Sunteți pe pagina 1din 9

Astazi, poate mai mult ca oricand, problematica femeii sub toate aspectele, se impune in centrul

atentiei in mai toate tarile civilizate ale lumii. Cu mici exceptii, se observa o revenire la matca fireasca
si originara a statutului femeii de fiinta creata de Dumnezeu din barbat, purtand, ca si acesta, "chipul
divin". De altfel, teologia crestin-ortodoxa, plecand de la textul Genezei: "si vor fi amandoi un trup"
prin aceasta intelegand ca vor fi amandoi o unitate, pedaleaza pe ideea ca omul nu este intreg daca e
numai barbat sau daca e numai femeie; omul intreg este barbat si femeie.
Privind cu atentie la societatea contemporana, se observa ca pretutindeni femeia se impune din ce in
ce mai mult in viata sociala, reusind sa-si cucereasca unul cate unul drepturile de care a fost privata
pana acum. Acest fenomen este in plina desfasurare, desi mai exista inca natiuni in sanul carora
ridicarea femeii la un statut de deplina egalitate si demnitate cu cel al barbatului intampina greutati nu
usor de escaladat, ce rezida in faptul ca inegalitatea dintre sexe nu este socotita accidentala, ci este
de drept divin.

1. Locul "Legii lui Manu" in literatura sacra hindusa


Literatura sacra a Indiei se imparte in doua mari categorii de texte: Shruti (a auzi) si Smrti (memorie).
Prima este constituita in esenta din Vede, Brahmane si Upanisade, texte ce se bucura de o autoritate
absoluta, continutul lor fiind acceptat in mod neconditionat, considerandu-se ca aceasta literatura a
fost transmisa oamenilor de zei. A doua, reprezinta traditia (smrti), si este opusa revelatiei (shruti), dar
ea nu este asezata la acelasi nivel cu cea dintai, cu toate ca este la fel de sfanta. Ea este o culegere de
amintiri care au fost transmise din generatie in generatie, fiind considerata ca lucrare a omului. Din
aceasta pricina continutul, forma si stilul au putut fi diferite de-a lungul istoriei. Marile epopei
Ramayana si Mahabharata, ca si Purana, sunt cuprinse in smrti. Compusa de personaje "sfinte" cu
scopul de a "adapta" revelatia la conditiile specifice epocilor istorice, ea a dat nastere unui mare
numar de lucrari.
Dintre acestea, o mentiune speciala trebuie facuta pentru tratatele juridice (dharma shastras), dintre
care "Cartea Legii lui Manu" sau "Manavadharmashastra" este cel mai faimos si recent cod de legi. Se
considera ca actuala versiune dateaza dintre anii 200 i.Hr. si 200 d.Hr. Aceste legi sunt importante
pentru ca legifereaza pana astazi, desigur partial, structura societatii indiene.
Cuvantul "lege" (dharma) din titlul cartii nu trebuie luat in intelesul modern, ca o suma de dispozitii sau
prescriptii privitoare la o anume problema sau ca o norma de conduita intr-o directie sau imprejurare
oarecare, ci ca o norma generala de conduita, ca o culegere cat mai completa de reguli ce trebuie
urmate in viata. De aceea, Legea lui Manu cuprinde principii de teologie, de metafizica si cosmogonie,
precepte de morala, de economie, politica, juridica, strategie, filosoile ctc.
In general privita, Legea are colorit si sanctiune religioasa, ca toate legile popoarelor vechi. De altfel,
cuvantul "dharma", este o notiune complexa si esentiala in cadrul religiei hinduse. In India, termenul
general pentru religie era "arya-dharma", dar in fond, "dharma" inseamna mai mult decat religie, caci
incorporeaza in sine si elemente care nu se circumscriu religiei, precum legea castelor, legea pro prietatii, etc. Radacina acestui cuvant inseamna "a se tine impreuna". Este structura interioara a unui
lucru, legea existentei interioare. Este o notiune de etica, care cuprinde un cod de morala, viata
dreapta si curata, precum si intregul cerc de indatoriri si raspunderi ale omului.

Forma originala a "Legii" a fost aceeasi pe care o are si astazi, adica impartita in "slokas" sau "stante"
de cate doua versuri sau distihuri, o specie de metru foarte intrebuintata la indieni. Numai intinderea
nu este cea actuala. Astazi ea consta in 2684 de stante, pe cand, daca este sa credem traditia, la
inceput ar fi constat in 100 000 si ar fi fost destinate, in aceasta extindere, zeilor, iar pentru oameni sar fi rezumat mai intai la 12 000, dupa aceea la 4000 versuri.
