COMPONENTELE PROTECTIEI SOCIALE IN DIFERITE STATE DIN EUROPA

OCCIDENTALA
1. Modelul scandinav: Suedia
Sistemul de protectie sociala din Suedia reprezinta o varianta a unui tip
sau model de baza. Danemarca si Finlanda ilustreaza alte doua versiuni ale
acestuia. Desi caracterizarile au fost convergente, definitia data modelului
variaza de la o clasificare la alta. Este 'institutional-redistributiv' pentru
Titmuss (1974), 'social-democrat' pentru Esping-Andersen (1990), 'modern'
pentru Leibfried (1993), 'puternic-interventionist' pentru Therborn (1975) si
'scandinav' sau 'nordic' pentru Hantrais (1995).
Trasaturile distinctive ale statului bunastarii suedez sunt:
cetatenia ca baza a dreptului la protectie sociala;
nivelul ridicat al cheltuielilor sociale
principiul solidaritatii;
rolul central al statului (administrator si finantator al sistemului);
caracterul universal;
Orice persoana care a implinit 16 ani si are domiciliul in Suedia este
inmatriculata in sistemul de securitate sociala.
Cheltuielile pentru protectie sociala reprezinta aproximativ 37,5% din
PIB, nivel care depaseste proportiile existente in alte tari membre. In acelasi
timp, cu un procent de 50,4% (1994) din produsul intern brut, Suedia se
situeaza peste media Uniunii Europene (41,7%) in privinta prelevarilor
obligatorii (EAPN, 1996, pp.341-342).
Principiul solidaritatii constituie tema dominanta in sistemul securitatii
sociale. Solidaritatea este inteleasa nu numai ca ajutor reciproc si integrare,
ci implica si un anumit grad de egalitarism (Spicker, 1993, p.130). Ideea a
fost formulata de Myrdal in termenii urmatori: 'Intr-o societate care proclama
solidaritatea ca principiu de baza, se cere o cooperare organizata si o
influenta accentuata in societate pentru a intari pozitia celui slab si pentru ca
redistribuirea resurselor si oportunitatilor distribuite inegal sa poata avea loc'
(citat de Kvist si Agren, 1979, p.34). Responsabilitatea punerii in aplicare a
acestui principiu revine statului.
Sectorul public detine un loc important in Suedia. Este semnificativ in
acest sens ca o treime din locurile de munca sunt in acest sector, iar
cheltuielile sale reprezinta 67,4% din produsul intern brut. Deficitul public
atinge si el o cifra importanta - 11,2% din PIB (EAPN, 1996, p.342).
Functiile statului in protectia sociala sunt evidentiate cu claritate de
numarul si diversitatea serviciilor sociale pe care le asigura. Suedia, ca si alte
state scandinave, face parte din grupul statelor care acorda servicii (Service
States), prin opozitie cu sistemele continentale, consideratestate ale
transferurilor (Transfer States). Guvernul este responsabil pentru activitati
care in alte tari membre sunt specifice fie sectorului nonguvernamental, fie
celui privat.
Sistemul suedez are si o importanta componenta de transferuri care
sunt finantate prin impozite si cotizatii. Desi considerata drept o

caracteristica fundamentala a modelului scandinav, finantarea prin

fiscalitatea generala nu mai are caracterul predominant (80% din ansamblul
finantarii) din anii '70. In ultimele doua decenii, ponderea contributiilor
patronale a crescut progresiv astfel ca in prezent ele reprezinta principala
sursa de finantare a protectiei sociale. Povara fiscala este de 29% din totalul
masei salariale. Statul intervine totusi prin subventionare masiva, mai ales in
cazul programului pentru pensia de baza. In 1994, a fost introdusa
prelevarea contributiilor asupra venitului general, dar acestea au inca o
pondere minima in costul asigurarilor sociale (EAPN, 1995, pp.343-344;
MISSOC, 1996, pp.87-88).
Cu exceptia asigurarii pentru somaj, securitatea sociala se afla sub
autoritatea Ministerului Sanatatii si Afacerilor Sociale. Comisia Nationala a
Protectiei Sociale, organism public, este insarcinata cu centralizarea si
controlul modului in care este gestionata 313h71d securitatea sociala. Ea isi
exercita aceste functii prin birourile regionale care au in subordine agentii
locale. Asistenta medicala este de resortul districtelor, care au dreptul de a
aplica impozite. Asigurarea pentru somaj se afla in responsabilitatea
Ministerului Muncii. Ajutorul social nu este considerat parte a sistemului de
securitate sociala, dar intra in responsabilitatea Ministerului Sanatatii si
Afacerilor Sociale. Controlul sau este realizat de Oficiul National al Sanatatii
si Prevederilor, iar administrarea locala revine comunelor, finantarea fiind
realizata prin impozite locale (MISSOC, 1996, p.88).
Universalitatea statului bunastarii suedez se manifesta pe mai multe
planuri. Pensiile de baza, asistenta medicala si alocatiile familiale sunt cateva
dintre componentele protectiei sociale care functioneaza pe baza acestui
principiu. Sistemul suedez se compune in principal din 'regimuri de prestatii
definite', care se bazeaza pe repartitie (finantarea venitului curent).
Prestatiile acordate sunt uniforme, dar nivelul lor ridicat a asigurat un
standard de viata decent majoritatii populatiei.
Protectia sociala din Suedia acopera toate riscurile. Ea cuprinde
asistenta medicala publica si asigurari de boala; sistem mixt de pensii de
batranete si de invaliditate; asigurari de accidente si boli profesionale;
asigurari de somaj, alocatii familiale, ajutor social si alte prestatii specifice. In
cele ce urmeaza vor fi prezentate in detaliu componentele care, prin pondere
sau mod de organizare, ilustreaza filosofia si complexitatea sistemului
suedez.
Sistemul de pensii
Ca si in celelalte tari scandinave, exista un regim national, cu prestatii
uniforme, finantate din impozite. Pensia este acordata pe baza rezidentei,
independent de venitul anterior si nu presupune plata unei contributii. Prin
abolirea oricarei conditii referitoare la venit, realizata in 1948, sistemul a
devenit cu adevarat universal. In 1959, pensiile de baza au fost completate
de un sistem de pensii suplimentare, finantat prin contributiile angajatorilor.
In acest regim, pensia este dependenta de venitul anterior si de contributie,
dar aceasta legatura este moderata de existenta unui sistem de plafonare

(EANP, 1996, pp.345-346). Sistemul de pensii cuprinde pensia de batranete,

pensia de urmasi si pensia de invaliditate.
Sistemul pensiilor de batranete
1. Pensia de baza
legislatia fundamentala: Legea din 1962 privind protectia
socialagenerala, modificata;
principiul finantarii: contributie (58%) si subventii de la bugetul
public (42%);
contributia: angajatorul - 5,86%;
sistemul financiar: repartitie;
cuprinderea: toti locuitorii;
conditii minime de afiliere: trei ani de rezidenta in Suedia sau trei
ani de venit care da dreptul la pensie in regimul complementar;
varsta legala de pensionare: 65 de ani;
pensionarea anticipata: de la 60 de ani in conditiile diminuarii
pensiei cu 0,5% pentru fiecare luna pana la implinirea varstei legale;
prorogare: pana la varsta de 70 de ani, pentru fiecare luna
suplimentara de dupa 66 de ani acordandu-se o crestere de 0,7%;
cuantumul pensiei: nivel maxim pentru persoane singure - 3.434
ECU/an; persoane casatorite - 2.808 ECU/an pentru fiecare persoana; nivel
maxim al suplimentului la pensia de baza - 1.985 ECU/an;
majorare pentru persoane in intretinere: supliment pentru sotiile
nascute inainte de 1934; supliment pentru fiecare copil care are sub 16
ani, platibil celor care erau pensionari in 1989;
revalorizare: in fiecare an, in functie de evolutia preturilor;
cumulul cu salariu: veniturile suplimentare nu afecteaza dreptul de
pensie;
impozitarea: in principiu pensiile sunt impozabile in totalitatea lor;
se aplica o reducere de impozit in cazul celor cu venituri scazute.
2. Pensia suplimentara
legislatia fundamentala: Legea din 1962 privind protectia
socialagenerala, modificata;
principiul finantarii: contributie;
contributia: angajatorul - 13%; contributie generala - 1%;
sistemul financiar: sistem mixt de repartitie si capitalizare;
baza de calcul: venitul din cei mai buni 15 ani, fara a depasi
plafonul maxim;
cuprinderea: toti salariatii cu varsta cuprinsa intre 16-65 de ani, cu
un venit care da dreptul la pensie;
conditii minime de afiliere: trei ani de venit care permite
includerea in regimul complementar si care depaseste suma de baza
anuala (3650 ECU);
varsta legala de pensionare: 65 de ani;

 cuantumul pensiei: nivel maxim - 13.951 ECU/an;

