Sunteți pe pagina 1din 120

Ministerul Educaţiei Naţionale Universitatea Vasile Alecsandri din Bacău Departamentul pentru Învăţământ la Distanţă şi Învăţământ cu Frecvenţă Redusă

Adresa: Str. Mărăşeşti Nr.157, Bacău, România

Adresa: Str. M ă r ăş e ş ti Nr.157, Bac ă u, România Tel./Fax: (+4)

Tel./Fax: (+4) – 0234/517.715

web: www.ub.ro

u, România Tel./Fax: (+4) – 0234/517.715 web: www.ub.ro FACULTATEA DE Ş TIIN Ţ E ALE MI

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ALE MIŞCĂRII, SPORTULUI ŞI SĂNĂTĂŢII

SPECIALIZAREA KINETOTERAPIE ŞI MOTRICITATE SPECIALĂ

BAZELE TEOTERICO-METODICE ALE EXERCIŢIULUI FIZIC

AUTOR:

PROF. UNIV. DR. DOINA MÂRZA DĂNILĂ

AN UNIVERSITAR 2013 – 2014

OBIECTIVELE DISCIPLINEI

1. Înţelegerea factorilor (intrinseci şi extrinseci, bio-psiho-sociali) care determină potenţialul de mişcare al omului;

2. Cunoaşterea şi demonstrarea utilizării corecte a terminologiei;

3. Înţelegerea mecanismelor de acţiune a organismului în timpul efectuarii exerciţiilor fizice;

4. Cunoaşterea modalităţilor prin care se realizează dozarea efortului;

5. Cunoaşterea particularităţilor perioadei de creştere şi dezvoltare şi a indicilor morfo- funcţionali ai organismului în relaţie cu exerciţiul fizic.

COMPETENŢE ASIGURATE PRIN PARCURGEREA DISCIPLINEI

1. Studenţii vor avea cunoştinţe teoretice privind definirea şi conţinutul noţiunilor operaţionale generale şi specifice cu care se operează în cadrul disciplinei, al domeniului Educaţie fizică şi sport şi al specializării Kinetoterapie si motricitate specială.

2. Studenţii işi vor forma un bogat bagaj de cunoştinţe teoretico-metodice privind folosirea exerciţiului fizic în Kinetoterapie, necesar formării complexe a viitorului specialist.

FOND DE TIMP ALOCAT, FORME DE ACTIVITATE, FORME DE VERIFICARE, CREDITE

Forma de activitate

Număr ore semestru

Număr credite

Curs

28

4

Seminar

28

Studiu individual

55

1

Verificare finală

Examen

Validare total credite: 5

STABILIREA NOTEI FINALE

Forma de verificare

Examen

 

Modalitatea de susţinere

TG

Puncte sau procentaj

NOTARE

Răspunsuri la examen

5

(50%)

Evaluarea pe parcurs a activităţii la curs şi seminar

2

(20 %)

Teme de control

3

(30%)

TOTAL PUNCTE SAU PROCENTE

10 (100%)

TIMP MEDIU NECESAR PENTRU ASIMILAREA FIECĂRUI MODUL

Nr.

 

Denumire modul

 

Timp mediu necesar

Crt.

S

SI

Total

1

Mişcarea

umană

ca

expresie

a

viului

şi

4

15

19

evoluţiei

2

Locul

Kinetoterapiei

în

cadrul

Ştiinţei

4

15

19

activităţilor corporale

 

3

Fundamentarea ştiinţifică a practicării exerciţiului fizic. Elemente de bază referitoare la efortul fizic şi dozarea sa.

6

17

23

4

Componentele procesului instructiv - educativ - recuperator în Kinetoterapie, preluate şi adaptate din Educaţie Fizică şi Sport

8

19

27

5

Criterii şi metode de apreciere a creşterii şi dezvoltării

6

17

23

 

Timp total necesar

28

83

111

INSTRUCŢIUNI PENTRU PARCURGEREA RESURSEI DE ÎNVĂŢĂMÂNT

Prezenta resursă de învăţare conţine toate informaţiile necesare însuşirii cunoştinţelor teoretice şi metodice referitoare la exerciţiul fizic şi la specificitatea aplicării lui în kinetoterapie. Conţinutul este structurat în module, în cadrul fiecărui modul regăsindu-se unul sau mai multe unităţi de studiu, în aşa fel încât să se eşaloneze şi să se faciliteze parcurgerea materialului şi însuşirea sa. Pentru parcurgerea resursei de învăţământ se recomandă următoarea succesiune:

1. Citirea, cu atenţie, a fiecărei unităţi de studiu şi consultarea recomandărilor bibliografice în legătură cu aceasta.

2. Parcurgerea rezumatului fiecărei unităţi de studiu.

3. Rezolvarea temelor de autoevaluare (pentru fiecare unitate de studiu).

4. Rezolvarea testului de autoevaluare (pentru fiecare modul).

5. Pregătirea schemei de discuţie pentru seminar.

Modulul I. Mişcarea umană ca expresie a viului şi evoluţiei

Scopul modulului

Înţelegerea conceptului de mişcare umană şi a modului în care organismul uman funcţionează din punct de vedere al producerii mişcării.

Obiective operaţionale

Cunoaşterea formelor particulare de manifestare a mişcării, în general

Însuşirea modului de funcţionare a organismului uman privit ca sistem

Cunoaşterea conceptelor de motricitate şi motilitate şi înţelegerea diferenţelor între acestea

Ierarhizarea noţiunilor act, acţiune, activitate motrică, ca şi noţiuni simple din cadrul domeniului de la care se poate porni în abordarea noţiunilor superioare.

Unitatea de studiu I.1. Mişcarea umană: definiţie, generalităţi, organismul uman văzut ca sistem

Din punct de vedere dialectic, mişcarea este modul de existenţă al materiei vii. Niciodată nu a existat materie fără mişcare şi nici nu poate să existe. Acest lucru a fost susţinut de către Heraclit, încă din antichitate, care era adeptul unei concepţii dinamice, dualiste, care se referă la combinaţia materie-spirit (Spermezan, G., 2006). Mişcarea, în general, are ca forme particulare:

o

mişcarea fizică, cu diversele ei modalităţi de manifestare (mecanica cuantică şi subcuantică, unde sunt implicate câmpuri, particule elementare, transformări nucleare etc.);

o

mişcarea chimică (asocierea şi disocierea atomilor), care se complică prin interacţiunea între molecule formând elemente macromoleculare, până la componentele ce dau naştere vieţii;

o

mişcarea biologică, specifică materiei vii, care se bazează pe mişcarea fizică şi cea chimică, fără a se reduce la acestea;

o

mişcarea conştiinţei, caracteristică spiritului superior dezvoltat, care implică fenomene şi procese psihice proprii numai omului;

o

mişcarea socială, cea mai complexă formă de mişcare, condiţionată de toate celelalte forme de mişcare;

o

mişcarea cibernetică, care se referă la mişcarea informaţiei;

o

mişcarea cosmică, legată direct de elementele componente ale universului cosmic.

