Sunteți pe pagina 1din 39

Tema 2 Izvoarele dreptului public

Izvoarele dreptului internaţional public

Conţinut şi formă

Dreptul internaţional public spre deosebire de dreptul intern este fundamentat pe acordul de voinţă al subiectelor sale, mai precis al statelor, care sunt principalele creatoare, dar şi destinatare şi apărătoare ale regulilor juridice internaţionale. Nu toate relaţiile internaţionale sunt reglementate prin drept, ci numai acelea care prezintă interes pentru comunitatea internaţională la un moment dat. De aici decurge nevoia de a face distincţie între conţinutul dreptului internaţional public, adică regulile juridice care-I alcătuiesc, corespunzătoare comportamentelor pe care statele le doresc ca pozitive şi eficiente, şi forma dreptului internaţional public, adică, modul în care se concretizează aceste reguli.

Izvoarele dreptului internaţional public

Noţiunea de izvor al dreptului internaţional public

Teoria dreptului face deosebire între ceea ce reprezintă:

forma internă a dreptului, ca structură internă (norme juridice, instituţii juridice şi ramuri de drept), foarte strâns legată de conţinutul dreptului (substanţa acestuia), şi forma exterioară a dreptului, ca structură externă, ca posibilitate tehnică de "vizualizare" a prescripţiilor normative, identificată prin expresia izvoare formale ale dreptului sau, pe scurt, izvoare ale dreptului. Astfel, prin izvor al dreptului internaţional public înţelegem instrumentele juridice (cum sunt tratatul sau cutuma internaţională) care dau formă exterioară normelor juridice internaţionale, prin acordul de voinţă al subiectelor dreptului internaţional public, în primul rând statele.

Izvoarele dreptului internaţional public

Identificare şi clasificarea izvoarelor dreptului internaţional public

Specialiştii, în majoritatea lor, s-au axat pe dezbateri legate de prevederile Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie (C.I.J.), art. 38, unii acceptându-Ie, alţii respingându-Ie ca având valoare de codificare a izvoarelor dreptului internaţional public. Ce spune art. 38? “ARTICOLUL 38 1. Curtea, a cărei misiune este de a soluţiona conform dreptului internaţional diferendele care îi sunt supuse, va aplica:

a) convenţiile internaţionale, fie generale, fie speciale, care stabilesc reguli recunoscute în

mod expres de statele în litigiu;

b) cutuma internaţională, ca dovadă a unei practici generale, acceptată ca drept;

c) principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate;

d) sub rezerva dispoziţiilor Articolului 59, hotărârile judecătoreşti şi doctrina celor mai calificaţi specialişti în drept public ai diferitelor naţiuni, ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor de drept.

2. Prezenta dispoziţie nu aduce atingere dreptului Curţii de a soluţiona o cauză EX AEQUO ET BONO, dacă părţile sunt de acord cu aceasta.”

Izvoarele dreptului internaţional public Identificare şi clasificarea izvoarelor dreptului internaţional public

Art. 59 precizează că “Decizia Curţii nu are forţă obligatorie decât între părţile în litigiu şi numai pentru cauza pe care o soluţionează."

Astfel, constatăm că textul de mai sus stabileşte sursele pe care C.I.J. le poate utiliza pentru soluţionarea diferendelor dintre state, dar numai dacă statele supun Curţii aceste diferende. Constatăm că printre veritabile izvoare ale dreptului internaţional, precum tratatul internaţional sau cutuma internaţională, art. 38 face trimitere şi la surse care nu sunt acceptate ca izvoare de drept, nici de doctrina dreptului internaţional public, nici de sistemele de drept intern (precum doctrina sau, parţial, practica judecătorească).

Izvoarele dreptului internaţional public

izvoare principale - izvoare subsidiare (auxiliare).

În

prima

categorie

sunt

cuprinse

tratatele

internaţionale

şi

cutuma internaţională, iar în cea de-a doua categorie, hotărâri le instanţelor judecătoreşti, legislaţia naţională a statelor, unele acte ale organizaţiilor interguvernamentale.

După criteriul formei concrete de exprimare, întâlnim: izvoare exprese ­tratatele internaţionale izvoare tacite - cutumele internaţionale

Izvoarele dreptului internaţional public Tratatul internaţional - izvor principal

Tratatul

internaţional

reprezintă

un

izvor

principal

al

dreptului internaţional public şi, aşa cum apreciază majoritatea autorilor şi cum rezultă din unele documente internaţionale, este cel mai important în reglementarea relaţiilor dintre subiectele dreptului internaţional. Prima consacrare juridică a valorii deosebite pe care tratatele internaţionale o au ca izvoare ale dreptului internaţional public o întâlnim în Convenţia privind dreptul tratatelor, care a fost adoptată la Viena, în anul 1969, care a recunoscut “rolul fundamental al tratatelor în istoria relaţiilor internaţionale şi (…) importanţa din ce în ce mai mare a tratatelor ca izvor al dreptului internaţional şi ca mijloc de dezvoltare a cooperării paşnice între naţiuni, oricare ar fi regimurile lor constituţionale”.

