara obiect deoarece cum vom vedea, ipoteca este un drept accesor care se stinge odata cu creanta pe
care o garanteaza. Ori, in ipoteza noastra, ipoteca s-a stins prin plata facuta de garant. Iata de ce spuneau
juristconsultii, in aceste cazuri garantul nu fac o plata ci cumpara dreptul de ipoteca de la creditor, incat
suma de bani remisa de garant creditorului nu era obiectul unei parti, ci era pretul dreptului de ipoteca.
Garantul putea intenta cu succes actiunea ipotecara impotriva debitorului principal.
Beneficiul de diviziune a fost creat de imparatul Hadrian printr-o constitutiune imperiala. Potrivit
acestui beneficiu, daca sunt mai mult garanti, garantul care este urmarit in justitie are dreptul de a-i cere
creditorului sa imparta datoria intre toti garantii solvabili in momentul lui litis contestatio, de unde rezulta ca
intre sistemul legii furia de sponsu si sistemul beneficiului de diviziune exista mai multe deosebiri. In
primul rand, potrivit legii furia de sponsu, datoria se impartea de drept intre garanti, pe cand, in sistemul
beneficiului de diviziune datoria se impartea numai la cererea garantului urmarit in justitie. Iar daca garantul
3

Dr. Roman

29.04.2014

o vindea sa ceara diviziunea datoriei, era somat sa plateasca intreaga datorie, iar dupa ce platea nu se putea
intoarce impotriva garantilor, nu le putea cere partea contributiva din datorie.
In al treilea rand, potrivit legii furia de sponsu, datoria se impartea intre toti garantii, pe cand la beneficiul de
diviziune, ea se impartea numai intre garanti solvabili si astfel, potrivit legii furia de sponsu, consecintele
insolvabilitatii unor garanti erau suportate de creditor, iar la beneficiul de diviziune acele consecinte erau
suportate de garantii solvababili care plateau si pt cei insolvabili.
In sist furia de sponsu datoria se impartea in momentul scadentei, pe cand la beneficiul de
diviziune, se impartea in momentul lui litis contestatio.
Intre momentul scadentei si momentul lui litis contestatio puteau trece luni de zile, timp in care
puteau deveni insolvabili si alti garanti, in paguba celor care ramaneau insolvabili.
Potrivit beneficiului de discutiune, garantul care era urmarit in justitie avea dreptul de a-i cere
creditorului sa se indrepte mai intai impotriva debitorului principal si numai daca debitorul principalse
dovedestee insolvabil sa intenteze o alta actiune impotriva sa.
Insa acest beneficiu a fost mai mult o pacaleala, nu avea decat valoare teoretica. El nu putea fi
valorificat in practica deoarece se opunea efectul extinctiv al lui litis contestatio, intrucat daca creditorul, la
cererea garantului il chema in justitie pe debitorul principal, iar acesta devenea insolvabil prin efectul
extinctiv al lui litis contestatio, intrucat actiunea impotriva garantului nu mai avea obiect. De aceea,
jursitconsultii au sugerat partilor sa incheie o conventie de buna-credinta, prin care garantul promitea ca nu
se va prevala de efectul extinctiv al lui litis contestatio daca debitorul principal se va dovedi insolvabil, in
sensul ca va accepta sa se judece si daca va pierde, va plati. Ins aceasta conventie de buna-credinta nu era
sanctionata juridic, iar respectarea ei depindea de buna-credinta a garantului. De aceea, imparatul Justinian a
desfiintat in mod expres efectul extinctiv al lui litis contestatio, astfel incat beneficiul de discutiune putea fi
valorificat in practica. Iar mai tarziu, /justinian a stabilit ca creditorul e obligat sa-l urmareasca mai intai pe
debitorul principal.
Garantiile personale, formate prin intrebare si raspuns presupun respecatera unor forme solemne si
de aceea ele sunt denumite garantii personale formale/ solemne. Insa, pe langa garantiile personale solemne,
romanii au creat si 3 garantii personale nesolemne, care se aplica numai in 3 cazuri si nu prezinta un interes
deosebit.
Pe langa garantiile personale, romanii au cunoascut si garantii reale.