impozitarea: in principiu pensiile sunt impozabile in totalitatea lor.
Sursa: MISSOC, 1996, pp.91-119; 221-245
In cazul celorlalte categorii de pensii regasim aceeasi dualitate a
regimurilor (de baza si suplimentar) care caracterizeaza pensiile de
batranete. De asemenea, majoritatea principiilor (modul de finantare,
sistemul
financiar,
plafonarea,
universalismul,
indexarea
anuala,
impozitarea)
mentionate
anterior
raman
valabile.
Pensia
de
invaliditateprezinta o serie de particularitati care trebuie consemnate.
Invaliditatea, in acceptiunea Legii protectiei sociale generale din 1962,
inseamna reducerea permanenta a capacitatii de munca cu cel putin 25%.
Prestatiile se acorda si copiilor handicapati de pana la 16 ani. Dreptul la
formele de baza (pensia de baza, alocatia de invaliditate si de asistenta
externa, ultima fiind destinata parintilor care au in ingrijire un copil
handicapat) este universal, conditia unica fiind domiciliul in Suedia.
Participarea la regimul suplimentar se realizeaza in conditiile mentionate la
pensia de batranete si asigura un supliment la pensia de invaliditate. Ambele
tipuri de pensii precum si alocatiile se acorda in cuantumuri care variaza in
functie de gradul de invaliditate (100%, 75%, 50%, 25%), dar nu pot depasi
plafoanele maxime prevazut de lege: pensia de baza - 286 ECU/luna; pensia
suplimentara - 1163 ECU/luna; alocatia de asistenta externa - 761 ECU/luna
si alocatia de invaliditate - 210 ECU/luna. In cazul persoanelor cu disfunctii
grave, care fac necesara ajutorul unui tert timp de cel putin 20 de
ore/saptamana, se prevede o alocatie de asistenta externa speciala (MISSOC,
1996, pp.191-219).
Asistenta medicala si indemnizatiile de boala
Incepand cu 1955 ocrotirea sanatatii se realizeaza prin doua
componente: sistemul national de sanatate si sistemul public de asigurari de
boala. In baza rezidentei, cetatenii au acces egal si practic gratuit la ingrijirea
sanatatii, indiferent de situatia lor economica sau geografica.
Suedia aloca sistemului de sanatate apoximativ 8% (1995) din produsul
intern brut. Finantarea este realizata preponderent prin fiscalitate (in
proportie de 71% impozite locale), iar o proportie minora (3%) reprezinta
plata serviciilor (mai ales spitalicesti) de catre pacienti. Sistemul de sanatate
este administrat in mod descentralizat: fiecare nivel sanitar acorda asistenta
populatiei dintr-un teritoriu dat. Competentele puterii centrale se limiteaza la
planificarea si definirea principiilor fundamentale ale serviciilor de sanatate
(EAPN, 1996, p.345).
Componentele sistemului de ocrotire a sanatatii
1. Asistenta medicala (prestatii in natura)
legislatia fundamentala: Legea din 1962 privind protectia
socialagenerala, modificata;
principiul finantarii: impozite percepute de autoritatile regionale si
municipale; plati ale pacientilor;
cuprinderea: toate persoanele cu domiciliul in Suedia;

 perioada de acordare: de la debutul bolii, pe o durata nelimitata;

participarea pacientului la plata medicului: a) pentru vizita
medicului generalist o suma de 80-120 ECU; b) pentru plata specialistului
o suma de 15-26 ECU;
participarea pacientului la plata costurilor de spitalizare: 8,20
ECU/zi (24 ore);
participarea pacientului la plata asistentei stomatologice:
gratuitate in sistemul public pana la varsta de 20 de ani; plata unei parti
variabile (75% - 30%) din cheltuieli in sistem privat;
participarea pacientului la plata medicamentelor: 16 ECU pentru
primul medicament prescris si 6,10 ECU pentru fiecare din urmatoarele;
alegerea medicului: libera alegere a medicului din sistemul public
si a celor din sistemul de asigurari;
spitalizarea: in spitale publice, stabilite de autoritatile regionale; in
clinici private cu care autoritatile regionale au incheiat acorduri;
remunerarea medicilor: medicii angajati in institutiile publice au un
venit fix; medicii privati afiliati la asigurarile de boala primesc onorarii care
au fost negociate intre guvern si Consiliul Ordinului Medicilor.
2. Indemnizatii de boala (prestatii in bani)
legislatia fundamentala: Legea din 1962 privind protectia
socialagenerala, modificata; Legea din 1992 privind plata indemnizatiilor
de boala;
principiul finantarii: contributii la sistemul asigurarilor de boala si
asumarea unor cheltuieli (primele 14 zile de concediu medical) de catre
angajator;
contributia: angajator - 6,23% ; contributie generala - 2,95%.
Contributia se plafoneaza la 7,5 cuantumuri de baza (27,3 ECU);
cuprinderea: salariatii si persoanele care lucreaza pe cont propriu;
conditii de obtinere: a) incapacitate de munca atestata de un
medic; b) varsta de minimum 16 ani; c) venit anual de peste 614 ECU; d)
inregistrarea la un birou de asigurari de boala; e) declararea bolii in prima
zi de absenta, la biroul de asigurari; f) nu se prevede o vechime minima in
munca sau de participare la sistemul de asigurari de boala;
perioada de acordare: nu exista limita oficiala in privinta duratei
maxime, dar indemnizatia de boala poate fi transformata in pensie de
invaliditate daca durata bolii se prelungeste;
cuantumul prestatiilor: a) in perioada platita de angajator (ziua a
2a - ziua a 14a) se acorda 75% din salariu pentru primele doua zile (a 2-a
si a 3-a) si 90% pentru urmatoarele; b) in perioada platita de asigurari se
acorda o suma egala cu 80% din venitul care da dreptul la indemnizatia de
boala, iar dupa 365 de zile prestatia reprezinta de regula 70% din venitul
de referinta;

 alte prestatii: alocatia de reinsertie, platita daca persoana bolnava

urmeaza o formare profesionala; cuantumul este egal cu indemnizatia de
boala;
impozitare: prestatiile sunt impozabile in totalitate si nu exista
conditii de reducere a impozitului;
Sursa: MISSOC, 1996, pp. 121-175
Maternitatea beneficiaza de o protectie care functioneaza pe principii
asemanatoare celor aplicate ocrotirii sanatatii. Prestatiile in natura (asistenta
pre si post-natala a mamei; ingrijirile medicale pentru nou-nascut) sunt
acordate in baza rezidentei si au caracter gratuit. Prestatiile in bani (alocatia
prenatala si alocatia parentala) sunt conditionate de statusul ocupational
(salariat sau independent) si de afilierea la sistemul de asigurari.
Alocatia prenatala se acorda viitoarelor mame care nu mai pot presta
activitatea salariata sau pe cont propriu in ultimele saptamani de sarcina. Ea
se acorda pentru maximum 50 de zile din ultimele 60 de zile anterioare datei
presupuse a nasterii. Cuantumul este egal indemnizatiei de boala. Alocatia
parentala se acorda daca unul din parinti a fost asigurat fara intrerupere cel
putin 180 de zile inainte de formularea cererii. Pentru obtinerea unei alocatii
mai mari este necesara o perioada de asigurare de minimum 240 de zile
anterioare nasterii copilului. Alocatia parentala este platita timp de 450 de
zile. Ea poate fi acordata mamei timp de 60 de zile inainte de nasterea
copilului sau unuia din parinti pana la varsta de 8 ani a copilului. Parintii isi
pot imparti intre ei perioada de primire a prestatiei. Suma acordata ca
alocatie parentala pentru primele 360 de zile se ridica la 80% din venitul care
da dreptul la indemnizatia de boala, iar pentru ultimele 90 de zile se
primeste o suma fixa (6,10 ECU/zi). In anumite conditii se poate obtine o
prestatie suplimentara in bani (alocatie parentala temporara) pana la varsta
de 12 ani a copilului. Toate tipurile de alocatii sunt impozabile (MISSOC;
1996, pp.181-190).
Protectia sociala a somerilor
Asigurarea de somaj este voluntara (non-obligatorie), finantata prin
contributia patronatului si administrata de cele 42 de case de asigurari care
sunt, in general, atasate organizatiilor sindicale. Sistemul acesta cuprinde
aproximativ 83% din populatia activa. In anumite conditii legate de locul de
munca sau de pregatirea profesionala prealabila, persoanele neafiliate sunt,
de asemenea, indreptatite sa primeasca un ajutor de somaj in bani. In
consecinta, protectia somerilor se realizeaza prin asigurarea de somaj si prin
asistenta sau ajutorul de somaj. Aceste doua forme se disting prin principiul
de finantare, conditiile si durata de acordare.
1. Asigurarea de somaj
legislatia fundamentala: Legea din 1973, modificata; Decretul
Regal din 1988, modificat (asigurarea de somaj);
principiul finantarii: contributie;
contributia: angajatorul - 4,32%;

 cuprindere: salariatii si cei care lucreaza pe cont propriu de pana

la 64 de ani, care sunt afiliati la o casa de asigurari apartinand domeniului
propriu de activitate;
conditii principale: somaj involuntar, inregistrare la biroul de
plasare, capacitate de munca si disponibilitate pentru obtinerea unui loc
de munca convenabil (cel putin 17 ore/saptamana );
stagiu: minimum 12 luni de afiliere la o casa de asigurari;
minimum 80 de zile (3 ore/zi) de munca salariata. Sunt asimilate ca
perioade de munca salariata urmatoarele: formarea completa legata de
locul de munca, reinsertia profesionala completa, concediul corespunzator
alocatiei parentale si serviciul militar obligatoriu (max. 2 luni);
durata acordarii: pana la varsta de 55 de ani - 300 de zile; peste
55 de ani - 450 zile. Orice reluare a lucrului da dreptul la o noua perioada;
baza de calcul: salariu zilnic din timpul celor 5 luni de stagiu;
plafonul salarial: 1.856 ECU/luna sau 72 ECU/zi;
cuantumul prestatiei: 75% din salariul de referinta (1996);
minimum 25 ECU/zi si maximum 58 ECU/zi;
impozitare: prestatia este impozabila in totalitate.
2. Ajutorul de somaj
legislatia fundamentala: Legea din 1973, modificata;
principiul finantarii: subventii de la stat (impozite);
cuprinderea: persoane de varsta 20-64 ani care nu sunt asigurate;
nu indeplinesc conditiile pentru obtinerea asigurarii (12 luni de afiliere);
sunt asigurati si au epuizat durata de acordare a prestatiei din sistemul de
asigurari, dar nu au inca varsta de 60 de ani;
conditii principale: somaj involuntar, inregistrare la biroul de
plasare, capacitate de munca si disponibilitate pentru obtinerea unui loc
de munca convenabil (cel putin 17 ore/saptamana);
stagiu: minimum 5 luni (cel putin 75 ore/ luna) de munca salariata
sau formare profesionala completa. In ultimul caz, somerul trebuie sa fi
cautat un loc de munca prin intermediul biroului de plasare sau sa fi
muncit cel putin 90 de zile in primele 10 luni de dupa formare;
durata acordarii: pana la 55 de ani - 150 de zile; intre 55 si 59 de
ani - 300 de zile; de la 60 de ani - 450 de zile;
baza de calcul: nu exista salariu de referinta;
cuantumul prestatiei: 24 ECU/zi (1996);
impozitare: ajutorul de somaj este impozabil.
Sursa : MISSOC,1996, pp. 345-367
Sistemul descris mai sus este tipic pentru situatia de somaj total. In
cazul somajului partial (timpul saptamanal de munca este inferior celui
prestat in perioada anterioara) si al somajului persoanelor pensionate
anticipat se aplica diminuari ale cuantumului, corespunzatoare veniturilor
provenite din alte surse (salariu partial sau pensie).
Prestatiile familiale

