Alexandru Lapusneanul.

Nuvela istorica
Aparuta in primul numar al revistei Dacia literara, la 19 martie 1840,
nuvela Alexandru Lapusneanul a fost republicata in Calendarul pentru
poporul romanesc pe anul 1845, (Iasii, La Cantora Foiei satesti) si inclusa in
volumul Pacatele tineretilor in anul 1857.
Considerata o capodopera a lui C. Negruzzi si a nuvelei pasoptiste, ea
se inscrie prin tematica si compozitie in sfera larga a romantismului si
ilustreaza programul curentului national-popular de la Dacia literara. George
Calinescu considera epoca aparitiei nuvelei Alexandru Lapusneanul
momentul intemeierii prozei, iar Paul Cornea o situeaza intre luminism si
romantism. Mihai Zamfir apreciaza valoarea nuvelei in raport cu literatura
predecesorilor, considerand ca meritul deosebit al lui Negruzzi este tocmai
acela de a fi dus la desavarsire unele virtuti latente existente in scene sau
fapte relatate de Gr. Ureche si Miron Costin.
Ca personaj literar, Alexandru Lapusneanul a exercitat o adevarata
fascinatie asupra scrierilor secolului al XIX-lea, modelul acestora constituind,
fireste, nuvela lui Negruzzi: Dimitrie Bolintineanu compune o drama in cinci
acte in versuri, in 1877-1880 dintr-o proiectata drama Alexandru
Lapusneanul.
Nefiind sclavul factologiei istorice, Negruzzi incalca adevarul istoric cu
buna stiinta. Izvorul de inspiratie al prozatorului se afla in Letopisetul Tarii
Moldovei de Grigore Ureche, in referire la cea de-a doua domnie a lui
Alexandru Lapusneanul. Istoria consemneaza insa ca, in timpul celei de-a
doua domnie, Lapusneanul se afla in Polonia, la Lemberg urmandu-l pe
Stefan Tomsa, protectorul sau. Boierul dat spre linsare norodului nu este
Motoc, ci Batiste Veveli, sfetnic de taina al lui Alexandru Ilias, episod
consemnat in opera lui Miron Costin. Nici in reconstituirea politicii duse cu
sabia razbunarii de catre domnitor pentru a stabili luptele dintre partidele
boieresti prozatorul nu este consecvent adevarului istoric. Multe din
episoadele in care voievodul incearca sa restabileasca autoritatea
domneasca ii apartin unui personaj istoric ce a condus vremelnic Moldova,
Petre Stolnicul.
C. Negruzzi urmeaza cu evidenta fidelitate desfasurarea epica din
cronica lui Grigore Ureche si preia replici drept motto-uri. Daca vornicul
Motoc, postelnicul Veverita si spatarul Spancioc sunt si personaje istorice,
Stroici este un personaj inventat de Negruzzi. Devenit calugar, Alexandru

Lapusneanul s-a numit Pahomie, nu Paisie ca in nuvela. Cuvintele rostite de

el inainte sa fie otravit sunt preluate din cronica: M-ati popit voi, dar de ma
voi indrepta, pre multi am sa popesc si eu... . In comparatie cu viziunea
cronicarilor, C. Negruzzi manifesta o intelegere moderna a sensului istoriei.
Intelegerea psihologiei personajului si a contextului istoric facuta cu
detasare si cu o deosebita arta a reconstructiei confera nuvelei istorice
Alexandru Lapusneanul statutul de capodopera a genului.
Nuvela este structurata in patru capitole, actiunea este dispusa gradat,
compozitia are un echilibru clasic. Fiecare capitol este precedat de cate un
motto avand functia de a sintetiza continutul si de a concentra raporturile
dintre nucleele epice.
Actiunea nuvelei se desfasoara in secolul al XVI-lea. Intors in a doua domnie
insotit de septe mii de spahii si de vro trei mii oaste de strasura,
Lapusneanul este intampinat aproape de Tecuci de o solie. Episodul pune in
evidenta conflictul dintre domn si marea boierime care isi asuma vointa
multimii. Domnitorul este insa inflexibil si manifesta o vointa extraordinara:
Daca voi nu ma vreti, eu va vreu, raspunde Lapusneanul, a caror ochi
scanteira ca un fulger, si ori fara voia voastra. Retorismul tipic recuzitei
romantice si analogia desfasurata in sfera grandiosului releva nu numai o
personalitate energica, ci si un fin observator al psihologiei interlocutorilor:
Sa ma-ntorc? Mai degraba va intoarce Dunarea cursul indarat. A! Nu ma
vrea tara? Nu ma vreti voi, cum intaleg?. Exprimandu-si neincrederea in
boierii veniti sa-l intoarca din drum, Lapusneanul recurge la o extrem de
concisa filosofie pentru a clarifica raporturile dintre el si soli, fixand
dominanta caracterologie a fiecaruia dintre ei.
Primul capitol prefigureaza natura conflictului si aduce in scena
tipologia: Lapusneanul domnitorul tiran cu o imensa vointa, caruia, nimic
nu i se poate opune, Veverita opozantul direct si sincer, Spancioc
adversarul lipsit de experienta, credul, fara discernamant, Motoc vornicul
tradator si intrigant, obedientul lacom de averi si las. Procedeul de
constructie a conflictului este antiteza romantica, personajele care apar fiind
elemente de contrast cu functie revelatorie a complexitatii caracterologice a
lui Alexandru Lapusneanul.
In al doilea capitol avand ca motto Ai sa dai sama, doamna!... sunt
expuse faptele de cruzime ale domnitorului care tradeaza o fire maladiva.
Tomsa fuge in Valahia. Norodul, aducandu-si aminte de intaia domnie, il
intampina cu bucurie pe Lapusneanul. Cu exceptia cetatii Hotin, incendiaza

