O foaie, o carte, o lume, o zi, un vers, un nerv si poate, poate un univers.

Esti aici si totusi esti departe. Iti tii gindurile intre patru pereti si totusi le lasi sa ti
muste din univers, din universul tau. Scrii defapt cind vrei sa dormi, sau poate ,nu
vrei, doar ca cineva a zis ca trebuie. Vrei sa fii acolo, sa l mingii si sa l stringi la
piept. Vrei sa nu te mai incalzesti cu caminul cu aer cald si cu trei plapume, vrei
acolo, vrei linga el. Te ai saturat sa te tot cufunzi in cani de ceai aromat, in fiecare
dimineata, amiaza si seara, doar pu a simti caldura, vrei acolo, vrei linga el.
Vrei sa zbori si sa ajungi acolo unde n ai mai fost, unde n ai mai pasit si unde nu ti
au mai zburat niciodata gindurile. Vrei pe malul marii, vrei sa asculti linistea si s-o
plantezi in tine, puritatea s-o inghiti si s-o bati in cuie pe sufletul tau. Apa sa ti-o
scurgi prin vene, ca te-ai saturat de culoare singelui. Nu doar pentru ca iti provoaca
voma dar si pentru ca te tine in viata.
Oameni. Incapacitate si boala. Tot ce ne poate descrie. De ce incapacitate? De aia
ca ne au fost injectate doze de prostie, mari doze, care duc la nebunie. Si nu la
nebunia aia care duce gindul spre inteligenta, ci la cea mai degradanta forma de
nebunie, ce te ia si te leaga de-un scaun cu funiile trecutului,si te si mai taie un pic,
si te intoarce cu capul in jos, ca sa ti curga incet incet singele pina mori, tu, de la
sine. Sa stii ca defapt, asta faci tu, de fiecare data cind iti duci mintea in mocirla
trecutului si o lasi acolo pina se imbiba toata murdaria aia, vezi, sa nu fie prea tirziu.
Si daca nu mai poti sa ti-o iei inapoi? Ce faci?
Iar boala omului, poate nici nu e cazul s-o mai explic. Boala aia de viata inanimate.
Viata asta de plastic care o au unii, plina doar de lucuri cotidiene. Mintea unora atita
de limitata incit iti vine sa-I vomitit cind ii auzi. Acea minte pentru care cuvintul
imaginatie e ceva supranatural, dar nu, ca pina si acesta e ceva inexistent pentru
ei. Cei pentru care moartea ii sperie atita de mult incit tot ce ar putea ei sa faca e sa
se duca la munca si inapoi acasa, ca sa nu cumva sa gindeasca mai mult decit
limitele propuse. Si oare unde ajuns astia? cred ca n ar trebui sa mi pese..
E deja 2:29 si eu inca is treaza, e deja atita de mult in cana timpului dar eu inca
stau si ma gindesc la oameni si la cei neinsufletiti. Cred ca ar fi timpul sa-mi cuprind
strins cele trei plapume, sa beai trei guri de ceai, rece deja si sa ma arunc in vis,
pentru a te gasi si a te iubi.