Sunteți pe pagina 1din 19

Curs Biofizica – MG – 2008 – 2009 “Transport membranar”

FENOMENE DE TRANSPORT PRIN MEMBRANA CELULARA

Structura şi funcţiile membranei celulare


Organismele vii sunt alcătuite dintr-un număr foarte mare de compartimente fluide
interdependente, mărginite de membrane plasmatice. Membranele celulare sunt structuri
planare cu grosimi moleculare cuprinse între 6 şi 10 nm (1 nm = 10-9 m) care îndeplinesc
cel puţin două funcţii dinamice esenţiale, ele neputând fi privite ca nişte pelicule pasive
care delimitează două medii care au caracteristici fizico-chimice diferite (lichidul interstiţial
şi citoplasma).
Prima funcţie a membranei celulare este de a împiedica mişcarea liberă a
particulelor între două compartimente adiacente (lichidul interstiţial şi citoplasma), prin
urmare membrana are rolul unei bariere fizice active. Lichidul interstiţial şi citoplasma sunt
sisteme disperse având ca solvent apa, iar ca faze dispersate electroliţi (ioni de Na, K,
Cl, Ca, Mg), macromolecule (de ex. proteinele), organite intracelulare (de ex.
mitocondriile) şi molecule polare mici, în concentraţii diferite. Lichidul interstiţial şi
citoplasma au aceeaşi osmolaritate de aproximativ 300 mOsM/l, fiind deci, lichide
izotonice.
Fiind semipermeabile şi selective, membranele celulare îndeplinesc şi o a doua
funcţie foarte importantă şi anume reglarea volumului şi a compoziţiei mediului
intracelular. Această reglare asigură menţinerea la valori constante a compoziţiei şi
volumului intra- şi extracelular, în ciuda fluctuaţiilor din mediul extern.
Structura membranei celulare a fost studiată prin microscopie electronică, difracţie
de raze X şi recent, vizualizată cu ajutorul microscopiei de forţă atomică.

Fig. 1 Structura membranei celulare conform modelului mozaicului fluid proteolipidic

Principalii constituenţi ai membranelor biologice sunt lipidele şi proteinele, conform


modelului mozaicului fluid proteolipidic (Fig. 1) al lui Nicholson şi Singer elaborat în
1972: membrana este formată dintr-un bistrat lipidic, în care sunt inserate proteine şi
glicoproteine. Acest model presupune distribuţia uniformă a diferitelor tipuri de lipide în
bistrat, lucru care a fost infirmat în ultimii ani. Simon si Ikonen au demonstrat în 1987
existenţa asa numitelor microdomenii lipidice (“lipid rafts”) de colesterol şi sfingomielina
care nu sunt solubile în detergenţi nonionici, adică prezenţa unor insule membranare,
lipidele nedistribuindu-se uniform pentru a forma bistratul lipidic.

Lipidele
Sunt molecule insolubile în apă şi uşor solubile în solvenţi organici, constituind
aproximativ 50% din masa membranelor celulelor animale, având o densitate de
aproximativ 5⋅106 lipide / 1 µm2 arie de membrană. Lipidele formează matricea pentru
fixarea proteinelor, dar îndeplinesc şi alte funcţii.

1
Curs Biofizica – MG – 2008 – 2009 “Transport membranar”

Lipidele sunt fie amfifile, adică prezintă capăt polar (extremitate polară care
interacţionează puternic cu apa) şi una sau mai multe catene alifatice puternic hidrofobe
(formate din două lanţuri de hidrocarburi numite şi cozi hidrofobe) (Fig. 2).

Fig. 2 Moleculele lipidice sunt amfifile

Această conformaţie influenţează împachetarea şi mişcarea respectivei molecule


lipidice în planul lateral al membranei. Capetele polare ale moleculelor amfifile au radicali
fosfat şi sunt fie ionice fie neutre, acestea din urmă au o distribuţie asimetrică a sarcinii
electrice determinând orientarea în câmpul electric sau magnetic.
Cele mai importante clase de lipide întâlnite în constituirea bistratul lipidic sunt:
fosfolipidele, glicolipidele şi colesterolul.
Fosfolipidele sunt derivaţi ai glicerolului (acool simplu) sau ai sfingosinei (alcool
complex) (Fig. 3). Există fosfolipide care conţin colină: fosfatidilcolina, sfingomielina sau
care nu conţin colină: fosfaditiletanolamina, fosfatidilserina, fosfatidilinositol etc. Una dintre
cele două cozi hidrofobe ale fosfolipidelor se prezintă sub forma unui lanţ drept de acizi
graşi saturaţi, iar cealaltă prezintă o mică buclă datorită unei legături duble cis nesaturate.
Fosfolipidele sunt asimetric distribuite în bistrat, astfel, pe partea interstiţială a
membranei se afla fosfaditilcolina şi sfingomielina, iar pe partea citoplasmatică a
membranei se afla fosfaditiletanolamina şi fosfaditilserina care are şi sarcina electrică
negativă.
Glicolipidele conţin la capătul polar molecule de zahăr (glucoză sau galactoză), ele
fiind întâlnite exclusiv pe suprafaţa extracelulară a membranelor lipidice.
Colesterolul se orientează în biomembrane cu grupările hidroxil din structura
inelară steroidă în vecinătatea capetelor polare ale fosfolipidelor (Fig. 99) interacţionând şi
imobilizând parţial grupările hidrocarbonate din cozile fosfolipidelor, având ca efect
scăderea fluidităţii biomembranelor.

