Sunteți pe pagina 1din 5

Lumina raiului

Spre soare rd!


Eu nu-mi am inima n cap,
nici creieri n-am n inim.
Sunt beat de lume i-s pagn!
Dar oare ar rodi-n ogorul meu
atta rs fr'de cldura raului?
i-ar nflori pe buza ta atta vraj,
de n-ai fi frmntat,
Sfnto,
de voluptatea-ascuns a pcatului?
Ca un eretic stau pe gnduri i m-ntreb:
De unde-i are raiul lumina? - tiu: l lumineaz iadul
cu flcrile lui!
"Lumina raiului" apartine volumului de poezii "Poemele luminii" (1919), lumina fiind forta
primara a nasterii lumii.
Lucian Blaga se conduce dupa semnele unei mitologii pagane, resurectia fortelor stihiale
constituind o tema dominanta a universului sau poetic. Simbolistica luminii genereaza si o
enorma vitalitate a fiintei, care se armonizeaza cu ritmurile cosmice, intr-o imersiune catre
varsta mitica a omenirii, unde totul era traire extatica, pagana, fara fiori de tristete:
"Spre soare rad!
Eu nu-mi am inima in cap,
nici creeri n-am in inima.
Sunt beat de lume si-s pagan!".
Poetul observa insa ca lipsa unei bipolaritati a lumii o transforma intr-un taram lipsit de
miscare, o mentine in starea de increat, nedesprinsa din nimicul originar. De aceea, in dialectica
blagiana, binelui i se opune, inevitabil, raul, virtutii ingenue, angelice, pacatul:
"Dar oare ar rodi-n ogorul meu
Atata ras fir de caldura raului?
Si-ar inflori pe buza ta atata vraja,
De n-ai fi framantata,
Sianto,
de voluptatea-ascunsa a pacatului?".
intr-o conceptie bogomilica, inclusa si in "Mesterul Manole",dinamica lumii este bipolara,
misterul, freamatul, iubirea se creeaza intre poli antinomici, mergand pana la antinomia extrema
a lumii, dintre rai si iad. E o erezie asumata, ce reaprinde ideea unei intelegeri secrete a
creatorilor lumii, care se sprijina reciproc in marele proces al genezei:
"Ca un eretic stau pe ganduri si ma intreb

De unde-si are raiul lumina? - Stiu: il lumineaza iadul


cu flacarile lui!" Lumina raiului pare sa-si traga sevele din flacarile iadului, conceptia lui Blaga
fiind ca, la scara eternitatii, Dumnezeu si diavolul sunt tovarasi, fete ale altui univers, ascuns,
indepartat si profund, ei schimbandu-si unul celuilalt obrazarele.
Vraja trairii si a dragostei pare sa provina dintr-o lume indepartata, din iad, care este asimilat
unui haos primordial, din care izvorasc toate faptele si evenimentele. Blaga foloseste principiul
"cunoasterii luciferice", profunde, lipsite de orice semn deschis al comunicarii, bazate pe
principii transcendente. in acest sens se construieste si poezia de fata, intrebarile devenind
aproape retorice:
"Si-ar inflori pe buza ta atata vraja,
de n-ai fi framantata,
Sfanto,
de voluptatea-ascunsa a pacatului?" intrebarile poetului sunt eretice, construite in aceeasi gama
a relatiilor misterioase intre fapte:
"Ca un eretic stau pe ganduri si ma-ntreb:
De unde-si are raiullumina? - Stiu: il lumineaza iadul
cu flacarile lui!" Esenta inselatoare a luminii determina starea de indeterminare a constiintei
poetice, de accedere in spatii astrale nedefinite, in taramuri metafizice. Lumina este de esenta
luciferica, izvorand din imensa bezna a necuprinsului, iar dorintele omului respecta aceasta lege
profunda, decoincidentia oppositorum a fenomenelor lumii.
Teme si motive ale poeziei "Lumina raiului"
. Existenta principiului ultim de guvernare a lumii, dincolo de care dihotomia intre Bine si Rau
nu mai exista. Aceste doua principii constituie variante limitate ale unei realitati suprareale
complexe.
. Sentimentele de dragoste si de sfintenie izvorasc tocmai dintr-o persistenta a raului, sunt
incluse intr-un patern de comportamente umane prestabilite, construiesc realitatea lumii
perfecte.
. Lumea se supune principiilor de predeterminare apriorica a edificarii universului uman.
Construirea unui univers alternativ, format numai din Bine, reprezinta Raiul, in timp ce
universul avand la baza numai Raul este iadul. Universul obisnuit reprezinta punctul de
contingenta intre cele doua taramuri metafizice, locul unde se impreuna fortele universale.
Cele doua forte universale, Binele si Raul, sunt congenere, aflate intr-o conexiune deplina.