Introduse in 1947, alocatiile familiale sunt finantate de stat prin

impozite. Dreptul la acest tip de prestatii se stabileste incepand cu primul
copil. Suma platita pana la cei 16 ani ai copilului este de 77 ECU pe luna. In
cazul familiilor numeroase, se acorda un supliment progresiv, incepand cu al
treilea copil. Parintii singuri primesc o suma lunara garantata de 120 ECU,
provenind fie din alocatia de intretinere platita de celalalt parinte, fie ca
ajutor de intretinere de la stat. Familiilor care adopta un copil li se acorda un
ajutor in bani, care echivaleaza cu jumatate din costurile de intretinere, dar
nu mai mult de 2.454 ECU pe an. Alocatiile familiale sunt neimpozabile
(MISSOC, 1996, pp.323-340).
Sistemul de garantare a veniturilor minime
Problema saraciei nu este centrala in sistemul de protectie
socialasuedez intrucat politicile active in domeniul fortei de munca si
componentele universale ale securitatii sociale asigura majoritatii populatiei
resurse de trai suficiente (Spicker, 1993, pp. 29-30; EAPN, 1996, p.349).
Comparativ cu alte tari membre, programele care vizeaza in mod specific
categorii defavorizate sunt mai reduse ca numar si mai putin diversificate.
Totusi, existenta unui numar important de persoane care, din diferite motive,
nu au acces la formele generale ale protectiei sociale a facut necesara
introducerea unor prestatii minime non-contributive. Cea mai importanta
dintre acestea este ajutorul social(Social Bidrag).
Ajutorul social are o traditie indelungata in Suedia, dar pana in 1956
beneficiarii lui au fost privati de unele drepturi cetatenesti (dreptul de vot).
Reglementarile din 1982 prevad acordarea ajutorului social ca un drept al
persoanelor care nu dispun de resurse suficiente pentru plata cheltuielilor de
subzistenta si care nu beneficiaza de prestatiile din regimul general
(indemnizatie de boala, ajutorul de somaj, pensia de baza, etc.). Domiciliul
legal in Suedia, indiferent de durata, este principala conditie pentru
obtinerea ajutorului. Beneficiarul este insa obligat sa dovedeasca
disponibilitatea pentru gasirea unui loc de munca, pentru a se sustine din
salariul propriu. Finantarea si administrarea sunt exclusiv locale. Suma este
stabilita, in functie de situatia solicitantului, de autoritatile locale, dar Oficiul
National pentru Sanatate si Prevederi Sociale stabileste standarde pentru a
limita diferentierea cuantumurilor. Ajutorul social poate fi cumulat cu alocatia
familiala si alocatia pentru locuinta (EAPN, 1996, p.349; MISSOC, 1996,
pp.386-391).
Conform datelor din 1994, numarul celor care primesc ajutorul
socialreprezinta aproximativ 8% din totalul locuitorilor Suediei. Politica activa
de reinsertie profesionala are drept consecinta o durata medie coborata (4
luni si jumatate in 1992) a acordarii prestatiei si o mobilitate relativ mare a
populatiei de beneficiari. Structura pe varste indica preponderenta tinerilor
sub 25 de ani (inclusiv un numar important de copii sub 18 ani), care
reprezinta aproape jumatate din beneficiari. Persoanele de varsta
pensionabila (peste 65 de ani) nu depasesc insa 5%. Desi majoritatea o
constituie persoanele de nationalitate suedeza, este de remarcat ca strainii
sau refugiatii au o pondere de 25%. Intre beneficiari se afla si familii de

muncitori care au venituri salariale, situatie asociata de analisti inexistentei

unor reglementari privind salariul minim garantat (EAPN, 1996, p. 350).
Pe langa ajutorul social exista si alte cateva prestatii bazate pe testarea
mijloacelor financiare. Acestea se adreseaza familiilor monoparentale,
copiilor aflati in sistemul de educatie si persoanelor cu nevoi locative.
Fenomenul stigmatizarii beneficiarilor acestei forme de protectie sociala si, in
consecinta, retinerea celor indreptatiti de a apela la ea sunt practic
inexistente sau, in orice caz, mult mai reduse decat in alte tari (Spicker,
1993, p. 130).
Ajutorul social (Social Bidrag)
legislatia fundamentala: Legea din 1982;
finantarea: in totalitate din impozite locale;
principiul: alocatie diferentiata;
unitatea domestica: persoana singura sau menajul (persoane care
coabiteaza);
conditii de acces: dreptul de rezidenta in Suedia;
durata de acordare: nelimitata, pana la ameliorarea situatiei;
obligatii ale beneficiarului: fiecare este obligat sa contribuie la
satisfacerea nevoilor proprii si daca este apt de munca trebuie sa caute in
permanenta un loc de munca cu un salariu convenabil;
resurse considerate la stabilirea dreptului: in principiu toate
resursele, indiferent de originea si natura lor;
stabilirea cuantumului: la nivel local, in functie de valorile standard
calculate anual de Oficiul National pentru Sanatate si Prevederi Sociale;
categoriile prevazute la stabilirea cuantumului: persoane singure;
cuplu; copii (in functie de varsta copiilor);
modul de stabilire a cuantumului (raportul cu suma de baza
stabilita anual de guvern): persoana singura - 116% din suma de baza;
cuplu - 192%; copii - intre 56% (0-3 ani) si 76% (11-20 ani);
cuantumul lunar garantat (standardul Oficiului national): persoane
singure - 352 ECU; cuplu - 584 ECU; copii (in functie de varsta copiilor) intre 170 ECU (0-3 ani) si 231 ECU (11-20 de ani);
drepturi asociate: a) dreptul la asistenta medicala care se acorda
tuturor rezidentilor (gratuitate de principiu, dar beneficiarii platesc o
proportie redusa din anumite cheltuieli); b) alocatia pentru locuinta;
indexare: prin raportare la suma de baza.
Sursa : MISSOC, 1996, pp.387-415)
La sfarsitul anilor '80, sistemul de protectie sociala din Suedia s-a
confruntat cu o serie de probleme pe care specialistii le asociaza recesiunii
economice si evolutiilor demografice. Nevoia de protectie sociala a crescut
pana la nivele care nu puteau fi sustinute financiar de o economie aflata in
dificultate. Dezbaterile privind criza statului bunastarii au stimulat
preocuparile reformiste, care au determinat ulterior schimbari importante in
politica sociala.

Principalele aspecte critice ale sistemului de protectie sociala sunt

urmatoarele:
decalajul dintre cheltuielile sistemului de pensii si cresterea
economica;
incurajarea abuzurilor in sistemul de sanatate si in cel al
asigurarilor pentru accidente de munca;
deficiente de coordonare intre administratiile insarcinate cu
prevenirea, plata prestatiilor si readaptarea;
dezorganizarea in sfera asigurarilor pentru accidente de munca;
discrepante intre nivelele de compensare pentru programe
similare;
evolutia necontrolata a costurilor globale datorita problemelor
mentionate mai sus.
Unele dintre dificultati au fost depasite datorita reformelor realizate sau
in curs de realizare in anii '90. Astfel, in sistemul asigurarilor de boalaau fost
introduse corectari care fie reduc facilitatile angajatului (coborarea nivelului
indemnizatiei de boala, rambursarea indemnizatiei numai dupa a doua zi de
boala, plata unei contributii etc.), fie ii motiveaza pe patroni sa amelioreze
conditiile de munca (achitarea indemnizatiei de boala pentru primele 14 zile
de catre angajator). Au fost adoptate masuri mai severe in domeniul
protectiei muncii si au fost dezvoltate programele de readaptare.
Reglementarile privind accidentele de munca au devenit si ele mai restrictive
pentru a limita abuzurile. Finantarea asigurarii de somaj s-a modificat,
incluzand si contributia angajatului. Reforma sistemului de pensii, aflata in
curs, urmareste schimbari de profunzime care sa asigure corelarea
cheltuielilor cu cresterea economica (EAPN, 1996, pp.347-348; MISSOC,
1996, pp.39-42).
2. Modelul anglo-saxon: Marea Britanie
Tipologiile consacrate prezinta sistemul britanic din perspective care
sunt numai partial consonante. Corespondenta cu modelul rezidual (Titmuss,
1974; Leibfired, 1993) sau cel liberal (Esping-Andersen, 1990) este, chiar in
viziunea autorilor respectivi, relativ limitata. De altfel, evaluarea prezentata
de Esping-Andersen (1990) indica in cazul Marii Britanii o rata medie in
privinta liberalismului si o rata medie in privinta social-democratiei (p.74).
Alte clasificari plaseaza sistemul britanic in categoria 'statelor
bunastarii orientate catre piata' (Therborn, 1987). Cazul Marii Britanii este
considerat o varianta moderata a unui model care este pe deplin ilustrat de
tarile anglo-saxone non-europene si in mod particular de SUA.
Conceptia expusa de Beveridge (1942) in raportul sau intitulat Social
Insurance and Allied Services a constituit matricea evolutiei sistemului
britanic din perioada postbelica. Totusi, principiile formulate atunci
(universalitatea, unitatea si uniformitatea prestatiilor) nu se regasesc
intocmai in trasaturile protectiei sociale din Marea Britanie. Politica socialaa
ultimelor decenii a fost construita in jurul tensiunii dintre universalitate si
selectivitate (Spicker, 1993, p.119).