Izvoarele dreptului internaţional public Tratatul internaţional

Definit ca “un acord internaţional încheiat în scris între state şi guvernat de dreptul internaţional, fie este consemnat într-un instrument unic, fie în două sau mai multe instrumente conexe şi oricare ar fi denumirea sa particulară,, În scopul reglementării relaţiilor dintre părţile contractante, tratatul internaţional este astăzi dominant în cadrul izvoarelor dreptului internaţional public. Sunt tratate internaţionale nu numai acordurile internaţionale încheiate între state, ci şi acelea încheiate între organizaţii internaţionale, între acestea şi state, practică frecventă în perioada postbelică şi consacrată juridic prin Convenţia de la Viena din 1986. De asemenea, actele constitutive ale organizaţiilor internaţionale guvernamen­tale au valoare de tratate internaţionale încheiate între membrii acestora. Carta O.N.U , Statutul Consiliului Europei. Carta Organizaţiei Statelor Americane, Carta Organizaţiei Unităţii Africane, sunt tratate internaţionale şi, prin urmare, izvoare ale dreptului internaţional public.

Izvoarele dreptului internaţional public Tratatul Conţinut şi formă

caracteristicile tratatului - este un acord scris, ceea ce determină siguranţa deplină privind conţinutul reglementării;

-

identifică precis părţile care-şi asumă obligaţii, indiferent dacă sunt tratate multilaterale, universale sau regionale, ori bilaterale, pentru tratatele sunt opozabile numai în măsura în care sunt acceptate. Tratatele internaţionale sunt izvoare care exprimă clar acordul de voinţă al părţilor contractante, prin procedurile complexe de negociere şi adoptare;

-

stabilesc

cu

precizie

regulile

de

comportament

convenite

de

părţile

contractante;

- determină exact drepturile şi obligaţiile părţilor şi circumstanţele exercitării, respectiv Îndeplinirii lor; - normele juridice internaţionale sunt stabilite cu mai multă rapiditate;

- contribuie la procesul de codificare a cutumelor şi, prin urmare, la o mai mare precizie a conţinutului lor;

-

dezvoltarea dreptului internaţional public prin codificarea unor noi ramuri

are

cea

mai

mare

contribuţie la

reglementarea

unor

relaţii

noi

şi

la

de drept.

Izvoarele dreptului internaţional public Tratatul Condiţii pentru valabilitate

fie adoptat cu îndeplinirea procedurilor prevăzute de dreptul internaţional, dar şi a procedurilor stabilite de legea internă, mai ales în ceea ce priveşte autorităţile competente încheie acorduri internaţionale, negocierile, exprimarea consimţământului etc. nu fie lovit de nulitate ca urmare a unor vicii de consimţământ sau pentru că intră în conflict cu o normă imperativă a dreptului internaţional general. Sunt vicii de consimţământ: eroarea, dolul, coruperea reprezentantului unui stat, constrângerea exercitată asupra reprezentantului statului sau asupra statului, prin ameninţarea cu forţa sau folosirea forţei. Tratatul este lovit de nulitate chiar şi atunci când, după intrarea lui În vigoare, apare o normă imperativă cu care tra tatul intră în nu fie ieşit din vigoare prin retragere, denunţare, suspendare, imposibilitatea executării sau ca urmare a aplicării principiului "Iex posterior derogat priori ori rebus sic standibus Existenţa relaţiilor diplomatice sau consulare, atunci când acestea sunt indispensabile pentru aplicarea tratatului.

Izvoarele dreptului internaţional public Tratatul

Tratatele pot fi grupate în două categorii mari:

tratate licite tratate ilicite. Numai tratatele licite sunt izvoare ale dreptului internaţional public. Calitatea de izvor de drept internaţional public a unui tratat nu depinde de numărul părţilor contractante. Faptul un tratat este bilateral sau multilateral, cu caracter universal (de exemplu Carta O.N.U.) sau regional (de exemplu Convenţia europeană a drepturilor omului) nu afectează calitatea sa de izvor de drept internaţional, ci numai limitele aplicării spaţiale a acestuia. Singura deosebire este aceea normele juridice cuprinse în tratatele universale prevalează în raport cu tratatele regionale şi normele juridice cuprinse în tratatele bilaterale trebuie fie în concordanţă cu cele cuprinse în tratatele universale şi regionale.

Izvoarele dreptului internaţional public Tratatul

Ca izvor de drept tratatul internaţional prezintă substanţiale avantaje faţă de cutuma internaţională:

- se stabilesc cu precizie normele de drept recunoscute de statele care se angajează să le respecte;

- crearea unor noi norme de drept internaţional se poate realiza în termen mai scurt decât pe cale cutumiară, când sunt necesare adesea decenii sau secole;

- prin tratate internaţionale se pot reglementa domenii noi ale relaţiilor internaţionale (dreptul cosmic, energia nucleară, mediul înconjurător etc.).

