Sunteți pe pagina 1din 11

Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iai

Alocarea pe destinaii a bugetului


de stat

Student: Chiriac Mihaela Laura


Coordonator:Prof.Univ.Dr Dorina icu

Bugetul de stat al Romniei (sau bugetul public) este un document, un plan sau o
balan n care se prevd sumele de bani strnse la dispoziia statului, surse de provenien a
acestora precum i direciile lor de utilizare. Bugetul de stat, este o component de baz a
bugetului general consolidat i a finanelor publice n general. Termenul de buget i are
originea n limba latina desemnnd un sac cu bani, fiind regsit cu acelai sens si n limba
francez, semnificnd sau ca pung sau cufar n care se pstrau obiecte personale sau banii
atunci cnd intreprindea o clatorie. Definirea juridic a bugetului este intlnit n Romnia,
pentru prima dat, n anul 1929, odata cu adoptarea Legii asupra contabilitii publice i
asupra controlului bugetului i patrimoniului public.

1. Cheltuieli publice pentru actiuni social - culturale


Satisfacerea nevoilor cu caracter social reprezinta o componenta importanta a politicii
sociale a statelor si presupune folosirea pe scara larga a resurselor financiare in scopul
imbunatatirii conditiilor de viata ale populatiei.
In Romania cheltuielile publice pentru actiuni social-culturale se refera la:
Invatamant;
Cultura, religie, actiuni sportive si de tineret;
Sanatate;
Securitate sociala (asistenta sociala, alocatii, ajutoare si indemnizatii, pensii)
Cheltuielile destinate actiunilor social-culturale sunt acoperite din surse publice sau
private, interne sau externe, dupa caz. Aceste surse sunt:
fondurile bugetare. Este vorba de bugetul federal, bugetele statelor, regiunilor si
provinciilor membre ale federatiei si de bugetele colectivitatilor locale in tarile cu
structura federala, respectiv bugetul de stat si bugetele locale, in tarile cu structura unitara.
Aportul resurselor bugetare la finantarea cheltuielilor social-culturale difera de la o tara
la alta; difera, de asemenea, volumul finantarii, din diferitele verigi bugetare, a acestor
cheltuieli. In unele tari, numai bugetul guvernamental aloca fonduri pentru astfel de actiuni
(Franta, Austria, Elvetia), pe cand in alte tari majoritatea resurselor bugetare provin din
bugetele locale (Canada, Norvegia, Argentina s.a.);
cotizatii sau contributii suportate de persoane fizice sau juridice care alimenteaza fonduri
financiare cu destinatie speciala, cum sunt: bugetul asigurarilor sociale, fondurile pentru
somaj s.a.;
fondurile proprii ale intreprinderilor publice sau private utilizate pentru finantarea
cheltuielilor cu pregatirea profesionala a salariatilor, protectia muncii s.a.;
veniturile realizate de institutii social-culturale din diferite activitati specifice, din servicii
catre terti sau din exploatarea proprietatilor lor;
veniturile populatiei din care suporta diferite taxe, cotizatii, costurile unor servicii sau se
cumpara anumite bunuri culturale;
fondurile organizatiilor fara scop lucrativ. In aceasta categorie sunt cuprinse organizatiile
neguvernamentale, institutiile de caritate, fundatiile, asociatiile, bisericile si alte
asezaminte de cult care participa cu diferite sume de bani la finantarea unor actiuni socialculturale.
ajutorul financiar extern cuprinde credite rambursabile si ajutoare nerambursabile
acordate unor tari din fonduri constituite in acest scop la nivelul unor organisme
internationale (UNESCO, UNICEF, OMS, Banca Mondiala), organisme regionale
(Uniunea Europeana prin intermediul Fondului Social) sau ajutoare banesti (ori materiale)
oferite unor state in situatii deosebite.