Raportat la om, termenul de mişcare este o expresie care indică totalitatea actelor motrice realizate de om pentru întreţinerea relaţiilor sale cu mediul natural şi social(Hanţiu, I.,

2013a).

Mişcarea umană trebuie privită într-un sens larg, exprimând deplasarea voluntară sau involuntară a întregului corp sau a unei părţi ale sale, dar şi ansamblul atitudinilor corporale ca mimica, care nu se traduce neapărat prin deplasare.

Mişcarea voluntară nu se reduce doar la o succesiune de reflexe elementare. Până nu demult, încercările de explicare a motricităţii umane se bazau pe experienţele de laborator făcute pe animale, dar s-a ajuns la concluzia că acest mod de a proceda exclude aspectele cognitive, lingvistice şi de conştientizare care caracterizează răspunsul motric la om. Motricitatea voluntară a omului implică şi limbajul. În timpul realizării unei sarcini motrice, cuvântul nu reprezintă doar o simplă activitate cognitivă care se suprapune activităţii motrice şi perceptive, ci are rolul de a uşura realizarea sarcinii. Încă din 1963, Jensen (citat de Hanţiu, I., 2013a) a dovedit că subiecţii cu un nivel intelectual mai ridicat reuşesc mai bine şi verbalizează mai mult în timpul învăţării actelor motrice, decât subiecţii retardaţi. Luria (1982) accentuează rolul celui de-al doilea sistem de semnalizare în reglarea activităţii motrice, arătând că ″evoluţia activităţii motrice nu este subordonată progreselor limbajului. Posibilitatea conştientizării conferă specificitate motricităţii umane. Această conştientizare este necesară pentru a asigura eficienţa actului motric şi excesul riscă, de multe ori, să-l limiteze. Dar, acestă funcţie, care în zilele noastre s-a cam diminuat, permite o mai bună

adaptare a actului motric la intenţia iniţială şi face ca motricitatea umană să nu poată fi redusă la comparaţia cu cea animală. Tratând mişcarea ca un obiect supus legilor mecanicii, ea poate fi descompusă şi identificată cu o succesiune de contracţii musculare având ca scop deplasarea pârghiilor osoase susceptibile de a dezvolta o forţă în mediul exterior. Această posibilitate a făcut ca, în învăţarea mişcărilor, să se aplice aceeaşi descompunere, ori s-a ajuns la concluzia că dacă "structura este mai mult decât suma componentelor sale", nici mişcarea nu poate fi considerată ca întreg, prin însumarea părţilor sale componente. În cazul abordării analitice a mişcării ca întreg, se elimină o componentă fundamentală şi anume ritmicitatea, adică structura sa temporală; de aceea, în metodologia de învăţare a mişcării se recomandă folosirea mişcărilor globale organizate în vederea atingerii unui anumit scop. Goldstein (citat de Le Boulch, 1980) arată că "reacţiile organismului nu sunt succesiuni de mişcări elementare, ci gesturi datorate unei unităţi interioare". Componenta voluntară care se exprimă prin mişcare este deci, legată de semnificaţia pe care o are situaţia respectivă pentru persoană, motiv pentru care analiza mişcărilor ar trebui făcută în funcţie de acest criteriu al semnificaţiei. Aşadar, actul motor nu poate fi considerat un proces izolat, el desfăşurându-se în cadrul general al unei anumite conduite. Raportată la personalitatea umană, această conduită este formată din:

o

reacţii fiziologice

o

comportament extern (cuvinte, mişcări)

o

răspunsuri mintale (conceptualizări)

o produse ale conduitei (actul propriu-zis) Mişcarea nu este deci, decât un aspect al conduitei, care nu poate fi disociat de celelalte aspecte. Organismul uman trebuie privit ca un sistem, care (după Gaston Bachelard, citat de Le Boulch, 1980) poate fi privit prin prisma a 3 (trei) aspecte:

o

aspectul structural

o

aspectul funcţional

o

aspectul evolutiv

Aspectul structural

Anatomia funcţională ne permite să înţelegem modul în care sunt organizate diferitele sisteme ale organismului, fiecare dintre ele jucând un rol specific în structura acestuia şi asigurând funcţiile de nutriţie, relaţie şi reproducere.

Activitatea sistemului nervos central, căreia îi sunt subordonate sistemul imunitar şi sistemul endocrin, are ca finalitate asigurarea unităţii funcţionale a întregului organism în relaţiile sale cu mediul. Sistemul nervos central poate fi considerat ca o reţea de comunicare în care sunt incluşi neuronii. Acest sistem este în legătură cu lumea exterioară prin intermediul organelor de simţ şi al celorlalte sisteme funcţionale ale organismului (sistemul de nutriţie şi de reproducere, coordonate de sistemul nervos vegetativ şi organele de execuţie , respectiv musculatura striată), de la care primesc informaţii. Transmiterea informaţiilor se face prin intermediul sinapselor, deschise sau închise de către neuromediatori. Înţelegerea modului de funcţionare a acestui sistem sinaptic este esenţială pentru specialitatea noastră. Funcţia motrică este asigurată de trei tipuri de muşchi: muşchiul cardiac, musculartura netedă şi musculatura striată. Primele două grupe îndeplinesc funcţii de nutriţie şi activitatea lor nu este sub controlul sistemului nervos central, ansamblul musculaturii striate fiind însă în dependenţă directă de sistemul nervos central.

