cuvinte revelatoare pentru pronuntie.

De exemplu, stim de la grama-ticieni ca n s

ecolul al III-lea d. C.diftongul clasic
ae
nu se mai pronunta
ae,
ci pur si simplu
e.
Iar n ceea ce priveste diftongul
au,
citimn Suetonius wd'akjfioheufbseiggsuejfca un pedant 1-a criticat pe mparatul Ves
pasian pentru ca acesta spunea
plostrum
n loc
deplaustrum si
ca mparatul, om ingenios, ntlnindu-1 pe pedant n ziua urmatoare, l saluta cu oformula
hipercorecta", spunndu-i
Salve Flaure!,
n loc de
Salve Flore!
(pedantul se numea
Florus).
5.1.2. Avem, n al doilea rnd, reflectarile latinei n alte limbi, n special transcrie
rile grecesti ale unor cuvinte latine si mprumuturile grecesti si germanice de or
igine latina. Constatam, bunaoara, ca unnume latin ca
Marcellus
se transcria n greaca, pna la o anumita epoca,
Markellus,
iar mai trziu
Martsellus,
de unde se deduce ca pronuntia latina a numelui se schimbase. In mod analog, unmp
rumut german de origine latina, cum este
Kaiser
(<
Caesar)
ne reveleaza ca n128epoca n care germanii au luat cuvntul de la romani, acestia din
urma l pronuntau
Kaesar,
adica nu palatalizasera nca velara initiala si nici nu simplificasera diftongul
ae.
5.1.3. La fel ne servesc si transcrierile n sens contrar, cum ar fi transcrierile
latine ale unor cuvintegrecesti: un cuvnt ca
pharmacia
(gr.
pharmakia)
ne arata ca n latina
c
avea si naintea lui
e, i
pronuntia
k.
5.1.4. Alt mijloc pentru a reconstitui fonetismul unei limbi ni-1 ofera eventual
ele forme onomatopeice.Dintr-un verb ca
baubari,
pentru a desemna latratul unui cine, verb pe care l ntlnim la Lucretiu,deducem ca
au
se pronunta n acea epoca diftongat, si nu ca
o,
sunet care reprezinta rezultatul acestuidiftong n majoritatea limbilor romanice a

ctuale. Tot astfel, unul din argumentele lui Erasmus, cnd areconstituit pronuntia
limbii grecesti vechi, a fost onomatopeea
be,
imitnd vocea oilor, onomatopeecare ar fi foarte stranie daca s-ar pronunta
[vi],
asa cum acelasi nex grafic se pronunta n greacamoderna.5.1.5. Indicatii si mai pr
etioase ne ofera oscilatiile n grafia pe care o ntlnim n documente paleografice sau
epi-grafice; adica eventualele erori" n raport cu grafia normala ne reveleaza caac
easta nu corespundea pronuntarii. Astfel, ntlnim n inscriptii latine
niil,
n loc de
nihil
sau
cosul
nloc de
consul,
ceea ce ne arata ca
h
ncetase sa se pronunte n epoca n care s-au gravat acele inscriptiisi ca
n
final din silaba nchisa se redusese la o nazalizare insignifianta a vocalei care l
preceda. Inacelasi fel, oscilatia ntre
i si u
n cuvinte ca
optimus
optumus, satira
satura
(numai n epoca dedupa Cezar se scrie n mod constant
optimus
si
satira)
reprezinta un indiciu ca nu era vorba, n acestecazuri, nici de
i
nici de
u,
ci de un sunet intermediar, care n scriere se putea interpreta n cele douafeluri.1
295.1.6. Alta sursa o constituie dezvoltarea ulterioara a sunetelor n limbile car
e continua sa sevorbeasca: n cazul latinei, n limbile romanice actuale. Faptul ca n
sarda (dialectul logudorez) lui
c
latin i corespunde
k
si naintea lui
e, i,
ne arata ca aceasta era pronuntarea latinei, deoarece n-am putea presupune ca ve
kra s-a ivit din palatalele sau sibilantele pe care le ntlnim n. restul limbilor ro
manice.La fel, putem deduce ca
v
latin se pronunta ca
u
consonantic din faptul ca n cuvinte ca
vadum
a datacelasi rezultat
gu
(it.
guado,
fr.
gue)

pe care l ntlnim n cuvintele germanice care aveau acelasisunet (germ.