2. Cheltuielile publice pentru invatamant


Dezvoltarea invatamantului se realizeaza in concordanta cu cerintele diferitelor etape
de dezvoltare economico-sociala si ale egalizarii conditiilor de instruire si educare a tuturor
membrilor societatii. Invatamantul este chemat sa contribuie intr-o masura din ce in ce mai
mare la progresul de ansamblu al societatii. Dezvoltarea si modernizarea invatamantului au
condus la cresterea resurselor alocate acestuia, in toate tarile, atat dezvoltate, cat si in curs de
dezvoltare.
Cresterea cheltuielilor publice pentru invatamant este datorata actiunii conjugate a mai
multor factori, si anume:
factori demografici. Cresterea populatiei a antrenat in mod firesc cresterea populatiei
scolare. Explozia demografica ce a condus la depasirea cifrei de 6 miliarde de locuitori ai
globului, s-a reflectat in principal in cresterea contingentelor scolare a gradului de
cuprindere in sistemul de invatamant si a obligativitatii anumitor grade de invatamant.
Aceasta a atras dupa sine un necesar sporit de cadre didactice. Necesarul de cadre
didactice a sporit si ca urmare a imbunatatirii raportului elevi/profesori.
factori economici. Dezvoltarea economica, sporirea si diversificarea capitalului fix si
circulant, ca urmare a modernizarii si a perfectionarii proceselor tehnologice, au reclamat
o forta de munca cu calificare medie si superioara. Aceasta s-a putut obtine efectuand un
volum sporit de cheltuieli pentru invatamant. Aceste cheltuieli sporite erau legate de
organizarea invatamantului, de structura interna a invatamantului de diferite grade, de
cresterea ponderii studentilor in numarul total al elevilor si studentilor. Posibilitatile de
finantare a invatamantului, datorate dezvoltarii economice a tarii respective si cresterii
produsului intern brut, pot oferi resurse financiare sprijinirii dezvoltarii si modernizarii
invatamantului intr-o proportie mai mare sau mai mica.
factori sociali si politici. Acestia se refera la politica scolara, la stabilirea acesteia, la
nivelul invatamantului obligatoriu, la resursele, facilitatile si ajutoarele indreptate catre
institutiile de invatamant sau chiar catre elevi, studenti si familiile acestora.
Finantarea cheltuielilor pentru invatamant se realizeaza din diferite surse, si anume:
bugetul statului, surse ale populatiei, ale intreprinderilor, ale organizatiilor fara scop lucrativ,
donatii, ajutor extern
Bugetul statului reprezinta principala sursa de finantare a invatamantului, in toate tarile
lumii, ceea ce reflecta importanta deosebita acordata acestui domeniu al vietii sociale.
In tarile dezvoltate, ca si in cele in curs de dezvoltare, exista doua tipuri de unitati de
invatamant: publice, finantate de la buget si particulare (private), care pot fi independente sau
partial subventionate de stat.
O alta sursa de finantare a cheltuielilor pentru invatamant o reprezinta sponsorizarile,
donatiile sau alte forme de ajutor ce pot fi primite de unitatile de invatamant din partea unor
intreprinderi, fundatii, societati de binefacere. In unele tari exista preocupari deosebite pentru
a gasi noi modalitati de a primi si folosi fonduri din sectorul privat. In aceasta directie exista
modelul american si in multe tari se fac astazi eforturi pentru atragerea de sponsori si
donatori pastrand contacte si legaturi cu fostii studenti (Germania, Japonia), in special in
invatamantul superior. Aceasta modalitate de a beneficia de donatii si sponsorizari poate
deveni o alternativa viabila daca va fi insotita de masuri fiscale de reduceri sau scutiri de
impozite pentru sumele destinate sprijinirii invatamantului.
Cheltuielile bugetare pentru invatamant sunt repartizate cu precadere ministerului care
organizeaza si conduce invatamantul (Ministerul Educatiei si Cercetarii); dar fonduri cu

aceeasi destinatie apar si la alte ministere, cum ar fi Ministerul Apararii (pentru invatamantul
militar), Ministerul Marinei, Ministerul de Interne (pentru academii de politie), Ministerul
Agriculturii. Astfel de cheltuieli sunt finantate si din bugetele unitatilor administrativteritoriale.

