Icoana Bizantina, etape de lucru la

ArtSpace.ro
PUBLICAT DE MARINA LA 26 - FEBRUARIE - 2009

ICOANA BIZANTINA - CUM SE LUCREAZA O ICOANA LA

ARTSPACE.RO
Cum se pregateste lemnul pentru o icoana bizantina
Panoul de lemn

Calitatea suportului de lemn este foarte importanta in realizarea unei

icoane bizantine autentice si calitative. Adaugator la acestea, suportul
este acela care raspunde intr-o masura mare de buna conservare a
stratului de pictura in timp.
Un articol complet despre lemn il puteti citi aici Lemnul.
Esentele nerasinoase sunt de preferat, intrucat ele sunt mai omogene si
permit mai usor lipirea panzei, printre acestea se numara: chiparosul,
platanul, stejarul si palmierul in tarile mediteraneene; in Rusia si in tarile
balcanice teiul, mesteacanul, stejarul, frasinul, fagul; in Nord, in ciuda
fibrelor sale rasinoase, bradul. Lemnul trebuie sa fie foarte uscat, e bine
sa aiba fibra cat mai dreapta, astfel el va lucra ordonat. Lemnul bun este
ales din copaci erau taiati toamna, de la mijlocul padurii si cat mai
drepti.
Pentru inceput panoul de lemn trebuie asezat cu sensul fibrei lui orientat
vertical. Cel mai bun clei folosit este acela de peste, dar se folosesc si
cleiuri mai putin costisitoare, cum ar fi: de piele, de oase, de tamplarie,
etc.
Se aplica traversele pentru a impiedica indoirea lemnului. Daca lemnul
are cuie, e bine sa fie scoase, daca nu pot fi scoase, atunci se bat mai
adanc si deasupra se pune putin cositor.
Cleiul de impregnare

Suprafata pe care vrem sa pictam nu trebuie sa fie neteda. Lemnul

trebuie incizat cu o retea de diagonale, acest lucru permite aderarea mai
buna a panzei la lemn. Panoul este impregnat cu primul strat de clei clei de impregnare. Se ia tifonul (panza fina) se inmoiae in clei, dupa
care se intinde pe panou dinspre centru spre margini, netezind
suprafata. Panza a aparut pe la sfarsitul secolului al XIV-lea, la vechile
icoane rareori gasindu-se o panza intre lemn si grund. Se folosesc

tesaturi fine, deoarece o panza groasa adera mai putin bine la lemn.
Cele mai bune sunt panza de in, de canepa si de bumbac.
Levkas-ul sau Grundul

Levkas-ul sau grundul alb se aplica pe panza, facand legatura intre lemn
si pictura. Tehnica elaborata in Bizant face ca numele de levkas vine din
limba greaca: leukos= alb. Grundul alb este obtinut din praf fin de
alabastru sau mai tarziu din creta, amestecate cu clei cald si apoi intinse
pe suprafata panzei in mai multe straturi.
Prepararea grundului se face din:

un clei
o materie amorfa (praf de creta)
un pigment (un colorant)

Cu cat formula grundului este mai simpla, cu atat este mai buna. Se
prepara slab pe gras care este o formula exact inversa cu pictatul (gras
pe slab). Concentratia de clei se diminueaza cu fiecare strat. Se da
grundul intr-un strat subtire. Nu trebuie sa incarcam cu foarte multe
straturi de grund. La primul strat si la celelalte nu se linge cu pensula pe
acelasi loc; prepararea se face usor. Lemnul se preapara in pozitie
orizontala. Dupa fiecare strat de grund se ia o bucata de smirghel si se
niveleaza suprafata. Ultimul strat se lustruieste.
Cum se deseneaza icoana
Pictorii din vechime pastrau cu grija desenele icoanelor lor pentru a le
folosi ca model pentru lucrarile viitoare. Aceste colectii de desene se
numeau in Rusia podlinnik-manuale de desene originale, deoarece
subiectele stabilite prin traditie erau interpretate.
Asadar, se deseneaza chipul sfantului sau scena religioasa cu creionul
sau se poate face decalcarea.
Dupa ce desenul este gata, este nevoie sa fie incizat, pentru ca dupa
acoperirea lui cu stratul de culoare, sa fie vizibile liniile (conturul)
desenului.
Cum se aplica foita de aur pe icoana
Se aplica un strat de mixtion peste lemn, exista multe varietati de
mixtioane, cu uscarea la 15 minute, la 30 minute, la 3 ore si la 12 ore.
Se aplica foita de aur, se lasa un pic, si dupa se pune o coala de hartie si