Visatorul
Spanzurat de aer printre ramuri
se framanta in matasa-i
un paianjen.
Raza lunii l-a trezit din somn.
Ce se zbate ? A visat ca
raza lunii-i fir de-al lui si
cearc-acuma sa se urce
pana-n ceruri, sus, pe-o raza.
Se tot zbate indraznetul
si s-azvarle.
Si mie- teama
c-o sa cada visatorul.
Poezia Vistorul, de Lucian Blaga, exprim puterea iluziei i rolul acesteia n nvingerea
obstacolelor pe care le ntmpinm atunci cnd ncercm s ne depim condiia. Pianjenul
care se frmnt, se zbate, s-azvrle este simbolul omului temerar, vistor care dorete cu
orice pre s nfptuiasc un act mre, acela de a transcede pn-n ceruri. Visul, nzuina
joac un rol esenial n existena individului, determinndu-l s ignore existena comun,
limitat (Spnzurat) i s aspire la un ideal mai presus de puterile sale. ndrzneala lui i
pune, ns, n pericol viaa pentru c orice ncercare de a trece dincolo de limite este pedepsit
de puterea divin. n finalul poemului, eul liric i exprim compasiunea i admiraia totodat
pentru sacrificiul pe care este gata s-l svreasc vistorul de dragul unei iluzii: Se tot zbate
ndrzneul / i s-azvrle. / i mi-e team / c-o s cad vistorul. Trsturile care ncadreaz
poezia Vistorul n genul liric sunt urmtoarele: eul liric i exprim n mod direct sentimentele,
convingerile, iar modalitatea fundamental de expunere este descrierea, valorificarea figurilor
de stil. n poezia Vistorul, pianjenul simbolizeaz omul vistor, temerarul care se aga de o
iluzie pentru a-i lrgi orizontul de cunoatere. n dorina de a-i ndeplini idealurile, el nu
precupeete nici un efort, mergnd pn la sacrificiul suprem.

Peisaj transcendent

Cocosi apocaliptici tot striga,/tot striga din sate romnesti./ Fantanile noptii/deschid ochii si
asculta/ntunecntele vesti./ Pasari ca niste ngeri de apa/marea pe tarmuri aduce./Pe mal cu
tamaie n par/ Isus sangereaza launtric /din cele sapte cuvinte/ de pe cruce./ Din paduri de somn/
si alte negre locuri/ dobitoace crescute-n furtuni/ ies furisate sa bea/ apa moarta din scocuri./
Arde cu pareri de valuri/ pmantul mbracat n grau./ Aripi cu sunet de legenda/ s-abat
nspaimntate peste rau.
Vantul a dat n padure/ sa rupa crengi si coarne de cerbi./ Clopote sau poate sicriile/ canta sub
iarba cu miile.
Poezia "Peisaj transcendent", face parte din volumul "Lauda somnului" aparut in 1924. Cu
aceasta poezie, dupa descoperirea crizei cuvantului si a semnului, peisajul lumii exterioare se
modifica radical n poezia blagiana atingand un punct de maxima n volumul de fata. Lumea
"corola de minuni" devine "paradis n destramare", lume a carei semnificatie se degradeaza
subminand echilibrul eului poetic si, n cele din urma, neancrezator n comuniunea directa
visata, poetul inventeaza realitati "transcendente". Imaginile recompun un paradis tragic si
dezolant, care nu mai semnifica, un peisaj n care palpita semne apocaliptice, imposibil de
descifrat. Cuvintele nsele par rostite de sfincsi; ele nu semnifica, ci doar anunta, semnalizeaza,
la infinit, antrenate ntr-un mare gol de semnificat; acest gol este interpretat ca sfarsit, ca
destramare, stingere universala.
Poezia "Peisaj transcendent" pare un fel de sectiune transversala, operata ntr-o astfel de lume asemnificanta din care sensul a disparut. Privelistea este aceea a unei picturi expresioniste n care
fapturile ndeplinesc acte greu de interpretat si neconforme cu natura lor. Pe parcursul ntregii
poezii se poate urmari o anumita inversare a semnificatiilor primare ale gesturilor si
evenimentelor: de pilda, "cocosi apocaliptici... tot striga prin sate romnesti"; versul, mult
discutat de comentatori, i-a fost reprosat lui Blaga ca o concesie facuta etnicismului de
suprafata, pitorescului de nuanta gandirista. Tipica este atitudinea lui Ion Barbu, care declara:
"...nu nteleg, n schimb deloc concesiunile facute pitorescului indigen, cand geniul sau liric l
nclina sa enunte raporturile universale. Procedeul din versurile [se citeaza versurile de mai sus]
e inutil, sau de o naivitate prea voita n orice caz: fara ecou si demn de alti poeti ai Ardealului.
Mi-e teama atat de multe sunt motivele de folclor romnesc la d-l Blaga ca ravnind la o
chimie complecta a poeziei, i-a alterat puritatea" Ion Barbu, "Legenda si somnul n poezia,
lui Blaga", (n Ultima ora, 24 febr. 1929). Versurile respective, judecate doar ca imagine de
suprafata, pot parea de un pitoresc gratuit, ca si altele de acelasi fel din "Lauda somnului"; ele
se justifica nsa perfect n economia interna a poemului, care comunica o lume ciudata, a
inversarilor de sens. Impresia generala este aceea a unei adevarate inflatii a semnificatului.
Toate fapturile nu fac altceva decat sa semnifice (de fapt, sa semnalizeze), nu sa traiasca.
Cocosii au devenit "apocaliptici", indiciu foarte pretios pentru ntregul poem, c toate