Interacţia fosfolipide – apă


Capetele polare ce conţin gruparea fosfat interacţionează cu moleculele polare de
apă. Deoarece cozile moleculelor amfifile sunt hidrofobe, interacţiunea cu moleculele de
apă este mai slabă decât interacţiunea dintre moleculele de apă, din acest motiv, la
contactul cu apa, cozile hidrofobe sunt eliminate din contactul cu aceasta.
În funcţie de concentraţia fosfolipidelor în apă, se pot realiza trei tipuri de structuri
(Fig. 4):
- monostrat lipidic pentru concentraţii mici de fosfolipide; prin împrăştierea unei soluţii de
lipide pe o fază apoasă se formează spontan un monostrat la interfaţa aer/apă unde
capetele polare ale lipidelor sunt orientate către apă, iar cozile hidrofobe către aer; astfel,

2
Curs Biofizica – MG – 2008 – 2009 “Transport membranar”

lipidele sunt surfactanţi (au proprietatea de a scădea coeficientul de tensiune superficială


al apei)

Fig. 3 Clasificarea lipidelor membranare în funcţie de structura lor (Structure-based


classification of membrane lipids Expert Reviews in Molecular Medicine © 2002
Cambridge University Press)

- micele, când conţinutul de lipide al amestecului este mult mai mare catenele alifatice se
vor orienta către interior, iar capetele polare vin în contact cu faza apoasă
- bistraturi, la concentraţie foarte mare de fosfolipid, capetele polare vin în contact cu
faza apoasă, iar catenele alifatice sunt împachetate paralel una cu alta; miezul lipidic fiind
hidrofob este exclus din faza apoasă, iar bistraturile lipidice se închid spontan formând
vezicule stabile.

3
Curs Biofizica – MG – 2008 – 2009 “Transport membranar”

Fig. 4 Organizarea spontană în apă a moleculelor lipidice

Fig. 5 La temperatura la care se desfăşoară procesele biologice, bistratul lipidic se


comportă ca o structură dinamică

Bistratul lipidic este o structură dinamică, prezentând fluiditate: moleculele lipidice


prezintă mişcări de translaţie în stratul în care se află (difuzie laterală), rotaţie în jurul axei
proprii, rotaţie descriind o suprafaţă conică, flexie, basculare dintr-un strat lipidic în celălalt
(Fig. 5).

Experimentul Gorter – Grendel


În 1925, Gorter şi Grendel (iniţiatorii modelului de bistrat al membranei plasmatice)
au emis ipoteza că dacă membrana plasmatică este bistrat, atunci, suprafaţa ei trebuie să
fie jumătate din cea ocupată de totalitatea lipidelor sale într-un monostrat. Pentru a testa
această ipoteză ei au măsurat suprafaţa eritrocitelor recoltate de la diferite mamifere la
microscop, apoi au extras lipidele din membrana eritrocitelor, au împrăştiat lipidele la
supraţata aer/soluţie salină şi au măsurat aria monostratului obţinut. Prin compararea
celor două tipuri de măsurători s-a obţinut raportul de aproximativ 2:1 pentru diferitele
celule roşii, confirmând astfel modelul de bistrat al membranei plasmatice.

Proteinele membranare
Proteinele sunt macromolecule care constituie elemente esenţiale pentru toate
procesele biologice. Concentraţia proteinelor membranare variază între 20% (mielina, de
exemplu) şi 75% (în membrana mitocondriilor) sau chiar 80% (în membrana
microorganismului Halobacterium halobium, conţinând bacteriorodospină care este un
pigment fotosensibil).
Proteinele reprezintă elementul activ al membranei, fiind structuri organizate de
bază în desfăşurarea următoarelor procese biologice:
- fenomene de transport (canalele şi transportorii care contribuie la transportul ionilor şi al
moleculelor mici sunt proteinele specifice)
- cataliza enzimatică (enzimele, în majoritatea cazurilor, sunt structuri proteice, care
măresc vitezele de reacţie ale proceselor desfăşurate in vivo de ordinul milioanelor)

4
Curs Biofizica – MG – 2008 – 2009 “Transport membranar”

- mişcarea coordonată (de exemplu, actina şi miozina sunt structuri proteice specifice
responsabile pentru existenţa mişcării coordonate)
- suport mecanic (colagenul este o proteină esenţială în structura pielii, a ţesuturilor
osoase şi a tendoanelor)
- imunoprotecţie (anticorpii sunt de asemenea proteine extrem de specializate cu rol în
recunoaşterea organismelor străine)
Varietatea lor este mult mai mare decât a lipidelor fiind determinată de diversitatea
funcţiilor lor.
În funcţie de modul în care se inserează în membrană, proteinele (Fig. 6) sunt:
a) proteine intrinseci (integrale) care au următoarele caracteristici:
- traversează membrana celulară o dată (glicoforina) sau de mai multe ori (exemplu:
proteinele transportoare, pompe ionice constituite din mai multe α –helixuri)

Fig.6 Tipuri de proteine membranare

- pot fi extrase prin tratare cu detergenţi


- sunt implicate în procesele de transport
b) proteine extrinseci (periferice)
- pătrund în membrană pe o anumită distanţă, pe una din cele două feţe, sau sunt ataşate
la suprafaţa membranei (receptorii membranari, proteine cu rol imunologic etc.)
- pot fi îndepărtate prin spălare ori prin tratare cu soluţii cu tărie ionică scăzută
- sunt implicate în transmiterea informaţiei în interiorul celulei