3. Cheltuieli publice pentru cultura, culte si actiuni cu activitatea


sportiva si de tineret.
In scopul realizarii unor obiective ale politicii sociale privind serviciile culturale,
artistice, sportive s.a., autoritatile publice indreapta o parte din resursele financiare publice
spre organizarea unor actiuni sau intretinerea si functionarea unor institutii specializate in
aceste domenii.
Resursele financiare destinate culturii, cultelor, actiunilor cu activitatea sportiva si de
tineret contribuie la cresterea calitatii factorului uman; crearea si imbogatirea nivelului
cultural, cultivarea gusturilor si idealurilor morale si estetice, educatia spirituala, activitati
sportive menite a pastra o anumita stare a individului din punct de vedere moral, estetic, al
conditiei fizice; altfel spus, aceste actiuni isi aduc aportul la formarea personalitatii umane.
Aceste resurse financiare intra in componenta investitiei in resurse umane; ele au un efect
indirect si poate mai indepartat, dar influenteaza pozitiv activitatea economica si sociala si in
final, contribuie la cresterea economica.
Cheltuielile publice pentru cultura, culte si actiuni cu activitatea sportiva si de tineret
au in structura lor diferite componente; in unele tari ele apar impreuna, iar in altele apar sub
forma cheltuielilor pentru recreare, cultura, culte.
Institutiile si actiunile catre care sunt indreptate aceste resurse financiare sunt:
institutiile culturale (bibliotecile, muzeele, casele de cultura, patrimoniul cultural, presa,
editurile), institutiile artistice (teatre, institutii muzicale, case de filme), cultele, actiunile
sportive si de tineret, actiunile pentru petrecerea timpului liber. Activitatea desfasurata de
aceste institutii se poate concretiza in anumite bunuri materiale (care au si o valoare
spirituala) cum sunt cartile, filmele, discurile, picturile, sculpturile sau se prezinta sub forma
unor servicii culturale, spirituale, artistice, sportive, cum sunt concertele, spectacolele de
teatru, opera, campionate sau concursuri sportive s.a. Aceste caracteristici influenteaza
sistemul de finantare a actiunilor respective.
Realizarea serviciilor culturale, artistice si sportive se poate face in mod gratuit sau cu
plata (taxe, tarife sau preturi) care nu acopera intotdeauna valoarea de piata a serviciului
respectiv. De aceea, in aceste cazuri, institutiile respective pot sa nu realizeze deloc venituri,
sau sa incaseze venituri modice, care nu acopera costul serviciilor, iar pentru continuarea
activitatii acestea au nevoie de subventii din bugetul statului sau din alte surse. Mentionam, de
asemenea, ca institutiile cultural artistice pot fi publice, de importanta nationala sau locala
(biblioteci, institutii artistice, muzee, orchestre) sau pot fi proprietate particulara, apartinand
unor firme sau persoane particulare (teatre, edituri, echipe sportive).
Institutiile si activitatile cultural-artistice, cultele, actiunile sportive si de tineret se
finanteaza de la bugetul statului fie integral, fie partial, prin acordarea de subventii in
completarea veniturilor lor proprii. Bugetul de stat reprezinta sursa cea mai importanta de
sustinere din punct de vedere financiar a acestor institutii si actiuni. In totalul cheltuielilor
publice pentru cultura preponderente sunt cheltuielile curente (de personal, materiale)
cheltuielile de capital (cumparari de opere artistice pentru muzee, constructii, echipamente)
avand o pondere redusa.

Ca sisteme de finantare a cheltuielilor institutiilor pentru cultura, culte arta, actiuni


sportive mentionam:

finantarea bugetara, respectiv alocarea integrala de la buget a fondurilor necesare


intretinerii si functionarii institutiei si varsarea la buget a eventualelor venituri realizate,
sistem ce se aplica, de exemplu, in cazul bibliotecilor, inclusiv Biblioteca Nationala,
centrele de conservare si valorificare a traditiilor si creatiei populare, Agentia Nationala de
Presa Rompres, Editura Academiei, Oficiul Roman pentru Drepturi de Autor;
finantarea din venituri extrabugetare si alocatii din buget, respectiv retinerea veniturilor
realizate pentru a acoperi unele cheltuieli stabilite si primirea in completare a unor
subventii de la bugetul de stat sau de la bugetele locale, in functie de subordonare; asa este
cazul caselor de cultura, al muzeelor, al unor publicatii si carti de interes national, al unor
institutii de spectacole si concerte;
integral din venituri extrabugetare (autofinantare) in cazul institutiilor care au venituri
suficiente pentru a-si acoperi in totalitate cheltuielile, deoarece desfasoara activitati cu
caracter economic, cum sunt editurile, casele de filme sau alte institutii sau activitati;