In traditia lui Beveridge, sunt preferate prestatiile forfetare si nu cele

calculate in functie de contributii. Constrangerile financiare au condus la
nivele relativ scazute ale acestor sume forfetare, ceea ce reprezinta o
indepartare de la conceptia originara. De fapt, cuantumurile prestatiilor, in
general, indica rolul atribuit protectiei sociale. Statul intervine numai pentru
a crea o retea de siguranta, iar individul este responsabil pentru obtinerea
resurselor care ii sunt necesare. Consecinta a fost dezvoltarea unui sistem
complementar bazat pe contributia angajatului si patronului (EAPN, 1996,
pp.324-325).
Universalitatea sistemului britanic este relativ limitata. Spre deosebire
de tarile scandinave, pensia de batranete nu este acordata in baza
rezidentei. In plus, tot mai multe prestatii sunt supuse testarii mijloacelor
financiare, in scopul directionarii resurselor catre cei defavorizati.
Sistemul britanic acopera riscurile de batranete, boala, invaliditate,
vaduvie, familie, somaj si saracie. Sistemul de securitate sociala se compune
din prestatii contributive bazate pe principiul asigurarii, prestatii universale
pentru anumite contingente si prestatii bazate pe principiul testarii
mijloacelor financiare. Asigurarile, finantate prin contributia patronului si
angajatului, cuprind in principal pensia de batranete si drepturile derivate
(pensia de vaduvie), pensia de invaliditate, indemnizatia de somaj,
indemnizatiile de boala si maternitate. Toate aceste prestatii reprezinta sume
uniforme si, in cazul pensiei de batranete, variaza in functie de perioada de
afiliere. Componenta non-contributiva cu caracter universal consta din
alocatii familiale, ajutoare pentru persoane handicapate, pensiile de
invaliditate pentru militari, indemnizatiile pentru accidente de munca. In
sfarsit, prestatiile acordate pe baza testarii mijloacelor financiare, numeroase
si variate, au in centrul lor doua categorii de venit minim: sprijinul pentru
venit (Income Support) si creditul familial (Family Credit). Structura acestui
tip de prestatii a fost modificata in decursul anilor ca raspuns la schimbarile
din compozitia sociala a beneficiarilor. Asistenta medicala este acordata
intregii populatii prin Sistemul National de Sanatate, finantarea provenind
intregral de la stat (Hantrais, 1995, pp.224-225; EAPN, 1996, pp.322-325).
In privinta cheltuielilor sociale, Marea Britanie se situeaza dupa tarile
scandinave, cu un nivel care reprezinta 25% din produsul intern brut.
Prestatiile bazate pe contributii si costurile gestionarii lor sunt platite de
Fondul National de Asigurari (National Insurance Fund - NI) care functioneaza
pe principiul repartitiei. Fondurile pentru prestatiile non-contributive provin
din Fondul consolidat (Consolidated Fund - CF), finantat din impozite. In
practica, granitele dintre cele doua fonduri nu sunt 'etanse' datorita faptului
ca sistemul de securitate sociala in ansamblul sau este administrat de stat.
In structura veniturilor pentru protectia sociala, ponderea resurselor din
contributii si a celor din impozite este aproximativ egala. Resursele de natura
fiscala sunt insa proportional mai mari decat in majoritatea tarilor europene
(EAPN, 1996, p.326).
Departamentul Securitatii Sociale (Department of Social Security -DSS)
este responsabil pentru conceptia si publicarea programelor de securitate

sociala, iar deciziile politice sunt luate la nivelul Secretariatului de Stat, cu

asistenta unor consilieri ministeriali permanenti. Diferitele agentii
ale DSS gestioneaza plata prestatiilor in bani. Serviciul specializat al
Ministerului Muncii este responsabil pentru acordarea indemnizatiilor de
somaj, iar autoritatile locale administreaza alocatia pentru locuinta si ajutorul
platit din impozitele consiliului local. Indemnizatia obligatorie pentru boala si
maternitate este suportata de angajator. Sistemul national de sanatate pune
la dispozitie fonduri pentru servicii medicale care sunt prestate, pe baza
contractelor cu NSH, de asociatii profesionale sau de medicii cu drept de
libera practica. Serviciile de ajutor social sunt oferite de autoritatile locale pe
baza unui cadru legislativ si financiar stabilit de Ministerul Sanatatii.
Partenerii sociali si beneficiarii au un rol marginal in deciziile si in
administrarea protectiei sociale (MISSOC, 1995, p.90; Hantrais, 1995, p.224;
EAPN, 1996, p.327).
Componentele reprezentative ale sistemului de protectie sociala sunt
prezentate detaliat in cele ce urmeaza.
Sistemul de pensii
Regimul pensiilor, ca si al altor categorii de prestatii contributive,
cuprinde salariatii si persoanele non-salariate. In ciuda optiunii initiale pentru
sume forfetare, contributiile sunt in prezent proportionale cu veniturile
salariale, in limita unui plafon (Lower Earnings Limit - LEL). In cazul
persoanelor independente, contributiile sunt forfetare sub un anumit nivel al
veniturilor si proportionale peste acel nivel. Salariile inferioare unei anumite
sume nu sunt supuse contributiei si, in consecinta, persoanele respective nu
au dreptul la prestatii de securitate sociala (EAPN, 1996, pp.332-333).
In sistemul pensiilor de batranete exista trei etaje. Primul este
reprezentat de regimul de baza al securitatii sociale si este gestionat de stat.
Pensiile de baza (Basic Pensions), platite din Fondul National de Asigurari,
reprezinta un cuantum uniform, care este in principiu dependent numai de
perioada de contributie. Al doilea etaj este cel al pensiilor suplimentare.
Afilierea la una dintre formulele suplimentare este obligatorie pentru
salariatii al caror venit depaseste limita inferioara de venit (LEL). Contributiile
sunt proportionale cu venitul, fara a depasi insa un anumit plafon. Sistemele
suplimentare sunt urmatoarele: a) pensia de stat legata de venituri (State
Earnings Related Pension) sau, inainte de 1975, pensia proportionala
(Graduated Retirement Benefit); b) pensia ocupationala. La al treilea etaj se
situeaza pensiile personale (Appropriate Personal Pension Scheme) din
sistemul privat.
Prin principiile de organizare si modul de administrare (de catre stat),
pensia legata de venituri apartine sistemului public de asigurari. In anumite
conditii, afilierea la programul de pensii ocupationale sau la cel personal
(privat) poate inlocui participarea la a doua componenta (pensia legata de
venituri) din sistemul public, cu reducerea partiala sau transferarea
contributiei la programul ales (MISSOC, 1996, p.90; p.225).
In Marea Britanie, cheltuielile cu pensiile de batranete se afla la un nivel
considerat printre cele mai scazute din Uniunea Europeana. Pensia de baza

impreuna cu pensia legata de venituri reprezinta cu putin mai mult decat

venitul minim. Prin urmare, segmentele de populatie varstnica care, datorita
veniturilor scazute din perioada activa, nu au contribuit la sistemele
ocupationale sau private de pensii se confrunta cu o precaritate economica
accentuata. Intr-o situatie si mai dificila se afla cei care nu primesc integral
pensia de baza (majoritatea femei care au fost angajate cu norma partiala)
sau cei exclusi din sistemul pensiilor de baza, situatie caracteristica celor cu
venituri sub limita prevazuta de legislatie. Conceptia liberala cu privire la
rolul limitat al statului si accentuarea responsabilitatii individuale in
asigurarea resurselor, dominanta in anii '80, continua sa fie influenta si in
acest deceniu. Dezvoltarea componentelor complementare si indeosebi a
formulelor private in sistemul de pensii indica mentinerea acestei orientari in
protectia socialadin Marea Britanie (EAPN, 1996, pp.332-333).
Prestatiile de invalidate sunt a) temporare (pana la 364 de zile) si b) de
lunga durata (dupa 1 an de invaliditate pana la varsta de pensie). Accesul la
cea de-a doua este conditionat de epuizarea primei care, la randul sau,
presupune existenta unei perioade de invaliditate primara de 196 zile
(acordata in cadrul prestatiilor de boala). Invaliditatea presupune
incapacitate de munca de 100% si controlul medical care o atesta este
deosebit de riguros pentru a nu lasa loc abuzurilor. Dreptul la aceste alocatii
se bazeaza pe contributia la Fondul National de Asigurari. Modul de calcul si
principiile de organizare sunt similare celor din sistemul pensiei de baza.
Statul finanteaza in totalitate alocatiile pentru ingrijire (Attendance
Allowance), pentru intretinere (Disability Living Allowance) si indemnizatiile
pentru invaliditate grava (Severe Disablement Allowance), acestea fiind de
altfel neimpozabile (MISSOC, 1995, p.111; pp.191-219).
Asistenta medicala si indemnizatiile de boala
De la infiintarea sa (1946-1948), Sistemul National de Sanatate(National
Health System - NHS) din Marea Britanie a devenit prototipul sistemelor
nationale europene. Modelul se regaseste intr-o alta tara anglo-saxona,
Irlanda, dar si in tari scandinave sau in cele din zona Europei de sud.
Asistenta medicala se acorda in virtutea rezidentei britanice, fiind deci un
serviciu cu caracter universal. Finantarea sistemului se realizeaza din
impozite, sumele fiind utilizate pentru a-i plati pe cei care presteaza actul
medical (asociatii profesionale ale medicilor sau medici cu libera practica) si
pentru infrastructura serviciilor medicale (spitale, echipament, etc.).
Ingrijirea medicala este gratuita, dar pacientul plateste o suma fixa pentru
fiecare produs farmaceutic prescris si, cu exceptia categoriilor care
beneficiaza de reduceri, achita contravaloarea unor aparate corective.
Prestatiile in bani acordate in caz de boala sunt de doua tipuri:
indemnizatia reglementara de boala (Statutory Sick Pay - SSP) si
indemnizatia pentru incapacitate temporara (Lower Rate Short-Term
Incapacity Benefit). Prima este suportata in principal de angajator, iar cea
de-a doua este platita de la fondul de asigurari. Sistemul indemnizatiilor de
boala a cunoscut in 1995 o serie de schimbari menite sa simplifice