Izvoarele dreptului internaţional public

CUTUMA

Este un izvor nescris al dreptului internaţional, cel mai vechi izvor al dreptului internaţional, ca şi al dreptului în general. Deşi în condiţiile vieţii contemporane marea majoritate a reglementărilor internaţionale sunt consacrate prin tratate, cutuma continuă să fie izvor de drept, în special în acele domenii în care interesele divergente ale statelor nu au făcut posibilă o codificare a regulilor cutumiare, precum şi în domenii ale practicii relaţiilor dintre state în care nu s-a ajuns la acel stadiu care să impună o reglementare pe cale convenţională. În marea lor majoritate normele dreptului internaţional clasic s-au format pe cale cutumiară (dreptul mării, dreptul diplomatic, legile şi obiceiurile războiului), ele cunoscând ulterior o încorporare în tratate sau o codificare generală. Cutuma internaţională este definită ca o practică generală, relativ îngustă şi uniformă, considerată de către state ca exprimând o regulă de conduită cu forţă juridică obligatorie. Pentru a ne afla în faţa unei cutume sunt necesare, deci, atât un element de ordin obiectiv(faptic) – un anumit comportament al statelor cu caracter de generalitate şi relativ îndelungat şi uniform, cât şi unul subiectiv (psihologic) – convingerea statelor regula pe care o respectă a dobândit caracterul unei obligaţii juridice.

Izvoarele dreptului internaţional public

O normă cutumiară universală se formează numai ca rezultat al unei practici care capătă recunoaşterea generală a tuturor statelor, manifestată prin acţiuni sau abstenţiuni. În acest sens, Curtea Internaţională de Justiţie a considerat este necesară o „participare foarte largă şi reprezentativă”, care să includă şi statele cele mai direct interesate (speţa privind delimitarea platoului continental al Mării Nordului, in 1969), făra a fi necesară totalitatea statelor care formează societatea internaţională la un moment dat. Unele norme cutumiare se pot forma, însă, şi într-un spaţiu geografic mai limitat, ca urmare a practicii constante a statelor din zona respectivă, aşa- numitele cutume locale sau regionale (în materie de pescuit, de exemplu). Asemenea cutume se aplică numai între statele care au participat la formarea lor, iar dacă un stat din zonă s-a opus în mod constant la anumite practici cutumiare acestea nu-i sunt opozabile.

Izvoarele dreptului internaţional public

Curtea Internaţională de Justiţie a recunoscut, în cadrul practicii sale de rezolvare a unor litigii, pot exista şi cutume bilaterale, atunci când se poate proba între două state a existat o practică îndelungată şi continuă considerată de acestea ca reglementând raporturile dintre ele. Evident, însă, că acea cutumă nu va avea valabilitate decât între cele două state respective. Izvor al dreptului internaţional general nu poate -l constituie însă, decât acele reguli cutumiare în care practica are un caracter de generalitate suficient de mare spre a se impune ca normă de drept internaţional opozabilă tuturor statelor. Elementul timp are, de asemenea, un caracter definitoriu pentru cutuma internaţională care, este o practică repetată şi constantă a statelor şi nu una întâmplătoare, o practică ce durează o anumită perioadă de timp, mai îndelungată sau mai scurtă în raport de împrejurări şi care se manifestă cu o anumită frecvenţă.

Izvoarele dreptului internaţional public

În trecut, crearea unei cutume necesita un timp foarte îndelungat. În condiţiile vieţii contemporane, când ritmul evoluţiei relaţiilor internaţionale s-a accelerat iar nevoile reglementării juridice devin adesea presante, elementul duratei este tot mai mult înlocuit de frecvenţa practicii, durata scurtându-se de la secole la decenii sau chiar la ani, dacă se probează că practica respectivă a fost constantă. În acest fel s-a putut constata în domenii mai noi ale relaţiilor internaţionale, cum sunt dreptul aerian, dreptul cosmic sau dreptul mării, în ultimele decenii s-au format numeroase cutume care în mare parte au fost codificate la scurt timp după apariţia lor. Practica generală şi constantă a statelor are valoare de cutumă numai dacă statele îi recunosc o valoare juridică. Deci, dacă ele, statele, respectă o anumită regulă de conduită cu reprezentarea clară că aceasta se impune ca o obligaţie juridică de drept internaţional. Este imperativul exprimat prin formula clasică „ opinio iuris sive necessitatis” (convingerea că reprezintă dreptul sau necesitatea). În caz contrar, practica respectivă rămâne o simplă uzanţă, încadrându-se în normele moralei, ale tradiţiei sau ale curtoaziei internaţionale (comitas gentium).