Cu privire la autorul cartii ("shastra" inseamna carte sau stiinta), Manu, caruia i se atribuie
compunerea acestei Legi, nu se stie nimic precis. Ceea ce se spune despre el tine de domeniul mitului.
Conform cosmogoniilor si metafizicii propuse de imnurile vedice, una din cele patru tipuri esentiale de
cosmogonii, este aceea in care se relateaza despre creatia prin despartirea Cerului de Pamant.
Oamenii coboara tot din perechea primordiala Cer-Pamant, iar stramosul lor mitic este Manu, primul
sacrifiant si primul om, fiu al zeului Vivasvat (Rig-Veda X, 63, 1).
Insasi etimologia cuvantului da marturie ca Manu este socotit primul om, in sanscrita "manii"
insemnand om primordial, iar "manusa", om, Omul, Stramosul Omenirii. Acest nume e purtat in
mitologia vedica de 14 stramosi ai omenirii, dintre care primul, Manu Svayam-Bhuva, este autorul
traditional al vestitului Cod de legi. Se considera ca acest prim Manu este fiul lui Brahma, nascut
nemijlocit de zeul insusi, fiind venerat ca intaiul genitor al intregii omeniri, ca stramosul ei arhetipal.
Cartea intai din "Legea lui Manu" ("Creatia") face referire, insa, numai la sapte Mani, primul fiind
considerat, intr-adevar, Manu Svayam-Bhuva (iesit din Fiinta care exista prin ea insasi), din care se trag
ceilalti sase, si care, de fapt, il indeamna pe "maharsi Brigu" (maharsi sau muni - este numele ce se
dadea ascetilor renumiti prin pietatea si stiinta lor) sa transmita oamenilor invatatura pe care el si-a
insusit-o in intregime de la insusi Manu.
2. Structura societatii indiene
Pentru o intelegere cat mai exacta a spiritului acestor "Legi", ca si a situatiei femeii in cadrul societatii
hinduse, oglindita in Manavadharmashastra, trebuie sa dam cateva lamuriri asupra
fundamentului vietii religioase si sociale hinduse, numit "varnasrama-dharma". In cadrul sintezei
hinduse se afla intr-adevar, sistemul vernasrama-dharma, adica datorie sau lege potrivit cu vama sau
"clasa" si asrama sau "stadiul vietii", referindu-se la stadiul de: discipol, de sef al familiei, de pustnic si
de sannvasin ("cel care a renuntat la lume"). Acest sistem, mai flexibil la inceput, a devenit in cursul
primului secol dupa Hristos din ce in ce mai rigid, "varna" (clasa) devenind astfel "casta", determinata
de nastere (jati). Initial, cele trei caste dominante - brahmanii, ksatriya si vaisya - erau considerate ca
fiind "nascute de doua ori'", in vreme ce sudra, mai ales sudra "impuri" nu se puteau insoti cu clasele
"nascute de doua ori", angajate in studiul Vedelor sau in indeplinirea unor ritualuri vedice. Cu vremea,
au fost adaugate numeroase grupuri de casta si subcaste pentru a tine seama de casatoriile mixte,
diferentierile ocupationale si de treptele de puritate rituala. Combinatia de "varna" si "asrama" dadea
indivizilor o serie specifica de indatoriri si responsabilitati. Asadar, cele patru sisteme de casta (varna)
ca si cele patru trepte individuale ale vietii (asra-mas): cea de ucenic (brahmacarya), cea de stapan al
casei (grihastha), starea de eremit in padure (vanaprastha) si starea de renuntare (sannyas) au
reprezentat fundamentul vietii religioase si sociale hinduse, dominand pana astazi structura societatii
indiene, care pastreaza inca osatura traditionala.
Ca atare, si "Cartea Legii lui Manu" incearca sa prezinte drepturile si obligatiile membrilor societatii
hinduse, urmand treptele ierarhice propuse de sistemul varnasrama-dharma, castei brahmanilor
alocandu-i-se spatiul cel mai larg (primele sase carti, din totalul celor 12). De altfel, "Cartea" este un

adevarat cod de comportare al castei brahmanice, in ansamblu, ea putand fi apreciata ca o incercare


de justificare organicista a castelor sociale.