4. Cheltuielile publice pentru sanatate


Pentru fiecare individ, ca si pentru intreaga colectivitate, sanatatea reprezinta unul din
cei mai importanti factori care asigura desfasurarea vietii si activitatii. Organizatia Mondiala a
Sanatatii defineste sanatatea ca fiind o stare de bunastare fizica, mentala si sociala si nu doar o
absenta a bolii si a infirmitatii. Deci ocrotirea sanatatii nu este numai o problema de asistenta
medicala, ci si o problema cu un profund caracter social, facand parte integranta din
ansamblul conditiilor social-economice de dezvoltare. Politica sanitara este parte integranta a
politicii sociale si pentru infaptuirea ei, in numeroase tari ale lumii, se cheltuiesc importante
resurse financiare.
Cheltuielile pentru sanatate prezinta o tendinta de crestere, datorita unor factori, cum
sunt: amplificarea nevoilor de ocrotire a sanatatii ca efect al cresterii numarului populatiei si
modificarii structurii sale; accentuarea factorilor de risc; cresterea costului prestatiilor
medicale, ca urmare a introducerii, in practica medicala, a unor noi mijloace de investigatie,
tratament, medicamente, a sporirii numarului cadrelor medicale s.a.
Cheltuielile publice pentru sanatate au o mare importanta in asigurarea calitatii vietii
indivizilor si privite din acest punct de vedere, prezinta mari disparitati de la o tara la alta. In
tarile dezvoltate exista doua categorii de cheltuieli pentru sanatate, din punct de vedere al
celui care le suporta. Este vorba de cheltuieli publice pentru sanatate si cheltuieli private
pentru sanatate.
Cheltuielile publice pentru sanatate sunt destinate intretinerii si functionarii institutiilor
sanitare (spitale, dispensare, policlinici s.a), precum si finantarii unor actiuni de prevenire a
imbolnavirilor, evitare a accidentelor si de educatie sanitara.
Sursele de finantare a actiunilor de ocrotire a sanatatii sunt diverse si anume:
fonduri alocate din buget (central sau local) care detin in unele tari un loc important in
totalul cheltuielilor publice. Statul finanteaza institutiile sanitare publice (spitale) si unele
actiuni in domeniul sanatatii (vaccinari, tratarea anumitor boli specifice, profesionale);
cotizatii de asigurari de sanatate. Acestea sunt suportate in mod obligatoriu de salariati,
alte persoane fizice si patroni. Cotizatiile difera in functie de nivelul salariilor si de
specificul activitatii desfasurate. Pe seama acestor cotizatii se acopera onorariile platite
medicilor, medicamentele, costul analizelor de laborator sau al altor prestatii medicale. In
unele tari, asiguratii beneficiaza de restituirea unei parti din cotizatii, in cazul in care nu au

apelat o anumita perioada de timp la asistenta medicala;