gestionarea sa, sa reduca cheltuielile patronatului si sa amelioreze situatia

celor cu venituri mici (MISSOC, 1996, pp.43-44).
Sistemul de protectie sociala pentru maternitate se bazeaza pe o
combinatie de prestatii in natura si prestatii in bani. Primele, constand din
servicii medicale, sunt acordate in baza dreptului de rezidenta si au caracter
gratuit. Indemnizatiile sunt dependente de statutul de salariat sau de
obtinerea unui venit care permite participarea la fondul de asigurari.
Indemnizatia reglementara de maternitate (Statutory Maternity Pay - SMP)
este finantata in proportie de 92% de stat, restul de 8% fiind platite de
angajator. Conditia de eligibilitate este ca viitoarea mama sa fi avut o
vechime de minimum 26 de saptamani la acelasi angajator, pana in a 15-a
saptamana dinaintea datei presupuse a nasterii si sa fi obtinut un venit
mediu de 69 ECU/saptamana. Alocatia de maternitate (Maternity Allowance MA) este finantata de Fondul National de Asigurari si se acorda salariatelor
care nu au beneficiat de indemnizatia reglementara de maternitate (SMP)
precum si celor care au lucrat pe cont propriu. Conditia de acces este ca
plata contributiei sa fi avut loc timp de cel putin 26 de saptamani din cele 66
anterioare saptamanii presupuse a nasterii. Ambele prestatii se platesc o
perioada maxima de 18 saptamani. Cuantumul indemnizatiei reglementare
(SMP) reprezinta 90% din venit in primele sase saptamani ale concediului de
maternitate si 63 ECU/saptamana in restul perioadei. In cazul alocatiei de
maternitate (MA), suma difera in functie de statutul ocupational al mamei: 63
ECU/saptamana daca era salariata in perioada de referinta si 54
ECU/saptamana daca lucra pe cont propriu sau daca isi reziliase intre timp
contractul de munca (MISSOC, 1996, pp.179-189).
Protectia sociala a somerilor
Riscul de somaj este acoperit de sistemul de asigurari nationale.
Reforma alocatiei de somaj (Unemployment Benefit - UB) din anii '80 a
urmarit reducerea cuantumului la o suma forfetara, suprimand componenta
variabila legata de venit si suplimentul pentru copiii in intretinere. Alocatia se
acorda timp de aproximativ un an, dar dreptul la ea poate fi reinnoit dupa o
perioada minima de activitate de 13 saptamani.
Datorita conditiilor restrictive de acces, numarul celor care primesc
alocatia reprezinta un procent redus (28%) din numarul total al somerilor
care beneficiaza de protectie sociala. Persoanele care nu au dreptul la
asigurarea de somaj sau au epuizat acest drept pot recurge la o prestatie
non-contributiva, bazata pe testarea mijloacelor financiare: ajutorul pentru
venit (Income Support - IS). Data fiind cuprinderea limitata a sistemului bazat
pe contributie, functia ajutorului pentru venit (IS) in protectia somerilor este
una dintre cele mai importante (EAPN, 1996, p.330).
Reforma initiata in 1996, o data cu adoptarea Legii privind persoanele
care solicita loc de munca (Jobseeker's Act), unifica sistemul de prestatii,
instituind alocatia pentru cei care solicita loc de munca (Job Seeker
Allowance - JSA). Aceasta combina alocatia de somaj(Unemployment
Benefit), bazata pe contributie si acordata numai pentru sase luni, cu ajutorul
pentru venit (IS). Obiectivele sunt multiple: stimularea cautarii unui loc de

munca de catre persoanele aflate in somaj, rationalizarea administrarii

prestatiilor, cresterea eficientei lor si sporirea calitatii serviciilor publice.
Noua legislatie conditioneaza plata integrala a alocatiei de participarea
beneficiarilor la programele guvernamentale de formare si de cautarea
activa a unui loc de munca (MISSOC, 1996, pp.43-44; EAPN, 1996, pp.330331).
Prestatiile familiale
In Marea Britanie, alocatia familiala (Child Benefit) este finantata de
stat, din impozite. Ea se acorda pentru fiecare copil sub 16 ani sau, in cazul
celor cu educatia elementara prelungita, pana la 19 ani. Cuantumul variaza
in functie de rangul copilului, principiul fiind unul regresiv: primul copil
primeste 54 ECU/saptamana, iar urmatorii cate 44 ECU/saptamana. Acestei
alocatii (Child Benefit) i se pot asocia, in functie de caz, o serie de alte
prestatii familiale: alocatia pentru parinte singur (One Parent Benfit), alocatia
pentru locuinta (Housing Benefit) si creditul familial (Family Credit), ultimele
doua apartinand componentei bazate pe testarea mijloacelor finaciare.
Prestatiile familiale sunt scutite de impozit (MISSOC, 1996, pp. 323-339).
Sistemul de garantare a veniturilor minime
Criticile la adresa asistentei publice au fost formulate inca din perioada
reformelor lui Beveridge din anii '40. In perioada imediat postbelica, interesul
analistilor si oamenilor politici a vizat mai ales nivelele ajutorului banesc si
aria sa de cuprindere. Mult timp, aceasta componenta a protectiei sociale a
fost axata predominant pe nevoile persoanelor varstnice. Datorita
preocuparii pentru acest segment al populatiei, aflat in afara pietei muncii,
ea a acordat relativ putina importanta valorilor, comportamentului moral si
stimulentelor economice. Ulterior, sistemul bazat pe testarea mijloacelor
finaciare a cunoscut revizuiri menite sa adapteze instrumentele de garantare
a venitului minim la evolutiile din societatea britanica. In opinia lui
Titmuss (1964), schimbarile care au impus reforma sistemului de asistenta
publica au fost urmatoarele:
schimbari in structura demografica si sociala (numarul si proportia
de varstnici, copii dependenti, vaduve, mame necasatorite, etc.);
schimbari in cuprinderea programelor de securitate sociala;
schimbari in incidenta unor factori ca somajul, boala, invaliditatea,
imigratia si migratia interna;
schimbari in standardul de viata al intregii populatii si in
diferentierea accesului la resurse, in functie de ocupatie;
schimbari in conceptia despre saracie sau minimum de
subzistenta si in relatia dintre cuantumurile asistentei nationale si nivelele
prestatiilor din sistemul de asigurari sociale (pp.153-159).
In prezent, caracteristica componentei de garantare a veniturilor este
intinderea sa, diversitatea prestatiilor si varietatea categoriilor de populatie
cuprinse. Numarul de benficiari, estimat la aproximativ 9.000.000 de
persoane, dintre care 5.600.000 in programul de ajutor pentru venit (Income
Support - IS), indica importanta sa in sistemul de securitate sociala si

indeosebi in combaterea saraciei. Spicker (1992) intareste aceasta idee,

afirmand ca ajutorul pentru venit (IS) este 'probabil cea mai importanta
prestatie' pentru ca garanteaza un nivel minim de venit pentru un numar
mare de persoane (pp.6-7).
Prestatiile non-contributive, componente ale 'retelei de siguranta', sunt
finantate de stat si se acorda pe baza testarii nevoilor sau mijloacelor,
ilustrand prin aceasta importanta principiului selectivitatii in politica
sociala britanica. Principalele dispozitive de garantare a venitului minim sunt
ajutorul pentru venit (Income Support - IS) si creditul familial (Family Credit FC).
Ajutorul pentru venit (IS) are ca scop acordarea unui ajutor financiar
persoanelor care nu lucreaza o norma integrala (minimum 16
ore/saptamana) si ale caror venituri sunt inferioare unui nivel minim stabilit.
In compunerea lui intra patru elemente de baza: a) 'cuantumul aplicabil',
considerat ca suficient pentru acoperirea tuturor nevoilor normale ale
solicitantului (hrana, imbracaminte, incalzire), minus costurile locuintei; b)
plati suplimentare saptamanale pentru persoane in situatii particulare sau
'prime' (parinte singur, pensionar, persoana cu handicap, copil handicapat,
cuplu); c) 'costuri pentru locuinta', in general sprijin pentru plata
imprumutului si asigurarii pentru cei care detin in proprietate propria
locuinta; plata chiriei este sustinuta prin alta prestatie (Housing Benefit); d)
retineri (ajutorul poate fi redus in cazul somajului voluntar sau participarii la
greva si pot fi aplicate retineri pentru plata unor datorii). Suma acordata
solicitantului reprezinta diferenta dintre cele patru elemente cumulate si
venitul solicitantului. La inceputul anilor '90, pensionarii din sistemul
asigurarilor nationale si somerii erau principalele categorii de beneficiari ai
ajutorului pentru venit (IS) (Spicker, 1992, p.7).
In cursul ultimilor ani sistemul de securitate sociala din Marea Britanie a
facut obiectul mai multor initiative reformatoare. Noua legislatie, adoptata in
1995, vizeaza prestatiile de incapacitate de munca si de somaj, egalizarea
varstei legale de pensionare si pensiile ocupationale. O serie de masuri au ca
obiectiv sa faciliteze crearea unor noi locuri de munca si sa stimuleze insertia
socio-profesionala a somerilor. Intre acestea, se remarca introducerea
experimentala a unei prestatii pentru persoanele active fara copii. In
celelalte compartimente ale protectiei sociale, care nu au cunoscut schimbari
esentiale, s-a accentuat orientarea spre selectivitate, prevenirea fraudelor si
abuzurilor, cresterea rentabilitatii si eficientei in administrare. Preocuparea
pentru rationalizarea costurilor si calitatea serviciilor s-a manifestat si in
legatura cu Sistemul National de Sanatate (MISSOC, 1996,p.43).
3. Modelul continental: Germania
Corespondenta dintre un sistem particular de protectie sociala si
modelul sau tipul sau ideal este frapanta in cazul Germaniei. Se poate spune
chiar ca sistemul german este el insusi unul dintre prototipurile securitatii
sociale europene. Elementele sale fundamentale se regasesc sub denumiri
variate in tipologiile statelor bunastarii: modelul realizarii/performantei
industriale (Titmuss, 1974), regimul conservator/corporatist (Esping-