în dependen ţă direct ă de sistemul nervos central. Sistemul organic cuprinde: N: organele de nutri

Sistemul organic cuprinde:

N: organele de nutriţie

- sist. respirator

- sist. circulator

- sist. digestiv

- sist. excretor

R: organele vieţii de relaţie

- simţuri

- musculatura striată

S: organele genitale (ale

sexualităţii)

Sistemul nervos central îndeplineşte funcţiile de coordonare şi integrare ale activităţilor la care participă organismul şi este suportul funcţiilor mentale.

Figura nr. 1. Structura organismului (după Le Boulch, 1980)

Sistemul senzorial, sistemul nervos central şi musculatura striată reprezintă un modul funcţional care se supune legilor sistemice, adică sunt o unitate organizată, alcătuită din elemente solidare, care nu pot fi definite decât unele în legătură cu altele şi în funcţie de locul pe care îl ocupă în acest întreg. În ceea ce priveşte organele de relaţie (sistemul senzorial şi sistemul musculaturii striate), dependenţa este de asemenea manieră încât întreruperea legăturilor cu SNC atrage degenerescenţa lor. Fibrele musculare pot fi clasificate în funcţie de forţa maximă dezvoltată, de rapiditatea contracţiei şi rezistenţa la oboseală. Astfel, ele se împart în 2 tipuri principale (http://www.nutritiesportiva.ro/fiziologie/21-fibre-musculare.html, 2013):

o fibre musculare tip I, sau fibre cu contracţie lentă, tonice - se contractă mai lent şi au o rezistenţă mai mare la efort (obosesc mai greu), de aceea sunt implicate în acţiuni mai lente, mai coordonate, cum ar fi menţinerea posturii, mersul, alergarea uşoară;

o fibre musculare tip II, sau fibre cu contracţie rapidă, fazice - au o viteză mare de contracţie, dezvoltă o forţă de 3-5 ori mai mare decât fibrele lente, însă obosesc mai repede. Simplitatea aparentă a fibrei musculare striate ascunde capacitatea de a îndeplini atât funcţii motrice (prin contracţie tonică sau fazică), cât şi senzoriale. Fie direct prin contracţiile sale, fie prin mişcările pe care le imprimă la nivelul articulaţiilor, muşchiul este un câmp proprioceptiv complex (câmpul proprioceptiv al lui Sherrington). Sensibilitatea proprioceptivă este cea care ne ajută să ne situăm în spaţiu, să ne simţim poziţia corpului, a fiecărui membru; datorită ei suntem în stare să ne mişcăm armonios, coordonat, în concordanţă cu scopul mişcării, o capacitate care apare de timpuriu şi se perfecţioneză pe măsură ce ne maturizăm(http://www.descopera.ro/stiinta/9697033-cate-simturi-au-oamenii, 2013).

Aspectul funcţional

Subsistemul nutritiv (în care sunt incluse sistemele respirator, circulator, digestiv şi excretor), răspunzător de homeostazie [din limba greacă, homois = aceeaşi şi stasis = stare) reprezintă, în biologie, proprietatea unui organism de a menţine, în limite foarte apropiate, constantele mediului său intern (http://ro.wikipedia.org/wiki/Homeostazie, 2013)], asigură schimburile nutritive cu mediul, condiţie indispensabilă a supravieţuirii. Celelalte interacţiuni individ-mediu, care permit adaptarea sunt asigurate de organele vieţii de relaţie: musculatura striată, aflată sub controlul SNC, sistemul endocrin şi organele de simţ.

controlul SNC, sistemul endocrin ş i organele de sim ţ . Figura nr. 2. Alc ă

Figura nr. 2. Alcătuirea sistemului nervos (http://www.scientia.ro/biologie, 2013)

Sistemul nervos este împărţit în sistem nervos central şi sistem nervos periferic. Sistemul nervos central este alcătuit din două părţi: creierul şi măduva spinării. Sistemul nervos periferic poate fi clasificat în: sistemul nervos somatic şi sistemul nervos vegetativ. Sistemul nervos somatic este alcătuit din fibre nervoase periferice ce trimit informaţii senzitive la sistemul nervos central şi din fibre nervoase motorii ce ajung la muşchii scheletici. Componenta senzorială a sistemului nervos somatic detectează evenimentele din mediu, iar componenta motorie generează mişcări sau secreţii glandulare.

Figura nr. 3. Sistemul somatic motor ( http://www.scientia.ro/biologie , 2013) Sistemul nervos vegetativ este împ

Figura nr. 3. Sistemul somatic motor (http://www.scientia.ro/biologie, 2013)

Sistemul nervos vegetativ este împărţit în trei părţi: sistemul nervos simpatic (mobilizează organismul pentru a răspunde solicitărilor din mediu), sistemul nervos parasimpatic (intervine pentru a readuce organismul în echilibru, stimulând şi coordonând procesele de refacere) şi sistemul nervos enteric (inervează viscerele: tractul gastointestinal, pancreasul, vezica urinară etc.).

l gastointestinal, pancreasul, vezica urinar ă etc.). Figura nr. 4. Sistemul nervos vegetativ (

Figura nr. 4. Sistemul nervos vegetativ (http://www.scientia.ro/biologie, 2013)

nervos vegetativ ( http://www.scientia.ro/biologie , 2013) Figura nr. 5. Componenta parasimpatic ă ş i simpatic ă

Figura nr. 5. Componenta parasimpatică şi simpatică a sistemului nervos vegetativ (http://danghenea.wordpress.com, 2013)

Integrarea informaţiilor care circula prin intermediul componentelor sistemului nervos se poate face la trei nivele de decizie:

o

reflex

o

automat, care necesită învăţarea anterioară

o

voluntar, care presupune o participare mai mare a funcţiilor cognitive.

Aspectul evolutiv

Organismul uman este alcătuit dintr-un ansamblu de structuri şi funcţii, a căror ierarhizare se realizează treptat, începând din stadiul de ou fecundat sau zigot. Primul timp al dezvoltării embrionare constă în formarea structurilor diferenţiate, care vor determina apariţia diferitelor organizări funcţionale. Unele dintre aceste structuri au un timp de dezvoltare relativ scurt, altele au nevoie de un timp mult mai lung pentru a ajunge la maturitate (sistemul nervos central, de exemplu). Organismul, ca sistem autonom, nu se poate dezvolta decât în interacţiune activă cu mediul înconjurător şi în contact cu o anumită educaţie. Condiţiile de dezvoltare sunt acţiunile în mediul înconjurător şi adaptarea la realitatea ambientală, precedate de gândire. În această perspectivă, mişcarea este motorul dezvoltării, în jurul ei clădindu-se unitatea corporală şi mentală a persoanei. Nu este vorba deci de un element facultativ, care se supraadaugă educaţiei intelectuale, deoarece autonomia gândirii trece prin autonomia motrică şi, ruptă de legăturile sale corporale, gândirea riscă să se degradeze.

