P. 1
Drept Constitutional

Drept Constitutional

|Views: 3,479|Likes:
Published by cosmin_ragas

More info:

Published by: cosmin_ragas on Mar 31, 2010
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

05/02/2013

pdf

text

original

Liviu COMAN-KUND

Carmen COSUG

INSTITUTII POLITICE DREPT CONSTITUTIONAL
manual pentru formele de învatamânt I.D.D. si I.F.R.

GALATI 2005

131

CUPRINS
PRELIMINARII…………………………………………………………………………........3 CAPITOLUL 1: ORGANIZAREA STATALA A PUTERII…………………………………………….........5 1.1. ELEMENTELE DEFINITORII ALE STATULUI…………………………………………………............ 6
1.2. ROLUL SI FUNCTIILE STATULUI……………………………………………………………........…..10 1.3. TEORIA SEPARATIEI PUTERILOR ÎN STAT………………………………………………….......…11 1.4. FORMA PUTERII DE STAT……………………………………………………………………......……14 1.4.1. Structura de stat……………………………………………………………………………..…….15 1.4.2. Forma de guvernamânt………………………………………………………………………..….18 1.4.2.1. Democratia………………………………………………………………………………..19 1.4.2.2. Monocratia…………………………………………………………………………………22 1.4.2.3. Oligarhia…………………………………………………………………………………...24 1.4.2.4. Formele mixte………………………………………………………………………..……24 1.4.2.5. Forma actuala de guvernamânt a României…………………………………………...27 1.4.3. Regimul politic......................................................................................................................28 SINTEZA IDEILOR PRINCIPALE………………………………………………………....29 ÎNTREBARI DE AUTOEVALUARE ……………………………………………………………...…..30 TESTE DE AUTOEVALUARE…………………………..………………………..……….31

CAPITOLUL 2: ORGANELE FUNDAMENTALE ALE STATULUI……………………………………...33
2.1. PARLAMENTUL………………………………………………………………………………………......34 2.1.1. Structura Parlamentului……………………………………………………………………….......34 2.1.2. Organizarea parlamentara……………………………………………………………………......35 2.1.3. Autonomia adunarilor………………………………………………………………………….......36 2.1.4. Rolul Parlamentului ………………………………………………………………………...……..37 2.1.5. Statutul parlamentarilor…………………………………………………………………………...40 2.1.6. Caracteristicile Parlamentului României, conform Constitutiei ……………………..………..41 2.2. ORGANELE EXECUTIVE………………………………………………………………………………..48 2.2.1. Aspecte generale…………………………………………………………………………………..48 2.2.2. Organele executive ale României potrivit Constitutiei ………………………………………...50 2.3. ORGANELE JURISDICTIONALE…………………………………………………………………….....52 2.3.1. Aspecte generale………………………………………………………………………………......52 2.3.2. Organele jurisdictionale din România potrivit reglementarilor actuale…………………….….54 2.4. RELATIILE DINTRE ORGANELE FUNDAMENTALE ALE STATULUI……………………….........56 2.4.1. Aspecte generale……………………………………………………………………....................56 2.4.2. Relatiile dintre organele fundamentale ale statului român……………………………….........59 SINTEZA IDEILOR PRINCIPALE………………………………………………………....63 ÎNTREBARI DE AUTOEVALUARE ………………………………………………………………......65 TESTE DE AUTOEVALUARE…………………………..………………………………...66

CAPITOLUL 3 DESEMNAREA ORGANELOR REPREZENTATIVE................................................68
3.1. COMPETITIA PENTRU PUTERE………………………………………………………………...........69 3.1.1. Continutul competitiei pentru putere………………………………………………………….....69 3.1.2. Partidele politice……………………………………………………………………………..….....69 3.1.3. Mass-media…………………………………………………………………………………….......71 3.1.4. Grupurile de presiune…………..………………………………………………………………....72 3.2. SCRUTINUL……………………………………………………………………………………………….73 3.2.1. Scrutinul majoritar……………………………………………………………………………….…74 3.2.2. Reprezentarea proportionala………………………………………………………………….….75

1

3.3 DESEMNAREA ORGANELOR REPREZENTATIVE ÎN ROMÂNIA……………………………..…..78 3.3.1. Functiile reprezentative si modurile de scrutin utilizate……………………………….............78 3.3.2. Drepturile electorale ale cetatenilor români..........................................................................80 3.3.2.1. Aspecte generale privind cetatenia româna……………………………………………80 3.3.2.2. Drepturile exclusiv politice…………………………………………………………….….82 3.3.3. Actorii competitiei pentru putere…………………………………………………………….……86 SINTEZA IDEILOR PRINCIPALE………………………………………………………...92 ÎNTREBARI DE AUTOEVALUARE ………………………………………………………………......94 TESTE DE AUTOEVALUARE…………………………..………………………………...95

CAPITOLUL 4 DREPTUL CONSTITUTIONAL SI TEORIA CONSTITUTIEI………………………....97
4.1. DREPTUL CONSTITUTIONAL……………………………………………………………………........98 4.1.1. Definitia dreptului constitutional……………………………………………………………….....98 4.1.2. Izvoarele dreptului constitutional………………………………………………………………...99 4.1.3. Aspecte generale privind raporturile dintre dreptul international si dreptul intern român ..103 4.2. DEFINITIA CONSTITUTIEI……………………………………………………………………………..104 4.3. FORMELE CONSTITUTIEI………………………………………………………………………….....106 4.4. SUPREMATIA CONSTITUTIEI………………………………………………………………………..107 4.5. ELABORAREA SI ADOPTAREA CONSTITUTIEI…………………………………………………...111 4.6. MODIFICAREA CONSTITUTIEI……………………………………………………………………….111 4.7. SUSPENDAREA SI ABROGAREA CONSTITUTIEI…………………………………………………113 4.8 CONTROLUL CONSTITUTIONALITATII LEGILOR …………………………………………………114 4.8.1 Notiunea de control al constitutionalitatii legilor………………………………………………..114 4.8.2. Modalitatile controlului de constitutionalitate a legilor………………………………………...114 4.9. CONTROLUL CONSTITUTIONALITATII LEGILOR ÎN ROMÂNIA………………………………...116 4.9.1. Organizarea Curtii Constitutionale a României………………………………………………..117 4.9.2. Atributiile Curtii Constitutionale a României…………………………………………………....118 4.9.3. Procedura controlului constitutionalitatii legilor…................................................................120 4.9.4. Efectele juridice ale deciziilor Curtii Constitutionale…………………………………………..122 SINTEZA IDEILOR PRINCIPALE………………………………………………………..123 ÎNTREBARI DE AUTOEVALUARE ………………………………………………………………...125 TESTE DE AUTOEVALUARE…………………………..……………………………….126

CHEIA TESTELOR DE AUTOEVALUARE………………………………………..… 128 BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………...129

2

PRELIMINARII O lege naturala de necontestat face ca omul sa fie fiinta sociala, ceea ce semnifica faptul ca nu poata supravietui decât în grupuri, în societate. Societatea umana, bazata pe calitatile naturale esentiale ale fiintei umane - constiinta, ratiunea si vointa - se caracterizeaza prin organizare, fara de care nu poate exista si nu se poate dezvolta. Organizarea, chiar la nivel rudimentar, presupune existenta unui lider, adica a unui individ, pe de o parte înzestrat cu putere, iar pe de alta responsabil pentru soarta grupului. În societatile fara o organizare formala liderul apare la modul spontan, natural, datorita unor calitati personale, întrucât ofera un sentiment de siguranta membrilor colectivitatii, care, din acest motiv, îi recunosc puterea de a decide, si, simultan, îi pretind sa-si asume responsabilitatea de a-i proteja. Chiar si în societatile organizate formal pot sa se impuna lideri neformali, care sa exercite o putere reala ,datorita calitatilor personale si conjuncturii. Iata de ce, lumea a fost si este preocupata de fenomenul PUTERII, prin putere în sens general întelegând, de la situatia simpla a capacitatii de impunere a unei vointe individuale, pâna la situatia complexa a capacitatii de dirijare prin constrângere statala a comportamentului social. În societatile primitive autoritatea corespundea fortei fizice. A aparut, apoi, si constrângerea psihica prin intermediul, în principal, al religiilor. Urmatorul pas a fost concentrarea celor doua, si, astfel, puterea politica ajunge sa dobândeasca un caracter sacru, se sacralizeaza. În fine, se ajunge la laicizarea puterii politice, la separarea statului de biserica. Concomitent, la un anumit stadiu de dezvoltare sociala, autoritatea politica înceteaza de a mai fi exercitata doar în fapt si dobândeste reglementarea prin drept. Este stadiul când puterea se institutionalizeaza. Astfel, se ajunge la institutiile politice distincte de indivizii care le reprezinta. Deci, pornind de la forta fizica si constrângerea morala, la un anumit nivel de dezvoltare sociala apare constrângerea juridica, ideea ca deciziile politice luate de guvernanti au caracter obligatoriu si trebuie executate, sub constrângerea sanctiunilor legale 1. Sintagma Institutii politice, face referire la institutiile prin care se exercita suveranitatea. Potrivit sensului juridic al notiunii de institutie, institutiile politice desemneaza diferitele ansambluri de norme referitoare la puterea politica, mai precis, cele privind constituirea, organizarea si functionarea organelor politice (parlament, seful statului, guvern). Înca din antichitate, institutiile politice functionau dupa anumite reguli, însa, abia în sec.XVIII, supranumit "Secolul luminilor", în contextul luptei împotriva absolutismului, constiinta sociala acorda, anumitor norme juridice privind guvernarea si raporturile dintre guvernanti si guvernati, adica, raporturile de putere, o importanta capitala. Aceste norme sunt reunite într-un ansamblu si exprimate în scris sub denumirea de CONSTITUTIE. Cercetarea, studiul constitutiei duce la aparitia unei noi ramuri de drept "Dreptul constitutional". Observam ca, notiunea de Drept constitutional se formeaza abia în secolul al XVIII-lea, mult mai târziu decât alte ramuri de drept, cum este, de exemplu, dreptul civil. Conceptul clasic de "drept constitutional" este de origine italiana, dar s-a format sub impulsul ideilor Revolutiei franceze. În tara noastra, Dreptul constitutional se considera încetatenit prin predarea si publicarea la Facultatea de Drept din Iasi a cursului de drept constitutional al

1

Ion DELEANU, Drept constitutional si institutii politice - Tratat- vol.I, Ed. "Europa Nova", Bucuresti 1996, pp. 59-66

3

profesorului Constantin Stere, în 1910 si la Facultatea de Drept din Bucuresti a cursului de drept constitutional al profesorului Constantin Dissescu, în 1915 1. Asa cum precizeaza Maurice Duverger, studiul simultan al institutiilor politice si al dreptului constitutional permite amplasarea dreptului în contextul sociologic si determinarea adevaratei sale semnificatii2. O constanta a numeroaselor definitii date dreptului constitutional o reprezinta caracterizarea ca fiind acea parte a dreptului care reglementeaza institutiile politice ale statului. În cea mai succinta exprimare, institutiile politice sunt organismele puterii, iar dreptul constitutional este dreptul fundamental care le reglementeaza. Pentru o facila întelegere si asimilare a cunostintelor prezentate în acest curs vom proceda în continuare la prezentarea unor instrumente logice, utile pentru abordarea materiei. Vom începe chiar cu definirea definitiei. Nu putem însa defini definitia, daca nu stim ce înseamna no tiunea. Notiunea 3 este forma fundamentala a cunoasterii, obtinuta prin generalizare si abstractizare, care reflecta caracteristicile generale esentiale ale obiectelor si fenomenelor. Cunoasterea prin no tiuni reprezinta saltul de la senzorial la rational. Cunoasterea senzoriala, adica prin simturi, oglindeste aspectul individual al lucrurilor, în timp ce cunoasterea prin no tiuni are în vederea caracteristicile generale ale unui grup de obiecte sau fenomene. Ex. copac, student. Prin definitie 4 întelegem propozitia care exprima operatiunea logica prin care se determina o notiune. În definitie sunt cuprinse urmatoarele doua elemente: "genul proxim", care este genul cel mai apropiat de notiunea de definit si "diferenta specifica", ceea ce deosebeste notiunea pe care o definim de celelalte notiuni cuprinse în genul proxim. De exemplu, în definitia "Dreptul este stiinta care studiaza normele juridice”, cuvântul "stiinta" desemneaza genul proxim al notiunii "dreptul", iar "care studiaza normele juridice" desemneaza diferenta specifica. Vom analiza în continuare conceptul de institutie care este o notiune cu doua acceptiuni: a. în sens juridic5 desemneaza un ansamblu de norme juridice, care, reglementând o categorie determinata de rela tii sociale caracterizate printr-o anumita specificitate, are o configuratie unitara, o anumita permanenta si o denumire proprie. Institutia juridica este o parte a unei ramuri de drept. Ex: casatoria, Presedintele României. b. în sens de organizatie reprezinta un ansamblu de resurse umane si materiale organizate, dirijate, gestionate conform unor reguli, în vederea realizarii unei activitati de interes public. De multe ori pentru realizarea în concret a institutiei, în sens juridic,se creeaza o institutie, în sensul de organizatie, care poate avea aceeasi denumire sau o denumire diferita. Ex: aceeasi denumire: Parlamentul; denumiri diferite: Presedintele României si Presedintia. Cursul de "Institutii politice. Drept constitutional " este structurat în 4 capitole: Organizarea statala a puterii; Organele fundamentale ale statului; Desemnarea organelor reprezentative; Dreptul constitutional si teoria constitutiei. Lucrarea a fost elaborata cu luarea în consideratie atât a exigentelor planului de învatamânt, cât si a necesitatii permanentei actualizari a legislatiei. Precizam ca în cadrul cursului a fost avuta în vedere legislatia în vigoare pâna la data de 15 octombrie 2005.
1 2

Ioan MURARU, Drept constitutional si institutii politice,vol.II, Ed. Actami, Bucuresti,1995, p.17 Ioan MURARU, Simina TANASESCU, Drept constitutional si institutii politice, vol.I, editia a XI-a, Ed. All Beck, Bucuresti, 2004, p.13 3 Dictionarul Enciclopedic Român, vol.III, Ed.Politica, Bucuresti - 1965, p.538 4 Dictionarul Enciclopedic Român, vol.II, Ed.Politica, Bucuresti - 1964, p.39 5 Ioan MURARU, Op.cit., p.18

4

CAPITOLUL 1 ORGANIZAREA STATALA A PUTERII

1.1. Elementele definitorii ale statului 1.2. Rolul si functiile statului 1.3. Teoria separatiei puterilor în stat 1.4. Forma puterii de stat
1.4.1. Structura de stat 1.4.2. Forma de guvernamânt 1.4.2.1. Democratia 1.4.2.2. Monocratia 1.4.2.3. Oligarhia 1.4.2.4. Formele mixte 1.4.2.5. Forma actuala de guvernamânt a României 1.4.3. Regimul politic

OBIECTIVE
Studierea acestui capitol va permite: • • • Întelegerea notiunii de stat prin raportare la elementele esentiale constitutive ale acestuia; Cunoasterea functiilor fundamentale ale statului Cunoasterea evolutiei teoriei separatiei puterilor în stat si întelegerea conceptelor actuale de echilibru si colaborare a puterilor Cunoasterea conceptului de forma de stat cu toate elementele sale componente, precum si utilizarea cunostintelor dobândite pentru analizarea formei puterii de stat în cazul României

5

1.1. Elementele definitorii ale statului
Societatea umana poate sa existe, sa se impuna si sa se dezvolte numai în structuri organizate, iar structura care a rezistat si rezista, fiind deocamdata de neînlocuit este STATUL. În limbaj comun, prin stat se întelege un ansamblu de institutii, distincte de cetateni, care cuprinde persoane învestite cu autoritate pentru a exercita guvernarea, în sensul larg al termenului. În realitate, fenomenul statal este de o complexitate care exclude definitia simpla. Statul nu poate fi redus doar la guvernanti, la cei care exercita puterea politica, ci este în mod necesar, un ansamblu care înglobeaza atât guvernantii cât si guvernatii. Daca nu din alte motive, atunci, cel putin, pentru motivul evident ca fara guvernati, guvernantii n-ar avea nici un sens. Aceasta observatie ne permite o prima definitie, de maxima generalitate, a statului: statul este o societate politica, adica o colectivitate umana supusa unei autoritati sociale comune, sau, altfel spus, o societate împartita în guvernanti si guvernati. Aceasta definitie nu este, însa, suficienta, pentru ca nu diferentiaza statul de multimea celorlalte grupuri sociale care cunosc acelasi fenomen de autoritate 1. De aceea, trebuie sa cautam elementele care determina existenta statului si care îl diferentiaza fata de toate celelalte societati politice, îl fac sa fie ireductibil la orice alt tip de societate politica. Retinem, mai întâi, primele doua elemente constitutive ale statului pe care le regasim la orice societate politica: 1. factorul uman sau populatia; 2. existenta unei autoritati politice , adica diferentierea indivizilor în guvernanti si g uvernati Simpla observare a realitatii demonstreaza ca statul nu poate exista daca nu poseda un teritoriu propriu pe care sa fie situata populatia asupra careia îsi exercita autoritatea politica2. Am gasit astfel, al treilea element, care conditioneaza existenta statului, si anume teritoriul3. În ceea ce priveste populatia, acest cuvânt are doua întelesuri. În sens larg, populatia reprezinta totalitatea indivizilor care traiesc pe teritoriul statului respectiv si sunt supusi legilor acestuia. În sens restrâns, populatia este formata din cetatenii statului respectiv, adica din totalitatea indivizilor care au, conform dreptului international si dreptului intern, relatii juridice de cetatenie cu statul respectiv si care beneficiaza astfel de un statut special, diferit de cel al strainilor si al apatrizilor4. Populatia statului, în sens restrâns este cunoscuta sub denumirea de natiune . Cu privire la natiune, în timp s-au formulat doua acceptiuni ale termenului, bazate pe doua conceptii fundamental diferite:
1 2

Exemplificativ amintim popoarele migratoare si Biserica catolica. O situatie speciala o reprezinta statul palestinian, care, desi proclamat la 15 noiembrie 1988, cu prilejul reuniunii Consiliului National Palestinian din Alger, ocazie cu care au fost acceptate rezolutiile 242 si 338 ale Consiliului de Securitate al ONU nu detinea la momentul respectiv tocmai o fâsie de pamânt pe care autoritatile sa-si exercite functiile statale. 3 e Pierre PACTET, Institutions politiques. Droit constitutionnel, 8 edition, Ed. Masson, Paris, 1986, pp.40-43 4 Cu privire la acest aspect a fost elaborat conceptul de legatura reala dintre individul care reclama cetatenia unui stat si statul a carui cetatenie este reclamata, urmând sa se identifice în acest sens alte elemente de fapt care trebuie sa însoteasca legatura formala de cetatenie, cum ar fi domiciliul individului respectiv sau participarea la activitatile sociale si politice din s tatul a carui cetatenie o reclama. În concluzie nu fac parte din populatia unui stat persoanele cu dubla cetatenie care nu pot dovedi realitatea legaturii lor de cetatenie cu statul respectiv. A se vedea, Dan CIOBANU, Victor DUCULESCU, Drept constitutional român, Ed. Hyperion XXI, Bucuresti, 1993, p. 8

6

I. Conceptia obiectiva considera ca natiunea este grupul social care are caracteristici comune de ordin material (origine etnica, limba) sau moral (religie). Aceasta conceptie are consecinte politice importante, întrucât a consacrat principiul nationalitati lor, în evolutia fenomenului statal. Potrivit acestui principiu, fiecare natiune are dreptul la un stat propriu. Principiul nationalitatilor, consacrat în sec. XIX, a justificat, spre exemplu, reunirea Italiei, unirea Principatelor Române si constituirea, dupa primul razboi mondial, a României Mari, prin divizarea Imperiului Austro-ungar si Tarist. O forma extrema a conceptiei obiective este rasismul, care afirma ca unitatea nationala este data de rasa. Rasismul a dat nastere statului rasist, care urmareste sa aiba ca populatie o rasa pura. II. Conceptia subiectiva apreciaza ca natiunea nu se bazeaza pe caracteristicile comune de ordin material sau religios ale indivizilor, ci pe vointa comuna, pe interesul de a trai împreuna în cadrul aceluiasi stat. În aceasta conceptie, natiunea are la baza o istorie si o cultura (în sensul de civilizatie) comune, apartenenta la acelasi sistem de valori, comunitatea de interese într-o diversitate de identitati. Aceasta teorie justifica existenta unor state cu populatie eterogena sub aspectul originii etnice, al limbii si al religiei. Si conceptia subiectiva are consecinte politice importante. Ea consacra dreptul popoarelor care se considera ca atare, indiferent de neomogenitatea etnica, lingvistica, religioasa, de a dispune de ele însele. Dar daca admitem ca natiunea se bazeaza, în principal, pe vointa comuna, trebuie sa admitem simetric ca nu se poate impune unei colectivitati, care se considera natiune, sa ramâna integrata unui stat, împotriva vointei sale. Subliniem ca, ambele conceptii de baza mentionate pot legitima atât constituirea, cât si dezmembrarea statelor. De asemenea, precizam ca niciuna dintre cele doua conceptii fundamentale nu are, la modul absolut, corespondent în realitate. Natiunile actuale prezinta, într-o proportie sau alta, caracteristici ale ambelor conceptii. Mai mentionam ca „natiunea” este cea care confera statului caracterul national, subliniind în acest fel originile istorice ale statului. În România, departe de a fi o trasatura depasita, caracterul national este consacrat în art. 1 alin.1 din Constitutia revizuita 1, având semnificatia recunoasterii unei istorii comune, a unei continuitati si a unei comunitati materiale si spirituale, fara sa se aduca vreun prejudiciu astfel nici unei persoane care detine cetatenia româna indiferent de originea ei, de etnie sau de orice alte criterii2. Subliniem lipsa de consistenta a unor critici care sustin ca ideea de „stat national” ar putea trimite la un stat „nationalist” implicând o politica de persecutie fata de minoritati 3. În ceea ce priveste al doilea element component al statului, diferentierea indivizilor în guvernanti si guvernati, acesta se manifesta prin organizarea politica si juridica, care reprezinta mecanismele de guvernare, si are ca misiune esentiala mentinerea si perpetuarea populatiei statului pe teritoriul sau sau, cu alte cuvinte, asigurarea dainuirii statului. Caracteristic pentru organizarea politica si juridica a statului este faptul ca, dirijarea comportamentului social se face prin intermediul legii, prin norme de
1

Constitutia României, în forma sa originara a fost adoptata de Adunarea constituanta si aprobata de popor prin referendum, la 8 decembrie 1991 (publicata în M. Of. nr. 233/21.11.1991). Ea a fost ulterior revizuita prin Legea de revizuire a Constitutiei României nr. 429 din 23.10.2003 (publicata în M. Of. nr. 758 din 29.10.2003) si aprobata prin referendum national. 2 Ioan MURARU, Simina TANASESCU, Op.cit., vol. II, p. 81; Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TANASESCU, Constitutia României revizuita – comentarii si explicatii, Editura All Beck, Bucuresti, 2004, p. 4 3 Dan CIOBANU, Victor DUCULESCU, Op.cit., p. 64

7

conduita general obligatorii, a caror respectare este asigurata, în ultima instanta prin utilizarea fortei publice. Întelegerea conceptului de organizare politica si juridica presupune clarificarea notiunii de suveranitate a puterii de stat1. Termen polisemantic, suveranitatea desemneaza: a) pe de o parte caracterul suprem al unei puteri deplin independente, adica o trasatura a puterii de stat, b) pe de alta parte se refera la ansamblul competentelor caracteristice statului, fiind în fapt sinonim cu însusi conceptul de putere. 2 O problema de maxima importanta a organizarii politice si juridice este cea a legitimitatii puterii. Înteleasa ca trasatura definitorie a statului, legitimitatea puterii poate fi definita ca acceptarea interiorizata a unui anumit tip de constrângere care înlocuieste utilizarea pura si simpla a fortei si, în orice caz, o justifica3. Cu alte cuvinte referirea la legitimitatea puterii semnifica întelegerea cauzelor care fac posibila dominarea de catre unii din membri societatii a tuturor celorlalti, în fapt întreaga problematica reducându-se la justificarea pozitiei pe care o detin guvernantii fata de guvernati. Legitimitatea puterii reprezinta asadar recunoasterea de catre guvernati a aptitudinii de a guverna a celor care îsi asuma acest rol. Pe de alta parte ar fi de dorit ca puterea politica sa nu se rezume la dominatie, alaturi de aceasta fiind absolut necesara competenta, adica aptitudinea de a da solutii juste problemelor cu care se confrunta populatia. De altfel, competenta este cea care determina adeziunea populatiei si face ca în mod natural, fara recurs la constrângere, comandamentele puterii sa fie urmate 4. În privinta legitimarii puterii exista doua categorii de doctrine principale: I. Doctrina teocratica sau a dreptului divin, potrivit careia autoritatea politica este data de Divinitate. Cei ce guverneaza au o misiune divina, motiv pentru care exercita puterea în mod legitim. Actionând din gratie divina, pe de o parte, ei nu pot gresi si deci nu pot fi trasi la raspundere, iar pe de alta, toti ceilalti membri ai societatii sunt, din vointa divina, supusii lor. Aceasta doctrina a condus la teoria suveranitatii monarhului, care nu-si recunoaste nici un "superior", decât pe Dumnezeu. II. Doctrina democratica, opusa celei teocratice, considera ca suveranitatea, puterea politica suverana, apartine poporului sau natiunii. Guvernantii si guvernatii sunt unii si aceeasi oameni. Astfel, cetateanul este guvernant atunci când exercita puterea politica, si guvernat atunci când îsi îndeplineste obligatia de a se supune vointei guvernantilor. Conducatorii nu sunt altceva decât reprezentanti ai poporului si raspund în fata lui. Puterea apartine poporului, iar exercitiul ei sau o parte a acestui exercitiu este conferit, cu titlu precar (adica în anumite conditii si pentru o perioada limitata), reprezentantilor acestuia. Între doctrina teocratica si cea democratica a aparut, în cadrul monarhiei, si o formula mixta redata prin dictonul vox populi vox dei. În aceasta formula regele ramâne alesul divinitatii, dar divinitatea se manifesta, mai mult sau mai putin, si mai ales în anumite momente, prin vointa poporului.

1

Avem în vedere suveranitatea de stat, analizata sub aceasta denumire pentru a fi deosebita de suveranitatea poporului si suveranitatea nationala. 2 Ioan MURARU, Simina TANASESCU, Op.cit., vol. II, p.62 3 Elena Simina TANASESCU, Stefan DEACONU, Drept constitutional si institutii politice – Caiet de seminarii, editia a II a, Ed. All Beck, Bucuresti, 2002, p. 79 4 Andre HAURIOU, Droit constitutionnel et institutions politiques, Paris, 1972, p. 102

8

Astazi conceptul de “putere”, cu referire la stat, cunoaste diverse exprimari: putere politica, putere de stat, putere publica 1, suveranitate si altele. Toate acestea au acelasi gen proxim: capacitatea de a dirija, de a comanda, pe baza normei juridice, comportamentul social. Diferenta specifica o constituie reliefarea anumitor caracteristici ale puterii, avute în vedere în mod special. Puterea se raporteaza în mod necesar la un titular, caruia îi sunt recunoscute anumite prerogative. Poporul detine în mod originar puterea politica, fiind titularul absolut al acesteia, în timp ce statul exercita o putere delegata, circumscrisa înfaptuirii unor obiective sociale de interes general, puterea de stat, fiind titularul exercitiului puterii încredintata în mod legitim de popor2. Puterea politica este în fapt suveranitatea care apartine poporului si care exprima suprematia puterii statale în interior si independenta ei în exterior. Conturarea conceptului de putere politica a fost stimulata de formarea unei constiinte sociale a celor guvernati ca sunt titularii unei forte globale si abstracte, distincta si în acelasi timp superioara puterii la care sunt supusi de catre guvernanti. În acest fel poporul s-a situat deasupra statului, desi fiecare individ consimte de buna voie sau în mod silit sa se supuna autoritatii sale. Între categoria de putere politica si cea de putere de stat exista un raport de la întreg la parte. Asadar, puterea de stat este pe de o parte o putere specializata si încredintata de popor anumitor organisme sau autoritati publice, iar pe de alta parte este o putere derivata si conditionata de puterea politica detinuta de popor. Pentru a putea diferentia cât mai clar aceste doua concepte prezentam principalele deosebiri dintre puterea politica si puterea de stat: 1. continutul puterii politice a poporului este foarte general, pe când continutul puterii de stat este extrem de specializat si variat; 2. puterea politica este mai putin sensibila la procesul de dezvoltare al unei natiuni, pe când puterea de stat îsi modifica continutul si mijloacele de exercitare de la o etapa la alta a evolutiei statului potrivit vointei guvernantilor; 3. puterea politica se raporteaza la popor în ansamblul sau, pe când puterea de stat presupune constituirea unei clase politice 3. Al treilea element constitutiv al statului, teritoriul propriu delimiteaza statul si îi asigura dainuirea, deci îi confera identitate si stabilitate. Teritoriul este elementul constitutiv care face ca statul sa se deosebeasca de toate celelalte societati politice. Functia teritoriului este aceea de a delimita cadrul geografic în care puterea publica îsi exercita atributiile de putere4, dând astfel masura întinderii autoritatii statului. O caracteristica a teritoriului este inalienabilitatea, care înseamna imposibilitatea de a înstraina, ceda, concesiona sau coloniza teritoriul statal în întregul sau. Mai mult, apararea sa este o problema de interes national. Aceasta prevedere este consacrata si în art. 3 alin. 1 din Constitutia revizuita a României. Este important de retinut ca teritoriul unui stat trebuie sa fie respectat de celelalte state, pentru ca, în caz contrar, existenta oricarui stat ar fi periclitata în orice moment. Din acest motiv s-a ajuns ca respectul integritatii teritoriale a fiecarui stat sa constituie astazi unul dintre principiile fundamentale ale Dreptului international public. Pâna sa se ajunga aici, au existat însa teorii, inacceptabile la ora actuala, care
1

Expresia putere publica accentueaza caracteristica puterii organizate statal de a actiona pentru promovarea intereselor generale ale societatii în care ea functioneaza. 2 Marian ENACHE, Conceptele de putere politica si de putere de stat, Revista Dreptul, nr.3/1998, p.17 3 Ibidem, p. 20-21 4 Dan CIOBANU, Victor DUCULESCU, Op.cit., p. 14

9

recunosteau unui stat dreptul de a se extinde în detrimentul altora. În acest sens mentionam: - Teoria frontierelor naturale, care permitea unui stat reclamarea de frontiere corespunzatoare unor date geografice (cursuri de apa, lanturi muntoase), pe motiv ca acestea constituie garantii ale integritatii teritoriale, în sensul de piedici majore în calea violarii frontierelor. - Teoria spatiului vital, potrivit careia, un stat are dreptul la un teritoriu proportional cu dimensiunea numerica a populatiei, pentru a-si putea asigura resursele necesare existentei. În concluzie, trasaturile definitorii generale ale statului pot fi sintetizate astfel: statul este o societate politica, adica o societate formata din guvernanti si guvernati, în sensul de colectivitate umana supusa unei autoritati politice comune, constituita pe un teritoriu propriu. Colectivitatea umana a unui stat este denumita populatie, fiind constituita din natiune si minoritati nationale. Guvernarea se realizeaza printr-un mecanism tipic, denumit organizare politico-juridica, a carei caracteristica esentiala este suveranitatea.

1.2. Rolul si functiile statului
Cu privire la rolul statului exista trei conceptii fundamentale: a) Statul arbitru - Este statul care are rolul de a asigura elaborarea si respectarea regulilor. Activitatea sa se limiteaza la misiunile de baza: legiferarea, mentinerea ordinii publice (politia, justitia), apararea nationala si relatiile internationale. În rest, indivizii se bucura de întreaga libertate de actiune. b) Statul interventionist - Este statul care reglementeaza activitatea indivizilor, nu numai pentru realizarea misiunilor de baza care îi revin, ci si pentru realizarea unor scopuri de interes social (echitate, solidaritate, prosperitate economica, protectie sociala, etc.). c) Statul totalitar - Este statul care are pretentia de a controla toate aspectele activitatii umane, de la problemele economice, la cele intelectuale si morale. El determina pâna si doctrina religioasa, morala si sociala oficiale, si încearca sa le impuna cetatenilor sai. Definim functie a statului ansamblul de activitati specializate desfasurate în vederea realizarii unei misiuni determinate a statului. Potrivit conceptiei traditionale, cristalizata în secole de istorie, din punct de vedere juridic statul are urmatoarele functii fundamentale: - functia legislativa - edictarea legii; - functia executiva - transpunerea în viata a legii; - functia jurisdictionala - solutionarea litigiilor care apar în procesul de aplicare a legii. Aceasta conceptie privind functiile statului este foarte importanta, întrucât sta la baza organizarii statale a puterii si a teoriei separatiei puterilor în stat. Mentionam ca mai exista si alte clasificari ale functiilor statului, care utilizeaza diverse criterii. Ex. functii interne si functii externe; functii sociale, culturale, economice, de aparare, etc.

1.3. Teoria separatiei puterilor în stat
Puterea statala, în sens juridic, deci capacitatea de a dirija, pe baza normei juridice, comportamentul social, presupune, în mod necesar, trei categorii de activitati fundamentale: - activitatea legislativa: crearea legii; - activitatea executiva: asigurarea executarii legii;

10

- activitatea jurisdictionala: asigurarea aplicarii legii în situatiile conflictuale. Remarcam ca, fiecare dintre aceste activitati necesita "putere statala", în sensul de capacitate de a impune anumite comportamente, de pe o pozitie supraordonata guvernantilor: • prin lege se comanda, la modul general si impersonal, întreg comportamentul social. • executarea legii, transpunerea ei în viata sociala se face prin acte de autoritate care traduc regula generala în concret. • hotarârea judecatoreasca, prin care se aplica legea este si ea învestita cu putere, fiind obligatorie, prin coercitiune statala, pentru parti. Desfasurarea concomitenta a acestor trei activitati fundamentale realizeaza puterea statala în globalitatea ei, adica dirijarea în ansamblu a comportamentului social, prin intermediul unui sistem complex bazat pe lege. Iata de ce, modul în care sunt organizate activitatile legislativa, executiva si jurisdictionala, fiecare dintre acestea presupunând putere, este deosebit de important. Acest mod de organizare determina, în ultima instanta, însasi natura statului respectiv. În acest context, definim organizarea statala a puterii ca fiind ansamblul de norme juridice care determina: - repartitia puterii statale pe institutii si regulile de acces la putere: - structura institutiilor, pe verticala si orizontala; - relatiile de guvernare, adica relatiile din cadrul institutiilor, dintre institutii, precum si dintre institutii si cetateni. Daca activitatea legislativa, cea executiva si cea jurisdictionala se concentreaza la nivelul unei singure institutii, exercitiul puterii în stat este discretionar si va servi intereselor unor grupuri sau persoane. Daca, însa, aceste activitati sunt conferite unor institutii distincte, care se bucura de o oarecare independenta unele fata de altele, exista posibilitatea exercitarii puterii într-o stare de echilibru între interesele sociale generale, interesele de grup si interesele individuale. În acelasi timp autoritatile trebuie sa colaboreze între ele pentru a evita ruperea însasi a puterii statului, care, prin natura ei, nu poate fi decât unica, chiar daca se manifesta în modalitati si forme diferite 1. O etapa importanta în evolutia organizarii statale a puterii este deschisa de aparitia teoriei separatiei puterilor în stat2. În esenta, teoria separatiei puterilor instituie contra-puterea pentru evitarea abuzului de putere. Aceasta teorie a aparut în Secolul Luminilor (sec.XVIII), ca o reactie împotriva monarhiei absolute, în care regele concentrând întreaga putere se considera personificarea statului (Ludovic al XIV -lea - L`Etat c`est moi). Teoria separatiei puterilor în stat a fost enuntata de John Locke (Traité du gouvernement civil, 1690). Ea este elaborata apoi pe larg si consacrata de Montesquieu în lucrarea De l`esprit des lois (1748), lucrare pentru care autorul este considerat parintele teoriei clasice a separatiei puterilor în stat. Principiul separatiei puterilor în stat a fost considerat mijlocul eficace de a slabi atotputernicia statului, împartindu-i atributiunile. Pornind de la premisa ca exista o înclinatie naturala a omului care detine puterea de a abuza de ea, Montesquieu a

1

Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TANASESCU, Op.cit., p. 2-3 2 Ioan MURARU, Simina TANASESCU, Drept constitutional si institutii politice, editia a- IX-a revazuta si completata, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2001, pp. 268-275; Ion DELEANU, Op. cit., pp. 76-91

11

dezvoltat ideea ca „puterea trebuie înfrânata de putere” 1. Pentru a preveni abuzul, au fost statuate doua principii de baza: • pentru a fi controlabila, puterea trebuie divizata; • sistemul de organizare statala a puterii trebuie astfel conceput, încât o putere sa poata fi oprita de alta. Rezulta ca, potrivit teoriei separatiei puterilor în stat, modul de organizare statala si de functionare a puterii trebuie sa contina, prin conceptie, garantii, bazate pe cele doua principii enuntate, pentru limitarea puterii, în vederea asigurarii respectarii drepturilor cetateanului. În favoarea teoriei separatiei puterilor în stat au fost aduse urmatoarele argumente: - concentrarea legislativului cu executivul conduce la abuz întrucât, în acest caz executivul n-ar mai fi tinut sa respecte legea, întrucât ar putea sa o modifice dupa propria vointa; - concentrarea puterii judecatoresti cu cea legislativa sau a puterii judecatoresti cu cea executiva ar duce, de asemenea, la abuz, întrucât judecatorul s-ar transforma din arbitru impartial în opresor, daca ar avea posibilitatea sa modifice legea dupa bunul plac, sau sa execute legea si tot el sa cenzureze executarea legii, dispunând de forta publica (de ex. controlul jurisdictional al actului administrativ: judecatorul emite actul administrativ si tot el îi controleaza legalitatea, ceea ce, teoretic, este absurd). Montesquieu a formulat si câteva reguli privind constituirea si relatiile între puterile statului, dintre care mentionam: - corpul legislativ sa fie format din doua parti, fiecare având drept de veto, îngradindu-se astfel posibilitatea de abuz prin control reciproc (bicameralism politic); - puterea executiva este mai bine sa fie exercitata de o singura persoana întrucât cere actiuni prompte si eficace; - puterea legislativa nu trebuie sa aiba dreptul de a tine în loc puterea executiva, întrucât aceasta din urma trebuie sa aiba o activitate continua, caracteristica imprimata de continuitatea naturala a vietii sociale; - pentru a evita blocajul institutiilor, cele trei puteri sunt nevoite sa functioneze de comun acord, însa, fiecare respectând rolul celorlalte. În practica statala, teoria separatiei puterilor în stat si-a gasit o recunoastere definitiva în experienta Revolutiei franceze care a si consacrat termenii de putere legislativa, executiva si judecatoreasca, dându-le un înteles mai apropiat de semnificatia lor actuala 2. În doctrina Revolutiei franceze "puterile" erau considerate fractiuni, portiuni, ale exercitiului suveranitatii nationale. În concret, atunci când natiunea îsi instituie reprezentantii, ea deleaga unora exercitiul puterii sale legislative, altora exercitiul puterii sale executive, iar judecatorilor exercitiul puterii sale jurisdictionale. Observam ca în locul notiunii de functie s-a preferat notiunea de putere, în sensul de exercitiu delegat al unei parti a suveranitatii. În aceasta acceptiune accentul cade pe notiunea de "putere", în sensul de capacitate de a impune, activitatea specializata care o utilizeaza fiind considerata neesentiala. Acceptiunea data notiunii de putere în stat atunci când vorbim de separarea puterii, este importanta deoarece are urmatoarele consecinte practice:

1

MONTESQUIEU, Charles Louis de SECONDAT, Despre spiritul legilor, vol. I, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1964, p. 194 2 Marian ENACHE, Câteva consideratii în legatura cu puterea executiva – concept si functionalitate, Revista Dreptul, nr. 9/1994, p. 4.

12

I. Daca separatia puterii este o delegare de putere, atribuirea exercitiului unei portiuni din suveranitatea nationala globala, atunci fiecare organ de stat trebuie sa exercite singur, în totalitate, functia sa, fiind exclusa colaborarea, întrucât, daca cei ce exercita puterile delegate conlucreaza, se ajunge la concentrarea puterii, la reconstituirea exercitiului suveranitatii unice, în favoarea lor. II. Daca separatia puterii este înteleasa ca o repartizare a functiilor statului, o încredintare a unor misiuni strict determinate si a mijloacelor necesare pentru îndeplinirea lor, atunci colaborarea între organele care le exercita este posibila, întrucât independenta lor este asigurata de însasi natura de activitati specializate distincte, care se opune tendintelor de imixtiune, astfel încât, nu va avea ca efect concentrarea puterii. În aceasta acceptiune, accentul cade pe activitatea specializata, puterea fiind doar mijlocul necesar pentru desfasurarea acesteia. Conlucrarea, în aceasta situatie, ar realiza doar o coordonare a guvernarii menita sa elimine incoerentele, o adaptare la caracterul global al realitatii. Astazi, cei mai multi constitutionalisti împartasesc a doua conceptie considerând ca este vorba, de fapt, nu de o delimitare stricta si riguroasa, ci de un principiu de echilibru si colaborare, indispensabil în epoca moderna pentru a se asigura functionalitatea si eficienta deplina a tuturor organelor statului 1. Teoria separatiei puterilor în stat este considerata astazi depasita deoarece a aparut într-o perioada în care nu se înfiintasera înca partidele politice si când principalele temeri fata de abuzul de puterea vizau organele statului. Aparitia partidelor complica problema. Ele au tendinta naturala de a-si subordona institutiile statale, pentru a dobândi o putere globala, în scopul de a-si impune vointa. Rolul deosebit al partidelor politice în configurarea institutiilor juridice si politice face ca astazi problema echilibrului sa nu se mai puna doar între legislativ, executiv si jurisdictional, ci, mai ales, între o majoritate, formata dintr-un partid sau din coalitia care a învins în alegeri si opozitie. Realitatea actuala demonstreaza ca, de regula, guvernul apartine majoritatii parlamentare si ca atare, în principiu, parlamentul si guvernul nu se situeza pe pozitii adverse. În mod firesc vor conlucra, se vor sprijini reciproc. Aceasta conlucrare nu este, însa simpla si lineara, nefiind exclusa aparitia unor contradictii care pot duce la demisia guvernului sau la dizolvarea parlamentului. La rândul lor, organele jurisdictionale depind atât de parlament, cât si de executiv, într-o masura mai mare sau mai mica, astfel înca si acestea pot fi influentate de majoritatea politica. Mai trebuie sa amintim puterea presei, în societatea actuala, care complica si mai mult situatia. Fara a fi învestita cu autoritate statala si fara a fi prinsa în ecuatia separatiei-echilibrului puterii în stat, presa dispune de o capacitate enorma de dirijare a opiniei publice. Din acest motiv, partidele cauta sa influenteze si presa, încercând sa utilizeze, în acest sens, alaturi de alte mijloace, legislativul, executivul si jurisdictionalul. În ceea ce priveste acceptiunea actuala a separatiei puterilor, din momentul în care s-a acceptat colaborarea între organele statului nu mai poate fi vorba de o separare propriu-zisa, ci de un echilibru. Aceasta notiune desemneaza independenta limitata a autoritatilor statale. Daca din punct de vedere functional ele trebuie sa fie independente, s-a acceptat necesitatea ca ele sa depinda unele de altele în ceea ce priveste formarea sau desemnarea lor, si sa se controleze reciproc în exercitarea unor atributii. Aceasta nu este, însa, suficient. Este nevoie si de o opozitie parlamentara puternica pentru a tempera tendintele de abuz ale majoritatii. Marea forta a teoriei separatiei puterilor în stat consta în imensa sa rezonanta sociala, politica si morala. Ea a intrat în constiinta multimilor care au receptat-o ca pe
1

Ioan MURARU, Simina TANASESCU, Op.cit.,2004, p.6

13

cea mai eficienta reteta împotriva despotismului, în favoarea libertatii si a democratiei1. În România, principiul separatiei puterilor în stat este proclamat expres în art. 1 alin. 4 al Constitutiei revizuite 2, articol care face referire nu doar la separatia puterilor, ci si la necesarul echilibru care trebuie sa se stabileasca între acestea. Se consfinteste în acest mod drept fundament politic pentru întreaga organizare si activitate a statului român, principiul mai sus analizat, dar si democratia constitutionala 3. Consacrarea expresa a acestui principiu are avantajul pe care întotdeauna o norma expresa îl prezinta fata de aceea rezultata din interpretare, anume certitudinea, în mod strict, si previzibilitatea, în mod indubitabil4.

Forma puterii de stat sau într-o exprimare simplificata forma de stat 5 este o categorie complexa, având ca elemente componente 6: • structura de stat • forma de guvernamânt • regimul politic Structura de stat desemneaza organizarea puterii de stat în raport cu teritoriul. Ea are în vedere relatiile de tip întreg-parti componente ce se constituie în cadrul ansamblului statal. Forma de guvernamânt desemneaza modul de organizare, constituire si functionare a organelor statului, principiile care stau la baza raporturilor dintre acestea, caracteristicile acestor raporturi, având în vedere, mai ales, relatiile dintre organul legiuitor, organele executive si seful statului. Regimul politic este conceptul care desemneaza, într-un mod deosebit de sintetic, realitatea raporturilor guvernanti - guvernati într-un stat, la un moment dat, si anume aspectul esential daca guvernatii sunt sau nu oprimati de guvernanti, având drept criteriu conceptia socialmente recunoscuta în epoca respectiva, despre drepturi si libertati. Regimurile politice se împart în doua mari categorii: democratice si nedemocratice (autoritare sau totalitare). Limita dintre acestea nu este întotdeauna usor de trasat.

1.4. Forma puterii de stat

1 2

Ioan MURARU, Simina TANASESCU, Op.cit.,2004, p.11 Principiul neaga opusul sau, care este cel al unanimitatii, caracteristic în perioada regimului totalitar când principiul separatiei puterilor a fost criticat sustinându-se ca de fapt puterea ar fi unica, ar apartine poporului, si deci nu ar putea fi divizata. În realitate ignorarea acestui principiu si eliminarea sa din practica a favorizat concentrarea puterii în mâinile unor persoane si a subordonat întregul sistem al organizarii politice dominatiei unui singur partid, fapt ce a avut drept efect lichidarea opozitiei politice si negarea principiilor democratice ale dreptului constitutional. 3 Ibidem, p.13. Justificarea utilizarii conceptul de democratie constitutionala în cuprinsul acestui articol este faptul ca legiuitorul constituant a avut în vedere autoritatile care nu se pot încadra în nici una din cele trei puteri clasice, întrucât sunt expresia si consecinta colaborarii lor, cum este Curtea Constitutionala, Avocatul Poporului sau Curtea de Conturi. A se vedea si Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TANASESCU, Op.cit., p. 3 4 Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TANASESCU, Op.cit., p. 3 5 Daca în sens larg, forma de stat desemneaza toate cele trei notiuni descrise mai sus, în sens restrâns, ea vizeaza doar forma de guvernamânt. 6 Ion DELEANU, Op. cit, p. 130

14

1.4.1. Structura de stat
Dupa modul de organizare a puterii de stat, în raport cu teritoriul pe care îl ocupa, distingem statul unitar (simplu) si statul federativ (compus) Pe lânga structurile de stat fundamentale (simplu si compus), pe parcursul dezvoltarii istorice au aparut asociatii de state si ierarhii de state. Statul unitar este statul format dintr-o singura entitate politico-juridica, având un singur centru de impulsuri politice si guvernamentale, ceea ce îi confera urmatoarele caracteristici1: § constituie o singura formatiune statala; § are un regim constitutional unic, consacrat printr-o singura constitutie; § îsi constituie un singur rând de organe de vârf (legislative, executive, judecatoresti) care exercita autoritatea de la nivel central, în raport cu întregul teritoriu si cu întreaga populatie; § populatia are, de regula, o singura cetatenie; § unitatile administrativ-teritoriale constituite în interiorul sau sunt dependente de organele centrale, chiar daca beneficiaza de autonomie, pe care o exercita prin organe proprii, întrucât organele locale au competentele stabilite de organele centrale si functioneaza sub controlul acestora; § statul unitar este el însusi si numai el subiect de drept international public. Arhitectura unitara a statului nu este determinata de întinderea lui teritoriala, nici de densitatea sau numarul locuitorilor, nici de existenta unei singure nationalitati, si nici de regimul politic2. Consideram ca structura unitara a statului este determinata de un complex de factori obiectivi si subiectivi, de natura interna si externa, care au actionat în devenirea istorica a statului respectiv. Desi statul este unitar, teritoriul sau poate fi împartit în unitati administrativ teritoriale care au un caracter eminamente administrativ, neconstituind state în interiorul statului. Statul unitar nu este incompatibil cu descentralizarea, care semnifica recunoasterea competentei de decizie, în anumite domenii si între anumite limite, a organelor constituite în diviziunile si subdiviziunile teritoriale ale statului (provincii, regiuni, departamente, judete, comune). Cu toate ca modalitatile descentralizarii sunt diverse, doua elemente se regasesc întotdeauna: 1. autonomia locala 2. controlul administrativ asupra autoritatilor teritoriale, cunoscut si sub numele de "tutela administrativa". Autonomia locala semnifica recunoasterea, de catre puterea centrala, a existentei unor autoritati teritoriale care exercita anumite competente de natura administrativa în nume propriu; controlul administrativ semnifica modalitatile prin care Guvernul controleaza activitatea autoritatilor teritoriale. Raportul dintre autonomia locala si controlul administrativ, precum si formele lor de exprimare confera statului unitar, de la caz la caz, diverse particularitati. Aceste particularitati sunt însa elemente de gradatie, de intensitate a procesului descentralizarii, care nu afecteaza natura juridica a statului unitar, daca nu se depasesc anumite limite. Statul federativ, compus sau unional3 este constituit din doua sau mai multe state membre (state federate) care, în limitele si conditiile precizate prin constitutia federatiei, îsi transfera o parte dintre atributele suveranitatii în favoarea statului compus, dând astfel nastere unui nou stat, distinct de statele care îl alcatuiesc.
1 2 3

Ion DELEANU, Op. cit, pp. 131-132 Exemplu: Elvetia este un stat de tip compus, în timp ce China este un stat unitar. Ion DELEANU, Op. cit, pp. 133-135

15

Statele federate îsi pastreaza însa identitatea si cealalta parte a atributelor lor suverane 1. Cercetând statul federativ vom constata existenta unei situatii aparte, în sensul ca pe cuprinsul unuia si aceluiasi teritoriu (statul federat) se aplica atât normele statului federal, cât si normele de drept ale statului federat respectiv. În relatiile dintre statul federativ si statele federate, întâlnim, de regula, urmatoarele elemente definitorii: a) În termenii dreptului constitutional Ø statul federativ reprezinta o entitate statala cu urmatoarele caracteristici: § exista o ordine constitutionala comuna statelor federate, astfel cum aceasta a fost consacrata prin legea fundamentala a federatiei; § exista o legislatie comuna statelor federate, emanând de la organele cu competenta legislativa constituite la nivelul federatiei; § exista organe legislative, executive si jurisdictionale la nivelul federatiei; § populatia reprezinta un corp unitar, desi persoanele care o alcatuiesc detin, de regula, doua cetatenii: cetatenia statului federativ si cetatenia unui stat federat (cele doua se implica reciproc); Ø statul federat prezinta urmatoarele caracteristici: § sub rezerva respectarii constitutiei federatiei, fiecare stat federat are o ordine constitutionala proprie, consacrata prin constitutia sa; § sub rezerva aceleiasi conditii, statul federat are o legislatie proprie, emanând de la organele sale legislative; § îsi constituie organe legislative, executive si jurisdictionale proprii; § populatia statului federat reprezinta o comunitate distincta, având cetatenia acestuia, integrata însa în colectivitatea unificata a statului federativ; § statul federat este subiect de drept constitutional si, în anumite limite, poate fi si subiect de drept international; § teritoriul statului federat constituie o parte din teritoriul statului federativ; § în conditiile stabilite de constitutia federatiei, statul federat participa la constituirea principalelor organe federative, la stabilirea ordinii constitutionale federative si a legislatiei comune. b) În termenii dreptului international public, statul federativ este subiect distinct de drept international, actionând ca atare în relatiile internationale. Mentionam ca adesea, concilierea intereselor federatiei cu interesele statelor membre se realizeaza cu dificultati si tensiuni. În situatia unor conflicte între statele federate acestea vor fi solutionate de catre curtile si tribunalele federale, si nu pe cale diplomatica sau prin recurs la organele de jurisdictie internationala 2, întrucât raporturile dintre statele membre ale federatiei sunt raporturi de drept intern. Retinem asadar ca statul compus este format din mai multe entitati statale reunite într-un stat suprapus lor si legate între ele prin raporturi juridice. Asociatiile de state3 sunt categorii de relatii inter-statale, care se deosebesc de federatii, prin faptul ca nu dau nastere unui nou stat, ci unei uniuni de state, cu regim juridic de organizatie internationala. Asadar ele sunt forme ale vietii internationale, constituite si functionând pe baza tratatelor internationale. Principalele forme ale asociatiilor de state sunt: confederatia, uniunea personala si uniunea reala.