Fluiditatea membranelor plasmatice


La temperatura la care se desfăşoară procesele biologice, membrana are
proprietăţi fizice ce o apropie mai mult de starea de agregare fluidă, aşadar, dispunând de
o mare libertate, atât lipidele cât şi proteinele membranare pot executa diferite mişcări.
Aceste mişcări sunt datorate agitaţiei termice proprii, precum şi ciocnirilor cu
moleculele cu care vin în contact, ceea ce permite realizarea reacţiilor enzimatice.
Proteinele pot executa mişcări de translaţie laterală prin bistrat, precum şi de rotaţie în
jurul unei axe perpendiculare pe bistratul lipidic. Spre deosebire de lipide care se pot
mişca liber în bistrat, mişcarea proteinelor este mai restrictivă, fiind condiţionată de
interacţiunea cu alte proteine. În orice moment o fracţiune însemnată a lipidelor
membranare este adiacentă proteinelor, dar există un permanent schimb între lipidele
limitrofe şi cele din restul stratului lipidic. Diversele tipuri de lipide au afinitate diferită faţă
de proteine, aşadar vor exista diferenţe între compoziţia generală a bistratului şi a păturii
adiacente a proteinelor.
Fluiditatea membranară depinde de compoziţia acesteia. Când membranele
plasmatice sunt alcătuite din fosfolipide nesaturate sunt mult mai permeabile pentru
substanţele liposolubile. Acest lucru poate fi explicat prin existenţa legăturilor duble ale
catenelor alifatice din fosfolipidele nesaturate, legături duble care împiedică rotirea
catenelor conducând la imposibilitatea împachetării strânse a acestor catene. Prin urmare,
interacţia dintre catene este mai slabă şi fluiditatea membranei creşte. Se poate astfel
explica de ce substanţele lipidice difuzează mai repede prin membrane mai fluide.

5
Curs Biofizica – MG – 2008 – 2009 “Transport membranar”

Fluiditatea membranelor biologice depinde şi de cantitatea de colesterol din membrană.


Structural, colesterolul este situat alături de capetele polare determinând extinderea
catenelor alifatice în această zonă (Fig. 7).

Fig.7 Colesterolul în bistraturile lipidice

Rigiditatea inelului colesterolului limitează mişcarea naturală a catenelor alifatice


învecinate, partea dinspre exterior a moleculei lipidice devenind mai puţin flexibilă,
creşterea concentraţiei de colesterol din membrană determinând scăderea fluidităţii
membranare. Acest efect al colesterolului are un anumit rol şi în natură. De exemplu,
unele antibiotice formatoare de canal (Nystatinul, de exemplu) operează numai în
membrane ce conţin colesterol, probabil că rigiditatea membranară indusă de colesterol
determină o stabilitatea mai mare a porilor. Pe de altă parte, colesterolul descreşte
permeabilitatea biomembranelor pentru moleculele biosolubile mici, conducând la
creşterea stabilităţii mecanice a bistratului lipidic. S-a constatat că membrana celulelor
cărora le-a fost suprimată genetic capacitatea de a sintetiza colesterol sunt foarte fragile
din punct de vedere mecanic, prezenţa colesterolului fiind absolut necesară supravieţuirii
celulor respective.

Funcţiile membranei celulare


În primul rând, membrana asigură menţinerea caracteristicilor fizico-chimice diferite
ale celor două compartimente pe care le separă. Membrana reprezintă o zona de
comunicare controlată între cele două compartimente, în ambele sensuri prin:
1. Transport de substanţă prin membrana intactă (molecule, ioni şi apă) sau prin
ruperea membranei urmată de refacerea acesteia datorită plasticităţii ei excepţionale.
2. Traducere şi transfer de informaţie adusă de diferiţi stimuli (mecanici, electrici,
electromagnetici, chimici, termici etc.) prin receptorii specifici pe care membrana îi conţine.
3. Implicare în funcţiile celulare datorită enzimelor şi complexelor enzimatice pe care le
conţine: replicarea ADN, biosinteza proteinelor, bioenergetică celulară, răspuns hormonal.

Transportul de substanţă prin membrană se face prin macrotransport dacă


substanţa transportată este în stare solidă sau lichidă (formele de macrotransport fiind
fagocitoza şi pinocitoza) şi prin microtransport care poate fi pasiv sau activ.

Macrotransportul
În procesul de fagocitoză celula înglobează particule de substanţă solidă,
învăluindu-le anterior cu nişte prelungiri citoplasmatice numite pseudopode, prelungiri
care fuzionează apoi în spatele acestor particule.

6
Curs Biofizica – MG – 2008 – 2009 “Transport membranar”

La protozoare (la amoebe de exemplu) fagocitoza este procesul prin care celula se
hrăneşte. La celulele mai dezvoltate, acest mecanism serveşte altor scopuri şi anume:
macrofagele şi leucocitele înghit fragmente celulare şi intruşi.
Prin pinocitoză, lichidele, dispersate în picături fine, şi macromoleculele sunt
introduse în celulă sau scoase din aceasta, după ce în prealabil au fost învelite într-un
bistrat lipidic devenind vezicule. Veziculele fuzionează cu membrane celulară şi pot fi
transportate dintr-o parte într-alta a membranei. Expulzarea conţinutului lichid al veziculei
are loc ca efect al forţelor de tensiune superficială
Formele pinocitozei sunt:
- endocitoza (pătrunderea in interiorul celulei a veziculei, urmată de expulzarea
conţinutului acesteia).
- transcitoza (vezicula traversează celula, fără a se sparge, Fig. 8) are loc cu precădere
în celulele endoteliului capilar, facilitând trecerea proteinelor plasmatice din sânge către
spaţiul extravascular.