se preseaza peste cu o bucata de bumbac. Se mai lasa la uscat, iar dupa

se curata cu o pensula moale, astfel incat sa ramana suprafata neteda.
Ce culori se folosesc pentru icoana bizantina
Alegerea culorilor apartine pictorului; intr-o epoca data, fiecare pictor isi
avea culorile lui preferate. Culorile trebuie sa reziste la lumina, sa-si
pastreze stralucirea si sa se combine intre ele. De asemenea, trebuie sa
se fixeze de grund fara a se schimba si sa tolereze substantele care le
fixeaza. In zilele noastre, pigmentii se impart in culori minerale si culori
organice.
Culorile minerale se gasesc in natura sau sunt produse industriale, fiind
compuse din saruri (carbonati, cromati, silicati) sau din diferiti oxizi de
metale.
Culorile organice naturale se gasesc in substantele vegetale si animale.
Pentru a produce un pigment colorat sub forma de pulbere, se forteaza
colorantii naturali sa intre in combinatie cu o substanta minerala
incolora, procedeu cunoscut inca din Antichitate. Aceste pulberi se
numesc lacuri. Majoritatea culorile organice se modifica sub influenta
luminii.
Ce este emulsia de ou
Pentru culorile de tempera se foloseste emulsia de ou, ea are rol de liant
si in plus confera culorilor prospetime si rezistenta in timp.
Datorita compozitei sale (51% apa, 15% albumina, 22% materii grase si
12% alte substante), galbenusul de ou, poate forma, diluat cu apa, o
emulsie stabila, iar pentru evitarea descompunerii se adauga un acid,
cum ar fi otetul.
Rezultatul este un colorit intens si formarea dupa uscare a unui strat
uniform,care se fixeaza bine de grund.
Emulsia de ou se prepara folosind un galbenus de ou, amestecat cu
putina apa, cateva picaturi de ulei si otet (sau zeama de lamaie). Toate
amestecate foarte bine cu o furculita. Emulsia se tine dupa ce s-a pictat,
la rece, daca vreti sa o mai refolositi.
Cum se picteaza o icoana bizantina - etape de lucru
Primele straturi de culoare (proplasmele)

Culorile se prepara prin adaugarea de apa pana la obtinerea unei paste

omogene, fiind urmata de acoperirea cu un strat uniform de emulsie din
galbenus de ou a intregii suprafete de pictat. Culoarea la randul ei este
diluata cu emulsie de galbenus de ou. O parte din apa este absorbita de
grundul alb (levkas) al icoanei, o alta se evapora.
Liniile incizate ale desenului si contururile sunt acoperite mai apoi
progresiv de culoare pana cand nu mai raman spatiile albe. Acoperirea
diferitelor zone se face dupa culorile modelului fara umbra si semitonuri.
Dupa ce s-a uscat, stratul trebuie sa fie uniform, mat si solid. Pentru
chipuri si maini se intrebuinteaza ocru galben, rosu si putin negru.
Lucru de precizie (cu exceptia carnatiei)

Aceasta etapa da precizie si luminozitate icoanei. Mai intai cu o pensula

fina, se retraseaza liniile fiecarui fond colorat intrebuintand o culoare
mai inchisa, dar care trebuie sa ramana in coloritul fondului (tonului
local). Apoi, pentru a modela detaliile si pentru a le conferi lumina dorita
se aplica luminile adaugand culorii alb. Culoarea mai deschisa astfel
obtinuta este adaugata peste zona care trebuie luminata.
Dupa uscare, partile luminate sunt acoperite cu un strat subtire de
galbenus de ou pentru a fixa culorile, dupa care, suprafata este lasata
din nou sa se usuce. Aceasta operatie se repeta de pana la patru ori,
adaugand din ce in ce mai mult alb si restrangand luminile spre centrele
de luminozitate. Ultimele lumini se traseaza in hasuri fine cu o culoare
deschisa, adeseori chiar cu alb pur. Cand luminarea este obtinuta
amestecand alb in culoarea primului strat, ea se numeste reflex simplu.
Carnatia