3. Femeia in invatatura hindusa
Dupa aceste consideratii de ordin preliminar indispensabile pentru patrunderea spiritului autentic al
societatii religioase hinduse, vom incerca sa analizam starea in care se gasea femeia in perioada
clasica (450 i.Hr - 600 d-Hr.), perioada din care dateaza si "Codul Legii lui Manu".
La toate popoarele femeia isi schimba situatia, dupa rolul pe care-l are in viata sociala, devenind pe
rand: sora, sotie sau mama. In lege accentul cade pe ultimele doua aspecte: femeia ca sotie si femeia
ca mama. In primul rand, este important de retinut ca femeia este dependenta in orice moment al
vietii, de barbat, frate, sot sau fiu. Ea nu poate sa se conduca singura, netrebuind sa faca vreodata
ceva dupa vointa proprie: "In timpul copilariei, femeia trebuie sa depinda de tata". In tinerete depinde
de barbat daca i-a murit barbatul de fii, daca n-are fii de rude; o femeie nu trebuie sa se conduca dupa
placul sau.
Cu toate ca ea nu este chiar obiect de tranzactie, cum se intampla in islamism, totusi inferioritatea
femeii se desprinde limpede si in "Legea lui Manu", in care se afirma ca, indiferent de imprejurari,
femeia virtuoasa trebuie sa-si respecte barbatul ca pe un zeu.
Este de remarcat faptul ca cele patru trepte ale vietii individuale (asramas) nu-i privesc decat pe
barbati, femeile neajungand nici macar la stadiul de ucenic (brahmacarya). De obicei, femeile din clasa
superioara erau maritate inainte de pubertate si se presupunea ca meritul religios al sotilor se va
rasfrange si asupra lor. Daca pentru barbat, prima treapta, cea de initiere, era obligatorie si premergatoare celei in care devenea stapan al casei, Manavadharmashastra afirma ca la femei ceremonia
casatoriei tine locul tainei initierii, prescrisa de Vede, iar ravna lor de a servi barbatilor, petrecerii pe
langa parintele duhovnicesc.
Pentru ca societatea hindusa depindea mult de etapa de "sef de familie" (gri-hastha), deoarece acesta
are descendenti si asigura astfel perpetuarea societatii, desigur ca aici femeia are un rol important; de
abia in calitatea de mama, ea primea cinstea si respectul ce i se cuveneau, care trebuiau sa-i fie aduse
chiar si de brahmani, pentru ca se considera ca "mama este chipul pamantului" si prin respectul fata
de ea, brahmanul dobandea lumea de jos. Trebuie precizat insa, ca adevaratul scop al casatoriei nu era
descendenta cu orice pret, ci in primul rand aducerea pe lume a "fiului datoriei", asa cum era numit
intaiul nascut de parte masculina.
In privinta soartei femeii in viata viitoare, Legea lui Manu nu da lamuriri precise, dar ca si barbatul, ea
este prinsa in ciclul inexorabil al transfigurarii si propulsarea ei intr-un plan fiintial superior este
conditionata de respectul si dragostea aratate barbatului sau: "Nu este nici un sacrifiu, nici practica
pioasa, nici ajunare care sa priveasca indeosebi pe femei; femeia sa iubeasca si sa respecte pe
barbatul sau si va fi cinstita in cer".
4. Casatoria
Avandu-se in vedere importanta acordata perpetuarii societatii, casatoria era aproape obligatorie, atat
pentru barbati cat si pentru femei, Celibatul fetelor, odinioara admis, nu mai era tolerat decat pentru
motive foarte bine intemeiate, cum ar fi, de pilda, o irezistibila vocatie religioasa. Dimpotriva, se

recomanda parintilor sa le marite inainte de nubilitate. Considerand natura feminina prin esenta
perversa si total instinctiva, legiuitorul prevedea ca o fata, ajunsa la nubilitate, care nu mai avea
rabdare sa astepte ceremonia legala a casatoriei pentru a-si satisface dorintele si pierzandu-si
virginitatea, aceasta nu mai era apta pentru casatorie.