Fig. 8 Transcitoza

- exocitoză (expulzarea de către celulă a unei vezicule care, de exemplu, conţine


substanţe pe care celula este incapabilă de a le utiliza). Fenomenele de exocitoză sunt
frecvente în terminaţiile nervoase şi în celulele secretorii.

Microtransportul
Transportul pasiv
Prin transport pasiv moleculele şi ionii se deplasează în sensul gradientului
electrochimic sau de presiune fără consum de energie metabolică, sistemul având
tendinţa de a ajunge la echilibru termodinamic. Gradientul electrochimic este o forţă
termodinamică producătoare de flux şi reprezintă rezultatul unor procese desfăşurate cu
consum energetic. În timpul transportului, moleculele şi ionii utilizează energia mişcărilor
de agitaţie termică şi cea derivată din atracţia sau respingerea electrostatică.
Un anumit tip de molecule aflate într-o soluţie înmagazineaza o energie chimică
sub formă de potenţial chimic care se poate exprima prin relaţia
c
µ = µ 0 + RT ln 0
c
unde µ0 reprezintă potenţialul standard (potenţialul chimic al unui solvit aflat într-o
concentraţie egală cu unitatea, la 25oC), R este constanta universală a gazelor, iar T este
temperatura termodinamică.
În cazul în care solvitul este un electrolit disociat, pe langă energia chimică a ionilor
săi există şi energia electrică a acestora exprimată prin relaţia
νzFE
unde ν este numărul de echivalent-gram de ioni de un anumit tip, z este valenţa ionilor, F
este numărul lui Faraday (96400 C/eq), V este potenţialul electric al soluţiei.

7
Curs Biofizica – MG – 2008 – 2009 “Transport membranar”

Prin urmare, potenţialul electrochimic al unei specii de ion în soluţie va fi dat de


suma celor două energii prin expresia:
W = ν (µ + zFV)
Considerand că de o parte şi de alta a membranei celulare avem o anumită specie
ionică în concentraţii c1 = cin, c2 = cex, cu potenţialele electrice ale soluţiilor V1 = Vin,
V2 = Vex obţinem:

+ zF (Vin − Vex )
cin
∆W = Win − Wex = RT ln
cex
Deosebim două cazuri:
- ∆W > 0 - ionii tind să părăsească celula şi se întâmplă acest fenomen dacă celula este
permeabilă pentru acei ioni.
- ∆W < 0 - ionii tind să pătrundă în celulă, dacă membrana este permeabilă pentru aceştia.
Transportul pasiv al unei specii ionice încetează la echilibru, adică în momentul în
care potenţialele electrochimice ale ionului în celulă şi în afara ei devin egale, adică pentru
∆W = 0:
RT ⎛ cexterior ⎞
E = Vin − Vex = ln⎜ ⎟⎟
zF ⎜⎝ cint erior ⎠
ecuaţia Nernst
Folosind relaţia lui Nernst se poate calcula diferenţa de potenţial electric de o parte
şi de alta a membranei a unei specii ionice în condiţiile în care se cunosc concentraţiile
ionului, la echilibru.

Există trei tipuri de transport pasiv: difuzia simplă, difuzia facilitată şi difuzia prin
canale şi pori.
Difuzia simplă se produce prin dizolvarea speciei moleculare transportate în
membrană. Datorită structurii membranei de bistrat lipidic, zona internă fiind hidrofobă, o
particulă, pentru a trece de pe o faţă a membranei pe cealaltă, trebuie să străbată o zonă
hidrofilă şi să pătrundă în zona hidrofobă. De aici rezultă ca mecanismele de difuzie sunt
diferite pentru particulele hidrofile (ioni şi molecule polare) şi particulele hidrofobe
(nepolare), respective particulele hidrosolubile şi liposolubile.
Solubilitatea unei substanţe este diferită în mediul apos şi în membrană, prin
urmare, difuzia simplă depinde de coeficientul de permeabilitate al membranei (P – vezi
cursul de sisteme disperse) dar şi de caracteristicile particulei, adică de coeficientul de
partiţie (β).
Să vedem care sunt particulele care pot traversa membrana prin difuzie simplă. Un
ion în mediu apos formează un sistem stabil cu acesta datorită interacţiunii cu moleculele
polare de apă, şi de aceea pentru a-l transporta în mediul dielectric al bistratului lipidic
este nevoie de un lucru mecanic. Prin urmare, simpla difuzie a ionilor prin bistrat este
improbabilă, trecerea ionilor prin membrană făcându-se prin mecanisme specializate care
înlătura bariera energetică.
Macroionii nu pot difuza prin membrana celulară datorită atât sarcinii electrice cât şi
dimensiunii lor mari, acest lucru având o importanţă deosebită în stabilirea diferenţei de
potenţial dintre feţele membranei.
Moleculele hidrofobe pot traversa membrana, permeabilitatea membranei pentru
acestea fiind cu atât mai mare cu cât dimensiunea particulei este mai mică, deoarece
bistratul lipidic are o structura destul de compactă.
În concluzie, numai moleculele mici nepolare, moleculele hidrofobe şi gazele pot
traversa membrana prin difuzie simplă.

8
Curs Biofizica – MG – 2008 – 2009 “Transport membranar”

Difuzia facilitată
Moleculele hidrofile mari, cum sunt mulţi factori nutritivi necesari celulei, precum şi
unii ioni traversează membrana prin difuzie facilitată, utilizând molecule transportoare
existente în membrană sau introduse artificial în aceasta. Asemenea molecule
transportoare au o anumită specificitate, recunoscând specia moleculară sau ionică pe
care o transportă. Există transportori pentru glucoză, colină, pentru diferiţi ioni (ionofori).