1

Mentionam urmatoarele exemple de state federale: în Europa - Germania, Austria, Belgia, iar în continentul american - Statele Unite, Canada, Mexic, Brazilia, Argentina. 2 Dan CIOBANU, Victor DUCULESCU, Op.cit., p.36 3 Ion DELEANU, Op. cit, pp. 135-138

16

Confederatia de state este o asociere relativ durabila între doua sau mai multe state care, pastrându-si suveranitatea si calitatea de subiecte ale dreptului international, convin sa-si creeze unele organe comune si sa-si unifice legislatia în anumite domenii, în vederea rezolvarii în comun a unor probleme. Prin urmare, confederatia: § este o uniune de tipul organizatiilor de drept international; § se limiteaza la câteva domenii de interes comun ale statelor confederate, cum ar fi apararea si integrarea economica; § implica dreptul de secesiune al acestora, sub rezerva respectarii clauzelor tratatului de confederare; § functioneaza potrivit principiului limitarii si al medierii puterii confederate : Ø pe de o parte, puterea acordata confederatiei este limitata la prevederile exprese ale tratatului de confederare; Ø iar pe de alta parte, actele organelor confederate dobândesc eficacitate prin confirmarea ulterioara de catre organul competent al fiecarui stat confederat. Confederatia are acum mai mult un caracter istoric, deoarece cele mai cunoscute confederatii s-au transformat ulterior în state federale 1. Uniunea personala reprezinta asocierea a doua sau mai multe state, prin existenta unui sef de stat comun. Seful de stat comun poate sa apara fie ca o consecinta a legilor de succesiune la tron sau a combinatiilor matrimoniale dinastice, fie ca o consecinta a unor decizii luate de organe nationale sau de organizatii internationale, statele uniunii pastrându-si însa plenitudinea suveranitatii. Caracteristicile uniunii personale sunt: § mentinerea independentei statelor componente; § nu are drept consecinta juridica formarea unui nou stat. Uniunea reala reprezinta o asociere mai strânsa a doua sau mai multe state care au nu doar seful de stat comun, ci si unul sau mai multe organe comune. Caracteristicile uniunii reale sunt: § se creeaza printr-o manifestare de vointa a statelor ce convin sa desfasoare anumite activitati în comun, manifesta re de vointa care poate rezulta din doua legi interne convergente sau dintr-un tratat international; § exista unul sau mai multe organe comune ; § statele care formeaza uniunea trebuie sa fie vecine; § lasa neschimbate structurile interne ale statelor componente . Ierarhiile de state s-au constituit dupa principiul paternalismului, al dominatiei unui stat sau a unei coalitii de state asupra altui stat, ceea ce afecteaza, pentru acesta din urma, exercitiul suveranitatii. Între statul dominant, respectiv coali tia dominanta, si statul dominat exista anumite relatii de asociere, însa de pe pozitii de inegalitate. Tipurile de state supuse domina tiei, cunoscute pâna în prezent, sunt: statele vasale, statele protejate, dominioanele britanice, statele sub mandat si statele sub tutela internationala. Statul vasal. Prin vasalitate se întelege situatia juridica a unui stat care, desi are o structura politico-juridica si un teritoriu propriu, dispune de o suveranitate incompleta, datorita faptului ca si-a asumat fata de alt stat anumite obligatii care îi îngradesc suveranitatea. Obligatiile statului vasal, impuse acestuia cu caracter perpetuu, sunt, de regula, doua: de a da asistenta militara statului caruia îi este vasal în caz de razboi si de a-i plati anumite contributii banesti. În schimb, statul vasal este

1

Se pot aminti urmatoarele forme de confederatie: a Statelor Unite ale Americii între 1778 si 1787, a Germaniei între 1815 si 1866.

17

protejat si ajutat de statul al carui vasal este.Vasalitatea este caracteristica feudalismului. Statul protejat (Protectoratul) 1 este varianta moderna a statului vasal. Obligatiile reciproce dintre statul protejat si statul protector sunt însa diferite de obligatiile din cadrul raporturilor de vasalitate si se refera, în principal, la domeniile apararii si relatiilor internationale. Esenta relatiilor, în cadrul acestei ierarhii de state, consta în limitarea suveranitatii statului protejat, în favoarea statului protector. Dominioanele britanice sunt foste colonii care, la ora actuala, dispun de suveranitate deplina, devenind subiecte independente de drept international (Canada, Australia, Noua-Zeelanda, Africa de Sud). Dupa al II-lea razboi mondial, aceste state au format Commonwealth of Nations (Comunitatea de natiuni), fiind în acelasi timp si membre ONU. Teritoriile sub mandat erau fostele colonii germane si unele dintre fostele provincii ale Imperiului Otoman a caror administrare si-a asumat-o Liga Natiunilor, în perioada interbelica. Aceasta a dat mandat unora dintre puterile membre, pentru a exercita efectiv administrarea acestor teritorii, sub controlul sau. Statele sub tutela internationala. Potrivit Cartei ONU, tutela internationala se instituie asupra unor state în scopul sprijinirii evolutiei lor spre deplina independenta sau pentru asigurarea stabilitatii si a integritatii lor ori pentru rezolvarea unor conflicte interne, de regula interetnice sau pentru garantarea acordurilor convenite. Este, de fapt, forma actuala a "teritoriilor sub mandat". Evident, suveranitatea acestor state este limitata, întrucât cea mai mare parte a atributelor suverane se exercita de catre structuri externe anume create. Dupa ce am trecut în revista structurile de stat aparute de-a lungul istoriei, inclusiv asociatiile si ierarhiile de state, este interesant de analizat în ce categorie se situeaza România. Raspunsul la aceasta problema ni-l da art.1 alin. 1 din Constitutia actuala a României: "România este stat national, suveran si independent, unitar si indivizibil". Din textul constitutional rezulta fara echivoc, în primul rând, ca România nu face parte din nici o asociatie sau ierarhie de state, iar în al doilea r nd, ca â România este un stat unitar.

1.4.2. Forma de guvernamânt
Notiunea de „forma de guvernamânt” exprima, în esenta, modul de organizare si exercitare a puterii într-un stat2. Forma de guvernamânt este independenta de structura de stat. Diferite forme de guvernamânt se pot succede în cadrul aceleiasi structuri de stat, si invers, aceeasi forma de guvernamânt poate exista în state cu structuri diferite. Forma de guvernamânt are ca element determinant titularul suveranitatii si modalitatile în care aceasta se exercita. Configuratia formei de guvernamânt este caracterizata de raporturile specifice ce se stabilesc între organul chemat sa îndeplineasca atributiile de sef de stat si celelalte categorii de organe, îndeosebi parlamentul si guvernul. Atunci când examinam forma de guvernamânt, trebuie sa identificam titularul puterii si sa analizam modul în care ea se exercita. Urmând o clasificare imaginata înca de Aristotel, principalele forme de guvernamânt sunt: -democratia; - monocratia sau monarhia; - oligarhia.
1 2

Un exemplu de relatii de protectorat este protectoratul Frantei asupra Marocului (1912 - 1956). Ion DELEANU, Op. cit, pp. 139-140

18

1.4.2.1. Democratia 1 În esenta, democratia este forma de guvernamânt bazata pe ideea fundamentala ca suveranitatea apartine poporului, cu titlu inalienabil, imprescriptibil si indivizibil, care o exercita conform principiului majoritatii. Potrivit acestui principiu, poporul exercita puterea suveran prin corpul sau electoral sau, dupa caz, prin corpul sau referendar. Poporul se înfatiseaza astfel ca "putere originara", iar organele constituite de el pentru a-i exprima si realiza vointa sunt "puteri deriva te". Democratia, ca forma de guvernamânt, nu se identifica cu regimul politic democratic, pentru ca, nu de putine ori, puterile derivate au ajuns sa actioneze conform propriilor interese, sfidând interesele poporului, adica ale titularului puterii originare. Democratia, ca forma de guvernamânt se divide în democratie directa, democratie reprezentativa si democratie semi-directa. A. Democratia directa Este acea forma de guvernare în care poporul se autoguverneaza, adica el însusi legifereaza si controleaza executarea legilor. Ea semnifica aplicarea integrala a ideii de democratie2. Democratia directa, în sensul strict si originar al acestui concept nu a existat niciodata si este putin probabil sa se înfaptuiasca într-un viitor apropiat. B. Democratia reprezentativa În conditiile geografice si demografice ale majoritatii statelor contemporane, în locul democratiei directe s-a impus democratia reprezentativa, din ratiuni pragmatice: suveranitatea nu poate fi exercitata direct de titularul ei - populatia. În legatura cu democratia reprezentativa, s-au conturat doua conceptii fundamentale, suveranitatea populara si suveranitatea nationala, justificând doua sisteme de guvernamânt reprezentativ. Potrivit teoriei suveranitatii nationale (exprimata în doctrina lui Montesquieu) natiunea este o entitate globala, colectiva, cu caracter de continuitate, un ansamblu constituit din generatiile trecute, prezente si viitoare. Puterea apartine acestei entitati globale. Generatiile actuale îsi desemneaza reprezentantii, acestia au legitimitatea guvernarii, însa misiunea lor este de a guverna în respect fata de mostenirea ramasa de la generatiile trecute si având în vedere interesele fundamentale ale generatiilor viitoare. Natiunea în întregul ei deleaga, printr-un mandat colectiv si general, reprezentantei nationale, constituita prin sufragiu, exercitiul suveranitatii. Reprezentantii desemnati de natiune nu traduc pur si simplu vointa alegatorilor, ci creeaza vointa generala, actionând pentru binele public general. În acest caz, mandatul, cunoscut si sub denumirea de mandat "de drept public" este general si liber, prezumând, totodata, exercitarea lui în conformitate cu vointa mandantului care este populatia în ansamblu, nu grupul de alegatori. Acest mandat, calificat de unii autori ca "ultra-reprezentativ" are urmatoarele consecinte : § reprezentanta nationala , în întregul ei, devine mandatara natiunii; § adunarea nationala fiind reprezentanta deplina a natiunii nu se poate pune problema ratificarii deciziilor ei de catre altcineva;
1 2

Ion DELEANU, Op. cit, pp. 141-154 Pentru J. J. Rousseau singura forma acceptata de democratie era echivalenta cu guvernarea directa. El a identificat câteva conditii pentru ca un stat sa aiba aceasta forma perfecta de guvernamânt direct: sa fie un stat foarte mic în care poporul sa se adune usor si fiecare cetatean sa poata cunoaste bine pe ceilalti, sa existe o mare simplitate de moravuri si sa fie o mai mare egalitate în ranguri si avere, fara de care egalitatea în drepturi si autoritatea nu ar putea dainui multa vreme. A se vedea în acest sens, Dan CIOBANU, Victor DUCULESCU, Op.cit., p.49

19

§ deputatii, ca reprezentanti ai întregii natiuni, nu pot fi revocati de alegatorii lor, nici nu au obligatia de a da socoteala în fata acestora; § deputatul nu poate primi instructiuni din partea grupului care l-a ales, întrucât el trebuie sa actioneze, conform propriei constiinte, pentru promovarea interesului national general; Acest sistem are si neajunsuri, dintre care mentionam: - excluderea oricarei subordonari juridice directe a deputatilor fata de alegatori: - posibilitatea si tendinta deputatului de a aluneca spre arbitrar si voluntarism; - corpul electoral devine doar un instrument de desemnare a deputatului, iar nu unul de vointa; - adunarea reprezentativa, considerata ca depozitara exclusiva a suveranitatii nationale, având plenipote nta de a decide în numele natiunii, se transforma într-un interpret infailibil al vointei generale; - înlocuirea vointei generale cu vointa partidului sau a formatiunii careia deputatul îi apartine, vointa la care el trebuie sa se conformeze, mai ales daca structurile de partid sunt stricte si au o disciplina severa. Iata câteva motive pentru care sistemul mandatului ultra-reprezentativ, larg acreditat de la sfârsitul sec.XVIII, pâna la începutul sec.XX, a trebuit corectat1, în sensul instituirii unor raporturi de responsabilitate juridica între alesi si alegatori. Teoria suveranitatii populare considera ca puterea este atomizata la nivelul fiecarui individ capabil existent, care îsi exercita particica lui de suveranitate, în formele recunoscute de societatea respectiva. Aceasta teorie pune accentul pe prezent. Aceasta conceptie îsi are originea în doctrina lui J.J. Rousseau si porneste de la conceptia civilista a proprietatii pe cote-parti indivize si a mandatului civil. Potrivit acestei conceptii, suveranitatea se împarte în cote-parti indivize egale care revin tuturor indivizilor ce alcatuiesc corpul electoral. Institutiile reprezentative se constituie pe calea exercitarii dreptului cetatenilor de a le alege, dar cei alesi nu sunt reprezentanti autonomi ai intereselor alegatorilor, ci împuterniciti în limite stricte, direct legati de alegatorii lor. În aceste conditii, suveranitatea nu se poate manifesta decât prin vointa celor ce o detin, ceea ce face ca cei alesi sa nu fie decât simpli mandatari ai celor reprezentati, care trebuie sa exprime vointa imperativa a alegatorilor. Suntem în prezenta asa numitului mandat imperativ , din care decurg urmatoarele consecinte : § mandatul nu exprima propria vointa , ci vointa celor care l-au acordat (corpul electoral dintr-o circumscriptie); § conduita mandatarului în adunarea deputatilor nu poate fi alta decât aceea care i-a fost prescrisa expres de catre mandanti; § deputatul trebuie sa raporteze periodic alegatorilor sai asupra modului cum îsi îndeplineste mandatul; § mandantii pot retrage oricând mandatul, daca mandatarul nu a îndeplinit prescriptiile date sau daca le-a depasit. Din acest sistem rezulta cel putin doua neajunsuri: - imposibilitatea deputatului de a reprezenta interesele generale, el fiind constrâns sa actioneze în limitele intereselor unei anumite circumscriptii electorale, ceea ce poate conduce la conflicte între detinatorii unor parti de suveranitate; - îngradirea libertatii de actiune a deputatului, el fiind cu totul subordonat vointei alegatorilor sai.
1

Un exemplu de corectiv este posibilitatea revocarii, în anumite situatii, a mandatului.

20

Viciul de fond, originar, al acestei constructii juridice ingenioase este determinat de faptul ca, prin referire la institutii esentialmente de drept civil (proprietatea pe cote-parti si contractul de mandat) se încearca explicarea unor raporturi de o cu totul alta natura, si anume raporturile care iau nastere în procesul exercitarii puterii, or între cele doua domenii exista deosebiri esentiale. În România art. 2 al Constitutiei revizuite, nou introdus, consacra aplicarea teoriei suveranitatii nationale, ca si consecinta a caracterului national al statului. De aceea suveranitatea apartine natiunii, care o exercita, însa nu în mod nemijlocit, ca în cadrul democratiei directe, ci prin intermediul organelor sale reprezentative. Cât priveste caracterul democratic al reprezentativitatii autoritatilor se precizeaza în acelasi articol ca ele vor fi constituite prin alegeri libere, periodice si corecte. În lipsa unor astfel de alegeri, organele reprezentative nu ar mai fi ale poporului ci, dimpotriva, sup rapuse lui 1. C. Democratia semi-directa Este forma moderna de democratie. Ea reprezinta un sistem în care coexista si se realizeaza, prin mijloace tehnice adecvate, atât democratia reprezentativa cât si democratia directa. Astfel, pe lânga organul legiuitor ales prin sufragiu universal, sunt institutionalizate mijloace de interventie directa a poporului în procesul legiferarii. Astfel de mijloace sunt: initiativa populara, veto-ul popular, revocarea mandatului si referendumul. Initiativa populara 2 este o modalitate de interventie a cetatenilor în procesul legislativ. Ea face posibila adoptarea unei legi, la propunerea directa a cetatenilor. Initiativa populara implica fie obligarea parlamentului sa decida asupra oportunitatii interventiei sale legiuitoare într-un anumit domeniu, fie obligarea acestuia de a se pronunta asupra unui proiect de lege deja formulat. Se observa ca, în ambele situatii, Parlamentul este obligat sa ia o decizie, însa nu este obligat sa-si însuseasca initiativa populara. Veto-ul popular presupune stabilirea unui termen pentru intrarea legii în vigoare, de la data adoptarii ei. În cadrul acestui termen un numar determinat de cetateni, se poate opune validarii legii adoptate, printr-o petitie colectiva. Urmeaza o consultare generala a corpului electoral, de rezultatul careia depinde mentinerea sau invalidarea legii. Revocarea mandatului are în vedere mandatul parlamentar si poate fi individuala sau colectiva. Revocare individuala are în vedere unul sau mai multi parlamentari dintr-o circumscriptie. Revocarea colectiva se refera la întregul parlament. În aceste situatii sunt prevazute proceduri constitutionale care ofera posibilitatea ca, prin hotarârea corpului electoral dintr-o circumscriptie sau, dupa caz, a întregului corp electoral, sa se puna capat, înainte de termen, unuia sau mai multor mandate parlamentare, sau, dupa caz, mandatului întregului parlament. Referendumul este cea mai utilizata forma de manifestare a democratiei semi-directe. În cazul referendumului, corpul electoral este convocat la initiativa organului legiuitor, a sefului statului, a guvernului sau a altor subiecte prevazute de lege, pentru a decide asupra unor probleme de interes general, cum ar fi: mentinerea sau abrogarea unei legi în vigoare, adoptarea sau modificarea constitutiei, adoptarea unei anumite conduite într-o anumita chestiune a vietii internationale, perfectarea sau denuntarea unui tratat.
1

Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TANASESCU, Op.cit., p.5 2 Pentru exercitarea initiativei sunt prevazute si restrictii, îndeosebi exigenta de a exista un numar mare de semnaturi. Astfel, în Elvetia sunt necesare 100.000, în Austria 200.000, în Italia 50.000, în statul Ohio 3% din numarul alegatorilor, în România 100.000, în cazul legii si 500.000 în cazul revizuirii Constitutiei.

21

Referendumul poate fi obligatoriu sau facultativ. El este obligatoriu atunci când este prevazut în mod imperativ de lege, pentru procedura de adoptare a unui act. Referendumul este facultativ, atunci când subiectii, prevazuti de lege, pot recurge la el, doar daca apreciaza ca este necesar. Referendumul constituie, în zilele noastre, forma cea mai expresiva de asociere directa a poporului la procesul exercitarii suveranitatii. În România 1 referendumul poate fi national sau local. § Referendumul national constituie forma si mijlocul de consultare directa si de exprimare a vointei suverane a poporului român cu privire la: a) revizuirea Constitutiei; b) demiterea Presedintelui României; c) probleme de interes national2. § Referendum local se organizeaza asupra unor probleme de interes deosebit pentru unitatile administrativ-teritoriale. Proiectele de lege sau propunerile legislative privind modificarea limitelor teritoriale ale comunelor, oraselor si judetelor se înainteaza Parlamentului spre adoptare numai dupa consultarea prealabila a cetatenilor din unitatile administrativ-teritoriale respective, prin referendum. În acest caz organizarea referendumului este obligatorie. Concluzionând putem spune ca: Ø initiativa legislativa reprezinta participarea populatiei la formularea legilor; Ø revocarea mandatului exprima o relatie de dependenta între ales si alegator; Ø veto-ul popular, o forma de abrogare a legilor; Ø referendumul este o forma de exprimare a vointei poporului cu privire la cele mai importante probleme ale tarii. 1.4.2.2. Monocratia 3 Potrivit originii cuvântului, monocratia înseamna puterea unei singure persoane. Aceasta forma de guvernamânt implica, asadar, concentrarea puterii în mâinile unei singure persoane. Monocratul este vârful puterii, celelalte organe ale statului fiind elemente decorative sau simple servicii auxiliare. Potrivit naturii lor, formele monocratiei se clasifica în trei mari categorii: 1. monocratiile clasice; 2. monocratiile populiste si cele religioase; 3. dictaturile militare. 1. Monocratiile clasice evidentiate, ca atare, de istorie, sunt: monarhia absoluta, tirania si dictatura. a) Monarhia absoluta are ca principii: ereditatea si subordonarea monarhului fata de lege, principiu care o deosebeste de puterea arbitrara. Pentru regi, însa, subordonarea fata de lege, se realizeaza prin propria vointa, fara a exista vreo forma
1

În dezvoltarea dispozitiilor constitutionale a fost adoptata Legea nr. 3/2000 privind organizarea si desfasurarea referendumului (publicata în M. Of. nr. 84/24 februarie 2000) care a si fost modificata si completata de O.U.G. nr. 99 din 14 iulie 2005 (publicata în M. Of. nr. 643/20 iulie 2005). 2 Potrivit art. 12 din lege sunt considerate probleme de interes national: A. Adoptarea unor masuri privind reforma si strategia de dezvoltare economica si sociala a tarii. B. Adoptarea unor decizii politice deosebite cu privire la: a) regimul general al proprietatii publice si private; b) organizarea administratiei publice locale, a teritoriului, precum si regimul general privind autonomia locala; c) organizarea generala a învatamântului; d) structura sistemului national de aparare, organizarea armatei, participarea fortelor armate la unele operatiuni internationale; e) încheierea, semnarea sau ratificarea unor acte internationale pe durata nedeterminata sau pe o perioada mai mare de 10 ani; f) integrarea României în structurile europene si euroatlantice; g) regimul general al cultelor; h) reforma justitiei si combaterea coruptiei. 3 Ion DELEANU, Op. cit, pp. 155-158

22

de constrângere statala. Din acest motiv, monarhia absoluta se poate transforma în despotism, adica într-un exercitiu al puterii total subordonat vointei si capriciilor despotului. b) Tirania sau despotismul are ca nota specifica arbitrariul, adica nerespectarea nici unei reguli, în ceea ce priveste: § instaurarea puterii (se utilizeaza orice mijloace), § transmiterea ei (desemnarea succesorului se face dupa bunul plac al tiranului), § exercitiul puterii (tiranul exercita puterea în mod discretionar). c) Dictatura este, de regula, un remediu pentru situatiile de criza, când puterea trebuie sa faca fata unor dificultati exceptionale si este cunoscuta înca din antichitate. Dictatura consta în concentrarea puterii concomitent cu suspendarea exercitiului unor drepturi si libertati cetatenesti, sub motivul realizarii eficacitatii în rezolvarea unor situatii de pericol, de criza. Subliniem ca, ea nu este conceputa ca o forma de guvernare în sine, ci ca o metoda de gestiune a situatiilor de criza, bazata pe eficacitatea conducerii prin comanda unica. Dupa depasirea crizei, mai devreme sau mai târziu, dictatura înceteaza. Dictatura poate fi prevazuta prin Constitutie, chiar daca nu i se da o asemenea titulatura, ci se invoca "starea de asediu", "starea de necesitate", "starea de urgenta" sau "starea de razboi". Rezulta ca, dictatura este justificata de împrejurari exceptionale care impun sacrificarea libertatii, caracteristica starii normale sub imperiul necesitatii. Mai precis, daca în conditii normale problemele vietii sociale pot fi si trebuie solutionate cu respectarea libertatilor individuale, în situatiile de criza, de amenintare sau de disfunctie grava a sistemului social, cea mai potrivita metoda de salvare a statului este cea care asigura luarea cu eficacitate maxima a masurilor adecvate. Asa se ajunge la un sistem de guvernare care concentreaza puterea si reduce drepturile cetatenesti la minimul necesar 1. Daca dictatura, ca forma de organizare a puterii, asigura eficacitatea actului de conducere, gradul de adecvare a deciziilor si deci rezultatele obtinute de o asemenea conducere depind, în mare masura, de personalitatea dictatorului. Trebuie sa atragem atentia ca, uneori, sub masca dictaturii se ascunde o adevarata tiranie. 2. Monocratia populista si cea religioasa semnifica acea forma de guvernamânt în care, pe baza unui exclusivism ideologic agresiv si dogmatic, asumat de un partid unic, atotputernic sau de o organizatie religioasa fundamentalista, puterea totalitara se realizeaza într-un climat de adulare, real sau regizat, de catre masele intoxicate printr-un dogmatism laic sau religios împins la extrem. Între trasaturile monocratiilor populiste sau religioase distingem: § exclusivismul ideologic cu grave accente extremiste si intoleranta; § concentrarea si personificarea puterii; § obstinatia pentru permanentizarea puterii; § unicitatea adevaratului organ de guvernare (de regula o organizatie politica sau religioasa unica, cu un lider unic); § suportul popular real, realizat prin manipularea maselor sau suportul popular regizat, impus prin teroare; § omnipotenta guvernantilor în toate domeniile vietii sociale si chiar ale vietii personale, intime. 3. Dictatura militara 2
1

Filosofia dictaturii este exprimat a de adagiul latin Salus rei publicae Suprema Lex. Acest adagiu are doua sensuri : în sens propriu înseamna "Salvarea statului este legea suprema", iar în sens figurat "Servirea interesului public este legea suprema". 2 În secolul nostru, dictatura militara s-a manifestat cu predilectie în Africa si America de Sud.

23

Dictatura militara se deosebeste de celelalte dictaturi, prin faptul ca se instituie prin lovitura de stat realizata de conducerea armatei, de regula, prin utilizarea fortei armate. Ca orice dictatura, si dictatura militara apare în situatii de criza. Dictatura militara, din punct de vedere politic, poate fi Ø reactionara (conservatoare); Ø revolutionara (reformista). Eticheta sub care se prezinta este de multe ori înselatoare, ascunzând adevaratul scop, si anume, realizarea intereselor unor grupuri oligarhice sau ambitiilor unei persoane. Si dictatura militara, ca orice dictatura trebuie sa cedeze, la un moment dat, locul unei guvernari civile. 1.4.2.3. Oligarhia 1 Se caracterizeaza prin exercitarea puterii de catre un grup restrâns de persoane2. Principalele modele de oligarhie sunt: a) Guvernamântul pluripersonal, care este un guvernamânt exercitat de mai multe persoane ce nu constituie un grup omogen si nici o categorie sociala distincta. Aceste persoane sunt, adesea, alaturate la putere de jocul evenimentelor, fie ca urmare a unei întelegeri survenite între ele, fie pentru a neutraliza suspiciunile guvernatilor privind pericolul instaurarii unei tiranii. Persoanele respective, fie exercita colectiv puterea, fie partajeaza atributiile ce decurg din aceasta. Ex.: Triumviratul lui Cezar, Crassus si Pompei. b) Aristocratia 3 Aristocratia reprezinta guvernamântul unei categorii sociale privilegiate. Acest guvernamânt se exercita numai de catre persoane apartinând acestei categorii, care are un caracter închis, exclusivist. De regula privilegiile acestei categorii se transmit ereditar, ea dobândind astfel caracter de casta. Ex.: Aristocratia militara spartana. c) Plutocratia cenzitara4 Plutocratia reprezinta si ea guvernamântul unei minoritati sociale privilegiate, numai ca, de aceasta data, minoritatea guvernanta nu este o categorie sociala organic constituita, ci o simpla reuniune de persoane care au în comun faptul ca detin o anumita avere. Plutocratia cenzitara apare ca urmare a acordarii drepturilor electorale pe criterii de avere. d) Partidocratia este forma de guvernamânt în care, de fapt, puterea apartine unor partide politice deosebit de puternice care controleaza institutiile statului. 1.4.2.4. Formele mixte 5 Formele de guvernamânt prezentate, identificate conform conceptiei lui Aristotel, reprezinta cele trei modele teoretice de baza - monocratia, oligarhia, democratia. Prin combinarea acestora obtinem formele de guvernamânt mixte. Desi diverse, regimurile mixte pot fi clasificate în doua mari categorii: Ø regimuri mixte prin sistem atunci când sistemul de guvernare este conceput ca o anumita combinatie între formele de baza; acestea sunt: § monarhia limitata § parlamentarismul dualist § cezarismul democratic Ø regimuri mixte circumstantiale atunci când avem de-a face cu un amestec al formelor de baza determinat pur si simplu de circumstante.
1 2

Ion DELEANU, Op. cit, pp. 158-159 Etimologia greceasca a cuvântului regasindu-se în cuvintele oligos = putin numeros; oligoi = numar restrâns; arkhe = conducere, comanda. 3 Termenul provine de la grecescul Aristos = excelenta, nobil;kratos = putere 4 Termenul este o combinatie a cuvintelor grecesti Plutos = bogatie; kratos = putere 5 Ion DELEANU, Op. cit, pp. 159-161

24

Monarhia sau monocratia limitata se diferentiaza de cea absoluta prin faptul ca puterea monarhului este restrânsa în exercitiul ei prin existenta si a altor organe, având atributii proprii si o anumita autonomie. Monarhia limitata combina principiul monocratic de guvernamânt cu participarea la guvernare a aristocratiei ereditare si a oligarhiei cenzitare, acestea formând cele doua camere ale parlamentului. Parlamentarismul dualist deriva din monarhia limitata si se caracterizeaza prin faptul ca seful statului îsi pastreaza pozitia si unele atributii, dar, în acelasi timp trebuie sa accepte politica de guvernare ce emana din compozitia camerelor ("camera superioara" de factura aristocratica si "camera inferioara" de factura cenzitara). Într-un astfel de sistem rolul principal revine primului-ministru. Pe de o parte el are nevoie de încrederea si sprijinul parlamentului, iar pe de alta, el se sprijina pe prerogativele sefului de stat. Cezarismul democratic rezulta din combinarea monocratiei cu democratia. Cezarul exercita puterea nu pe baza propriei suveranitati, ci în numele poporului care l-a învestit cu exercitiul puterii printr-un plebiscit1 si care, din timp în timp, îl aproba, tot prin plebiscit. În acest sistem rolul oligarhiei, care se regaseste în camerele parlamentului, este mult diminuat. Regimurile mixte circumstantiale se caracterizeaza prin faptul ca apar datorita împrejurarilor, fara o vointa deliberata a autorilor lor si fara o conceptie doctrinara. De regula sunt regimuri de tranzitie. Mentionam ca toate modelele de forma de guvernamânt prezentate sunt concepte teoretice, elaborate de doctrina, rezultat al unor operatiuni logice de abstractizare, generalizare si sistematizare a formelor de organizare si exercitare a puterii, conform unui criteriu în mare parte numeric, vizând identificarea titularului sau a titularilor puterii, precum si a titularilor exercitiului puterii. Atragem atentia ca, aceasta clasificare nu este singura posibila si nu este ferita de critici. Are, însa, marele merit de a surprinde anumite trasaturi caracteristice generale, în marea diversitate a formelor de guvernamânt, fiind astfel un instrument teoretic util pentru studiul formelor reale de guvernamânt. Daca observam concretul istoric, constatam ca statele reale s-au numit, de obicei, imperii, regate sau republici. Pentru facilitarea expunerii, imperiile si regatele le vom invoca sub denumirea generica de monarhii. Cu toate ca exista o mare varietate de monarhii si republici, deosebirea esentiala dintre aceste doua forme de guvernamânt o regasim la nivelul sefului statului. În cazul monarhiilor, seful statului (monarhul) îsi exercita atributiile cu titlu perpetuu, adica le detine pe viata si le transmite ereditar. Motivatia acestui statut este de natura religioasa. Monarhul este alesul, unsul lui Dumnezeu, calitate în care detine puterea asupra oamenilor prin gratie divina, considerata singura sursa legitima de putere. În cazul republicii, seful statului, indiferent de titulatura pe care o poarta, detine doar un exercitiu, mai larg sau mai restrâns, al puterii si pe acesta cu titlu precar, adica pe o perioada limitata si cu respectarea anumitor conditii. Conceptia fundamentala care sta la baza republicii este ca puterea apartine poporului care hotaraste suveran, cui si în ce conditii confera exercitiul acestei puteri. Daca ne referim la statele moderne 2 observam ca si ele se clasifica în republici si monarhii.
1

Plebiscit provine din lat. Plebiscitum care înseamna decizia plebei, a poporului. Termenul desemneaza scrutinul prin care o persoana aflat a la putere solicita un vot de încredere din partea poporului. Le Petit Larousse, Paris - 1993, p.792 2 Ca o ultima concluzie, în urma prezent arii formelor de guvernamânt, observam ca, republicile si monarhiile contemporane reprezinta, de regula, combinatii, în diverse dozaje, ale unor forme de

25

Monarhia caracteristica epocii moderne este, la începutul secolului, monarhia constitutionala , devenita, dupa cel de-al doilea razboi mondial, monarhie parlamentara. Acest tip de monarhie se caracterizeaza prin faptul ca puterile monarhului sunt limitate prin constitutie, pe care el este tinut sa o respecte. Initial, în monarhia constitutionala rolul monarhului era important. În primul rând, având puterea cu caracter perpetuu, el se situa deasupra partidelor politice, a cetatenilor si a dreptului comun. De asemenea, atributiile sale erau largi în raport cu parlamentul. Monarhia parlamentara contemporana, întâlnita, de exemplu, în Marea Britanie, Belgia, Olanda, Suedia si Danemarca are doar un caracter simbolic, tinând de istoria si traditia acestor tari. Monarhul îndeplineste anumite atributii de sef de stat, însa el nu guverneaza. El nu poate exercita nici o atributie fara contra-semnatura primuluiministru sau a unui ministru. În ceea ce priveste republica, epoca moderna a cunoscut patru tipuri 1: 1. Republica parlamentara; 2. Republica prezidentiala; 3. Republica semi-prezidentiala; 4. Republica socialista marxist-leninista. Republica parlamentara se caracterizeaza prin pozitia superioara a parlamentului fata de executiv si prezinta, în principiu, urmatoarele trasaturi: - disocierea executivului în guvern si sef de stat ; - plenitudinea competentei parlamentului; - dreptul parlamentului de a anula anumite acte normative emise de guvern; - desemnarea si revocarea executivului de catre parlament. Acest tip de republica se întâlneste, de exemplu, în Italia. Republica prezidentiala se caracterizeaza prin egalitatea pozitiilor parlamentului si executivului si prezinta, în principiu, urmatoarele trasaturi: - monocefalismul executivului si caracterul reprezentativ al sefului acestuia, care este si seful statului, ales prin sufragiu universal; - stricta delimitare a atributiilor între puterea legislativa si cea executiva; - independenta dintre legislativ si executiv; - dreptul de veto al executivului; - membrii guvernului raspund numai în fata sefului statului. Exemplul clasic de republica prezidentiala îl reprezinta S.U.A. Republica semi-prezidentiala reprezinta o atenuare a puterii sefului de stat din regimul prezidential si a aparut din teama ca seful statului sa nu dobândeasca o pozitie superioara parlamentului. Prezinta urmatoarele caracteristici: - disocierea executivului între guvern si institutia sefului de stat; - atât parlamentul cât si seful de stat sunt alesi prin sufragiu universal; - atributiile sefului de stat sunt limitate; - învestirea si revocarea guvernului se face de catre parlament. Exemplu: Franta. Republica socialista marxist-leninista se caracterizeaza prin unicitatea puterii în stat, legislativul, executivul si jurisdictionalul îndeplinind functiile statului socialist sub deplinul control al partidului unic. În concluzie, vrem sa precizam ca forma de guvernamânt trebuie înteleasa în contextul istoric, fiecare dintre forme putând fi, la un moment dat cea mai potrivita sau dimpotriva 1.
guvernamânt identificate potrivit conceptiei lui Aristotel, dar denumirea sub care se prezinta statele nu corespunde terminologiei utilizate de clasificarea bazata pe conceptia lui Aristotel. 1 Tudor DRAGANU, Drept constitutional si institutii politice, Tratat elementar, vol.II, Ed. "Lumina Lex", Bucuresti,1998, pp. 266-287.

26

1.4.2.5. Forma actuala de guvernamânt a României Potrivit Constitutiei revizuite (art. 1 si 81), România este o republica în care Presedintele se alege prin sufragiu universal direct, intrând, sub acest aspect, în categoria republicilor semi-prezidentiale , cum este Franta. Comparând însa statutul Presedintelui Republicii Franceze cu statutul Presedintelui României, constatam ca puterile acestuia din urma sunt mai restrânse 2. Desi art.80 din Constitutie pare sa confere Presedintelui României o pozitie similara cu cea de care se bucura Presedintele Frantei, potrivit Constitutie franceze din 1958, articolele urmatoare ale Constitutiei României din 1991( de la art.84 la 90 si art.93) îi diminueaza rolul, îndepartându-se de modelul francez: § Presedintele României nu poate legifera prin referendum ocolind Parlamentul, cum poate în anumite situa tii Presedintele Frantei. • alta deosebire importanta consta în faptul ca Presedintele Frantei numeste si revoca primul-ministru, iar la propunerea acestuia pe membrii Guvernului, pe când Presedintele României nu poate numi Primul-ministru si Guvernul decât pe baza votului de încredere al Parlamentului si nu poate revoca Primulministru, ci doar pe unii membrii Guvernului, la propunerea Primului-ministru., • În Franta ordonantele Guvernului sunt semnate de Presedinte, pe când în România ele sunt semnate de Primul-ministru si ministrul de resort.; • de asemenea, în Franta, Presedintele Republicii poate dizolva Adunarea Nationala, dupa consultarea presedintilor celor doua camere ale Parlamentului si a Primului-ministru, pe când Presedintele României nu poate dizolva Parlamentul decât într-un singur caz, si anume atunci când refuza votul de învestitura într-un termen de 60 de zile de la prima solicitare si numai dupa respingerea a cel putin doua solicitari de învestitura 3. • în fine, Presedintele Frantei are puteri foarte largi în situatii de criza, spre deosebire de Presedintele României. Viata politica, de dupa intrarea în vigoare a Constitutiei României din 1991, a demonstrat ca rolul Presedintelui României nu este lipsit de importanta, însa nici nu este determinant, mai ales pe plan intern. De aceea, putem afirma ca, în România forma de guvernamânt este republica cu un semi-prezidentialism atenuat sau parlamentarizat4.

1.4.3. Regimul politic
Regimul politic 5 semnifica, la modul general, realitatea guvernarii unei tari, sau, cu alte cuvinte, realitatea relatiilor dintre guvernanti, precum si a relatiilor dintre guvernanti si guvernati. Regimul politic dintr-un anumit stat este determinat de rezultanta actiunii fortelor politice, în principal, a partidelor politice, desfasurata într-un anumit cadru

1

J.J. Rousseau a considerat ca, în general, guvernamântul democratic s-ar potrivi mai bine statelor mici, cel aristocratic statelor mijlocii si cel monarhic statelor mari. Dan CIOBANU, Victor DUCULESCU, Op.cit., p. 48 2 Tudor DRAGANU, Op. cit., pp. 224-230 3 Ibidem, pp.226-227 4 Antonie IORGOVAN, Tratat de drept administrativ, vol.II, Ed. "Nemira", Bucuresti-1996, p.384; Mihai CONSTANTINESCU, Ioan DELEANU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Florin VASILESCU, Ioan VIDA, Constitutia României comentata si adnotat a,, Regia autonoma "Monitorul Oficial", Bucuresti, 1992, p.184 5 Cristian IONESCU, Clasificarea si analiza tipologica a regimurilor politice contemporane, Revista de drept public nr.1/1995, pp.30-40

27

institutional si este conditionat de anumite determinari istorice, ideologice si economice, interne si internationale 1. Regimul politic are în vedere ansamblul relatiilor existente între elementele ce alcatuiesc sistemul social-politic, relevând mai ales cui apartine, la modul real, suveranitatea, cine o exercita, prin ce metode si mijloace se înfaptuieste puterea, si, nu în ultimul rând, masura în care sunt consacrate, garantate si respectate drepturile si libertatile fundamentale ale cetatenilor. În zilele noastre, a stabili regimul politic al unui stat înseamna a determina, în esenta, daca guvernatii sunt sau nu oprimati de guvernanti, utilizând drept criteriu standardele democratiei, în sens politic, recunoscute de comunitatea internationala. Potrivit conceptiilor actuale, regimul politic poate fi democratic sau nedemocratic. Bineînteles, nici unul dintre ele nu este absolut. Observam ca, în epoca noastra, conceptul "democratie" a evoluat, fata de conceptia aristotelica, dobândind un înteles politic în sensul ca transcede forma de guvernamânt, atasându-se notiunii de regim politic, care are un caracter mult mai complex. În sens sociologic, se considera ca exista o democratie reala si autentica atunci când, în societate, cei ce îsi doresc libertatea si egalitatea îi domina pe cei ce îsi doresc puterea. Actualmente, regimul politic democratic (a nu se confunda cu democratia ca forma de guvernamânt) este considerat regimul în care guvernarea, potrivit standardelor internationale, nu oprima guvernatii. Situatia opusa o reprezinta regimurile nedemocratice. Granita dintre regimul democratic si cel nedemocratic este relativa si dinamica, depinzând de evolutia conceptiilor despre guvernare si libertate, de dezvoltarea economica si sociala, precum si de momentul istoric luat în considerare. Sintagma "nu oprima", utilizata pentru definirea regimului democratic, are un caracter general si de aceea vag. Precizam ca ea nu desemneaza lipsa constrângerii, ci limita de la care îngradirile la care este supus cetateanul devin oprimante, sau situatia în care datorita disfunctiilor institutiilor statului drepturile legitime ale cetatenilor nu se pot realiza într-un mod satisfacator. Standardele europene actuale impun unui sistem democratic urmatoarele conditii fundamentale : - sa fie respectat pluralismul ideologic, politic si institutional; - legitimitatea exercitiului puterii sa fie determinata de caracterul reprezentativ rezultat din alegeri libere; - institutiile democratice sa functioneze în mod satisfacator; - sa fie respectate drepturile omului. Statele reale cunosc o mare diversitate si complexitate, motiv pentru care determinarea regimului lor politic, reducerea lor la expresia sintetica de democratice sau nedemocratice este relativ dificila. Rezulta ca, pentru a putea determina regimul politic, trebuie sa realizam o analiza complexa a realitatii guvernarii din statul respectiv, la un anumit moment, pentru a stabili masura în care sunt consacrate, garantate si respectate drepturile si libertatile omului si cetateanului.

1

Pierre PACTET, Op. cit., p.35.

28

SINTEZA IDEILOR PRINCIPALE
Ø Statul este un fenomen complex, de natura sociala, istorica, politica si juridica, determinat atât de realitatea sociala nationala si internationala, cât si de spiritul creator al fiintei umane, motiv pentru care nu poate fi caracterizat complet printr-o teorie unica, cu pretentii de adevar absolut. Ø Statul este autoritatea care se bazeaza pe capacitatea oamenilor de a comanda si de a se supune. Statul este o comunitate umana fixata pe un teritoriu propriu si posedând o organizare politico-juridica. Ø Organizarea politico-juridica a statului nu este altceva decât o structura de putere, prin "putere", întelegând aici capacitatea detinatorului ei de a dirija comportamentul social, prin intermediul unui mecanism bazat pe norma juridica, adica pe regula de comportament obligatorie. Ø În orice societate organizata în stat exista trei functii fundamentale: • functia legislativa (edictarea normelor juridice); • functia executiva (organizarea executarii si executarea în concret a normelor juridice); • functia jurisdictionala (judecarea litigiilor). Fiecare functie, pentru a fi exercitata, are nevoie de puterea de a impune o anumita conduita, pentru realizarea atributiilor sale. Vom avea deci, în mod corespunzator: • puterea legislativa (capacitatea de a legifera); • puterea executiva (capacitatea de a organiza executarea legii si de a o executa în concret); • puterea jurisdictionala (capacitatea de a pronunta sentinte obligatorii în cazul litigiilor). Fiecare dintre aceste puteri este conferita unor organe distincte: • puterea legislativa - adunarilor reprezentative; • puterea executiva - sefului statului sau sefului de guvern si ministrilor sau se împarte între acestia; • puterea judecatoreasca - instantelor judiciare. Ø Sintagma "putere în stat" desemneaza, în mod curent, atât functia (activitatea), cât si organul care o exercita. Ø Scopul politic al teoriei separatiei puterilor în stat este diminuarea puterii guvernantilor prin limitarea unora de catre ceilalti, pentru a evita oprimarea guvernatilor. Separatia puterilor nu înseamna numai divizare, ci si colaborare si echilibru între puteri. Ø Forma puterii de stat are ca elemente componente: • structura de stat • forma de guvernamânt • regimul politic Ø Structura de stat desemneaza organizarea puterii de stat în raport cu teritoriul. Utilizând acest criteriu vom distinge cele doua structurile de stat

29

fundamentale: statul unitar (simplu) si statul federativ (compus). Pe parcursul dezvoltarii istorice au aparut si: • asociatii de state: - confederatia - uniunea personala - uniunea reala . • ierarhii de state: - statele vasale - statele protejate - dominioanele britanice - statele sub mandat - statele sub tutela internationala. Ø Forma de guvernamânt am definit-o ca fiind modalitatea de alcatuire a sistemului organelor statului, inclusiv relatiile dintre acestea. Formele de guvernamânt, conform conceptiei lui Aristotel,sunt: I. Democratia, cu variantele: - democratia directa; - democratia reprezentativa; - democratia semi-directa. II. Monocratia , cu variantele: - monarhia absoluta; - tirania; - dictatura; - monocratia populista sau religioasa; - dictatura militara. III. Oligarhia, cu variantele: - guvernamântul pluripersonal; - aristocratia; - plutocratia cenzitara; - partidocratia. IV. Formele mixte, cu variantele: - prin sistem - monarhia limitata - parlamentarismul dualist - cezarismul democratic - circumstantiale. Ø În plan real epoca moderna a cunoscut doua forme de guvernamânt: republica (republica parlamentara, republica prezidentiala, republica semiprezidentiala, republica socialista marxist-leninista) si monarhia (monarhia constitutionala si monarhia parlamentara). Ø România este un stat national (teoria suveranitatii nationale), cu o structura de stat unitara, iar forma de guvernamânt este republica cu un semi-prezidentialism atenuat sau parlamentarizat.

ÎNTREBARI DE AUTOEVALUARE
1. Identificati în Constitutia României articolele în care se regasesc aspecte cu referire la conceptele: teritoriu, populatie, suveranitate. 2. Prezentati principalele trasaturi ale federalismului. 3. Relevati asemanarile si deosebirile dintre statul unitar descentralizat si statul federal. 4. Prezentati structura de stat si forma de guvernamânt a statului român. Argumentati. 5. Analizati actualitatea si importanta teoriei separatiei puterilor în stat.

30

TESTE DE AUTOEVALUARE
1. Teoria suveranitatii populare considera ca: a) natiunea este o entitate globala, iar puterea apartine acestei entitati; b) trebuie pus accentul atât pe prezent, cât si pe trecut; c) puterea este atomizata la nivelul fiecarui individ; d) institutiile reprezentative sunt autonome în raport cu interesele cetatenilor. 2. Se dau propozitiile: A – Puterea politica, spre deosebire de puterea de stat are un continut foarte general. B - Puterea de stat presupune constituirea unei clase politice. C - Între categoriile de putere politica si cea putere de stat exista un raport de la întreg la parte. Alegeti varianta corecta: a) Propozitia A este adevarata, propozitia B este adevarata, propozitia C este falsa. b) Propozitia A adevarata, propozitia B este adevarata, propozitia C este adevarata. c) Propozitia A falsa, propozitia B adevarata, propozitia C falsa; d) Propozitia A falsa, propozitia B adevarata, propozitia C adevarata. 3. Forma de guvernamânt caracterizata prin exclusivism ideologic agresiv si dogmatic, promovat de un partid unic si un suport real sau regizat al maselor este: a) tirania; b) monocratia populista si religioasa; c) dictatura; d) despotismul. 4. În termenii dreptului international public nu este subiect de drept distinct decât în anumite conditii: a) statul unitar; b) statul federativ; c) confederatia; d) statul federat. 5. Statele sub tutela internationala sunt varianta actuala a: a) teritoriilor sub mandat; b) statelor protejate; c) statelor vasale d) dominioanelor britanice. 6. Formele de guvernamânt mixte prin sistem sunt: a) monarhia limitata, parlamentarismul dualist, cezarismul democratic; b) cezarismul democratic, plutocratia cenzitara, aristocratia; c) partidocrtia, parlamentarismul dualist, guvernamântul pluripesonal; d)monocratia populista si cea eligioasa, guvernamântul pluripersonal, parlamentarismul dualist. 7. Se dau propozitiile: A – Principiul nationalitatilor a fost o consecinta a conceptiei obiective asupra termenului de „natiune”. B – O forma extrema a conceptiei obiective asupra conceptului de „natiune” este rasismul. C - Conceptia subiectiva asupra „natiunii” consacra dreptul popoarelor de a dispune de ele însele.

31

Alegeti varianta corecta: a) Propozitia A este adevarata, propozitia B este adevarata, propozitia C este falsa. b) Propozitia A adevarata, propozitia B este adevarata, propozitia C este adevarata. c) Propozitia A falsa, propozitia B falsa, propozitia C falsa; d) Propozitia A falsa, propozitia B adevarata, propozitia C adevarata. 8. Activitatea statului arbitru se limiteaza la urmatoarele misiuni de baza: a) reglementarea justitiei, apararea nationala, protectie sociala; b) apararea nationala, protectia sociala si relatiile internationale; c) legiferarea, mentinerea ordinii publice, stabilirea doctrinei religioase oficiale apararea nationala; d) apararea nationala, relatiile internationale, edictarea legii, mentinerea ordinii publice. 9. Se dau propozitiile: A - Republica parlamentara se caracterizeaza prin pozitia superioara a parlamentului fata de executiv. B - Republica prezidentiala se caracterizeaza prin dreptul de veto al executivului; C – În cadrul republicii semiprezidentiale numai parlamentul este ales prin sufragiu universal. Alegeti varianta corecta: a) Propozitia A este adevarata, propozitia B este adevarata, propozitia C este falsa. b) Propozitia A adevarata, propozitia B este adevarata, propozitia C este adevarata. c) Propozitia A falsa, propozitia B falsa, propozitia C falsa; d) Propozitia A falsa, propozitia B adevarata, propozitia C falsa. 10. Se dau propozitiile: A - Referendumul este participarea populatiei la formularea legilor. B - Veto-ul popular este o forma de abrogare a legilor. C - Initiativa legislativa reprezinta participarea populatiei la formularea legilor. Alegeti varianta corecta: a) Propozitia A este falsa, propozitia B este adevarata, propozitia C este falsa. b) Propozitia A adevarata, propozitia B este adevarata, propozitia C este adevarata. c) Propozitia A falsa, propozitia B falsa, propozitia C falsa; d) Propozitia A falsa, propozitia B adevarata, propozitia C adevarata.

32

CAPITOLUL 2 ORGANELE FUNDAMENTALE ALE STATULUI
2.1. Parlamentul
2.1.1. Structura Parlamentului 2.1.2. Organizarea parlamentara 2.1.3. Autonomia adunarilor 2.1.4. Rolul Parlamentului 2.1.5. Statutul parlamentarilor 2.1.6.Caracteristicile Parlamentului Constitutiei

României,

conform

2.2. Organele executive
2.2.1. Aspecte generale. 2.2.2. Organele executive ale României potrivit Constitutiei

2.3. Organele jurisdictionale
2.3.1. Aspecte generale 2.3.2. Organele jurisdictionale reglementarilor actuale din România potrivit

2.4. Relatiile dintre organele fundamentale ale statului
2.4.1. Aspecte generale 2.4.2. Relatiile dintre organele fundamentale ale statului român

OBIECTIVE Studierea acestui capitol va permite: • • • Întelegerea rolului, structurii, organizarii si functionarii Parlamentului; Întelegerea rolului, structurii, organizarii si functionarii organelor executive; Întelegerea rolului, organizarii si functionarii organelor jurisdictionale, precum si a principiilor care le guverneaza; Cunoasterea reglementarilor aplicabile organelor fundamentale din România, precum si a cauzelor si consecintelor care stau la baza raporturilor ce se stabilesc între acestea.

33

Am vazut deja, ca celor trei functii fundamentale ale statului - legislativa, executiva si jurisdictionala - le corespund trei categorii de organe, si anume: organele legislative, organele executive si organele judecatoresti sau jurisdictionale. În epoca actuala, în principiu, functia legislativa se exercita de parlament, functia executiva de seful de stat si/sau de guvern si func tia jurisdictionala de instantele judecatoresti. Le vom studia, în continuare, pe fiecare în parte.

2.1. Parlamentul
Parlamentul 1 este institutia politica si juridica, formata din membri alesi, care are ca principala misiune adoptarea legii. El reprezinta una dintre verigile esentiale ale înfaptuirii democratiei, ale statornicirii unor rânduieli democratice, în masura sa garanteze drepturile si libertatile cetatenilor.