Partile cele mai importante ale icoanei sunt chipul si mainile. Chipul
confera icoanei sensul ei teologic, reflectand, dincolo de orice stilizare,
trasaturile individuale ale sfantului. Mainile sunt importante prin gestica
lor, de care depinde miscarea pliurilor si a luminilor care o subliniaza.
Importanta gestului este prezenta si in scenele biblice.
Din aceste considerente, lucrul executat pana la acest stadiu al lucrarii
este subordonat elementului carnatiei, pe care pictorul va incerca sa o
execute in toata arta sa, pentru a se apropia de prototip.
Culoarea de baza a carnatiei variaza dupa epoci si scoli, tonul carnatiei
fiind determinat de stilul epocii: de la o nuanta maronie apropiata de
verdele masliniu pana la tonuri mai calde, ca in icoanele lui Rubliov. In

general, carnatia se obtine dintr-un amestec de ocru galben si umbra

arsa, sau dintr-un amestec de ocru galben, rosu si negru.
Luminarea carnatiei cere si mai mult finete. Se disting patru parocedee:

prin culori topite

prin hasuri
prin diluare
prin combinarea acestora trei

Unele icoane prezinta rosu pe obraji, pe buze si pe barbie, efect realizat

prin acoperirea acestei parti dupa prima etapa cu un usor strat de rosu.
Insa efectul trebuie sa fie unul discret, deoarece icoana trebuie sa
reprezinte trupul transfigurat, frumusetea spirituala. Aceasta este si
ratiunea pentru care in multe icoane rosul lipseste.
Culoarea parului si a barbii poate fi inchisa, roscata, carunta sau alba.
Desenul suvitelor se executa cu un ton mai inchis decat carnatia,
adaugand carnatiei putin verde, iar intre marginile suvitei se traseaza
doua linii mai deschise bine separate.
Finisarea carnatiei implica redesenarea cu o culoare inchisa (eksedra):
sprancenele primesc culoarea parului, apoi cateva hasuri de negru, ochii
sunt fin trasati, albul lor fiind acoperit de un strat subtire de ocru deschis
si gri. Irisul este in mod obisnuit de forma ovala si culoare maro, mai
deschis in jurul pupilei care este intotdeauna neagra.
Buzele, in general mici si inguste, sunt trasate cu o linie subtire de
culoare inchisa si pot primi o usoara tenta rosie.
Finisarile icoanei

In aceasta etapa se traseaza hasurile de aur, se retraseaza contururile si

pliurile si se accentueaza luminile cu tente de alb. De asemenea, se
traseaza cu ocru rosu si negru nimburile si se scriu inscriptiile.
Inscriptiile

Momentul in care pictura devine o icoana, dobandindu-si caracterul

sacru este acela al adaugarii inscriptiei, prin care acesta imagine
primeste intreaga sa dimesiune spirituala. Prin inscriptie, icoana devine
legata de prototipul sau, cel care este reprezentat, alaturi de care
participa la liturghia cereasca. Acesta este motivul petnru care
inscriptiile se fac intr-una din limbile liturghiei bizantine: greaca, slavona,
araba etc.

Forma caracterelor unei inscriptii ajuta la datarea icoanei respective,

deoarece acestea variaza in diferite epoci.
Finisarea icoanelor bizantine
Vernisarea

La o icoana, vernisul nu serveste doar la protejarea picturii de umiditate,

de actiunea luminii, aerului sau de lovituri, ci, datorita faptului ca
vernisul icoanelor este un vernis gras care penetreaza suprafata, el
uneste diferitele straturi si confera armonia specifica icoanei constituita
din profunzime si lumina, conservandu-i in acelasi tip prospetimea
coloritului de-a lungul secolelor.
Vernisarea se relizeaza prin indepartarea oricarei urme de praf de pe
icoana si turnarea vernis-ului care se intinde cu degetul sau cu o pensula
moale. Stratul trebuie sa fie unul destul de gros, iar icoana trebuie sa
ramana pe orizontala si pentru a o proteja de praful din aer, trebuie
acoperita cu o cutie. Dupa 20 de minute se egalizeaza stratul de vernis
cu palma, caci ea este absorbita neuniform, iar dupa alte 20 de minute,
incepe sa se ingroase, fiind necesara indepartarea surplusului cu mana.
Icoana trebuie lasata apoi sa se usuce timp de o zi si jumatate, urmand a
fi refacut stratul o data sau de doua ori. Vernisarea odata incheiata,
stratul trebuie sa fie uniform, usor stralucitor, asemanator celui de
ceara. Cand icoana este complet uscata, uneori chiar dupa cateva
saptamani, se poate acoperi cu un strat subtire de selac sau de vernis
aplicat prin tamponare, pentru a impiedica lipirea prafului de suprafata.

EXECUTIA ICOANEI BIZANTINE IN IMAGINI

BIZANTINA, ICOANE, MATERIALE, PROMO, TEHNICA