toate celelalte pentru a nu mai adaposti complotatori. Pentru a starpi

cuiburile feudalitatii, sub diferite pretexte, deposeda pe boieri de averi
prevenind uneltirile impotriva sa. Cum toate acestea ii pareau insuficiente
mai omora din cand in cand. Ruxanda, ultima din familia lui Petre Rares, se
casatoreste cu Lapusneanul pe care ar fi voit sa-l iubeasca daca ar fi gasit la
el putina simtire omeneasca.
In numele vaduvelor si copiilor orfani, ea cere lui Alexandru sa puna
capat crimelor, relatandu-i o scena dramatica: o jupaneasa cu cinci copii s-au
aruncat inaintea radvanului ei amenintand-o. Capul sotului aceleia si gestul
disperat al jupanitei devin obsesie pentru doamna Ruxanda, inspaimantando.
Natura romantica, disimulatul tiran promite doamnei ca va inceta cu
omorurile de poimaine, dupa ce maine ii va da un leac de frica. Finalul, demn
de prologul unei lovituri de teatru, sugereaza complicitatea domnitorului cu
armasul in uciderea celor patruzeci si sapte de boieri despre care se
relateaza in capitolul al treilea. Dupa liturghia la care participase si
domnitorul, boierii sunt invitati sa pranzeasca la curte. Spancioc si Stroici,
banuind tertipul, nu participa. Boierii sunt ucisi, iar Motoc este dat spre
linsarea norodului. Finalul capitolului lasa deschisa naratiunea si sugereaza
un moment conflictual: Stroici si Spancioc fug aproape de Nistru urmariti de
oamenii lui Lapusneanul. Spancioc ii instiinteaza ca se vor vedea cu
domnitorul pana a nu muri.
Ultimul capitol, avand ca motto De ma voi scula, pre multi am sa
popesc si eu, isi desfasoara actiunea la patru ani de la masacrarea boierilor,
timp in care, dupa cum promisese doamna Ruxanda, Lapusneanul nu mai
omorase nici un boier. Pentru a supraveghea hotarele, dar si pentru a-i
pedepsi pe boierii fugari, temandu-se de razbunarea lor, Lapusneanul se
muta in cetatea Hotin. Bolnav de langoare, in delirul frigurilor, crezandu-se in
pragul mortii, cere sa fie calugarit, proclamand pe Bogdan, fiul sau, ca domn.
Trezit din letargie la sosirea lui Stroici si al lui Spancioc, Lapusneanul, devenit
calugarul Paisie, are impresia ca traieste un cosmar. Cu incuviintarea
mitropolitului Teofan, o voce a ratiunii mai degraba decat un simbol crestin,
doamna Ruxanda ii duce paharul cu otrava sotului care, inainte de a muri, in
agonie, este silit de Stroici si Spancioc sa bea drojdiile otravii si sa se
racoreasca uitandu-se la el cu o bucurie infernala si mustrandu-l ca intr-o
judecata de apoi.

Finalul nuvelei tradeaza caracterul programatic al faptului de a fi scris

nuvela. Interventia autorului in text, prin ultimele doua paragrafe, marcheaza
o delimitare temporala structurata pe opozitie prezent/trecut evocat si lasa
moderna impresie ca intreg epicul este un decupaj literar intr-un moment de
contemplatie a frescei privita la monastirea Slatina, zidita de el.
Delimitarea temporala si readucerea cititorului in prezent este un procedeu
modern, de implicare a lectorului intr-un text vazut ca o calatorie intr-un
trecut straniu, este un procedeu de transcedere a picturii murale in spatiul
consistent al textului literar, prin sincretismul amplificat de ghidul-narator,
fascinatia evocarii istorice devenind cu totul exceptionala.