Mişcarea şi procesele de adaptare

Sistemul organic este un sistem deschis, adică existenţa sa este condiţionată de schimburile pe care le face cu mediul înconjurător. Aceste interacţiuni pot avea naturi diferite, astfel:

o

schimb de materii (prin intermediul organelor de nutriţie), în organism pătrunzând oxigen şi alimente şi fiind eliminate deşeuri

o

schimb de energie, prin intermediul componentei senzoriale a sistemului nervos, fiind determinată apariţia şi menţinerea tonusului muscular bazal

o schimb de informaţii, prin intermediul componentei motorii a sistemului nervos fiind determinată apariţia activităţii musculare şi glandulare. În ciuda surselor de dezechilibru care apar ocazional în mediul înconjurător, organismul trebuie să-şi asigure conservarea, stabilitatea (homeostazia). Adaptarea, în acest caz, implică activitatea funcţională a modulului vieţii de relaţie, reprezentat de organele de simţ, sistemul nervos central şi musculatura striată. Interacţiunea dintre om şi mediu trece prin acţiune, deci prin corp şi mişcările sale, existând o profundă unitate între experienţa umană şi mediu. Organismul este alcătuit din sisteme şi aparate a căror ansamblu coordonat asigură

homeostazia necesară menţinerii vieţii. Fiecare dintre aceste sisteme corespunde unui modul funcţional, a cărui activitate se raportează la organismul ca întreg. Muşchii şi sistemul nervos central reprezintă o unitate funcţională nedisociabilă. Activitatea muşchiului striat nu poate fi o realitate în afara relaţiei sale cu sistemul nervos. Spre aceste două structuri converg mai multe tipuri de infirmaţii provenind de la:

o

organele de simţ (câmp exteroceptiv)

o

sistemul muscular şi articular, labirintul (câmp proprioceptiv)

o

viscere (câmp interoceptiv)

o

alţi centri nervoşi

Acest ansamblu, care cuprinde musculatura striată, informaţiile provenite de la cele trei câmpuri senzoriale şi de la sistemul nervos central, reprezintă modulul psihomotor. El este un sistem orientat spre organism, pe de o parte şi deschis spre exterior, pe de altă parte, care reglează schimbul între structura internă şi mediu. El primeşte informaţiile din mediul extern şi,

pe baza lor - ţinând cont de situaţia în care se află sistemul interior, stabileşte răspunsul organismului. Modulul psihomotor activează funcţii specifice, dar se pune de acord cu celelalte funcţii organice.

Rezumatul unităţii de studiu

o

Sistemul nervos central îndeplineşte funcţiile de integrare şi coordonare, integrarea reprezentând acel rol al sistemului nervos central de a reuni activitatea organismului, iar coordonarea aratând caracterul calitativ al proceselor de integrare. La baza coordonării stă procesul fiziologic care împiedică impulsurile excitante să se răspândească în mod nelimitat şi anarhic la toţi centrii nervoşi.

o

Mişcarea trebuie înţeleasă ca expresie a unui act reflex şi anume a unui reflex motric la care participă totdeauna cele trei componente: cea senzitivă (şi senzorială), cea reprezentată de centrii nervoşi şi cea motrică efectoare. Această schemă este valabilă pentru cel mai simplu act reflex motric necondiţionat.

o

Prin intermediul sistemului nervos central, pe baza iradierii, a concentrării şi a inducţiei reciproce, se formează mecanismele de apariţie şi dezvoltare a actelor reflexe condiţionate, ca o expresie a "legăturii temporare” ce se stabileşte ca mecanism fiziologic principal al raporturilor dintre organism şi mediu. Actul reflex condiţionat se formează pe baza reflexelor motoare necondiţionate, ca şi pe cea a reflexelor motrice condiţionate mai simple.

o

Reflexele condiţionate la om se deosebesc calitativ de ale animalelor, pe de o parte prin complexitatea lor, pe de altă parte prin intervenţia celui de-al doilea sistem de semnalizare, adică a excitantului "simbol”, a cuvântului scris sau vorbit.

o

Activitatea de mişcare a omului se compune din mişcări reflexe voluntare şi automate, care în ultimă instanţă sunt acte reflexe. Actele voluntare sunt micări complexe compuse din mişcări elementare care se asociază în timp şi spaţiu. La originea oricărei mişcări voluntare stă reprezentarea mintală a mişcării. Această reprezentare este determinată de starea tuturor legăturilor temporare existente în scoarţă, de bagajul motric, de întreaga experienţă a omului, de conştiinţă şi de informaţiile provenite din mediul intern şi extern.

o

Ca şi actele voluntare, mişcările automate sunt mişcări complexe care se realizează prin repetarea mişcărilor noi şi apar pe măsură ce se fixează elementele componente. Mişcările automate depind foarte mult de bagajul de deprinderi motrice şi de plasticitatea scoarţei. Procesul de automatizare se realizează în timp, având la bază fixarea puternică a legăturilor temporare. Formele de exprimare a mişcărilor voluntare sunt deprinderile motrice, iar ale mişcărilor automate – stereotipul dinamic.

o

Mişcarea este inevitabilă datorită permanentelor modificări ale specificului vieţii omului, care sunt în strânsă interacţiune cu mediul înconjurător, ale cărui condiţii, la rândul lor sunt dinamice, în permanentă schimbare.

o

Mişcarea este un fenomen complex, care este influenţat de o serie de factori:

o

factorii performanţei fizice, care stau la baza oricărei mişcări şi care mai sunt caracterizaţi ca fiind "expresii calitative ce determină caracteristicile individuale ale deprinderilor motrice (viteză, rezistenţă, forţă, îndemânare etc.) şi care, în fiziologia exerciţiilor fizice, sunt definiţi ca "indici calitativi ai activităţii motrice”;

o

factorii psihologici, care afectează comportamentul, influenţând în ultimă instanţă mişcarea în bună măsură (atenţia, interesul, iniţiativa, spiritul de echipă etc.).