Andersen, 1990) sau institutional (Leibfried, 1993). Traditia bismarckiana a

fost integrata in sistemele de protectie sociala din majoritatea tarilor
europene, dar ea este ilustrata cu precadere de statele 'continentale',
fondatoare ale Uniunii Europene.
Conceptul de stat al Bunastarii are in contextul german o conotatie
negativa, fiind asociat cu o interventie statala excesiva. Preferinta pentru
termenul de 'economie sociala de piata' traduce tocmai rolul complementar
si compensator al statului in raport cu mecanismele pietei libere, rol specific
atat filosofiei politice neo-liberale cat si eticii sociale a catolicismului. La
randul sau, politica sociala are o acceptiune mai restrictiva decat in celelalte
tari europene. Sensul sau curent se limiteaza la doua componente: 'asigurari
sociale' si 'legislatia muncii' (Alber, 1986, p.4).
In studiul consacrat Germaniei, H.Alber (1986) identifica urmatoarele
patru trasaturi generale ale politicii sociale din aceasta tara: a) fragmentarea
si descentralizarea programelor sociale in functie de tipul prestatiei sau
serviciului, de grupurile beneficiare si de regiuni; b) preponderenta
prestatiilor in bani, care dau beneficiarului libertatea de decizie in privinta
consumului si lasa un spatiu maxim de actiune serviciilor private; c) rolul
esential al componentei contributive (asigurarile sociale); d) importanta
legislatiei muncii (pp.4-5).
Sistemul securitatii sociale are trei ramuri care se disting prin principii,
categorii de beneficiari, mod de finantare si de administrare: asigurare
sociala, finantata in principal prin contributii si administrata de fonduri
autonome; compensare sociala (initial destinata victimelor razboiului si
ulterior extinsa la victimele violentei sau neglijentei), finantata de la bugetul
statului; asistenta sociala (finantata si administrata de guvernele locale)
(Hantrais, 1995, pp.221-222).
In viziunea principalelor partide politice, sistemul de mentinere a
venitului are urmatoarele scopuri: prevenirea saraciei, mentinerea statusului
social in cazul pierderii veniturilor si reducerea inegalitatilor in conditiile de
viata. Acestea sunt, conform documentelor oficiale, obiectivele fundamentale
ale sistemului de transfer. Dupa cum subliniaza Alber (1986), primul dintre
ele intruneste consensul cel mai larg, el avand de altfel si un suport
constitutional (p.53). De altfel, Germania aloca cheltuielilor pentru protectia
sociala peste 27% (31%, inclusiv noile landuri) din produsul intern brut,
proportie superioara mediei europene (European Commission, 1995a, p.61).
Prestatiile de mentinere a venitului sunt acordate celor care si-au
dobandit, prin contributiile lor, calitatea de membri ai programelor de
asigurare sociala. In general, nivelul acestor prestatii este in relatie cu
venitul din perioada activa si urmareste pastrarea standardului de viata
anterior. Prin numarul de beneficiari si ponderea sa in totalul cheltuielilor
sociale, asigurarile sociale reprezinta componenta cea mai importanta a
statului german al bunastarii. Finantarea asigurarilor sociale se realizeaza
preponderent prin contributia angajatilor si a angajatorului. Astfel,
principalele programe de asigurari in domeniul pensiilor, sanatatii si
somajului sunt cofinantate in proportii egale de angajati si angajator.

Asigurarea pentru accidente de munca este suportata numai de angajator.

Statul acorda finantare de la buget prin subventii sau contribuie, in calitate
de angajator, la programele de asigurari ale functionarilor publici. Analiza
modului in care a evoluat finantarea in perioada postbelica pune in evidenta
tendinta de diminuare a participarii statului, in special in domeniul pensiilor.
In cazul asigurarii pentru somaj, implicarea financiara a statului a variat in
functie de nivelul somajului si de lichiditatile fondului de somaj. Cresterea
somajului nu a dus insa intotdeauna la sporirea sumelor alocate de stat
(H.Alber, 1986, p.40).
Reducerea participarii financiare a statului a fost insotita de asumarea
unor noi functii de catre sistemul de asigurari. Astfel, asigurarile pentru
somaj au preluat si costurile unor masuri active in domeniul fortei de
munca (formarea profesionala), iar sistemul asigurarilor de pensii a inclus in
calculul pensiei si perioade in care persoana nu a platit contributie (stagiul
militar, perioada de pregatire scolara si profesionala). Diminuarea
subventiilor de la stat impreuna cu extinderea functiilor in directii care
contravin conceptiei initiale despre asigurari reprezinta, in opinia lui Hans
Alber (1986), principalele cauze ale crizelor fiscale pe care le-a cunoscut
sistemul incepand cu anii '70 (p.42).
Principalele componente ale sistemului de asigurari sunt: 1. asigurarile
de pensii (batranete, invaliditate si supravietuitori); 2. asigurarile de boala; 3.
asigurarile pentru accidente de munca; 4. asigurarile de somaj; 5. asigurarile
pentru ingrijirea pe termen lung(asigurarea de dependenta).
Sistemul de pensii
Asigurarile de pensii pentru diferite situatii (batranete, invaliditate,
supravietuitori) sunt obligatorii pentru muncitorii manuali si salariati.
Pensiile pentru ansamblul categoriilor ocupationale acoperite de acest tip de
asigurare reprezinta cel mai important element al cheltuielilor sociale. La
nivelul anului 1993, ele reprezentau aproximativ 40% din totalul cheltuielilor
sociale si 14% din PIB (European Commission, 1995a, p.67).
In Germania exista trei fonduri principale de pensii corespunzand unor
categorii ocupationale distincte: muncitori, salariati si mineri. Finantarea
acestora se face prin contributia de 18,6% din salariu, platita in proportii
egale de angajat (9,3%) si angajator (9,3%).
In afara celor trei fonduri principale, functioneaza alte doua care, prin numarul membrilor
si marimea sumelor angajate, au o importanta relativ redusa.
Numarul pensionarilor de batranete este nu doar cel mai mare, dar si cel
cu cresterea cea mai marcata. La originea acestei situatii se afla schimbarile
demografice (numarul sporit de persoane aflate la varsta pensiei), evolutiile
de pe piata fortei de munca (lipsa locurilor de munca), dar si schimbarile
interne ale sistemului de asigurari, adoptarea unei limite de varsta mai
flexibile fiind cea mai semnificativa dintre acestea (Alber, 1986, p.45-46).
In perioada 1960-1990 a scazut numarul celor care devin pensionari de
batranete la varsta standard (65 ani), ponderea lor in totalul acestei categorii
ajungand la aproximativ 60%. In acelasi timp se constata si sporirea
pensionarilor de invaliditate. Lipsa perspectivelor de revenire pe piata

muncii a determinat o mare parte a somerilor varstnici sa solicite

pensionarea pentru incapacitate de munca.
In ultimele decenii, pensia a incetat sa mai fie conceputa ca o
modalitate de a asigura subzistenta, fiind considerata ca principala sursa de
venit a celor indreptatiti la ea. In consecinta, pensiile acordate de
principalele trei fonduri (muncitori, salariati si mineri) au crescut semnificativ
si au fost indexate in functie de cresterile salariilor. Nivelul pensiilor tinde sa
fie strans legat de contributie. Prin schimbarile legislative din 1972, care
prevad intre altele si introducerea pensiei minime, s-a ameliorat situatia
pensionarilor provenind din grupurile cu venituri mici.
Politica in domeniul pensiilor a cunoscut dificultati majore, incepand cu
mijlocul anilor '70. Evolutiile demografice, respectiv imbatranirea populatiei
au grevat in mod serios fondurile de pensii, provocand deficite. Ca raspuns la
aceste dificultati, cresterea pensiilor a fost diminuata si au fost luate in
discutie alte modalitati de a face fata crizei.
Sistemul national de sanatate si asigurarile de boala
Asigurarile de boala reprezinta, in ordinea importantei, cel de-al doilea
element al cheltuielilor sociale. Cheltuielile pentru sanatate au crescut pana
la 8% din PIB. In compozitia acestei categorii de cheltuieli, ponderile cele mai
importante le detin asigurarile de sanatate (71%). Prestatiile in bani
(continuarea platii salariului si alocatiile de boala) reprezinta aproximativ o
treime din totalul cheltuielilor pentru sanatate. Prin extinderea dreptului la
continuitatea salariului si la categoria muncitorilor (initial acest drept era
rezervat doar salariatilor), cheltuielile pentru sanatate ale firmelor au
crescut, iar partea aferenta alocatiei de boala prin sistemul asigurarilor s-a
diminuat in mod corespunzator. Partea cea mai dinamica a cheltuielilor
pentru sanatate este cea compusa din prestatiile in natura si din serviciile
medicale. Cresterea cheltuielilor pentru aceasta categorie a atins un varf in
anii '70. La aceasta evolutie au contribuit reglementarile privind ameliorarea
prestatiilor, complexitatea tehnologica, costul sporit al actului medical
precum si cresterea numarului de medici.
Explozia costurilor din sectorul sanatatii a determinat adoptarea unor
masuri de limitare a cheltuielilor de acest tip. Astfel, au fost reduse unele
prestatii, au fost limitate serviciile acoperite de asigurari si a fost impusa o
modalitate corporatista (incluzand asociatiile medicilor si fondurile de
asigurari) de negociere a onorariilor, in relatie directa cu evolutia salariilor la
nivelul economiei nationale.
Asigurarile de sanatate sunt organizate, asemeni asigurarilor de
pensii, in trei fonduri si sunt finantate prin contributia egala a angajatorului si
angajatilor. Cota de contributie variaza intre 11% si 13% din salariul brut, in
functie de Casa de asigurari (EAPN, 1996, p.154).
Prin includerea in asigurarile de boala si a categoriilor care nu sunt
active din punct de vedere economic (membrii familiei persoanei asigurate,
pensionari, studenti, persoane handicapate), acest sistem reuseste sa ofere
protectie marii majoritati a populatiei si a condus, de asemenea, la un acces