Nici unui barbat nu i se permitea, in mod normal, de a lua in casatorie o fata dintr-o casta inferioara;
daca un barbat din castele superioare "ale celor renascuti", datorita initierii in stiinta Vedelor si-ar fi
luat de sotie o femeie din casta cea mai de jos (a servitorilor), se socotea nu numai ca-si dezonoreaza
numele si apartenenta sa la casta respectiva, dar isi cobora chiar toata familia si semintia la treapta de
"sudra". Uniune rituala si sacramentala, cat si sexuala, casatoria trebuia sa se savarseasca cu toate
garantiile, trebuia ca sotii sa fie din aceeasi casta si din doua familii (gotra) la fel de onorabile si una si
cealalta. In orice caz, Codul lui Manu stipuleaza obligativitatea casatoriei celei dintai a nenascutilor (din
primele trei caste) cu femeie din casta lor, neoprindu-i insa sa se recasatoreasca, dar sa-si aleaga
femeia "dupa randuiala fireasca a castelor", adica servitorul nu poate lua de sotie decat o sudra, cel
din casta negustorilor (vaisya) din a sa si a servitorilor, Ksatriya din cele doua caste precedente si din a
sa, iar brahmanul din aceste trei caste si din a sa.
Conditiile si indatoririle ce reveneau fetei sau familiei sale la incheierea unei casatorii sunt incluse in
cele "opt feluri de casatorii" care se obisnuiau la cele patra caste: felul lui Brahma, felul zeilor
(dumnezeiesc), al sfintilor, al creatorilor, al spiritelor rele, al muzicantilor ceresti, al gigantilor si cel mai
murdar, al vampirilor. De pilda: "Cand un tata cumpara fiicei sale rochie si gateli si o da dupa un barbat
priceput in Scrierile Sfinte si virtuos, pe care el insusi l-a poftit si l-a primit cu cinste, o asemenea
casatorie legala se zice a lui Brahma"; sau: "Cand un barbat primeste mana unei fete de buna voia ei si
dupa ce a facut parintilor si fetei daruri dupa puterile sale, o asemenea casatorie se zice a spiritelor
rele" etc. Bineinteles, ca nu toate felurile erau ingaduite si considerate legale pentru mem brii fiecarei
caste, ci numai primele patru in special, erau apreciate ca fiind folositoare, caci de pe urma acestora
"se nasc copii care stralucesc de slava stiintei dumnezeiesti si sunt stimati de toti oamenii virtuosi".
Femeia nu este socotita chiar un obiect de tranzactie, fant ce rezulta din conditiile cu care se incheie
casatoria, de obicei intre tatal fetei si viitorul sot pentru care zestrea fetei nu era obligatorie
intotdeauna, iar darurile pe care le facea ginerele nu se socoteau de obicei a fi pentru socru, ci pentru
implinirea unei ceremonii religioase sau pentru a le da fiicei sale "Cand un tata da mana fiicei sale,
potrivit randuielii, dupa ce a primit de la ginere o vaca si un taur, sau doua perechi de acelasi fel,
pentru implinirea unei ceremonii religioase sau pentru a le da fiicei sale, dar nu ca dar pentru el, acest
fel (de casatorie) se zice al sfintilor". De altfel, stantele urmatoare (51-54) din aceeasi carte (a treia)
subliniaza faptul ca tatal, care cunoaste Legea, nu trebuie sa primeasca nici cel mai mic dar, cand isi
marita fiica, caci omul care primeste un asemenea dar este socotit ca si-a vandut copilul. Darul pe care
l-ar face ginerele nu se socotea deci ca pret de schimb, ci numai un act de curtenire fata de fata si un
semn de dragoste. De aceea, putem spune ca legatura matrimoniala care sta la baza oricarei
organizatii familiale, nu este dupa Legea lui Manu nicidecum un simplu targ, asa cum se intampla in
islamism, unde elementul esential al acestei tranzactii il formeaza cadoul de nunta, pe care barbatul
este dator sa-l faca sotiei sale la incheierea contractului de casatorie.
Indiferent de felul casatoriei, femeile maritate trebuiau tratate cu respect nu numai de soti, dar si de
membrii ceilalti ai familiei. Legea lui Manu acentueaza ca in orice familie, in care barbatul traieste in
intelegere deplina cu femeia si femeia cu barbatul, isi are asigurata fericirea pentru totdeauna.