2.1.1. Structura parlamentului 2
Parlamentul poate fi alcatuit dintr-o singura camera (unicameralism) sau doua camere (bicameralism). Ambele structuri au avantaje si dezavantaje, adepti si adversari. Unicameralismul este specific statelor unitare. Parlamentul, având o unica adunare, este constituit prin sufragiu universal, egal, direct si secret. Existenta unei singure camere evita prelungirea procesului legislativ, asa încât puterea legislativa lucreaza cu eficacitate sporita. În plus, sunt reduse considerabil si costurile parlamentare. Dezavantajul îl constituie posibilitatea instaurarii "despotismului"3 parlamentar, întrucât nu exista o contraputere de acelasi rang. Bicameralismul reprezinta regula în cazul statelor federale, exprimând structura dualista a acestora. Dupa justificarea ce a stat la baza instituirii lui, bicameralismul este de trei feluri: bicameralism aristocratic, bicameralism politic si bicameralism federal. a) Bicameralismul aristocratic. Aceasta formula, utilizata în statele unitare, asociaza camerei inferioare cu caracter reprezentativ, rezultata din sufragiu, o camera superioara alcatuita pe criterii aristocratice care este mentinuta din respect pentru traditie. Ex. Camera Lorzilor în Anglia. b) Bicameralismul politic este un sistem parlamentar utilizat, de asemenea în statele unitare, cea de-a doua camera - Senatul - raspunzând unor conceptii politice care au în vedere stavilirea abuzului de putere ce rezulta din "legea numarului", usor de comis în cazul camerei unice asigurându-se astfel si mai multa chibzuinta în alcatuirea legii. Într-un cuvânt, bicameralismul politic urmareste ponderarea procesului legislativ printr-o divizare a puterii legislative. Ex. Belgia si Franta. Exista doua conceptii, în privinta atributiilor recunoscute camerei superioare: I. Bicameralismul egalitar, care înseamna conferirea de atributii relativ egale, camerei superioare, cu cele ale camerei inferioare, în scopul instituirii unui adevarat parteneriat în procesul legislativ. Ex. Belgia. II. Bicameralismul inegalitar, care înseamna stabilirea unor atributii mai restrânse pentru camera superioara, decât cele recunoscute camerei inferioare, care devine astfel predominanta, motivat de faptul ca Senatul reprezinta interesele unor
1

Institutia Parlamentului are origini îndepartate: Islanda înainte de anul 1000, Sicilia în 1130 si Anglia în jurul anului 1300 cunosteau existenta unor adunari care aveau sa constituie, în secolul urmator modelul unor Adunari deliberative. Victor DUCULESCU, Constanta CALINOIU, Georgeta DUCULESCU, Drept constitutional comparat – vol. II, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2002, p. 112. 2 Ioan MURARU, Simina TANASESCU, Op. cit., 2001, pp. 464-467; Ion DELEANU, Op. cit., pp. 233236. 3 Pericolul despotismului parlamentului este mai rau ca al unui individ, pentru ca, fiind o institutie colectiva, nu poate fi trasa la raspundere. Ioan MURARU, Simina TANASESCU, Op.cit., 2004, p.167.

34

minoritati, pe când camera inferioara reprezinta interesele na tiunii în ansamblu. Ex. Franta. c) Bicameralismul federal este determinat de structura dualista a statului si raspunde necesitatii de a asigura echilibrul si armonia între statele federate si statul unional. În acest sens, existenta a doua camere satisface doua exigente indispensabile: reprezentarea uniunii în ansamblu si reprezentarea statelor membre. Se apreciaza ca aceasta dubla reprezentare se poate realiza în mod corespunzator, doar cu respectarea a doua reguli: § reprezentarea egala a fiecarui stat federat indiferent de marime; § acordarea de prerogative similare, în materie legislativa, ambelor camere. În concluzie, retinem faptul ca între structura Parlamentului si structura de stat exista o anumita corelatie. Daca în cadrul s tatelor unitare este posibila optiunea pentru un Parlament unicameral sau bicameral, statul federal presupune obligatoriu existenta în cadrul Parlamentului a unei a doua camere care sa reprezinte interesele statelor membre.

2.1.2. Organizarea parlamentara1
Pentru a putea functiona, adunarile parlamentare trebuie sa fie organizate, adica sa-si constituie anumite organe interne si sa-si stabileasca formele în care îsi exercita atributiile. Principalele organele interne care se regasesc în orice parlament dintr-un sistem pluripartid sunt: Presedintele adunarii, Comisiile parlamentare si Grupurile parlamentare. a) Presedintele adunarii, ales de adunare are urmatoarele atributii principale: conduce dezbaterile, vegheaza la respectarea procedurii parlamentare, asigura utilitatea si demnitatea discutiilor, reprezinta camera în relatiile interne si externe, înlocuieste seful statului în anumite situatii deosebite. b) Comisiile parlamentare sunt organe interne de lucru care, de regula, nu au putere de decizie proprie, ci transmit un proiect, un raport sau un aviz, camerei care le-a constituit, pentru ca aceasta sa decida. Aceste comisii asigura cadrul adecvat pentru dezbaterile preliminare într-un grup restrâns de parlamentari, care are responsabilitati speciale în domeniul respectiv asupra problemelor ce vor fi aduse în fata adunarii. Ceea ce determina asadar crearea comisiilor este asadar imposibilitatea unei deliberari cu celeritate asupra proiectelor de legi de catre întreaga adunare (prea numeroasa), fara existenta unor studii si analize prealabile. Comisiile parlamentare pot fi temporare sau permanente. Cele temporare sunt constituite pentru examinarea unei probleme date si îsi înceteaza activitatea odata cu depunerea raportului. Comisiile permanente sunt constituite pe durata sesiunii sau chiar a legislaturii. Ele sunt comisii specializate pe domenii: finante, probleme economice, relatii externe, educatie, aparare, sanatate, mediu înconjurator etc. Acolo unde exista parlamente bicamerale se constituie si comisii mixte ale celor doua camere. Un exemplu de asemenea comisie este comisia de mediere. Comisiile parlamentare au, în principal, urmatoarele atributii: § întocmesc rapoarte sau avize asupra proiectelor de legi sau asupra altor probleme ce le sunt date în studiu § întreprind studii si analize cu privire la aplicarea celor hotarâte de catre parlament § asculta periodic informari ale unor conducatori ai organelor centrale sau locale ale administratiei publice
1

Ioan MURARU, Simina TANASESCU, Op. cit., 2001, pp. 468-487; Ion DELEANU, Op. cit., pp. 237242

35

analizeaza petitiile ce le sunt adresate de catre cetateni exercita, în unele cazuri, dreptul la initiativa legislativa în domeniul lor de activitate. Un regim special au comisiile parlamentare de ancheta sau control. Ele realizeaza, de regula, controale asupra unor chestiuni de interes national, anchete electorale, anchete legislative si anchete politice. Problema cea mai delicata, în cazul acestor comisii, este aceea de a le preciza natura, limitele competentelor, procedeele specifice de actiune, pentru a le delimita de organele jurisdictionale sau de alte organe ale statului. În orice caz, în urma anchetei sau controlului efectuat, aceste comisii nu au dreptul sa pronunte sanctiuni, nici sa se substituie organelor administrative. Ele pot sa denunte faptele constatate si sa comunice organelor competente, masurile pe care le considera legale si oportune. c) Grupurile parlamentare. Activitatea partidelor politice în cadrul parlamentului se manifesta prin formarea grupurilor parlamentare sau a grupurilor politice, alcatuite, de regula, din parlamentarii care apartin aceleasi formatiuni sau care subscriu la acelasi program politic. Grupurile parlamentare asigura concentrarea diverselor tendinte politice existente în cadrul parlamentului. Pentru a preveni dispersia excesiva a acestor tendinte, care poate avea repercusiuni negative asupra actiunii parlamentare, în unele tari este fixat numarul minim de parlamentari necesar pentru constituirea unui grup 1. Pentru buna functionare a parlamentului nu este suficienta doar constituirea organelor mentionate, ci este necesara si stabilirea cadrului de lucru. Forma de lucru a parlamentului, pe durata legislaturii sale este sesiunea. În cadrul sesiunii, reunirea efectiva a parlamentului se face în sedinte, potrivit unui program de lucru adoptat. În ceea ce priveste modul de organizare a sesiunilor, parlamentul însusi, în baza independentei sale, îsi fixeaza perioadele de exercitare efectiva a functiilor ce-i revin. Sesiunile pot fi: § ordinare, adica, predeterminate pentru perioada fiecarui an § extraordinare, adica, neprevazute printr-un program, care se convoaca în situatii deosebite, la cererea sefului de stat, a guvernului, a presedintelui camerei sau a unui anumit numar de deputati. Mentionam ca exista si o alta conceptie cu privire la forma de lucru a parlamentului, si anume aceea de a considera parlamentul permanent în functiune, fara nici o limita de durata, bineînteles, pe timpul mandatului. Dispare astfel distinctia dintre legislatura (mandat) – perioada de timp pentru care este ales Parlamentul si sesiune - perioada în care parlamentul se întruneste în sedinte. Ex. Danemarca.

§ §

2.1.3. Autonomia adunarilor
Pentru ca parlamentul sa-si poata exercita, în conditii corespunzatoare, misiunea, autonomia adunarilor este indispensabila. Cu alte cuvinte principiul autonomiei parlamentare este de esenta parlamentarismului garantându-se astfel plenitudinea de actiune si de decizie. Aceasta autonomie adunarilor poate fi examinata sub trei aspecte 2: autonomia regulamentara, autonomia financiara si autonomia administrativa. a) Autonomia regulamentara se manifesta, în plan juridic, prin dreptul fiecarei camere de a-si adopta propriul regulament de organizare si functionare,
1

Spre exemplificare , pentru crearea unui grup parlamentar este nevoie de 1 membru în Norvegia, 2 în Japonia, 3 în Argentina, 10 în Italia, 30 în Franta, 5 sau 10 în România. Ioan MURARU, Simina TANASESCU, Op.cit., 2004, p.170 2 Ion DELEANU, Op. cit., pp. 243-245

36

respectând prevederile Constitutiei. Regulamentul poate fi adoptat pe perioada nedeterminata, pe legislatura sau pentru fiecare sesiune în parte. Modificarea lui se face, de regula, dupa procedura urmata pentru adoptare. Autonomia regulamentara este limitata, de obicei, printr-un control de constitutionalitate. b) Autonomia financiara se analizeaza, de obicei, ca un corolar al independentei parlamentului, acesta fixându-si propriul buget si controlându-si executia bugetara. Totusi, bugetul parlamentului trebuie integrat în bugetul general al statului. Acest lucru se realizeaza prin procedee diferite: în une le tari parlamentului i se recunoaste un maximum de independenta în acelasi sens, în timp ce în altele bugetul parlamentului este aprobat de executiv sau limita maxima a acestui buget este fixata de catre puterea executiva. c) Autonomia administrativa semnifica dreptul adunarii de a decide ea însasi, pe de o parte asupra atributiilor administrative ale structurilor principale de conducere (presedinte, birou permanent, etc.), iar pe de alta parte asupra aparatului de lucru apartinând camerei. Serviciile administrative ale adunarii nu sunt subordonate autoritatilor executive. De regula, functionarii parlamentari constituie un corp special, cu statut propriu, elaborat de adunare sau de organele sale.

2.1.4. Rolul parlamentului 1
În literatura de specialitate a fost subliniat faptul ca desi Parlamentul a fost desemnat, în mod traditional prin expresia de putere legiuitoare atributiile si competentele sale sunt mult mai largi, propunându-se pentru definirea mai corecta sintagma de „putere deliberativa”. Ca atare puterea legislativa este doar o componenta a competentei Parlamentului.2. Pe lânga aceasta, parlamentele mai exercita, în principal: functia de reprezentare, functia de constituire a guvernului si functia de control asupra executivului. a) Functia legislativa se realizeaza prin exercitarea prerogativelor de putere legiuitoare ale parlamentului, în cadrul procedurii legislative. Cauzele care pot influenta în plan politic exercitarea functiei legislative a Parlamentului sunt: § inexistenta majoritatii necesare pentru adoptarea diferitelor categorii de legi, § reorientarea politica prin fenomenul de migratiune a parlamentarilor de la un grup parlamentar la altul sau de parasire a grupului din care fac parte, § conflictul dintre majoritate si guvern, prin formarea unor curente ostile, dar nu suficient de puternice pentru a antrena retragerea încrederii acordate guvernului. Concluzionând, toate aceste fenomene privesc schimbarea raportului de forte în cadrul binomului politic de baza al activitatii parlamentare dintre majoritate si opozitie3. Procedura legislativa implica mai multe etape: 1. Initiativa legislativa semnifica dreptul unor subiecte determinate de a depune la parlament proiecte sau propuneri de legi. În mod corelativ parlamentului îi corespunde obligatia de a lua proiectele sau propunerile legislative în dezbatere si de a se pronunta asupra lor. În functie de sorgintea ei, initiativa legislativa poate apartine: - guvernului (poarta denumirea de proiect de lege), - camerelor parlamentului, comisiilor parlamentului, parlamentarilor si unui anumit numar de cetateni (sub denumirea de propunere legislativa).
1

Ioan MURARU, Simina TANASESCU, Op. cit., 2001, pp. 447-463; Ion DELEANU, Op. cit., pp. 250257 2 Ioan MURARU, Mihai CONSTANTINESCU, Drept parlamentar românesc, Editura ACTAMI, Bucuresti, 1999, p. 119 3 Marian ENACHE, Câteva reflectii privind functiile parlamentului, Revista Dreptul, nr. 7/1998, p. 21

37

2. Întocmirea unui raport sau aviz asupra proiectului de lege, de catre una sau mai multe comisii ale parlamentului. 3. Dezbaterea proiectului de lege. 4. Votarea, care este actul de cuantificare a vointei majoritare. Votarea trebuie sa fie clara, neechivoca, ferita de erori sau deformari. Votul 1 este de doua tipuri: vot deschis si vot secret. Votul deschis se exprima oral, sau printr-un anumit gest (ridicarea mâinii, ridicarea în picioare, aplauze). Votul secret se practica, de obicei, cu buletine sau bile. Votul este, de regula, direct sau personal. Numai pe cale de exceptie se permite votul prin procura sau prin delegare. Pentru întelegerea deplina a acestei etape trebuie cunoscute conceptele de cvorum si majoritate. Cvorum-ul reprezinta numarul de parlamentari necesar a fi prezenti în sala pentru ca lucrarile Parlamentului sa se poata desfasura. Majoritate reprezinta numarul de parlamentari care trebuie sa voteze în favoarea unei legi pentru ca ea sa fie adoptata. Majoritatea ceruta pentru adoptarea unei legi poate fi: simpla (jumatate+1 din numarul parlamentarilor prezenti), absoluta (jumatate+1 din numarul total de parlamentari) sau calificata (peste jumatate+1 din numarul total de parlamentari). 5. Acordul camerelor asupra proiectului de lege, atunci când parlamentul este bicameral. Daca cele doua camere se afla pe picior de egalitate, dezacordul care poate surveni între ele trebuie conciliat, stabilindu-se în acest sens o procedura speciala. În cazul bicameralismului inegalitar, predomina vointa camerei inferioare. Mai exista si formula bicameralismului egalitar functional, care functioneaza la ora actuala în România, potrivit careia ultimul cuvânt îl are camera de decizie. 6. Promulgarea legii (care îmbraca în sistemele monarhice forma "sanctiunii regale") si publicarea ei sunt formalitatile care determina intrarea în vigoare a legii. În unele sisteme promulgarea este obligatorie, astfel încât seful statului nu poate face ineficienta o lege adoptata de parlament (ex. Austria si Israel). În alte sisteme, seful statului dispune de un drept de veto suspensiv. Astfel, el poate cere adunarilor, cu prilejul transmiterii unei legi spre promulgare, o noua deliberare asupra ei. Daca parlamentul adopta din nou legea, fiind suficienta aceeasi majoritate cu care a adoptat-o prima data, promulgarea devine obligatorie. În fine, exista sisteme constitutionale care consacra un adevarat drept de veto al sefului statului. Acesta este un drept caracteristic regimurilor prezidentiale si rezulta din separarea puterilor, egalitatea lor si controlul reciproc. În acest sistem, daca seful statului returneaza o lege parlamentului, aceasta nu va intra în vigoare pâna când camera catre care a fost returnata nu va delibera a doua oara si nu o va adopta cu o majoritate calificata, de regula, imposibil de atins, iar cealalta camera nu o va reconfirma cu aceeasi majoritate calificata. Astfel, prin veto -ul sau, seful statului anihileaza legea, practic, definitiv. b) Functia de reprezentare. Parlamentul beneficiaza de forta unei legitimitati impresionante, întrucât el este, ca urmare a alegerii sale directe, reprezentantul întregii populatii. Subliniem faptul ca, însasi forta sistemului parlamentar consta în principiul suveranitatii nationale, în ideea ca parlamentul reprezinta poporul, iar parlamentarii sunt delegatii sai. Vorbim astfel de un mandat reprezentativ2, parlamentarul
1

Exista o larga varietate a procedurilor de votare, de exemplu: în Camera Comunelor asezarea în dreapta salii înseamna vot "pentru", iar în stânga vot "împotriva", votul mecanic sau electronic sau votul prin aplauze sau aclamatii. 2 Mandatul reprezentativ este opusul mandatului imperativ. În cazul mandatului reprezentativ deputatul beneficiaza de libertatea de a actiona în favoarea interesului national, potrivit propriilor convingeri, fara a fi legat de vointa celor care l-au ales. În cazul mandatului imperativ parlamentarul este obligat sa actioneze, numai într-un anumit mod, pentru a obtine un rezultat de o anumita natura, în caz contrar

38

reprezentând nu „o particica” din suveranitatea natiunii, ci însasi acea suveranitate. Nu trebuie neglijat rolul deosebit al opozitiei care este elementul critic institutionalizat menit sa îngradeasca eventualele tendinte ale majoritatii de a se abate de la reprezentarea corecta a intereselor nationale. c) Functia de constituire a guvernului. Consta în faptul ca, fie toti ministrii trebuie sa apartina uneia din cele doua camere (ex. guvernul britanic), fie ca, învestitura guvernului se face de catre parlament (România), fie ca, în anumite circumstante, una dintre camere, de regula senatul, trebuie sa-si dea acordul la numirea unor înalti functionari guvernamentali (ex. S.U.A.). d) Functia de control asupra executivului semnifica suprematia, preeminenta, mai mult sau mai putin evidenta a parlamentului fata de executiv si se realizeaza atât prin institutionalizarea responsabilitatii guvernamentale, cât si prin alte mijloace. Modalitatile controlului sunt diverse. Le vom mentiona doar pe cele tipice: 1. Controlul se poate exercita prin rapoarte sau informari periodice din partea guvernului în fata parlamentului. Acestea sunt urmate, de regula, de o dezbatere generala finalizata printr-o motiune (act de manifestare a atitudinii parlamentului) aprobativa sau negativa. 2. La initiativa parlamentului sau a guvernului, sunt organizate dezbateri de politica generala sau sectoriala, urmate, dupa caz, de un vot de încredere sau de neîncredere din partea parlamentului, votul de neîncredere determinând demisia guvernului. În anumite sisteme constitutionale, pentru pastrarea echilibrului între puteri, guvernul poate, într-o situatie de divergenta cu parlamentul, sa provoace dizolvarea acestuia si sa ceara programarea de alegeri anticipate, supunând astfel divergenta arbitrajului electoratului. 3. Uneori, guvernul solicita aprobarea parlamentului în legatura cu o initiativa a sa sau referitor la o declaratie de politica generala, ori cu privire la o problema determinata. 4. Adeseori, constitutia prevede necesitatea autorizarii guvernului de catre parlament, pentru luarea anumitor decizii. De exemplu: pentru declararea starii de urgenta sau de necesitate, în cazul delegarii legislative, pentru declararea starii de razboi, pentru ratificarea unor tratate internationale. 5. Deschiderea procedurii de punere sub acuzare a unui membru al guvernului, a primului ministru sau a sefului statului. 6. Interpelarea adresata guvernului sau unuia dintre membrii sai. Interpelarile sunt, de fapt, explicatii cerute de catre parlamentari sefului guvernului sau unui ministru, în legatura cu o anumita situatie sau atitudine, urmate de o dezbatere asupra optiunilor sau activitatii executivului, care poate duce la aplicarea unei sanctiuni politice (motiune de cenzura). Motiunea de cenzura reprezinta o dezbatere asupra politicii de ansamblu a Guvernului si are drept scop, din punct de vedere al opozitiei rasturnarea majoritatilor, adica formarea unui alt guvern pe baza unei alte majoritati, iar din punct de vedere al majoritatii fie mentinerea Guvernului în functiune, fie formarea unui alt guvern pe baza aceleiasi majoritati. Sanctiunea juridica a acordului politic dintre majoritate si guvern se exprima într-o modalitate pozitiva , prin confirmarea guvernului si într-o modalitate negativa, prin demiterea lui.

alegatorii având posibilitatea de a-i revoca mandatul. Dan CIOBANU, Victor DUCULESCU, Op.cit., p.133

39

7. Întrebarea adresata ministrilor, care constituie un procedeu prin care parlamentul poate obtine informatii de la guvern. În functie de raspunsul primit, se poate formula o interpelare, care are consecintele aratate. 8. Angajarea responsabilitatii politice a guvernului. Aceasta poate avea loc fie la initiativa parlamentului, fie la initiativa guvernului, cu privire la un program, o declaratie ori la votarea unui text. Totdeauna va interveni, dupa caz, o motiune de cenzura sau un scrutin de învestitura, adica infirmarea sau confirmarea guvernului de catre parlament. 9. În unele sisteme constitutionale, parlamentul functioneaza si ca organ de jurisdictie fata de anumiti membri ai puterii executive, care în exercitiul atributiilor lor au savârsit fapte contrare intereselor generale (ex. Brazilia, S.U.A.). O alta solutie este constituirea, de catre parlament, a unui tribunal extraordinar 1. Asadar, datorita atributiilor complexe ale parlamentelor, acestea nu reprezinta doar cele mai largi foruri democratice nationale , dar si laboratoare eficiente de elaborare a legilor, factori de raspundere ai vietii publice, elemente de contrapondere fata de orice tentative de a diminua drepturile democratice si valorile statului de drept.

2.1.5. Statutul parlamentarilor2
Puterea exceptionala ce revine parlamentelor si calitatea cu totul aparte a celor care le alcatuiesc au determinat elaborarea unor statute ce garanteaza existenta unui regim special, chemat sa le asigure alesilor independenta în exercitarea mandatului parlamentar. Nu este vorba de acordarea unor drepturi exceptionale sau a unor privilegii particulare, ci de o protectie a parlamentarilor pentru a putea reprezenta, nestingheriti, interesele nationale. Fundamentul drepturilor si prerogativelor parlamentarilor se regaseste în ipostaza acestora de reprezentanti ai poporului. Statutul parlamentarilor cuprinde: imunitatile parlamentare, incompatibilitatile si indemnizatiile. Imunitatile parlamentare au ca scop protejarea membrilor parlamentului fata de actiunile represive ale fortei publice si fata de anumite actiuni judiciare. Ele sunt garantii în fata eventualelor abuzuri din partea executivului, a organelor administrative sau a organelor judecatoresti. În acest sens, esentiala este imposibilitatea privarii de liberate si a tragerii la raspundere juridica a parlamentarului pentru actele sau faptele savârsite în limitele mandatului sau si cu prilejul exercitarii acestuia. Incompatibilitatile sunt reguli care interzic parlamentarului sa exercite, pe durata mandatarului sau o alta functie sau ocupatie, atât în scopul garantarii independentei si al asigurarii disponibilitatii sale, cât si pentru a-l feri de tentatia abuzului si a coruptiei. Regulile, în aceasta materie, sunt diferite, în functie de sistemul constitutiona l. Indemnizatiile parlamentarilor reprezinta sume de bani pe care acestia le primesc pe durata mandatului3. Desi mandatul parlamentarilor este considerat pretutindeni gratuit si onorific, practica a creat un sistem de indemnizare, pentru a compensa veniturile de care este privat parlamentarul pe timpul exercitarii mandatului si pentru a i se asigura conditiile materiale necesare îndeplinirii mandatului.

1

Spre exemplu, în Franta pentru judecarea Presedintelui Republicii, care poate interveni numai în caz de înalta tradare, se formeaza o Înalta Curte de Justitie, compusa dintr-un numar egal de deputati si senatori, alesi de camerele respective. 2 Ion DELEANU, Op. cit., pp. 245-248 3 Indemnizatiile îmbraca forme variate: diurna pentru fiecare zi de sesiune, acoperirea cheltuielilor de deplasare, plata unei indemnizatii lunare sau anuale, acoperirea cheltuielilor de corespondenta si a taxelor telefonice, gratuitatea transportului si altele.

40

2.1.6. Caracteristicile Parlamentului României
A. Structura Parlamentului României. Constitutia României instituie un parlament bicameral alcatuit din Camera Deputa tilor si Senat (art. 61 alin.2). Atât deputatii cât si senatorii se aleg prin sufragiu universal direct, egal si liber exprimat. Rezulta ca ambele camere au aceeasi legitimitate si, pe cale de consecinta, reiese ca în România func tioneaza un bicameralism politic egalitar. Legiuitorul constituant a ales aceasta formula din dorinta de a tempera tendintele autoritare ale parlamentului, de a atenua eventualele pozitii extremiste ale unei singure camere în aprecierea unor stari de fapt si în alegerea variantelor decizionale.1 Revizuirea Constitutiei, din anul 2003, a inaugurat înca un bicameralism egalitar de tip special2, numit „bicameralism egalitar functional”. B. Organizarea Parlamentului României se înscrie în modelul prezentat. Astfel, fiecare camera are un presedinte, ales de adunarea respectiva, pe durata mandatului. De asemenea, fiecare Camera alege 4 vicepresedinti si 4 secretari. La acestia se adauga 4 chestori la Camera Deputatilor si 2 chestori la Senat. Acestia se aleg la începutul fiecarei sesiuni. Presedintele, vicepresedintii, secretarii si chestorii fiecarei camere alcatuiesc Biroul permanent al acesteia. În general, nu exista diferente între atributiile pe care le îndeplinesc presedintele, vicepresedintii, secretarii, chestorii si biroul permanent de la Camera Deputatilor si atributiile pe care le îndeplinesc omologii lor de la Senat. Cele mai importante atributii ale Presedintelui Camerei sunt : convoaca parlamentarii în sesiuni, conduce lucrarile Camerei (acorda cuvântul deputatilor, modereaza discutiile, stabileste ordinea votarii, anunta rezultatul votului), conduce Biroul permanent, reprezinta camera în raporturile cu tertii, atât pe plan intern cât si international. Vicepresedintii îndeplinesc, în ordinea stabilita de Biroul permanent, atributiile presedintelui, în caz de absenta, precum si alte sarcini încredintate de Biroul permanent. Principalele responsabilitati ale secretarilor sunt : asigurarea întocmirii proceselor-verbale ale sedintelor si a listei parlamentarilor înscrisi la cuvânt, efectuarea apelului nominal si consemnarea rezultatului votului. Chestorii au atributii în rezolvarea problemelor financiare ale Camerei, asigurarea ordinii în sediul Parlamentului si gestionarea patrimoniului camerelor. Biroul permanent are competente de natura politica si competente de natura administrativa. Dintre competentele de natura politica mentionam : elaborarea proiectului regulamentului Camerei, organizarea relatiilor Camerei cu alte parlamente, propunerea componentei delegatiilor pe care le trimite Camera la diferite organizatii internationale. Cea mai importanta competenta de natura administrativa este aceea de conducere a serviciilor Camerei3. Parlamentul României înfiinteaza comisii pentru fiecare Camera, alcatuite numai din deputati, respectiv numai din senatori, si comisii comune alcatuite atât din deputati cât si din senatori. Comisiile parlamentare pot fi permanente sau temporare. Fiecare Camera îsi constituie comisii permanente pe domeniile specificate în regulamentul sau. Comisiile temporare apartin fie unei Camere, fie ambelor. Comisiile temporare care apartin uneia dintre Camere sunt comisiile de ancheta si
1

Mihai CONSTANTINESCU, Ion DELEANU, Antonie IORGOVAN, Ioan VIDA, Alegerile parlamentare si prezindentiale, Regia autonoma "Monitorul Oficial", Bucuresti, 1992, p.137 2 Desi cele doua camere se afla pe aceeasi pozitie suntem în prezenta unui bicameralism clar diferentiat, cel putin în materia competentelor legislative ale celor doua Camere. Ioan MURARU, Elena Simina TANASESCU, Op.cit. , 2004, p.168 3 Genoveva VRABIE, Organizarea politico-etatica a României, Drept constitutional si institutii politice, vol.II, Ed. "Cugetarea", Iasi - 1996, pp.108-111.

41

comisiile speciale. Rolul comisiilor de ancheta a fost deja prezentat. În ceea ce priveste comisiile speciale, acestea pot fi constituite pentru avizarea unor initiative legislative complexe, pentru elaborarea unor propuneri legislative de interes deosebit, sau pentru desfasurarea altor activitati specificate în hotarârea de înfiintare. Comisiile temporare comune în Constitutia nerevizuita au fost comisiile de mediere.1 Ulterior revizuirii comisiile de mediere mai subzista numai pentru adoptarea legilor constitutionale, deci pentru îndeplinirea functiei de constituanta derivata. Trebuie mentionat ca, indiferent de felul comisei, aceasta trebuie sa reflecte configuratia politica a Camerei. Ca în orice parlament ales într-un sistem pluripartid, si în Parlamentul României func tioneaza grupuri parlamentare. Acestea se constituie separat pentru fiecare camera. Constitutia se rezuma doar la recunoasterea posibilitatii organizarii de grupuri parlamentare, asând la latitudinea Camerelor reglementarea acestora, l prin regulamentul propriu. Potrivit regulamentelor celor doua camere, pentru constituirea unui grup parlamentar, în cadrul Camerei Deputatilor este nevoie de cel putin 10 aderenti, iar în cadrul Senatului este nevoie de cel putin 5, cu precizarea ca acestia trebuie sa fi fost alesi pe lista aceluiasi partid, formatiune politica, alianta politica sau alianta electorala. Dupa constituire, fiecare grup îsi alege un lider, numit presedinte si unul sau mai multi loctiitori ai liderului, numiti vicepresedinti. Atributiile grupului parlamentar sunt: propune candidatii pentru alegerea presedintilor celor doua Camere, îsi da acordul pentru desemnarea membrilor comisiilor parlamentare, poate cere modificarea ordinii de zi a sedintelor si poate prezenta amendamente la proiectele sau propunerile de lege.2 Mandatul celor doua camere este de 4 ani. Însa, potrivit art. 63 alin.1, introdus prin Legea de revizuire, termenul la care mandatul parlamentarilor ar expira se prelungeste de drept pe perioada starii de mobilizare, de razboi, de asediu sau de urgenta. Procedura legislativa începuta si neterminata în cadrul unui mandat continua în mandatul urmator. Camera Deputatilor si Senatul lucreaza în doua sesiuni ordinare anuale simultane si în sesiuni extraordinare 3. Prima sesiune ordinara începe în luna februarie si nu poate depasi sfârsitul lunii iunie, iar a doua sesiune ordinara începe în luna septembrie si nu poate depasi sfârsitul lunii decembrie (art.66, alin.1 din Constitutie). Sesiunile extraordinare pot fi convocate pentru rezolvarea unor probleme care nu sufera amânare, ele fiind justificate de cerinta îndepli nirii unor sarcini deosebite sau de producerea unor evenimente neprevazute. Durata lor nu este prevazuta de Constitutie, singura limitare fiind cea determinata de începerea sesiunii ordinare 4. Pe parcursul sesiunii, Camerele lucreaza efectiv în sedinte plenare. Sedintele pot fi separate, pentru fiecare Camera, sau comune. De regula, sedintele sunt publice, însa camerele pot hotarî, în anumite situa tii, sedinte secrete. În ceea ce priveste cvorumul, constitutia stabileste în art. 64 urmatoarele : Camera Deputatilor si Senatul adopta legi, hotarâri si motiuni, în prezenta majoritatii membrilor. Constitutia stabileste majoritatea necesara pentru adoptarea: § legilor ordinare – majoritatea membrilor prezenti – majoritate simpla ; § legilor organice – majoritatea membrilor fiecarei camere – majoritate absoluta
1

Acestea se formau dintr-un numar egal de deputati si senatori, atunci când Camerele adoptau un text de lege în termeni diferiti. Activitatea lor înceta odata cu depunerea raportului. 2 Ioan MURARU, Op. cit., pp130-131. 3 Subliniem ca, pentru organizarea sesiunilor, legiuitorul constituant român a ales solutia "democratica" ce, spre deosebire de cea "autoritara" nu lasa la latitudinea executivului organizarea sesiunilor . 4 Genoveva VRABIE, Op.cit., p.123.

42

§ legilor constitutionale - majoritatea calificata reprezentând votul a cel putin doua treimi din numarul membrilor fiecarei camere. C. Autonomia Camerelor Parlamentului. a) Autonomia regulamentara este limitata doar de Constitutie. Aceasta înseamna ca, cele doua Camere ale Parlamentului îsi stabilesc independent regulile de organizare si functionare, cu respectarea prevederilor constitutionale, iar împreuna elaboreaza regulamentul sedintelor comune, întrucât, potrivit Constitutiei, anumite atributii se exercita în sedinta comuna. Potrivit art.146 lit. c din Constitutie, constitutionalitatea regulamentelor camerelor este asigurata prin controlul exercitat de Curtea Constitutionala, la sesizarea unuia dintre presedintii celor doua Camere, a unui grup parlamentar sau a unui numar de cel putin 50 de deputati sau de cel putin 25 de senatori. b) Autonomia financiara înseamna, în principiu, capacitatea fiecarei Camere de a-si stabili propriul buget si de a-i controla executia, fara ingerinta celeilalte Camere sau a altui organ al statului. Dar Camerele nu dispun de surse proprii de venit, depinzând astfel de resursele ce li se aloca din bugetul statului, pentru alcatuirea caruia initiativa apartine exclusiv Guvernului 1 si a carui adoptare depinde de acordul ambelor camere. Practic, autonomia bugetara a camerelor se reduce la faptul ca fiecare camera îsi stabileste plafonul resurselor bugetare necesare acoperirii cheltuielilor. Ele nu vor putea fi însa asigurate decât prin bugetul general al statului, care trebuie votat în sedinta comuna a celor doua camere. Asa fiind, cum în sedintele comune ale camerelor, ponderea voturilor deputatilor este de aproximativ doua ori mai mare decât cea a voturilor senatorilor, autonomia bugetara a Camerei deputatilor va putea deveni o realitate certa, în timp ce resursele puse la dispozi tia Senatului vor depinde în buna masura de votul deputatilor 2. c) Autonomia administrativa. Pentru a-si putea desfasura activitatea, fiecare Camera trebuie sa dispuna de functionari administrativi organiza tii în diverse servicii. Parlamentul României dispune de o autonomie administrativa deplina, întrucât regulamentele celor doua Camere prevad ca organigrama serviciilor proprii se aproba de plenul Camerei, iar statele de functii si regulamentul de func tionare a serviciilor se aproba de Biroul permanent. Atât la Camera deputa tilor cât si la Senat serviciile sunt conduse de un secretar general numit de plenul Camerei respective. Func tionarilor parlamentari nu li se aplica statutul general al functionarilor publici.3 D. Rolul Parlamentului României În regimul nostru constitutional Parlamentul are un loc central, de functionarea sa depinzând, în ultima instanta, eficienta întregii activitati statale si, implicit, social economice. Parlamentul este o institutie centrala a dezvoltarii democratiei4, fiind unicul organ legiuitor 5, aceasta rezultând atât din monopolul elaborarii si adoptarii legii, cât si din abilitarea, în termen limitat a Guvernului de a emite ordonante simple, pe care le supune apoi aprobarii sale. Potrivit prevederilor Constitutiei, rolul Parlamentului României este conceput în concordanta cu principiile parlamentarismului european actual, astfel încât pe lânga functia legislativa si cea de control asupra executivului, consacrate ca
1 2

Art.138 alin.2 din Constitutie Tudor DRAGANU, Op.cit., pp.155-156. 3 Ibidem, p.154. 4 Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TANASESCU, Op.cit., p. 120 5 Pentru o opinie usor diferita în sensul ca deasupra Parlamentul este puterea întregului electorat care poate fi consultat prin referendum în anumite situatii, si drept consecinta Parlamentul nu este unica autoritate legiuitoare a tarii, Dan CIOBANU, Victor DUCULESCU, Op.cit., p124

43

esentiale înca de la începutul secolului 1, Parlamentul României mai exercita functia de reprezentare si functia de desemnare a unor autoritati publice. a) Functia legislativa se exercita în principiu dupa procedura clasica, ce reclama parcurgerea etapelor deja prezentate. Vom prezenta în continuare doar particularitatile procedurii legislative în România. Prin revizuirea Constitutiei, din anul 2003, pentru optimizarea procesului decizional s-a reformat procedura legislativa. În noua conceptie se pastreaza egalitatea camerelor dar în sensul unei specializari functionale, acestea fiind pe rând Camera decizionala si Camera de reflectie 2. Initiativa legislativa a cetatenilor este definita de art. 74 din Constitutie. Ea trebuie sa provina de la cel putin 100.000 de cetateni cu drept de vot, din cel putin un sfert din judetele tarii. Nu pot forma obiectul initiativei populare problemele fiscale, cele cu caracter international, amnistia si gratierea. Efectul juridic al exercitarii initiativei legislative cu respectarea tuturor conditiilor de fond si forma este sesizarea Parlamentului 3.Daca anterior modificarii legii fundamentale initiatorul putea depune proiectul de lege (propunerea legislativa) presedintelui oricareia dintre cele doua camere, Constitutia revizuita stabileste ca acesta va trebui depus la Camera competenta sa îl adopte ca prima Camera sesizata. Mecanismul decizional este urmatorul: prima camera sesizata este Camera de reflectie, obligata sa dezbata proiectul de lege sau propunerea legislativa în termen de cel mult 45 de zile, respectiv cel mult 60 de zile pentru legile deosebit de complexe. Legea astfel adoptata se trimite celeilalte camere care va decide definitiv cu privire la aspectele din lege ce tin de competenta sa, trimitând eventual înapoi Camerei prime sesizate prevederile din lege cu privire la care a ajuns la o formulare diferita si pentru care competenta decizionala revine celeilalte camere. Aceasta din urma este obligata sa se pronunte în procedura de urgenta. Daca termenele au fost depasite se considera ca proiectul de lege sau propunerea legislativa a fost adoptata în forma prezentata de initiator. Competenta decizionala a fost distribuita în asa fel încât: § Camera Deputatilor sa aiba rolul de camera decizionala de drept comun; § Senatul sa aiba competenta de camera decizionala pentru ratificarea tratatelor si a altor acorduri internationale, precum si în domeniul unor legi organice care privesc exclusiv organizarea si functionarea statului. Revizuirea Constitutiei a eliminat asadar „naveta legislativa” prin precizarea camerei decizionale pentru fiecare categorie de legi 4. Constitutia permite Presedintelui României ca înainte de promulgarea legii sa ceara o singura data reexaminarea legii (art. 77 alin. 2), dupa reexaminare promulgarea facându-se în cel mult 10 zile de la primirea legii. Potrivit art. 78 din Constitutie, dupa promulgare legea se publica în Monitorul Oficial al României si intra în vigoare la 3 zile de la data publicarii sau la o data ulterioara prevazuta în textul ei. b) Functia de reprezentare este consacrata expres în art.61 alin.1 din Constitutie :"Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român..."5. Acest fapt are multiple semnificatii:
1

Constantin DISSESCU, Drept constitutional, Bucuresti - 1915, p.703, apud Cristian IONESCU, Drept constitutional si institutii politice - Sistemul constitutional românesc, vol.II, p.235. 2 Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TANASESCU, Op.cit., p.135 3 Ioan MURARU, Elena Simina TANASESCU, Op.cit., 2004, p.215 4 Ibidem, p.225 5 În literatura de specialitate s-a sustinut ca de fapt sunt reprezentati numai cetatenii români cu drept de vot care participa la alegerea sa, Dan CIOBANU, Victor DUCULESCU, Op.cit., p. 124

44

În primul rând, aceasta înseamna ca Parlamentul României trebuie sa aiba o componenta izvorâta din manifestarea suveranitatii nationale, sa dea expresie puterii poporului, unicul titular al puterii politice. Prin urmare, componenta Parlamentului nu poate fi decât cea rezultata din vointa manifestata de electorat la urne. În al doilea rând, Parlamentul, odata constituit, trebuie sa se manifeste ca un exponent al intereselor politice ale întregului popor, disociindu-se prin mandatul încredintat de orice înclinare spre protejarea unor interese personale, particulare, locale sau de grup, care ar intra în contradictie cu cele generale, ale societatii. În al treilea rând, Parlamentul nu este doar unul din organele reprezentative ale poporului român, ci este chiar organul sau reprezentativ suprem, ceea ce este de natura sa justifice nu atât o preeminenta a acestei institutii în raport cu celelalte autoritati statale, cât mai ales prerogativele de control care îi sunt puse la dispozitie, prin Constitutie, în raport cu Presedintele României, Guvernul sau alte autoritati publice, în vederea asigurarii echilibrului puterilor 1. c) Functia de desemnare a unor autoritati publice. Precizam, de la început, ca prin "desemnare" întelegem învestire, alegere sau numire 2. Ca regula, aceasta functie se exercita de sedinta comuna a celor doua Camere. Exista însa si atributii de desemnare a unor autoritati publice care se exercita de o singura camera. Principalele atributii de desemnare, exercitate de Camerele Parlamentului în sedinta comuna sunt: - învestitura Guvernului (art. 103 din Constitutie) - cea mai importanta atributie; - numirea Directorilor Serviciilor de Informatii (art. 65, lit. h din Constitutie); - numirea avocatului poporului (art. 65, lit. i din Constitutie); - numirea membrilor Cur tii de Conturi (art.140, alin.4 din Constitutie); - alegerea Presedintelui si a presedintilor de sectii ai Consiliului legislativ (art.7 alin.2 din Legea nr.73/1993 privind înfiintarea, organizarea si func tionarea Consiliului legislativ republicata 3). Atributiile de desemnare care se exercita de o singura camera sunt : - numirea a 3 judecatori la Curtea Constitutionala de catre Senat (art.142 alin.3 din Constitutie) - numirea a 3 judecatori la Curtea Constitutionala de catre Adunarea Deputa tilor (art.142 alin.3 din Constitutie) - numirea a doi reprezentanti ai societatii civile în Consiliul Superior al Magistraturii de catre Senat (art. 133 al. 2, lit.b din Constitutie). d) Functia de control asupra executivului este la fel de importanta ca si functia legislativa. Sintetic4, procedurile de control parlamentar sunt : a) încuviintarea de c atre forul legislativ a m asurilor exceptionale luate de seful statului, potrivit art.92 alin.2 din Constitutie. În aceasta categorie de proceduri se include, de asemenea, si dezbaterea mesajului prezidential prin care se aduc la cunostinta Parlamentului masurile luate de presedintele României pentru respingerea agresiunii împotriva tarii ; b) acordarea si retragerea încrederii acordate Guvernului ; c) întrebarile si interpelarile ; d) anchetele parlamentare ;

1

Mihai CONSTANTINESCU, Ion DELEANU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Florin VASILESCU, Ioan VIDA, Op.cit., pp.127,128. 2 Cristian IONESCU, Drept constitutional …., p. 266. 3 Legea nr. 73/1993 a fost republicata în M. Of. nr. 1122/29 noiembrie 2004 4 Cristian IONESCU, Drept constitutional …, p.251.

45

e) angajarea raspunderii guvernului asupra unui program, a unei declaratii de politica generala sau a unui proiect de lege ; f) suspendarea din func tie a Presedintelui României ; g) punerea sub acuzare a Presedintelui României ; h) solicitarea urmaririi penale a membrilor Guvernului pentru faptele savârsite în exercitiul functiei lor. Referitor la îmbinarea functiei legislative si a celei de control, deosebit de semnificative sunt procedurile mixte, legislative si de control parlamentar în acelasi timp, si anume: § legiferarea prin intermediul ordonantei Guvernului - Parlamentul abiliteaza guvernul sa reglementeze într-un anumit domeniu ce face parte din sfera legii ordinare § angajarea raspunderii guvernului pentru un proiect de lege - Guvernul prezinta un proiect de lege care, ca urmare a angajarii raspunderii sale se considera adoptat daca o motiune de cenzura nu a fost initiata în urmatoarele trei zile si aprobata potrivit legii În cazul primei proceduri mixte a controlului parlamentar al executivului, latura legislativa absoarbe pe cea politica deoarece prima etapa a legii de abilitare depinde de obiectivul politic urmarit, care circumscrie însasi împuternicirea acordata, iar a doua etapa a legii de aprobare sau respingere a ordonantei depinde de modul de realizare a abilitarii acordate, deci de controlul îndeplinirii legii de abilitare. În cazul celei de-a doua proceduri latura politica a controlului parlamentar absoarbe pe aceea legislativa, întrucât prin efectul angajarii raspunderii guvernului se produce o deplasare de la dezbaterea proiectului prezentat spre disputa politica si spre necesitatea unor negocieri politice, ceea ce reprezinta o consecinta a faptului ca miza în aceasta situatia nu o constituie proiectul de lege, ci însasi ramânerea sau nu în functiune a Guvernului 1. Institutia angajarii raspunderii Guvernului intervine pe fondul unui conflict politic între Guvern si majoritatea parlamentara reprezentând un joc politic în forta al Guvernului, o provocare a Parlamentului de catre Guvern, joc din care Guvernul poate iesi fie înfrânt, în cazul adoptarii unei motiuni de cenzura, fie victorios, prin refortificarea încrederii în Guvern a Parlamentului si a electoratului, în situatia nedepunerii sau respingerii motiunii de cenzura2. E. Statutul parlamentarilor în România Vom examina statutul parlamentarilor români sub cele trei aspecte esentiale pentru îndeplinirea mandatului lor de reprezentanti ai poporului, si anume: imunitatile, incompatibilitatile si indemniza tiile. Imunitatea parlamentara, reglementata de Constitutia actuala a României, consta în doua categorii de garantii exceptionale de care se bucura parlamentarii, prin derogare de la principiul egalitatii cetatenilor în fata legii si a justitiei, si anume: inviolabilitatea si iresponsabilitatea juridica3. Imunitatea defineste practic dreptul democratic al parlamentarilor la libera exprimare în exercitarea atributiilor lor 4. Inviolabilitatea, reglementata de art.72 alin.2 din Constitutia revizuita este garantia speciala acordata parlamentarilor de a nu putea fi retinuti, arestati,

1 2

Marian ENACHE, Câteva reflectii…, p. 23 Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TANASESCU, Op.cit., p.216 3 Tudor DRAGANU, Op. cit., p.216 4 Corneliu TURIANU, Imunitatea în dreptul român, Revista Dreptul, nr. 2/2003, p.110-112.

46

perchezitionati sau trimisi în judecata penala1, decât cu încuviintarea camerei din care fac parte si dupa ascultarea lor2. Fata de reglementarea inviolabilitatii se impun c âteva observatii. În primul rând, ea func tioneaza numai pe durata mandatului: când acesta a încetat, regulile dreptului comun devin pe deplin aplicabile 3. În al doilea rând, inviolabilitatea nu este absoluta: ea poate fi ridicata printr-o hotarâre a Camerei din care face parte parlamentarul în doua situatii: 1. când urmarirea si trimiterea în judecata penala se fac doar de Parchetul de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie, iar competenta de judecata apartine Înaltei Curti de Casatie si Justitie. 2. când e vorba de o infractiune flagranta. În acerasta situatie deputatul sau senatorul poate fi retinut si supus perchezitiei, ministrul justitiei fiind obligat sa informeze ne întârziat pe presedintele adunarii asupra retinerii sau perchezitiei. Evident, Camera poate hotarî metinerea sau revocarea masurii. Daca iviolabilitatea unui parlamentar a fost ridicata, el va fi judecat de Înalta Curte de Casatie si Justitie. Concluzionând, se poate spune ca inviolabilitatea parlamentara nu suprima în nici un caz represiunea penala, ci doar întârzie momentul trimiterii în judecata, momentul urmaririi penale sau al cercetarii judecatoresti 4. Iresponsabilitatea juridica a Parlamentarilor este reglementata în art.72 alin.1 din Constitutie, care prevede ca deputa tii si senatorii nu pot fi trasi la raspundere juridica pentru voturile sau opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului. Spre deosebire de inviolabilitate care protejeaza parlamentarii numai în materie penala si numai pe durata mandatului, iresponsabilitatea juridica opereaza si în cazul raspunderii civile, nu numai pe durata mandatului, ci si dupa încetarea lui. Si iresponsabilitatea juridica este limitata, întrucât se refera doar la faptele si actele savârsite în exercitiul mandatului. Aceste reguli ocrotesc parlamentarii împotriva unor abuzuri, unor urmariri judiciare nejustificate, arbitrare, declansate de executiv sau de adversarii politici. Pentru faptele si actele savârsite ca simplu particular, parlamentarul nu se bucura de protectie. De aceea, eventualele insulte sau calomnii proferate de la tribuna Parlamentului nu pot fi considerate ca savârsite în exercitiul mandatului de deputat sau senator5 si pot atrage raspunderea juridica. Asadar, imunitatea nu confera parlamentarului privilegii absurde în raport cu cerintele legii penale. Ea nu îl protejeaza la modul absolut decât în ceea ce priveste opiniile si voturile exprimate în virtutea mandatului încredintat în mod democratic de catre alegatori. Incompatibilitatile parlamentarilor români sunt stabilite de art. 71 din Constitutie. Primul alineat al acestui articol dispune: "Nimeni nu poate fi în acelasi timp deputat si senator". Acest text este neechivoc. Daca aceeasi persoana este aleasa atât deputat cât si senator, trebuie sa renunte la unul dintre mandate. Cel de-al doilea alineat al articolului mentionat declara incompatibil mandatul de deputat sau senator cu exercitarea oricarei functii publice de autoritate, cu exceptia celei de membru al Guvernului, întrucât acestia sunt învestiti de Parlament. Asadar, în sistemul nostru constitutional este permis cumulul mandatului parlamentar cu cel guvernametal.
1

Trebuie precizat faptul ca inviolabilitatea a fost restrânsa prin revizuirea Constitutiei doar la domeniul penal, fiind eliminate din cuprinsul protectiei juridice aspectele referitoare la raspunderea contraventionala. 2 Tudor DRAGANU, Op. cit., p.217 3 Ibidem, p.217 4 Corneliu TURIANU , Op.cit., p.111 5 Tudor DRAGANU, Op. cit., pp.220,221.

47

Cât priveste regula, care interzice cumulul mandatului parlamentar cu exercitarea oricarei func tii publice de autoritate , desi Constitutia nu defineste "func tia publica de autoritate", Legea nr. 161/2003 privind unele masuri pentru asigurarea transparentei în exercitarea demnitatilor publice, a functiilor publice si în mediul de afaceri, prevenirea si sanctionarea coruptiei1 reglementeaza aceasta chestiune, facând o enumerare ampla a functiilor considerate incompatibile cu calitatea de deputat sau senator (art. 81-82). În doctrina, anterior aparitiei legii mai sus-mentionate, prevederea constitutionala amintita a stârnit controverse, opinia dominanta 2 considerând functii publice de autoritate, acele functii publice care confera titularului capacitatea legala de a emite acte unilaterale obligatorii. Indemnizatiile parlamentarilor români sunt prevazute de art.73 alin.3 lit. c din Constitutie, care este o norma de trimitere la lege. Practic, dupa cum arata I.Deleanu3, parlamentarii români beneficiaza de indemnizatii principale, indemnizatii secundare si de indemniza tii pentru activitatea desfasurata în circumscriptia electorala în care au fost alesi. Indemnizatiile principale sunt o suma fixa lunara, diurna pentru perioada în care parlamentarul este prezent la lucrarile în plen sau în comisii, costul cazarii, pe perioada sesiunilor, pentru cel ce nu domiciliaza în Bucuresti. În sfera indemniza tiilor secundare se înscriu: diurnele de deplasare, gratuitatea transportului feroviar, auto, naval si pe liniile aeriene interne, rambursarea taxelor de posta si telecomunicatii interne. În fine, pentru desfasurarea activitatii în circumscriptia electorala, parlamentarul beneficiaza de o suma forfetara egala cu indemniza tia lunara, din care trebuie sa suporte cheltuielile biroului sau parlamentar.

