"Oda" lui Mihai Eminescu a fost publicata in decembrie 1884, in versiunile urmatoare, se

accentueaza atitudinea lirica si se contureaza stari tipic eminesciene: voluptatea durerii,

sentimentul prefacerii vietii in vis, poezia devenind o elegie de iubire.
Titlul "Oda (in metru antic)" releva antiteza dintre sensul cuvantului "oda", care
inseamna lauda, imn de slava, si tristetea profunda, chinurile sfasietoare ale poetului, care
a ramas nemuritor prin puterea geniului sau ilustrata si in versurile acestei poezii.
In poezie se manifesta, asadar, lirismul subiectiv.
Strofa intai. Incipitul -"Nu credeam sa-nvat a muri vrodata"-este, cu siguranta, cel mai
profund gand poetic din literatura noastra, sintetizand un intreg sistem filozofic, prin care
eul liric dezvaluie trecutul relativ ("sa-nvat") al tineretii sale, un timp cand se credea
vesnic apartinator al Cosmosului. Atitudinea contemplativa a poetului se manifesta prin
starea de visare catre elemente cosmice definitorii ale solitudinii: "Ochii mei naltam
visatori la steaua/ Singuratatii." Verbele din prima strofa, aflate la imperfect -"nu
credeam", '"naltam"-, proiecteaza actiunea conjunctivului "sa-nvat" intr-un trecut relativ
in care eul liric se simtea contopit cu Cosmosul, stare intrerupta cu brutalitate de
infinitivul "a muri" cu valoare atemporala, definind un fenomen continuu, ce pandeste
omul.
Strofa a doua exprima, printr-un oximoron, suferinta "dureros de dulce" a eului poetic,
provocata de aparitia surprinzatoare a iubirii mistuitoare, "deodata tu rasarisi in cale-mi",
care-i trezeste pentru prima oara "voluptatea mortii/ Nenduratoare", constientizand cu
tristete efemeritatea imului, destinul implacabil al conditiei de muritor.
Strofa a treia exprima patima devoratoare a eului liric pentru femeie, desi mitologia
antica ofera exemple de chinuri fizice la care sunt supusi eroii mitici Nessus si Hercul,
din pricina intrigii unei femei. Legenda din mitologia greaca povesteste cum Hercules,
incitat de sotia sa, Deianira, impotriva centaurului Nessus il ucide cu o sageata otravita.
Cu ultimele puteri, Nessus o sfatuieste pe Deianira sa-si imbrace sotul intr-o camasa
muiata in sangele lui, care se dovedeste inveninat si inflamabil, astfel ca Hercules moare
in chinuri cumplite. Incercand sa-si scoata camasa de pe trup, o smulge odata cu carnea,
suferinta mortii fiind ingrozitoare. Tot astfel, sufletul poetului este mistuit de patima
erotica, pe care o simte chinuitoare pana in strafundurile eului liric, focul ce-l arde nu
poate fi stins "cu toate/ Apele marii".
Strofa a patra. Pierzand singuratatea, s-a pierdut pe sine, confesiunea atinge momentul
culminant al suferintei, combustia (arderea) erotica fiind la apogeul chinurilor in care
poetul agonizeaza: "De-al meu propriu vis mistuit ma vaiet/ Pe-al meu propriu rug, ma
topesc in fiacari...". Simbolul pSsarii Phoenix presupune speranta recastigarii unei vietii
puriflcatoare prin ardere, adica prin iubire, eul liric intrebandu-se daca ar fi posibila o
renastere a sinelui, asemanatoare cu aceea a miticei pasari: "Pot sa mai renviu luminos
din el ca/ Pasarea Phoenix?".
Ultima strofa depaseste forma elegiei, accentele filozofice ale rugaciunii de reintegrare a
fiintei, "Vino iar in san, nepasare trista;" aduc aminte omului de trecerea in nefiinta, cu
conditia regasirii propriei identitati, atat de zdruncinata prin ivirea iubirii: "Ca sa pot muri
linistit, pe mine/ Mie reda-ma!". Viata e o cale pentru cunoasterea de sine si o permanenta
invatare a mortii
Mihai Eminescu creeaza, in poezia "Oda (in metru antic)", un limbaj artistic expresiv nu
prin podoabe stilistice, ci prin valorificarea metaforica a limbii la nivel morfologic si
sintactic.

Trairea clocotitoare si mistuitoare a sentimentului de iubire este de data recenta, brusca,

surprinzatoare, fapt sugerat de perfectul simplu al verbelor "rasarisi", "baui" si de
repetarea pronumelui personal de persoana a II-a singular, "tu", care sugereaza aparitia
femeii in viata barbatului: "Cand deodata tu rasarisi in cale-mi,/ Suferinta tu, dureros de
dulce...". Expresivitatea stilistica a strofei sporeste emotia artistica a poeziei prin cele
doua constructii oximoronice "dureros de dulce" si "voluptatea mortii".
O inedita si surprinzatoare subtilitate stilistica ce sugereaza mistuitoarea combustie
erotica este construita simetric in strofele a treia si a patra: primele doua versuri din
fiecare strofa exprima suferinta, iar al treilea cuprinde o afirmatie -"Focul meu a-l stinge
nu pot cu toate/ Apele marii"- si, respectiv o interogatie poetica "Pot sa mai renviu
luminos din el ca/ Pasarea Phoenix?". Eminescu valorifica aici moartea eroilor mitici
Hercules si Nessus, pentru a sugera suferintele mistuitoare ale iubirii, cu intentia de a
transmite cititorilor o experienta sacra.
In ultima strofa verbele se afia la imperativ -"vino", "reda-ma"-, sugerand aspiratia
omului de geniu spre redobandirea identitatii sinelui, spre o posibila refacere a unitatii
intregului pierdut in tinerete prin aparitia tulburatoare a iubirii si pentru care este necesara
o "nepasare trista".
In ultimele doua strofe se remarca adjectivele pronominale antepuse - "al meu vis", "al
meu rug". Versurile finale ale fiecarei strofe se disting fie printr-un singur cuvant, fie
printr-o sintagma, scrise cu majuscuia, ce sintetizeaza ideatic viziunea eminesciana
privind conditia omului in lume: "Singuratatii", "nenduratoare", "Apele marii", Pasarea
Phoenix", "Mie reda-ma!".
Poezia "Oda (in metru antic)" sintetizeaza filozofic marile probleme ale existentei
umane: cunoasterea si autocunoasterea, dragostea, moartea, relatia cu universul, ciclul
vietii fiind incomplet fara trairea mistuitoare a iubirii, ca unica si inevitabila cale de
cunoastere si mai ales de autocunoastere.