aproape generalizat la serviciile de sanatate. Totusi, acces egal nu inseamna

utilizare egala (Alber, 1986, pp.73-74).
Protectia sociala a somerilor
Evolutiile cheltuielilor pentru somaj urmeaza indeaproape fluctuatiile
economice. Proportia prestatiilor destinate mentinerii venitului reflecta cel
mai fidel evolutia somajului. Inlocuirea venitului este insa numai una dintre
functiile realizate de asigurarea pentru somaj. Reforma legislativa din 1969 a
condus la preluarea de catre Institutia Federala a Somajului a unor
numeroase si variate functii: servicii de consiliere si plasament, mentinerea
locurilor de munca prin subventii, formarea profesionala, reintegrarea
persoanelor handicapate.
Finantarea asigurarilor pentru somaj se realizeaza prin contributia firmei
(44%), angajatilor (38%), subventii de stat (16%) si transferuri (2%).
Contributia cumulata a angajatilor si firmei reprezinta 3% din fondul de
salarii. Fondul pentru somaj transfera la programul asigurarilor de boala si de
pensie contributiile membrilor sai.
Incepand cu 1975, pe fondul unei cereri crescute de ajutoare de somaj,
au fost operate reduceri ale prestatiilor si restrictii in acordarea drepturilor de
somaj. Ca urmare, numarul beneficiarilor a scazut drastic, ajungandu-se ca la
inceputul anilor '80 proportia somerilor indreptatiti sa primeasca diferite
tipuri de ajutoare sa fie de doua treimi din numarul total. Structura formelor
de prestatii s-a modificat si ea: jumatate dintre someri primesc ajutoare prin
sistemul de asigurari, o cincime beneficiaza de ajutoare prin asistenta
sociala, iar o treime nu au nici o forma de ajutor. Inrautatirea situatiei
somerilor nu s-a datorat numai schimbarilor legislative din 1975, ci si
cresterii duratei somajului.
Evolutiile recente ale politicii in domeniul somajului au adus in atentie
capacitatea sistemului de asigurare pentru somaj de a garanta securitatea
sociala. Studiile comparative arata ca alocatiile de somaj au crescut in
ultimele trei decenii si ca majoritatea beneficiarilor nu se situeaza sub
standardele asistentei sociale. Desi majoritatea beneficiarilor nu sunt in
situatie de saracie, somajul echivaleaza intotdeauna cu o diminuare sensibila
a standardelor de viata. In cazul unui numar relativ mic, dar in continua
crestere, compensatia pentru somaj nu este suficienta pentru a evita saracia
(Alber, 1986, pp.55-60).
Reunificarea a constituit o provocare serioasa la adresa asigurarilor de
somaj. Prin reducerea masiva a locurilor de munca (aproximativ jumatate din
totalul existent in 1989), rata somajului din landurile estice a depasit 15% in
1993 (8,2% in landurile vestice). Ca urmare a acestei situatii, o parte
considerabila a fondurilor pentru protectia somerilor au fost transferate in
zonele estice pentru a finanta programe de insertie profesionala (EAPN,
1996, p.166).
Prestatiile familiale
Orice persoana care locuieste in Germania are dreptul la alocatia pentru
copil si la alocatia pentru cresterea copilului. Finantarea acestor alocatii este
realizata in totalitate de catre stat, de la bugetul general. Varsta maxima

pentru acordarea ajutorului pentru copil este de 16 ani, dar se poate prelungi
pina la 27 de ani pentru cei care studiaza. Cuantumul este de 38 ECU/luna
pentru primul copil, 70 ECU/luna pentru al doilea, 118 ECU/luna pentru al
treilea si 129 ECU/luna pentru cel de-al patrulea. Incepand cu al doilea copil,
acordarea ajutorului depinde de venit, depasirea pragului superior (14.301
ECU/an) atragand dupa sine anumite reduceri ale cuantumului. Alocatia
pentru cresterea copilului este platita mamei sau, in anumite situatii, tatalui.
Dreptul la aceasta prestatie este conditionat de resurse si limitat la doi ani
(European Commission, 1995b, p.64).
Sistemul de garantare a veniturilor minime
Literatura germana de specialitate include sub denumirea generica de
asistenta sociala o varietate de prestatii in bani, natura si servicii care au
in comun faptul ca reprezinta o forma de protectie sociala de 'ultima
instanta'. Extinderea si dezvoltarea celorlalte programe sociale nu a anulat
necesitatea componentei 'asistenta sociala ci, dimpotriva, importanta
economica a acesteia a crescut continuu.
In anii postbelici au fost adoptate o serie de acte legislative care denota
o noua viziune asupra asistentei sociale. Reformele din anii 1954, 1961 si
1969 traduc importanta crescuta acordata dreptului individual la asistenta si
considerarea prestatiilor din aceasta categorie ca raspunzand unor necesitati
definite cultural, nu simplei nevoi de subzistenta. In consecinta, au avut loc
extinderi ale programelor, cresteri ale prestatiilor in bani si imbunatatiri ale
serviciilor. Aceste reforme impreuna cu declinul economic din anii '70 au
determinat cresterea numarului de beneficiari si deci ale cheltuielilor de
asistenta sociala. Aceasta crestere nu a afectat semnificativ volumul
prestatiilor in bani, care sunt destinate mentinerii venitului si considerate
tipice pentru ceea ce numim asistenta sociala. Finantarea este realizata de la
bugetele landurilor (84%) precum si din alte surse (11%).
Obiectivul sistemului german de asistenta sociala este de a mentine toti
cetatenii deasupra liniei oficiale a saraciei. Aceasta se calculeaza in functie
de costul cosului de produse considerate necesare pentru o viata demna.
Lista bunurilor incluse a fost revizuita periodic. H. Alber, subliniaza ca
definitia oficiala a saraciei are, in cadrul programelor de asistenta sociala, un
aspect relativ. Aceasta inseamna ca ea urmareste sa fundamenteze nivele
ale ajutoarelor care sa se situeze sub venitul net al celor mai joase categorii
de salarizare (Alber, 1986, p.54).
Cea mai recenta schimbare in sistemul securitatii sociale din Germania
este asigurarea de dependenta sociala, legiferata in 1994 si aplicabila
incepand cu 1996. Cele doua componente ale prestatiei - acordarea de
servicii de ingrijire si indemnizatie de ingrijire - se acorda persoanelor care au
nevoie de ingrijire pe termen lung. Numarul celor care beneficiaza de noua
forma de protectie sociala este estimat la 1,7 milioane, ceea ce confera
asigurarii de dependenta o importanta socio-politica deosebita.
Ca si in alte state membre, preocuparea pentru gasirea unor solutii la
dificultatile prezente (resurse insuficiente, inadecvare la schimbarile
demografice si la problemele sociale) s-a manifestat cu pregnanta in

dezbaterile publice si a stimulat reflectia critica asupra sistemului de

protectie sociala.
4. Modelul sud-european (mediteranean): Portugalia
Sistemul de protectie sociala din Portugalia constituie o varianta a unui
model ilustrat atat de tarile celui de-al treilea val al aderarii la Uniunea
Europeana (Grecia, Portugalia, Spania) cat si, partial, de Italia. Versiunea
portugheza a statului bunastarii rudimentar (Leibfried, 1993) sau sudeuropean (Hantrais, 1995; European Commision, 1995a) se caracterizeaza
prin:
instituirea drepturilor sociale (Constitutia din 1974) si constructia
sistemului de securitate sociala (legislatia din 1984) sunt relativ recente;
dezvoltarea protectiei sociale a fost accelerata de integrarea in
Uniunea Europeana;
caracterul mixt (asigurari sociale, sistem national de sanatate) al
structurii sale;
nivelul relativ scazut al cheltuielilor sociale (17,6% din produsul
intern brut) si al prestatiilor;
rolul major al familiei si al sectorului asociativ.
Caracterul lacunar sau 'in curs de dezvoltare' al protectiei socialeeste
cel mai adesea pus pe seama nivelului de dezvoltare economica (unul dintre
cele mai scazute din Uniunea Europeana). Analizele referitoare la saracie si
excludere sociala nuanteaza aprecierea de tara 'saraca' relevand atat aportul
formelor traditionale de solidaritate la limitarea acestor fenomene cat si
angajarea Portugaliei in stabilirea unui sistem de venit minim garantat si, mai
general, 'expansiunea' protectiei sociale in ultimul deceniu (EAPN, 1996,
pp.307-308).
Sistemul de securitate sociala are o componenta contributiva (pensia de
batranete si de invaliditate, alocatia de somaj, indemnizatiile de boalasi
maternitate, prestatii familiale) si una non-contributiva ('pensia sociala' si
alte programe specifice unor categorii defavorizate), finantata prin impozite
si acordata pe baza testarii mijloacelor financiare. Regimul general de
protectie sociala nu cuprinde functionarii publici si avocatii, care au forme de
organizare specifice. Accidentele de munca nu sunt incluse in sistemul de
securitate sociala, fiind in sarcina angajatorului care recurge la companiile de
asigurari. Reforma asistentei medicale din 1979 a inlocuit sistemul bazat pe
principiul asigurarilor sociale cu Serviciul National de Sanatate, finantat prin
impozite (European Commission, 1995b, pp.145-146; MISSOC, 1996, p.84).
In Portugalia, sistemul de securitate sociala are o organizare autonoma
din punct de vedere juridic, administrativ si financiar. El se compune din cinci
centre regionale, divizate in servicii sub-regionale care au responsabilitatea
prestatiilor in bani din regimul asigurarilor sociale, exclusiv pensiile si a celor
din regimul non-contributiv. Centrul national de pensii administreaza pensiile
de batranete, invaliditate si urmasi. Serviciul National de Sanatate, aflat in
subordinea Ministerului Sanatatii, isi exercita competentele in mod