2.2. Organele executive 2.2.1. Aspecte generale
În sensul general al termenului, executivul sau puterea executiva asigura executarea legii. Functia de asigurare a executarii legii înglobeaza astazi activitati diverse cum sunt: exercitarea functiei de sef al statului, coordonarea actiunii administratiei publice pentru punerea în aplicare a legii, desfasurarea unor actiuni directe de aplicare sau de organizare a aplicarii legii, exercitarea unor atributii care privesc impulsionarea procesului legislativ, conducerea generala a statului, în sens larg, conform legii. Organele statale care realizeaza activitatile mentionate sunt organele executive. Spre deosebire de Parlament, care este un organ reprezentativ, întrucât este învestit cu exercitiul puterii direct de natiune, executivul exercita o putere derivata de la organele reprezentative, cu exceptia unor organe alese ale administratiei publice locale (primari, consilii locale, consilii judetene). Cu toate acestea, astazi, se poate considera ca organele executive, departe de a fi asimilate sensului etimologic originar – elemente secundare si subordonate legislativului – reprezinta elementul motor si dinamic al întregului sistem politic4. Executivul nu trebuie confundat cu administratia de stat, primul fiind, prin excelenta, un organ politic, în timp ce administratia numai în modelul american dobândeste relief politic, în celelalte sisteme politice functionarul de stat care exercita
1 2 3 4

Dupa publicarea în M. Of. nr. 279/21.04.2003, legea a suferit multiple modificari si completari. Tudor DRAGANU, Op. cit., pp.221,222. Ion DELEANU, Op. cit. vol.II, p.240. Pierre PACTET, Op.cit., p. 115

48

administratia de stat fiind beneficiarul unui statut de stabilitate în functie, si, prin aceasta, un factor de opozitie în raport cu structurile politice ale executivului 1. Puterea executiva se caracterizeaza prin relatii ierarhice. Unul dintre subiecti are drept de comanda, iar celalalt obligatia de supunere. Realizând o inventariere a atributiilor puterii executive, enumeram 2: § definirea politicii generale a tarii; § elaborarea proiectelor de legi necesare înfaptuirii acestei politici; § adoptarea actelor normative si individuale necesare aplicarii legilor; § luarea deciziilor necesare functionarii serviciilor publice; § adoptarea unor masuri de executare materiala în domeniul ordinii publice; § dispunerea teritoriala a fortelor armate si a celor de politie; § conducerea relatiilor internationale. Executivul cuprinde, în mod traditional, doua categorii de organe: seful statului si guvernul. Tinând seama de structura executivului, se poate face distinctie între executivul monocratic (monist) si executivul dualist 3. Executivul monocratic(monist) Regimul executivului monocratic sau monist reprezinta o reminiscenta a antichitatii imperiale si a absolutismului monarhic, adaptata la regulile constitutionale actuale. Executivul monocratic se caracterizeaza prin detinerea functiei executive de catre o singura entitate statala. Aceasta poate purta, de regula, denumirea de rege sau presedinte. Mentionam ca, în decursul istoriei, executivul monocratic a înregistrat si forme colegiale, care presupun exercitarea atributiilor executive în mod colectiv de catre doua sau mai multe persoane, egale în drepturi. În sistemele politice bazate pe monocratia executivului, problemele se prezinta în mod diferit, dupa cum seful statului este monarh sau presedinte de republica. În forma sa clasica, monocratia monarhica se caracteriza printr-o preponderenta, mai mult sau mai putin formala, a sefului statului - monarhul - care exercita concomitent puterea executiva si o parte din puterea legislativa. Monocratia prezidentiala este cea mai rigida expresie contemporana a separatiei puterilor în stat. În aceste regimuri, executivul este condus de presedintele statului, acesta fiind seful guvernului si având responsabilitatea executarii legii, fiind, totodata, independent de parlament (ex.SUA). Executivul dualist Reprezinta modelul de executiv caracteristic, în primul rând, regimurilor parlamentare, în cadrul carora functia executiva este disociata si încredintata în parte unei persoane, seful statului, cealalta revenind guvernului, ca organ colegial, fiecare exercitându-si atributiile într-un mod mai mult sau mai putin autonom. În acest sistem, seful de stat este desemnat de parlament sau ales direct prin vot universal, iar guvernul are în frunte un premier sau prim-ministru, considerat, uneori si seful executivului. Atunci când seful statului este desemnat de parlament, aceasta functie este influentata de pozitia partidelor politice din componenta parlamentului. Functia de sef al guvernului este, la rândul ei, influentata de majoritatea parlamentara. Executivul dualist comporta nuantari de la stat la stat, si chiar în cadrul aceluiasi stat, în functie de situatia concreta a raporturilor dintre partidele politice.

1 2

Pierre PACTET, Op.cit., p. 115 Jacques CADART, Institutions Politiques et Droit Constitutionnel, vol.I, Ed. "Economica", Paris1990, p.342, apud Ioan VIDA, Puterea executiva si administratia publica, Ed. "R.A.Monitorul Oficial", Bucuresti-1994, p.29. 3 Ion DELEANU, Op. cit., vol. II, p. 331

49

2.2.2.Organele executive ale României potrivit actualei Constitutii
Dupa cum am aratat deja, forma de guvernamânt a României este republica de tip semi-prezidential atenuat sau parlamentarizat. Prin urmare, avem un executi v dualist, format din : § Presedinte ales prin sufragiu universal direct, dar cu puteri limitate; § Guvern. Aceasta organizare bicefala a executivului în România face ca autoritatea publica unipersonala - Presedintele României - sa exercite func tia de sef al statului, în schimb, organul colegial - Guvernul - sa poarte întreaga raspundere în fata Parlamentului pentru exercitarea functiei executive, în conditiile unei democratii parlamentare 1. În acest demers, Guvernul are ca suport actional administratia publica, asupra careia exercita functia de conducere generala 2. Asadar, Presedintele României este seful statului, calitate care se revendica din prerogativa de a reprezenta statul român si de a fi garantul independentei nationale, al unitatii si al integritatii teritoriale a tarii3. Este important de mentionat ca alegerea directa de catre popor a Presedintelui nu-i confera acestuia puteri sporite, continutul si întinderea atributiilor acestuia nedepasind sfera de prerogative ale unui sef de stat din regimurile parlamentare 4. Astfel, Presedintele României nu numeste, ci doar desemneaza un candidat pentru functia de prim-ministru, si numai în urma votului de încredere acordat de parlament poate numi guvernul care este raspunzator politic numai în fata parlamentului. O problema interesanta legata de institutia prezindentiala din România este determinata de textul art. 84 alin.1 din Constitutie :"În timpul mandatului, Presedintele României nu poate fi membru al unui partid…", care exprima vointa legiuitorului constituant român de a avea un Presedinte neutru fata de partidele politice 5. În practica, aceasta dispozitie face ca Presedintele ales sa renunte la calitatea de membru de partid si eventual la functia pe care a detinut-o în cadrul acestuia; însa ruptura de doctrina partidului care l-a sustinut în alegeri este însa una artificiala. La fel de interesanta si controversata este si ipoteza inversa, a presedintelui în functiune care intentioneaza sa candideze pe listele unui partid pentru un mandat de deputat sau senator. Este adevarat ca prin revizuirea Constitutiei mandatul Presedintelui s-a prelungit de la 4 la 5 ani, astfel încât o situatie în care alegerile parlamentare sa se suprapuna peste cele prezidentiale mai poate fi întâlnita o data la 20 de ani. Cu toate acestea, Curtea Constitutionala s-a pronuntat deja în legatura cu aceasta chestiune prin Decizia nr. 339 din 17 septembrie 2004 6. Curtea constata, pe de o parte ca normele constitutionale nu îl priveaza pe Presedintele României de dreptul electoral de a fi ales, iar pe de alta parte ca neutralitatea politica a mandatului

1 2

Ioan VIDA, Op.cit., p.37. A se vedea si Antonie IORGOVAN, Op.cit., p.53 si urmatoarele. Marian ENACHE, Câteva consideratii…, p.3 3 Ion DELEANU, Op.cit., p.206 4 Marian ENACHE, Câteva consideratii …, p.3 5 Antonie IORGOVAN, Odiseea elaborarii Constitutiei, "Editura Uniunii Vatra Româneasca", Tg.Mures - 1998, p.230. În perioada scursa de la intrarea în vigoare a Constitutiei si pâna în prezent, realitatea a demonstrat ca finalitatea constitutionala de a avea un presedinte independent politic nu s-a realizat. La expirarea mandatului, Iliescu a redevenit liderul partidului care l-a propulsat în func tia de Presedinte al României si care l-a sustinut pentru obtinerea unui nou mandat, iar Constantinescu a încercat sa faca la fel. 6 Publicata în M.Of. nr. 887 din 29 septembrie 2004. Asupra acestei decizii a Curtii Constitutionale vom reveni în Capitolul III al lucrarii de fata.

50

prezidential nu este afectata de candidatura acestuia pe listele unui partid politic, aliante politice ori aliante electorale. Aceasta neutralitate este necesara pentru îndeplinirea corecta a atributiilor ce revin Presedintelui potrivit Constitutiei, dintre care mentionam exemplificativ: § reprezentarea statului român ; § garantarea independentei nationale, a unitatii si integritatii teritoriale a tarii ; § asigurarea respectarii Constitutiei si a bunei func tionari a autoritatilor publice; § medierea între puterile statului, precum si între stat si societate ; § numirea magistratilor. Referitor la cea de a doua componenta a executivului dualist din România, si anume Guvernul, statutul acestuia este determinat, în primul rând, de textele constitutionale care reglementeaza: rolul si structura, învestitura, incompatibilitatile, încetarea functiei de membru al Guvernului, atributiile primului-ministru, actele Guvernului, raspunderea membrilor acestuia si încetarea mandatului. Nu trebuie, însa ignorate nici celelalte texte constitutionale referitoare la Guvern, cum sunt cele referitoare la raporturile sale cu Parlamentul sau cele care, reglementând atributiile Presedintelui României, au în vedere si raporturile dintre Presedinte si Guvern1. În ceea ce priveste structura, Guvernul este alcatuit din prim-ministru, ministri si alti membri stabiliti prin lege organica 2 (art.102 alin.3 din Constitutie). El functioneaza ca autoritate colegiala, în cadrul careia primul-ministru are puteri exorbitante 3. De asemenea, exista mai multe prevederi constitutionale care confera primului-ministru o autoritate de sine statatoare. Astfel, pe lâ nga alte atributii proprii, primul-ministru intra în relatii directe cu Presedintele, Parlamentul si Curtea Constitutionala. Din acest motiv, el este în masura sa influenteze atât politica statului, cât si deliberarile din cadrul Guvernului 4. Este necesara punerea în evidenta a un element esential al regimului juridic al Guvernului, si anume deplina sa responsabilitate în fata Parlamentului. Astfel, rolul Guvernului consta, de fapt, în realizarea programului sau de guvernare acceptat de Parlament. Acordarea încrederii Guvernului si acceptarea programului sau de guvernare au drept consecinta obligativitatea realizarii « programului » de catre Guvern. R aspunderea pentru îndeplinirea lui îi apartine exclusiv. Parlamentul, prin votul acordat, si-a exprimat încrederea în acest program, încredere pe care oricând o poate retrage prin adoptarea unei motiuni de cenzura, daca motivele pentru care ea a fost acordata la învestitura au disparut ulterior. Astfel, Guvernul apare ca organ « dependent » de Parlament, el fiind o adevarata « putere » numai daca este sprijinit de o larga majoritate parlamentara5. Printre atributiile Guvernului este si cea cuprinsa în art. 102, si anume, faptul ca guvernul asigura realizarea politicii interne si externe a tarii, desi în realitate el este cel care stabileste aceasta politica si o expune spre aprobare parlamentului.

1 2

Genoveva VRABIE, Op.cit., pp.282,283. Este vorba de Legea nr. 90/2001 privind organizarea si functionarea Guvernului României si a ministerelor, publicata în M. Of. nr. 164 din 2 aprilie 2001, cu modificarile ulterioare. 3 În conformitate cu prevederile art. 27 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea si functionarea Guvernului României si a ministerelor, hotarârile se adopta prin consens, iar daca nu se realizeaza consensul, hotaraste primul-ministru. 4 Ioan VIDA, Op.cit. p.74. 5 Ibidem, p.285.

51

2.3. Organele jurisdictionale 2.3.1. Aspecte generale
Organele jurisdictionale sunt autoritatile publice care aplica legea în cazul litigiilor. Aceasta categorie de organe este cunoscuta sub terminologii diferite: instante judecatoresti, putere judecatoreasca, putere jurisdictionala, autoritate jurisdictionala. Însa, indiferent de denumire, este vorba întotdeauna de organele care înfaptuiesc justitia, prin justitie întelegându-se activitatea de solutionare a proceselor civile, administrative, comerciale, penale, de munca etc., aplicarea de sanctiuni si restabilirea drepturilor si intereselor legitime încalcate. Termenul "justitie" desemneaza, totodata, si sistemul organelor judecatoresti. Competenta instantelor judecatoresti este stabilita prin constitutie si legi1. În limbaj obisnuit, "justitie" se traduce prin a face dreptate. Daca la început justitia se ocupa numai cu solutionarea proceselor si cu reprimarea persoanelor care produc pagube si suferinte altora, prin încalcarea normelor de drept, ulterior, ea si-a îmbogatit continutul ajungând sa cenzureze chiar exercitiul puterii, în sensul exercitarii controlului asupra modului cum guvernantii respecta dreptul. Astfel, s-a ajuns la principiul legalitatii în activitatea organelor statului 2. Statul de drept, care presupune ca puterea sa respecte prima legea, este de neconceput fara justitie. Lipsa unei justitii veritabile face imposibil primatul dreptului, or acolo unde dreptul nu primeaza se instaleaza arbitrariul si nedreptatea. Statul de drept semnifica subordonarea statului fata de drept3 sau limitarea puterii prin drept4. Puterea jurisdictionala trebuie sa fie independenta si impartiala, accesibila si eficace, întrucât numai în aceste circumstante cetateanul va percepe justitia ca pe o institutie care îl apara, atunci când drepturile si interesele sale legitime sunt încalcate. O practica îndelungata a demonstrat ca judecatorii, pentru a aplica legea la cazurile concrete ce le sunt supuse spre rezolvare, trebuie mai întâi sa stabileasca starea de fapt, apoi trebuie sa interpreteze legile, cutumele sau contractele ce sunt invocate, pentru a le întelege continutul, urmeaza încadrarea în drept a starii de fapt, si în final se da verdictul, exprimat prin hotarârea judecatoreasca. Prin aceasta se constata drepturi si obligatii pentru subiectele de drept participante în proces, se aplica sanctiuni, se stabilesc despagubiri, se dau ordine de executare, atât partilor în proces, cât si autoritatilor publice. Ansamblul hotarârilor judecatoresti formeaza jurisprudenta sau practica judecatoreasca. Prin aceasta se limpezesc, uneori, textele legale obscure, ambigue sau lacunare si chiar se completeaza. În aceste conditii, este important de stiut pâna unde pot merge judecatorii cu completarea lacunelor legii, pentru ca rolul justitiei este sa aplice dreptul, nu sa-l creeze. Daca justitia ajunge, totusi, sa creeze drept, cum se întâmpla în unele sisteme constitutionale, trebuie stabilita limita la care judecatorul este obligat sa se opreasca pentru a nu se substitui parlamentului. Pentru ca justitia sa-si poata îndeplini misiunea, ea cunoaste o anumita organizare si anumite principii. Organizarea justitiei se face pe grade de jurisdictie. Aceste grade de jurisdictie permit, în principiu, atât solutionarea în fond a litigiilor, cât si posibilitatea de recurs, ca mijloc de îndreptare a erorilor, de reevaluare a probelor
1 2

Ioan MURARU, Simina TANASESCU, Op. cit., 2001, pp. 585, 586. Ibidem 3 Jaques GICQUEL, Droit constitutionnel et institutions politiques, 10 ed, Montchrestien, Paris,1993, p. 3 4 Claude EMERI, L‘Etat de droit dans les systemes polyarchiques europeens, în Revue francaise de droit constitutionnel, 1992, nr. 9, p. 29

52

si situatiilor. Se considera ca, cele mai multe garantii le ofera organizarea justitiei pe 3 grade de jurisdictie: fond, apel, recurs. Dezavantajul este durata mai lunga a proceselor. Pentru a-si putea îndeplini misiunea, justitia trebuie sa respecte anumite principii 1, rezultate dintr-o experienta îndelungata. Acestea sunt 2 : 1. Principiul legalitatii Atunci când se refera însasi la justitie, acest principiu prezinta doua aspecte principale: § legalitatea instantelor judecatoresti - înseamna ca pot îndeplini activitati jurisdictionale numai acele autoritati statale carora constitutia si legile le recunosc aceasta capacitate. De asemenea, instantele judecatoresti pot rezolva litigii numai în limita competentei conferite de lege. În fine, procedura de rezolvare a litigiilor poate fi numai cea stabilita de lege. § legalitatea infractiunilor si pedepselor – înseamna ca nu exista infractiune daca nu este prevazuta de lege si nu exista pedeapsa daca nu este prevazuta de lege. 2. Justitia este unica si egala pentru toti Este un principiu care valorifica în domeniul justitiei, principiul egalitatii în drepturi a cetatenilor. În sinteza, acest principiu cere ca toti cetatenii sa fie judecati de aceleasi instante, în situatii similare. Unicitatea si egalitatea justitiei interzice existenta unor tribunale exceptionale, indiferent de denumire, precum si existenta unor privilegii în administrarea justitiei. De asemenea, acest principiu presupune folosirea în spete similare a acelorasi reguli procedurale si acordarea drepturilor procesuale, în mod egal tuturor participantilor la proces. 3. Dreptul la aparare Acesta este si unul dintre drepturile fundamentale ale omului si consta în faptul ca orice parte în proces trebuie sa aiba posibilitatea de a-si apara pozitia si de a beneficia de avocat. 4. Prezumtia de nevinovatie Este principiul potrivit caruia orice persoana este considerata nevinovata atâta timp cât împotriva sa nu s-a pronuntat o hotarâre definitiva de condamnare. Prezumtia de nevinovatie este una dintre cele mai puternice garantii ale demnitatii si libertatii umane. 5. Independenta judecatorului si supunerea lui numai legii Potrivit acestui principiu, în activitatea sa, judecatorul se supune numai legii si constiintei sale. Ca atare, în rezolvarea litigiilor, judecatorul nu poate cere sau primi nici un fel de ordine, instructiuni, indicatii, sugestii sau alte asemenea impulsuri privind solutia pe care trebuie sa o dea. În acest context, un interes aparte îl prezinta statutul judecatorilor. Prima problema, privind statutul judecatorilor, o constituie recrutarea acestora. Recrutarea trebuie sa garanteze independenta si competenta profesionala a judecatorilor, stiut fiind ca administrarea justitiei este o activitate calificata. În unele state judecatorii sunt alesi prin vot universal la fel ca deputatii. Ex. În S.U.A., la nivelul statelor federate. În acest sistem, judecatorii trebuie sa se alieze cu partidele politice, cu toate dezavantajele ce decurg de aici. Un alt sistem, mai potrivit, credem noi, este recrutarea judecatorilor prin concurs, deci pe criteriul competentei profesionale. Punctul nevralgic al acestui sistem îl constituie componenta comisiilor de concurs. Pentru a se ajunge la
1

Potrivit prof .Ion Deleanu, prin "principii" se înteleg regulile esentiale care stau la baza organizarii justitiei, în scopul realizarii func tiei ce îi revine. Ioan DELEANU, Op.cit., vol.II, p.361 2 Ioan MURARU, Op.cit., pp.223-227.

53

rezultatele dorite, comisiile de concurs trebuie sa fie compuse din persoane a caror competenta profesionala, onestitate si impartialitate sa nu poata fi puse la îndoiala si care sa beneficieze de un mare grad de independenta în desemnarea câstigatorilor concursului, cum ar fi universitarii si magistratii de mare prestigiu. Problema de ordin tehnic a acestui sistem o constituie alegerea modalitatilor de organizare si desfasurare a concursurilor si criteriile de evaluare a candidatilor. Se remarca, deci, ca judecatorii dobândesc exercitiul puterii judiciare, în functie de sistem, fie prin vot, fie pe baza unui concurs profesional. Totdeauna, însa, puterea judiciara se exercita în numele legii. O importanta deosebita, pentru statutul judecatorului, o are inamovibilitatea, întrucât este considerata o garantie solida a independentei acestuia. Inamovibilitatea face ca judecatorul sa nu poata fi nici revocat, nici retrogradat, nici transferat si nici avansat fara consimtamântul sau. Fac exceptie cazurile de abateri grave, care, însa, pot fi stabilite si sanctionate numai de catre o autoritate speciala din cadrul corpului magistratilor, dupa o procedura riguroasa. În ceea ce priveste avansarea magistratilor în profesie, mentionam ca, pentru asigurarea independentei judecatorilor fata de cel ce are puterea de avansare, s-au impus doua reguli: I. Avansarea sa fie numai de competenta corpului magistratilor; II. Numarul treptelor (gradelor) profesionale sa fie limitat, si la fel, sa fie limitate consecintele avansarii, în scopul de a face cât mai putine diferentieri în cariera, pentru a se înlatura eventualele conditionari imorale din cariera judecatorilor. Tot în legatura cu independenta judecatorilor se pune si problema controlului hotarârilor judecatoresti, întrucât se stie ca, de regula, controlatul depinde de controlor. Pentru a evita aceasta dependenta, hotarârile judecatoresti pot fi controlate numai de alte instante judecatoresti, si numai dupa proceduri jurisdictionale. Respectarea principiilor prezentate poate crea independenta justitiei în fata legislativului si a executivului. 2.3.2. Organele jurisdic tionale din România, potrivit reglementarilor actuale Constitutia României cuprinde mai multe texte care exprima preocuparea legiuitorului constituant român pentru garantarea principiilor care stau la baza justitiei. Astfel, principiul legalitatii este consacrat de urmatoarele texte constitutionale : § art.23 alin. 12, potrivit caruia nici o pedeapsa nu poate fi stabilita sau aplicata decît în conditiile si în temeiul legii; § art.73 alin.3, lit.h si l, conform carora se stabilesc prin lege organica, pe de o parte, infractiunile, pedepsele si regimul executarii acestora, iar pe de alta, organizarea si func tionarea insta ntelor judecatoresti ; § art.124 alin.1, care prevede ca justitia se înfaptuieste în numele legii; § art.126 alin.2, potrivit caruia competenta si procedura de judecata sunt stabilite de lege. Din textele mentionate rezulta fara echivoc garantarea principiului legalitatii, sub cele doua aspecte ale sale, legalitatea instantelor judecatoresti si legalitatea infractiunilor si pedepselor. Principiul unicitatii si egalitatii justitiei este expres prevazut în: § art.124 alin.2 din Constitutie care afirma : "Justitia este unica, impartiala si egala pentru toti", § art.126 alin.5 din Constitutie, care interzice înfiintarea de instante extraordinare. Dreptul la aparare, un alt principiu al justitiei, este consacrat constitutional prin art.24, potrivit caruia dreptul la aparare este garantat, si în tot cursul procesului, partile au dreptul sa fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.
54

Principiul prezumtiei de nevinovatie este clar exprimat de art.23 alin.11 din Constitutie :"Pâna la ramânerea definitiva a hotarârii judecatoresti de condamnare, persoana este considerata nevinovata." În fine, independenta judecatorilor si supunerea lor numai legii, este consemnata ad literam în art. 124 alin.3 din Constitutie, iar art.125 alin.1 dispune ca judecatorii numiti de Presedintele României sunt inamovibili, potrivit legii. În ceea ce priveste organizarea judecatoreasca, potrivit art.125 alin.1 din Constitutie, "justitia se realizeaza prin Înalta Curte de Casatie si Justitie si prin celelalte instante judecatoresti stabilite de lege". De aici rezulta ca, stabilirea instantelor judecatoresti inferioare Înaltei Curti de Casatie si Justite apartine domeniului legii, mai precis a legii organice, daca avem în vedere si prevederile art. 73 alin.3, lit.l din Constitutie. Legea organica cea mai semnificativa ce reglementeaza aceasta materie este Legea nr. 304/2004 republicata privind organizarea judiciara republicata 1. Instantele judecatoresti sunt integrate într-un sistem care le ordoneaza într-o "tripla ierarhizare"2. Aceasta înseamna ca, hotarârea primei instante poate fi atacata cu apel în fata unei instante superioare, iar apoi cu recurs la o instanta de casare, pentru a se garanta astfel o judecata corecta. Faptul ca existenta a trei grade de jurisdictie (judecata în prima instanta, în apel si în recurs) reprezinta dreptul comun în tara noastra, nu exclude posibilitatea ca legiuitorul sa opteze, din anumite considerente, pentru gradul dublu de jurisdictie, în anumite domenii. Astfel, urmarind celeritatea solutionarii litigiilor, în materia contenciosului administrativ, legiuitorul a optat pentru dubla ierarhizare a instantelor. În România justitia se înfaptuieste prin instantele judecatoresti. Acestea sunt: Înalta Curte de Casatie si Justitie, Curtile de Apel, Tribunalele, Tribunalele specializate, Instantele militare (tribunalele militare; Tribunalul Militar Teritorial Bucuresti; Curtea Militara de Apel Bucuresti) si judecatoriile 3. În cadrul Curtilor de apel si a Tribunalelor functioneaza sectii sau, dupa caz, complete specializate pentru cauze civile, penale, comerciale, cauze cu minori si de familie, cauze de contencios administrativ si fiscal, cauze privind conflicte de munca si asigurari sociale, precum si, în raport cu natura si numarul cauzelor, sectii maritime si fluviale sau pentru alte materii4. Asadar, instantele judecatoresti sunt reprezentarea în concret a puterii judecatoresti. Trebuie însa facuta o distinctie între puterea judecatoreasca si autoritatea judecatoreasca, cea din urma fiind compusa din Înalta Curte de Casatie si de Justitie si celelalte instante judecatoresti, Ministerul public si Consiliul Superior al Magistraturii5. Nu toate aceste organisme se integreaza în puterea judecatoreasca, ci doar instantele judecatoresti 6. În concluzie, denumirea de autoritate judecatoreasca nu se identifica cu cea de putere judecatoreasca deoarece o excede ca sfera 7.
1

Legea nr. 304 din 28 iunie 2004 privind organizarea judiciara a fost republicata în M. Of. nr. 827/13.09. 2005. Legea ce reglementa acest domeniu anterior adoptarii Legii nr. 304/2004 era Legea nr. 92/1992 privind organizarea judecatoreasca republicata în M. Of. nr. 259/30.09.1997. Aceasta lege însa nu a fost abrogata decât partial, astfel încât acum exista situatia inedita a reglementarii materiei justitiei prin doua legi organice. 2 Tudor DRAGANU, Op.cit., pp.354,355. 3 Art. 2 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 republicata 4 Idem, art. 35 si 36 5 Elena Simina TANASESCU, Stefan DEACONU, Op.cit., p. 187 6 Ioan MURARU, Simina TANASESCU, Op.cit., 2004, p. 7 Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TANASESCU, Op.cit., p.216

55

2.4. Relatiile dintre organele fundamentale ale statului
2.4.1. Aspecte generale O realitate complexa, care demonstreaza relativitatea separatiei si independentei puterilor statului, o constituie relatiile ce se stabilesc între organele fundamentale. Vom prezenta o scurta analiza a relatiilor dintre justitie si celelalte organe ale statului, precum si o scurta analiza a relatiilor dintre legislativ si executiv. A. Raporturile dintre justitie si celelalte organe fundamentale ale statului1 În ceea ce priveste relatiile justitiei cu legislativul si cu executivul, este important ca acestea sa nu afecteze independenta judecatorului. Raporturile justitiei cu parlamentul sunt determinate, în primul rând, de faptul ca, organizarea si functionarea instantelor judecatoresti se reglementeaza prin lege. Deci parlamentul este cel ce stabileste organele judecatoresti, competenta lor si procedura dupa care vor judeca. În continuare, tot parlamentul este cel care stabileste, prin lege, infractiunile si pedepsele. Este evident ca toate acestea nu afecteaza puterea judecatorului de a decide independent în cauza care îi este supusa judecatii, cu singura restrictie, de altfel fireasca, de a se supune legii. Justitia, la rândul ei, poate interveni în activitatea legislativa, în statele în care controlul constitutionalitatii legilor este de competenta instantelor judecatoresti. Raporturi ale justitiei cu executivul apar în situatia în care numirea si avansarea magistratilor este de competenta unor organe executive, cum ar fi seful statului. Aceasta da o dependenta a judecatorilor fata de executiv, care poate fi contracarata prin consacrarea reala a criteriului competentei si probitatii profesionale, atât pentru numire cât si pentru avansari. De asemenea, raporturi între justitie si executiv, apar atunci când judecatorii pot controla legalitatea actelor puterii executive. Bineînteles, ei vor putea sa judece corect, doar atunci când au suficiente garantii pentru a fi feriti de presiunile executivului. B. Raporturile dintre legislativ si executiv 2 Examinarea raporturilor legislativ-executiv o vom face sub 3 aspecte: rolul legislativului în formarea executivului, raporturile legislativ-executiv care apar în procesul de guvernare si compatibilitatea exercitiului concomitent al unui mandat parlamentar si a unei functii executive. 1. Rolul legislativului în formarea executivului Pretutindeni, parlamentul detine anumite competente privind formarea executivului. Aceste competente difera de la un sistem constitutional la altul si depind de forma de guvernamânt si de structura executivului. Ele se refera la desemnarea sefului statului, si la desemnarea sefului de guvern si a membrilor guvernului. a) Desemnarea sefului statului Rolul parlamentului în desemnarea sefului de stat difera în functie de forma de guvernamânt. În cazul monarhiei, interventia parlamentului este rara, functia de sef al statului transmitându-se ereditar. În republica prezidentiala, seful statului este ales prin vot universal, ceea ce face ca rolul parlamentului sa fie nesemnificativ. El se reduce doar la solemnitatea depunerii juramântului, în momentul preluarii functiei. În republica parlamentara, însa, seful statului este ales de parlament, ceea ce face ca rolul acestuia sa fie decisiv. b) Desemnarea sefului de guvern si a membrilor guvernului. Si în acest domeniu situatiile sunt diferite de la tara la tara. Cu toate acestea, distinctia între seful si membrii guvernului este evidenta pretutindeni, seful guvernului
1 2

Ioan MURARU, Op.cit., pp.228,229. Ibidem, pp.194-202.

56

având un regim juridic distinct. Seful guvernului este desemnat pe criterii politice si el alcatuieste lista membrilor guvernului. În regimurile prezidentiale (ex.S.U.A.), presedintele cumuleaza functiile de sef de stat si sef al guvernului. În unele regimuri prezidentiale (ex.Finlanda) numirea ministrilor este de competenta sefului statului, în timp ce în altele (ex.S.U.A.) ea se realizeaza de catre seful statului, cu acordul camerei superioare a parlamentului. O situatie asemanatoare, în sensul ca, rolul parlamentului în desemnarea sefului guvernului este redus, o întâlnim si la unele monarhii, cum este în Kuweit. Acolo, emirul desemneaza primul-ministru, dupa consultarea Adunarii Nationale, a presedintelui si ex-presedintelui acestei adunari, precum si a unui numar de personalitati marcante. Decretul prin care emirul desemneaza primul-ministru nu este supus aprobarii parlamentului. Tot emirul desemneaza si membrii guvernului, fara ca parlamentul sa se poata opune. În regimurile semiprezidentiale de tipul Frantei, seful statului numeste seful guvernului, si, la propunerea acestuia pe ceilalti membri ai guvernului, fara a fi necesar un vot de încredere al parlamentului. În regimurile parlamentare se pot identifica mai multe situatii: I. Într-o prima situatie, seful de guvern se alege de catre parlament. O data ales, acesta propune membrii guvernului, care sunt, de asemenea, alesi de parlament. Ex. În R.F.Germania, Cancelarul este ales de Dieta la propunerea Presedintelui federatiei. Ceilalti membrii ai guvernului se numesc si se revoca de Dieta, la propunerea Cancelarului. II. Într-o a doua situatie (ex. Anglia), seful partidului majoritar în camera inferioara este invitat de seful de stat sa formeze guvernul. Practic, aici seful de stat proclama oficial rezultatul votului si calitatea de sef al executivului a liderului partidului care a câstigat majoritatea mandatelor parlamentare. Se poate afirma ca în acest sistem seful guvernului este ales prin vot universal indirect. III. O a treia situatie, ilustrata de Italia, are în vedere dificultatea obtinerii unei majoritati parlamentare, datorita numarului mare de partide. În acest caz, un rol important în desemnarea guvernului revine sefului de stat. Acesta însarcineaza cu formarea guvernului un membru al parlamentului considerat a avea sanse reale pentru a obtine învestitura parlamentara. Daca reuseste, devine prim-ministru. Cât priveste membrii guvernului, acestia sunt desemnati de partidul lor, pe baza acordurilor între partidele membre ale coalitiei guvernamentale. 2. Raporturile legislativ-executiv ce apar în procesul de guvernare În procesul de guvernare, rolul determinant în adoptarea si aplicarea hotarârilor politice majore revine legislativului si executivului. Participarea lor la actul guvernarii este complexa si nuantata, astfel încât, uneori, este dificil de identificat cât reprezinta în guvernare interventia legislativului si cât cea a executivului 1. Pentru orientare, vom evidentia câteva modalitati prin care cele doua puteri se influenteaza reciproc. a. Interventia legislativului în activitatea executivului se realizeaza prin intermediul mai multor mecanisme, si anume : I) Parlamentul adopta legea pe care executivul trebuie sa o aduca la îndeplinire. II) Parlamentul aproba programul executivului. În cele mai multe sisteme constitutionale guvernul actioneaza pe baza unui program de guvernare. Acest program trebuie aprobat de parlament. Respingerea, de catre parlament, a programului de guvernare, conduce, de regula, la neînvestirea sau la demisia guvernului.
1

Ioan MURARU, Op.cit.,p.198.

57

III) Parlamentul aproba delegarea legislativa. De regula, constitutiile permit ca, în anumite conditii, guvernul sa poata fi abilitat sa emita norme juridice în domenii rezervate legii. Aceasta abilitare se acorda de parlament, care si controleaza modul în care a fost exercitata delegarea legislativa. IV) Parlamentul controleaza activitatea guvernului. Modalitatile prin care parlamentul controleaza activitatea executivului au fost deja prezentate. Trebuie însa subliniat ca, eficacitatea acestui control depinde de majoritatea de care guvernul dispune în adunari. Experienta a demonstrat ca sunt rare cazurile în care un guvern a fost constrâns sa demisioneze pentru ca responsabilitatea sa a fost pusa în discutie de catre parlament. Crizele ministeriale survin nu din cauza votului de neîncredere al parlamentului, exercitat ca modalitate de control, ci datorita deciziilor luate de statele majore ale partidelor politice (neîntelegerile din cadrul coalitiei guvernamentale). Totusi, chiar si atunci când guvernul dispune de o majoritate confortabila în Parlament, procedurile de control parlamentar constituie un instrument important la îndemâna opozitiei pentru a pune în miscare presa si a sensibiliza opinia publica. b. Interventia executivului în activitatea legislativului Aceasta, se manifesta, îndeosebi, prin intermediul initiativei legislative, al promulgarii legilor si al dizolvarii parlamentului. I) Initiativa legislativa. În toate sistemele constitutionale, printre subiectele dreptului la initiativa legislativa, se numara si Guvernul, care, de fapt, este cel mai activ1. II) Promulgarea legilor. Promulgarea legii este ultima etapa a procesului legislativ, si apartine, de regula, sefului statului. Cu toate ca, promulgarea presupune semnarea legii ca ultima formalitate pentru publicare, ea nu se reduce la atât. Desi promulgarea este obligatorie, ca principiu, în unele sisteme constitutionale seful statului are posibilitatea de a cere o noua deliberare sau exercitarea controlului prealabil de constitutionalitate, ceea ce constituie un veto suspensiv. În anumite tari, cum este cazul S.U.A. seful statului dispune de un drept de veto care are ca efect practic blocarea definitiva a legii. III) Dizolvarea parlamentului. Exista o serie de tari ale caror constitutii permit dizolvarea parlamentului de catre seful statului. Ex. Belgia, Grecia, Danemarca, Franta etc. Dizolvarea parlamentului intervine atunci când se ajunge la un conflict ireconciliabil între parlament si guvern, de regula, ca urmare a destramarii coalitiei guvernamentale. Dizolvarea parlamentului are ca scop transarea conflictului prin votul electoratului. c. Compatibilitatea exercitiului concomitent a unui mandat parlamentar si a unei functii în guvern. În aceasta privinta, practica statelor evidentiaza 3 solutii de principiu. 1. Sunt sisteme constitutionale în care exercitiul unei functii ministeriale este incompatibil cu exercitiul unui mandat parlamentar (ex. Franta). În acest caz, daca un parlamentar doreste sa ocupe o functie în guvern, el trebuie sa demisioneze din parlament. Ratiunea acestui sistem este asigurarea separatiei puterilor. 2. Al doilea sistem permite cumularea mandatului de parlamentar cu functia ministeriala, acceptându-se colaborarea între parlament si guvern (ex. Belgia). 3. Al treilea sistem conditioneaza functia ministeriala de existenta calitatii de parlamentar urmarind o colaborare strânsa între parlament si guvern (ex. Anglia).

1

Astfel, potrivit statisticilor, în regimurile unde guvernul este responsabil în fata adunarilor parlamentare, aproximativ 90% din legile adoptate sunt de origine guvernamentala, Ioan MURARU, Op.cit.,p.200

58

Toate aceste sisteme, care se bazeaza pe viziuni diferite asupra separatieiechilibrului puterilor în stat au avantajele si dezavantajele lor. Ceea ce conteaza este ca solutia aleasa sa corespunda culturii politice din tara respectiva. 2.4.2. Relatiile dintre organele fundamentale ale statului român A. Raporturile dintre justitie si legislativ I. În principal, interventia parlamentului în domeniul justitiei se înfaptuieste, potrivit schemei clasice, prin legile care reglementeaza acest domeniu: • Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciara republicata reglementeaza organizarea si functionarea instantelor judecatoresti, stabileste conditiile pentru numirea si revocarea magistratilor, drepturile, îndatoririle si raspunderea acestora. • Infractiunile si pedepsele sunt stabilite prin Codul penal, • Procedura judiciara este reglementata prin Codul de procedura civila si Codul de procedura penala. Este evident faptul ca nu se afecteaza în nici un fel dreptul judecato rului de a decide independent în cauza ce-i este supusa judecatii. Legea elaborata de Parlament creeaza conditiile unei reale independente 1. II. O interventie aparte a Parlamentului în domeniul justitiei o constituie numirea unor membri în Consiliul Superior al Magistraturii2, care reprezinta garantul independentei justitiei. Astfel, potrivit art.133 din Constitutie, din totalul de 19 membri câti alcatuiesc Consiliul Superior al Magistraturii, 14 membri alesi de adunarile generale ale magistratilor sunt validati de Senat, care va si numi 2 reprezentanti ai societatii civile, specialisti în domeniul dreptului. De altfel, Consiliul Superior al Magistraturii are atributii deosebit de importante pentru buna desfasurare a justitiei, propunând Presedintelui României numirea în functie a judecatorilor si a procurorilor, cu exceptia celor stagiari 3. Totodata, acest organism îndeplineste rolul de instanta de judecata în domeniul raspunderii disciplinare a judecatorilor si procurorilor 4. În cazul în care se constata ca sesizarea privind abaterea disciplinara a magistratului este întemeiata, se aplica una dintre sanctiunile disciplinare prevazute de lege, în raport cu gravitatea abaterii disciplinare savârsite si cu circumstantele personale ale acestuia. III. În sistemul nostru constitutional, justitia nu poate interveni în activitatea legislativa, deoarece controlul constitutionalitatii legilor este încredintat unui organ special si specializat - Curtea Constitutionala - situat în afara autoritatii judecatoresti. B. Raporturile dintre justitie si executiv a) Interventia executivului în domeniul justitiei. Ingerintele executivului în materia justitiei au fost, pâna la revizuirea Constitutiei, dupa parerea noastra, exagerate. Din acest motiv a fost nevoie de interventia constituantului, care prin modificarile aduse constitutiei, a redus semnificativ imixtiunile executivului în acest domeniu. Principala interventie a executivului în domeniul justitiei este numirea magistratilor de catre Presedintele României.

1 2

Ioan MURARU, Simina TANASESCU, Op.cit., 2004, p.292 Legea care reglementeaza activitatea Consiliului Superior al Magistraturii este Legea nr. 317 din 1 iulie 2004, republicata în M. Of. nr. 827/13 septembrie 2005. 3 Art. 35 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii. 4 Idem, art. 44

59

Pâna la revizuirea Constitutiei, presedintele si ceilalti judecatori ai Cur tii Supreme de Justitie 1 erau numiti de Presedintele României, pe o perioada de 6 ani, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, dar la recomandarea ministrului justitiei, care facea parte din guvern, deci din puterea executiva. Rezulta astfel cu claritate rolul determinant pe care îl avea executivul prin ambele sale organe componente – presedinte si guvern - în numirea magistratilor. Potrivit noilor reglementari 2 membrii consiliului de conducere al înaltei Curti de Casatie si Justitie – format din presedinte, vicepresedinte si presedintii de sectii sunt numiti de catre Presedintele României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, dintre judecatorii Înaltei Curti de Casatie si Justitie care au functionat la aceasta instanta cel putin 2 ani, fara sa mai existe vreo ingerinta a guvernului în acest sens. În ceea ce priveste admiterea în magistratura a judecatorilor si procurorilor, acesta se face prin concurs, pe baza competentei profesionale, a aptitudinilor si a bunei reputatii 3. Daca potrivit dispozitiilor legislative anterioare revizuirii Constitutiei regulamentul de organizare si desfasurare a examenului se aproba de catre ministrul justitiei, rolul semnificativ al executivului manifestându-se astfel si în selectionarea viitorilor magistrati, noile dispozitii în materie elimina integral interventia executivului. Se acorda în acest fel Institutului National al Magistraturii si Consiliului Superior al Magistraturii competenta deplina în materia admiterii în profesia de magistrat, admitere care se face cu respectarea principiilor transparentei si egalitatii, exclusiv pe baza de concurs, potrivit regulamentului adoptat de Institutul National al Magistraturii si aprobat prin hotarâre a Consiliului Superior al Magistraturii. Mai mult, si initiativa cu privire la cariera judecatorilor apartinea executivului, astfel încât promovarea, delegarea, detasarea si suspendarea din functie a judecatorilor, precum si încetarea func tiei acestora se facea la propunerea ministrului justitiei. În urma modificarilor aduse statutului magistratului, astazi, promovarea judecatorilor si procurorilor se face numai prin concurs organizat la nivel national, în limita posturilor vacante, de catre Consiliul Superior al Magistraturii, prin Institutul National al Magistraturii. Si celelalte aspecte mentionate privind cariera magistratului sunt reglementate de Consiliul Superior al Magistraturii, autoritate centrala în materie, a carui pozitie în sistemul judecatoresc a cunoscut în acest fel o consolidare semnificativa ca urmare a revizuirii constitutiei, care-i acorda rolul de “garant al independentei justitiei”4. Consiliul Superior al Magistraturii este si instanta disciplinara pentru judecatori si procurori, în cazul în care acestia comit abateri disciplinare 5. În consecinta, actiunea privind raspunderea disciplinara a magistratilor nu se mai exefcita de catre ministrul justitiei, asa cum prevedeau vechile reglementari în materie. b) Interventia justitiei în activitatea executivului. Statul de drept nu poate fi conceput daca actele emise de puterea executiva nu sunt supuse controlului jurisdictional, deoarece numai asa puterea executiva poate fi obligata sa respecte legea. Rezulta ca, interventia justitiei în activitatea executivului consta în controlul legalitatii actelor administrative, la sesizarea celor interesati.
1

Denumirea anterioara revizuirii Constitutiei a actualei Înalte Curti de Casatie si Justitie a carei organizare este reglementata prin Legea nr.304 din 28 iunie 2004 privind organizarea judiciara 2 Art. 53 alin. 1 din Legea nr. 303 privind statutul magistratilor republicata ( M. Of. nr. 826 din 13 septembrie 2005) 3 Idem, art. 12 4 Art. 133 alin. 1 din Constitutie 5 Art. 134 alin. 1 din Constitutie

60

Temeiul constitutional al interventiei justitiei în activitatea executivului se regaseste în textul art.52, care prevede ca persoana vatamata într-un drept al sau ori într-un interes legitim de o autoritate publica, printr-un act administrativ sau prin nesolutionarea în termen a unei cereri, este îndreptatita sa obtina recunoasterea dreptului pretins, anularea actului si repararea pagubei. Este adevarat ca, textul constitutional lasa la latitudinea legii organice stabilirea modalitatilor de exercitare a acestui drept, fara a nominaliza justitia. Dar Legea nr.554/2004 1 privind contenciosul administrativ, da aceste litigii în competenta instantelor judecatoresti. Solutionând speta, acestea pot anula, total sau în parte, actul respectiv sau sa oblige autoritatea administrativa sa emita un anumit act. O problema importanta, în acest domeniu, solutionata actualmente a fost aceea a numeroaselor exceptii, stabilite la art.2 din vechea lege a contenciosului administrativ2, de la regula controlului judecatoresc. Noua lege a limitat exceptiile si le-a circumscris cu mai mare precizie, pentru ca justitia sa devina un garant eficace al statului de drept. Astfel, art. 5 din noua lege prevede ca nu pot fi atacate în contencios administrativ urmatoarele acte: actele administrative ale autoritatilor publice care privesc raporturile acestora cu Parlamentul; actele de comandament cu caracter militar; actele administrative pentru modificarea sau desfiintarea carora se prevede prin lege organica o alta procedura judiciara si actele emise în situatii exceptionale ce privesc apararea si securitatea nationala, restabilirea ordinii publice, razboi, asediu, stare de urgenta, acte adoptate pentru înlaturarea consecintelor calamitatilor naturale, epidemiilor si epizootiilor, cu exceptia cazului în care aceste acte au fost adoptate utilizând un exces de putere. C. Raporturile dintre legislativ si executiv a) Interventia legislativului în activitatea executivului Si în cazul României, cel mai important mijloc de interventie a Parlamentului în activitatea executivului este legea, care este determinanta pentru executi v, sub doua aspecte: • pe de o parte, prin lege se reglementeaza însasi organizarea si func tionarea executivului, • iar pe de alta, aducerea la îndeplinire a legii este chiar ratiunea de existenta a executivului. În sistemul constitutional român, Presedintele Republicii este ales prin vot universal direct, astfel încât, Parlamentul nu are nici o influenta în desemnarea lui. Rolul Parlamentului se reduce, în acest caz, la cel de cadru în care Presedintele depune juramântul. În ceea ce priveste Guvernul situatia este diferita. Acesta este numit de Presedinte, dar numai în baza votului de încredere acordat de Parlament, asupra listei Guvernului si a programului de guvernare. Rezulta ca, în numirea Guvernului rolul Parlamentului este semnificativ. O alta modalitate de interventie a Parlamentului în activitatea executivului se manifesta în cazul demiterii Presedintelui României. Astfel, potrivit art.95 din Constitutie, în cazul savârsirii unor fapte grave prin care se încalca prevederile Constitutiei, Presedintele României poate fi suspendat din func tie de Camera deputatilor si Senat în sedinta comuna, cu votul majoritatii parlamentarilor, dupa consultarea Cur tii Constitutionale. Daca propunerea de suspendare este aprobata, în cel mult 30 de zile se organizeaza un referendum pentru demiterea Presedintelui.
1 2

Publicata în M. Of. nr. 1154/7 decembrie 2004 Legea nr. 29/1990 a contenciosului administrativ, publicata în M. Of. nr. 122/8 noiembrie 1990.

61

În ceea ce priveste activitatea Guvernului, posibilitatile de interventie a Parlamentului sunt mai largi, întrucât Guvernul este responsabil în fata Parlamentului pentru realizarea programului de guvernare aprobat. În acest sens, Parlamentul României poate utiliza toate instrumentele de control prezentate anterior, mergând pâna la demiterea Guvernului. Pâna în prezent, însa, în România nici un guvern nu a fost demis ca urmare a aprobarii unei motiuni de cenzura. Delegarea legislativa este, în principiu, o alta modalitate de interventie a legislativului în activitatea executivului, deoarece, în mod normal, Parlamentul este cel ce abiliteaza guvernul sa emita ordonante în domenii rezervate legii, si tot el controleaza modul în care a fost utilizata aceasta abilitare. În România însa, delegarea legislativa a devenit mai mult un mijloc de interventie a Guvernului în activitatea Parlamentului, prin utilizarea frecventa a ordonantelor de urgenta, care nu se emit în baza unei legi de abilitare. De aceea, ne vom ocupa de acest fenomen în cadrul subdiviziunii privind interventia executivului în activitatea legislativului. b) Interventia executivului în activitatea legislativului I. În acest domeniu, un prim aspect vizeaza dizolvarea Parlamentului. În aceasta privinta, prevederile Constitutiei sunt deosebit de restrictive. Astfel, Presedintele României nu poate dizolva Parlamentul decât într-un singur caz, si anume atunci când acesta refuza votul de învestitura a Guvernului, într-un termen de 60 de zile de la prima solicitare si numai dupa respingerea a cel putin doua solicitari de învestitura. 1 II. O alta forma de interventie a executivului în activitatea Parlamentului o reprezinta initiativa legislativa. Sub acest aspect, România se încadreaza în curentul european, în sensul ca majoritatea covârsitoare a legilor adoptate sunt de origine guvernamentala. III. Un fenomen aparte, privind interventia Guvernului în activitatea legislativa, îl constituie, în România, dupa cum am mai aratat, utilizarea ordonantelor de urgenta. Singura reglementare în acesta materie se regaseste în art.115 din Constitutie. Guvernul poate adopta ordonante de urgenta numai în situatii extraordinare, a caror reglementare nu poate fi amânata, având obligatia de a motiva urgenta în cuprinsul lor. Acestea intra în vigoare numai dupa depunerea lor spre dezbatere în procedura de urgenta la Camera competenta a Parlamentului. Daca Parlamentul nu se afla în sesiune, el se convoaca în mod obligatoriu în termen de 5 zile de la depunerea sa. O problema deosebit de importanta legata de ordonantele de urgenta se refera la întelesul sintagmei "situatii exceptionale" care, asa cum era, prevazut în Constitutie înainte de revizuire, justifica instituirea unei stari de asediu sau de urgenta, conferindu-i astfel legitimitate. În noua conceptie situatia exraordinara consta într-o stare de urgenta în reglementarea unui aspect ce nu comporta în nici un fel amânarea. În legatura cu aceasta problema, Curtea Constitutionala a adus câteva precizari. Astfel, Curtea a aratat ca justificarea "cazului exceptional" se bazeaza "pe necesitatea si urgenta reglementarii unei situatii care, datorita circumstantelor sale exceptionale, impune adoptarea unei solutii imediate, în vederea evitarii unei grave atingeri aduse interesului public"2. "Cazul exceptional are un caracter obiectiv, în sensul ca existenta sa nu depinde de vointa Guvernului, care, în asemenea împrejurari, este constrâns sa actioneze prompt pentru apararea unui interes pub lic, pe calea ordonantei de urgenta"3.
1 2 3

Art. 89 din Constitutie. A se vedea Decizia nr.65/1995 a Curtii Constitutionale, publicata în M.Of. nr.129/1995. A se vedea Decizia nr.83/1998 a Curtii Constitutionale, publicata în M.Of. nr.211/1995.

62

Într-un asemenea context este greu de sustinut ca toata multimea de ordonante de urgenta a fost emisa în cazuri exceptionale, si se poate ridica problema unei uzurpari de catre executiv a functiei legislative, pe fondul unei pasivitati a Parlamentului. Dincolo de conota tiile politice ale fenomenului, stricta considerare a implicatiilor tehnico-juridice, ne arata ca utilizarea excesiva a ordonantelor de urgenta, ca de altfel a tuturor ordonantelor, determina o instabilitate pronuntata a raporturilor juridice1. Astfel, ordonanta de urgenta produce efecte de la data publicarii, evident sub conditia de a fi fost depusa spre dezbatere în procedura de urgenta la Parlament. Dar ea trebuie aprobata ulterior de organul legislativ. Cu aceasta ocazie, de regula, Parlamentul opereaza modificari care vor produce efecte o data cu publicarea legii de aprobare a ordonantei. Daca mai adaugam si faptul ca exista ordonante de urgenta care modifica alte ordonante de urgenta, rezulta ca suntem în prezenta unor succesiuni de dispozitii normative, adoptate la date diferite în aceeasi materie, ceea ce inevitabil genereaza confuzii si insecuritate juridica. IV. O ultima forma de interventie a executivului în activitatea legislativa o constituie promulgarea legii. În aceasta privinta, Presedintele României dispune de un drept de veto suspensiv. Astfel, potrivit art.77 din Constitutie, înainte de promulgare, Presedintele României poate cere, o singura data, Parlamentului, reexaminarea legii, sau poate declansa controlul prealabil de constitutionalitate. În acest fel, el poate împiedica pentru o perioada intrarea în vigoare a legii. Daca Parlamentul adopta legea care a fost supusa reexaminarii, în aceeasi forma si cu aceeasi majoritate, sau, daca s-a confirmat constitutionalitatea legii de catre Curtea Constitutionala, Presedintel României este obligat sa o promulge. V. În fine, mentionam ca, sistemul nostru constitutional admite cumulul mandatului parlamentar cu exercitiul unei func tii guvernamentale (membru al Guvernului).

SINTEZA IDEILOR PRINCIPALE
Ø Organele fundamentale ale statului sunt: Parlamentul care reprezinta puterea legislativa, Guvernul si/sau seful statului ce constituie, în mod traditional, puterea executiva si organele jurisdictionale ce exercita puterea judecatoreasca. Ø Parlamentul este institutia formata din membri alesi care reprezinta una dintre verigile esentiale ale înfaptuirii democratiei, ale statornicirii unor rânduieli democratice, în masura sa garanteze drepturile si libertatile cetatenilor. Ø Dupa structura parlamentul poate fi: • Unicameral • Bicameral: - artistocratic - politic, cu variantele: - egalitar - inegalitar - federal

1

Dana APOSTOL TOFAN, Consideratii în legatura cu regimul juridic aplicabil ordonantelor Guvernului, Revista "Dreptul", nr.4/1998, pp.36-40.