o

În societatea contemporană, la nivelul şi ritmul vieţii actuale, activităţile de mişcare în general, au dobândit o importanţă din ce în ce mai mare, deoarece dezvoltarea normală şi sănătatea omului nu pot fi concepute fără mişcare, iar de sănătate este legată nemijlocit capacitatea de muncă, punerea în valoare a calităţilor fizice, intelectuale şi morale ale omului. În această conjunctură, pentru omul societăţii noastre, devine o necesitate atingerea unui grad cât mai înalt al posibilităţilor fizice, precum şi menţinerea acestora, deoarece, la aceleaşi eforturi, omul înzestrat cu o pregătire ridicată din punct de vedere fizic, oboseşte mai greu şi mai puţin, fiind capabil să suporte sarcini mai mari, îşi reface

mai rapid şi mai complet forţele, dispune de rezerve mai mari pentru pregătirea sa neîntreruptă şi pentru desfăşurarea une activităţi sociale multilaterale. De asemenea, omul integrat activităţii de mişcare este bolnav mai rar, datorită creşterii (pe plan general) posibilităţilor de reglare, adică a acelei funcţii de manipulare sensibilă a impulsurilor în sensul activării, relaxării şi compensării. Aceasta reprezintă, de fapt, un stadiu perfecţionat de coordonare şi adaptare a tuturor funcţiilor organismului.

Autoevaluare

1. Care sunt principalele forme de mişcare?

2. Care sunt componentele conduitei în cadrul căreia se poate vorbi despre actul motor ?

3. Care sunt aspectele prin prisma cărora organismul uman poate fi privit ca sistem?

4. Detaliaţi aspectul structural al organismului uman.

5. Detaliaţi aspectul funcţional al organismului uman.

6. Detaliaţi aspectul evolutiv al organismului uman.

7. Explicaţi legătura dintre mişcare şi procesele de adaptare.

8. Care este rolul sistemului nervos central în activitatea motrică a organismului uman?

9. Care sunt componentele activităţii de mişcare a omului?

10. Care sunt categoriile de factori care influenţează mişcarea?

Unitatea de studiu I.2. Motricitatea umană ca expresie calitativă a mişcării

Dicţionarul explicativ al limbii române (1993) defineşte motricitatea ca şi capacitatea activităţii nervoase superioare de a trece rapid de la un proces de excitaţie la altul, de la un anumit stereotip dinamic la altul, iar Îndrumătorul terminologic pentru studenţii secţiilor de Kinetoterapie defineşte motricitatea umană (Moţet, D. coord., 1997) ca însuşire a fiinţei umane, înnăscută sau dobândită, de a reacţiona cu ajutorul aparatului locomotor la stimuli externi şi interni, sub forma unei mişcări, la baza sa stând o serie de factori neuro-endocrino-metabolici şi musculari care condiţionează deplasarea în spaţiu a corpului omenesc sau a segmentelor sale. Din aceste definiţii reiese clar că motricitatea este o capacitate, o însuşire, înnăscută sau dobândită (deci, educabilă într-o oarecare măsură), care caracterizează, în funcţie de nivelul său de manifestare, unele tipuri de mişcări (în cazul mişcărilor pasive, de exemplu, nu poate fi vorba despre motricitate). La om, motricitatea există sub doua aspecte: motricitatea globală şi motricitate fină. Motricitatea globală cuprinde mişcările realizate cu toate segmentele corpului, la care participă marile grupe musculare. Ea asigură deplasările (aspectele locomotorii) şi posturile (aspectele nonlocomotorii). Motricitatea globală se exprimă prin următoarele activităţi coporale:

mişcări de deplasare ale întregului corp (mers, alergare, înot etc.), schimbări de poziţii sau posturi fără deplasare (trageri, împingeri, întinderi), sau poziţii stabile (stând, aşezat). Motricitatea fină cuprinde mişcări fine, care solicită mare precizie. În mod normal, motricitatea fină este condusă de vedere (iniţial mâna conduce vederea, privirea fiind orientată spre deplasarea mâinilor, apoi primele coordonări vizual motorii fiind stabilite, vederea are rol reglator pentru activitatea mâinilor; mâna se deplasează spre obiectul perceput). Prima abilitate la nivelul comportamentului motor fin este prinderea. Prinderea este, de asemenea, considerată prima activitate intentionată care apare la om. Comportamentul motor fin se obiectivează în prinderea şi manipularea obiectelor. Manipularea obiectelor este influenţată de gradul de maturizare psihomotorie, experienţele motrice trăite anterior şi caracteristicile de îndemânare(Horghidan, V., 2000).

Specialiştii domeniului considera că dezvoltarea motricităţii este strâns legată de dezvoltarea limbajului, a proceselor cognitive, a competentelor sociale şi emoţionale. Atât motricitatea grosieră, cât şi cea fină, precum şi coordonarea senzorio-motorie reprezintă modalităţi de cucerire a mediului înconjurător, dar şi de descoperire şi cunoaştere a propriului corp. Conştientizarea simţurilor şi utilizarea lor, motricitatea şi coordonarea oculomotorie reprezintă bazele unui comportament funcţional normal al fiinţei umane(http://www.scrigroup.com, 2013). Frecvent, se pune semnul egal între motricitate şi motilitate, care este definită ca fiind proprietatea unor organe cu musculatură netedă de a efectua mişcări de contracţie şi relaxare(http://ro.wikipedia.org, 2013). Deci, motilitatea ar fi o proprietate care defineşte mişcările necontrolabile conştient şi voluntar (aflate sub controlul sistemului nervos vegetativ), care au loc la nivelul musculaturii netede a organelor interne şi nicidecum la nivelul musculaturii scheletice, aşa cum arată definiţiile date motricităţii. Motricitatea se concretizează în următoarele elemente componente: act motric, acţiune motrică şi activitate motrică.

o

Actul motric, se prezintă ca un simplu fapt de comportare realizat de muşchii scheletici care pun în mişcare un întreg ansamblu de elemente articulare sub controlul dispecerului central - sistemul nervos central - în vederea obţinerii unui efect elementar de adaptare sau de constituire a unei acţiuni motrice(Hanţiu, I., 2013a). Actul motric, care de regulă se consideră ca fiind un act voluntar, se foloseşte în practică în interrelaţii care definesc o anumită acţiune sau activitate motrică. El este, totodată, un element component folosit în analiza acţiunii sau activităţii motrice. Termenul de act motric poate să indice şi actele reflexe, instinctuale, automatizate.