Fig. 9 Exemplu de difuzie facilitată: difuzia facilitata a gucozei (dupa Baldwin &
Lienhard, Trends Biochem. Sci. 6:210, 1981)

Transportorii sunt proteine atât de specializate încât pot deosebi speciile levogire
de cele dextrogire. Fiind vorba despre o formă de transport pasiv, sensul de acţiune al
transportorilor în difuzia facilitată este sensul gradientului electrochimic.
Molecula transportoare, cu rol enzimatic, se poate găsi în două stări
conformaţionale. În Fig. 9 este figurat transportul facilitat al moleculei de glucoză. Se
poate observa cum molecula de glucoza, numită substrat în aecastă situaţie, se leagă pe
una din feţele membranei într-un anumit loc de legare numit situs. Se produce în urma
legării o modificare conformaţională şi situsul de legare este expus părţii opuse, simultan
cu scăderea afinităţii transportorului pentru glucoză şi eliberarea acestei molecule de
partea cealaltă a membranei. Prin eliberare se revine la conformaţia iniţială şi ciclul se
repetă.

Difuzia prin canale ionice


Substanţele ionizate nefiind liposolubile, difuzia lor prin membrană se poate face
prin structuri proteice specializate care strabat membrana pe toată grosimea ei şi creează
căi de trecere pentru ioni, formând canale sau pori. Noţiunea de por este folosită pentru
structurile neselective, făcând o discriminare doar pe baza diametrului particulei. Cu
precădere, prin pori trece apa, caz în care aceştia se numesc porine. Ionii au în jurul lor o
zona de hidratare, din care cauză au diametrul prea mare pentru pori.
Canalele ionice sunt proteine specializate care străbat membrana lipidică celulară,
permiţând astfel trecerea substanţelor neliposolubile. Prin canale ionii pot să treacă în
ambele sensuri, dar transportul are loc în sensul gradientului electrochimic. Spre
deosebire de pori, canalele ionice sunt structuri selective. Eficacitatea transportului prin
canale este foarte mare, printr-un singur canal putând trece 106-108 ioni/s.

9
Curs Biofizica – MG – 2008 – 2009 “Transport membranar”

În Fig. 10 este reprezentată schematic structura unui canal ionic. Filtrul recunoaşte
un anumit tip de ion şi îl lasă să treacă în vestibulul. Senzorul primeşte informaţia din
exterior, fie din partea unei molecule receptoare, fie direct de la un semnal electric (acesta
este cazul canalului din Fig. 10), şi, dacă informaţia este corespunzătoare, comandă
deschiderea porţii permiţând ionului să intre sau să iasă din celulă, împins de potenţialul
său electro-chimic.
Canalul poate fi închis sau deschis printr-o modificare conformaţională a proteinei
canal comandată printr-un mecanism specific electric, chimic sau prin alte mecanisme.
Fiecare tip de canal poate fi blocat specific de anumite toxine: tetrodotoxina inhibă
funcţionarea canalului de Na+ din membrana axonală, tetraetilamoniul blochează canalul
de K+). Blocanţii specifici permit studierea proprietăţilor canalelor sau identificarea
proteinelor canal.
Canalul ionic este caracterizat de un parametru electric numit conductanţă G, care
reprezintă inversul rezistenţei electrice R. Unitatea de măsură a conductanţei este
Siemens-ul (S). Din punct de vedere biologic, conductanţa canalului reprezintă
echivalentul electric al permeabilităţii acesteia pentru un anumit tip de ion. Se poate
aprecia conductanţa unei porţiuni de membrană ca fiind dată de produsul dintre
conductanţa unui canal izolat şi densitatea canalelor deschise, deoarece conductanţa
canalului deschis este constantă. Ordinul de mărime al conductanţei unui canal ionic este
pS (1 picoSiemens = 10-12 S).

Fig. 10 Reprezentarea schematică a canalului membranar

Există substanţe care formează în jurul ionului o structură hidrofobă, permiţându-i


acestuia difuzia prin bistrat. O astfel de substanţă care, inclusă în membrana celulară,
permite translocarea ionilor de pe o faţă pe cealaltă se numeşte ionofor. Ionoforii pot
forma canale prin membrană sau pot acţiona ca nişte molecule transportoare. De
exemplu, valinomicina (Fig. 11) este un ionofor care poate încorpora ionii de K+, forţându-i
să părăsească prin membrană celula bacteriană, provocând moartea acesteia, acţionând
astfel ca un antibiotic.

Fig. 11 Valinomicina este un ionofor care face ca ionii de K+ să iasă din celula bacteriană,
provocându-i moartea

Din studiul comparativ al transportului pasiv prin difuzie facilitată şi al transportului


prin canale rezultă următoarele:
- moleculele transportoare au o specificitate mai mare pentru moleculele sau ionii
transportaţi decât canalele, moleculele transportoare putând distinge între diferiţii izomeri
ai unei molecule
10
Curs Biofizica – MG – 2008 – 2009 “Transport membranar”

- moleculele transportoare au o viteză mult mai mică de lucru decât a canalelor ionice,
permiţând trecerea doar a 1000 de ioni pe secundă, acest lucru fiind compensat de
numărul lor foarte mare
- transportorii pot participa şi la transportul activ
- canalele au o foarte mare viteză de lucru, până la 10 milioane de ioni pe secundă motiv
pentru care canalele sunt căile preferate pentru transportul ionilor atunci când sunt
necesare variaţii bruşte ale compoziţiei şi concentraţiei ionice (în excitaţia celulară, de
exemplu).