resurse ale populatiei cheltuite in calitate de pacienti, in cazul in care persoanele
respective nu sunt asigurate si suporta integral costul prestatiilor medicale,
medicamentelor, tratamentelor;
ajutor extern, intalnit in special in tari in curs de dezvoltare, sub forma ajutoarelor de
organizatii specializate (Organizatia Mondiala a Sanatatii, Crucea Rosie Internationala s.a.).
De asemenea, Banca Mondiala acorda imprumuturi importante pentru sanatate.
Efectul general al cresterii acestor cheltuieli publice pentru sanatate s-a manifestat intrun progres al starii de sanatate, intr-o crestere a sperantei de viata la nastere, in majoritatea
tarilor, chiar in unele tari in curs de dezvoltare. Acest progres a condus, totodata, la
constatarea unei imbatraniri marcante a populatiei, in special in tarile dezvoltate unde se
vorbeste de varsta a patra, respectiv de cei trecuti de 80 de ani. Un alt aspect ce trebuie
mentionat este cel referitor la legatura dintre nivelul cheltuielilor pentru sanatate si indicatorii
starii de sanatate, din diferite tari. De exemplu, SUA au cel mai ridicat nivel al cheltuielilor
pentru sanatate, dar au indicatori ai starii de sanatate de nivel mediu; in schimb, Japonia are
cheltuieli moderate, dar indicatorii starii de sanatate sunt apreciati ca fiind indicatori buni.
Activitatea de ocrotire a sanatatii se concretizeaza in mai multe categorii de efecte, si anume:
efecte specifice actiunii, respectiv efecte medicale, efecte sociale si efecte economice.
Efectele medicale vizeaza rezultatele concrete ale actiunilor privind ingrijirea sanatatii
(consultatii, analize, diagnostic, tratamente) si se reflecta in vindecari ori ameliorari, adica in
refacerea si pastrarea sanatatii persoanelor beneficiare de asistenta medicala.
Eficienta sociala reflecta efectele actiunilor de ocrotire a sanatatii la nivelul intregii
societati si se rasfrang asupra starii de sanatate a intregii populatii; ele sunt reprezentate printro serie de indicatori statistici, cum sunt: speranta medie de viata la nastere, natalitatea,
morbiditatea, mortalitatea infantila si cea generala etc.
Eficienta economica se concretizeaza in reducerea perioadelor de incapacitate de
munca datorate imbolnavirilor si accidentelor, eradicarea unor boli, limitarea extinderii altora;
pastrarea starii de sanatate conduce la cresterea duratei medii de viata si a vietii active, la
cresterea capacitatii de munca, la economisirea unor importante fonduri financiare si, in
ansamblu, la cresterea venitului national (PIB).
Sectorul sanatatii participa la dezvoltarea economica pentru ca el dezvolta si un sector
industrial important (industria de medicamente si de echipamente medicale) si ofera un numar
mare de locuri de munca legate direct sau indirect de sanatate.
Eficienta economica poate fi determinata si evaluata folosind metode cum sunt:
- analiza cost-beneficiu care compara costurile diferitelor servicii medicale cu rezultatele
exprimate in bani ale acestora; ea are o aplicabilitate redusa, datorita numarului restrans
de produse ale serviciilor medicale care se pot evalua in bani;
- analiza cost-eficacitate presupune compararea costurilor serviciilor medicale cu
eficacitatea reprezentata de ani de supravietuire, numar de imbolnaviri evitate, grad de
recuperare s.a.; in acest fel se pot compara metodele diferite de tratament pentru o anumita
maladie;
- analiza cost-utilitate, care leaga costul unei actiuni medicale de consecintele ei exprimate
in variabile calitative; de exemplu, anii de viata castigati (supravietuire) ponderati cu un
indicator al calitatii vietii acestor ani.
In Romania resursele financiare destinate ocrotirii sanatatii au provenit, pana in 1998,
in proportie covarsitoare de la bugetul de stat. Intr-o masura redusa se alaturau unele cheltuieli
efectuate de agentii economici, unele venituri proprii ale institutiilor sanitare (care erau
mobilizate intr-un fond special pentru sanatate) sau cheltuieli ale populatiei pentru ingrijirea si
pastrarea sanatatii, efectuate din proprie initiativa. Reforma care se desfasoara in domeniul

ocrotirii sanatatii in tara noastra a introdus un nou sistem de ocrotire a sanatatii si anume
asigurarile sociale de sanatate. Ele au caracter obligatoriu, functioneaza descentralizat si
resursele banesti necesare functionarii sistemului de sanatate sunt constituite, in principal, din
contributii ale asiguratilor, ale angajatorilor (persoane fizice si juridice) si din alte surse.
In noile conditii de ocrotire a sanatatii in Romania, sursele de finantare a cheltuielilor
publice pentru sanatate sunt:

fondurile de asigurari sociale de sanatate;