o

Acţiunea motrică reprezintă ″un ansamblu de acte motrice astfel structurate încât realizează un tot unitar în scopul rezolvării unor sarcini imediate care pot fi izolate sau înglobate în cadrul unei activităţi motrice(Hanţiu, I., 2013a).

o Activitatea motrică este un ansamblu de acţiuni motrice, încadrate într-un sistem de idei, reguli şi forme de organizare, în vederea obţinerii unui efect complex de adaptare a organismului şi de perfecţionare a dinamicii acestuia(Hanţiu, I., 2013a). Activitatea motrică se încadrează, în general, într-un concept privind organizarea, conţinutul şi finalitatea domeniului. Ea este folosită şi ca o expresie care concretizează numai acele exerciţii fizice care se găsesc într-o anumită interrelaţie sau structură şi care se aplică după anumite reguli şi cu un anumit scop. Din aceste definiţii rezultă că noţiunile de act, acţiune, activitate definesc doar sfera voluntară a mişcării (deprinderile motrice şi stereotipurile dinamice, ca expresie a automatizării deprinderilor motrice). Ori, aceasta înseamnă că noţiunile respective pot fi considerate ca modalităţi de exprimare a unor tipuri de mişcări, care pot fi definite prin indici diferiţi de motricitate (fiind excluse mişcările involuntare şi cele pasive). De la acest nivel se poate vorbi despre alte noţiuni importante, reprezentative pentru domeniu, cum ar fi dezvoltarea fizică şi capacitatea motrică, ca nivele calitative ale dezvoltării umane, condiţionate mai mult ereditar, dar în care influenţa factorilor de mediu şi sociali are o importanţă mare, pe fondul cărora se grefează pregătirea fizică şi condiţia fizică, ca nivele calitative superioare ale dezvoltării posibilităţilor motrice ale omului asupra cărora influenţa factorilor de mediu şi socio-educaţionali deţine o pondere mai mare.

Rezumatul unităţii de studiu

Între termenii de motricitate şi mişcare nu poate fi pus semnul egal, deoarece, din definiţie se observă faptul că, motricitatea este o expresie calitativă a mişcării. De asemenea, între termenii de motricitate şi motilitate nu se poate pune semnul egal, deoarece motricitatea se referă la o capacitate, o însuşire a organismului de a efectua mişcări cu anumiţi indici de calitate, cu ajutorul musculaturii scheletice, aflate sub controlul şi coordonarea

sistemului nervos central, iar motilitatea se referă la indicii calitativi ai mişcărilor realizate la nivelul musculaturii netede, aflată sun coordonarea şi controlul sistemului nervos vegetative. În legătură cu mişcarea şi motricitatea trebuie să se vorbească de o serie de noţiuni, a căror ierarhizare facilitează înţelegerea mecanismelor lor intime de producere (de la noţiuni simple, precum act, acţiune, activitate se poate face trecerea spre noţiuni superioare precum dezvoltare fizică, capacitate motrică etc.)

Autoevaluare

1. Definiţi motricitatea.

2. Definiţi motilitatea.

3. Explicaţi diferenţele dintre motricitate şi motilitate.

4. Ierarhizaţi, de la simplu la complex, noţiunile simple prin care se concretizează

motricitatea.

5. Definiţi actul motric. Exemplificaţi.

6. Definiţi acţiunea motrică. Exemplificaţi.

7. Definiţi activitatea motrică. Exemplificaţi.

8. Care sunt noţiunile superioare care se folosesc în legătură cu mişcarea şi motricitatea?

Test de autoevaluare a cunoştinţelor din modulul I

1. Formele particulare de manifestare a mişcării sunt:

a. mişcare biologică

b. mişcare reflexă

c. mişcare chimică

d. mişcare cibernetică

e. mişcare accelerată

2.Din punct de vedere al mişcării umane, sistemul nervos central îndeplineşte funcţiile de:

a. integrare

b. excitaţie

c. inhibiţie

d. coordonare

3. Raportată la personalitate, conduita umană (în cadrul căreia se integrează actul motor)

este alcătuită din:

a. relaţii sociale

b. reacţii fiziologice

c. activităţi profesionale

d. comportament extern (cuvinte, mişcări)

e. răspunsuri mintale (conceptualizări)

f. produse ale conduitei

4. Asigurarea unităţii funcţionale a întregului organism în relaţiile sale cu mediul se află

sub directa coordonare a:

a. sistemului imunitar

b. sistemului cardio-vascular

c. sistemului nervos central

d. sistemului endocrin

e. sistemului psihic

5.

Organele vieţii de relaţie sunt:

a. sistemul respirator

b. simţurile

c. musculatura striată

6. Fibrele musculare pot fi clasificate în funcţie de:

a. forţa maximă dezvoltată

b. elasticitatea lor

c. rapiditatea contracţiei

d. rezistenţa la oboseală

7. Specificitatea motricităţii umane (în comparaţie cu cea animală) este dată de:

a. posibilitatea de realizare a unor mişcări voluntare

b. posibilitatea conştientizării actelor motrice efectuate

c. posibilitatea de a realiza o mai bună adaptare a actului motric la intenţia iniţială

8. Conceptul de homeostazie se referă la:

a. menţinerea posturii şi aliniamentului corect al corpului

b. menţinere stării de echilibru a organismului

c. asigurarea staticii umane

9. Motricitatea umană:

a. defineşte mişcările controlabile conştient şi voluntar

b. defineşte mişcările necontrolabile conştient şi voluntar

10. Actul motric este:

a. un simplu fapt de comportare realizat de musculatura netedă

b. de regulă, un act voluntar

c. poate să indice şi actele reflexe, instinctuale, automatizate

11. Acţiunea motrică:

a. reprezintă un ansamblu de acte motrice

b. are ca scop rezolvarea unor obiective îndepărtate

c. are ca scop realizarea unor sarcini imediate

12. Activitatea motrică:

a. reprezintă un ansamblu de acte motrice

b. se încadrează într-un sistem de idei, reguli şi forme de organizare

c. urmăreşte menţinerea homeostaziei

d. urmăreşte obţinerea adaptării

Modulul II. Locul kinetoterapiei în cadrul Ştiinţei activităţilor corporale. Interrelaţii fundamentale în cadrul Ştiinţei activităţilor corporale.