Izvoarele dreptului internaţional public

PRINCIPIILE GENERALE DE DREPT

Teoria şi practica juridică a statelor au consacrat în timp numeroase principii de drept care sunt identice sau nu diferă substanţial în legislaţia internă a diferitelor state, ele fiind comune marilor sisteme de drept intern (sistemul francez, cel german, cel englez, etc.) şi impunându-se ca principii fundamentale ale oricărui sistem de drept intern. Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, în art.38, menţionează printre regulile de drept pe care Curtea le poate aplica în hotărârile sale şi principiile de drept ale sistemelor juridice cele mai avansate, iar în practica sa judiciară Curtea s-a referit adesea la asemenea principii, aplicându-le cu caracter supletiv sau complementar ori ca norme juridice independente. În literatura noastră juridică se neagă în general caracterul de izvor de drept internaţional al principiilor de drept, dar în practica organelor jurisdicţionale internaţionale, se recunoaşte valoarea juridică pentru dreptul internaţional a acestor principii, principiile generale de drept fiind considerate, ca un al treilea izvor de drept internaţional, alături de tratat şi cutumă.

Principiile Dreptului Internaţional Public

In general, printr-un principiu al dreptului internaţional public se înţelege : ” o prescripţie normativă, ce se caracterizează printr-un înalt nivel de abstractizare, dând expresia unei valori internaţionale, universal acceptate şi care guvernează conduita subiectelor de drept internaţional.’’

Aceste

principii

fundamentale

ale

dreptului

internaţional public sunt criteriul legalităţii acţiunilor statelor şi a celorlalte subiecte ale dreptului internaţional, în relaţiile internaţionale.

Trăsături caracteristice

Principiile fundamentale ale dreptului internaţional au anumite trăsături caracteristice, prin care ele se deosebesc de celelalte principii şi norme ale acestui drept. O caracteristică a acestora ar fi universalitatea lor, în sensul că aceste principii se aplică tuturor domeniilor de activitate umană la care participă subiecte de drept internaţional. Principiile fundamentale ale DIP se caracterizează şi prin conţinutul lor general.Generalitatea lor se manifestă atât :’ ’în ceea ce priveşte modul lor de formare şi dezvoltare cât şi asupra drepturilor şi obligaţiilor ce constituie conţinutul lor.’’ Principiile fundamentale ale dreptului internaţional public se caracterizează prin faptul că apără valori internaţionale de o deosebită importanţă pentru omenire, cum sunt apărarea păcii şi securităţii internaţionale, libertatea popoarelor şi progresul lor. Toate principiile internaţionale au aceeaşi valoare juridică, de aceea nu se admite o ierarhizare a lor.

Normele imperative in dreptul international

O normă imperativă a dreptului internaţional este o normă acceptată şi recunoscută de comunitatea internaţională a statelor în ansamblul lor, ca o normă de la care nu e permisă nici o derogare şi care nu poate fi modificată decât printr-o nouă normă a dreptului internaţional, având acelaşi caracter. Din încercările doctrinei de a identifica acele norme ce întrunesc caracterul imperativ, se pot desprinde :

principiile cartei O.N.U

drepturile elementare la viaţă şi demnitate umană

normele care se referă la drepturi general recunoscute tuturor membrilor comunităţii internaţionale,cum ar fi libertatea mărilor, a spaţiului cosmic Actul juridic de drept public sau privat încheiat cu încălcarea unei norme imperative este nul. Sunt imperative normele care interesează bunele moravuri, normele de protecţie. Ele sunt destinate să asigure moralitatea. Este vorba de o morală medie, un minimum de morală. Normele care privesc capacitatea juridică a persoanei fizice sunt norme imperative.

Principiile fundamentale ale dreptului international public

Principiile fundamentale ale dreptului internaţional public au un rol primordial în soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale. Ele au un caracter dinamic, se află în dezvoltare, atât sub aspectul precizării conţinutului lor cât şi sub aspectul apariţiei unor noi principii, cum ar fi :

principiul dezarmării generale a statelor,

principiul respectării drepturilor omului,

principiul bunei vecinătăţi,

Principiile fundamentale ale dreptului internaţional public, codificate in Carta O.N.U :

Principiul egalităţii în drepturi a popoarelor şi al dreptului lor de a dispune de ele însele

Principiul cooperării internaţionale

Principiul egalităţii suverane a statelor

Principiul pacta sunt servanda

Principiul

diferendelor

Principiul neagresiunii

Principiul neintervenţiei

rezolvării

prin

mijloace

paşnice

a

internaţionale

Conţinutul Principiilor Dreptului Internaţional Public şi codificarea lor în Carta ONU

Aceste principii, consacrate în Carta O.N.U., au fost afirmate si în Declaraţia Adunarii Generale O.N.U. din 1970, fiind considerate norme imperative (de “jus cogens” ) de la care statele nu pot deroga prin convenţii contrare.

Principiul neagresiunii

Primul act ce a consacrat acest principiu este Pactul general de renunţare la război ca instrument al politicii naţionale a statelor(Pactul Briand-Kellogg). Războiul de agresiune este cea mai gravă crimă internaţionala împotriva păcii. Săvârşirea lui angajează răspunderea statului vinovat, iar consecinţele sale sunt ilicite. Practica internaţionala atesta faptul ca folosirea forţei in relaţiile internaţionale nu duce la soluţii viabile in rezolvarea diferendelor dintre state, ele având un caracter ilegal. Aceste conflicte armate generează noi probleme litigioase intre state, fiindcă ele creează doua tabere:

învingătorul si cel învins, ceea ce nu contribuie la stabilitatea relaţiilor internaţionale. In Carta O.N.U este menţionat că: principiul nerecurgerii la amenintarea cu forta sau la folosirea fortei impotriva integritatii terotoriale.