simbolurile sale sunt tragic inversate. Cocosii anunta de obicei zorile, iesirea din noapte si din
somn, gonirea duhurilor, cu alte cuvinte trezirea lumii la sensuri rationale; aici, dimpotriva,
devin embleme ale unui sens apocaliptic care transforma o lume organizata ntr-un adevarat
infern. Toate imaginile poeziei de fata circumscriu ideea apocalipsului semantic: "fantanile
noptii deschid ochi" (mistere care nu se lasa sondate, ci scruteaza ele ratiunea, creand n plan
poetic metafora absolut surprinzatoare a unui ntuneric vazator): "pasari cu niste ngeri de apa"
sunt aruncate pe tarm (fapturi ale aerului se muta n elementul acvatic, sugerand ideea labilitatii
si a stergerii sensului, care devine "apos" prin incapacitatea cuvantului de a denumi exact); Isus
sangereaz nu n afara, cum ar fi normal, ci launtric, si moare ucis de cuvintele de pe cruce, si
nu de crucificare; dobitoace "crescu-te-n furtuni" (fiinte anormale ale unei furtuni de sensuri nu
crescute pe scoarta terestra, cum ne-am astepta) beau "apa moarta din scocuri" (de mori), si nu
apa vie (morile fiind dintotdeauna simboluri ale zadarniciei, ale rotirii cuvantului n gol);
pamantul arde "cu pareri de valuri" (sugestie extraordinara a unei combustii acvatice !).
Nimic nu este n firea lucrurilor, adica nu se mai situeaza n sensul sau, n semantica acreditata
de traditie, ci aluneca n altceva, mai ales n opusul sau. In aceasta "transcendenta" a peisajului,
predomina peste tot, la o privire mai atenta, ideea de lichefiere a sensului, de diluviu distrugator,
diluviul fiind n traditia poetica semnul disparitiei oricarui sens rational: "fantani" se desteapta
(abisuri de sens), sangerari apar ca niste lichefieri apocaliptice ale cuvantului, marea scoate la
tarm "pasari de apa" (simboluri apoase, refuzate), se petrec combustii apoase ale pamantului
"mbracat n grau" (recolta, aici, compromisa spiritual), aripi nspaimntate se abat "peste rau"
(avanturi stravechi, contrazise, dezechilibrate) etc.
Ultima strofa, izolata de rest, schimba sugestia acvatica n una aeriana imaginea dilimiului,
hranita cu discretie, aproape subtextual, este nlocuita cu aceea a vantului, simbol si el, mult mai
clar, al zadarniciei si al golului de sens, care distruge alte simboluri anterioare, echilibrate,
constructive: "Vantul a dat n padure / sa rupa crengi si coarne de cerbi". Cerbul, simbol al
maiestatii fapturii, ca si copacul (o axis mundi) si pierd puterea originara de semnificare a
lumii. Clopotele (de alarma ale nefiintei) si sicriele devin noile simboluri ale acestui infern care
cunoaste o "cantare" (poezie" funerara, nstapanindu-se nsa n forme aparent vitale: "Clopote
sau poate sicriile / canta sub iarba cu miile".
Asfintirile sensului sunt prezente n numeroase poeme, ca dovada a maximei unitati a lirismului
blagian. Apar "rascruci" de sens, creand sentimentul de dezorientare totala si definitiva: "Stau n
cruce cu o zi sub cer pierduta" ("Asfintit"); "Pasarea Foenix ca altadata / nu mai zboara peste
oras" (Idem; cuvantul nu se mai ncheaga din propria-i ardere, nu mai da organizare lumii, nu o
modeleaza); lumea e aceeasi, dar sensul ei ramane ascuns sub infinite semne de ntrebare ce se
repeta: "ce focuri vechi ? ce noua pluta ?" sau "se desface care poarta" se deschide care usa ?"
vezi poezia citata mai sus). Imaginile predominante sunt: vantul, apa, cenusa, stingerea, si
foarte adesea sangerarea ntregului univers (vezi poezia "Cap aplecat").