Scopul modulului

Înţelegerea ariei de cuprindere a domeniului şi a locului pe care Kinetoterapia îl ocupă în cadrul acestuia

Obiective operaţionale

Cunoaşterea unor noţiuni operaţionale generale şi specifice cu care se operează în cadrul domeniului

Cunoaşterea componentelor domeniului

Cunoaşterea ariei de cuprindere a domeniului mişcării umane şi al omului în mişcare

Cunoaşterea locului Kinetoterapiei în ierarhia conceptelor care definesc domeniul

Unitatea de studiu II.1. Noţiuni operaţionale generale şi specifice. Definirea componentelor domeniului

Noţiuni operaţionale generale şi specifice

Terminologia clară şi precisă, reprezintă una din condiţiile pe care la implică orice disciplină ştiinţifică. Astfel, şi disciplinele care se ocupă cu studiul mişcării umane şi-au elaborat un limbaj propriu, în cadrul căruia unii termeni au o folosire mai frecventă faţă de alţii şi, de aceea, sunt consideraţi ca reprezentând aspectele de esenţă ale domeniului (concepte, noţiuni, idei).

Ansamblul datelor ştiinţifice referitoare la conceptul de probleme în relaţie cu mişcarea (din sport, educaţie fizică şi kinetoterapie) formează teoria mişcării (Hofmann, V.K., citat de Marcu, V. şi Dan, M., 2010). Teoria mişcării însumează diferite concepte, fiecare caracterizat prin propriile premize şi limitat de legăturile pe care le are cu o teorie particulară. Ca punct central al acestei teorii, trebuie citată punerea în evidenţă a indicilor caracteristici esenţiali ai mişcărilor selecţionate (calităţi motrice), cercetarea pentru studierea principiilor motrice şi pentru descrierea şi evaluarea instrucţională a proceselor de învăţare a mişcărilor corespondente. Pentru început este necesară clarificarea câtorva asemenea noţiuni care, repetăm, nu sunt proprii unei discipline, ci unui domeniu, acela al mişcării umane. Ca atare, se cere, pentru seminar, extragerea din bibliografia recomandată, a definiţiilor pentru următoarele categorii de noţiuni:

a) noţiuni operaţionale generale: 1) Activitate; 2) Act motric; 3) Acţiune motrică; 4) Activitate

motrică; 5) Activitate corporală; 6) Calitate motrică; 7) Capacitate motrică; 8) Coordonare motrică; 9) Deprindere motrică; 10) Educaţie; 11) Educaţie fizică; 12) Efort; 13) Exerciţiu; 14)

Exerciţiu fizic; 15) Igienă; 16) Învăţare; 17) Învăţare motrică; 18) Mişcare; 19) Motricitate; 20) Motilitate; 21) Metodă; 22) Metodologie; 23) Sanogeneză; 24) Sănătate; 25) Sport; 26) Ştiinţă; 27) Teorie.

b)

noţiuni operaţionale specifice: 1) Accident; 2) Boală; 3) Adaptare; 4) Adaptare funcţională;

5)

Cinetic; 6) Compensare; 7) Corectare; 8) Creştere fizică; 9) Cură; 10) Dezvoltare fizică; 11)

Diagnostic; 12) Diformitate; 13) Deficienţă; 14) Disfuncţie; 15) Handicap; 16) Impotenţă; 17) Incapacitate; 18) Infirmitate; 19) Insuficienţă; 20) Invaliditate; 21) Kinetologie (Kineziologie); 22) Kinetoterapie (Kineziterapie); 23) Profilaxie; 24) Reabilitare; 25) Readaptare; 26) Recuperare; 27) Reeducare; 28) Terapeutic. Asupra tuturor acestor noţiuni se va reveni pe parcursul anilor de studii, dar obligaţia studenţilor este de a-şi însuşi şi de a-şi clarifica, încă de la început, definiţiile - pentru a facilita înţelegerea lor.

Definirea componentelor domeniului

Pentru a clarifica locul Kinetoterapiei în cadrul domeniului trebuie pornit de la definirea principalelor concepte care interesează domeniul "mişcării umane şi al omului în mişcare". Astfel:

Activitatea corporală Dicţionarul explicativ al limbii române (1996) defineşte activitatea corporală ca ansamblu de acte fizice făcute în scopul obţinerii unui anumit rezultat; folosire sistematică a forţelor proprii într-un anumit domeniu, participare activă şi conştientă la ceva: muncă, ocupaţie, îndeletnicire, lucru. Conform definiţiei, aria de cuprindere a termenului de "activităţi corporale" se cere extinsă (ţinându-se cont de definiţiile date mişcării, motricităţii, actului, acţiunii şi activităţii motrice) la întreaga sferă a activităţilor motrice umane. Educaţia fizică este definită în Dicţionarul explicativ al limbii române (1996) ca ansamblu de măsuri care au ca scop asigurarea dezvoltării fizice armonioase a oamenilor, întărirea sănătăţii, formarea şi perfecţionarea cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor de mişcare necesare atât pentru muncă, cât şi pentru activitatea sportivă″. Kinetoterapia studiază mecanismele neuromusculare şi articulare care asigură omului mişcările (activităţile motrice) normale, în acelaşi timp, studiind şi elaborând principiile de structurare a unor programe care se adresează organismului uman, atât din punct de vedere profilactic, cât şi din punct de vedere terapeutic şi recuperator. Este o disciplină ştiinţifică cu caracter aplicativ bine definit, având un obiect propriu de studiu: menţinerea şi dezvoltarea unor indici morfologici şi funcţionali normali, prin mijloace specifice (exerciţiul fizic ca element de bază), la persoane în situaţii biologice speciale(Moţet, D., Mârza, D., 1995). Având în vedere că ″toţi oamenii beneficiază, sub o formă sau alta de miracolul şi binefacerile curativo- profilactice şi terapeutice ale mişcării, se poate afirma că într-un moment sau altul al vieţii, fiecare om (sănătos, în situaţii biologice speciale, bolnav, deficient, convalescent) intră în sfera de aplicaţii ale Kinetoterapiei(Marcu, V., 1995), aceste aplicaţii fiind profilactice, terapeutic- recuperatorii şi compensatorii. Kineziologia (Kinetologia) este definită de către Dally în 1857, ca fiind ″ştiinţa care se ocupă cu studiul mişcării organismelor vii şi al structurilor care participă la aceste mişcări. Din aceasta se desprinde, ca ştiinţă de sine stătătoare, Kinetologia umană care se ocupă cu studiul mişcării umane şi al structurilor care participă la aceste mişcări(Moţet, D., Mârza, D., 1995). În momentul de faţă se mai fac încă confuzii, termenul fiind folosit şi în sensul de Kinetoterapie, fiindu-i atribuite obiectul de studiu, obiectivele, metodele şi mijloacele acesteia din urmă.