In cartea a IX-a se arata lamurit ca datoriile principale ale femeii sunt legate de maternitate: a naste
copii, a-i creste dupa ce i-a nascut, a se indeletnici in fiecare zi cu ale casei. Se remarca obligatia
pentru barbatul ce se vrea a fi desavarsit de a avea cel putin un urmas, pentru ca el, in calitatea sa de
stapan al casei, incorporeaza in sine trei persoane: sotie, el insusi si copilul.
De aici, insa, si pana a vorbi de o egalitate a femeii cu barbatul, ramane o distanta, totusi, apreciabila.
Ea trebuie sa-i fie supusa pana la moarte si chiar dupa moartea barbatului, cum vom vedea mai jos,
femeia trebuie sa-i ramana credincioasa, traind in casnicie desavarsita. Femeia era cea dintai care-si
inconjura sotul cu respect si nu i se adresa decat numindu-l "fiu al venerabilului socru". Ea il trata ca
pe un stapan si trebuia sa-si dea silinta sa-i indeplineasca dorintele. In schimb, el o trata in acelasi
timp ca pe o sotie, mama, prietena si sfatuitoare.
O diminuare a rolului femeii se vadeste din faptul ca in privinta copilului (in spe cial, cand era vorba de
baiat), Scrierile Sfinte propovaduiau ideea ca tatal era "sotul mamei copilului" sau chiar "cel care a
dat nastere copilului" scotandu-se in prim plan aportul lui in actul procreatiei. Pentru aceasta, se
recurge la o alegorie: a tarinei si a samantei "femeia fiind socotita de lege tarina, iar barbatul samanta,
iar prin conlucrarea campului (a femeii) cu samanta (barbatul), se savarseste nasterea tuturor fiintelor
insufletite." Dar in acest proces, puterea de zamislire superioara este cea masculina, argumentandu-se
prin aceea ca "prasila tuturor fiintelor insufletite se deosebeste prin semnele puterii masculine",
purtand, asadar, pecetea tatalui.
5. Divortul. Vaduvia. Poligamia
Desi obligatia sacra era aceea de a da nastere la copii si de a-si respecta barbatul chiar si dupa
moarte, femeia neavand voie nici macar sa incerce sa se desparta de sot, caci in acest caz se
considera ca ar expune dispretului amandoua familiile, existau si unele cazuri in care divortul era
legiferat. De obicei, initiativa venea din partea barbatului, dar ea putea, se pare, sa apartina, in
anumite cazuri si femeii. Principalele cauze care-l determinau pe barbat de a-si parasi sau repudia
sotia erau neputinta fiziologica de a-i darui urmasi (in special baieti) si adulterul. La barbati, faptul de a
avea copii de sex barbatesc era extrem de imporportant. Legea lui Manu afirma obligativitatea
barbatului de a-si indeplini obligatiile sale ce decurgeau din treapta de "stapan al casei" (grihastha),
numai dupa aceea putand trece in alt stadiu de viata, cel de "eremit" (vanaprastha). Una din obligatii
se indrepta spre "mani", adica catre sufletele stramosilor. De aceea, dupa o anumita perioada de timp,
barbatul isi putea alege o alta femeie, daca cea dintai era stearpa sau nastea numai fete. Cartea a IX-a
stipula ca femeia stearpa trebuie inlocuita in al optulea an; cea care naste numai fete, in al
unsprezecelea. Totusi, daca ea e o femeie virtuoasa, sa nu fie inlocuita decat cu con simtamantul ei,
neputand fi tratata niciodata cu dispret.
Nu toate femeile erau la fel de virtuoase: unele comiteau tot felul de greseli si trebuiau, in consecinta,
sa plateasca tot timpul niste amenzi; al caror tarif era dupa gravitatea faptei savarsite. Aceste
circumstante puteau antrena fie un blam public, fie chiar repudierea. Adulterul era socotit ca cel din
care se naste in lume amestecarea castelor si din amestecarea castelor provine violarea datoriilor si
distrugerea neamului omenesc. In cazul barbatilor adulteri, pedepsele erau mai usoare, ele fiind de
cele mai multe ori doar niste amenzi. Totusi, pentru un barbat din casta cea mai de jos (a servitorilor)
violarea unei femei de brahman atragea dupa sine pedeapsa capitala. Pentru femei insa, pedepsele
erau mult mai grele, variind desigur in functie de circumstanta si de apartenenta la casta, mergand
pana la infamanta expunere a femeii pe magar sau uciderea prin sfasiere de catre caini intr-un loc
public.