bugetul de stat;
fondul special pentru sanatate;
cheltuielile populatiei pentru sanatate
cheltuielile unor organizatii non-guvernamentale de caritate;
resurse externe.
5. Cheltuielile publice pentru securitatea sociala
In cadrul acestei grupe de cheltuieli social-culturale se cuprind cheltuielile pentru
acordarea de ajutoare, alocatii, pensii, indemnizatii, unor persoane salariate sau nesalariate
(in categoria celor din urma sunt inclusi batranii, invalizii, handicapatii, somerii, femeile,
copiii, tinerii). Cea mai importanta componenta a cheltuielilor pentru securitatea sociala o
reprezinta asigurarile sociale. Marimea cheltuielilor cu securitatea sociala variaza de la o
tara la alta, in functie de potentialul economic, de numarul si structura populatiei, de
orientarea politicii sociale, de sistemul de asigurari sociale. In majoritatea tarilor dezvoltate
ele reprezinta intre 50% si 80% din totalul cheltuielilor social-culturale, ocupand un loc
insemnat si in ansamblul cheltuielilor publice.
Acordarea de asistenta sociala, ajutoare si alocatii reprezinta o latura importanta a
politicii sociale a statelor prin care se urmareste sprijinirea anumitor categorii sociale.
Securitatea sociala cuprinde ansamblul actiunilor intreprinse de societate pentru
prevenirea, diminuarea si inlaturarea consecintelor unor evenimente considerate ca riscuri
sociale, evenimente care actioneaza negativ asupra nivelului de trai al indivizilor. Riscurile
pot fi riscuri fizice (care afecteaza partial sau total capacitatea de munca), riscuri economice
(care impiedica o persoana sa exercite o activitate producatoare de venit somajul) sau
riscuri sociale (care afecteaza in mod substantial veniturile persoanelor cum sunt sarcini
familiale, cheltuieli medicale etc.)
Politicile sociale sunt cunoscute, in general, doua tipuri de politici sociale care
urmaresc combaterea saraciei: politici sociale de tip A, care au ca obiectiv eliminarea
saraciei prin aducerea nivelului veniturilor tuturor oamenilor saraci pana ia limita de saracie
si politici sociale de tip B care amelioreaza saracia prin cresterea veniturilor lor, fara a
elimina neaparat sarac Sursele de constituire a fondurilor asigurarilor sociale sunt:

Contributiile pentru asigurarile sociale


Contributia pentru asigurarile sociale datorate de unitatile particulare bazate pe libera

initiativa
Contributiile diferentiate ale salariatilor si pensionarilor care merg la tratament balnear si
odihna
Contributiile pentru constituirea fondului de somaj, ajutorului de integrare profesionala si a
alocatiei de sprijin (0.5%)
Alte venituri
Contributia de 9,5 % pentru pensia suplimentara
Contributiile pentru asigurarile sociale se calculeaza asupra fondului total de salarii
folosit de catre agentii economici, in care se cuprind:
salariile tarifare ale personalului unitatilor (personal permanent, temporar sau zilier);
drepturile banesti pentru concediile legale si suplimentare;
salariile cuvenite lucratorilor scosi din productie pentru a urma o scoala profesionala si
cele care se acorda elevilor scolilor profesionale pentru perioada de practica in productie;
onorariile platite specialistilor pentru expertizele efectuate;
sporurile de salarii (sporul pentru vechimea in munca, pentru conditii nocive de munca
sau periculoase, pentru munca prestata suplimentar peste programul de lucru, sporul
pentru munca de noapte etc.);
indemnizatiile de conducere;
sumele prevazute a se acorda din fondul de participare a personalului la profituri;
drepturile banesti ce se acorda personalului in perioada de timp cat indeplineste diferite
obligatii de stat si obstesti;
premiile prevazute sa se acorde personalului in cursul anului (premii pentru realizari
deosebite, pentru economii la materiale, energie, forta de munca).