Orice stat trebuie se abţină în relaţiile internaţionale de a recurge la ameninţarea cu forţa sau la folosirea forţei împotriva integrităţii teritoriale sau independenţei politice a oricărui stat.

Orice stat trebuie se abţină în relaţiile internaţionale de a recurge la ameninţarea cu forţa sau la folosirea forţei pentru a viola frontierele internaţionale existente ale unui stat.

care

implică folosirea forţei. Conform principiilor şi scopurilor Naţiunilor Unite, statele au obligaţia de a se abţine de la orice propagandă în favoarea războaielor de agresiune. Fiecare stat are obligaţia să se abţină de a organiza şi de a încuraja acte de război civil sau de terorism pe teritoriul unui alt stat, de a le sprijini sau de a participa la ele sau de a tolera pe teritoriul său activităţi organizate în scopul comiterii unor astfel de acte. Teritoriul unui stat nu poate face obiectul unei achiziţii de către un alt stat, ca urmare a recurgerii la ameninţarea cu forţa sau la folosirea forţei. Nici o achiziţie teritorială obţinută prin folosirea forţei nu va fi recunoscută ca legală.

Statele au obligaţia de a se abţine de la acte de represalii

Carta O.N.U admite trei cazuri de folosire legitimă a forţei in relaţiile internaţionale :

Dreptul statelor la autoapărare, când sunt victime ale atacului venit din partea unui alt stat, războiul de autoapărare fiind un război licit, deoarece este un răspuns la o acţiune criminală a unui stat, ce săvârşeşte o agresiune.

Dreptul Consiliului de securitate să aplice măsuri de constrângere împotriva altui stat vinovat de încălcarea păcii şi securităţii internaţionale

Folosirea forţei de către popoarele care luptă împotriva dominaţiei străine, pentru independenţa lor, cu scopul exact de a-şi apăra fiinţa naţională

Principiul rezolvării prin mijloace pasnice a diferendelor internationale

Acesta

este

strâns

legat

de

principiul

neagresiunii,

consacrate prin pactul Briand-Kellogg.

Elementul

esenţial

al

conţinutului

acestui

principiu

ambele

fiind

este

obligaţia

generala, care revine in primul rând statelor, de a rezolva toate diferendele internaţionale numai prin mijloace paşnice.

Acesta

se

aplica

tuturor

situaţiilor

care

se

pot

ivi

în

relaţiile

internaţionale, indiferent de gravitatea lor. In Carta O.N.U se specifică că toate statele trebuie rezolve diferendele lor internaţionale cu alte state prin mijloace paşnice, astfel încât pacea, securitatea internaţionala, dar şi justiţia să nu fie ameninţate. Diferendele internaţionale trebuie fie rezolvate pe baza egalităţii suverane a statelor şi în conformitate cu principiul liberei alegeri a mijloacelor. Statele ce participă la un diferend internaţional au obligaţia ca în cazul în care nu au ajuns la o soluţie, să continue caute o reglementare a diferendului lor prin mijloace paşnice asupra cărora ele vor conveni.

Principiul suveranităţii statelor

Conţinutul

acestui

principiu

este

compus

din

anumite drepturi şi obligaţii ce revin statelor :

Dreptul lor la personalitate internaţională

Dreptul statului de a i se respecta integritatea teritorială Dreptul la autoapărare Dreptul statului de a-şi folosi bogăţiile naturale, de a stabili sistemul sau economic, cultural şi legislaţia sa Tot din acest principiu rezultă şi trei obligaţii principale :

respecte suveranitatea celorlalte state

respecte personalitatea internaţionala a celorlalte state

să îndeplinească cu buna credinţă obligaţiile ce îi revin

Principiul egalităţii in drepturi a popoarelor şi al dreptului lor de a dispune de ele însele

Acesta înseamnă ca: ’’ toate statele, indiferent de factorii geopolitici, au aceleaşi drepturi şi obligaţii fundamentale, iar relaţiile lor convenţionale trebuie se desfăşoare pe baza egalităţii de tratament caracterizată prin nediscriminare şi reciprocitate.’’

In

virtutea

acestui

principiu

consacrat

în

Cartă,

toate popoarele au dreptul de a-şi hotărî statutul lor politic, în deplină libertate şi fără amestec dinafară şi de a urma dezvoltarea lor economică şi culturală şi orice stat are obligaţia de a respecta acest drept, conform dispoziţiilor Cartei.

Orice stat are obligaţia de a favoriza împreună cu alt stat sau separat, respectarea universală a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Orice stat trebuie se abţină de la orice acţiune care vizează să împartă parţial sau total unitatea naţională şi integritatea teritorială a unui stat.