In privinta vaduvelor, Cartea a V-a interzice recasatorirea acestora. Femeia vaduva trebuie sa duca o
viata casta si austera, neavand voie sa pronunte numele unui alt barbat. Dimpotriva, vaduva care, in
dorinta de a avea copii, este necredincioasa barbatului sau decedat, "isi atrage pe pamant numai
dispret, fiind exclusa din locuinta cereasca in care este admis sotul ei". Mai mult, orice copil nascut de
o femeie cu altcineva decat cu barbatul sau nu era copilul ei legitim, iar stanta 162 conchide ca:
"nicaieri in acest cod, nu se recunoaste femeii virtuoase dreptul de a lua un al doilea barbat".
Disparitia sotului o punea intr-o pozitie de inferioritate atat pe plan legal, cat si pe plan social.
A doua casatorie nu intervenea decat dupa o perioada de timp, variind intre opt si unsprezece ani,
suficient pentru a se convinge ca prima sotie nu putea darui sotului ei copii, sau in al doilea caz, cand
prima sotie nu-i nastea un baiat.
Poligamia mai putea rezulta si din situatia tinerelor vaduve fara copii, uneori maritate abia nubile.
Desigur, ele erau supuse in general, aceluiasi regim aplicat vaduvelor mai in varsta, neavand voie sa
se recasatoreasca, existand insa o singura imbunatatire pentru ele: pentru a asigura o descendenta
masculina, seful familiei le putea "recomanda" sa se recasatoreasca. Bineinteles, nu cu barbatul ales
de ele, ci cu ruda cea mai apropiata a defunctului sot, in genere cu fratele lui, chiar daca acesta avea
deja o sotie. Aceasta era recasatorirea "prin atribuire" la a "leviratului", obligatie ce dainuia din
timpurile antice.
Aceasta practica, din secolul al VI-lea, incepe sa cada in desuetudine.
6. Mostenirea si dreptul succesoral
Cu privire la mostenire si la dreptul succesoral, Legea lui Manu o aseza pe femeie intr-o si mai evidenta
stare de inferioritate, pentru ca "sotia, copilul si sclavul sunt socotiti ca neavand nimic prin ei insisi; tot
ceea ce ei pot castiga este proprietatea celui de care depind". Partajul era in general facut din timpul
vietii proprietarului, cand acesta incredinta conducerea familiei fiului sau cel dintai nascut, inainte de a
se retrage intr-o sihastrie. In cazul poligamiei, mostenirea era impartita tinandu-se seama cu precadere
de mamele cu mostenitori si de castele lor, un Ksatriya avand dreptul sa ia in casatorie, pe langa o
femenie din aceeasi casta cu el (care era sotia legitima), cel putin inca doua sotii de casta inferioara.
Daca femeia era privata de dreptul de a detine sau mosteni bunuri imobiliare, Cartea a IX-a care,
printre altele, reglementeaza si impartirea mostenirilor, arata ca o femeie putea detine si avere
proprie. Aceasta era de sase feluri: ceea ce i s-a daruit in fata focului nuptial, ceea ce i s-a dat cand a
plecat la casa barbatului ei, ceea ce i s-a dat in semn de dragoste, ceea ce a primit de la frate, de la
mama sau de la tata.
Se accentueaza printre altele, pornindu-se de la cele opt feluri de casatorie existente, ca averea unei
femei maritate dupa cele cinci feluri superioare (al lui Brahma, al zeilor, al sfintilor, al muzicantilor
ceresti sau al creatorilor), sa ramana barbatului sau, daca ea moare fara urmasi; pe cand in cazul
averii primite de femeia casatorita dupa cele trei feluri reprobabile (al spiritelor rele, al gigantilor si al
vampirilor), aceasta sa se inapoieze tatalui sau mamei ei, daca ea moare fara urmasi.
Asadar, in succesiune, femeia era lipsita in general de drepturi, ea fiind intot deauna la mana sefului
familiei, care era tata sau fiu. Cat despre fete, situatia lor nu a fost niciodata bine definita. In teorie, ele
nu mosteneau decat "peculiul" mamei lor, adica averea mostenita de aceasta de la parintii ei, si isi

pastrau dreptul asupra obiectelor care le erau lasate mostenire personal, dar nu aveau decat
uzufructul bunurilor care le puteau reveni cand era vorba de imobile. Se admitea in mod curent ca,
atunci cand tatal murea, ele sa fie intretinute de fratii lor, care trebuiau sa aiba grija de cheltuielile de
casatorie si de zestrea lor.