6. Cheltuieli publice pentru obiective si actiuni economice


In cadrul cheltuielilor publice un loc aparte ocupa cheltuielile privind activitatea
economica. Aceste cheltuieli sunt destinate finantarii regiilor autonome sau societatilor
comerciale cu capital de stat, privat sau mixt, fermierilor si altor mici intreprinzatori, sau
vizeaza actiuni sau obiective importante pentru fiecare tara. Cheltuielile publice pentru
obiective si actiuni economice reflecta functia statului de reglare a proceselor economice si se
realizeaza prin interventia acestuia, utilizand forme si instrumente specifice.
In primul rand, cheltuielile publice pentru actiuni economice sunt indreptate catre
intreprinderile de stat, catre sectorul public. Sectorul public cuprinde intreprinderile cu capital
majoritar de stat avand ca obiect al activitatii productia de bunuri sau prestarea de servicii si
in care statul dispune de puterea de decizie. Sectorul public s-a creat prin infiintarea de catre
stat a unor intreprinderi proprii in anumite ramuri strategice sau in ramuri care necesitau
resurse financiare importante (investitii masive), dar ofereau o rentabilitate nesigura.
In aceste conditii, sectorul public a crescut in volum si importanta prin actiunile de
nationalizare sau de crestere a participari statului la capitalul intreprinderilor.
Formele ajutoarelor financiare ale statului se pot clasifica in: forme directe, clasice, de
interventie si ajutor, si forme indirecte, care au ca efect tot sprijinirea din punct de vedere
economic, social, a intreprinderilor sau a unor producatori individuali, dar nu prin transferuri
banesti. Principalele ajutoare financiare directe sunt:
subventiile;
investitiile;
imprumuturile cu dobanda subventionata;
ajutoarele financiare pentru difuzarea de informatii, studii de marketing, organizare de

expozitii;
avansurile rambursabile.
Din categoria ajutoarelor financiare indirecte, mentionam:
avantajele fiscale (cheltuieli financiare)
imprumuturile garantate de stat.
Intre formele indirecte ale ajutoarelor financiare publice sunt de mentionat avantajele
fiscale acordate de autoritatile publice agentilor economici cu scopul de a-I ajuta, stimula,
cointeresa. Ele se mai cunosc si sub denumirea de cheltuieli fiscale pentru ca au un efect
financiar asemanator cu subventiile sau alocatiile bugetare.
Autoritatea publica mai intervine si ajuta intreprinderile din economie prin garantarea
imprumuturilor bancare ale acestora. In cazul in care beneficiarul unui imprumut nu isi
onoreaza obligatia fata de banca creditoare, statul este obligat sa efectueze rambursarea pe
seama resurselor bugetare.
Pe langa cheltuielile publice pentru obiective si actiuni economice mai exista si:
cheltuielile publice pentru industrie, transporturi, drumuri, gospodarie comunala si locuinte
sociale; cheltuieli publice pentru agricultura; cheltuieli publice pentru protectia mediului;
cheltuieli publice pentru cercetare-dezvoltare.

7. Cheltuielile pentru servicii publice generale, ordine publica,


siguranta nationala si aparare
In fiecare stat exista institutii publice chemate sa asigure functionarea in bune conditii
a administratiei publice, care asigura ordinea publica interna, securitatea civila etc. Existenta
lor reprezinta un raspuns la necesitatile publice de asigurare a structurilor si aparatului de stat
care, pentru activitatea specifica, contribuie la dezvoltarea economica, sociala, la desfasurarea
activitatilor in toate domeniile.
Serviciile publice generale satisfac necesitati publice cu caracter indivizibil si costul lor
este suportat de intreaga societate, in principal pe seama resurselor bugetare.
Autoritatile publice generale cuprind:
organele puterii si administratiei publice, in cadrul carora se cuprind:
institutia prezidentiala;
organele puterii legislative centrale si locale (parlamente, unicamerale sau bicamerale;
consilii sau autoritati locale);
organele puterii judecatoresti;
organele executive centrale si locale (guvern, ministere, prefecturi, primarii si alte
institutii);
organele de ordine publica in care se cuprind: politia, jandarmeria, securitatea nationala;
servicii de informatii, servicii speciale de paza si protectie.
Atributiile aparatului de stat sunt prevazute in Constitutie si legi speciale care stabilesc
modul de organizare si functionare a diferitelor organe administrative, de ordine, justitie.
Cheltuielile pentru servicii publice generale difera de ia o tara la alta si in principal
difera in functie de gradul de dezvoltare economico-sociala.
In Romania, aceasta categorie de cheltuieli este inscrisa in bugetul de stat in doua
pozitii distincte:
Cheltuieli cu autoritatile publice. In cadrul acestora se cuprind cheltuielile pentru:
presedintie, autoritati legislative (Senat, Camera Deputatilor), autoritati judecatoresti
(Ministerul Justitiei, Curtea Suprema de Justitie, Ministerul Public); autoritati executive si alte
organe ale autoritatii publice (Secretariatul Generai al Guvernului, Ministerele si celelalte
organe de specialitate ale administratiei publice centrale: Curtea de Conturi, Curtea
Constitutionala, Comisia Nationala a Valorilor Mobiliare, Avocatul Poporului s.a.