63

Ø Între structura Parlamentului si structura de corelatie: astfel, în statele unitare regula o unicameral, în timp ce în statele federale parlament bicameral, cea de a doua camera statelor federate.

stat exista o anumita constituie parlamentul exista întotdeauna un reprezentând interesele

Ø Pentru a putea functiona, Parlamentul trebuie sa-si constituie anumite organe interne si sa-si stabileasca formele în care îsi exercita atributiile. Principalele organele interne care se regasesc în orice parlament dintrun sistem pluripartit sunt: Presedintele adunarii, Comisiile parlamentare si Grupurile parlamentare. Ø Perioada de timp pentru care Parlamentul este ales se numeste mandat sau legislatura. În România, mandatul Parlamentului este de 4 ani. Parlamentul îsi desfasoara lucrarile în cadrul sesiunilor, acestea reprezentând perioadele în care parlamentul se întruneste în sedinte, fie separate ale celor doua camere, fie comune. Ø Activitatea Parlamentului se desfasoara având la baza principiul autonomiei parlamentare ce tine de însasi esenta parlamentarismului, garantându-se astfel plenitudinea de actiune si de decizie. Autonomia Parlamentului poate fi examinata sub trei aspecte fundamentale: autonomia regulamentara, autonomia financiara si autonomia administrativa. Ø Parlamentul exercita urmatoarele functii principale: functia legislativa, functia de reprezentare, functia de constituire a guvernului si functia de control asupra executivului. În calitate de unic organ legiuitor, Parlamentul detine monopolul elaborarii si adoptarii legilor, astfel încât misiunea sa de baza - aceea de edictare a legilor – se realizeaza în cadrul procedurii legislativa. Ø Procedura legislativa presupune parcurgerea mai multe etape: 1. Initiativa legislativa 2. Întocmirea unui raport sau aviz asupra proiectului de lege 3. Dezbaterea proiectului de lege. 4. Votarea 5. Acordul camerelor asupra proiectului de lege (În România acordul este necesar numai în privinta legilor constitutionale) 6. Promulgarea legii 7. Publicarea Ø A doua putere în cadrul unui stat este puterea executiva, care asigura executarea legii si care cuprinde, în mod traditional, doua categorii de organe: seful statului si/sau guvernul. Astfel, tinând seama de structura executivului, se poate face distinctie între: - executivul monocratic (monist) care se caracterizeaza prin detinerea functiei executive de catre o singura entitate statala, fie monarhul, fie presedintele de republica, în functie de forma de guvernamânt a statului respectiv.

64

- executivul dualist caracteristic, în primul rând, regimurilor parlamentare, în cadrul carora functia executiva este disociata si încredintata în parte unei persoane, seful statului, cealalta revenind guvernului, ca organ colegial, fiecare exercitându-si atributiile într-un mod mai mult sau mai putin autonom.
Ø

Spre deosebire de Parlament, care este un organ reprezentativ, întrucât este învestit cu exercitiul puterii direct de natiune, executivul exercita o putere derivata de la organele reprezentative.

Ø Atributiile principale ale executivului sunt: definirea politicii generale a tarii; elaborarea proiectelor de legi necesare înfaptuirii acestei politici; adoptarea actelor normative si individuale necesare aplicarii legilor; adoptarea unor masuri de executare materiala în domeniul ordinii publice si conducerea relatiilor internationale. Ø Instrumentul prin care se exercita cea de-a treia putere în stat, puterea judecatoreasca este constituit de organele jurisdictionale, în fapt, acele autoritati publice care au ca misiune aplicarea legii în cazul litigiilor. Ø Puterea jurisdictionala trebuie sa fie independenta si impartiala, accesibila si eficace, întrucât numai în aceste circumstante cetateanul va percepe justitia ca pe o institutie care îl apara, atunci când drepturile si interesele sale legitime sunt încalcate. În acest sens, justitia functioneaza în baza unor principii, cele mai importante fiind: principiul legalitatii, principiul egalitatii în fata justitiei, dreptul la aparare, prezumtia de nevinovatie si independenta judecatorilor. Ø În virtutea conceptiei actuale asupra teoriei separatiei în stat care presupune o colaborare, dar si un control între cele trei puteri în stat legislativa, executiva si judecatoreasca, între acestea se vor instaura o multitudine de relatii si interdependente.

ÎNTREBARI DE AUTOEVALUARE
1. Precizati care sunt instantele judecatoresti în România si care sunt organele ce fac parte din autoritatile judecatoresti potrivit Constitutiei. 2. Realizati o succinta prezentare generala a organelor interne ale Parlamentului. 3. Care sunt ipostazele în care este prezenta autonomia parlamentara? 4. Descrieti etapele procedurii legislative în România. 5. Care sunt modalitatile în care se manifesta functia de control a Parlamentului asupra executivului? 6. Tinând cont de structura executivului prezentati cele doua tipuri de executiv care se cunosc. 7. Enumerati principalele atributiile ale Presedintelui României.

65

TESTE DE AUTOEVALUARE
1. În România, calitatea de deputat nu este incompatibila cu: a) calitatea de membru al guvernului; b) calitatea de consilier judetean; c) functia de primar; d) calitatea de senator. 2. Se dau propozitiile: A - Inviolabilitatea parlamentarilor semnifica garantia oferita parlamentarilor de a nu putea fi retinuti, arestati, perchezitionati sau trimisi în judecata penala în nici o situatie; B - Iresponsabilitatea juridica actioneaza nu numai pe durata mandatului si opereaza atât în materie penala, cât si în materia raspunderii civile. C - Functia de asigurare a executarii legii cuprinde coordonarea actiunii administratiei publice. Alegeti varianta corecta: a) Propozitia A este adevarata, propozitia B este adevarata, propozitia C este falsa. b) Propozitia A adevarata, propozitia B este adevarata, propozitia C este adevarata. c) Propozitia A falsa, propozitia B adevarata, propozitia C falsa; d) Propozitia A falsa, propozitia B adevarata, propozitia C adevarata 3. Din totalul de 19 membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, 14 membri alesi de adunarile generale ale magistratilor sunt validati de: a) Camerele reunite ale Parlamentului; b) Camera Deputatilor; c) Senat; d) Presedintele României. 4. Majoritatea absoluta reprezinta: a) jumatate+1 din numarul total de parlamentari; b) peste jumatate+1 din numarul total de parlamentari; c) jumatate+1 din numarul parlamentarilor prezenti; d) peste jumatate +1 din numarul parlamentarilor prezenti. 5. Imunitatea parlamentara cuprinde: a) iresponsabilitatea si inviolabilitatea juridica; b) iresponsabilitatea juridica si indemnizatia; c) incompatibilitatile si inviolabilitatile juridice. d) inviolabilitatea si indemnizatia. 6. Este o atributie de desemnare exercitata de Camerele reunite ale Parlamentului: a) numirea presedintelui Curtii de Conturi; b) numirea a trei judecatori la Curtea Constitutionala; c) numirea avocatului poporului; d) numirea a doi reprezentanti ai societatii civile în Consiliul Superior al Magistraturii. 7. În ceea ce priveste autonomia financiara a Parlamentului României: a) camerele dispun de surse de venit propriu; b) camerele îsi stabilesc independent regulile de organizare si functionare; c) camerele îsi stabilesc propriul buget si controleaza executia bugetara; d) bugetul stabilit pentru activitatile Parlamentului este unul separat de bugetul general al statului.

66

8. Se dau propozitiile: A - În regimurile semiprezidentiale seful statului numeste seful guvernului.B – În regimurile parlamentare seful de stat se alege de catre parlament. C - În regimurile prezidentiale, presedintele cumuleaza functiile de sef de stat si sef al guvernului. Alegeti varianta corecta: a) Propozitia A este adevarata, propozitia B este adevarata, propozitia C este falsa. b) Propozitia A adevarata, propozitia B este falsa, propozitia C este adevarata. c) Propozitia A falsa, Propozitia B adevarata, propozitia C falsa; d) Propozitia A falsa, propozitia B adevarata, propozitia C adevarata. 9. Se dau propozitiile: A - Inamovibilitatea face ca judecatorul sa nu poata fi nici revocat, nici retrogradat, nici transferat si nici avansat. B - Autoritatile judecatoresti. sunt: Înalta Curte de Casatie si de Justitie, Consiliul Superior al Magistraturii si instantele judecatoresti. C - Parlamentul României desemneaza un candidat pentru functia de prim-ministru. Alegeti varianta corecta: a) Propozitia A este falsa, propozitia B este falsa, propozitia C este falsa. b) Propozitia A adevarata, propozitia B este adevarata, propozitia C este adevarata. c) Propozitia A falsa, Propozitia B adevarata, propozitia C falsa; d) Propozitia A adevarata, propozitia B falsa, propozitia C adevarata. 10. Se dau propozitiile: A - Între structura Parlamentului si structura de stat exista o anumita corelatie. B – Comisiile parlamentare sunt organe interne de lucru, care, de regula, nu au putere de decizie proprie. C – Legislatura reprezinta perioada de timp pentru care este ales Parlamentul. Alegeti varianta corecta: a) Propozitia A este falsa, propozitia B este falsa, propozitia C este falsa. b) Propozitia A adevarata, propozitia B este adevarata, propozitia C este adevarata. c) Propozitia A falsa, Propozitia B adevarata, propozitia C falsa; d) Propozitia A adevarata, propozitia B falsa, propozitia C adevarata.

67

CAPITOLUL 3

DESEMNAREA ORGANELOR REPREZENTATIVE

3.1. Competitia pentru putere
3.1.1. Continutul competitiei pentru putere 3.1.2. Partidele politice 3.1.3. Mass-media 3.1.4. Grupurile de presiune

3.2. Scrutinul
3.2.1. Scrutinul majoritar 3.2.2. Reprezentarea proportionala

3.3. Desemnarea organelor reprezentative în România
3.3.1. Functiile reprezentative si modurile de scrutin utilizate 3.3.2. Drepturile electorale ale cetatenilor români 3.2.2.1.Aspecte generale privind cetatenia româna 3.2.2.2.Drepturile exclusiv politice 3.3.3. Actorii competitiei pentru putere

OBIECTIVE
Studierea acestui capitol va permite: • • Cunoasterea continutului competitiei pentru putere si a diferitelor roluri pe care le au actorii participanti la acesta; Întelegerea mecanismelor de functionare a sistemelor electorale, precum si a consecintelor pe care le are optiunea pentru unul sau altul dintre acestea; Învatarea operarii cu diferite procedee si metode de atribuire a mandatelor; Însusirea unor cunostinte privind functiile reprezentative în România.

• •

68

Dupa cum am aratat, atunci când am tratat forma de guvernamânt, una dintre formele de democratie larg utilizata este democratia reprezentativa. În acest sistem, poporul sau natiunea - ca titular al suveranitatii - încredinteaza exercitiul puterii reprezentantilor sai care vor fi detinatorii unui mandat reprezentativ, bucurându-se astfel de un mare grad de autonomie. Problema care se pune, în aceasta situatie, este modalitatea de desemnare a reprezentantilor poporului sau în termeni de drept constitutional, modalitatea de instaurare a puterii. Este unanim admis ca solutia acestei probleme trebuie sa respecte axioma: reprezentantii se stabilesc prin vointa cetatenilor. Aceasta înseamna ca trebuie realizata o cuantificare a optiunilor guvernatilor, în privinta candidatilor la mandatele de reprezentanti. Ajungem astfel la alegeri, care nu sunt altceva decât procesul de desemnare a guvernantilor de catre guvernati, proces care cuprinde doua etape principale: competitia pentru putere si scrutinul.

3.1. Competitia pentru putere 3.1.1. Continutul competitiei pentru putere
Competitia pentru putere apare datorita faptului ca, de obicei, exista mai multi pretendenti la putere decât numarul de mandate. În aceasta situatie, este cât se poate de firesc sa se organizeze o întrecere ai carei câstigatori vor dobândi mandatele. Deci, competitia pentru putere este întrecerea între candidati, care are ca miza mandatele eligibile. Momentul culminant al competitiei pentru putere îl constituie campania electorala, în cadrul careia candidatii desfasoara un complex de activitati având ca scop atragerea voturilor electoratului. Literatura occidentala examineaza, de regula, doua categorii de actori, cu roluri diferite, ai competitiei pentru putere 1: a) Partidele politice, care sunt concurentii propriu-zisi; b) Mass-media si grupurile de presiune, care reprezinta principalele mijloace de influentare a opiniei publice, mijloace indispensabile în lumea contemporana, pentru câstigarea competitiei electorale.

3.1.2. Partidele politice 2
Partidul politic este o asociatie care se deosebeste de toate celelalte prin faptul ca are un scop politic, adica urmareste cucerirea puterii politice. O data puterea dobândita, partidul politic încearca sa impuna doctrina, ideologia sa, ca doctrina de guvernare, impunere bazata, în cazul cel mai onest, pe convingerea membrilor sai ca în acest fel se va realiza binele tarii. În acceptiunea traditionala, partidul politic, reprezentând o anumita conceptie despre lume si societate, se considera, atâta timp cât nu este la putere, un intermediar între popor si guvernanti. Când a cucerit puterea, partidul politic devine detinatorul puterii de guvernare, sau, cu alte cuvinte conducatorul legitim al politicii nationale. Pentru a ne afla în prezenta unui partid politic trebuie îndeplinite cumulativ trei conditii3:
1 2

Pierre PACTET, Op. cit., p.128 Ioan MURARU, Simina TANASESCU, Op.cit., 2001, pp. 292-304; Tudor DRAGANU, Op.cit., vol. II, pp.45-50; Ion DELEANU, Op. Cit., pp. 207-218; Pierre PACTET, Op. Cit., p.128-133 3 O enumerare diferita a elementelor care confera unui partid personalitate juridica este: organizare de sine statatoare, patrimoniu, actiune în vederea realizarii unui scop politic. Cristian IONESCU Drept constitutional…, p. 391

69

1. Libera asociere. Partidul este rezultatul exercitarii libere de catre cetateni a dreptului de asociere. Prin asociere, cetatenii devin membri ai partidului, adica formeaza sfera aderentilor. În afara de aceasta mai exista sfera simpatizantilor, care cuprinde cetatenii ce nu adera la partid dar îi împartasesc, mai mult sau mai putin, ideile, votându-l, eventual, la alegeri. 2. Asociatia trebuie sa fie formata numai din cetateni ai statului respectiv . Numeroase constitutii se pronunta în acest sens, pornind de la conceptia ca de politica unui stat sunt îndreptatiti a se ocupa numai cetatenii acelui stat, întrucât numai soarta lor este legata direct de soarta acelui stat. 3. Precizarea expresa a scopului politic al asociatiei. Aceasta este necesara, pentru ca partidul are un statut specific, si societatea trebuie sa se asigure ca el respecta cadrul general, prevazut de regula în constitutie, în care trebuie sa-si desfasoare activitatea. Partidul nu este de conceput fara o conducere si o disciplina. În unele tari disciplina este atât de severa, încât pierderea calitatii de membru de partid atrage, de drept si pierderea calitatii de parlamentar. Interesanta este chestiunea împartirii partidelor politice în partide de dreapta si partide de stânga, toate având aceeasi vocatie – vocatia guvernarii (câstigarea alegerilor si participarea la guvernare). În perioada actuala se constata o tot mai mare tendinta de disparitie a diferentelor între programele partidelor de stânga si ale celor de dreapta, retinem însa câteva din ideile care constituie baza ideologica a partidelor si formatiunilor politice. Partidele de stânga: § pun accent pe dezvoltarea societatii în ansamblu, fara de care dezvoltarea individuala ar fi posibila într-o masura mai mica, dat fiind ca în cadrul unui grup mai mare poti realiza mai mult si cu mult mai bine decât în mod individual; § sustin rolul statului în economie si dezvoltarea economica a tuturor claselor sociale; § sprijina investitorii mici si mijlocii si investitiile acestora, deoarece se considera ca numai prin crearea unei clase de mijloc puternice se poate realiza o crestere economica puternica. În timp ce partidele de dreapta: § pun accentul pe individ, pe primatul individual în fata societatii, fiind de parere ca într-o societate individul face mai mult si mai bine pentru sine si împreuna contribuie la dezvoltarea sociala mult mai mult decât ar face-o societatea în ansamblul ei pentru fiecare dintre cetatenii ei; § sustin dezvoltarea unui mediu concurential si a unei economii de piata durabile, sustin rolul scazut al statului în privinta dezvoltarii economice prin crearea unei economii private puternice1. Desi partidele sunt multifunctionale, câteva dintre functiile acestora sunt definitorii: 1. constituind un grup intermediar între popor si putere, ele contribuie la cristalizarea vointei generale si la valorizarea acesteia ca impuls fata de putere; 2. ele tind la realizarea functiei de conducere a societatii, prin cucerirea puterii si transformarea programelor politice în programe de guvernamânt; 3. contribuie la informarea si educatia politica a cetatenilor, precum si la formularea exigentelor si aprecierilor acestora fata de putere. Una dintre cele mai delicate probleme ale democratiilor moderne este problema finantarii partidelor politice.
1

Elena Simina TANASESCU, Stefan DEACONU Op.cit., p. 64-65

70

Pentru sustinerea partidului si a politicii sale cheltuielile sunt enorme, iar sursele traditionale de venituri - cotizatiile membrilor - sunt de departe insuficiente. Asa se explica de ce partidele au ajuns sa-si organizeze diferite activitati lucrative satelit, unele devenind adevarate trusturi economico-financiare sau sa recurga la practici cvasi-delictuale ori în mod deliberat ilegale, pentru a dobândi fonduri 1. La aceste practici se adauga finantarea din exterior, mascata în cele mai diverse moduri: - una din formulele ideale este fundatia cu scopuri culturale sau religioase, care ascunde, în fapt, o structura a unui partid. - de asemenea, se practica finantarea din exterior a unor organizatii neguvernamentale (ligi, asociatii) care se comporta, nu în putine cazuri, în perioadele de criza sau schimbari structurale, ca adevarate "batalioane de asalt" ale unor partide sau aliante politice. - o alta formula o reprezinta finantarea unor sindicate care, formal, afirma ca nu fac politica, dar în realitate mobilizeaza mase mari de oameni la mitinguri si demonstratii cu caracter evident politic. Iata motivele pentru care, în majoritatea democratiilor occidentale, exista o preocupare majora pentru elaborarea unei legislatii destinata moralizarii finantarii partidelor politice si, mai ales, a exercitarii unui control asupra acesteia, astfel încât sa dispara caracterul ocult si cel ilicit. În acest sens se practica 3 modalitati de baza : 1) este permis ca partidele sa primeasca donatii din partea persoanelor juridice sau fizice (care beneficiaza astfel de anumite avantaje fiscale)cu conditia ca donatia sa faca obiectul unei declaratii publice. 2) bugetul partidelor politice trebuie sa fie dat publicitatii, cu indicarea surselor de finantare. 3) a verea personala a membrilor marcanti face obiectul unui control. În afara acestor modalitati de baza se folosesc si diferite combinatii ale lor. Totusi, "coruptia pentru partid" se manifesta în numeroase tari democratice. Acest fenomen a determinat un puternic curent de opinie pentru instituirea unui dublu control asupra chestiunilor financiare ale partidelor politice, atât din partea organelor statului, cât si a opiniei publice, indiferent de modalitatile tehnice de control utilizate. Evident ca, într-o asemenea conceptie, presa joaca un rol determinant, motiv pentru care trebuie ferita ea însasi de coruptie.

3.1.3.Mass-media2
Mijloacele moderne de comunicare în masa au o importanta exceptionala în competitia pentru putere, întrucât asigura legatura partidelor cu electoratul. Toti autorii recunosc ca la ora actuala televiziunea si radioul joaca rolul primordial, de unde existenta în fiecare tara a unui control asupra acestora si, pe cale de consecinta, a unui statut legal al mijloacelor audio-vizuale. În legatura cu audio-vizualul, problema cea mai dificila este asigurarea unui acces egal al partidelor la mijloacele audio-vizuale, fara privilegii pentru partidele de la putere sau pentru cele care sunt sustinute de grupurile financiare ce controleaza mijloacele T.V. sau radio. Problema este dificila si datorita naturii ei contradictorii. Pe de o parte, regimurile pluraliste sunt de neconceput fara libertatea audio-vizualului, ceea ce
1

Astfel, în unele tari, partidele controleaza afacerile întreprinderilor sau, prin intermediul membrilor de partid plasati în serviciile publice, al demnitarilor (inclusiv membrii guvernului) obtin profituri din comenzile lansate pentru satisfacerea necesitatilor serviciilor publice sau din concesionarea bunurilor publice. 2 Pierre PACTET, Op. cit., p.133-135.

71

reprezinta nu numai o conditie, dar si o garantie a democratiei, implicând, fireste, actiunea agentilor privati, guvernati de regulile economiei de piata. Pe de alta parte, initiativa privata si libertatea audio-vizualului trebuie sa respecte egalitatea de tratament a partidelor politice, ceea ce reclama o îngradire a acestora printr-un control din partea autoritatilor publice. Rezolvarea acestui paradox al democratiei contemporane cunoaste, în practica, 3 variante de solutionare: 1) Instituirea unui monopol al statului pentru administrarea undelor si înfiintarea de statii posturilor radio-tv, pluralismul fiind garantat prin institutii independente sau de parlament. Finantarea acestor posturi se asigura atât din surse publice, cât si din surse private. 2) Mentinerea monopolului de stat asupra administrarii undelor, acceptânduse însa coexistenta posturilor radio-tv publice, finantate în principal de la buget, cu posturilor radio-tv private, finantate din surse proprii. "Regulile jucului" sunt fixate fie de parlament, fie de organisme independente, care elibereaza autorizatiile de emisie si exercita un control al programelor, prin intermediul caietului de sarcini, sau prin alte mijloace. 3) Acordarea unei totale încrederi initiativei private, reglementându-se de catre stat doar aspectele de ordin tehnic privind folosirea undelor. Cât priveste presa scrisa, desi în toate democratiile occidentale se vorbeste de libertatea acesteia, în realitate presa este numai formal libera, pentru ca ea suporta o tripla dependenta: 1. Fata de grupurile financiare care o sustin si, pe cale de consecinta, o dirijeaza (Cine plateste comanda). 2. Fata de interesele comerciale ale firmelor pentru care face reclama. 3. Fata de agentiile de presa care apartin fie unor grupuri private, care fac o anumita politica, fie guvernului. Dincolo de aceste aspecte, în democratiile contemporane s-a ridicat problema regimului juridic al ziaristului, precum si al întreprinderii de presa. În unele tari exista reguli foarte precise, excelând din acest punct de vedere Germania si Franta. În alte tari nu exista o reglementare speciala, dar, s-au stabilit în timp reguli clare de ordin deontologic si etic, exemplul tipic în acest sens fiind S.U.A. România, dupa cum se stie, nu are o noua lege a presei, opiniile fiind înca împartite daca este necesara sau nu1.

3.1.4.Grupurile de presiune 2
Grupul de presiune poate fi definit ca o organizatie constituita pentru a apara interesele unei anumite categorii sociale, exercitând presiuni asupra autoritatilor si opiniei publice pentru a obtine satisfacerea acestor interese. În aceasta viziune, grupul de presiune trebuie sa îndeplineasca cumulativ trei conditii: 1) Sa reprezinte o asociere a unor persoane pentru apararea unor interese comune, materiale sau morale; 2) Sa aiba o organizare permanenta si stabila; 3) Presiunea exercitata sa nu urmareasca dobândirea puterii politice pentru sine.
1

Legea presei nr.3/1974 elaborata sub vechiul regim era în cea mai mare parte anacronica, ea fiind abrogata însa expres abia în anul 2000 o data cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 53/2000 pentru unele masuri privind solutionarea cererilor referitoare la despagubiri pentru daunele morale, publicata în M. Of. Nr. 227 din 23.05.2000. 2 Tudor DRAGANU, Op.cit., vol. II, pp.57-60; Ion DELEANU, Op. cit., pp. 218-221; Pierre PACTET, Op. cit., p.135-136

72

Grupurile de presiune sunt inerente unei societati democratice, în care se dezvolta o mare varietate de structuri neguvernamentale, constituite în virtutea libertatii de asociere, ca urmare a recunoasterii diversitatii de interese. Aceste grupuri exercita presiuni atât asupra parlamentului si guvernului, cât si asupra autoritatilor locale. Un loc aparte îl reprezinta presiunile ce se fac asupra corpului social, în cadrul campaniilor electorale, pentru atragerea de voturi în favoarea unei anumite formatiuni politice. Trebuie sa subliniem ca dreptul public occidental face o distinctie neta între partidul politic si grupul de presiune , care ramâne o organizatie fara caracter politic, sub aspect formal-juridic. De asemenea, dreptul public occidental nu admite crearea de carteluri sau antante între partide politice, înregistrate ca atare, cu toate drepturile si obligatiile ce decurg din aceasta calitate, si grupuri de presiune. Grupurile de presiune se pot clasifica, în trei categorii: 1. Grupuri de interese profesionale (aici sunt incluse si sindicatele); 2. Grupuri ideologice (ex. grupurile confesionale) 3. Grupuri de influenta bazate pe prestigiu (ex. societatile stiintifice). Realitatea este, însa, mult mai complexa. Nu trebuie sa omitem "partea nevazuta a icebergului" si anume influenta deosebita pe care o exercita asupra diferitilor factori de putere structurile informale, oculte, secrete. Acestea se afla de multe ori în spatele miscarilor de strada, a grevelor "spontane", a remanierilor guvernamentale, a loviturilor de stat si conflictelor militare. Revenind la mijloacele de actiune ale grupurilor de presiune legale, mentionam ca autorii de drept public, le grupeaza în trei mari categorii: 1. Mijloace de actiune directa asupra puterii: interventii directe la parlamentari, ministri, înalti functionari, etc.; 2. Mijloace de presiune asupra partidelor, menite a le determina sa integreze promovarea intereselor grupului în programul lor politic; 3. Mijloace de actiune asupra opiniei publice: publicatii, manifestatii. Din cele prezentate rezulta ca, grupurile de presiune au un rol important, atât în cadrul competitiei pentru putere, cât si în procesul de exercitare a puterii.

3.2. Scrutinul 1
Scrutinul este etapa în care se stabileste rezultatul competitiei pentru putere, momentul când vointa electoratului se exprima, prin intermediul unor mijloace tehnice adecvate. Modul de scrutin a preocupat si preocupa oamenii politici, întrucât el influenteaza rezultatul alegerilor(nu este neutru), motiv pentru care, fiecare partid politic încearca sa determine si sa impuna modul de scrutin care i se pare mai avantajos. Asadar, modul de scrutin, care nu este altceva decât procesul de exprimare si de evaluare a vointei colective prin intermediul votului, trebuie sa opereze selectii si aproximari, pentru a putea pune în evidenta componenta comuna unui numar semnificativ de optiuni individuale, ceea ce inevitabil influenteaza rezultatul alegerilor. Dupa modul de distribuire a mandatelor exista doua moduri de scrutin: - sistemul majoritar - sistemul reprezentarii proportionale Dupa modul de propunere a candidaturilor exista: - Scrutin uninominal sau plurinominal– cu un tur de scrutin sau doua; - Scrutin de lista – cu un tur sau doua de scrutin.
1

Ion DELEANU, Op. cit., pp. 224-232

73

3.2.1. Scrutinul majoritar
Este procedeul potrivit caruia este declarat ales candidatul care obtine cel mai mare numar de voturi. Pornind de la acest principiu sunt posibile 2 variante, si anume, scrutinul majoritar uninominal si scrutinul majoritar plurinominal. În primul caz, miza alegerilor este un singur mandat, iar în al doilea, mai multe mandate. Atât scrutinul uninominal cât si scrutinul plurinominal poate avea un tur sau doua. În cazul scrutinului majoritar uninominal cu un singur tur este ales candidatul care obtine cele mai multe voturi, indiferent daca întruneste sau nu majoritatea sufragiilor (majoritate relativa) EXEMPLU : cantidatul A obtine 14 voturi candidatul B obtine 15 voturi candidatul C obtine 16 voturi candidatul D obtine 17 voturi candidatul E obtine 18 voturi candidatul F obtine 20 voturi ---------------------------------Total voturi exprimate: 100 Candidatul ales este F. Se observa imediat ca acesta nu beneficiaza decât de 20% din optiuni, ceea ce pune sub semnul întrebarii reprezentativitatea sa, având în vedere ca 80% din electorat nu l-a votat. Pentru a corecta acest dezavantaj s-a conceput sistemul potrivit caruia este declarat ales la primul tur candidatul care îndeplineste cumulativ doua conditii: I. a obtinut cel mai mare numar de voturi în raport cu ceilalti candidati; II. a obtinut cel putin jumatate plus unu din numarul voturilor exprimate(majoritate absoluta). Daca la primul tur, nici unul dintre candidati nu îndeplineste a doua conditie, se organizeaza un al doilea tur de scrutin la care sunt admisi numai primii doi candidati clasati în ordinea descrescatoare a voturilor obtinute (candidatii F si E din exemplul nostru). În al doilea tur de scrutin este declarat ales candidatul care obtine cel mai mare numar de voturi, ceea ce implica realizarea unei majoritati de cel putin jumatate+1 din numarul voturilor exprimate. Ca o situa tie de exceptie se poate ajunge la balotaj, când ambii candidati au acelasi numar de voturi. În acest caz, se organizeaza un nou tur de scrutin. Revenind la exemplul nostru si presupunând ca cei doi candidati admisi pentru turul 2 îsi mentin alegatorii initiali ( F - 20 voturi si E - 18 voturi), alegatorii care au optat initial pentru candidatii A, B, C si D (în numar de 62) sunt pusi sa aleaga în turul 2 între candidatii E si F. O parte dintre ei, cei intransigenti, nu se vor prezenta la vot. Ceilalti sunt pusi în situatia de a alege candidatul care li se pare mai putin neconvenabil. Deci, daca în primul tur alegatorul voteaza pentru candidatul preferat, în cel de-al doilea, multi alegatori vor vota pentru candidatul care li se pare mai putin rau, dintre cei doi ramasi în cursa. Adica, alegatorul voteaza în asa fel încât sa elimine candidatul pe care îl considera de neacceptat. Aceasta situatie se exprima prin formula: "Daca la primul tur alegi, la al doilea elimini". Mentionam ca de regula între turul 1 si 2 de scrutin se poarta negocieri între partidele politice în vederea constituirii de aliante pentru sustinerea candidatilor ramasi în cursa. Avantajele 1 acestui sistem sunt:

1

Elena Simina TANASESCU, Stefan DEACONU, Op. cit., pp. 87-89

74

1. asigura cea mai strânsa legatura între cel ales si alegator, acesta din urma fiind cel care înainte de alegere face o analiza a capacitatii celui care candideaza desemnându-l sau nu ca reprezentant în cadrul Parlamentului; 2. este un sistem simplu si presupune o întelegere mai buna a procesului electoral din partea cetatenilor, întrucât fiecare circumscriptie electorala desemneaza un singur reprezentant, iar toate operatiunile de alegere se desfasoara la nivelul circumscriptiei. 3. la nivel national se asigura o majoritate parlamentara stabila în contextul în care exista un sistem bipartid, ceea ce faciliteaza guvernarea; 4. cel ales îsi poate sustine mai usor ideile si programul sau lansat în campania electorala, el nemaiavând în acest caz de luptat si cu ideile celor din partid care, în cazul scrutinului de lista l-au inclus pe lista alesilor impunându-i o anumita linie pe care el trebuie sa o respecte; 5. este un mijloc de combatere a absenteismului electoral. Dezavantajele 1sunt urmatoarele: 1. nu corespunde pluralismului politic – în cazul existentei mai multor partide scrutinul uninominal ar putea duce la situatia în care în Parlament sa ajunga membrii mai multor partide si sa nu se poata ajunge la o întelegere cu privire la programul de guvernare. Mai mult, Parlamentul ar fi lipsit de o majoritate parlamentara care sa impuna un program de guvernare viabil. 2. se micsoreaza caracterul politic al Parlamentului – Parlamentul astfel format devenind mai mult un corp de elite (locale sau regionale).În acest caz este mai putin importanta pentru alegator optiunea politica a candidatului, primând personalitatea si chiar carisma acestuia. 3. lipsa de reprezentare a minoritatilor, care pot fi uneori importante. Însa, daca miza electorala este o functie unica, nu se poate proceda altfel. 4. implica cheltuieli mai mari din partea candidatilor pentru sustinerea campaniei electorale 5. se pierd voturi ca urmare a aplicarii acestui sistem, întrucât iese învingator cel care a obtinut cele mai multe voturi. În exemplul dat candidatul F va câstiga cu un total de 20 %, desi cei care nu l-au votat au fost în proportie de 80%. Acesta este cel mai mare dezavantaj al scrutinului uninominal.

3.2.2. Reprezentarea proportionala
Pentru eliminarea deficientelor scrutinului majoritar s-a imaginat solutia reprezentarii proportionale. Aceasta are la baza ideea exprimata înca de Aristotel, ca fiecare grupare de opinie trebuie sa aiba asigurata reprezentarea, proportional cu forta numerica. Astfel, adunarea celor alesi trebuie sa reprezinte la scara redusa varietatea societatii în ansamblu. Potrivit acestui sistem mandatele parlamentare se împart candidatilor proportional cu voturile obtinute în alegeri, astfel încât exista un raport direct proportional între mandatele parlamentare obtinute de fiecare partid politic în parte si votul pe care electoratul le-a dat acestor partide. Marele pericol care pândeste acest sistem este ca, în cazul unei societati divizate într-un mare numar de optiuni politice reprezentarea tuturor acestora poate face tara neguvernabila. Reprezentarea proportionala utilizeaza liste de candidati stabilite de partidele politice. Regula în cadrul acestei modalitati de scrutin o constituie listele blocate, alegatorul neputând face nici un fel de modificari în listele electorale propuse de partide. Din acest motiv, se voteaza partide politice, nu persoane. Exista însa doua cazuri aparte:
1

Elena Simina TANASESCU, Stefan DEACONU, Op.cit., pp. 87-89

75

§ votul preferential – permite alegatorului sa modifice lista candidatilor propusi de partide prin schimbarea ordinii numelor de pe lista. Aceasta modalitate face posibila exprimarea optiunii electoratului cu privire la persoanele din partidul cu care voteaza; § panasajul – da posibilitatea alegatorului sa voteze o lista care a conceput-o singur prin înscrierea în acea lista a unor nume luate de pe mai multe liste cu candidati depuse de diverse formatiuni politice. Are dezavantajul de a fi o modalitate complicata din punct de vedere tehnic, însa în acest mod vor fi desemnate acele persoane dorite de alegator. Cea mai importanta problema a acestui mod de scrutin este cea a atribuirii mandatelor între liste. Aceasta problema admite mai multe solutii. Astfel, exista: reprezentarea proportionala integrala si reprezentarea proportionala aproximativa. În cazul reprezentarii proportionale integrale se stabileste un coeficient electoral, care este câtul dintre numarul total de voturi valabil exprimate si numarul mandatelor de atribuit. De exemplu, daca sunt 5.000.000 de voturi exprimate si 500 de mandate de atribuit, coeficientul electoral este 10.000. În continuare, se împarte numarul de voturi obtinute de fiecare lista la coeficientul electoral si se obtine numarul de mandate ce se atribuie fiecarei liste. Inconvenientul acestei metode consta în faptul ca rezultatul împartirii presupune resturi, care pot fi mari, si care sunt neglijate din calcul. În acest fel, ramâne un numar de mandate neatribuite, impunându-se o noua repartizare, si aici apar dificultatile si nuantarile. O formula este aceea ca, partidul cu cele mai multe mandate le ia si pe cele neatribuite. Pentru a lua în calcul si resturile care ramân în urma împartirii la coeficientul electoral a numarului de voturi obtinute de fiecare partid, se utilizeaza repartizarea proportionala aproximativa. Din multitudinea de formule de calcul ce pot fi folosite în cadrul acestui sistem, le vom prezenta numai pe cele doua devenite clasice: metoda resturilor (celor mai mari resturi) si metoda Hondt. Sa presupunem ca într-o circumscriptie în care se acorda 5 mandate avem 200.000 de voturi valabil exprimate, repartizate între 4 liste depuse, dupa cum urmeaza: - partidul A - 86.000 - partidul B - 56.000 - partidul C - 38.000 - partidul D - 20.000 Atribuirea celor 5 mandate, conform metodei resturilor se face astfel: - se determina coeficientul electoral: nr.voturi exprimate/ nr.mandate = 200.000 : 5 = 40.000 - se împarte numarul de voturi obtinute de fiecare lista la acest coeficient partidul A = 86.000 : 40.000 = 2 mandate, rest 6.000 partidul B = 56.000 : 40.000 = 1 mandat, rest 16.000 partidul C = 38.000 : 40.000 = 0, rest 38.000 partidul D = 20.000 : 40.000 = 0, rest 20.000 Au fost atribuite 3 din cele 5 mandate. Se ordoneaza, în ordine descrescatoare, resturile: partidul C - 38.000 partidul D - 20.000 partidul B - 16.000 partidul A - 6.000 Cele doua mandate ramase se acorda unul partidului C si celalalt partidului D.

76

Deci în final, atribuirea mandatelor este urmatoarea: partidul A - 2 mandate partidul B - 1 mandat partidul C - 1 mandat partidul D - 1 mandat Luând acelasi exemplu, dar aplicând metoda Hondt, numarul de voturi obtinute de fiecare lista se împarte succesiv la 1, 2, 3, 4, 5 (5 fiind numarul de mandate pentru circumscriptia respectiva): partidul A - 86.000 43.000 28.666 21.500 17.200 partidul B - 56.000 28.000 18.666 14.000 11.200 partidul C - 38.000 19.000 12.666 9.500 7.600 partidul D - 20.000 10.000 6.666 5.000 4.000 Se iau în ordine descrescatoare primele 5 numere din tabelul obtinut: 86.000 56.000 43.000 38.000 28.666 Numarul 28.666 se numeste repartitor, întrucât numarul de mandate atribuite fiecarei liste se obtine împartind prin el numarul de voturi obtinut de lista respectiva. Vom avea: partidul A - 86.000 : 28.666 = 3 mandate partidul B - 56.000 : 28.666 = 1 mandat partidul C - 38.000 : 28.666 = 1 mandat partidul D - 20.000 : 28.666 = 0 Rezultatul scrutinului, obtinut prin cele doua metode, se prezinta astfel: Prin metoda resturilor Prin metoda Hondt partidul A - 2 mandate partidul A - 3 mandate partidul B - 1 mandat partidul B - 1 mandat partidul C - 1 mandat partidul C - 1 mandat partidul D - 1 mandat partidul D - 0 Se remarca usor ca metoda Hondt favorizeaza partidul cel mai puternic. Astfel, daca împartim numarul de voturi obtinute de fiecare partid la numarul de mandate atribuite, rezulta ca partidului A, care a obtinut 3 mandate, îi revin 28.666 voturi/mandat, în timp ce partidului B îi revin 56.000 voturi pentru un mandat de aceeasi valoare. Disproportia este evidenta, ceea ce demonstreaza elocvent ca modul de scrutin nu este neutru. Sistemul reprezentarii proportionale prezinta urmatoarele avantaje 1: 1. parlamentul format reprezinta destul de fidel si exact cetatenii; 2. avantajeaza multipartidismul si asigura reprezentarea în parlament a tuturor opiniilor,si optiunilor în raport cu forta lor în electorat; 3. permite si implica anumite conditionari legate de realizarea pragului electoral, avantajând astfel partidele ale caror programe sunt mai larg receptate de electorat si nu personalitatile marcante din partide; 4. desfasurându-se într-un singur tur, evita aranjamentele si speculatiile politice determinate de un al doilea tur. Dezavantajele 2 sunt urmatoarele: 1. presupune ruperea legaturii dintre ales si alegator

1 2

Elena Simina TANASESCU, Stefan DEACONU, Op.cit., pp. 94-95 Ibidem

77

2. este greu de înteles de catre alegator din cauza dificultatilor calculelor matematice utilizate. 3. permite si reprezentarea partidelor mai mici. Mentionam ca, modurile de scrutin prezentate sunt modelele tipice. În realitate, de cele mai multe ori, se folosesc diverse combinatii ale acestora. Evident, partidul de la putere va legifera modul de scrutin care i se pare mai avantajos.

3.3. Desemnarea organelor reprezentative în România
Pentru o buna întelegere a procesului complex de desemnare a organelor reprezentative în România, apreciem ca acesta trebuie abordat sub urmatoarele aspecte si în urmatoarea ordine : functiile reprezentative potrivit Constitutiei revizuite si modurile de scrutin utilizate ; drepturile electorale ale cetatenilor români ; regimul partidelor politice în România, rolul presei si a grupurilor de presiune în competi tia pentru putere.

3.3.1. Functiile reprezentative si modurile de scrutin utilizate
Functiile reprezentative se pot clasifica, dupa nivelul la care se exercita, în functii de nivel na tional, func tii de nivel judetean si func tii de nivel local. Potrivit Conctitutiei revizuite durata mandatului reprezentativ este de 4 ani pentru Camera Deputatilor si Senat, si de 5 ani pentru Presedintele României. Mandatul reprezentativ poate fi reînoit fara restrictii, cu exceptia mandatului de Presedinte al României care poate fi reînoit o singura data. I. Functiile reprezentative fundamentale 1 de nivel na tional sunt : § Presedinte al României § senator § deputat Potrivit art.81 din Constitutie Presedintele României se alege prin scrutin majoritar uninominal cu doua tururi. Este ales în primul tur candidatul care obtine majoritatea voturilor alegatorilor înscrisi în liste. Daca nici unul dintre candidati nu întruneste aceasta majoritate se organizeaza, dupa doua saptamâni, (potrivit art. 26 din Legea nr. 370/2004 privind alegerea Presedintelui României2) un al doilea tur de scrutin, la care participa primii doi clasati în primul tur. Este ales candidatul care obtine cel mai mare numar de voturi. Potrivit art.3 din Legea nr.373/2004 privind alegerea Camerei Deputatilor si a Senatului 3, deputatii si senatorii se aleg în cicumscriptii electorale care coincid cu judetele (inclusiv municipiul Bucuresti si Sectorul agricol Ilfov), pe baza de scrutin de
1

Functiile de presedinte al unei Camere sau de membru al biroului permanent al unei Camere pot fi considerate si ele reprezentative, dar au un caracter derivat. 2 Publicata în M. Of. nr. 887/29 septembrie 2004. 3 Publicata în M. Of. nr. 887/29 septembrie 2004. Legea a fost modficata prin doua O.U.G. într-un termen extrem de scurt (doua saptamâni) de la publicarea în Monitorul Oficial: O.U.G. nr. 77/2004 si O.U.G. nr. 80/2004.Avem în vedere ca în noiembrie 2004 au avut loc alegerile nationale.Pentru o analiza asupra neconstitutionalitatii celor doua acte normative care se afla în contradictie astfel cu principiile elementare ale democratiei si preeminentei dreptului, cu caracterul liber, cinstit si în cunostinta de cauza al alegerilor, a se vedea Corneliu-Liviu POPESCU, Neconstitutionalitatea multipla a modificarii legilor electorale nationale prin doua ordonantede urgenta, Revista Româna de drepturile omului, nr. 28/2004, pp. 88-91.În plus, autorul precizeaza ca în acest fel a fost subminat rolul costitutional de autoritate reprezentiva si legiuitoare a Parlamentului, cu atât mai mult cu cât prin chiar programul de guvernare acceptat de Parlament în baza art. 102 alin. 1 din Constitutie, Guvernul s-a angajat sa “repuna Parlamentul în rolul sau constitutional de reprezentant suprem al poporului roman si unica autoritate legiuitoare a tarii, prin stabilirea, exclusiv de Parlament a cadrului legislativ privind alegerile parlamentare si prezidentiale, Guvernul ocupându-se doar de aspectele tehnice, organizatorice…” .

78

lista si de candidaturi independente, potrivit principiului reprezentarii proportionale. Numarul deputatilor si al senatorilor se stabileste, ca principiu, în raport cu popula tia tarii, norma de reprezentare fiind de un deputat la 70.000 de locuitori si un senator la 160.000 de locuitori conform art. 3 alin. 2, 3 din lege. Atribuirea mandatelor pentru candidatii de pe liste se face avându-se în vedere numai partidele, aliantele politice si aliantele electorale care îndeplinesc pragul electoral, în mod în mod distinct pentru Camera Deputa tilor si Senat. Potrivit dispozitiilor Legii nr. 373/2004 pragul electoral reprezinta numarul minim de voturi valabil exprimate pentru reprezentarea parlamentara, exprimat în procente dupa cum urmeaza: a) 5% din voturile valabil exprimate pe întreaga tara, pentru partidele politice, aliantele politice si aliantele electorale; b) în cazul aliantelor politice si al aliantelor electorale, la pragul de 5 %se adauga pentru al doilea partid membru al aliantei politice, începând cu al treilea partid, câte un singur procent (1%) din voturile valabil exprimate pe întreaga tara, dar nu mai mult de 10%. Repartizarea si atribuirea mandatelor de deputat si de senator se fac în doua etape: la nivelul fiecarei circumscriptii electorale(judet) si la nivel de tara (art. 91 alin. 2 din lege). La nivel de circumscriptie, pentru atribuirea mandatelor candidatilor de pe liste, se utilizeaza reprezentarea proportionala integrala. În cazul candidatilor independenti, se atribuie fiecaruia câte un mandat, daca a obtinut un numar de voturi cel putin egal cu coeficientul electoral pentru deputa ti sau senatori, dupa caz. Voturile neutilizate (resturile) obtinute de listele de candidati, ca si mandate le care n-au putut fi atribuite la nivel de circumscriptie se comunica la Biroul Electoral Central pentru a fi repartizate centralizat. Repartizarea centralizata consta în însumarea voturilor neutilizate (resturile) din toate circumscriptiile electorale pe partide, formatiuni politice sau coalitii, mandatele ramase fiind atribuite dupa metoda Hondt. În continuare, alocarea mandatelor pe circumscriptii electorale se face dupa un algoritm care cauta ca mandatele obtinute de partide, aliante politice sau aliante electorale, sa fie situate pe circumscriptii proportional cu numarul de voturi neutilizate. Dar acest procedeu poate sa nu dea rezultate si atunci se recurge la acordul partidelor, sau în lipsa unui acord, la tragere la sorti. II. Func tiile reprezentative de nivel judetean sunt : § consilier judetean (membru al Consiliului judetean) § Presedinte al Consiliului judetean § vicepresedinte al Consiliului judetean Potrivit art.10 din Legea nr.67/2004 pentru alegerea autoritatilor administratiei publice locale 1, pentru alegerea consiliilor judetene fiecare judet constituie o circumscriptie electorala. Alegerile se fac pe baza de scrutin de lista si de candidaturi independente, potrivit principiului reprezentarii proportionale, potrivit art. 1 alin. 3 din lege. Numarul de consilieri judeteni din fiecare judet se stabileste prin ordin al prefectului în raport cu popula tia judetului respectiv, potrivit Legii administratiei publice locale nr. 215/2001.2 Alegerile sunt valabile indiferent de numarul alegatorilor care au participat la vot, potrivit art. 91 din Legea nr. 67/2004.
1

Publicata în M. Of. nr. 271/29.03.2004, modificata prin O.U.G. nr. 8/24.02.2005 (M.Of. nr. 175/1.03.2005) 2 Conform art.102 din Legea administratiei publice locale nr.215/2001 publicata în M. Of. Nr. 204 din 23.04.2001, judetele cu pâna la 350.000 de locuitori au 31 de consilieri, judetele între 350.001 si 500.000 au 33 de consilieri, judetele între 500.001 si 650.000 au 35 de consilieri, judetele cu peste 650.000 au 37 de consilieri.

79

Repartizarea mandatelor candidatilor de pe liste se face dupa metoda resturilor. În cazul candidatilor independenti, se atribuie fiecaruia câte un mandat, daca a obtinut un numar de voturi cel putin egal cu coeficientul electoral. Presedintele si vicepresedintii Consiliului judetean se aleg, în mod indirect, prin intermediul consilierilor judeteni, dintre acestia, utlizându-se scrutinul majoritar uninominal, respectiv plurinominal. III. Functiile reprezentative de nivel local sunt : § consilier local(membru al Consiliului local) § primar § viceprimar Consilierii locali si primarul se aleg prin vot direct, iar viceprimarul prin vot indirect, prin intermediul consilierilor locali. Potrivit art.10 alin.1 din Legea nr.67/2004 privind alegerile locale, pentru alegerea consiliilor locale si a primarilor, fiecare comuna, oras si municipiu constituie o circumscriptie electorala. Numarul de consilieri locali din fiecare circumscriptie se stabileste prin ordin al prefectului( ca si în cazul consilierilor judeteni) în raport cu popula tia circumscriptiei respective(raportata de Institutul National de Statistica si Studii Economice la data de 1 ianuarie a anului în curs) si este cuprins între 9 si 31 de consilieri locali. Alegerile de consilieri se fac pe baza de scrutin de lista si de candidaturi independente, potrivit principiului reprezentarii proportionale. Alegerile sunt valabile în aceleasi conditii de participare la vot, ca si alegerile pentru functiile reprezentative de la nivel de judet. Repartizarea mandatelor candidatilor de pe liste se face dupa metoda resturilor. În cazul candidatilor independenti, se atribuie fiecaruia câte un mandat, daca a obtinut un numar de voturi cel putin egal cu coeficientul electoral. Primarul se alege prin scrutin majoritar uninominal cu doua tururi, potrivit art. 1 alin. 4 coroborat cu art. 93 alin. 3 din Legea nr. 67/2004 este declarat primar candidatul care a obtinut majoritatea voturilor valabil exprimate. Daca nici unul dintre saptamâni, un al doilea tur de scrutin, între candidatii aflati pe primele doua locuri. Este declarat primar candidatul care a obtinut cel mai mare numar de voturi. Viceprimarul se alege dintre consilierii locali, de catre acestia, prin scrutin majoritar, cu majoritate absoluta.

3.3.2. Drepturile electorale ale cetatenilor români
3.3.2.1.Aspecte generale privind cetatenia româna Notiunea de cetatenie desemneaza statutul juridic specific persoanelor care au calitatea de cetateni ai unui stat. Cetatenia româna este calitatea persoanei fizice ce exprima relatiile permanente social-economice, politice si juridice dintre aceasta si statul român, care îi confera titulatura tuturor drepturilor si îndatoririlor prevazute de Constitutia si legile României.1 Notiunea de cetatenie are doua acceptiuni: § institutie juridica – adica totalitatea regulilor de drept ce au ca obiect de reglementare modul de dobândire si de pierdere a cetateniei; § statut juridic – situatie rezultata din raporturile juridice statornicite între o persoana fizica si stat, exprimând apartenenta acestuia la statul al carui cetatean este. În prima acceptie, cetatenia constituie o categorie legata de dreptul obiectiv, pe când în ce-a de-a doua, ea se axeaza în jurul ideii de subiect de drept.

1

Ioan MURARU, Op. cit., pp.166-168.

80

Un concept important legat de notiunea de cetatenie este nationalitatea care reprezinta atributul persoanei de a apartine unui grup ce se delimiteaza de altele prin unitatea de limba, cultura, obiceiuri, religie, etnie, etc. Din acest punct de vedere nu trebuie confundat conceptul de nationalitate cu cel de natiune, aceasta din urma reprezentând un element de baza al statului alaturi de suveranitate si teritoriu. O natiune este alcatuita din persoane ce pot fi de diferite nationalitati dar care au o istorie comuna traita pe un teritoriu comun1. Normele privitoare la cetatenie se gasesc în Constitutie si în Legea cetateniei române (Legea nr.21/1991 republicata 2). Analiza acestor norme permite formularea unor principii care stau la baza cetateniei române: 1. Numai cetatenii români sunt titularii tuturor drepturilor prevazute de Constitutie si legi. Astfel, drepturile care pot fi exercitate numai de cetatenii români sunt: a) dreptul de a alege si de a fi ales în organele reprezentative la nivel central; b) dreptul ne îngradit de a domicilia pe teritoriul României si de a se deplasa nestânjenit pe acest teritoriu; c) dreptul de a nu fi extradat sau expulzat din România; d) dreptul de a fi protejat diplomatic, atunci când se afla în strainatate. 2. Numai cetatenii sunt tinuti a îndeplini toate obligatiile stabilite prin constitutie si legile tarii. Obligatiile 3 ce revin exclusiv cetatenilor români sunt: a) obligatia de fidelitate fata de tara; b) îndatorirea de aparare a patriei. 3. Cetatenii români sunt egali în drepturi si îndatoriri, fara deosebire de rasa, nationalitate, origine etnica, limba, religie, sex, apartenenta politica, de avere sau origine sociala si indiferent de modul în care au dobândit cetatenia. 4. Casatoria nu produce nici un efect asupra cetateniei sotilor. 5. Schimbarea cetateniei unuia din soti nu produce nici un efect asupra cetateniei române a celuilalt sot. Referitor la dobândirea cetateniei române, legea prescrie urmatoarele modalitati: 1) Dobândirea cetateniei române prin nastere – modul originar de dobândire: a) copiii nascuti pe teritoriul românesc din parinti cetateni români sunt cetateni români. b) copiii nascuti pe teritoriul statului român, chiar daca numai unul dintre parinti este cetatean român; c) copiii nascuti în strainatate daca ambii parinti sau numai unul dintre ei are cetatenia româna. Copilul gasit pe teritoriul statului român este cetatean român, daca nici unul dintre parinti nu este cunoscut. 2) Dobândirea cetateniei române prin repatriere. Prin acest mod, persoana care a pierdut cetatenia româna o redobândeste ca efect al repatrierii. Cererile de repatriere se depun la Ministerul Justitiei, iar aprobarea acestora revine Guvernului. 3) Dobândirea cetateniei române prin adoptie. Cetatenia româna se dobândeste de catre copilul cetatean strain sau fara cetatenie prin adoptie, daca adoptatorii sunt cetateni români, iar adoptatul nu a împlinit vârsta de 18 ani.
1 2

Elena Simina Tanasescu, Stefan Deaconu, Op. cit., 2002, p. 5- 6 Legea a fost republicata în M. Of. Nr. 98/6.03.2000. Si dupa republicare legea a suferit modificari si completari. 3 Constitutia revizuita lasa î seama legii organice conditiile privind îndeplinirea îndatoririlor militare. n De retinut ca nu mai exista obligatia constitutionala de a satisface serviciul militar.