Sportul Dicţionarul explicativ al limbii române (1996) defineşte sportul ca şi complex de exerciţii fizice şi de jocuri practicate în mod metodic, cu scopul de a dezvolta, de a întări şi de a educa voinţa, curajul, iniţiativa şi disciplina: fiecare dintre formele particulare, reglementate ale acestei activităţi.

Analizând definiţiile şi apropiindu-le de definiţiile şi obiectul de studiu al tuturor conceptelor luate în discuţie, rezultă că, Kinetologia umană este cea care se ocupă cu studiul mişcării umane şi a omului în mişcare (incluzând toate tipurile de mişcare şi caracteristicile lor calitative exprimate prin termeni de motricitate şi motilitate - cu respectarea definiţiilor), restul subdisciplinelor ştiinţifice, ocupându-se cu studiul motricităţii umane.

Rezumatul unităţii de studiu

Unitatea de studiu face o trecere în revistă a celor mai des întâlnite noţiuni operaţionale generale şi specifice, subliniind necesitatea cunoaşterii terminologiei de specialitate şi, în acest sens, a lucrului cu dicţionarul şi defineşte componentele domeniului, în aşa fel încât să se asigure baza înţelegerii ariei de cuperindere.

Autoevaluare

1. Definiţi Activitatea corporală.

2. Definiţi Educaţia fizică.

3. Definiţi Kinetoterapia.

4. Definiţi Kinetologia.

5. Definiţi Sportul.

6. Definiţi Kinetologia umană.

Unitatea de studiu II.2. Aria de cuprindere a domeniului mişcării umane şi a omului în mişcare. Locul Kinetoterapiei în ierarhia conceptelor care definesc domeniul

Aria de cuprindere a domeniului mişcării umane şi a omului în mişcare

Pornind de la definiţia dată de Prof. Epuran M. (2005) Ştiinţei activităţilor corporale (″ştiinţa care studiază legităţile dezvoltării şi perfecţionării fizice, a căilor de optimizare şi maximizare a capacităţii motrice, a realizării armonice a integrării sociale a individului în colectivităţile al cărui membru este) şi luând în considerare doar activităţile corporale orientate spre scopul bine stabilit al domeniului nostru, de optimizare a activităţilor corporale cu efecte formative caracteristice, o schemă a cuprinderii domeniului nostru, ar putea arăta astfel (Figura nr. 6).

Domeniul mişcării umane şi a omului în mişcare (Kinetologia umană) cuprinde Educaţia fizică, Sportul şi Kinetoterapia. Acestea fiind discipline ştiinţifice de sine stătătoare, ştiinţa care le studiază (Ştiinţa activităţilor corporale), poate fi considerată ca sistem complex. În cadrul fiecăreia dintre disciplinele ştiinţifice care alcătuiesc Sistemul Ştiinţei activităţilor corporale se regăsesc activităţi corporale specifice:

o AL - activităţile corporale ludice, de joc (lat. ludus) aparţin atât copilăriei, cât şi vârstelor ulteriare, constituind un complex de mijloace care satisfac nevoile de mişcare ale fiinţei umane sub formele cele mai variate: de la jocuri de simulare (mimicry) sau ameţeală (ilinix), la cele cu caracter de luptă (agon) sau şansă (alea).

o

AG - activităţile corporale gimnice (lat. gymnas) sunt orientate spre autoperfecţionare, efectuate de regulă benevol şi cuprinse în: gimnastica de bază, gimnastica aerobică, jogging, cu funcţii de autodezvoltare şi sanogenetice.

o

AA - activităţile corporale agonistice (lat. agon) continuă cu mijloace mult mai variate, caracteristica de întrecere a unor jocuri. Sunt o trecere de la joc la sport şi, în acelaşi timp, la întrecerea cu sine pe care o realizează activităţile gimnice cu orientare spre autodezvoltarea armonioasă şi autoperfecţionare.

o

AR - activităţile corporale recreative (lat. recreatio), efectuate în timpul liber, deţin mai mult decât celelalte (poate în egală măsură cu cele ludice) funcţiile de divertisment, destindere, odihnă activă, recreere, refacere psihică şi formare.

o

AC - activităţile corporale compensatorii (lat. compensatio) au funcţie de recuperare a capacităţii fizice şi motrice a celor care manifestă diferite disfuncţii provenite din accidentări, din disfuncţii profesionale sau din fond genetic(Epuran, M., 2010).

AL AA SPORT AG AR AL AL AA EDUCAŢIE AG AC KINETO- AG FIZICĂ TERAPIE
AL
AA
SPORT
AG
AR
AL
AL
AA
EDUCAŢIE
AG
AC
KINETO- AG
FIZICĂ
TERAPIE
AR
AR
Figura nr. 6. Aria de cuprindere a domeniului mişcării umane şi a omului în mişcare

Structura Sistemului Ştiinţei activităţilor corporale, reprezentată în figura nr. 7, trebuie interpretată astfel:

o Domeniul Kinetologiei umane cuprinde o serie de activităţi corporale, a căror practică este reglementată de o teorie specifică.

o

Prin teoriile ştiinţifice bine puse la punct ca urmare a cercetării avansate, activităţile s-au constituit deja în discipline ştiinţifice (Educaţia Fizică, Sportul, Kinetoterapia) şi formează un corp de cunoştinţe ştiinţifice care împreună formează Ştiinţa activităţilor corporale şi îi dau caracter de sistem.

o

Domeniul Kinetologiei umane este studiat de Sistemului Ştiinţei activităţilor corporale.

o

Eforturile tuturor componentelor Sistemului Ştiinţei activităţilor corporale sunt reunite în vederea unei echifinalităţi (aceeaşi finalitate), constând în extragerea din mişcarea umană a potenţ