Cheltuieli cu ordinea publica si siguranta nationala. In cadrul acestora se cuprind


cheltuielile cu: politia, jandarmeria, granicerii, protectia si paza contra incendiilor,
penitenciare, pasapoarte, arhivele statului.
Aceste cheltuieli au variat, in perioada de referinta, intre aproximativ 3% si 8% din
totalul cheltuielilor publice si intre 1% si 2,8% din P.I.B.
Din punctul de vedere al structurii economice, predomina cheltuielile curente care
reprezinta circa 84% din total in cazul autoritatilor publice si chiar 90% in cazul cheltuielilor
cu ordinea publica; cheltuielile de capital reprezinta dotari cu echipamente, constructii s.a.
Factorii care influenteaza nivelul acestor cheltuieli sunt: numarul (efectivele) de salariati,
nivelul salariilor, indexarile si majorarile, marimea cheltuielilor materiale. Mentionam ca in
Romania exista o lege privind salarizarea personalului din cadrul organelor autoritatilor
publice, potrivit careia nivelul salariilor se determina pe baza salariatului mediu brut pe
economie si a unor indici de salarizare.
Sursa de finantare a cheltuielilor cu autoritatile publice o reprezinta bugetul de stat sau
bugetele locale; in cazul unor ministere sau institutii publice centrale pot exista unele venituri
incasate din activitatea specifica (taxe judiciare de timbru, taxe de timbru, amenzi, taxe
consulare) care se retin si se utilizeaza in regim extrabugetar; o alta sursa o pot reprezenta
creditele externe (Ministerul Afacerilor Externe pentru ambasadele in strainatate, Ministerul
Justitiei pentru Cadastru).
In fiecare tara apararea nationala reprezinta o componenta importanta a strategiei de
asigurare a sigurantei nationale si, in acelasi timp, exprima continutul functiei externe a
statului. Pentru apararea nationala se aloca an de an importante resurse financiare. Aceste
resurse servesc intretinerii si functionarii armatelor nationale, participarii la diferite aliante
militare, purtarii de razboaie sau inlaturarii urmarilor acestora, mentinerii de baze militare pe
teritorii straine, ajutoare militare acordate altor tari s.a.
Cheltuielile de aparare (militare) sunt de doua feluri: directe si indirecte. Cele directe
cuprind cheltuielile cu intretinerea fortelor armate in tara sau in cadrul bazelor militare din
alte tari si ele se concretizeaza in procurarea de bunuri si servicii reclamate de aceasta
intretinere, precum si dotarea cu echipament, armament, tehnica de lupta; aceste cheltuieli
figureaza in bugetul Ministerului Apararii. In afara acestora, exista si alte cheltuieli militare,
finantate din fonduri speciale separate de bugetul de stat sau exista cheltuieli civile cu
finalitate militara, cuprinse in bugetele altor ministere. De asemenea, in diferite tari exista
structuri diverse referitoare la aceste cheltuieli (se includ sau nu pensiile militarilor, se includ
uneori cheltuieli cu jandarmeria).
Cheltuieli militare indirecte sunt considerate cele legate de lichidarea urmarilor
razboaielor sau pentru pregatirea unor viitoare actiuni armate: plati in contul datoriei publice
contractate pentru inzestrarea armatei sau pentru ducerea razboaielor; despagubiri de razboi
datorate de tarile invinse tarilor care au castigat razboiul; cheltuieli de refacere a propriei
economii distruse; plati de pensii cuvenite orfanilor, invalizilor sau vaduvelor de razboi;
cercetari stiintifice cu finalitate militara etc. Cunoasterea tuturor acestor categorii de cheltuieli
si identificarea lor in ansamblul cheltuielilor publice ale statelor fac posibila masurarea mai
aproape de adevar a intregului efort financiar de natura militara.

Bibliografie:
Mariana-Cristina Cioponea-Finane publice i teorie fiscal,Editura Fundatiei
Romania de Maine,Bucuresti,2007.
Vacarel Iulian-Finante publice,Editura Didactica si Pedagogica,Bucuresti,2007.