Fig. 12 Comportamentul diferitelor tipuri de molecule în apropierea membranei lipidice

În concluzie, membrana celulară poate fi traversată prin transport pasiv de


moleculele mici hidrofobe prin difuzie simplă, de ioni prin canale şi difuzie facilitată şi de
moleculele hidrofile mari prin difuzie facilitată (Fig. 12).

Fig. 13 Difuzia apei printr-un por

Transportul apei care intervine esenţial în toate procesele biologice se realizează


atât prin difuzie simplă şi osmoză cât şi prin canale (pori apoşi (Fig. 13)), permeabilitatea
membranei pentru apă fiind foarte mare. Mecanismele de transport al apei sunt foarte
complexe şi incomplet elucidate, un rol foarte important avându-l diferenţa de presiune
osmotică.

11
Curs Biofizica – MG – 2008 – 2009 “Transport membranar”

Transportul activ
Este o formă de transport care necesită consum de energie metabolică (a unei
reacţii chimice, de exemplu). Se realizează în sensul invers gradientului de potenţial
electrochimic. Se disting două forme de transport activ: transportul activ primar şi
transportul activ secundar.
Transportul activ primar se realizează folosind proteine integrale numite pompe
ionice membranare. In urma transportului activ se stabileşte gradientul de concentraţie în
sensul căruia se desfăşoară transportul pasiv. Pompa leagă ionul pe o parte a membranei
într-o anumită zonă activă numită situs de legare şi, datorită unor modificări
conformaţionale care intervin în urma legării ionului, îl transferă pe cealaltă parte unde îl
eliberează. Pompa foloseşte, de obicei, hidroliza ATP în ADP şi P.
Exemplul cel mai cunoscut este ATP-aza Na+/K+ care translocă 3 ioni de Na + din
interiorul celulei, unde concentraţia acestuia este mică, spre mediul extracelular şi 2 ioni
de K+ din exteriorul celulei în interiorul acesteia (Fig. 14).

Fig. 14 Pompa Na/K

Deoarece rezultatul unui ciclu este un transfer net de sarcină pozitivă în exteriorul
celulei, spunem că pompa este electrogenică. De asemenea, pompa de Na+/K+ asigură
prin funcţionarea ei osmolaritatea egală pe ambele feţe ale membranei.

12
Curs Biofizica – MG – 2008 – 2009 “Transport membranar”

Fig.15 Schema Albert – Post a etapelor funcţionării ATP-azei Na+/K+

În Fig. 15 este reprezentată succesiunea etapelor ATP-azei de Na+/K+. Aceasta


este schema Albert – Post şi are următoarele etape:
1. enzima ia Na+ pe partea citoplasmatică şi leagă ATP – aceatsă legare este posibilă
numai în prezenţa ionilor Mg++
2. ATP este hidrolizat, complexul fosforilat suferă o tranziţie conformaţională, urmată de
scăderea afinităţii pentru Na+ şi creşterea afinităţii pentru K+
3. ionii de Na+ se desprind şi se leagă ionii de K+
4. legarea ionilor de K+ determină defosforilarea
5. în urma defosforilării, proteina pierde afinitatea pentru K+, aceştia desprinzându-se
6. enzima revine la conformaţia iniţială şi ciclul se reia.

Există şi alte pompe în membrana celulară, cum ar fi:


- pompa de H+, K+ din mucoasa gastrică (din membrana plasmatică a celulelor parietale)
(Fig. 16), tot o ATP-ază a cărei structură este asemănătoare cu cea a Na-K-ATP-azei.

Fig. 16 ATP-aza H+/K+ din mucoasa gastrică

Această pompă se găseşte în veziculele intracelulare. În urma unui semnal hormonal,


veziculele fuzionează cu membrana, în care se inserează pompele. Se pot obţine
diferenţe de pH de 6,6, corespunzătoare unui raport de concentraţie a protonilor de 4.106.
- pompa de Ca++ din reticulul sarcoplasmic şi din membrana plasmatică

13
Curs Biofizica – MG – 2008 – 2009 “Transport membranar”

Fig. 17 Mecanismul prin care se menţine un pH scăzut în lumenul stomacal

- pompa protonică bacteriorodopsina (Fig. 18) care, sub acţiunea luminii, pompează
protoni din interiorul în exteriorul celulei.

Fig. 18 Bacteriorodopsina pompează protoni împotriva gradientului lor electrochimic, sub


acţiunea luminii

Transportul activ secundar


Prin transport activ secundar speciile transportate pătrund într-un compartiment
(extracelular sau intracelular) împotriva gradientului lor electrochimic, asociindu-se cu
molecule care se deplasează în sensul gradientului de concentraţie. Specia transportată
cât şi molecula care efectuează transport pasiv se leagă de aceeaşi moleculă
transportoare.
Transportul activ secundar utilizează transportorii întâlniţi la difuzia facilitată,
aceştia putând lega substratele transportate în aceeaşi stare conformaţională sau în stări
conformaţionale diferite (Fig. 19). Dacă ambele specii moleculare transportate se leagă de
aceeaşi parte a proteinei, transportul poartă denumirea de simport sau co-transport, iar
transportorul îşi poate modifica starea conformaţională doar după ce ambele substrate au
ajuns în situsurile de legare. Cazul în care speciile transportate se leagă pe cele două
părţi ale transportorului, care se va afla astfel în stări conformaţionale diferite, se numeşte
antiport sau contra-transport.