Principiul neamestecului in afacerile altor state (principiul neinterventiei)

Inseamnă dreptul statelor de a-şi exercita atributele suveranităţii lor, fără nici un amestec din afară, precum şi obligaţia statelor de a se abţine de la orice acţiune de natură să ştirbească sau să împiedice exercitarea normală şi liberă a suveranităţii altui stat. Dreptul internaţional cunoaşte două reguli referitoare la aplicarea principiului neamestecului în conflictele armate neinternaţionale :

1. Neadmiterea amestecului statelor terţe în aceste conflicte

2. Orice intervenţie a unui stat terţ într-un conflict armat neinternaţional, îl transformă pe acesta într-un conflict internaţional. Carta O.N.U precizează : ’’Niciun stat, sau grup de state, nu are dreptul de a interveni direct sau indirect, pentru orice motiv, în afacerile interne sau externe ale unui stat.’’ Ea mai precizează şi faptul că nici un stat nu are dreptul să aplice sau să încurajeze folosirea măsurilor economice, politice sau de orice altă natură pentru a constrânge un stat să îşi subordoneze exercitarea drepturilor sale suverane sau pentru a obţine de la el avantaje de orice fel. Folosirea forţei pentru a lipsi popoarele de identitatea lor naţională constituie o violare a drepturilor lor inalienabile şi a principiului neintervenţiei. Orice stat are dreptul de a-şi alege propriul sistem politic, economic, social si cultural fără nici o formă de amestec din partea oricărui alt stat.

Principiul cooperării internaţionale

Cooperarea internaţională este un drept şi o obligaţie ce revine statelor.

Fiecare stat are dreptul de a participa la relaţiile de cooperare cu celelalte state ale comunităţii internaţionale, în orice domeniu de interes reciproc.

De asemenea fiecare stat este liber să aleagă formele de cooperare internaţională, modul de organizare a relaţiilor de cooperare cu alte state.

Carta O.N.U stipulează :’’ statele , oricare ar fi deosebirile între sistemele lor economice,politice şi sociale, au obligaţia de a coopera unele cu altele în diverse domenii ale relaţiilor internaţionale.’’

Cooperarea internaţională este şi o obligaţie pentru state. Ele sunt datoare să coopereze între ele, pentru a asigura pacea, securitatea internaţională, pentru realizarea progresului lor. In desfăşurarea relaţiilor lor de cooperare, statele au datoria de a respecta toate principiile fundamentale ale dreptului internaţional public.

În acest scop :

1. statele trebuie să coopereze unele cu altele pentru menţinerea păcii şi a securităţii internaţionale

2. statele trebuie să coopereze unele cu altele pentru a asigura respectarea universală şi aplicarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, precum şi eliminarea discriminării rasiale şi intoleranţei religioase sub toate formele.

Principiul îndeplinirii cu buna credinţă obligaţiilor internaţionale (pacta sunt servanda)

Carta O.N.U prevede :’’ toţi membrii organizaţiei îşi vor îndeplini cu bună credinţă obligaţiile asumate , potrivit prezenţei Carte.’’ Acesta înseamnă inviolabilitatea şi sfinţenia tratatelor internaţionale legale, inviolabilitate ce trebuie respectată de toate statele şi popoarele. Principiul se bazează pe ideea de bună credinţă, respectiv obligaţia de a respecta cuvântul dat. Buna credinţă înseamnă aici fidelitate faţă de angajamentele asumate de către state şi celelalte subiecte de drept internaţional,în relaţiile internaţionale.

Izvoarele dreptului internaţional public

JURISPRUDENŢA

Constituie un mijloc auxiliar de determinare a normelor dreptului internaţional. De principiu, instanţele de judecată nu sunt creatoare de norme juridice, rolul lor fiind acela de a aplica la cazuri concrete prevederile actelor normative, dar hotărârile date de acestea pot avea un rol important în stabilirea existenţei şi a conţinutului unei norme de drept, ca şi în interpretarea acestora, iar prin argumentele pe care le aduc în motivarea hotărârilor lor pot juca un rol important atât în determinarea, cât şi în dezvoltarea dreptului internaţional. Curtea Internaţională de Justiţie, tribunalele internaţionale arbitrale sau curţile penale internaţionale, prin autoritatea respectivelor instanţe şi prin caracterul convingător al soluţiilor pe care le formulează, pot confere hotărârilor pe care le dau o semnificaţie mai mare decât aceea pe care acestea le au în mod formal. Hotărârile acestor curţi sunt adeseori invocate în cazuri similare pentru soluţionarea altor litigii, având astfel un rol auxiliar în determinarea normelor existente de drept internaţional şi în crearea unor noi asemenea norme. Pentru lămurirea conţinutului unor norme de drept internaţional sunt adesea invocate şi hotărârile date de tribunalele interne, naţionale, atunci când acestea sunt chemate să soluţioneze litigii în care trebuie se întemeieze pe instituţii şi norme de drept internaţional public din domenii cum sunt dreptul maritim, dreptul diplomatic, etc.