81

În cazul în care numai unul dintre adoptatori este cetatean român, cetatenia adoptatului minor va fi hotarâta, de comun acord, de catre adoptatori. În situatia în care adoptatorii nu cad de acord, instanta judecatoreasca competenta sa încuviinteze adoptia va decide asupra cetateniei minorului, tinând seama de interesele acestuia. În cazul copilului care a împlinit vârsta de 14 ani este necesar consimtamântul acestuia. 4) Dobândirea cetateniei române la cerere în conditiile cerute de lege. Pierderea cetateniei române se produce în urmatoarele situatii: 1) Retragerea cetateniei române, care apare ca o sanctiune. Precizam ca potrivit art.5(2) din Constitutie, cetatenia româna nu poate fi retrasa aceluia care a dobândit-o prin nastere. 2) Aprobarea renuntarii la cetatenia româna pentru motive temeince, care se deosebeste de retragere, fiind un mod amiabil de rezolvare a problemei statutului juridic al persoanei, cetatean român, care de exemplu, doreste sa se stabileasca în strainatate si sa obtina cetatenia unui alt stat. 3.3.2.2. Drepturile exclusiv politice Drepturile electorale, clasificate de doctrina în categoria drepturilor exclusiv politice, sunt: dreptul de vot si dreptul de a fi ales. Dreptul de vot este un drept fundamental, întrucât prin intermediul lui cetatenii participa în mod direct la guvernare 1. Dreptul de vot îi are ca titulari doar pe cetatenii români (art.36 alin.1 din Constitutie), numai acestia putând sa participe nemijlocit la exercitarea puterii statale si la desemnarea autoritatilor reprezentative ale statului. Precizam ca, desi s-a facut posibila exercitarea dreptului de a alege si de catre cetatenii Uniunii Europene, rezidenti în România, exercitiul dreptului lor se limiteaza doar la alegerile pentru desemnarea autoritatilor administratiei publice locale, alegeri prin care nu se exprima suvernitatea de sta t 2. Potrivit Constitutiei actuale, dreptul de vot este universal, egal, direct, secret si liber exprimat. Universalitatea votului înseamna ca toti cetatenii români se bucura de dreptul de vot, fara discriminari de avere, pregatire scolara, nationalitate, rasa, sex sau profesiune 3. Singurele restrictii tin de o anumita vârsta minima, de aptitudinea intelectuala si de aptitudinea morala4. Vârsta legala pentru a putea vota este de 18 ani împliniti pâna în ziua alegerilor inclusiv. La aceasta vârsta, persoana capata capacitatea electorala care este un aspect al capacitatii de drept constitutional. Aptitudinea intelectuala, reglementata de art.36 din Constitutie, consta în conditia minima ca cetateanul sa nu fie debil sau alienat mintal pus sub interdictie.În acest mod se realizeaza o dubla protectie, atât a persoanelor în cauza, cât si a întregii societati, actul votarii implicând responsabilitatea alegerii facute 5. Aptitudinea morala exclude de la vot categoria "nedemnilor", adica persoanele condamnate la pierderea drepturilor electorale printr-o hotarâre judecatoreasca definitiva. Egalitatea votului semnifica faptul ca fiecare alegator dispune de un singur vot pentru fiecare alegere la care participa, iar voturile au aceeasi valoare 6.
1

Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TANASESCU, Op.cit., p.74 2 Ibidem, p. 75 3 Ibidem, p.241. 4 Ibidem, p.22. 5 Ibidem, p. 75 6 Tudor DRAGANU, Op.cit., vol. II, p.23.

82

Caracterul direct al votului înseamna ca alegatorii îsi voteaza personal reprezentantii, fara nici un intermediar. În România se mai practica însa si votul indirect, pentru desemnarea unor autoritati locale (presedintii si vicepresedintii consiliilor judetene si viceprimarii). În acest sistem, cetatenii voteaza direct un "colegiu elector", iar acesta desemneaza, tot prin vot, persoana care va fi învestita într-o anumita functie publica eligibila. Votul este secret atunci când este organizat în asa fel încât nimeni sa nu poata cunoaste optiunea exprimata de alegator. 1 Ratiunea votului secret este protejarea alegatorului de orice presiuni care i-ar putea denatura optiunea. Votul liber exprimat este expresia conceptiei potrivit careia votul este un drept subiectiv. Aceasta înseamna nu numai ca alegatorul poate vota pentru cine doreste, ci si faptul ca el are libertatea de a participa sau nu la vot. Mentionam ca a existat si exista înca si votul obligator. La noi în tara votul obligator era prevazut de Constitutia din 1923 si de Legea electorala din 1926. Si în prezent se practica votul obligator în unele tari. Exemple : Belgia, Grecia, Brazilia, Australia si Venezuela. La baza votului obligator sta ideea ca electoratul nu este numai un drept, ci si o îndatorire. Alegatorul are nu numai dreptul ci si obligatia de a exprima vointa natiunii, pentru ca altfel, în situatia absenteismului masiv, democratia ramâne o simpla teorie, în fapt func tionând o oligarhie. În aceasta conceptie, alegatorul exercita o func tie sociala pe care este dator sa o îndeplineasca. În conditiile actuale, când se manifesta un absenteism important de la vot, în numeroase tari, optiunea pentru votul obligator poate sa para tentanta. În realitate, acesata solutie este greu de pus în practica, deoarece implica stabilirea unor sanctiuni care sa poata fi aplicate unui numar mare de cetateni. Daca sanctiunea este blânda, ea nu-si va atinge scopul ; daca sanctiunea este drastica, dat fiind numarul mare al celor sanc tionati, ea va genera mari nemultumiri sau chiar dezordini sociale. De altfel, cetateanul care nu vrea sa-si desemneze un reprezentat si este obligat sa se prezinte la vot, poate foarte bine, în conditiile votului secret, sa voteze împotriva tutror candidatilor sau sa-si anuleze votul neexprimând nici o optiune.2 Dreptul de a fi ales (eligibilitatea) presupune îndeplinirea urmatoarelor conditii: I. În primul rând, o conditie generala , existenta dreptului de vot. II. Având în vedere ca exercitiul unei func tii reprezentative implica o mare responsabilitate, deoarece presupune decizii importante privind interesele publice, eligibilitatea este supusa unor conditii suplimentare. 1. O prima asemenea conditie, ceruta pentru toate functiile eligibile, este aceea ca persoana: sa aiba cetatenia româna si domiciliul în tara ( art.16 alin. 3 din Constitutie). Este interesant de observat ca s-a renuntat la conditia referitoare la exclusivitatea cetateniei române, existenta în Constitutie înainte de revizuire, avându-se în vedere perspectiva aderarii României la Uniunea Europeana. Prin urmare si cetatenii care au dubla cetatenie pot fi alesi în cadrul autoritatilor publice reprezentative române.Conditia de domiciliere pe teritoriul tarii este o conditie fireasca fiind o garantie a atasamentului persoanei fata de tara la guvernarea careia participa ca demnitar sau functionar public. 2. O a doua conditie are în vedere vârsta ceruta de lege pentru a putea fi ales, care difera în functie de mandat. Asfel, pentru a fi ales în Camera Deputatilor, în consiliile locale sau judetene, sau în func tia de primar, vârsta candidatului trebuie sa fie de cel putin 23 de ani împliniti ( art.16 si 37 din Constitutie). Pentru a fi ales în
1 2

Tudor DRAGANU, Op.cit., vol. II, p.29. . Ibidem, pp. 30-32.

83

Senat vârsta ceruta este de cel putin 33 de ani împliniti, iar pentru functia de Presedinte al României vârsta necesara este de cel putin 35 de ani împliniti. O completare cu profunde implicatii juridice s-a adus cu prilejul revizuirii articolului 16 la alin. 3 teza a doua prin care statul român garanteaza egalitatea de sanse între barbati si femei pentru ocuparea acestor functii si demnitati. Alineatul 4 al aceluiasi articol stabileste ca în conditiile aderarii României la Uniunea Europeana, cetatenii Uniunii care îndeplinesc conditiile legii organice au dreptul de a alege si de a fi alesi în autoritatile administratiei publice locale, aceasta fiind una dintre modificarile de esenta ale constitutiei revizuite. În acelasi spirit, si cetatenii români au dreptul de a alege si de a fi alesi în Parlamentul European potrivit art. 38 nou introdus. Acesta este un alt drept electoral care nu se încadreaza însa în categoria celor exclusiv politice în sens traditional, deoarece nu implica o participare la exercitarea suveranitatii de stat, ci un proces electoral menit sa desemneze un organ reprezentativ la nivel continental. III. În afara acestor conditii cu caracter general, legislatia româna prevede si câteva restrictii specifice. 1. O prima categorie de restrictii are în vedere candidatii la organele centrale : Presedintele României, Camera Deputatilor si Senatul. a) Astfel, potrivit art.81 alin.4 din Constitutie, "Nici o persoana nu poate îndeplini functia de Presedinte al României decât pentru cel mult doua mandate. Acestea pot fi si succesive." La aceasta, se adauga conditia prevazuta de art.3 al.2 din Legea nr.370/2004 pentru alegerea Presedintelui României, care prevede ca nu pot fi primite decât candidaturile sus tinute de cel putin 200.000 de alegatori. b) În ceea ce priveste Camera Deputatilor si Senatul, art.5 alin.8 din Legea nr. 373/2004 pentru alegerea Camerei Deputatilor si a Senatului prevede :"O persoana poate candida fie pentru un mandat de deputat, fie pentru un mandat de senator si numai într-o singura circumscriptie electorala." 2. A doua categorie de restrictii vizeaza func tiile reprezentative locale . Astfel, pentru functiile de consilier judetean, consilier local si primar pot candida doar persoanele care au domiciliul pe teritoriul unitatii administrativ-teritoriale în care urmeaza sa fie alese( art.4 alin.2 din Legea nr.67/2004 privind alegerile locale), ceea ce implica faptul ca o persoana poate candida numai pentru un singur consiliu local, numai pentru o singura functie de primar si numai pentru un singur consiliu judetean(art.6 alin.5 din aceeasi lege). IV. La toate conditiile mentionate se adauga incompatibilitatile opozabile actului de candidatura 1, sau într-o formulare mai succinta, incompatibilitatile la candidatura. Prin incompatibilitate la candidatura se întelege interdictia prevazuta de Constitutie sau de lege ca o persoana care detine o anumita functie publica sau practica o anumita îndeletnicire sa-si depuna candidatura pentru o functie reprezentativa2. A. Incompatibilitatea opozabila candidaturii cu caracter general care se aplica pentru toate functiile reprezentative, indiferent de nivel, se refera, potrivit art.40 alin.3 din Constitutie, la persoanele carora le este interzisa asocierea în partide politice. Nu pot face patre din partide politice: - judecatorii Curtii Constitutionale - avocatii poporului - magistratii
1 2

Tudor DRAGANU, Op.cit., vol. II, p.36. Ibidem

84

- membrii activi ai armatei - politistii - alte categorii de func tionari publici stabilite prin lege organica B. Mai exista si o incompatibilitate speciala, prevazuta de art.45 alin.2 din Legea nr. 373/2004 pentru alegerea Camerei Deputa tilor si a Senatului, potrivit careia, prefectii si subprefectii care îsi depun candidatura pentru Camera Deputatilor sau Senat sunt suspendati de drept din functie de la data depunerii candidaturii pâna la comunicarea oficiala a rezultatelor alegerilor. V. În afara de incompatibilitatea la candidatura, mai exista o incompatibilitate care se refera la cumulul unei functii eligibile cu alte functii, îndeletniciri sau calitati. Diferenta dintre cele doua incompatibilitati consta în faptul ca incompatibilitatea de cumul permite sa candideze persoanei ce detine o functie, are o ocupatie sau o calitate incompatibila cu mandatul reprezentativ, însa, daca este aleasa trebuie sa renunte la func tia, îndeletnicirea sau calitatea incompatibila pentru a putea dobândi exercitiul mandatului reprezentativ, în timp ce incompatibilitatile la candidatura interzic unei persoane care ocupa o anumita functie publica sa-si depuna candidatura pentru o functie reprezentativa. Incompatibilitatile de cumul difera în func tie de mandatul reprezentativ: § în timpul mandatului, Presedintele Rom âniei nu poate fi membru al unui partid si nu poate îndeplini nici o alta functie publica sau privata( art.84 alin.1 din Constitutie). § Calitatea de deputat sau de senator este incompatibila cu exercitarea oricarei functii publice de autoritate cu exceptia celei de membru al Guvernului. § La nivel local1, calitatea de consilier local este incompatibila cu cea de consilier judetean. Candiatul declarat ales în ambele calitati este obligat sa opteze pentru una dintre ele, în termen de 10 zile de la data ultimei validari(art.98 din Legea nr.67/2004 privind alegerile locale). În ceea ce priveste constitutionalitatea candidaturii Presedintelui în functie ca independent pe listele unui partid politic,aliante politice sau aliante electorale, Curtea Constitutionala s-a pronuntat deja prin Decizia nr. 339/17 septembrie 20042 asupra sesizarii de neconstitutionalitate a prevederilor art. 5 alin. 7 din Legea pentru alegerea Camerei Deputatilor si a Senatului 3. Argumentele aduse de autorii sesizarii de neconstitutionalitate a dispozitiilor mentionate au fost:

1

Legea nr. 161/2003 privind unele masuri pentru asigurarea transparentei în exercitarea demnitatilor publice, a functiilor publice si în mediul de afaceri, prevenirea si sanctionarea coruptiei (M. Of. Nr. 279/21.04.2003) stabileste prin art. 81 si 82 o lista detaliata de incompatibilitati. În acest sens mentionam ca atât calitatea de consilier local, cât si cea de consilier judetean sunt incompatibile cu: functia de prefect sau de subprefect; calitatea de functionar în aparatul propriu al consiliilor comunale, orasenesti si judetene respective si al prefecturilor, precum si de conducator al unei regii autonome de interes local sau judetean sau al unui serviciu public de specialitate al consiliului local sau judetean; functia de primar; calitatea de deputat, senator, consilier al Pres edintelui României sau membru al Guvernului. 2 Publicata în M. Of. Nr. 887 din 29.09.2004 3 Art. 5 alin. 7 din Legea nr. 373/2004 privind alegerea Camerei Deputatilor si a Senatului are urmatoarea formulare: «Presedintele României în functie la data alegerii Camerei Deputatilor si a Senatului, daca se afla în ultimele 3 luni ale mandatului, poate candida ca independent pe listele unui partid politic, unei aliante politice sau aliante electorale pentru obtinerea unui mandat de deputat sau senator. În cazul în care este ales deputat sau senator, Presedintele României este obligat ca, dupa validare sa opteze între calitatea de deputat sau senator si aceea de presedinte.»

85

- în aceste conditii Presedintele nu îsi poate pastra neutralitatea si echidistanta necesare exercitarii misiunii sale de mediere între puterile statului, precum si între stat si societate; - candidat pe listele unui partid politic Presedintele va fi implicat partinic, va fi identificat cu partidul pe listele caruia candideaza, cu doctrina, programul politic si electoral; -întrucât presedintele nu se poate asocia în timpul mandatului într-un partid politic îi este restrâns – în virtutea acestei functii – dreptul de a fi ales pe listele unui partid politic; Argumentele aduse în favoarea constitutionalitatii unei asemenea prevederi au fost: - faptul ca Presedintele candideaza pe listele unui partid politic are doar semnificatia însusirii doctrinei acelui partid, fara a fi membru al acestuia; - presedintele nu este inclus expres în sfera celor care nu pot candida, asa cum se întâmpla pentru alte categorii mentionate în art. 40 din Constitutie, iar acceptarea tezei initiatorilor sesizarii ar însemna ca Presedintele este decazut din exercitiul unui drept funadamental prevazut de Constitutie, dreptul de a fi ales. Curtea Constitutionala constata, pe de o parte ca normele constitutionale nu îl priveaza pe Presedintele României de dreptul electoral de a fi ales, iar pe de alta parte ca neutralitatea politica a mandatului prezidential nu este afectata de candidatura acestuia pe listele electorale ale unui partid politic 1. În final, dorim sa atragem atentia ca, atât conditiile cât si incompatibilitatile referitoare la eligibilitate sau la exercitiul mandatelor reprezentative au doua motiva tii fundamentale : instituirea unor garantii privind corectitudinea si seriozitatea alegerilor, si instituirea unor garantii privind exercitiul corespunzator al functiilor reprezentative.

3.3.3. Actorii competitiei pentru putere
Si în cazul României întâlnim cele doua categorii de actori ai competitiei pentru putere specifice democratiilor occidentale, si anume : partidele politice, care sunt principalii concurenti ; mass-media si grupurile de presiune, ca mijloace de influentare a electoratului. Partidele politice sunt principalii competitori, dar nu singurii, deoarece legislatia româna admite si candidati independenti. În afara conditiilor comune de eligibilitate, acestia trebuie sa fie sustinuti de un anumit numar de alegatori, dupa cum urmeaza : - pentru functia de Presedinte al României - 200.000 ; - pentru un mandat de deputat sau de senator - 0,5% din numarul alegatorilor din circumscriptia respectiva ; - pentru un mandat de consilier judetean sau local - 1% din numarul de alegatori împartit la numarul de consilieri din circumscriptia respectiva, dar nu mai putin de 50 ;
1

A se vedea în acest sens Corneliu-Liviu POPESCU, Nota la Decizia Curtii Constitutionale nr. 339 din 17 septembrie 2004 asupra sesizarii de neconstitutionalitate a prevedeilor art. 5 alin. 7 din Legea pentru alegerea Camerei Deputatilor si a Senatului, Revista Româna de Drepturile Omului, nr. 28/2004, pp. 92-97.Unul dintre argumentele autorului în avoarea neconstitutionalitatii art. 5 alin. 7 f este ca acesta nu este o norma juridica, adica o regula generala, impersonala si repetabila, ci a fost aoptata intuitu personae, pentru a raspunde unor interese legate strict de alegerile parlamentare din noiembrie 2004. Argumentul este ca aceasta dispozitie va fi de unica aplicare, întrucât o situatie similara, a unor alegeri nationale simultane, parlamentare si prezidentiale va avea loc peste 20 de ani, data fiind diferentierea duratei pentru cele doua mandate reprezentative (4, respectiv 5 ani). Or, dupa 1989 nici o lege electorala nu a avut o asemenea durata de viata.

86

- pentru functia de primar - 1% din numarul alegatorilor din cirumscriptie, dar nu mai putin de 150. Practica politica de dupa intrarea în vigoare a Constitutiei din 1991 a demonstrat ca sansele candidatilor independenti sunt minime, obtinerea vreunui mandat de catre acestia fiind cu totul exceptionala. În ceea ce priveste regimul partidelor politice în România, anul 1990 a marcat o trecere abrupta de la sistemul monopartid la pluralismul politic. Daca pâna în decembrie 1989, potrivit Constitutiei din 1965, exista un singur partid politic, Partidul Comunist Român, Decretul-Lege nr.8 din 31 decembrie 1989 privind înregistrarea si functionarea partidelor politice asigura libertatea constituirii acestora, sub rezerva îndeplinirii unor conditii minime : prezentarea statutului de organizare si functionare si a programului politic, declararea sediului si a mijloacelor financiare, dovada existentei a cel putin 251 de aderenti. Sub aspect politic, s-au impus un minimum de restrictii, si anume : scopurile partidelor politice trebuiau sa se întemeieze pe respectul suveranitatii, independentei si integritatii nationale si al democratiei ; se interzicea constituirea partidelor fasciste si a celor care propaga conceptii contrare ordinii de stat si de drept. Rezultatul acestei reglementari permisive a fost "hiperpluralismul politic"1, ajungându-se în anul 1993 la nu mai putin de 159 de partide si formatiuni politice2. Pentru combaterea acestui fenomen, dar si pentru precizarea regimului juridic al partidelor politice, a fost adoptata Legea nr. 27/1996 privind partidele politice 3. Aceasta stabileste restrictii rezonabile pentru înfiintarea partidelor politice. Astfel, potrivit art. 17 alin. 2 din aceasta lege, pentru constituirea unui partid politic este necesar un numar de cel putin 10.000 membrii fondatori, domiciliati în cel putin 15 dintre judetele tarii, dar nu mai putin de 300 în fiecare din aceste judete. Partidul trebuie sa aiba un statut si un program politic propriu. În prezent, regimul partidelor politice este reglementat de Legea nr.14/2003 privind partidele politice4. În conformitate cu art. 1 din lege, partidele politice sunt asociatii cu caracter politic ale cetatenilor români cu drept de vot. În ceea ce priveste scopul, prin activitatea lor, partidele politice promoveaza valorile si interesele nationale, precum si pluralismul politic, contribuie la formarea opiniei publice, participa cu candidati în alegeri si la constituirea unor autoritati publice si stimuleaza participarea cetatenilor la scrutinuri potrivit legii.5 Potrivit art.19 alin.3 din legea mentionata, pentru constituirea unui partid politic este necesar un numar de cel putin 25.000 de membri fondatori, domiciliati în cel putin 18 dintre judetele tarii, dar nu mai putin de 700 în fiecare judet. Partidul trebuie sa aiba un statut si un program politic propriu6. Un partid politic îsi înceteaza activitatea prin: a) dizolvare prin hotarâre pronuntata de Curtea Constitutionala urmata de radierea din registrul de evidenta al partidelor politice (pentru încalcarea art. 40 din Constitutie); b) dizolvare prin hotarâre pronuntata de Tribunalul Bucuresti; c) autodizolvare hotarâta de organele abilitate prin statut; d) reorganizare. Conform art.3 alin.2 si 3 din Legea nr.14/2003, sunt interzise:
1 2

Tudor DRAGANU, Op.cit., vol. II , pp.50-51. Ibidem 3 Publicata în M. Of. al României nr. 87 din 29 aprilie 1996 4 Publicata în M. Of. al României nr. 25 din 17 ianuarie 2003 5 Idem, art.2. 6 Idem, art.9.

87

1. partidele politice care prin statutul, programele, propaganda de idei ori prin alte activitati, încalca prevederile art.30 alin.(7) 1, art.40 alin.(2) 2 sau 40 alin.(4) 3 din Constitutie. 2. partidele politice afiliate la organiza tii din strainatate, daca aceasta afiliere încalca valorile prevazute la alin. 1 ale carui dispozitii sunt imperative 4. Partidelor politice le este interzisa organizarea de activitati militare sau paramilitare. Precizam ca, un cetatean român nu poate face parte în acelasi timp din doua sau mai multe partide politice. Referitor la finantarea partidelor politice, s-a considerat a fi necesara adoptarea unei legi distincte, Legea nr. 43/2003 privind finantarea activitatii partidelor politice si a campaniilor electorale 5. Aceasta contine reglementari riguroase, în scopul moralizarii acesteia. Astfel, sunt stabilite limitativ urmatoarele surse6 de finantare ale partidelor politice: § cotizatii ale membrilor - suma totala a cotizatiilor platite într-un an de o persoana nu poate depasi 100 de salarii de baza minime pe tara7.Salariul de baza minim brut pe tara luat ca referinta este cel existent la data de 1 ianuarie a anului respectiv. § donatii si legate - Donatiile primite de un partid politic într-un an nu pot depasi 0,025% din veniturile bugetului de stat pe anul respectiv, cu exceptia anului în care au loc alegeri parlamentare, când plafonul este dublu. Donatia primita de la o persoana fizica nu poate depasi într-un an 200 de salarii brute minime pe tara, iar donatia primita de la o persoana juridica nu poate depasi într-un an 500 de asemenea salarii. Persoanele juridice sunt obligate ca la data efectuarii donatiei sa aiba achitate integral toate datoriile fata de bugetul de stat si de bugetul asigurarilor sociale de stat. Partidele care primesc donatii trebuie sa verifice si sa înregistreze identitatea donatorului. La solicitarea acestuia, identitatea sa poate sa ramâna confidentiala, dar nu si pentru donatiile mai mari de 10 salarii de baza brute minime pe tara. Suma totala primita de un partid politic ca donatii confidentiale nu poate depasi 15% din subventia maxima acordata de la bugetul de stat unui partid în anul respectiv. Lista donatorilor cu sume mai mari decât 10 salarii minime pe tara, precum si suma totala a donatiilor confidentale trebuie publicata în Monitorul Oficial, Partea a –III-a pâna la 31 martie a anului urmator. Sunt interzise: Ø acceptarea sub orice forma, directa sau indirecta de catre partidele politice a donatiilor de bunuri materiale sau sume de bani, ori prestarea de servicii gratuite facute cu scopul evident de a obtine un avantaj economic sau politic.
1

Textul constitutional interzice defaimarea tarii si a natiunii, îndemnul la razboi de agresiune, la ura nationala, rasiala, de clasa sau religioasa, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenta publica, precum si manifestarile obscene, contrare bunelor moravuri. 2 Textul respectiv declara neconstitutionale partidele care prin scopurile ori prin activitatea lor, militeaza împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranitatii, a integritatii sau a independentei României. 3 Acest text interzice asociatiile cu caracter secret. 4 Legea partidelor politice nr.14/2003, art. 3 alin. 3. Alin. 1 al acestui articol statueaza ca pot functiona ca partide politice numai asociatiile cu caracter politic, constituite potrivit legii, si care militeaza pentru respectarea suveranitatii nationale, a independentei si a unitatii statului, a integritatii teritoriale, a ordinii de drept si a principiilor democratiei constitutionale. 5 Legea nr. 43/2003 a fost publicata în M. Of. nr. 54 din 30 ianuarie 2003 6 Idem, art.3 alin. 1 7 Idem, art.4, alin.3

88

Ø donatiile sau serviciile prestate cu titlu gratuit de la o autoritate sau institutie publica, de la o regie autonoma, de la o companie nationala, societate comerciala sau societate bancara cu capital integral sau majoritar de stat; Ø donatiile în bani din parte unui sindicat. Ø donatiile din partea altor state ori a organizatiilor din strainatate, precum si din partea persoanelor fizice si juridice straine sunt interzise. Fac exceptie donatiile constând în bunuri materiale necesare activitatii politice, dar care nu sunt materiale electorale de propaganda, primite de la organizatii internationale la care partidul respectiv este afiliat sau de la partide ori formatiuni politice cu care este în relatii de colaborare politica. § venituri provenite din activitati proprii1 - Partidele politice nu pot desfasura activitati specifice societatilor comerciale. Fac exceptie : Ø editarea si difuzarea publicatiilor ori altor materiale de propaganda si cultura politica proprii ; Ø organizarea de întruniri si seminarii cu tematica politica, economica sau sociala; Ø actiunile culturale, sportive si distractive ; Ø serviciile interne ; Ø închirierea spatiilor proprii pentru conferinte si actiuni social-culturale ; Ø dobânzile bancare ; Ø înstrainarea bunurilor din patrimoniu, dar numai dupa cel putin 5 ani de la înregistrarea în patrimoniu § subventii de la bugetul de stat, potrivit legii bugetare anuale 2. În ceea ce priveste subventiile anuale de la bugetul de stat, acestea se acorda potrivit unor criterii si în cuantumuri stabilite în mod detaliat si exact de lege. De asemenea, destinatiile subventiilor sunt riguros regelementate. În ceea ce priveste finantarea campaniilor electorale sediul materiei este tot Legea nr. 43/2003. Astfel se prevede ca partidele care participa la campania electorala pot primi, prin lege speciala, o subventie de la bugetul de stat. Aceeasi lege speciala stabileste si categoriile de cheltuieli pentru campania electorala care pot fi finantate din aceasta subventie. Subventiile primite dupa deschiderea campaniei electorale de la persoane fizice si juridice din tara pot fi folosite numai daca au fost, în prealabil, declarate Curtii de Conturi de catre mandatarul financiar. Este interzisa subventionarea campaniei electorale, în mod direct sau indirect, de catre persoane fizice sau juridice din strainatate, precum si de catre o autoritate publica, institutie publica, regie autonoma, companie nationala, societate comerciala sau societate bancara cu capital integral sau majoritar de stat, de catre un sindicat, o asociatie sau o fundatie. Controlul respectarii reglementarilor legale privind finantarea partidelor politice se face de Curtea de Conturi. Sanctiunea încalcarii acestor prevederi este confiscarea sumelor pentru care nu s-a respectat regimul legal3. Din cele prezentate, rezulta ca prevederile legii române cu privire la finantarea partidelor politice sunt foarte stricte. Faptul ca la noi nu a izbucnit nici un scandal legat de finantarea partidelor politice înseamna, fie ca partidele noastre respecta cu scrupulozitate legea, fie ca, din diferite motive, finantarea partidelor nu a fost riguros controlata, iar abaterile fie nu au fost sanc tionate, fie nu au fost facute publice.
1 2

Legea nr. 43/2003, art. 7 Idem, art.3 alin.1. 3 Idem, art. 28

89

Dupa cum am aratat, si în România, cea de-a doua categorie de actori ai competitiei pentru putere, si anume actorii de influenta, sunt mass-media si grupurile de presiune. Mass-media joaca un rol deosebit pentru influentarea electoratului, mai ales în cadrul campaniei electorale. Cel mai mare impact asupra opiniei publice îl au mijloacele audio-vizuale. Înfiintarea si func tionarea posturilor de radio si televiziune sunt reglementate prin Legea audiovizualului nr.504/2002 1. Potrivit art.43 din aceasta lege, în Romînia coexista posturile audiovizuale publice pentru care cetatenii sunt obligati sa plateasca taxe de abonament, cu cele private. Posturile publice sunt persoane juridice de drept public. Posturile private sunt societati comerciale române cu capital integral sau partial privat, român sau strain. Controlul activitatii din domeniul audiovizualului se realizeaza de Consiliul National al Audiovizualului (C. N. A.), autoritate publica autonoma aflata sub controlul Parlamentului. C. N. A . este alcatuit din 11 membri, numiti pentru un mandat de 4 ani, dupa cum urmeaza: 2 de presedintele României; 3 de Camera Deputatilor; 3 de Senat; 3 de Guvernul României. Membrii Consiliului sunt garanti ai interesului public în domeniul audiovizualului si nu reprezinta autoritatea care i-a numit. Ei nu pot face parte din partide sau formatiuni politice si sunt incompatibili cu orice alte functii publice sau private, cu exceptia celor de cadre didactice în învatamântul superior. C.N.A. elibereaza licentele audiovizuale, care au în vedere continutul emisiunilor, acorda autorizatii de retransmisie audiovizuala, care se refera la conditiile tehnice de emisie si adopta decizii de autorizare audiovizuala. În cazul constatarii încalcarii prevederilor acestei legi C.N.A. poate aplica sanctiuni dupa cum urmeaza: amenda, reducerea cu pâna la jumatate a termenului de valabilitate a licentei audiovizuale sau retragerea licentei audiovizuale. Raspunderea pentru continutul serviciilor de programe difuzate revine radiodifuzorului,realizatorului sau autorului, dupa caz. Referitor la campaniile electorale, exista reglemetari speciale, în vederea asigurarii accesului egal al competitorilor la propaganda audiovizuala. La rândul ei, Legea nr.373/2004 privind alegerea Camerei Deputatilor si a Senatului prevede la art.58 ca partidele, aliantele politice si aliantele electorale reprezentate în parlament, precum si candidatii independenti care fac parte din parlament, au acces gratuit(subventionat de la bugetul de stat) la serviciile publice de radio si televiziune în conditiile prevazute de lege. Celelalte partide si formatiuni politice si ceilalti candidati independenti vor avea acces la aceste servicii, pe baza unor tarife unice. Orarul pentru campania electorala si repartizarea timpilor de antena se stabilesc de o comisie parlamentara speciala, împreuna cu reprezentanti ai serviciilor publice de radio si televiziune, avându-se în vedere ca timpii de antena pentru partidele si formatiunile politice reprezentate în parlament sa fie de doua ori mai mari decât pentru celelalte si sa corespunda ponderii parlamentare. Candidatii independenti îsi pot exercita dreptul la timpi de antena o singura data, între 5 minute si o ora, în mod egal, în functie de orarul stabilit si de numarul lor. Din cele aratate, rezulta preocuparea legiuitorului român, si implicit a clasei politice, pentru o reglementare riguroasa a activitatii din domeniul audiovizualului si pentru un control strict al acesteia. Egalitatea de tratament a concurentilor în

1

Legea audiovizualului a fost publicata în M. Of. Nr. 534/22.07.2002. Dupa publicare a suferit multiple modificari, ultima fiind prin O.U.G. nr. 123/2005 de modificare a Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe (M.Of. nr. 843/19 septembrie 2005).

90

competitia pentru putere este discutabila, fiind net avantajate partidele parlamentare puternice. În ceea ce priveste presa scrisa, dupa abrogarea legii nr. 3/1974 nu a fost adoptata o lege noua, astfel încât presa se bucura de o deosebita libertate, în baza art. 30 din Constitutie care reglementeaza libertate de exrimare. Aceasta este una din cele mai vechi libertati cetatenesti, de traditie, cunoscuta si sub denumirea de libertatea cuvântului sau libertatea presei. Potrivit textului constitutional, libertatea de exprimare prin presa este inviolabila, iar cenzura de orice fel este interzisa. De asemenea este interzisa suprimarea publicatiilor. Libertatea presei implica si libertatea de a înfiinta publicatii. Acestea sunt prevederi constitutionale decisive pentru libertatea de exprimare. Existenta unor coordonate juridice în cadrul carora trebuie sa se exercite libertatea de exprimare implica si raspunderea juridica pentru depasirea acestor limite, asadar pentru abuzul în exercitarea acestei libertati. Restrictiile în domeniu presei sunt aceleasi ca si în domeniul audiovizualului. Faptele prin care se încalca aceste restrictii sunt calificate ca infractiuni în Codul penal (calomnia, defaimarea tarii sau a na tiunii, propaganda na tionalist-sovina) si pot face obiectul unor procese penale, si atunci când sunt comise prin presa. Totodata, functioneaza si raspunderea civila pentru prejudicii aduse prin presa, care se poate stabili în sarcina editorului, autorului si a proprietarului mijlocului de multiplicare, dupa caz. Ultima categorie de actori de influenta ai competitiei pentru putere o constituie grupurile de presiune. Dupa cum remarca prof. Tudor Draganu1, în tara noastra sau format, dupa 1989, numeroase si diverse grupuri de presiune, pe care le clasifica, dupa cum urmeaza : 1. Grupuri de presiune care urmaresc scopuri de interes obstesc(interes public), cum sunt : ligile antialcoolice, atidrog, împotriva fumatului sau pentru apararea drepturilor omului ; fundatiile si asociatiile culturale, caritabile si cele pentru protectia drepturilor copilului. Aceste grupuri de presiune trebuie privite însa cu prudenta, pentru ca, uneori, urmaresc în realitate alte scopuri decât scopul declarat. Ex. : scandalurile privind adoptiile internationale. 2. Grupuri de presiune cu caracter exclusiv politic, formate însa în afara structurilor organizatorice ale partidelor politice. Mentionam în acest sens : "Alianta Poporului", "Asociatia 21 decembrie", "Asociatia 16-21 decembrie", "Grupul independent pentru democratie", "Grupul pentru dialog social", etc. Impactul acestor grupuri asupra vietii publice este greu de evaluat, însa ele au militat activ pentru influentarea atât a institutiilor publice si a partidelor politice, cât si a opiniei publice. 3. Grupurile de presiune cu caracter profesional, cultural sau chiar religios constituite în primul r ând pentru promovarea intereselor materiale sau de alta natura a membrilor lor. Atunci când mobilizeaza un numar mare de oameni, aceste grupuri poseda un potential important de interventie asupra organelor de stat si a partidelor politice. Asemenea grupuri de presiune sunt : sindicatele, asociatiile pensionarilor, ale veteranilor de razboi, ale fostilor detinuti politici, etc. Este interesant de observat ca unele dintre aceste grupuri s-au transformat în partide politice. A aparut, astfel, Partidul pensionarilor care a prezentat, la alegerile din 1996, chiar si un candidat pentru functia de Presedinte al României. Un loc aparte, printre grupurile de presiune din România, ocupa, fara îndoiala, sindicatele, unele dintre acestea ajungând foarte puternice. Constituite în vederea apararii si promovarii intereselor materiale, profesionale si sociale ale membrilor lor,
1

Tudor DRAGANU, Op.cit., vol. II pp.58-59.

91

sindicatele s-au angajat uneori si în lupta politica, ajungând chiar sa încheie diferite conventii cu Guvernul, sa dialogheze cu Presedintele si cu Parlamentul României. Putem concluziona ca, în cadrul competitiei pentru putere din România rolul grupurilor de presiune, în special al sindicatelor, este important. Aceasta, si datorita faptului ca legea1 permite asocierea partidelor politice cu formatiuni nepartinice, legal constituite, cu scopul promovarii unor obiective comune.

SINTEZA IDEILOR PRINCIPALE
Ø Competitia pentru putere este întrecerea între candidati, care are ca miza mandatele eligibile. Exista doua categorii de actori, cu roluri diferite în cadrul competitiei pentru putere: § Partidele politice, care sunt concurentii propriu-zisi; § Mass-media si grupurile de presiune, care reprezinta principalele mijloace de influentare a opiniei publice. Ø Partidul politic este o formatiune care îsi propune sa cucereasca, sa conserve sau sa influenteze puterea, pe baza unui program ideologic – având ca fundament o conceptie filosofica despre om si societate si urmând o strategie proprie. Vom spune asadar ca partidul politic este o asociatie care se deosebeste de toate celelalte prin faptul ca are un scop politic, adica urmareste cucerirea puterii politice. Ø Principala problema care exista în privinta influentei mass-media asupra competitiei pentru putere este asigurarea unui acces egal al partidelor la mijloacele audio-vizuale sau presa scrisa fara privilegii pentru partidele de la putere sau pentru cele care sunt sustinute de grupurile financiare ce controleaza mijloacele respective. Ø Grupurile de presiune sunt organizati constituite pentru a apara interesele unei anumite categorii sociale, exercitând presiuni asupra autoritatilor si opiniei publice pentru a obtine satisfacerea acestor interese. Se cunoaste urmatoarea clasificare: § Grupuri de presiune care urmaresc scopuri de interes obstesc § Grupuri de presiune cu caracter exclusiv politic, § Gruprurile de presiune cu caracter profesional, cultural sau chiar religios Ø Scrutinul este etapa în care se stabileste rezultatul competitiei pentru putere. Utilizând diferite criterii putem clasifica tipurile de scrutin astfel: § Dupa modul de distribuire a mandatelor exista: - sistemul majoritar - în cadrul caruia este declarat ales candidatul care obtine cel mai mare numar de voturi - sistemul reprezentarii proportionale – care asigura reprezentarea fiecarei grupari de opinie, proportional cu forta sa numerica § Dupa modul de propunere a candidaturilor si dupa numarul mandatelor eligibile exista:
1

Art.32 din Legea nr.14/2003 privind partidele politice

92

- scrutin uninominal – când miza alegerilor este reprezentata de un singur mandat; acest scrutinul poate sa se desfasoare într-un tur sau doua; - scrutin plurinominal – când miza alegerilor este reprezentata de mai multe mandate; de asemenea, poate avea un tur sau doua de scrutin. Ø Scrutinul majoritar (uninominal sau plurinominal) presupune alegerea candidatului/candidatilor care întrunesc cel mai mare numar de voturi. Este un sistem relativ simplu, deoarece lupta politica se da între mai multi competitori, în circumscriptii electorale, având câstig de cauza cel care are o aderenta politica mai mare în circumscriptia respectiva. Scrutinul majoritar pune accent pe candidat, pe carisma si personalitatea acestuia, asigurându-se în acest fel cea mai strânsa legatura între cel ales si alegator. Ø Reprezentarea proportionala permite reprezentarea în Parlament atât a majoritatii cât si a minoritatii, putând fi exprimate în acest caz diversele optiuni politice, etnice, religioase, etc. existente în societate. Reprezentarea proportionala implica folosirea listelor de candidati lansate de catre fiecare partid astfel ca, se poate observa aderenta pe care o are fiecare partid în rândul alegatorilor si se poate verifica gradului în care platformele si programele politice ale partidelor sunt receptate de public. Regula în acest caz o reprezita deci listele blocate - alegatorul neputând face nici un fel de modificari în listele electorale propuse de partide. Exista si doua exceptii: 1. votul preferential - permite alegatorului sa modifice lista candidatilor propusi de partide prin schimbarea ordinii numelor de pe lista 2. panasajul - da posibilitatea alegatorului sa voteze o lista pe care a conceput-o singur prin înscrierea în acea lista a unor nume de pe mai multe liste cu candidati depuse de diverse formatiuni politice. Ø Functiile reprezentative în România, potrivit Constitutiei revizuite, se pot clasifica, dupa nivelul la care se exercita, în: I. Functii reprezentative fundamentale de nivel national sunt : § Presedinte al României § senator § deputat II. Functii reprezentative de nivel judetean sunt : § consilier judetean (membru al Consiliului judetean) § Presedinte al Consiliului judetean § vicepresedinte al Consiliului judetean III. Functii reprezentative de nivel local sunt : § consilier local (membru al Consiliului local) § primar § viceprimar. Ø Notiunea de cetatenie este utila în abordarea drepturilor exclusiv politice (dreptul de vot si dreptul de a fi ales) întrucât acestea au ca titulari doar cetatenii români, numai acestia putând sa participe nemijlocit la desemnarea autoritatilor reprezentative ale statului. Cetatenia româna reprezinta calitatea persoanei fizice ce exprima relatiile permanente socialeconomice, politice si juridice dintre aceasta si statul român.

93

Ø Cetatenia româna se poate dobândi prin nastere – modul orginar de dobândire, prin adoptie, prin repatriere si la cerere. Ea se poate pierde prin: retragere – ce reprezinta o sanctiune statala si renuntare. Ø Dreptul de vot este un drept fundamental, electoral, exclusiv politic, apartinând cetatenilor români, cu exceptia alegerilor pentru desemnarea autoritatilor administratiei publice locale, când au posibilitatea de a exercita acest drept si cetatenii straini, rezidenti în România. Dreptul de vot este potrivit dispozitiilor constitutionale universal, egal, direct, secret si liber exprimat. Ø În ceea ce priveste dreptul de a fi ales (eligibilitatea), acesta presupune îndeplinirea urmatoarelor categorii de conditii: I. conditie generala: existenta dreptului de vot. II. conditii suplimentare 1. sa aiba cetatenia româna si domiciliul în tara 2. vârsta § cel putin 23 de ani împliniti pentru Camera Deputatilor, în consiliile locale sau judetene, sau în functia de primar § cel putin 33 de ani împliniti pentru Senat § cel putin 35 de ani împliniti pentru Presedinte III. restric tii specifice. 1. pentru candidatii la organele centrale 2. pentru candidatii la functiile reprezentative locale IV. incompatibilitatile opozabile actului de candidatura V. incompatibilitate la cumulul unei functii eligibile cu alte functii, îndeletniciri sau calitati. Ø Atât conditiile cât si incompatibilitatile referitoare la eligibilitate sau la exercitiul mandatelor reprezentative au doua motivatii fundamentale: pe de o parte, instituirea unor garantii privind corectitudinea si seriozitatea alegerilor, si pe de alta parte instituirea unor garantii privind exercitiul corespunz ator al functiilor reprezentative.

ÎNTREBARI DE AUTOEVALUARE
1.

Prezentati succint dispozitiile constitutionale si legale în vigoare care precizeaza incompatibilitatile cu statutul de membru al unui partid politic. 2. Precizati care sunt modurile de dobândire si de pierdere a cetateniei române. 3. Prezentati comparativ avantajele si dezavantajele celor doua moduri de scrutin fundamentale studiate. 4. Analizati modul în care pot influenta viata politica a statului grupurile de presiune. 5. Care sunt drepturile electorale ale cetatenilor români. Prezentatile sintetic. 6. Enumerati functiile reprezentative la nivel national si local din Romînia.

94

TESTE DE AUTOEVALUARE
1. Se dau propozitiile: A - Este permisa subventionarea campaniei electorale, în mod direct sau indirect, de catre persoane fizice sau juridice din strainatate. B – Candidatii independenti pentru functia de Presedinte al României trebuie sa fie sustinuti de 200.000 de alegatori. C – Potrivit dispozitiilor în vigoare, pentru constituirea unui partid politic în România este necesar un numar de cel putin 10.000 de membri fondatori. Alegeti varianta corecta: a) Propozitia A adevarata, propozitia B este adevarata, propozitia C este adevarata; b) Propozitia A este falsa, propozitia B este falsa, propozitia C este falsa; c) Propozitia A falsa, propozitia B adevarata, propozitia C falsa; d) Propozitia A adevarata, propozitia B falsa, propozitia C adevarata. 2. Se dau propozitiile: A - Scrutinul este procesul de exprimare si de evaluare a vointei colective; B – Scrutinul este etapa în care se stabileste rezultatul competitiei pentru putere; C – Scrutinul este foarte riguros si nu opereaza cu selectii si aproximari. Alegeti varianta corecta: a) Propozitia A este falsa, propozitia B este falsa, propozitia C este falsa. b) Propozitia A adevarata, propozitia B este adevarata, propozitia C este adevarata. c) Propozitia A falsa, propozitia B adevarata, propozitia C falsa; d) Propozitia A adevarata, propozitia B adevarata, propozitia C falsa. 3. Modul de scrutin care asigura cea mai strânsa legatura între cel ales si alegator, reprezentând în acelasi timp un sistem electoral simplu si usor de înteles de catre cetateni, este: a) scrutinul majoritar; b) reprezentarea proportionala aproximativa; c) reprezentarea proportionala integrala; d) panasajul. 4. Faptul ca cetatenii români se bucura de un drept de vot fara discriminari reflecta: a) caracterul egal al votului; b) caracterul universal al votului; c) caracterul direct al votului; d) votul liber exprimat. 5. Se dau propozitiile: A - Pierderea cetateniei române are loc prin retragere, pe cale amiabila; B – Modul originar de dobândire a cetateniei este prin nastere; C - În cazul în care numai unul dintre adoptatori este cetatean român, cetatenia adoptatului minor va fi hotarâta numai de catre instanta. Alegeti varianta corecta: a) Propozitia A falsa, propozitia B falsa, propozitia C falsa. b) Propozitia A adevarata, propozitia B adevarata, propozitia C adevarata. c) Propozitia A falsa, propozitia B adevarata, propozitia C falsa; d) Propozitia A adevarata, propozitia B falsa, propozitia C adevarata. 6. Dupa modul de distribuire a mandatelor exista doua moduri de scrutin: a) scrutinul majoritar si scrutinul uninominal; b) scrutinul uninominal si scrutinul plurinominal;

95

c) scrutinul majoritar si sistemul reprezentarii proportionale; d) cu un tur sau doua tururi. 7. Se dau propozitiile: A - Membrii C.N.A. sunt incompatibili cu orice alte functii publice; B – C.N.A. este alcatuit din 11 membri, numiti pentru un mandat de 4 ani; C - Membrii C.N.A. sunt garanti ai interesului public în domeniul audiovizualului si reprezinta autoritatea care i-a numit. Alegeti varianta corecta: a) Propozitia A falsa, propozitia B falsa, propozitia C falsa. b) Propozitia A adevarata, propozitia B adevarata, propozitia C adevarata. c) Propozitia A adevarata, propozitia B falsa, propozitia C adevarata; d) Propozitia A falsa, propozitia B adevarata, propozitia C falsa. 8. Se dau propozitiile: A - Dona tia primita de la o persoana fizica de un partid politic nu poate depasi într-un an 200 de salarii brute minime pe tara; B – Nu sunt interzise donatiile în bani din partea unui sindicat pentru un partid daca sunt facute publice; C - Donatiile din partea altor state ori a organiza tiilor din strainatate, precum si din partea persoanelor fizice si juridice straine catre partidele politice cunosc o interdictie absoluta. Alegeti varianta corecta: a) Propozitia A adevarata, propozitia B falsa, propozitia C falsa. b) Propozitia A adevarata, propozitia B adevarata, propozitia C adevarata. c) Propozitia A adevarata, propozitia B falsa, propozitia C adevarata; d) Propozitia A falsa, propozitia B adevarata, propozitia C falsa. 9. Se dau propozitiile: A - Calitatea de deputat sau de senator este incompatibila cu exercitarea oricarei func tii publice de autoritate; B - Calitatea de consilier local este incompatibila cu cea de consilier judetean, incompatibilitatea fiind una la candidatura; C- Pentru a fi ales în Senat vârsta ceruta este de cel putin 33 de ani împliniti. Alegeti varianta corecta: a) Propozitia A adevarata, propozitia B falsa, propozitia C este falsa. b) Propozitia A adevarata, propozitia B adevarata, propozitia C adevarata. c) Propozitia A falsa, propozitia B falsa, propozitia C adevarata; d) Propozitia A falsa, propozitia B adevarata, propozitia C falsa. 10. Se dau propozitiile: A – Functiile reprezentative la nivel local sunt numai de primar si consilier local ; B - Numarul de consilieri locali din fiecare circumscriptie se stabileste prin lege; C - Alegerile locale sunt valabile indiferent de numarul alegatorilor care au participat la vot. Alegeti varianta corecta: a) Propozitia A adevarata, propozitia B falsa, propozitia C este falsa. b) Propozitia A adevarata, propozitia B adevarata, propozitia C adevarata. c) Propozitia A falsa, propozitia B falsa, propozitia C adevarata; d) Propozitia A falsa, propozitia B adevarata, propozitia C falsa.

96

CAPITOLUL 4 DREPTUL CONSTITUTIONAL SI TEORIA CONSTITUTIEI
4.1. Dreptul constitutional
4.1.1. Definitia dreptului constitutional 4.1.2. Izvoarele dreptului constitutional 4.1.3.Aspecte generale privind raporturile dintre dreptul international si dreptul intern român

4.2. Definitia constitutiei 4.3. Formele constitutiei 4.4. Suprematia constitutiei 4.5. Elaborarea si adoptarea constitutiei 4.6. Modificarea constitutiei 4.7. Suspendarea si abrogarea constitutiei 4.8 Controlul constitutionalitatii legilor
4.8.1. Notiunea de control al constitutionalitatii legilor 4.8.2. Modalitatile controlului de constitutionalitate a legilor

4.9. Controlul constitutionalitatii legilor în România
4.9.1. Organizarea Curtii Constitutionale a României 4.9.2. Atributiile Curtii Constitutionale a României 4.9.3. Procedura controlului constitutionalitatii legilor 4.9.3. Efectele juridice ale deciziilor Curtii Constitutionale

OBIECTIVE
Studierea acestui capitol va permite: • Cunoasterea locului dreptului constitutional în sistemul de drept si întelegerea specificului anumitor categorii juridice generale (norma juridica, raport juridic, izvor de drept) care se aplica în aceasta materie; • Întelegerea notiunii de constitutie din perspectiva juridica, în concret cunoasterea principalele elemente referitoare la adoptarea, modificarea si iesirea din vigoare a legii fundamentale • Întelegerea consecintelor pe care legea fundamentala le produce asupra sistemului normativ statal prin suprematia pe care o detine aceasta în ierarhia actelor normative; • Însusirea conceptului de control al constitutionalitatii legilor, si a organelor competente în materie în functie de modalitatea de control; • Întelegerea organizarii, functionarii si a atributiilor Curtii Constitutionale din România.