14
Curs Biofizica – MG – 2008 – 2009 “Transport membranar”

Fig. 19 Comparaţie între formele de transport activ: primar şi secundar

Întâlnim simport la pătrunderea glucozei în celulele mucoasei intestinale; ea se


asociază cu Na+ care intră pasiv. Ionii de Na+ sunt eliminaţi activ prin transport primar, prin
ATP-aza de Na+/K+, iar glucoza rămâne.
Şi în acest caz, avem de-a face cu un transport electrogenic deoarece rezultatul net
constă în transportul unei sarcini pozitive dintr-o parte a membranei în cealaltă.

Fig. 20 Simportul glucoza – Na+ din celulele mucoasei intestinale

Un exemplu de antiport este cel de 3Na+/Ca2+, de la nivelul muşchiului cardiac,


care asigură o concentraţie scăzută a ionilor de calciu în interiorul celulei.
Energia pe care o foloseşte antiportul este furnizată de transportul activ al ionilor
de sodiu din mediul extracelular către interiorul celulei.

Fig. 21 Antiportul de 3Na+/Ca2+ menţine scăzută concentraţia ionilor de calciu în interiorul


celulelor

Transportul este electrogenic, deoarece avem sarcină netă (+1) translocată prin
membrana celulară.

15
Curs Biofizica – MG – 2008 – 2009 “Transport membranar”

Traducerea şi transferul de informaţie prin membrana celulară


Pentru a menţine parametrii termodinamici în limite fiziologice şi pentru a depărta
sistemele biologice de stările de echilibru termodinamic este nevoie ca între diferitele
compartimente ale unui organism viu să existe transfer de informaţie.
Receptorii membranari din membrana plasmatică celulară sunt proteine intrinseci
cu funcţie enzimatică care au capacitatea de a recunoaşte o moleculă semnal din mediul
extracelular, numită mesager prim, şi de a interacţiona cu ea rapid şi reversibil. Molecula
purtătoare de informaţie se numeşte ligand specific şi se poate lega de un anumit tip de
receptor. În mod obişnuit, moleculele semnal nu pătrund în interiorul celulei, rolul lor fiind
doar de a transmite prin diferite mecanisme membranare informaţia pe care o poartă.
Mesagerii primi pot fi molecule dar şi factori fizico-chimici. Printre moleculele cu rol
de mesager prim se întâlnesc: mediatorii chimici, hormonii polipeptidici, factori de
creştere, antigenii, medicamentele, drogurile.
În urma interacţiei, celula poate sintetiza o altă moleculă semnal numită mesager
secund care declanşează răspunsul celular specific. Mesagerul secund poate fi, uneori,
chiar complexul receptor – mesager prim.
Mesageri secunzi frecvent întâlniţi sunt: acidul adenozin monofosforic ciclic
(c-AMP), acidul guanozin monofosforic ciclic (c-GMP), diacil glicerolul (DAG), inozitol
trifosfatul (InosP3).
Procesele care au loc la nivel celular sunt următoarele (Fig. 22): de îndată ce
ligandul s-a fixat de receptor, informaţia este transmisă la nivelul membranei, acest lucru
survenind de obicei, în urma modificării conformaţiei receptorului; în urma acestui proces
se declanşează o cascadă de reacţii în interiorul celulei având ca urmare o modificare a
activităţii celulare la nivelul metabolismului sau la nivelul expresiei genelor; informaţia se
transmite şi de-a lungul membranei celulare, prin semnale electrice sub forma de
potenţiale locale şi de tip tot – sau – nimic.

Fig. 22 Calea de transducţie a unui semnal

De exemplu, membrana plasmatică a axonilor celulelor nervoase este capabilă să


conducă pe distanţe lungi informaţia sub forma unui curent electric transmembranar care
se propagă de la corpul celular la extremităţile sinaptice.

16
Curs Biofizica – MG – 2008 – 2009 “Transport membranar”

Etapele semnalizării intercelulare


1. Sinteza moleculei semnal
2. Eliberarea moleculei semnal
3. Transportul moleculei semnal către ţintă
4. Detecţia semnalului
5. Răspunsul celular
6. Desprinderea moleculei semnal de receptor

Semnalele sunt clasificate in urmatoarele categorii:


- semnale endocrine
- semnale paracrine
- semnale de contact
- semnale nervoase.
Semnalele endocrine sunt reprezentate de hormonii produşi în glandele endocrine,
secretaţi în sânge şi distribuiţi în organism; Semnalele paracrine, generate de celule,
acţionează local în vecinătate; Semnalele de contact, necesită contactul intercelular;
Semnalele nervoase se transmit de-a lungul axonilor către celulele ţintă;

În ceea ce priveşte clasificarea receptorilor membranari, aceasta se face după un


criteriu bazat pe clasele funcţionale de evenimente primare asociate cu legarea moleculei
semnal de receptor. Avem de-a face cu
- receptori ionotropi care sunt asociaţi cu canalele ionice şi care chiar pot fi canale
ionice
- receptori metabotropi care pot determina sinteza mesagerilor secunzi (prin
intermediul unei proteine efectoare), pot fi protein kinaze sau pot activa o protein
kinază

Receptorii ionotropi au o zonă receptoare de care se leagă mesagerul prim şi o zonă


efectoare prin care comunică senzorului canalului comanda de deschidere sau închidere
a porţii. Receptorul este nu canal ionic si legarea ligandului (numit si agonist) determina
dschiderea canalului, permitand un flux ionic ce modifica potentialul membranar. Prin
urmare, în urma activării, receptorul ionotropic afectează direct activitatea celulei prin
deschiderea nemijlocită a unor canale ionice.
Printre receptorii ionotropi se numara receptorul de acetilcolina, receptorul acidului
gamma-aminobutiric (GABA), receptorul glicinic.
Receptorii metabotropi pot determina sinteza mesagerilor secunzi (prin intermediul
unei proteine efectoare), pot fi protein kinaze sau pot activa o protein kinază.