Izvoarele dreptului internaţional public

DOCTRINA DREPTULUI INTERNAŢIONAL

Referindu-se la „doctrina specialiştilor cei mai calificaţi în dreptul public al diferitelor state”, Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie consacra doctrina ca izvor auxiliar al dreptului internaţional. Caracterul complex, adesea lacunar, contradictoriu sau imprecis al unor norme de drept internaţional determină ca rolul doctrinei, al opiniei juriştilor de drept internaţional de înaltă calificare, să aibă un rol foarte important în identificarea unor asemenea norme, în stabilirea pe calea interpretării a conţinutului exact al acestora şi în sistematizarea lor. Deşi nu este un izvor de drept în sens formal, instanţele judecătoreşti internaţionale nefundamentându-şi deciziile pe opiniile juridice, ci pe dreptul pozitiv, doctrina are un rol creator, putând să aducă o contribuţie importantă la dezvoltarea dreptului internaţional prin analiza ştiinţifică a normelor sale în lumina principiilor şi a finalităţii dreptului. În cazul doctrinei se includ nu numai lucrările ştiinţifice elaborate şi opiniile individuale formulate de savanţi din domeniul dreptului internaţional, ci şi lucrările unor importante foruri ştiinţifice internaţionale, cum ar fi Asociaţia de Drept Internaţional şi Institutul de Drept Internaţional, în cadrul cărora au fost întocmite şi unele proiecte de codificare a dreptului internaţional.

Izvoarele dreptului internaţional public ECHITATEA

Art. 38 menţionat din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie prevede în paragraful 2 că, în anumite cazuri concrete, dacă părţile în litigiu sunt de acord cu aceasta, Curtea poate - şi bazeze hotărârile şi pe principiile echităţii.

Din modul cum este formulat, rezultă că, în lipsa unei norme de drept, instanţa poate -şi întemeieze hotărârea pe principii de echitate. Folosite în acest mod, normele echităţii nu devin ele însele norme de drept, deci echitatea nu capătă caracter de izvor al dreptului, ci doar pe acela de temei al unei hotărâri judecătoreşti în lipsa unei norme de drept.

evitarea

aplicării formale a unor principii sau norme de drept internaţional care ar duce la rezultate contrare justiţiei.

Echitatea are, de aceea, dacă nu valoarea unui izvor de drept, cel puţin un important rol în crearea şi aplicarea normelor de drept, care trebuie se bazeze întotdeauna pe principiile echităţii.

însă,

Ea

poate

îndeplini,

un

anumit

rol

în

CODIFICAREA DREPTULUI INTERNAŢIONAL

Diversitatea izvoarelor dreptului internaţional, imprecizia unor norme de sorginte cutumiară, existenţa în anumite domenii a unor norme incomplete, ca şi nevoile de reglementare în domenii noi ale colaborării internaţionale au impus necesitatea precizării şi sistematizării normelor juridice de drept internaţional, deci a codificării acestora în instrumente juridice clare şi fără echivoc. Realizarea operei de codificare a ridicat o problemă de principiu în ce priveşte conţinutul şi limitele acesteia, conturându-se două linii de gândire. Într-o primă concepţie, împărtăşită în general de jurişti americani şi englezi, codificarea ar avea numai rolul de a constata normele de drept în vigoare, fără a se preocupa dacă ele formează un sistem coerent, aplicabil în raporturile internaţionale reale.

O a doua linie de gândire, împărtăşită de jurişti din ţările Europei continentale, concepe codificare nu numai ca o prezentare şi sistematizare a normelor, ci ca o operă în cadrul căreia unele norme pot fi modificate sau abrogate şi se pot crea norme noi, astfel încât se realizeze un ansamblu coerent de norme care să corespundă nevoilor şi realităţilor epocii. Experienţa Ligii Naţiunilor, dar mai ales a O.N.U., a impus concepţia potrivit căreia codificarea are atât scopul de a constata şi preciza normele de drept internaţional (codificare de lege lata), cât şi pe cel de a dezvolta progresiv dreptul internaţional prin elaborarea de noi norme ( codificare de lege ferenta).

CODIFICAREA DREPTULUI INTERNAŢIONAL

Codificarea dreptului internaţional se poate realiza în diferite forme:

- codificarea oficială, realizată în comun de state, sau neoficială, efectuată de organizaţii ştiinţifice naţionale sau internaţionale, precum şi de oameni de ştiinţă în mod individual;

- codificarea generală, cuprinzând ansamblul normelor dreptului internaţional, sau parţială, pe anumite ramuri ori domenii ale acestuia; - codificarea principiilor generale şi codificarea amănunţită; - codificarea universală, a normelor de drept cu aplicabilitate pentru toate statele lumii şi codificarea regională, care cuprinde numai normele aplicabile unei anumite zone geografice. Preocupările de codificare a normelor dreptului internaţional au apărut încă din antichitate (vezi „ codul Hammurabi” şi alte culegeri de reguli cu caracter juridic şi religios din ţările orientului antic), dar ele s-au manifestat mai cu pregnanţă odată cu societatea modernă. Primele încercări de acest fel menţionate în literatura de specialitate aparţin filozofului englez Jeremy Bentham care, în Principiile dreptului internaţional, scrisă între 1786-1789, şi în Introducere la un cod internaţional (1827), făcea o sistematizare a dreptului în vigoare, elaborând totodată şi noi reguli pentru asigurarea unei păci.