97

4.1. Dreptul constitutional 4.1.1. Definitia dreptului constitutional 1
Fenomenul de putere institutionalizata, caracteristic societatii organizate statal a determinat o împartire traditionala a dreptului în drept public si drept privat, înca din antichitate, dupa criteriul apartenentei sau non apartenentei subiectelor raportului juridic la o autoritate publica, în sensul larg de detinator de putere. Dreptul public este dreptul care se aplica autoritatilor publice si raporturilor dintre autoritatile publice si persoanele private, iar Dreptul privat este dreptul care se aplica raporturilor dintre persoanele private. Într-o definitie generala, Dreptul public este ansamblul normelor juridice, care reglementeaza constituirea si functionarea autoritatilor publice, precum si raporturile dintre autoritatile publice si persoanele private. Rezulta din aceasta definitie, ca cel putin unul dintre subiectele raportului de drept public este o autoritate publica. Acest subiect poarta numele de subiect calificat. Dreptul public prezinta doua caracteristici esentiale: I. Dreptul public promoveaza interesele generale, care constituie scopul necesar al autoritatilor publice, pe când dreptul privat arbitreaza interesele particulare; II. Dreptul public este, în principiu, un drept al raporturilor de inegalitate, deoarece interesul general trebuie sa predomine asupra interesului particular. Datorita acestei superioritati a interesului general fata de interesul individual, autoritatile publice dispun de mijloace juridice de constrângere si de forta publica, ceea ce le permite sa-si impuna vointa. În dreptul privat partile se afla pe pozitii de egalitate juridica, operând initiativa individuala si acordul liber de vointa. În procesul de dezvoltare a dreptului, atît dreptul public cît si dreptul privat sau divizat, la rîndul lor, în diverse ramuri de drept, dupa anumite criterii, dintre care cel mai utilizat este criteriul obiectului sau al materiei reglementarii. Astazi, este unanim acceptat faptul ca, Dreptul constitutional este o importanta ramura a Dreptului public, existând opinii care considera dreptul constitutional chiar ramura principala a dreptului, întrucât prin normele sale consacra si ocroteste cele mai importante valori economice, sociale si politice2. Din analiza conditiilor istorice în care au aparut primele Constitutii scrise, precum si din continutul acestor Constitutii, rezulta urmatoarele aspecte: 1. Marii gînditori ai sec.XVIII au constientizat realitatea ca, puterea, pentru a fi acceptata de societate trebuie sa se bazeze pe un sistem de principii fundamentale care sa corespunda sistemului de valori social-politice recunoscut. Astfel, s-a ajuns la o categorie importanta de norme juridice, normele -principii, care au fost incluse în Declaratii de drepturi sau în Constitutii, ca fundament pentru întregul sistem statal. 2. Principiile fundamentale trebuiau însa aplicate, garantate si promovate prin intermediul puterii organi zate statal. Aceasta putere trebuia sa fie eficace pentru a-si putea realiza misiunea, dar în acelasi timp trebuia sa respecte si sa perpetueze sistemul de valori social-politice. De aici, interesul deosebit pentru organizarea puterii statale, care a dus la crearea normelor cu caracter specific privind instaurarea, mentinerea si exercitiul statal al puterii. Întrucât aceasta categorie de norme are cel putin aceeasi importanta pentru functionarea întregului sistem social ca si normeleprincipii, normele cu caracter fundamental privind instaurarea, mentinerea si exercitiul puterii statale au fost incluse, de asemenea, în Constitutii.
1

Ioan MURARU, Simina TANASESCU, Op. cit., 2001, p 15 si p. 23; Ion DELEANU, Op. cit., pp. 4358 2 Ioan MURARU, Simina TANASESCU, Op. cit., 2004, p. 19

98

3. O experienta îndelungata a demonstrat ca orice putere are tendinta sa abuzeze, astfel încât a aparut necesitatea protectiei individului împotriva abuzului de putere. Se ajunge astfel la necesitatea definirii si garantarii drepturilor si libertatilor fundamentale ale cetatenilor. În mod firesc, s-a considerat ca acest deziderat se poate realiza, în modul cel mai eficient, prin norme juridice incluse în Constitutie. Ansamblul acestor norme prezinta o configuratie proprie si o permanenta evidenta, caracteristici ce îl individualizeaza în ansamblul normelor de drept public. Se cristalizeaza astfel obiectul unei ramuri distincte a dreptului public, ramura care a fost denumita "Drept constitutional". Putem deci, defini dreptul constitutional, într-un mod mai explicit, dupa cum urmeaza: Dreptul constitutional este ramura dreptului public formata din normele juridice care consfintec principiile fundamentale, esentiale ale regimului social-politic al unei tari, reglementeaza relatiile sociale fundamentale care se stabilesc în procesul instaurarii, mentinerii si exercitarii statale a puterii, definesc si garanteaza drepturile si libertatile fundamentale ale cetatenilor pentru a-i proteja împotriva tendintelor de abuz ale puterii. La modul cel mai general, Dreptul constitutional poate fi definit ca dreptul fundamental ce reglementeaza puterile statului

4.1.2. Izvoarele Dreptului constitutional1
În stiinta dreptului conceptul de izvor de drept este folosit într-un sens specific, si anume acela de forma de exprimare a normei juridice. Este vorba de forma sub care trebuie sa se prezinte o regula de comportament pentru a fi instituita sau recunoscuta ca norma juridica, deci regula cu un caracter obligatoriu asigurat, la nevoie, prin constrângere exercitata de forta publica. Teoria dreptului recunoaste trei categorii importante de izvoare de drept: 1. legea, în sensul generic de act juridic normativ al Parlamentului, exprimat în scris si adoptat dupa o anumita procedura; 2. obiceiul juridic sau cutuma, care este regula spontana ce devine obligatorie prin uz îndelungat. Ea poate fi consfintita prin actul scris al puterii publice sau recunoscuta de autoritati si respectata pur si simplu, fara a fi formulata ca act juridic scris; 3. practica judiciara sau jurisprudenta, care reprezinta activitatea de precizare si dezvoltare a principiilor si prevederilor legii sau cutumei, exprimata prin hotarârile judecatoresti, ca urmare a solutionarii litigiilor supuse judecatii. Cât priveste Dreptul constitutional, se admite cvasiunanim calitatea de izvor de drept constitutional a Constitutiei, scrise sau cutumiare, a legii, ca act juridic al Prlamentului si a tratatelor internatioale. Este controversata calitatea de izvor de drept constitutional a Regulamentelor Parlamentului si a practicii de contencios constitutional. Referitor la regimul constitutional din România, exista cel putin doua criterii care permit identificarea izvoarelor dreptului constitutional: autoritatea publica emitenta si continutul normativ. În principiu, sunt izvoare ale Dreptului constitutional român numai actele normative adoptate de adunarile nationale reprezentative. În plus, aceste acte normative trebuie sa îndeplineasca si conditia de a contine norme care reglementeaza relatiile sociale fundamentale care apar în procesul instaurarii, mentinerii si exercitarii puterii statale.

1

Ioan MURARU, Simina TANASESCU, Op. cit., 2001, pp. 41-46; Antonie IORGOVAN, Drept constitutinal si institutii politice. Teorie generala, Ed. “Galeriile J. L. Calderon”, Bucuresti, 1994, pp. 4346

99

În ceea ce priveste cutuma ca izvor de drept constitutional, constatam ca aceasta lipseste din actualul edificiu constitutional românesc. În principiu, nu poate fi exclusa posibilitatea stabilirii unor reguli de drept constitutional prin practica parlamentara sau prin practica raporturilor dintre autoritatile publice, cum, de altfel, s-a întâmplat în unele tari. Este însa nevoie de o perioada de timp îndelungata de exercitiu democratic al puterii statale, pentru ca, eventual, sa se ajunga la cutume constitutionale. Referitor la practica Curtii Constitutionale este posibil ca, în timp, deciziile Curtii sa creeze anumite reguli care vor reprezenta nu numai o clarificare a principiilor sau textelor constitutionale, dar si o dezvoltare a acestora, dezvoltare reclamata de evolutia societatii, a democratiei constitutionale. În acest fel, practica Curtii Constitutionale poate dobîndi calitatea de izvor de drept constitutional întrucât deciziile interpretative ale Curtii ocupa un loc important în cadrul dreptului constitutional si un loc aparte în cadrul izvoarelor acestui drept. În acest sens, unii autori recunosc calitatea de izvor de drept a acestor decizii, altii nu. Totusi, dinamica dreptului face ca aceste decizii sa fie respectate si sa se tina cont de ele ca posibile izvoare ale dreptului constitutional1. În plus, dupa revizuirea Constitutiei art. 147 alin. 4 stabileste ca deciziile Curtii sunt „general obligatorii”. În evolutia constitutionala a României, cutuma a fost recunoscuta ca izvor de drept sub regimul Constitutiilor din 1866, 1923, 1938. Sub regimul Constitutiilor din 1948, 1952 si 1965, cutuma era admisa ca izvor de drept în mod exceptional, când legea o prevedea expres si în nici un caz în domeniul dreptului public( ex. clasic, art.600 Cod civil care prevede ca înaltimea îngraditurii dintre doua proprietati se stabileste dupa regulamentele particulare sau, în lipsa acestora, dupa obiceiul obstesc). Constitutia revizuita merge, în principiu, pe aceeasi linie. Singura prevedere care accepta cutuma se refera, de asemenea, la dreptul privat si o întâlnim la art.44 alin. 7, privind protectia proprietatii private: "Dreptul de proprietate obliga la respectarea sarcinilor privind protectia mediului si asigurarea bunei vecinatati, precum si la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului". Iata de ce, în literatura de specialitate, pentru Dreptul constitutional român, se admit numai izvoarele scrise. O alta explicatie a acestei atitudini consta în mentalitatea de a considera izvoarele Dreptului constitutioal ca manifestari ale vointei politice supreme a poporului, care trebuie exprimate prin norme scrise, clare si precise2. În ceea ce priveste izvoarele scrise ale Dreptului constitutional, autorii nostri sunt unanimi în a recunoaste calitatea de izvor de drept constitutional pentru Constitutie si lege, ca act juridic al Parlamentului, discutiile purtându-se, ca de altfel si în alte tari, referitor la calitatea de izvor de drept constitutional a regulamentelor Parlamentului, a hotarârii de Guvern si a tratatului international. Sa analizam aceste acte normative, conform Constitutiei revizuite: 1. Regulamentele Parlamentului. Textele constitutionale cu semnificatie deosebita în aceasta materie sunt: Art.64 (1) "Organizarea si functionarea fiecarei camere se stabilesc prin regulament propriu..."
1 2

Elena Simina TANASESCU, Stefan DEACONU, Op.cit., p. 4 În principiu, nu poate fi exclusa posibilitatea stabilirii unor reguli de drept constitutional prin practica parlamentara sau prin practica raporturilor dintre autoritatile publice, cum, de altfel, s-a întâmplat în unele tari. Este, însa, nevoie de o perioada de timp îndelungata de exercitiu democratic al puterii statale, pentru ca, eventual, sa se ajunga la cutume constitutionale.

100

Art.65 (1) "Camera Deputatilor si Senatul lucreaza în sedinte separate si în sedinte comune. În sedintele comune, lucrarile se desfasoara potrivit unui regulament adoptat cu votul majoritatii deputatilor si senatorilor." Art. 67 (1) “Camera Deputatilor si Senatul adopta legi, hotarâri si motiuni, în prezenta majoritatii membrilor.” Art. 73 (1) “Parlamentul adopta legi constitutionale, legi organice si legi ordinare.” Art.76 (1) "Legile organice si hotarârile privind regulamentele Camerelor se adopta cu votul majoritatii membrilor fiecarei Camere." Art.146 "Curtea Constitutionala are urmatoarele atributii: (…) c) se pronunta asupra constitutionalitatii regulamentelor Parlamentului...." Din analiza acestor texte rezulta: 1) Regulamentele Parlamentului stabilesc organizarea si functionarea puterii legislative, care este o modalitate esentiala a exercitarii puterii statale, încadrându-se astfel în definitia Dreptului constitutional; 2) Regulamentele Parlamentului sunt acte de sine statatoare, distincte de celelalte acte ale Parlamentului (legi, hotarâri, motiuni); 3) Regulamentele Parlamentului sunt supuse controlului de constitutionalitate exercitat de Curtea Constitutionala. Fata de aceste argumente, apreciem ca suntem în prezenta unor izvoare de Drept constitional. 2. Hotarârile de Guvern Cât priveste hotarârile de Guvern, subscriem la opinia potrivit careia acestea nu pot fi reglementari fundamentale ale relatiilor sociale din sfera puterii sau care sa creeze drepturi si libertati fundamentale ale persoanei, si cu atât mai putin nu pot consfinti principii fundamentale ale sistemului social-politic. Potrivit art.108 alin.2 din Constitutie, hotarârile de Guvern se emit "pentru organizarea executarii legilor", ceea ce înseamna ca ele nu pot fi acte normative cu caracter primar, si cu atât mai putin cu caracter fundamental. Or, trebuie sa admitem, pornind de la definitia Dreptului constitutional, ca izvoarele de drept constitutional nu pot fi decât norme care reglementeaza la modul primar si fundamental raporturile de putere sau, dupa caz, drepturile, libertatile si îndatoririle fundamentale ale cetatenilor. Alta este situatia pentru Ordonanta Guvernului, având în vedere faptul ca, în sistemul nostru constitutional este admisa delegarea legislativa. Astfel, Ordonanta intervine în domeniile rezervate legii ordinare, care pot fi si de ordin constitutional. Este adevarat ca principalele domenii de ordin constitutional sunt reglementate prin legi organice, dar, teoretic, nu este exclusa reglementarea unor domenii si prin legi ordinare. Cu atât mai mult poate fi izvor de drept constitutional Ordonanta de urgenta a Guvernului, întrucât ea poate interveni si în domeniul legii organice1. 3. Tratatul international Textele constitutionale refe ritoare la tratatele internationale sunt: "Art.11 (1) Statul român se obliga sa îndeplineasca întocmai si cu buna credinta obligatiile ce-i revin din tratatele la care este parte. (2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern. (3) În cazul în care un tratat la care România urmeaza sa devina parte cuprinde dispozitii contrare Constitutiei, ratificarea lui poate avea loc numai dupa revizuirea Constitutiei."
1

Un exemplu elocvent în acest sens îl constituie O.U.G. nr. 1/1999 privind regimul starii de asediu si regimul starii de urgenta, publicata în M. Of. nr. 22 din 21 ianuarie 1999. Aceasta Ordonanta de urgenta a fost adoptata sub presiunea marsului spre capitala a minerilor din Valea Jiului, condusi de Miron Cozma.

101

Art.20.(1) “Dispozitiile constitutionale privind drepturile si libertatile cetatenilor vor fi interpretate si aplicate în concordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Daca exista neconcordante între pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, si legile interne, au prioritate reglementarile internationale.” Art. 146 „Curtea Constitutionala are urmatoarele atributii: (…) b) se pronunta asupra constitutionalitatii tratatelor sau altor acorduri internationale.” Fata de aceste dispozitii constitutionale este evident ca tratatul international este izvor de drept constitutional. De altfel, Constitutia României nu a facut altceva decât sa se înscrie în concertul constitutional postbelic, reglementari ca cele mentionate fiind cuprinse si în alte constitutii europene adoptate dupa al II-lea razboi mondial. În concluzie, vom retine ca, de principiu, pot fi izvoare ale dreptului constitutional român toate cele trei categorii de izvoare consacrate de teoria dreptului: a) izvoarele scrise; b) cutuma democratiei constitutionale si c) practica Curtii Constitutionale. La ora actuala, însa, sunt certe si efective numai izvoarele scrise. Aceste izvoarele scrise sunt: 1) Constitutia si legile de modificare a Constitutiei; 2) legea ca act juridic al Parlamentului (atât cea organica, cât si cea ordinara); 3) ordonantele Guvernului (simple sau de urgenta); 4) regulamentele Parlamentului si 5) tratatul international.

4.1.3. Aspecte generale privind raporturile dintre dreptul international si dreptul intern român
Sediul constitutional principal al raporturilor dintre dreptul international si dreptul intern român este reprezentat de art. 11 alin. 1 si 2 din Constitutia revizuita. Din analiza textelor mentionate rezulta aplicabilitatea articolului 11 exclusiv pentru sursele conventionale, adica tratate (internationale) 1.Aplicabilitatea este una directa în sensul ca tratatele se integreaza în ordinea juridica interna, nefiind necesara o alta lege care sa reia n cuprinsul sau întreg tratatul. Se adopta astfel î teoria monista 2 care statueaza ca dreptul international penetreaza dreptul intern, astfel încât daca se ratifica un tratat, acesta se va integra în ordinea juridica nationala. Consecinta este ca pe lânga natura lor de izvoare ale Dreptului international, tratatele prin care statul român este legat din punct de vedere juridic, sunt, în egala masura, si izvoare ale dreptului intern român. Din acest motiv tratatele la care România este parte dau nastere la drepturi si obligatii pentru subiectele din ordinea juridica interna si pot fi invocate si aplicate direct de autoritatile nationale, inclusiv de instantele judecatoresti 3. Cât priveste modul în care România poate deveni parte la un tatat international, în dezvoltarea normelor constitutionale a fost adoptata Legea nr.

1

Corneliu Liviu POPESCU, Raporturile dintre Dreptul Uniunii Europene si Dreptul intern român, în lumina dispozitiilor constitutionale revizuite, Revista Româna de Drept comunitar, nr. 2/2004, p. 36 2 Teoria dualista dimpotriva sustine ca nu este suficienta legea de ratificare a unui tratat, este necesara o « nationalizare » a tratatului printr o lege interna care sa reia tratatul international punct cu punct. 3 Corneliu Liviu POPESCU, Raporturile…,p.37

102

590/2003 privind tratatele 1 care consacra existenta urmatoarelor tipuri de tratatete internationale: A) tratatele în numele României (la nivel de stat) – încheiate de Presedintele României si ratificate, la care se adera sau acceptate de Parlament prin lege ori de Guvern prin ordonanta; B) tratatele la nivel guvernamental – ratificate la care se adera sau acceptate de Parlament prin lege ori de Guvern prin ordonanta; C) tratate în forma simplificata încheiate la nivelul Ministerului Afacerilor externe si al Ministerului Integrarii. Ca urmare a asimilarii tratatelor în dreptul intern, art. 11 alin. 3 prevede ca în caz de contrarietate a unui tratat international cu Constitutia, tratatul va putea fi ratificat numai dupa revizuirea acesteia, pentru punerea de acord a normei constitutionale încalcate cu prevederile tratatului. Este consecinta logica a principiului suprematiei Constitutiei înscris în art. 1 alin. 5. Aceasta dispozitie trebuie corelata cu art. 148 lit. b conform careia Curtea Constitutionala se pronunta asupra constitutionalitatii tratatelor si altor acorduri internationale. Concluzia fireasca a celor expuse este ca tratatele internationale au o pozitie infraconstitutionala, se afla deci sub Constitutie. Subliniem ca este vorba de pozitia tratatelor fata de dreptul intern în sistemul national de drept, deoarece în planul dreptului international (de ex. în fata instantelor internationale) întotdeauna dreptul international are suprematie, prioritate fata de normele nationale (acest principiu este înscris în Conventia de la Viena privind dreptul tratatelor). Cât priveste forta juridica a tratatelor, în lipsa unor dispozitii exprese, urmeaza a se apela la principii, si anume la regula conform careia tratatul intentional dobândeste în dreptul intern, unde este direct aplicabil, forta jurica egala cu actul prin care statul si-a exprimat consimtamântul de a deveni parte la tratat. Asadar, în concret, în România un tratat internatioal aplicabil poate avea forta juridica egala cu a legii (ordonantei), cu a unei hotarâri a Guvernului sau cu a unui act administrativ normativ al ministrului 2. Distinct de situatia de drept comun reglementata de art. 11 din Constitutie, sunt vizate expres raporturile dintre Dreptul international al drepturilor omului si dreptul national român. Sediul materiei îl reprezinta art. 20 din Constitutie 3. Se poate observa ca alin. 1 al art. 20 reglementeaza raporturile dintre tratatele internationale în materia drepturilor omului si Constitutia României, în timp ce alin. 2 vizeaza raporturile acestora cu legile interne. Asadar, în continuare vom analiza urmatoarele chestiuni : A) Raportul dintre Constitutie si tratatele internationale B) Raportul dintre legislatia interna si tratatele internationale ; A. În ceea ce priveste forta juridica a Constitutiei fata de tratatul international în materia drepturilor omului, nu se poate da un raspuns general valabil, situatia fiind diferita, de la caz la caz. Vom identifica asadar situatii de infracons titutionalitate (situare pe o pozitie inferioara, ca forta juridica, a tratatului international fata de Constitutie), egalitate de forta juridica si supraconstitutionalitate a tratatului international.
1 2

Publicata în M. Of. Nr. 23/12.01.2004 Corneliu Liviu POPESCU, Raporturile…,p.38 3 Art 20 are urmatoarea redactare : (1)Dispozitiile constitutionale privind drepturile si libertatile cetatenilor vor fi interpretate si aplicate în concordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Daca exista neconcordante între pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, si legile interne, au prioritate reglementarile internationale, cu exceptia cazului în care Constitutia sau legile interne contin dispozitii mai favorabile.

103

1. Situatia pozitionarii tratatului international sub Constitutie se întâlneste în doua ipoteze: § Când dispozitiile tratatelor internationale sunt restrânse, vagi, imprecise, nedeterminate, iar dispozitiile constitutionale sunt clare, precise si mai favorabile drepturilor omului, nu vom interpreta dispozitiile interne (mai favorabile) conform cu dispozitiile internationale (mai putin favorabile). Acest lucru este posibil datorita faptului ca tratatele internationale referitoare la drepturile omului nu contin decât un standard minim de garantie a drepturilor omului pe care statele trebuie sa-l respecte, de la care statele nu pot deroga, dar la care ele pot, la nivel national sa adauge o protectie sporita. § Daca atât norma internationala, cât si norma constitutionala sunt clare si precise, dar sunt contradictorii, nu mai e nevoie de interpretarea normei interne cu ajutorul normei internationale, deoarece alin. 1 al art. 20 vizeaza numai acele dispozitiile constitutionale privind drepturile si libertatile cetatenilor care au nevoie de interpretare, numai în legatura cu acestea existând obligatia de a fi interpretate si aplicate în concordanta cu tratatele internationale. Dar daca norma constitutionala este limpede si precisa ea va fi aplicata tocmai în virtutea claritatii sale în mod autonom, fara a se mai face apel la norma internationala, asa încât nu se va mai face aplicarea art. 20 alin. 1. 2. Relativ la a doua situatie, în cazul identitatii de reglementare între constitutie si tratatele internationale nu intervine nici un fel de problema de interpretare. În acest caz spunem ca tratatele au valoare constitutionala (se afla pe aceeasi pozitie cu constitutia). 3. Va exista o situatie de supraconstitutionalitate a tratatului international atunci când norma constitutionala este imprecisa, nedeterminata, generica (de exemplu referirile la “situatii exceptionale”, “siguranta nationala”, “pericol public”) si, distinct exista o norma internationala clara si mai favorabila pentru drepturile omului. B. Alin. 2 al art. 20 se refera la neconcordanta cu o lege, statuând expres principiul fortei supralegislative a tratatului (tratatul are o forta juridica superioara legii interne). Legea interna contrara tratatului international nu este abrogata de tratat, ci ea devine inaplicabila. Astfel, în cazul încetarii aplicarii tratatului international, legea interna redevine activa.1 Concluzionând putem spune ca, întotdeauna în caz de conflict între o norma internationala si una nationala în materia drepturilor omului se va aplica norma cea mai favorabila.

4.2. Definitia Constitutiei2
În istoria omenirii, începând cu secolul al XVIII-lea, s-a impus CONSTITUTIA ca lege fundamentala a unui stat. Constitutia reflecta, în primul rând, noua conceptie despre guvernare care a dus la prabusirea absolutismului monarhic, conceptie potrivit careia suveranitatea apartine natiunii, iar reprezentantii acesteia o pot exercita numai în conformitate cu un sistem strict de reguli, si în special cu respectarea libertatii individuale. În secolul al XVIII conceptul de "Constitutie" a fost înteles într-o viziune larga, ce excede acceptiunea juridica si anume, ca o realitate politica si statala ce se identifica cu societatea respectiva. Aceasta pentru ca, în constitutie sunt consacrate, ca manifestare suprema a vointei nationale, principiile fundamentale ale întregii vieti economice, politice, sociale si juridice, principii derivate din valorile fundamentale pe
1 2

Elena Simina TANAS ESCU, Stefan DEACONU, Op.cit., p. 47-49 Ioan MURARU, Simina TaNaSESCU, Op. cit., 2001, pp. 52-58, Ion DELEANU, Op. cit., pp. 258265.

104

care statul trebuie sa le apere si sa le promoveze. Iata de ce, adoptarea constitutiei a devenit un important eveniment politic, social si juridic în viata statelor moderne. Rezulta ca, notiunea de Constitutie se refera la un fenomen complex, cu fatete filozofice, sociologice, politice si juridice, fenomen care a fost denumit constitutionalism. Cuvântul "constitutie" provine din limba latina, atât de la substantivul constitutio, cât si de la verbul constituo,ere, care au mai multe semnificatii, în speta însemnând "a orândui", "a aseza cu temei". În antichitatea romana, constitutio, sub aspect tehnico-juridic desemna fie o lege (constitutiile imperiale), fie un complex de legi care reglementau diferite domenii de organizare si activitate a statului, denumite si legi fundamentale. Cu timpul, începe sa fie preferata expresia "constitutie" pentru a desemna legile de organizare a statului, ca legi fundamentale, aparând la un moment dat, ideea unei singure legi fundamentale. Aceasta idee se desavârseste în secolul al XVIII-lea (secolul luminilor), când lupta împotriva absolutismului monarhic face necesara adoptarea unei Carte fundamentale care sa fixeze drepturile cetatenilor si "regulile jocului" referitoare la putere. Aceasta va fi Constitutia, care definind regulile fundamentale de functionare a statului si garantând drepturile fundamentale ale cetatenilor, apare ca o "bariera" în calea arbitrariului puterii. Subliniem faptul ca întotdeauna o constitutie va avea o încarcatura politica dictata de prezenta si echilibrul unor forte politice, precum si de fluctuatia raporturilor dintre ele.1 Conceptia juridica actuala asupra constitutiei se poate exprima în doua sensuri diferite: în sens material si în sens formal. În sens material,(dupa obiectul, materia reglementarii) constitutia este ansamblul normelor fundamentale care a) reglementeaza relatiile sociale privind constituirea, competenta si functionarea organelor de stat; b) consfinteste, mai mult sau mai putin explicit, principiile sistemului social; c) consacra si garanteaza drepturile cetatenilor, mai mult sau mai putin detaliat, în functie de realitatile existente în diferitele tari în momentul adoptarii constitutiei, precum si obligatiile fundamentale ale cetatenilor. Fcaem precizarea ca, urmând structurile moderne, Constitutia României, enunta materiile ce privesc drepturile si libertatile înaintea altor problematici, fundamentând prin aceasta însemnatatea omului – cetatean si alegator – pe al carui consimtamânt se întemeiaza însasi legitimitatea autoritatilor politice si a întregului esafodaj al puterilor statului 2 În sens formal, constitutia este ansamblul reglementarilor, indiferent de obiect: a) elaborate în scris; b) de un organ anume constituit (adunarea constituanta); c) potrivit unei proceduri specifice, de o exigenta deosebita. Aceste elemente de ordin formal confera constitutiei stabilitatea si forta juridica suprema. Utilizarea unilaterala a acestor criterii, conduce la definitii unilaterale, care nu exprima suficient de corect fenomenul. Astfel, singur, criteriul formal exclude posibilitatea existentei unor norme constitutionale sau chiar a unor constitutii

1 2

Victor DUCULESCU, Constanta CALINOIU, Georgeta DUCULESCU, Op.cit., p. 102 Ibidem p. 106

105

nescrise, ceea ce contravine realitatii. La rândul sau, criteriul material, aplicat pur si simplu, nu asigura suprematia constitutiei asupra legii ordinare. În concluzie, cumulând cele doua criterii, definim constitutia, în sensul contemporan al termenului, ca fiind actul juridic normativ suprem, exprimat de regula în forma scrisa, care cuprinde normele ce reglementeaza relatiile sociale fundamentale privind instaurarea, mentinerea si exercitarea puterii, act adoptat, de obicei, printr-o procedura specifica menita sa-i confere forta juridica suprema. Precizam ca, în ansamblul normelor constitutionale, un loc important îl ocupa normele ce consfintesc, explicit sau implicit, principiile fundamentale ale sistemului social si normele care definesc si garanteaza drepturile si stabilesc îndatoririle fundamentale ale cetatenilor. 4.3. Formele Constitutiei Constitutiile cuprind reglementari care se pot prezenta sub doua forme ce nu se exclud reciproc, si anume: - norme cutumiare, alcatuind împreuna o constitutie cutumiara; - norme codificate într-un document oficial si solemn, formând constitutia 2 scrisa . A. Constitutia cutumiara. Este constitutia nescrisa care se impune prin uzante, obiceiuri, precedente cu privire la constituirea, competenta si functionarea organelor puterii, inclusiv sub aspectul raporturilor dintre aceste organe, precum si dintre ele si cetateni. În literatura de specialitate exista un curent formalist exclusivist care neaga atât "cutuma constitutionala" cât si "constitutia cutumiara".3 Realitatea istorica impune însa un alt adevar. Pâna în sec.XVIII, când s-a cristalizat conceptul de constitutie si s-a impus elaborarea ei în forma scrisa, organizarea politica a diferitelor state s-a realizat mai mult prin cutume. Este adevarat ca acum modelul constitutiei cutumiare apartine unei perioade apuse, dar norma constitutionala cutumiara continua sa coexiste cu cea scrisa, îndeplinind o functie completiva. Cu alte cuvinte, relatia dintre dreptul scris si dreptul cutumiar nu este una de oponenta, ci de completare. Cel mai bun exemplu, în acest sens, îl constituie dreptul constitutional cutumiar englez. Pentru a fi în prezenta unei norme constitutionale cutumiare, trebuie îndeplinite câteva conditii: a) repetarea constanta, ceea ce înseamna multiplicarea identica a acelorasi atitudini, având acelasi sens, când sunt întrunite aceleasi conditii (repetitio); b) durata; repetarea aceleeasi atitudini trebuie sa se întinda pe o perioada de timp relativ îndelungata. Ex. pentru formarea regimului parlamentar englez a trebuit sa treaca un secol si jumatare. c) claritatea; aceasta impune ca atitudinile, faptele sa nu fie susceptibile de mai multe interpretari sau de echivocuri; d) consensul; din punct de vedere subiectiv, atitudinea respectiva trebuie sa fie perceputa ca legala, conforma cu o norma juridica, atît de catre autoritati, cît si de catre corpul social (opinio necessitatis).
1 2

1

Ion DELEANU, Op. cit., pp. 265-270; Antonie IORGOVAN, Op. cit., pp. 57-59. Exista Constitutii care se remarca prin concizie, de ex. Constitutia S.U.A. care are 7 articole si 27 de amendamente, dar si constitutii de dimensiuni impresionante cum este Constitutia Braziliei – 245 articole sau a Indiei – 395 articole. Victor DUCULESCU, Constanta CALINOIU, Georgeta DUCULESCU, Op.cit., p. 105 3 Atentie la distinctie dintre notiunile: "cutuma constitutionala" si "constitutia cutumiara". Prima se constituie într-un stat care are o constitutie scrisa, pe când cea de-a doua, în lipsa unei constitutii scrise, constituie corpul de norme fundamentale care guverneaza organizarea politica a societatii.

106

Constitutia cutumiara este o constitutie flexibila, în continua miscare de adaptare la cerintele vietii sociale, dar, uneori, si greu de determinat si de aceea incomoda. În fapt, este greu de pastrat, perioade îndelungate, sensul originar al cutumei si este greu, de asemenea, de stabilit când anume o cutuma a cazut în desuetudine sau când s-a format o noua cutuma. În legatura cu normele constitutionale cutumiare, exista doua reguli cu valoare de principii: 1) Cutuma nu poate modifica sau abroga o norma constitutionala scrisa, pentru ca daca am admite o asemenea situatie am ajunge la un rezultat absurd: regula constitutionala cutumiara se poate forma prin violarea repetata a constitutiei scrise; 2) Cutuma completeaza constitutia scrisa si sprijina interpretarea acesteia, cu conditia ca rolul completiv si interpretativ sa se manifeste la modul exigent si consecvent (altminteri s-ar ajunge la denaturarea constitutiei scrise) B. Constitutia scrisa. Aceasta este forma moderna de constitutie si îsi propune sa substituie unor fapte disparate, uneori fara o coerenta evidenta, o ordine juridica clara, sistematica, rationala si, declarat, voluntara. Originile notiunii moderne de constitutie, ce semnifica o manifestare de vointa sub forma de act scris, oficial, sistematic, solemn, relativ rigid, clar si precis, adoptat de regula, cu respectarea unui ritual legislativ distinct, se afla în miscarea constitutionalista aparuta în Franta secolului XVIII, cu toate ca prima constitutie scrisa a fost Constitutia statului Virginia din 1776. În contextul starii de spirit a Revolutiei franceze a aparut evidenta necesitatea înlocuirii cutumelor vagi si incerte, generatoare de abuz, prin constitutia scrisa, vazuta ca instrument eficient de protectie în fata puterii, dar si ca un important mijloc de educatie morala si politica, prin intermediul caruia individul este ridicat la rangul de cetatean. Constitutiile „nescrise” reflecta traditii bogate si o experienta dintre cele mai notabile, în special de ordin parlamentar si a organelor justitiei, dar ele nu pot sa suplineasca existenta unui corp de reguli precise, reunite într-un sigur document sistematic si integrator, de natura sa ofere prezentarea structurii politice a tarii în ansamblul sau, a drepturilor cetatenesti, a modalitatilor si practicilor prin care se înfaptuiesc rapoturile dintre puterile statului 1. În concluzie, - constitutia cutumiara are o flexibilitate care îi permite continua adaptare la realitate, însa, uneori, este greu de determinat, ceea ce faciliteaza abuzul; - constitutia scrisa are incontestabilul avantaj al preciziei si coerentei, si este mai eficace decât cea cutumiara daca respecta doua conditii esentiale: de a exprima cu adevarat vointa suprema a natiunii si de a fi perceputa ca atare; de a urma dinamica sociala. În caz contrar, constitutia scrisa devine o fictiune sau un anacronism.

4.4. Suprematia Constitutiei
Principiul suprematiei constitutiei este una dintre cuceririrle cele mai importante ale dreptului constituional modern2. În virtutea pozitiei sale din vârful piramidei actelor juridice Constitutia exercita o influenta hotarâtoare asupra elaborarii si fundamentarii întregului sistem legislativ.

1 2

Victor DUCULESCU, Constanta CALINOIU, Georgeta DUCULESCU, Op.cit.p. 105 Ibidem, p. 169

107

Constitutia revizuita consacra expres principiul suprematiei în art. 1 alin. 51, generând în acest fel supralegalitatea constitutionala, astfel încât legea exprima vointa generala numai cu respectarea normei constitutionale.În sens larg si constitutia este o lege, dar nu o lege oarecare. Alegînd drept criterii: obiectul de reglementare, procedura de adoptare, modificare sau abrogare, precum si forta juridica, vom clasifica legile în trei categorii2: 1. legi constitutionale 3, 2. legi organice; 3. legi ordinare. Precizam ca, aceasta clasificare este proprie sistemului de drept romanogerman, caracteristic Europei continentale. În sistemul de drept anglo-saxon, legile au aceeasi forta juridica, chiar daca sunt de importanta diferita. 1)Legile constitutionale. a) Din punct de vedere al obiectului de reglementare, legile constitutionale se refera la instituirea, organizarea si exercitarea puterii. Altfel spus, ele cuprind regulile privind guvernarea (determinarea autoritatilor învestite cu puterea publica si a modului lor de desemnare sau constituire, repartizarea si, implicit, delimitarea competentelor între aceste autoritati, stabilirea formelor si mecanismelor de adoptare a deciziilor). Sub acest aspect, constitutia nu fixeaza doar cadrul si procedura impuse guvernantilor, ci determina si "breviarul" problemelor care fac obiectul guvernarii, adica specifica "materia" guvernarii. Pentru a limita puterea guvernantilor, constitutia sau legea constitutionala consfiinteste, implicit sau explicit, principiile vietii sociale din tara respectiva si cuprinde reglementarea, de principiu sau detaliata, a drepturilor, libertatilor si îndatoririlor fundamentale ale cetatenilor. Toate acestea reprezinta expresia culturii, a sistemului de valori, în ultima instanta, pe care se sprijina sistemul politic si juridic al statului respectiv. Celelalte legi, chiar daca reglementeaza asemenea aspecte, detaliaza doar prescriptiile constitutionale si se subordoneaza cu totul acestora. b) Din punct de vedere formal, legea constitutionla este supusa, de regula, altor rigori de adoptare sau modificare decât legile ordinare. Ea urmeaza o procedura speciala proprie. Acesta este criteriul distinctiv cel mai usor de sesizat. c) Din punct de vedere al fortei juridice, legea constitutionala este superioara tuturor celorlalte legi, ceea ce atrage stricta aliniere a întregului edificiu normativ la ceea ce stabileste legea constitutionala. 2)Legile organice Acestea sunt o categorie intermediara între legile constitutionale si cele ordinare. De regula, ele au ca obiect de reglementare domeniile expres prevazute de Constitutie (de ex. sistemul electoral, organizarea justitiei, organizarea administratiei publice). Textul Constitutiei precizeaza tipurile de legi pe care le poate adopta Parlamentul României în art. 72. Sunt enumerate mai multe relatii sociale a caror reglementare trebuie facuta prin lege organica. Acesta nu epuizeaza însa domeniul rezervat legii organice.

1

Art. 1 alin. 5 are urmatoarea redactare : “În România, respecarea Constitutiei, a suprematiei sale si a legilor este obligatorie.” 2 Ion DELEANU, Op. cit., pp. 271-273 3 Observatii terminologice: în sensul de lege suprema, Constitutia si legea constitutionala sunt sinonime.Cei doi termeni pot fi însa folositi si în sensuri diferite: Constitutia, ca ansamblul, codul normelor constitutionale, iar Legea constitutionala, ca lege de modificare a Constitutiei.

108

Printr-o interpretare sistematica a articolelor Constitutiei se pot identifica si alte domenii în care legea organica este cea care trebuie sa intervina. Pentru identificarea acestora Constitutia utilizeaza doua procedee : 1. cel direct, de nominalizare în alt text decât cel al art. 72 a relatiilor sociale a caror reglementare se realizeaza prin lege organica, de ex art. 5 alin. 1 relativ la cetatenie ; 2. interpretare sistematica a mai multor dispozitii constitutionale – art. 44 alin. 1 relativ la dreptul de proprietate raportat la art. 72 alin 3 lit. k, regimul juridic al proprietatii si mostenirii. Prin însumarea acestor procedee Constitutia stabileste un domeniu rezervat legii organice destul de vast chiar daca limitat doar la materiile expres enumerate în art. 72 alin. 3, precum si la alte articlole în care se prevede expres ca domeniul respectiv este reglementat prin lege organica.1 Procedura lor de adoptare difera de cea a legilor ordinare, fiind mai pretentioasa, fara a se situa, însa, la nivelul de exigenta al procedurii de adoptare a legilor constitutionale. Legea organica are o forta juridica inferioara constitutiei, dar superioara legii ordinare. 3)Legile ordinare Sunt toate celelalte legi adoptate de puterea legiuitoare, în baza prerogativelor sale deliberative obisnuite. Analizând cele de mai înainte rezulta urmatoarele: a) criteriul material (continutul reglementarii) se repercuteaza asupra procedurii de adoptare a legilor, adica asupra criteriului formal. Relatiile sociale considerate importante de adunarea constituanta trebuie reglementate la nivel primar printr-o procedura speciala, mai dificila decât cea utilizata pentru reglementarea primara a relatiilor sociala apreciate de aceeasi adunare constituanta drept mai putin importante pentru societatea constituita în stat. b) criteriul clasificarii este în consecinta unul exclusiv subiectiv, care depinde de vointa adunarii constituante la un moment dat si care poate fi schimbat de puterea constituanta derivata.2 Referitor la forta juridica a actelor normative în România (Constitutie, legi organice, legi ordinare, ordonante ale guvernului, hotarâri ale guvernului, acte ale administratiei publice centrale si locale), facem urmatoarea observatie: pe masura ce scade sfera destinatarilor, scade proportional si forta juridica. Atât literatura de specialitate 3 cât si opinia publica percep suprematia constitutiei ca o axioma sacra si intangibila. Suprematia constitutiei înseamna ca aceasta se afla în vârful piramidei actelor normative, pozitie detinuta, din urmatoarele considerente: - legitimeaza puterea; - confera autoritate guvernantilor si fixeaza cadrul în care acestia o pot exercita ; - determina functiile si atributiile ce revin autoritatilor publice; - dirijeaza, la modul esential, raporturile dintre autoritatile publice, precum si dintre acestea si cetateni, consacrând drepturile si îndatoririle fundamentale; - indica sensul, scopul activitatii statale, adica valorile sociale (ideologice, politice, economice) pe care statul se întemeiaza si pe care le serveste; - reprezinta fundamentul si garantia esentiala a ordinii de drept; - este, în ultima instanta, reperul decisiv pentru aprecierea validitatii tuturor actelor si faptelor juridice.
1 2

Elena Simina TANASESCU, Stefan DEACONU, Op.cit., p. 5- 6 Elena Simina TANASESCU, Cronica jurisprudentei Curtii Constitutionale a României pe anul 2003 (I), Revista de drept public, nr. 1/2004, p. 116-117 3 Ion DELEANU, Op. cit., p. 273

109

4.5. Elaborarea si adoptarea Constitutiei1
În legatura cu elaborarea si adoptarea constitutiei prima problema care se pune este de a sti cine este puterea constituanta sau în alti termeni, de a stabili care este organul îndrituit sa elaboreze si sa adopte constitutia . Practica statelor demonstreaza ca aceasta putere se poate prezenta în doua moduri: Putere constituanta originara si putere constituanta instituita sau derivata. A. Puterea constituanta originara Puterea constituanta originara este o putere primara, care creaza o noua ordine de drept, ca expresie a unei noi conceptii filosofice si politice. Ea este forma de manifestare a puterii constituante atunci: - cînd apare un stat nou - cînd se produce o revolutie care înlatura sistemul existent pentru a-l înlocui cu altul nou. Constituirea si manifestarea unei asemenea puteri implica rezolvarea a doua probleme de o complexitate practica deosebita: prima - determinarea titularului puterii constituante originare, si a doua - legitimitatea operei sale constitutionale. I. În legatura cu prima problema, doctrina apreciaza ca titularul puterii constituante originare este conducerea grupului care a creat statul sau care a înfaptuit revolutia , avînd ca obiectiv , printre altele , instituirea unei noi ordini politicojuridice. II. Legitimitatea operei constitutionale, adica atitudinea corpului social de a recunoaste si accepta cons titutia elaborata de cei ce si-au asumat puterea constituanta originara, este determinata de însusi faptul istoric savîrsit. Cu alte cuvinte, în aceasta situatie, se transforma un fapt istoric într-o noua ordine de drept. B. Puterea constitutanta instituita sau derivata Este acea putere constituanta a carei organizare si functionare sunt stabilite printr-o constitutie preexistenta. O astfel de putere nu va avea posibilitatea de a adopta o noua constitutie, ci numai de a o revizui pe cea existenta. Ea este deci o putere conditionata prin reguli constitutionale prestabilite, atât cu privire la organizarea si func tionarea ei, cât si cu privire la prerogative. Analiza elaborarii si adoptarii constitutiei se axeaza pe trei elemente principale: a) cine are initiativa elaborarii constitutiei ? b) cine este puterea constituanta, autoritatea competenta sa o elaboreze si sa o adopte ? c) care modul de adoptare ? Folosind aceste elemente drept criterii de clasificare, vom identifica trei procedee de elaborare si adoptare a constitutiei: 1) Procedeul monocratic; 2) Procedeul democratic; 3) Procedeele mixte. Procedeul monocratic conduce la asa-numita constitutie acordata sau Carta concedata. Aceasta este o constitutie acordata de monarh, ca stapân absolut, supusilor sai. În acest caz initiativa si puterea constituanta apartin regelui. Doctrina apreciaza ca acesta este cel mai rudimentar procedeu de adoptare a constitutiei si ca apartine istoriei. Ex. Constitutia franceza acordata de Ludovic al XVIII-lea, în 1814. Procedeul democratic conduce la asa-numita constitutie conventie. În acest caz, initiativa apartine fortelor politice care întruchipeaza, la momentul respectiv,
1

Ioan MURARU, Simina TANASESCU, Op. cit., 2001, pp. 64-69, Ion DELEANU, Op. cit., pp. 270271 si pp. 275-277; Antonie IORGOVAN, Op. cit., pp. 64-72..

110

ideea de drept si de justitie si este opera unei adunari reprezentative special constituite, denumita conventie sau adunare constituanta. Denumirea "conventie" exprima acordul intervenit între membrii societatii, pentru a-si desemna reprezentantii care sa elaboreze si sa adopte constitutia. În acest caz, avem de-a face cu o adunare reprezentativa suprema, întrucât ea stabileste competentele puterilor statului, inclusiv ale parlamentului. Constitutia conventie este o inventie americana. Începând cu prima constitutie scrisa din 1776 (Constitutia statului Virginia), constitutiile statelor federate americane, precum si Constitutia Statelor Unite ale Americii au fost operele conventiilor. Constitutia-conventie a cunoscut perfectionari succesive, de la aparitia ei si pâna în prezent. Astfel, observându-se la un moment dat ca daca Adunarea constituanta poate hotarî suveran, ea poate intra în dezacord cu cei care au ales-o, s-a adus corectivul referendumului. Aceasta înseamna ca, dupa adoptarea ei de catre conventie, cu majoritate calificata, constitutia este supusa ratificarii populare. De regula, cons titutia intra în vigoare pe data referendumului, evident daca rezultatul acestuia este favorabil, fara a mai fi necesara promulgarea de catre seful statului. Exemplu de astfel de constitutie: Constitutia româna din 1991, revizuita în 2003. În ceea ce priveste procedeele mixte se disting doua categorii: 1) combinatia monocratie - democratia directa; 2) combinatia monocratie - democratie reprezentativa. 1) În primul caz se obtin asa-numitele constitutii Statut sau plebiscitare. Initiativa acestor constitutii apartine monarhului, puterea constituanta, de asemenea, însa cu amendamentul acceptarii de catre popor prin plebiscit. Puterea monarhului se manifesta si prin faptul ca intrarea în vigoare se face prin sanctiune regala. Exista doua diferente esentiale între referendum si plebiscit, desi, în materie adoptarii constitutiei, ambele reprezinta o modalitate de consultare a cetatenilor. În cadrul plebiscitului însa, spre deosebire de referendum, nu se poate vorbi de o vointa a reala a întregii natiunii, deoarece pe de o parte poporul, este reprezentat printr-un corp electoral restrâns, iar pe de alta parte acest corp electoral este controlat de monarh, fiind practic pus în situatia de a accepta vointa acestuia. Exemplu : Constitutia dictaturii regale din Ro mânia, supusa plebiscitului din 24 februarie 1938. 2) Combinatia monocratie - democratie reprezentativa a produs asa-numitele constitutii pact. Constitutia pact este rezultatul unui acord dintre rege si parlament, considerat ca reprezentant al poporului. De regula, clauzele acestui pact, care exprima o diminuare a puterii regale în favoarea parlamentului, au fost impuse monarhului dupa anumite miscari revendicative sau cu ocazia ocuparii unui tron vacant. Exemple : Constitutia Frantei din 1830, când Louis Phillippe d'Orleans este chemat pe tronul vacant, iar acesta accepta Charta propusa de Parlament ; Constitutia României din 1866.

4.6. Modificarea Constitutiei1
Fiind un rezultat al evolutiei istorice, constitutia nu se poate situa în afara istoriei, transformarile istorice determinând, în mod necesar, transformari ale constitutiei. În acelasi timp, întrucât reprezinta o reforma profunda, constitutia are nevoie de timp pentru a -si produce efectele, de unde necesitatea stabilitatii ei. O parte dintre constitutionalisti, si puterile constituante au manifestat preocupari deosebite pentru a asigura constitutiei o cât mai mare stabilitate în timp. S-a manifestat însa si conceptia opusa, care apreciaza capacitatea constitutiei de a se adapta la schimbari, ca o necesitatea fireasca. Rezultatul a fost aparitia unor
1

Ioan MURARU, Simina TANASESCU, Op. cit., 2001, pp. 69-72, Ion DELEANU, Op. cit., pp. 277278; Antonie IORGOVAN, Op. cit., pp. 72-73

111

constitutii bazate pe conceptii de stabilitate diferite. S-a ajuns astfel, la clasificarea constitutiilor, dupa criteriul stabilitatii, în : suple (flexibile) si rigide. Initial, s-a considerat ca supletea este caracteristica numai constitutiilor cutumiare, constitutiile scrise fiind rigide prin definitie. Fenomenul constitutional a aratat însa ca singura, forma de exprimare nu poate caracteriza pe deplin flexibilitatea constitutiei si atunci s-a recurs la o departajare bazata pe 3 considerente: - cine poate avea initiativa revizuirii constitutiei; - cine are dreptul sa o modifice; - care este procedura de revizuire. S-a convenit ca, daca o constitutie se modifica în acelasi mod ca si legile ordinare, atunci ea este supla, iar daca revizuirea se face printr-un procedeu special, diferit, în sensul de mai exigent, decât pentru legile ordinare, atunci constitutia este rigida. O constitutie rigida este cea care se modifica printr-o procedura mai exigenta decât procedura prin care se modifica legile obisnuite dintr-un sistem de drept dat – si nu o constitutie care se modifica mai greu. O constitutie supla este cea care se modifica prin aceleasi proceduri ca si legile obisnuite din respectivul sistem de drept. Ambele prezinta avantaje si inconveniente. Constitutiile rigide subliniaza valoarea si autoritatea Constitutiei promovînd un sistem de valori în cadrul caruia o schimbare constitutionala trebuie efectuata întotdeauna în anumite forme. Aceasta are o deosebita importanta în planul valorilor politice, dar cere timp si desfasurarea mai multor operatiuni la mai multe nivele. Sistemul constitutiilor flexibile faciliteaza revizuirea, dar punând pe picior de egalitate constitutiile cu legile ordinare – dilueaza semnificatia constitutiei, a valorii sale de lege fundamentala. Procedeele de rigidizare utilizate în textul constitutiilor sunt de doua feluri: A. Interdictii: I) dispozitii care interzic la modul absolut, pentru totdeauna, modificarea anumitor prevederi ale constitutiei. O asemenea încercare de rigidizare a fost criticata în doctrina considerându-se ca valoarea unor astfel de prevederi este nula, caci puterea constituanta de astazi nu are nici o putere limitativa asupra puterii constituante de mâine.Exemple : Constitutia franceza din 1884 stipula ca forma republicana de guvernamânt nu poate face obiectul revizuirii. Aceeasi prevedere o regasim si în Constitutia Româna din 1991. II) dispozitii care interzic modificarea constitutiei pentru o anumita perioada de timp prestabilita. Exemplu : Constitutia franceza de la 1791 interzicea orice propunere de modificare pe timpul primelor doua legislaturi - ceea ce însemna 4 ani; Constitutia americana de la 1787 prevedea ca nici o modificare nu putea fi adusa pe o perioada de 21 de ani. III) dispozitii care interzic modificarea constitutiei în anumite situatii. Exemplu : Constitutia franceza din 1946 a stabilit ca nici o procedura de revizuire nu poate fi folosita în caz de ocupatie a tarii de catre forte straine. B. Dispozitii care stabilesc procedura speciala de modificare a constitutiei, având în vedere reglementarea initiativei si a competentei de modificare a constitutiei. Exemplu : Constitutia franceza din 1958 (în vigoare si în prezent) prevede la art.89 ca initiativa revizuirii apartine Presedintelui Republicii, la propunerea primului ministru, precum si membrilor parlamentului. Propunerea sau proiectul de revizuire trebuie votat în termeni identici, cu majoritate simpla, atât de Adunarea Nationa la cât si de Senat.

112

Pentru a vedea relativitatea eficientei practice a procedeelor de rigidizare, atunci când constitutia nu este corelata cu realitatea sociala, vom prezenta exemplul Constitutiei franceze din 1791. Aceasta prevedea o procedura de revizuire extrem de complicata care necesita, în cel mai bun caz, 10 ani. În realitate, aceasta constitutie a durat 10 luni si jumatare. Continuând exemplificarea, aratam ca, în ciuda procedeelor complicate de rigidizare utilizate, istoria constitutionala a Frantei a consemnat, în perioada 1791-1944, un numar de 15 constitutii, perioade lipsite de constitutie si o constitutie care nu a fost aplicata niciodata (cea din 1793). În acest rastimp, Franta a cunoscut nu numai o varietate, dar si o alternanta de regimuri politice: monarhie, regimuri dictatoriale, republica. Din cele prezentate, reiese ca, rigidizarea formala nu conduce, ea singura, la stabilitate. Esentiale ramîn receptarea Constitutiei de catre societate si stabilitatea sociala. În functie de realitatile tarii, constitutia va trebui sa cuprinda reglementari privind initiativa, competenta si procedura de revizuire suficient de exigente, pentru a conferi constitutiei suprematia asupra legii ordinare si stabilitatea necesara pentru inducerea reformei, dar care, în acelasi timp, sa faca posibila modificarea constitutiei în situatiile în care se manifesta schimbari importante sub aspect economic si ideologic, cu o amploare semnificativa, sub aspect social. Constitutia româna interzice revizuirea pe durata starii de asediu, a starii de urgenta sau în timp de razboi, printr-o astfel de prevedere constituanta urmarind ca revizuirea constitutiei sa se poata face în conditii de calm poilitc în tara, cu excluderea posibilitatii amestecului sau a inteventiei straine . În fine Constitutia României stabileste unele domenii în care nici o initiativa de revizuire nu poate fi acceptata. Astfel, potrivit art. 152 nu pot forma obiectul revizuirii caracterul national, independent unitar si indivizibil al statului, forma repub licana de guvernamânt, integritatea teritoriului, independenta justitiei, pluralismul politic si limba oficiala. Nu pot sa fie primite nici initiativele care urmaresc suprimarea drepturilor si libertatilor politice sau a garantiilor lor.Unul din elementele ce nu pot forma obiectul revizuirii si anume caracterul suveran ( independent) al statului va ridica unele dificultati în procesul de integrare în Uniunea Europeana, deoarece o astfel de integrare presupune renuntarea (transferul) la anumite prerogative ale statului în favoarea structurilor de la nivelul Uniunii.