La cele expuse mai sus, sa mai adaugam ca femeia mai avea si obligatii rituale, ea trebuind sa se
indeletniceasca cu implinirea actelor religioase zilnice, dar numai cand facea parte din aceeasi casta
cu barbatul ei, amandoi apartinand primelor trei, numite ale celor "renascuti". Cartea a II-a specifica
faptul ca pentru curatirea trupeasca, femeia trebuie sa indeplineasca aceleasi ceremonii ca si barbatul
(e vorba de cel aflat in stadiul de ucenic) la vremea si ordinea stabilita, insa fara rugaciuni (mantras),
ea fiind cu totul exclusa de la savarsirea actelor cu caracter sacramental.
In privinta celor trei cai traditionale pentru realizarea cunoasterii supreme si a eliberarii din lantul
transmigrarii: "calea faptelor" (karma-marga), "calea cunoasterii" (jnana-marga) si "calea dragostei"
(bhakti-marga), numai cea dintai ii era femeii accesibila. Dar, daca exista o "cale a faptelor" si pentru
femei, aceasta se rezuma la datoria de a sluji cu abnegatie si daruire totala pe barbatii lor, femeia
neputand fi, cum afirma in dese randuri Legea lui Manu, niciodata independenta.
Aceasta este in mare, situatia femeii din societatea hindusa a perioadei clasice asa cum se desprinde
din Cartea Legii lui Manu. Cu mici exceptii, in mai toate privintele, statutul femeii era unul defavorizat,
ea fiind mai tot timpul in umbra barbatului.
Toate aceste scaderi ale societatii hinduse, in care femeia are o situatie destul de precara, isi au, fara
indoiala, cauza in sistemul "Varnasrama-dharma", care a dominat societatea indiana pana astazi, desi
eforturi pentru eliminarea lui s-au facut, incepand cu secolul nostru, in special de catre marea
personalitate politica care a fost Mahatma-Gandhi. Cu toate ca acest sistem poate fi considerat din
exterior ca un sistem rigid de nesuportat, unii cercetatori afirma ca din interior, el pare cu totul diferit:
"Desi identitatea ereditara de casta face ca mobilitatea sociala sa fie imposibila in timpul unei singure
vieti omenesti, principiile de Karma si de renastere nu numai ca pot sa explice conditia prezenta a
individului, dar ofera si speranta unei ameliorari viitoare. Aceasta ameliorare se realizeaza prin
implinirea corecta a acelei dharma care inseamna acum seria completa de indatoriri date de varna si
de casta. Se obtine nu o egalitate sociala, ci o stabilitate sociala bazata pe principiile karmice ale
justitiei cosmice si ale evolutiei in etape, catre ultimul scop, acela al eliberarii."
7. Privire comparativa a situatiei femeii in hinduism si crestinism
In incheierea acestui studiu, vom incerca unele consideratii privind situatia femeii in crestinism si
hinduism, asa cum se desprind acestea din "Legea lui Manu".
Piatra de temelie a vechii antropologii crestine o reprezinta unitatea fiintiala a femeii cu barbatul, ca
una ce a fost creata din coasta acestuia.
Aceasta egalitate ontologica dintre barbat si femeie este total straina spiritului societatii hinduse, unde
nu numai femeia, dar si barbatul sunt supusi intru totul implacabilului sistem al castelor, in virtutea
caruia exista diferente chiar si intre reprezentantii aceluiasi sex, diferente care se vor da de drept
divin.

In privinta femeii hinduse, se poate spune ca statutul ei este unul privilegiat in comparatie cu acela al
femeii in islamism sau in multe religii pagane ale antichitatii. De exemplu, unde se punea stringent
problema daca aceasta poseda suflet, ca si barbatul. In raport cu crestinismul insa, situatia femeii in
hinduism este departe de a egala sublimul la care este ridicata aceasta de Mantuitorul Hristos. Daca in
Legea lui Manu se afirma fara menajamente ca femeia are o natura perversa, fiind inclinata spre rau, si
trebuind sa fie supusa toata viata unui barbat, cu totul alta este pozitia ei in crestinism. Dreptatea
divina a oranduit ca femeia sa fie ridicata in crestinism la o cinste deosebita, prin faptul ca Sf. Fecioara
Maria s-a invrednicit sa fie Maica a lui Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos. Logosul divin, primind sa Se
intrupeze si sa Se nasca dintr-o femeie, a ridicat-o pe aceasta la cea mai inalta treapta a demnitatii
morale, stergand pentru totdeauna stigmatul dispretului si al infamiei, cu care lumea veche o injosise.