CODIFICAREA DREPTULUI INTERNAŢIONAL

Codificările oficiale încep a se face în secolul al XIX-lea în cadrul unor congrese sau conferinţe internaţionale cu perticiparea reprezentanţilor statelor. Astfel, la Congresul de la Viena (1815) a fost codificat regimul fluviilor internaţionale şi , în oarecare măsură, dreptul diplomatic, la Conferinţa de la Paris (1856) au fost codificate unele norme ale dreptului maritim, iar la Conferinţa de la Geneva din acelaşi an a fost elaborată prima codificare a normelor de drept umanitar privind protecţia militarilor răniţi şi bolnavi. Conferinţele internaţionale de la Haga din 1899 şi 1907 au marcat un moment important în opera de codificare a dreptului internaţional. Ele au codificat regulile privind mijloacele de soluţionare paşnică a diferendelor internaţionale, dar sunt cunoscute îndeosebi pentru opera de codificare privind legile şi obiceiurile războiului terestru şi maritim referitoare la ostilităţile armate, beligeranţi, mijloace permise sau interzise în ducerea războiului, regimul juridic al prizonierilor de război şi alte persoane protejate în timpul conflictului armat etc.

CODIFICAREA DREPTULUI INTERNAŢIONAL

O.N.U. şi-a propus, prin art. 16 al Cartei, ca în cadrul Adunării generale se iniţieze studii şi să se facă recomandări în scopul de a încuraja dezvoltarea progresivă şi codificarea dreptului internaţional.În acest scop, în 1947, a fost creată Comisia de drept internaţional, ca organ subsidiar al Adunării generale, având drept sarcină formularea cu precizie şi sistematizarea regulilor de drept internaţional în domeniile in care există o practică juridică considerabilă, precedente sau opinii doctrinare.

Ca urmare a eforturilor acestei comisii, ca şi a altor comisii ale Adunării generale înfiinţate ulterior, dar şi ale reprezentanţilor statelor şi ale unor organizaţii ştiinţifice neguvernamentale, au fost elaborate şi încheiate numeroase convenţii de codificare a dreptului internaţional, în variate domenii, dintre care menţionăm ca mai importante:

- relaţiile diplomatice (Convenţia de la Viena din 1961);

- relaţiile consulare (Convenţia de la Viena din 1963);

- reglementarea tratatelor (Convenţia de la Viena din 1969);

- dreptul mării (cele 4 convenţii de la Geneva din 1958, urmate de Convenţia de la Montego Bay din 1982).

SISTEMUL DREPTULUI INTERNAŢIONAL

În totalitatea lor normele juridice care compun dreptul

internaţional public pot fi ordonate şi sistematizate după criterii ştiinţifice

care cad sub incidenţa reglementărilor

internaţionale, de instituţiile juridice de drept internaţional, ca şi de ramurile ce se pot constitui în cadrul dreptului internaţional. 1. Împărţirea pe domenii este prima care s-a conturat în procesul de evoluţie a dreptului internaţional. Hugo Grotius împărţea dreptul internaţional în două mari părţi; - dreptul păcii. Acesta cuprindea normele aplicabile în relaţiile paşnice dintre state şi în cadrul căruia materia era ordonată pe ramurile tradiţionale ale dreptului civil intern: persoane, bunuri, contracte, etc.; - dreptul războiului, în care se include şi dreptul neutralităţii. Dar, dacă dreptul la război (jus ad bellum) a fost abolit, jus in bello (dreptul aplicabil în conflictele armate), care reglementează atât modul de ducere a războiului, cât şi regulile de drept umanitar referitoare la protecţia victimelor conflictelor armate, cunoaşte astăzi o puternică afirmare în scopul limitării războiului şi a proporţiilor daunelor produse de acesta.

în

raport

de

domeniile

SISTEMUL DREPTULUI INTERNAŢIONAL

Această împărţire se mai poate, însă, constata şi astăzi în unele tratate de drept internaţional. 2) Împărţirea pe ramuri a dreptului internaţional s-a impus în cadrul codificării de după al doilea război mondial. Ea are la bază sistematizarea dreptului după ramurile principale ale acestuia, conturate în cadrul ansamblului de norme aplicabile conform direcţiilor de preocupare ale societăţii contemporane şi spacificului instituţiilor de drept internaţional. Până în prezent, nu s-a conturat un consens asupra ramurilor dreptului internaţional. Se pot, însă, enumera câteva dintre acestea:

-Dreptul tratatelor; -Dreptul protecţiei omului; -Dreptul diplomatic şi consular; -Dreptul mării; -Dreptul fluvial; -Dreptul aerian; -Dreptul spaţial; -Dreptul organizaţiilor internaţionale; -Dreptul conflictelor armate, în care intră şi dreptul umanitar; -Dreptul internaţional penal;