descentralizat prin unitatile regionale, sub-regionale si locale (MISSOC, 1996,

p.84).
Sistemul de pensii
Dreptul la pensia de batranete este legat de contributia la asigurarile
sociale, platita de angajator si angajat, ca si de implinirea varstei legale.
Cuantumul este legat de veniturile anterioare, cu respectarea valorilor
minima si maxima prevazute de lege. De Craciun si in luna iulie se acorda
cate o prima egala cu pensia.
Sistemul public de asigurari se caracterizeaza printr-o cuprindere relativ
redusa, facand necesara crearea unei plase de siguranta ('pensia sociala)
pentru categoriile care nu indeplinesc conditiile legate de contributie.
Pensiile de invaliditate se acorda celor cu o incapacitate permanenta de
munca, care nu permite obtinerea unui venit de peste o treime din cel
obtinut anterior prin prestarea unei activitati cu norma intreaga. Dreptul la
pensia de invaliditate din sistemul asigurarilor sociale nu se aplica in cazul
invaliditatii datorate accidentelor de munca sau daca sunt intrunite conditiile
pentru obtinerea pensiei de batranete (European Commission, 1995b,
p.130).
Asistenta medicala si indemnizatiile de boala
Accesul la asistenta medicala a cunoscut mutatii importante in anii '80.
Actualul Serviciu National de Sanatate, infiintat prin legea din 1979,
functioneaza pe principiile gratuitatii si universalitatii. Cu toate acestea,
incepand cu 1992, a fost introdusa participarea pacientului la costurile
ingrijirii medicale, gratuitatea completa fiind mentinuta numai pentru
categoriile defavorizate. Pe de alta parte, existenta unui sector privat la care
apeleaza persoanele din regimul pensiilor profesionale (functionarii publici,
avocatii) si incurajarea competitiei cu sectorul public risca sa favorizeze
aparitia unui sistem cu 'doua viteze' in asistenta medicala portugheza.
Analistii remarca, de asemenea, ca accesul gratuit si universal nu se
realizeaza pe deplin in practica (EAPN, 1996, pp.310-311).
Indemnizatiile de boala sunt prestatii contributive, stabilite ca proportie
din castigurile medii ale perioadei de referinta, dar nu mai putin de 30% din
salariul minim. Atat durata cat si cuantumul sunt mai mari in cazul
tuberculozei, boala care a incetat sa mai constituie o problema in majoritatea
celorlalte state membre.
Nasterea sau adoptarea unui copil ca si absenta de la locul de munca
pentru ingrijirea copilului dau dreptul la urmatoarele tipuri de prestatii:
alocatia de maternitate, alocatia de paternitate, alocatia de adoptie, alocatia
pentru ingrijirea copilului bolnav si asistenta medicala. Alocatiile mentionate
se acorda persoanelor care au contribuit la sistemul de asigurari. Alocatia de
paternitate este limitata la cazurile extreme in care dreptul la alocatia de
maternitate nu este epuizat (incapacitate mentala sau fizica, moartea
mamei). Alocatia pentru ingrijirea copilului bolnav este acordata, de
asemenea, in conditii restrictive, avand si un element de testare a
mijloacelor financiare.

Alocatia de maternitate este platita timp de 90 de zile si cuantumul sau

reprezinta 100% din venitul mediu obtinut in perioada (sase luni) care
precede a doua luna anterioara celei in care se primeste prestatia. Perioada
de maternitate si lauzie dau dreptul la gratuitatea completa a serviciilor
medicale (European Commission, 1995b, pp.148-149).
Protectia sociala a somerilor
In conditiile unor nivele ridicate ale somajului in randul tarilor membre,
Portugalia s-a caracterizat in anii '80 si '90 printr-o rata relativ scazuta (6,9%,
in 1995). Somajul este totusi una dintre cauzele principale ale saraciei, mai
ales in cazul persoanelor care se afla in aceasta situatie mai mult de doi ani.
In cadrul Uniunii Europene, Portugalia reprezinta cazul extrem intrucat, la
capatul a doi ani de somaj, o persoana fara loc de munca si care nu are copii
in intretinere este lipsita de orice sustinere financiara (European
Commission, 1995a, p.93).
Dreptul la prestatiile de somaj se bazeaza pe participarea la sistemul de
asigurari sociale. Legislatia portugheza prevede conditii de vechime si
conditioneaza acordarea alocatiei de caracterul involuntar al somajului,
pastrarea capacitatii si disponibilitatii pentru munca. Cele doua tipuri de
alocatie (alocatia de somaj si alocatia sociala de somaj) bazate pe contributie
se acorda pentru perioade care variaza in functie de varsta. Somerul poate
beneficia de alocatia sociala o perioada egala cu jumatate din cea prevazuta
pentru alocatia de somaj, dar numai dupa epuizarea dreptului la primul tip
de prestatie sau daca nu intruneste conditiile de vechime pentru aceasta.
Conditia de resurse financiare este de asemenea prezenta, alocatia sociala
presupunand un nivel maxim de venit pe membru de familie de pana la 80%
din salariul minim (European Commission, 1995b, p.152).
Prestatiile familiale
Sprijinul acordat de sistemul de securitate sociala in indeplinirea
responsabilitatilor familiale imbraca o varietate de forme: alocatia pentru
nasterea copilului; alocatia materna pentru ingrijirea copilului mic (pana la
10 luni); alocatia familiala; alocatia pentru casatorie; alocatia pentru deces;
alocatii pentru copilul handicapat; alocatia pentru educatie speciala (a
copilului handicapat). Toate aceste prestatii sunt platite de regimul general al
asigurarilor, daca persoana a fost afiliata si a achitat contributiile in ultimele
12 luni.
Alocatiile familiale se acorda pentru copilul aflat in intretinere, pana la
implinirea varstei de 15 ani sau de 18-25 de ani, in functie de forma de
invatamant pe care o urmeaza. Cele doua alocatii pentru copiii handicapati
asigura, impreuna, un sprijin financiar fara limita de varsta. Cuantumul
alocatiei familiale este de 13 ECU/luna pentru fiecare copil si poate fi marit
pana la 20 ECU/luna incepand cu al treilea copil, daca venitul familial este
mai mic de un salariu minim si jumatate. Somerilor care nu mai au dreptul la
nici una dintre prestatiile de somaj li se acorda alocatiile familiale timp de cel
putin 12 luni de la ultima contributie. Alocatia pentru copilul handicapat
variaza, in functie de varsta copilului, intre 29 si 57 ECU/luna. Prestatiile

familiale nu sunt impozabile (European Commission, 1995b, p.153; MISSOC,

1996, pp.319-343).
Sistemul de garantare a veniturilor minime
Portugalia nu dispune de un 'sistem general non-contributiv' (de
garantare a venitului minim). Actuala reforma a protectiei sociale are insa si
un asemenea obiectiv, un proiect in acest sens fiind comunicat organismelor
europene in 1996.
In prezent, exista 'sisteme non-contributive specifice'. Prestatiile sunt
paralele celor din sistemul contributiv: pensii de batranete, invaliditate si
urmasi, ajutorul pentru integrarea tinerilor in munca, ajutoare familiale.
Pensiile non-contributive se acorda persoanelor care au 65 de ani si peste
sau persoanelor de peste 18 care au o incapacitate permanenta de munca.
In anumite conditii, ambele categorii de beneficiari pot obtine suplimentul de
pensie pentru persoane cu disabilitati severe. Ajutorul pentru integrare este
destinat tinerilor de 18-25 de ani care au terminat un ciclu scolar sau de
calificare profesionala de 9 ani si sunt in cautarea primului loc de munca.
Prestatiile familiale non-contributive se acorda acelorasi categorii de copii si
tineri ca si alocatiile bazate pe contributie. Persoanele sunt eligibile pentru
sistemele non-contributive, daca nu sunt cuprinse in sistemul general de
asigurari sau nu satisfac conditiile de vechime. Insuficienta resurselor
financiare este un alt criteriu in stabilirea dreptului la prestatiile noncontributive (European Commision, 1995b, p. 154).
Discutiile referitoare la reforma protectiei sociale ca si masurile adoptate
recent indica preocuparea pentru combaterea saraciei si excluderii sociale,
indeosebi a celei asociate somajului. O serie de reglementari au ca scop
stimularea ocuparii fortei de munca: scutirea sau reducerea contributiilor
intreprinderilor care angajeaza tineri fara vechime in munca si persoane
aflate in somaj de lunga durata; sprijin financiar intreprinderilor care creeaza
locuri de munca; alocatie suplimentara pentru beneficiarii de prestatii de
somaj, daca participa la activitati utile colectivitatii; programe de formare
pentru muncitori.
Schimbari importante au avut loc si in domeniul prestatiilor de
maternitate. Prin modificarea legii a fost integrata directiva 92/85 a CE si au
fost dezvoltate componente ale protectiei sociale, mai ales in privinta
conditiilor de concediere a parintilor cu copii handicapati. Regimul protectiei
persoanelor invalide si cel al prestatiilor de boala au fost si ele perfectionate