In privinta unirii barbatului cu femeia prin casatorie, gasim precepte vrednice de semnalat in Codul lui
Manu, cum ar fi obligativitatea cuplului de a da nastere la copii in scopul perpetuarii comunitatii,
aratandu-se ca datoria de capetenie a barbatului si a femeii este aceea ca "credinta unuia fata de
celalalt sa se pastreze pana la moarte". Aceeasi lege ingaduia insa, in diverse imprejurari, cum am
observat, practicarea poligamiei, iar motivele pentru divort sau repudiere a femeii de catre barbat erau
numeroase si unele dintre ele, contradictorii. De altfel, conditia femeii casatorite era, in general,
umilitoare, ea trebuind sa fie supusa intru totul barbatului, sau dupa moartea acestuia, fiului ei,
neavand dreptul niciodata la initiativa sau la mostenire. O lumina favorabila se proiecteaza totusi aici,
prin respectul impus tuturor de lege, fata de femeia-mama.
In crestinism, unitatea ontologica dintre barbat si femeie a avut consecinte in primul rand pentru
familie. Crestinismul condamna poligamia si afirma forma monogamica a familiei, indisolubilitatea
casatoriei, egalitatea religioasa a sotilor, spiritualitatea si libertatea legaturilor dintre ei. Sotii crestini
sunt deopotriva madulare ale Trupuluitainic al lui Hristos, care este Biserica, si fii egali ai lui
Dumnezeu.
Este adevarat ca si crestinismul ingaduie divortul, dar o face numai pe considerente foarte intemeiate,
atunci cand intervine moartea spirituala a unuia din soti, prin calcarea fidelitatii conjugale. Altminteri,
porunca divina e fara echivoc: "Ceea ce a unit Dumnezeu, omul sa nu desparta" (Mat. 19, 6). Acest
lucru este realizabil pentru ca cei doi nu se unesc printr-un simplu contract, legatura lor nu este doar o
unire sexuala sau rituala, ca in hinduism, ci ea este o sfanta taina (Efes. 5, 32). "Casatoria e o taina
care cere o constientizare esentiala: nu barbatul si femeia sunt cei ce se unescinaintea lui Dumnezeu.
Nici barbatul si nici femeia nu au, in sine, in firea lor, capacitatea de a fi unime. Dumnezeu este Acela
Care-i uneste prin Taina Cununiei; Dumnezeu ca unitate in esenta a barbatului si a femeii. "Ceea ce a
unit Dumnezeu, omul sa nu desparta" e cuvantul absolut al Mantuitorului Hristos care asaza
semnificatia reala a unitatii conjugale.
Daca cultura nu consta numai in a multiplica obiectele cunoasterii, a rezolva probleme, a fabrica
sisteme, ci si in a naste valori, rolul femeii este adanc indispensabil in lumea omului. Ea exercita cu
privire la civilizatie, rolul pe care-l exercita pe langa copil: o protejeaza si o apara.
Am putea spune ca hinduismul, si aceasta este valabil pentru toate religiile pagane, nu a putut
propulsa femeia pe o treapta a demnitatii superioara, pentru ca s-a situat intr-un cadru stramt al unei
religii naturale. Dimpotriva, crestinismul s-a putut ridica la o conceptie atat de inalta despre rolul si
importanta femeii, pentru ca a avut si are la indemana cele doua elemente componente fundamentale,
care lipsesc tuturor celorlalte religii: revelatia si harul divin.

Invatatura crestina, revelata de Mantuitorul Hristos si purtand pecetea harului Duhului Sfant, ofera o
justa rezolvare a problemei femeii. In lumina acestei invataturi, femeia este indreptatita, in mod egal
cu barbatul, la aceleasi conditii demne de existenta in viata pamanteasca, iar in viata viitoare,
invrednicita si chemata la aceeasi mantuire. De altfel, pe drept cuvant, o civilizatie poate fi jude cata si
prin respectul pe care-l acorda rolului femeii, crestinismul fiind, si in aceasta privinta, fara egal in
istorie.