4.7. Suspendarea si abrogarea Constitutiei1
Istoria omenirii a demonstrat aparitia, în viata statelor, a unor perioade de criza grava, adica de disfunctie, de perturbare importanta a functionarii sistemului social. În aceste situatii, statul trebuie sa faca fata unor dificultati exceptionale. Pentru a le surmonta, se impune sacrificarea libertatii, caracteristica starii de normalitate, sub imperiul necesitatii. Mai precis, daca în conditii normale cerintele vietii sociale pot fi si trebuie solutionate cu respectarea tuturor drepturilor constitutionale ale cetatenilor, în situatiile de criza grava a sistemului social, când se pune problema salvarii de la colaps, guvernarea trebuie sa poata lua cu eficacitate maxima si în timp util masurile adecvate, ceea ce presupune îngradirea libertatilor cetatenesti. Rezulta ca, pentru surmontarea situatiilor de criza grava este nevoie de o ordine publica ce se caracterizeaza prin reducerea drepturilor constitutionale si prin concentrarea puterii. Evident, acest mod de guvernare nedemocratic trebuie sa fie acceptat de corpul social. Acesta trebuie sa fie animat de vointa de a mentine regimul statal
1

Ioan MURARU, Simina TANASESCU, Op. cit., 2001, p. 73

113

existent cu pretul unor sacrificii, si de convingerea ca, acest regim poate fi salvat doar prin utilizarea temporara a unei puteri de comanda. Iata, deci, în ce termeni se pune problema suspendarii constitutiei. Suspendarea constitutiei semnifica încetarea, pe o perioada de timp determinata, a efectelor tuturor sau doar a unora dintre prevederile constitutionale . Indiferent de faptul ca unele constitutii permit, altele interzic posibilitatea suspendarii, iar o alta categorie nu contin prevederi de acest gen, practica a demonstrat ca în anumite perioade de criza, în fapt, suspendarea se produce. Constitutiile se suspenda prin proclamarea starii de urgenta, de necesitate, de asediu sau de razboi, ori prin lovituri de stat sau revolutii. Precizam ca, nu toate suspendarile de constitutii corespund realmente necesitatii salvarii nationale. Istoria cunoaste destule cazuri cînd suspendarea s-a produs doar ca urmare a luptelor pentru acapararea puterii. În ceea ce priveste abrogarea constitutiei, aceasta semnifica încetarea definitiva a efectelor unei constitutii si se produce prin aparitia unei noi constitutii.

4.8. Controlul constitutionalitatii legilor 4.8.1. Notiunea de control al constitutionalitatii legilor 1
Pentru ca suprematia constitutiei sa devina realitate, nu este suficient sa fie proclamata, ea trebuie si garantata. Astfel a aparut necesitatea controlului constitutionalitatii legilor, adica a verificarii conformitatii lor cu constitutia, dupa o procedura bine definita, si a sanctionarii eventualelor abateri. S-a pus însa problema: cine sa exercite acest control? O prima posibilitate ar fi ca acest control sa fie exercitat chiar de Parlament. Dar în acest fel se ajunge la confuziunea judecatorului cu partea, ceea ce, în principiu, exclude, de fapt, controlul. O alta posibilitate ar fi exercitarea controlului de un organ exterior Parlamentului. Dar, teoretic, este greu de admis, întrucât da impresia ca acest organ s-ar situa deasupra Parlamentului. Care au fost si sunt, totusi, solutiile practice? Modalitatile controlului de constitutionalitate a legilor sunt: absenta oricarui control; controlul exercitat de opinia publica; controlul prin referendum; controlul exercitat de un organ politic; controlul jurisdictional si controlul printr-un organ unic, special si specializat.

4.8.2. Modalitatile controlului de constitutionalitate a legilor 2
Absenta oricarui control. Se bazeaza pe ideea ca institutionalizarea controlului constitutionalitatii legilor contravine principiului suprematiei reprezentantei nationale. În acest caz functioneaza prezumtia ca reprezentanta nationala se caracterizeaza printr-o responsabilitate care o determina sa se autolimiteze la respectarea constitutiei. Aceasta solutie se aplica în Belgia, Olanda, Israel, Noua Zeelanda. Argumentarea absentei controlului are în vedere considerente politice si juridice, dintre care mentionam: - legea este expresia vointei generale, vointa generala este suverana, iar puterea suverana este prin definitie puterea care nu se supune nici unui control; - întrucât numai parlamentul reprezinta natiunea, el raspunde exclusiv în fata poporului pentru activitatea sa si nici un alt organ nu poate avea un titlu legitim pentru a infirma vointa reprezentantei nationale;

1 2

Ioan MURARU, Simina TANASESCU, Op. cit., 2001, pp. 88-91 Ibidem, pp. 92-98; Ion DELEANU, Op. cit., pp. 279-311

114

- cu prilejul adoptarii legilor, parlamentul realizeaza implicit si controlul conformitatii lor cu constitutia, acest control prealabil si preventiv, facând de prisos un eventual control posterior si sanctionator; - nimeni nu se poate considera mai competent decât însusi organul legiuitor pentru a aprecia ce este sau nu constitutional. Controlul prin opinia publica. A fost proclamat de Adunarea constituanta franceza din 1791, spunându-se ca atunci când guvernamântul violeaza drepturile poporului, insurectia este pentru popor nu numai un drept, ci si o îndatorire. Rezulta, de aici, ca revolta, insurectia devine sanctiunea neconstitutionalitatii actelor de guvernare. Acest procedeu a fost calificat ca primitiv, în afara exigentelor pe care le implica o constitutie scrisa, întrucât, sanctiunea neconstitutionalitatii ar putea fi mai arbitrara decât delictul de neconstitutionalitate. Controlul prin referendum. Apare ca forma de control cea mai democratica. Ea se practica în unele state ca modalitate de asociere a poporului la procesul legislativ. Dar câteva inconveniente serioase nu pot fi ignorate: - consultarea poporului prin referendum se face, mai ales, în considerarea unor semnificatii si implicatii politice, or neconstitutionalitatea, în sens strict, este o problema de specialitate juridica, si ca atare, este greu de acceptat ca solutia rezultata din referendum va fi indubitabil pertinenta si corecta, mai ales atunci când se pun probleme complexe care nu pot fi turnate în tiparul DA sau NU; - organizarea referendum -ului este laborioasa si costisitoare, devenind practic imposibila atunci când se invoca frecvent situatii de neconstitutionalitate; Controlul exercitat printr-un organ politic. Acest sistem a fost propus si experimentat, cu rezultate discutabile, în Franta. El are la baza urmatoarele idei: - desi prin obiectul sau, controlul constitutionalitatii legilor este de natura juridica, el vizând asigurarea conformitatii legilor cu constitutia, are totusi si valente de control politic, urmârind asigurarea suprematiei si intangibilitatii asezamântului politic si juridic fundamental al statului; - daca legea este expresia manifestarii de vointa a unei adunari reprezentative, atunci controlul conformitatii legii cu constitutia trebuie sa apartina logic, moral si politic, tot unui corp reprezentativ. Controlul exercitat printr-un organ politic ramâne, însa, discutabil sub anumite aspecte, dintre care mentionam: - instituirea unei autoritati politice, în afara parlamentului, cu drept de control asupra lui, vine în contradictie cu rolul reprezentativ al parlamentului; - controlul constitutionalita tii legilor cuprinde, în esenta sa, o importanta componenta juridica, astfel încât el nu poate fi fondat si desfasurat din perspectiva unor premise exclusiv politice. Controlul printr-un organ jurisdictional. Este considerat, de o mare parte a doctrinei mai eficace decât controlul politic si mai potrivit cu natura lucrurilor, din urmatoarele considerente: - problema conformitatii unei legi cu constitutia este o problema prin excelenta juridica, si anume de a stabili daca organul legiuitor, exercitându-si prerogativele sale legislative a actionat sau nu în limitele competentei constitutionale, or aceasta operatiune o pot face cel mai bine, datorita statutului lor, magistratii; - procedura jurisdictionala, chiar daca s-ar abate de la regulile dreptului comun, confera prin sine însasi garantii suficiente pentru solutii echitabile (independenta judecatorilor, si deci impartialitatea lor, contradictorialitatea, obligatia motivarii solutiei). Controlul jurisdictional poate functiona în doua sisteme: - concentrat, atunci când competenta acestuia apartine numai instantei supreme

115

- difuz, atunci când competenta, în acest domeniu, revine tuturor instantelor judecatoresti, indiferent de gradul lor. Primul sistem confera o mai mare autoritate actului de control si poate viza o lege în ansamblu. Al doilea sistem se limiteaza la un litigiu prezent si actual, precum si la textul de care depinde judecarea cauzei, iar deciziile adoptate în cadrul sau se bucura numai de o autoritate relativa, producând efecte inter partes, care pot fi extinse, cel mult, prin modalitatea precedentului judiciar. Cu toate avantajele lui, acest tip de control nu este scutit de observatii critice: - adesea, judecatorii sunt obligati sau tentati sa alunece de la aprecierea juridica a operei legislative, la aprecierea ei politica; - procedeul judiciar poate deveni o arma a puterii executive, pentru reglarea unor diferende cu puterea legiuitoare sau un instrument al puterii judecatoresti în raporturile ei, uneori tensionate, cu celelalte doua puteri; - organele judecatoresti devin, vrând-nevrând, o ramura a puterii legislative sau, ceea ce este si mai grav, pot deveni o veritabila putere de guvernare, o autoritate deasupra tuturor celorlalte; - puterea judecatoreasca, alcatuita din persoane care se bucura de inamovibilitate si independenta, poate fi nu numai impartiala, ci si discretionara; - decizia judecatoreasca, chiar gresita fiind, odata intrata în puterea lucrului judecat, nu poate fi retractata, ea putând astfel crea si întretine o situatie de confuzie juridica. Controlul printr-un organ unic, special si specializat. A aparut între anii 1920-1930 în Cehoslovacia si Austria, raspândindu-se dupa al doilea razboi mondial aproape în toata Europa. Promotorul acestui sistem, care a devenit modelul european, a fost Hans Kelsen. Controlul printr-un organ unic, special si specializat prezinta, cel putin, urmatoarele avantaje: - degreveaza jurisdictiile de drept comun de competenta de a verifica, în litigiile dintre particulari, constitutionalitatea legilor, eliminându-se astfel din domeniul constitutionalitatii practica judiciara contradictorie ; - confirmarea conformitatii legii cu constitutia, sau dimpotriva, infirmarea acesteia este opozabila tuturor, producând deci un efect mult mai puternic decât autoritatea lucrului judecat a unei decizii judiciare, care în principiu produce efecte doar între parti; - cadrul strict în care se realizeaza verificarea constitutionalitatii legii reduce considerabil insecuritatea juridica. În concluzie, comparând diferitele sisteme, cu avantajele si dezavantajele lor, rezulta ca, daca necesitatea controlul constitutionalitatii legilor apare perfect justificata, modalitatile lui de exercitare ramân imperfecte si discutabile. Aceasta nu împiedica, însa, utilizarea lor în practica, fiecare stat adoptând modalitatea pe care o considera adecvata.

4.9. Controlul constitutionalitatii legilor în România
Prin continutul si pozitia sa constitutia comanda întregului drept. Controlul constitutionalitatii legilor este o garantie necesara a traducerii în concret a principiilor si normelor constitutionale. Constitutia României încredinteaza controlul constitutionalitatii legilor unei autoritati publice denumite Curtea Constitutionala. Aceasta institutie îsi gaseste reglementarea în art.142-147 din Constitutie, precum si în Legea nr.47/1992 privind organizarea si functionarea Curtii Constitutionale republicata 1. Dispozitii privind
1

Legea nr. 47/1992 a fost republicata pentru a doua oara în M. Of. Nr. 502 din 3 iunie 2004 dându-se textului o noua numerotare

116

competenta Curtii Constitutionale se mai gasesc si în alte legi, ca de exemplu Legea nr. 124/2000 privind structura personalului Curtii Constitutionale 1 sau Legea nr.370/2004 privind alegerea Presedintelui României. O dispozitie nou introdusa dupa revizuire2 încredinteaza Curtii Constitutionale rolul de garant al suprematiei Constitutiei, ceea ce pune în evidenta o data în plus, pozitia supraordonata a Constitutiei în cadrul ierarhiei sistemului juridic

4.9.1.Organizarea Curtii Constitutionale a României3
Curtea Constitutionala a României este formata din 9 judecatori numiti pentru o durata de 9 ani, fara posibilitatea de prelungire sau reînnoire a mandatului. Judecatorii sunt numiti dupa cum urmeaza : 3 de catre Camera Deputatilor, 3 de catre Senat si 3 de catre Presedintele României. Presedintele Curtii Constitutionale este ales, dintre judecatorii Curtii, de catre acestia, prin vot secret, pentru o durata de 3 ani. Membrii Curtii Constitutionale se reînnoiesc, la fiecare 3 ani, cu câte o treime, procedeu ce permite îmbinarea experientei si continuitatii cu noile tendinte politico-juridice. Conditiile constitutionale pentru a putea candida la functia de judecator al Curtii Constitutionale sunt urmatoarele: 1. pregatire juridica superioara; 2. înalta competenta profesionala; 3. o vechime de cel putin 18 ani în activitatea juridica sau în învatamântul superior juridic. În activitatea lor, judecatorii sunt independenti în exercitarea mandatului si inamovibili pe durata acestuia (imposibilitatea celor ce i-au numit de a-i revoca). Ei nu pot fi trasi la raspundere pentru opiniile si voturile exprimate la adoptarea solutiilor. De asemenea, judecatorii Curtii Constitutionale nu pot fi arestati sau trimisi în judecata penala decât cu aprobarea Biroului permanent al Camerei Deputatilor, al Senatului sau a Presedintelui României, dupa caz, la cererea Procurorului General de pe lânga înalta Curte de Casatie si Justitie. Trebuie observat ca activitatea Curtii Constitutionale nu priveste numai controlul constitutionalitatii legilor, ci cuprinde si alte domenii strâns legate de aplicarea si respectarea Constitutiei. Având în vedere complexitatea si natura atributiilor Curtii Constitutionale, precum si prevederile potrivit carora se realizeza aceste atributii, ea poate fi considerata o autoritate politico-juridictionala. Caracterul politic rezulta din modul de desemnare a membrilor Curtii Constitutionale si din natura unor atributii, iar caracterul jurisdictional din independenta si inamovibilitatea judecatorilor, din principiile de organizare si functionare. Caracteristice pentru Curtea Constitutionala sunt si dispozitiile legale potrivit carora aceasta este unica autoritate de jurisdictie constitutionala din România, este independenta fata de orice alta autoritate publica, iar competenta sa nu poate fi contestata de nici o autoritate publica.

4.9.2 Atributiile Curtii Constitutionale 4
Art. 146 din Constitutie stabileste urmatoarele atributii ale Curtii Constitutionale: I. controlul de constitutionalitate al anumitor acte normative, dupa cum urmeaza:
1 2 3 4

Publicata în M. Of. Nr. 331 din 17 iulie 2000 Art. 142 alin 1 din Constitutie Ioan MURARU, Simina TANASESCU, Op. cit., 2004, pp. 265-266 Ioan MURARU, Simina TANASESCU, Op. cit., 2004, pp. 266-271

117

1. Controlul constitutionalitatii legii, care se poate exercita în doua modalitati: a) controlul prealabil sau anterior; b) controlul ulterior (posterior). a) Controlul prealabil (preventiv) se exercita asupra legilor votate de Parlament înaintea promulgarii lor de catre Presedintele României. b) Controlul ulterior(sanctionator) priveste legile intrate în vigoare si se realizeaza prin procedura numita "exceptia de neconstitutionalitate". Exceptia de neconstitutionalitate este un procedeu juridic care permite partilor aflate într-un proces la o instanta judecatoreasca sau de arbitraj comercial sa ceara Curtii Constitutionale, prin instanta în fata careia se gasesc, sa se pronunte asupra constitutionalitatii textului legal de care depinde judecarea cauzei. Cu alte cuvinte este un procedeu de aparare, defensiv, în care astepti sa ti se aplice legea pentru a o ataca: se ataca actul de aplicare concreta a legii, cerându-se constatarea faptului ca dispozitia legala pe care se întemeiaza actul de aplicare este neconstitutionala si deci trebuie înlaturata. Exceptia poate fi invocata numai daca de ea depinde judecata cauzei, are legatura directa, adica are relevanta. Declansarea procedurii exceptiei de neconstitutionalitate determina suspendarea judecatii, conform art. 29 alin. 5 din lege si se face printr-o încheiere motivata. Daca exceptia este inadmisibila, fiind contrara prevederilor art. 29 alin. 1,2 si 3, potrivit aceluiasi articol, alineatul 6, instanta o respinge printr-o încheiere motivata. Încheierea poate fi atacata numai cu recurs la instanta imediat superioara, în termen de 48 de ore de la pronuntare, iar recursul se judeca în termen de 3 zile. Acest procedeu are o importanta deosebita, întrucât permite cetatenilor accesul, într-o maniera indirecta, la Curtea Constitutionala. Mentionam ca, potrivit art.29 din Legea privind organizarea si functionarea Curtii Constitutionale, nu pot face obiectul exceptiei prevederile legale a caror neconstitutionalitate a fost stabilita printr-o decizie anterioara a Curtii Constitutionale. Potrivit art. 146 lit. d din Constitutia României revizuita în anul 2003, exceptia de neconstitutionalitate poate fi ridicata si direct de Avocatul Poporului, cu privire la o lege sau ordonanta sau a unei dispozitii dintr-o lege sau ordonanta. 2. Controlul constitutionalitatii tratatelor sau altor acorduri internationale este o atributie noua, deosebit de importanta, în contextul cresterii numarului si importantei acestora. Pentru a putea determina daca în cazul acestei atributii a Curtii aceasta efectueaza un control prealabil sau ulterior trebuie sa se faca trimitere la art. 11 alin. 3 care prevede ca, în cazul în care un tratat la care România urmeaza sa devina parte cuprinde dispozitii contrare Constitutiei, ratificarea lui poate avea loc numai dupa revizuirea Constitutiei. Asadar, controlul conformitatii unui tratat cu Constitutia se va efectua anterior ratificarii lui de catre Parlament, astefl încât vom concluziona ca în acest caz Curtea exercita un control preventiv. 3. Un alt act supus controlului de constitutionalitate este initiativa de revizuire a Constitutiei. În acest caz se constata o situatie paradoxala întrucât o initiativa de revizuire este prin ea însasi „contrara” constitutiei. Paradoxul însa e doar aparent, pentru ca, în acest caz, Curtii Constitutionale îi revine misiunea de a se pronunta daca initiativa de revizuire s-a facut cu respectarea conditiilor prevazute de art.150 1 din Constitutie si daca nu depaseste
1

Art. 150 din Constitutie statueaza: "(1) Revizuirea Constitutiei poate fi initiata de Presedintele României la propunerea Guvernului, de cel putin o patrime din numarul deputatilor sau al senatorilor, precum si de cel putin 500.000 de cetateni cu drept de vot. (2) Cetatenii care initiaza revizuirea Constitutiei trebuie sa provina din cel putin jumatate din judetele tarii, iar în fiecare din aceste judete sau în municipiul Bucuresti trebuie sa fie înregistrate cel putin 20.000 de semnaturi în sprijinul acestei initiative."

118

limitele revizuirii impuse de art.152 1 din Constitutie. Si în aceasta situatie controlul efectuat de Curtea Constitutionala este un control preventiv. Mentionam ca aceasta este singura situatie în care Curtea Constitutionala se autosesizeaza. 4. Controlul constitutionalitatii regulamentelor Parlamentului. Mentionam ca Parlamentul elaboreaza si adopta 3 regulamente : Regulamentul Camerei Deputatilor, Regulamentul Senatului si Regulamentul sedintelor comune ale celor doua camere, iar controlul constitutionalitatii acestora are un caracter posterior, sanctionator. În cazul acestui control Curtea poate fi sesizata doar de unul dintre presedintii celor doua camere sau de un grup de cel putin 50 de deputati, respectiv 25 senatori. 5. În ceea ce priveste ordonantele Guvernului, acestea sunt supuse controlului de constitutionalitate numai pe calea exceptiei de neconstitutionalitate. Acest fapt este datorat naturii juridice a ordonantei care este determinata de art.115 din Constitutie, ce reglementeza institutia "delegarii legislative". Potrivit textului constitutional Guvernul poate fi abilitat, de catre Parlament, printr-o lege speciala sa emita ordonante în domenii care nu fac obiectul legilor organice. Rezulta ca, ordonantele contin, de fapt, norme cu putere de lege. Potrivit art.108 din Constitutie, ordonantele intra în vigoare daca îndeplinesc, cumulati v, urmatoarele conditii: a) sunt semnate de primul ministru; b) sunt contrasemnate de ministrii care au obligatia punerii lor în executare; c) sunt publicate în Monitorul Oficial al României. Se remarca faptul ca, ordonantele intra în vigoare fara a fi promulgate de Presedintele României. Iata motivul pentru care ele nu pot face obiectul unui control prealabil de constitutionalitate, ci numai al controlului posterior, pe calea exceptiei de neconstitutionalitate. 6. Controlul constitutionalitatii initiativei legislative populare care este reglementata de art.74 alin.1 si 2 din Constitutie. Potrivit acestor texte, initiativa legislativa se poate exercita de un numar de cel putin 100.000 de cetateni cu drept de vot. Acestia trebuie sa provina din cel putin un sfert din judetele tarii, iar în fiecare dintre acestea sau în municipiul Bucuresti, trebuie sa fie înregistrate cel putin 5.000 de semnaturi în sprijinul initiativei. De asemenea, se prevede ca, nu pot face obiectul initiativei legislative a cetatenilor problemele fiscale, cele cu caracter international, amnistia si gratierea. Rezulta ca initiativa legislativa populara trebuie sa respecte o serie de reguli constitutionale. Verificarea respectarii acestor constrângeri revine Curtii Constitutionale. În afara celor mentionate, Curtea Constitutionala mai are si alte atributii, si anume : II. vegheaza la respectarea procedurii pentru alegerea Presedintelui României si confirma rezultatele sufragiului . Aceasta atributie constitutionala este detaliata prin Legea nr. 370/2004 privind alegerea Presedintelui României. Enumeram exemplificativ câteva dintre activitatile efectuate de Curtea Constitutionala în exercitarea acestei atributii: înregistreaza câte un exemplar din propunerile de candidatura, solutioneaza contestatiile împotriva solutiilor date de
1

Art. 152 din Constitutie prevede:"(1) Dispozitiile prezentei Constitutii privind caracterul national, independent, unitar si indivizibil al satului român, forma republicana de guvernamânt, integritatea teritoriului, independenta justitiei, pluralismul politic si limba oficiala nu pot forma obiectul revizuirii. (2) De asemenea, nici o revizuire nu poate fi facuta daca are ca rezultat suprimarea drepturilor si libertatilor fundamentale ale cetatenilor sau a garantiilor acestora. (3) Constitutia nu poate fi revizuita pe durata starii de asediu sau a starii de urgenta si nici în timp de razboi."

119

catre birourile electorale de circumscriptie, valideaza sau anuleaza alegerile, publica rezultatul alegerilor prezidentiale în presa si în Monitorul Oficial. III. constata existenta împrejurarilor care justifica interimatul1 în exercitarea functiei de Presedinte al României si comunica cele constatate Parlamentului si Guvernului ; IV. avizeaza propunerea de suspendare din functie a Presedintelui României. Potrivit art. 95 din Constitutie decizia în acest caz apartine Parlamentului, dar se cere si avizul consultativ al Curtii; V. atributia de a veghea la respectarea procedurii pentru organizarea si desfasurarea referendumului2 si de a confirma rezultatele acestuia ; VI. constatarea neconstitutionalitatii partidelor politice 3; VII. solutioneaza conflictele de natura constitutionala dintre autoritatile publice; VIII. alte atributii.

4.9.3. Procedura controlului constitutionalitatii legilor 4
Pentru realizarea atributiilor sale, Curtea Constitutionala trebuie sa se conformeze unor proceduri stabilite prin Legea nr.47/1992 republicata privind organizarea si functionarea sa. Potrivit art.14 din aceasta lege, procedura jurisdictionala se completeaza cu regulile procedurii civile, în masura în care ele sunt compatibile cu natura procedurii în fata Curtii Constitutionale, compatibilitatea fiind hotarâta exclusiv de Curte. Regulile procedurale se refera la sesizarea Curtii Constitutionale, operatiunile premergatoare sedintelor, examinarea cauzelor, deliberarea si comunicarea actelor Curtii. Câteva reguli generale trebuie mentionate si anume: - sesizarea Curtii Constitutionale se face numai în scris si motivat; - plenul Curtii este legal constituit numai daca sunt prezenti cel putin doua treimi din numarul judecatorilor; - sedintele Curtii sunt publice, în afara de cazul când din motive întemeiate, presedintele Curtii sau completul de judecata hotaraste sedinta secreta; - partile au acces la lucrarile dosarului; - autoritatile publice, institutiile, regiile autonome, societatile comerciale si orice alte organizatii au obligatia sa comunice Curtii, la cererea acesteia, informatiile, documentele si datele pe care le detin; - cererile adresate Curtii sunt scutite de taxa de timbru. În studiul nostru vom face referire în principal la procedura controlului constitutionalitatii legilor, cu cele doua modalitati ale sale: controlul prealabil si cel ulterior, întrucât exercitarea aceastei atributii a Curtii Constitutionale are ponderea cea mai însemnata în activitatea de control a Curtii.

1

Potrivit art. 95, 97, 98 din Constitutie, interimatul intervine într-una dintre urmatoarele situatii : a) functie vacanta (prin demisie, demitere, imposibilitate definitiva de exercitare a functiei, deces); b) suspendarea din functie; c) imposibilitate temporara de exercitare a atributiilor. 2 Referendumul se poate organiza: 1. La cererea Presedintelui României, dupa consultarea Parlamentului în probeleme de interes national (art. 90 din Constitutie); 2. Pentru demiterea Presedintelui (art. 95 alin. 3 din Constitutie); 3. Pentru aprobarea revizuirii constitutiei (art. 151 alin. 3 din Constitutie). 3 Conform art. 40 din Constitutie un partid este neconstitutional atunci când militeaza împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept, a suveranitatii, integritatii si indepedentei statului. 4 Ioan MURARU, Simina TANASESCU, Op. cit., 2004, pp. 271-278

120

a) Procedura în cazul controlului prealabil. Acest control nu se poate exercita din oficiu. Curtea Constitutionala poate începe controlul numai daca este sesizata de unul dintre subiectele expres prevazute de Constitutie. Acestea sunt: - Presedintele României; - presedintii celor doua camere ale Parlamentului; - Guvernul; - Înalta Curte de Justitie si Casatie; - Avocatul Poporului; - cel putin 50 de deputati sau cel putin 25 de senatori. Mentionam ca exista câteva detalii procedurale prin care cei interesati iau la cunostinta de continutul legii: - cu 5 zile înainte de a fi trimisa spre promulgare legea se comunica Guvernului, Înaltei Curti de Casatie si Justitie si Avocatului Poporului; - cu 2 zile înainte de a fi trimisa spre promulgare pentru legile adoptate în procedura de urgenta. Etapele procedurale sunt urmatoarele: Etapa care va declansa procedura controlului prealabil este sesizarea adresata Curtii de catre unul dintre subiectele de drept enumerate anterior. Potrivit art. 12 (2) din Legea nr. 47/1992 republicata sesizarea trebuie sa fie în forma scrisa si sa fie motivata. În vederea rezolvarii cauzei, Curtea Constitutionala are obligatia de comunicare a sesizarii primite catre celelalte autoritati sau organe care ar fi putut sesiza Curtea. Pâna la data dezbaterilor, presedintii celor doua camere si Guvernul pot prezenta, în scris, punctul lor de vedere cu privire la dispozitiile legale care fac obiectul sesizarii. Precizam ca aceste autoritati publice nu sunt obligate sa-si expuna punctul de vedere, au doar posibilitatea sa o faca, judecarea sesizarii putându-se efectua si în lipsa acestuia. Solutionarea sesizarii se realizeaza prin dezbaterea sa în plenul Curtii Constitutionale. Dezbaterile se poarta atât asupra prevederilor mentionate în sesizare, cât si asupra celor de care, în mod necesar si evident, nu pot fi disociate. În urma deliberarii, Curtea Constitutionala decide, cu votul majoritatii judecatorilor, iar daca s constatat constitutionalitatea legii, decizia se comunica -a Presedintelui României pentru ca procedura de elaborare a legii sa se definitiveze, prin promulgarea de catre Presedinte. Daca, însa, s-a constatat neconstitutionalitatea, decizia se comunica atât Presedintilor celor doua camere ale Parlamentului, cât si primului-ministru, pentru a se deschide procedura de reexaminare a legii pentru punerea acesteia de acord cu decizia Curtii Constitutionale, Parlamentul fiind obligat la reexaminarea acestei dispozitii. Ultima etapa este cea a publicarii în Monitorul Oficial al României, Partea I-a. b) Procedura în cazul controlului ulterior Controlul ulterior de constitutionalitate a legilor si ordonantelor se realizeaza, dupa cum am aratat, prin doua modalitati: 1. ridicarea exceptiei de neconstitutionalitate în cadrul unui proces aflat pe rolul unei instante judecatoresti sau de arbitraj comercial; 2. sesizarea directa a Curtii Constitutionale de catre Avocatul Poporului cu exceptia de neconstitutionalitate a unei legi sau ordonante, ori a unei dispozitii dintr-o lege sau ordonanta. În cazul unui proces aflat în derulare în fata unei instante judecatoresti sau de arbitraj comercial, exceptia de neconstitutionalitate poate fi ridicata de catre una dintre parti, de catre instanta din oficiu sau de catre procuror în cauzele la care participa. Sesizarea Curtii Constitutionale se dispune de catre instanta în fata careia

121

s-a ridicat exceptia de neconstitutionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale partilor, pentru sustinerea sau combaterea exceptiei, opinia instantei asupra exceptiei, si va fi însotita de dovezile depuse de parti. Daca exceptia a fost ridicata din oficiu de instanta, încheierea trebuie motivata, cuprinzând si sustinerile partilor, precum si dovezile necesare. Primind încheierea presedintele Curtii Constitutionale va desemna pe unul dintre judecatori ca raportor. Acesta va comunica încheierea prin care a fost sesizata Curtea Constitutionala presedintilor celor doua camere ale Parlamentului si Guvernului, indicându-le data pâna la care pot sa depuna punctul lor de vedere 1. În continuare, judecatorul raportor este obligat sa ia masurile necesare pentru administrarea probelor la data judecatii. Judecata are loc la termenul stabilit, pe baza actelor cuprinse în dosar, cu înstiintarea partilor si a Ministerului Public. Participarea procurorului la judecata este obligatorie. Partile pot fi reprezentate prin avocati cu drept de a pleda la Înalta Curte de Casatie si de Justitie. Completul Curtii va delibera în plen si va decide cu votul majoritatii judecatorilor pe baza raportului prezentat de judecatorul raportor, a încheierii de sesizare a Curtii, a punctelor de vedere prezentate de cele doua camere ale Parlamentului si Guvernului, a probelor administrate si a sustinerilor partilor. Deciziile pronuntate se comunica celor doua Camere ale Parlamentului si Guvernului. Deciziile adoptate pentru solutionarea exceptiilor de neconstitutionalitate, se publica în Monitorul Oficial al României, partea I. În cazul exceptiei de neconstitutionalitate, ridicata direct de Avocatul Poporului, procedura de solutionare este asemanatoare celei prezentate, cu urmatoarele diferente: - Nu suntem în prezenta unui proces aflat în derulare în fata uei instante judecatoresti sau de arbitraj comercial, cu toate consecintele ce decurg de aici; - Avocatul Poporului îsi exercita aceasta atributie din oficiu sau la cererea persoanelor lezate; - Sesizarea Curtii trebuie motivata si însotita de dovezile necesare.

4.9.4. Efectele juridice ale deciziilor Curtii Constitutionale 2
Prin Constitutia revizuita s-au conferit efecte juridice speciale deciziilor prin care se constata neconstitutionalitatea legilor si a ordonantelor, precum si celor care privesc tratatele sau alte acorduri internationale, întarindu-se în acest fel efectul juridic obligatoriu al deciziilor instantei constitutionale. O analiza a efectelor juridice ale actelor Curtii Constitutionale trebuie efectuata avându-se în vedere modalitatea de control exercitata: control prealabil sau ulterior. În cazul controlului posterior, decizia prin care se constata neconstitutionalitatea unei legi sau ordonante ori a unei dispozitii dintr-o lege sau ordonanta în vigoare este definitiva si obligatorie. Pentru a stabili clar forta juridica a deciziilor Curtii în art. 147 alin. 4 din Constitutia revizuita se precizeaza ca acestea sunt „general obligatorii”. În consecinta, deciziile Curtii Constitutionale prin care se se admit exceptii de neconstitutionalitate a unei legi sau ordonante, au ca rezultat obligarea Parlamentului sau a Guvernuluii, dupa caz, de a pune de acord prevederile neconstitutionale cu dispozitiile Constitutiei. Asadar, dispozitii declarate neconstitutionale nu sunt scoase din vigoare la data publicarii deciziei Curtii, ci sunt suspendate pentru o perioada de 45 de zile de la publicarea deciziei, astfel încât înceteaza sa mai produca efecte juridice. În
1 2

Art. 30 alin. 1 din Legea nr. 47/1992 republicata Ioan MURARU, Simina TANASESCU, Op. cit., 2004, pp. 279-281

122

aceasta perioada Parlamentul sau Guvernul în vederea evitarii producerii unui vid legislativ poate armoniza prevederile neconstitutionale cu dispozitiile Constitutiei. În cazul în care nu face acest lucru, la epuizarea termenului de 45 de zile de la publicarea deciziei Curtii prin care se declara anumite dispozitii neconstitutionale, acestea înceteaza de a mai fi în vigoare, în mod definitiv, intrând în fondul pasiv al legislatiei1. Din punct de vedere practic acest termen nu are nici o semnificatie juridica asupra datei la care dispozitiile dintr-o lege sau ordonanta declarate neconstitutionale înceteaza sa mai produca efecte juridice. Aceasta data este data publicarii deciziei în Monitorul Oficial al României. Termenul de 45 de zile este un termen de recomandare pentru legiuitor, care poate corecta neconstitutionalitate dispozitiei respective, fie prin modificare acesteia, fie prin renuntarea la ea. Aceleasi reglementari sunt valabile si pentru Regulamentele Parlamentului. În ceea ce priveste controlul prealabil asupra legii, decizia de neconstitutionalitate a Curtii atrage dupa sine obligatia constitutionala pentru Parlament de reexaminare a legii respective pentru punerea de acord cu decizia Curtii. S-a eliminat în acest mod orice posibilitate de interpretare discutabila a deciziilor Curtii, interpretare ce conducea la situatii confuze prin care autoritatile publice puteau neglija deciziile Curtii. Controlul de constitutionalitate asupra tratatului sau acordului international care are ca rezultat constatarea neconformitatii cu Constitutia a acestuia atrage dupa sine imposibilitatea ratificarii tratatului. În fine, în caz de neconstitutionalitate a unui partid politic , efectul deciziei Curtii este radierea partidului respectiv din registrul privind partidele politice din cadrul Tribunalului Bucuresti.

SINTEZA IDEILOR PRINCIPALE
Ø Dreptul constitutional este ramura dreptului public formata din normele juridice care consfintesc principiile fundamentale, esentiale ale regimului social-politic al unei tari, reglementeaza relatiile sociale fundamentale care se stabilesc în procesul instaurarii, mentinerii si exercitarii statale a puterii, definesc si garanteaza drepturile si libertatile fundamentale ale cetatenilor. Ø Dreptul constitutional românesc cuprinde asadar un ansamblu de norme juridice; forma de exprimare a unei norme juridice reprezinta izvorul de drept. Izvoarele de drept constitutional românesc sunt: 1) Constitutia si legile de modificare a Constitutiei; 2) legea ca act juridic al Parlamentului; 3) ordonantele Guvernului; 4) regulamentele Parlamentului; 5) tratatul international. Ø Elementele esentiale care privesc raporturile ce se instituie între dreptul international si dreptul intern românesc, alcatuit din Constitutie si legi, se concretizeaza într-o serie de principiile constitutionale relative la aplicarea normelor de drept international în dreptul intern. Aceste principii sunt:
1

Ioan VIDA, Obligativitatea deciziilor Curtii Constitutionale pentru instantele judecatoresti –factor de stabilitate a constitutiei sia practicii judiciare, Pandectele Române, nr. 3/2004, p. 200-201

123

1. tratatele internationale ratificate de Parlament dobândesc si un caracter de norme de drept intern pe lânga caracterul lor de norme de drept international ; 2. tratatele internationale au aplicabilitate directa, adica dau nastere unor drepturi si obligatii pentru subiectele din ordinea juridica interna, astfel încât acestea pot fi invocate direct în fata instantelor nationale; 3. interpretarea si aplicarea dispozitiilor constitutionale în materia drepturilor omului trebuie sa se faca în concordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului si cu tratatele în materie la care România este parte; 4. în cazul solutionarii unui conflict între un tratat international în materia drepturilor omului, la care România este parte, si o lege interna, va prima întotdeauna legea mai favorabila. Primele doua principii au un caracter general, ele aplicându-se în toate domeniile, iar urmatoarele au o sfera mai restrânsa de aplicare, numai în materia drepturilor omului. Ø Etapa premergatoare primei aparitii a constitutiei a fost constitutionalismul o miscare ideologica ce urmarea organizarea puterii, astfel încât libertatile cetatenilor sa fie ocrotite. A aparut pe fondul absolutismului, iar esenta sa era reprezentata de garantarea libertatilor si limitarea puterilor suveranului substituind cutumelor vagi si imprecise constitutiile scrise. Constitutionalismul este fundamentul teoretic si ideologic al constitutiei, iar constitutia institutionalizeaza juridic constitutionalismul. Ø Constitutia poate fi definita ca fiind actul juridic normativ suprem, exprimat de regula în forma scrisa, care cuprinde normele ce reglementeaza relatiile sociale fundamentale privind instaurarea, mentinerea si exercitarea puterii, principiile fundamentale ale sistemului social si normele care definesc si garanteaza drepturile si stabilesc îndatoririle fundamentale ale cetatenilor, act adoptat, de un organ anume constituit, printr-o procedura specifica menita sa-i confere forta juridica suprema. Ø Competenta de elaborare, adoptare si revizuire a constitutiei revine puterii constituante. În functie de atributiile care-i revin, aceasta poate fi: § Putere constituanta originara - este acea putere primara, care adopta o noua constitutie, fie în situatia formarii unui nou stat, fie ca urmare a schimbarii ordinii de drept printr-o lovitura de stat. § Putere constituanta instituita sau derivata – este acea putere conditionata prin reguli constitutionale prestabilite, atât cu privire la organizarea si functionarea ei, cât si cu privire la prerogative pe care le detine; concret, ea are doar competenta de revizuire a Constitutiei. Ø În afara de legea fundamentala a statului român – Constitutia – identificam potrivit dispozitiilor constitutionale si alte tipuri de legi care reglementeaza raporturile dintre autoritatele statului, dintre stat si cetateni, precum si dintre acestia. Asadar, potrivit art. 73 din Constitutie, legile se clasifica în: § Legi constitutionale – legile de revizuire a Constitutiei; § Legi organice - legile prin care se reglementeaza domeniile expres prevazute în Constitutie, legi ce necesita pentru adoptare o procedura mai exigenta decât cea utilizata în cazul adoptarii legilor ordinare;

124

§ Legi ordinare – toate celelalte legi. Ø Pentru ca suprematia constitutiei sa devina realitate, nu este sufiicient ca ea sa fie proclamata, trebuie sa fie si garantata. Astfel a aparut necesitatea controlului constitutionalitatii legilor. Modalitatile controlului de constitutionalitate sunt: § absenta oricarui control; § controlul exercitat de opinia publica; § controlul prin referendum; § controlul exercitat de un organ politic; § controlul jurisdictional si controlul printr-un organ unic, special si specializat. Ø În România controlul constitutionalitatii legilor se realizeaza prin Curtea Constitutionala, autoritate publica ce are rolul de garant al suprematiei Constitutiei. Cea mai importanta atributie a Curtii Constitutionale o reprezinta controlul conformitatii cu Constitutia a urmatoarelor acte: 1. legile, ca acte juridice ale Parlamentului; 2. tratatele sau alte acorduri internationale; 3. initiativele de revizuire a Constitutiei; 4. regulamentele Parlamentului; 5. ordonantele Guvernului; 6. initiativele legislative populare. Ø Dupa revizuirea Constitutiei din 2003 s-a statuat prin dispozitii constitutionale obligativitatea respectarii deciziilor Curtii Constitutionale, pentru a înlatura pe viitor practici intolerabile ale unor instante judecatoresti, precum si ale unor autoritati publice.

ÎNTREBARI DE AUTOEVALUARE
1. Ierarhizati izvoarele dreptului constitutional român în functie de forta juridica a fiecaruia dintre ele 2. Interpretati sistematic articolele 11 si 20 din Constitutia României, plasând tratatele internationale în structura izvoarelor formale ale dreptului constitutional român, având în vedere cazul special al tratatelor internationale din materia drepturilor fundamentale ale omului. 3. Aratati prerogativele distincte ale puterii constituante, dupa cum aceasta este originara sau instituita. 4. Definiti notiunea de Constitutie prin enumerarea domeniilor pe care acest act normativ ar trebui sa le reglementeze. 5. Observati procedeele folosite pentru garantarea rigiditatii constitutiei actuale a României. Identificati articlolele din Constittie care ilustreaza aceste procedee si comentati-le pe scurt. 6. Prezentati pe scurt actele si faptele juridice asupra carora Curtea Constitutionala îsi exercita controlul. 7. Ce anume confera constitutiei forta juridica suprema? 8. Evidentiati diferentele între plebiscit si referendum.

125

TESTE DE AUTOEVALUARE
1. Se dau propozitiile: A - Procedeul de elaborare si adoptare al unei Constitutii statut este un procedeu mixt, care combina monocratia cu democratia reprezentativa; B – Constitutiile convetie se mai numesc si constitutii concedate; C – Procedeul monocratic de elaborare a constitutiei are ca finalitate adoptarea Constitutiei acordate. Alegeti varianta corecta: a) Propozitia A este falsa, propozitia B este falsa, propozitia C este falsa. b) Propozitia A adevarata, propozitia B este adevarata, propozitia C este adevarata. c) Propozitia A falsa, propozitia B adevarata, propozitia C falsa; d) Propozitia A falsa, propozitia B falsa, propozitia C adevarata. 2. Se dau propozitiile: A - Curtea Constitutionala a României este o autoritate politico-jurisdictionala; B - Actele ce pot fi supuse controlului Curtii Constitutionale sunt legile, ordonantele si hotarârile Guvernului, tratatele internationale, initiativele legislative populare si initiativele de revizuire a Constitutiei; C – În cadrul procedurii controlului ulterior de constitutionalitate a legilor se desemneaza întotdeauna un judecator raportor. Alegeti varianta corecta: a) Propozitia A este falsa, propozitia B este falsa, propozitia C este falsa. b) Propozitia A adevarata, propozitia B este adevarata, propozitia C este adevarata. c) Propozitia A falsa, propozitia B adevarata, propozitia C falsa; d) Propozitia A adevarata, propozitia B falsa, propozitia C adevarata. 3. Curtea Constitutionala se autosesizeaza în urmatoarea situatie: a) când exercita controlul conformitatii cu Constitutia a tratatelor internationale; b) când exercita controlul conformitatii cu Constitutia a initiativei legislative populare; c) când exercita controlul conformitatii cu Constitutia a initiativei de revizuire a Constitutiei; d) când exercita controlul conformitatii cu Constitutia a legii înainte de promulgare. 4. Pot face obiectul controlului de constitutionalitate prealabil urmatoarele acte normative: a) regulamentele Parlamentului; b) tratatele internationale; c) initiativa legislativa populara; d) initiativa de revizuire a Constitutiei. 5. Legile constitutionale sunt: a) legile de modificare a Constitutiei; b) legile care se adopta printr-o procedura ordinara; c) echivalente ca sens cu notiunea de Constitutie; d) definite prin lege organica. 6. Constitutia pact este rezultatul: a) combinatiei monocratie - democratie directa; b) combinatiei democratie semi-directa – monocratie; c) combinatiei democratie reprezentativa – monocratie. d) combinatiei oligarhie – democratie directa.

126

7. Se dau propozitiile: A - Sunt modalitati de control a constitutionalitatii legilor: controlul printr-o autoritate politica, controlul jurisdictional, controlul prin consultarea poporului. B - Constitutia, în sens material, cuprinde norme juridice, elaborate de un organ anume constituit, printr-o procedura specifica de adoptare ; C- Ordonantele Guvernului pot face obiectul controlului ulterior exercitat de Curtea Constitutionala; Alegeti varianta corecta: a) Propozitia A este falsa, propozitia B este falsa, propozitia C este falsa. b) Propozitia A adevarata, propozitia B este adevarata, propozitia C este adevarata. c) Propozitia A falsa, Propozitia B adevarata, propozitia C falsa; d) Propozitia A adevarata, propozitia B falsa, propozitia C adevarata. 8. Exceptia de neconstitutionalitate: a) permite accesul cetatenilor la Curtea Constitutionala în mod direct; b) este procedura juridica întâlnita numai în cadrul controlului ulterior. c) este procedura juridica întâlnita în cadrul controlului prealabil; d) se poate invoca numai de instanta de judecata, din oficiu. 9. Se dau propozitiile: A –Deciziile Curtii Constitutionale în Românie au efecte juridice general obligatorii; B - Puterea constituanta originara se manifesta în situatii determinate, limitate; C - Reprezinta izvoare ale dreptului constitutional românesc Regulamentele Parlamentului, Ordonantele de urgenta ale Guvernului, tratatele internationale. Alegeti varianta corecta: a) Propozitia A este falsa, propozitia B este falsa, propozitia C este falsa. b) Propozitia A adevarata, propozitia B este adevarata, propozitia C este adevarata. c) Propozitia A falsa, Propozitia B adevarata, propozitia C falsa; d) Propozitia A adevarata, propozitia B falsa, propozitia C adevarata. 10. Judecatorii Curtiii Constitutíonale: a) nu pot fi trimisi în judecata penala ori contraventionala decât cu aprobarea Presedintelui Înaltei Curti de Casatie si Justitie; b) au o vechime de cel putin 20 de ani în activitatea juridica sau în învatamântul superior; c) sunt independenti si inamovibili. d) nu pot fi arestati sau trimisi în judecata penala sau contraventionala în nici o situatie datorita garantiei inamovibilitatii de care beneficiaza. Se dau propozitiile: A - Legea constitutionala este legea de revizuire a Constitutiei. B - Referitor la verificarea constitutionalitatii initiativei de revizuire a Constitutiei, Curtea Constitutionala este obligata sa se pronunte într-un termen de 15 zile. C - O constitutie supla este cea care se modifica prin aceleasi proceduri ca si legile obisnuite din respectivul sistem de drept. Alegeti varianta corecta: a) Propozitia A este falsa, propozitia B este falsa, propozitia C este falsa. b) Propozitia A adevarata, propozitia B este adevarata, propozitia C este adevarata. c) Propozitia A falsa, Propozitia B adevarata, propozitia C falsa; d) Propozitia A adevarata, propozitia B falsa, propozitia C adevarata.
11.

127

BIBLIOGRAFIE
1. Tratate, cursuri, monografii
1. CADART Jacques, Institutions Politiques et Droit Constitutionnel, vol.I, Ed. "Economica", Paris,1990 2. CIOBANU Dan, DUCULESCU Victor, Drept constitutional român, Ed. Hyperion XXI, Bucuresti, 1993 3. CONSTANTINESCU Mihai, DELEANU Ioan, IORGOVAN Antonie, MURARU Ioan, VASILESCU Florin, VIDA Ioan, Constitutia României comentata si adnotata, Regia autonom a "Monitorul Oficial", Bucuresti, 1992 4. CONSTANTINESCU Mihai, DELEANU Ion, IORGOVAN Antonie, VIDA Ioan, Alegerile parlamentare si prezindentiale, Regia autonoma "Monitorul Oficial", Bucuresti, 1992 5. CONSTANTINESCU Mihai, IORGOVAN Antonie, MURARU Ioan, TANASESCU Elena Simina, Constitutia României revizuita – comentarii si explicatii, Editura All Beck, Bucuresti, 2004 6. DELEANU Ion, Drept constitutional si institutii politice - Tratat- vol.I, Ed. "Europa Nova", Bucuresti,1996 7. DRAGANU Tudor , Drept constitutional si institutii politice, Tratat elementar, vol.II, Ed. "Lumina Lex", Bucuresti,1998 8. DUCULESCU Victor, CALINOIU Constanta, DUCULESCU Georgeta, Drept constitutional comparat – vol. II, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2002 9. GICQUEL Jaques, Droit constitutionnel et institutions politiques, 10 ed, Montchrestien, Paris,1993 10. HAURIOU Andre, Droit constitutionnel et institutions politiques, Paris, 1972 11. IONESCU Cristian, Drept constitutional si institutii politice - Sistemul constitutional românesc, vol.II 12. IORGOVAN Antonie, Odiseea elaborarii Constitutiei, "Editura Uniunii Vatra Româneasca", Tg.-Mures, 1998 13. IORGOVAN Antonie, Drept constitutional si institusii politice. Teorie generala, Ed. „ Galeriile J. L. Calderon”, Bucuresti, 1994 14. IORGOVAN Antonie, Tratat de drept administrativ, vol.II, Ed. "Nemira", Bucuresti,1996 15. MONTESQUIEU, Charles Louis de SECONDAT, Despre spiritul legilor, vol. I, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1964 16. MURARU Ioan, CONSTANTINESCU Mihai, Drept parlamentar românesc, Editura ACTAMI, Bucuresti, 1999 17. MURARU Ioan, Drept constitutional si institutii politice,vol.II, Ed. Actami, Bucuresti,1995 18. MURARU Ioan, TANASESCU Simina, Drept constitutional si institutii politice, editia a – IX-a revazuta si completata, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2001 19. MURARU Ioan, TANASESCU Simina, Drept constitutional si institutii politice, vol. 2, Ed. All Beck, Bucuresti, 2004 e 20. PACTET Pierre, Institutions politiques Droit constitutionnel, 8 édition, Ed."Masson", Paris,1986

129

21. VRABIE Genoveva, Organizarea politico-etatica a României, Drept constitutional si institutii politice, vol.II, Ed. "Cugetarea", Iasi,1996 2. Studii si articole în literatura de specialitate 1. APOSTOL -TOFAN Dana, Consideratii în legatura cu regimul juridic aplicabil ordonantelor Guvernului, în revista "Dreptul", nr.4/1998 2. DELEANU Ion, ENACHE Marian – Premisele si mecanismele statului de drept, Dreptul, nr. 12/1993 3. EMERI Claude, L‘Etat de droit dans les systemes polyarchiques europeens, în Revue francaise de droit constitutionnel, 1992, nr. 9 4. ENACHE Marian,Conceptele de putere politica si de putere de stat, Revista Dreptul, nr.3/1998 5. ENACHE Marian, Câteva consideratii în legatura cu puterea executiva – concept si functionalitate, Revista Dreptul, nr. 9/1994 6. ENACHE Marian, Câteva reflectii privind functiile parlamentului, Revista Dreptul nr. 7/1998 7. IONESCU Cristian, Clasificarea si analiza tipologica a regimurilor politice contemporane, Revista de drept public nr.1/1995 8. MIHAI Lucian, Revizuire neconstitutionala a Constitutiei?, Revista Româna de Drepturile Omului nr. 27/2003 9. POPESCU Corneliu Liviu, Raporturile dintre Dreptul Uniunii Europene si Dreptul intern român, în lumina dsipozitiilor constitutionale revizuite, Revista Româna de Drept comunitar, nr. 2/2004 10. POPESCU Corneliu-Liviu, Neconstitutionalitatea multipla a modificarii legilor electorale nationale prin doua ordonantede urgenta, Revista Româna de drepturile omului, nr. 28/2004 11. POPESCU Corneliu-Liviu, Nota la Decizia Curtii Constitutionale nr. 339 din 17 septembrie 2004 asupra sesizarii de neconstitutionalitate a prevedeilor art. 5 alin. 7 din Legea pentru alegerea Camerei Deputatilor si a Senatului, Revista Româna de Drepturile Omului, nr. 28/2004 12. TANASESCU Elena Simina, Cronica jurisprudentei Curtii Constitutionale a României pe anul 2003 (I), Revista de drept public, nr. 1/2004 13. TURIANU Corneliu, Imunitatea în dreptul român, Revista Dreptul, nr. 2/2003 14. VIDA Ioan, Obligativitatea deciziilor Curtii Constitutionale pentru instantele judecatoresti –factor de stabilitate a constitutiei sia practicii judiciare, Pandectele Române, nr. 3/2004

130

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->