Fig. 23 Aparitia raspunsului celular

17
Curs Biofizica – MG – 2008 – 2009 “Transport membranar”

Mesagerii secunzi sintetizaţi activează o protein kinază citoplasmatică -influenţează


activitatea celulei în etape:
- mai întâi are loc o modificare metabolică a celulei.
- aceasta poate în final să ducă la deschiderea sau închiderea unui canal ionic ori
poate modifica o altă activitate a celulei (de exemplu transcripţia unei proteine ori alt
răspuns celular specific).
Prin legarea mesagerului prim de zona receptoare, zona efectoare activează
adenilat-ciclaza care catalizează transformarea ATP în AMP-ciclic, care este chiar
mesagerul secund. Acesta, la rândul său, activează protein kinaza c-AMP dependentă,
facând-o aptă sa declanşeze răspunsul celular. Există posibilitatea ca în loc de c-AMP să
fie folosit c-GMP în calitate de mesager secund, caz in care în locul adenilat ciclazei avem
de-a face cu guanilat ciclaza şi cu o protein kinază c-GMP dependentă.

Există receptori care prin zona lor efectoare activează o protein kinază.

Fig. 24
De exemplu, receptorul de insulină poate activa o tirozin kinază, se fosforilează alte
proteine şi în final se produce răspunsul celular care poate fi creşterea permeabilităţii
pentru glucoză.
Exemplu: epinefrina (adrenalina), mesagerul prim, se leagă de receptorul specific
(de zona receptoare a acestuia). În urma acestei legări, în urma unei modificări
conformaţionale, receptorul devine apt să lege o proteină G. Proteina G, alcătuită din 3
subunităţi notate α, β şi γ, şi care în stare liberă leagă GDP, suferă la rândul ei o
modificare conformaţională în urma căreia eliberează GDP şi leagă GTP la subunitatea
α. Subunitatea α se separă de subunităţile β şi γ şi difuzează pâna când întâlneşte un
efector (zona efectoare), adenilat ciclaza. Prin legare de efector acesta se activează şi
catalizează transformarea ATP din celulă în c-AMP (mesager secund); c-AMP
declanşează o serie de reacţii enzimatice prin care este activată enzima fosforilază şi
aceasta din urmă determină transformarea glicogenului în glucoză ce este eliberată din
celulă (răspunsul celular). După activarea efectorului, subunitatea α a proteinei G, prin
hidroliza GTP devine inactivă şi se recombină cu subunităţile β şi γ, refăcând proteina G.
Procesul se poate relua.
Alt exemplu: ciclul biochimic al rodopsinei în excitaţia vizuală. Receptorul pentru
lumină, rodopsina, leagă în urma fotoactivării traductina (proteină G) şi, în mod analog,
traductina activează o proteină efectoare (PDE). PDE converteşte c-GMP (mesager
secund) în GMP. Prin această conversie se închid canalele de Na şi Ca. Celula se
hiperpolarizează şi informaţia este transmisă creierului pe căile nervoase.

18
Curs Biofizica – MG – 2008 – 2009 “Transport membranar”

Categoria de receptori care funcţionează cu o proteină G rămân activi şi după


disocierea de proteina G, putând activa în continuare un mare număr de proteine G,
determinând astfel o amplificare a semnalului.
Mesagerul secund c-AMP poate activa o serie de protein kinaze care, la rândul lor,
determină în ultimă instanţă eliberarea de hormoni, neurotransmiţători etc.
Alţi receptori folosesc drept mesageri secunzi diacil glicerolul DAG sau inozitol
trifosfatul InosP3 (IP3) care se sintetizează plecând de la fosfaditil inozitol difosfat (PIP2)
din membrana.
Spre deosebire de DAG care activează direct protein kinaza, Inos P3 eliberează Ca
din depozitele celulare si acesta activează protein kinaza Ca dependenta.
De exemplu, anumiţi receptori leagă molecule semnal cum ar fi angiotensina,
glucoza, Ach etc şi activează apoi o proteină G care, la rândul ei, activează o enzimă
numită fosfolipaza C. Substratul acestei enzime este reprezentat de fosfolipide, în special
fosfatidil inositol 4-5 difosfat (PIP2). Enzima descompune PIP2 in inositol 1,4,5-trifosfat
(IP3), eliberat in citosol, şi diaciglicerol (DAG) care rămâne ataşat de bistratul lipidic. IP3
se leagă de un receptor specific situat in membrana reticulului endoplasmic, receptor care
este un canal de calciu. La legarea IP3 canalul de Ca se deschide. La rândul sau, calciul
eliberat poate acţiona si el ca mesager secund pentru alte procese celulare. Unul dintre
acestea este activarea, împreună cu DAG, a protein kinazei C- Ca dependente şi aceasta
poate fosforila diverse proteine. Un alt proces declanşat de Ca este activarea calmodulinei
care poate apoi interacţiona cu alte proteine etc.

Fig. 25

19