werra
> it.
guerra,
fr.
guerre).
5.1.7. In sfrsit, si metrica ne poate oferi indicii importante. Astfel, din metri
ca latina deducem casunetul
h
nu se mai pronunta n epoca clasica, dat fiind ca n vers nu mpiedica hiatul si cere
eliziuneavocalei anterioare. De asemenea, se elideaza n vers vocalele urmate de u
n
m
n silaba finala
{consulemaudio
se transforma n vers n
consulaudio),
de unde
se deduce ca
m
final nu mai avea consistentaconsonantica.5.2.0. Aceleasi procedee pe care tocma
i le-am semnalat n privinta latinei s-au folosit pentru alte limbidin care cunoas
tem doar texte scrise, precum si pentru a stabili fonetismul cel mai vechi al li
mbilor actuale. Aceasta, deoarece n lingvistica este foarte important sa se disti
nga sistemul fonetic desistemul grafic, ceea ce nu fac multi profani, care vorbe
sc adesea de litere", cnd ar trebui savorbeasca de sunete" si viceversa.5.2.1. Asta
zi distinctia ntre sunete si litere este, n lingvistica, o distinctie elementara.
Cu toateacestea, ea a fost facuta relativ trziu: o ntlnim stabilita n mod expres doa
r n prima editie a primuluivolum al gramaticii comparate indoeuropene a lui Bopp
([Vergleicbende Gram-matik...,
Berlin] 1833),care, descriind limbile indoeuropene, diferentiaza pentru prima da
ta net sistemul fonetic130
de sistemul grafic
(Laut
und Schriftsystem).
Progresul evident pe care aceasta distinctie l reprezintase datoreaza si studieri
i sanscritei, dat fiind ca gramaticienii vechi ai Indiei, mult mai mult dect ceig
reci si latini, au stiut sa transcrie cu exactitate sunetele limbii lor: alfabet
ul sanscrit este aproape perfect fonetic. Un alfabet este fonetic" a-tunci cnd rep
rezinta n mod constant acelasi sunet prinacelasi semn si cnd semnele sale au n mod
constant aceeasi valoare fonetica; n schimb, nu sntfonetice alfabetele n care acela
si semn poate reprezenta mai multe sunete sau n care acelasi sunet se poate reda
prin mai multe semne.5.2.2. Norma fundamentala a oricarei transcrieri fonetice e
ste, n consecinta: o singura valoare fonica pentru fiecare semn grafic si un sing
ur semn (sau grup de semne) pentru fiecare valoare fonica. Existan prezent un alf
abet fonetic international, folosit mai ales de catre specialistii n fonetica (ad
ica de ceicare se ocupa de fonetica n calitate de stiinta autonoma) precum si de
multi lingvisti. Totusi, nlingvistica se folosesc mai frecvent transcrieri foneti
ce stabilite traditional pentru fiecare limba, saustabilite conventional, n fieca
re caz, de catre diferiti autori: important este sa se respecte norma decare am
vorbit adineaori, iar conventia, chiar arbitrara, sa fie explicita si sa se apli
ce riguros.5.2.3. Sa semnalam unele dintre elementele cele mai caracteristice al
e transcrierilor traditionalefolosite n lingvistica. O linie orizontala pe trasat
ura verticala a unei litere
(b, d, g),
indica faptul caeste vorba de un sunet fricativ si nu de oclusivele care se repr
ezinta prin aceleasi litere; semnul-deasupra unui semn vocalic (de exemplu:

a),
indica o vocala lunga; semnul -, tot pe un semn vocalic(a) constituie indiciul v
ocalei scurte; -semnul ' pus dedesubtul literei (de exemplu, e) semnifica vocala
deschisa, iar un punct dedesubt (e), vocala nchisa; semnul ~, pus pe o vocala, se
mnifica nazalizarea;131semnul ' indica consoana prepalatala (de exemplu z), si c
onsoana palatala (z). Un punct dedesubtulunui semn consonantic indica o emfatica
(cum e cazul n transcrierea arabei) sau o cacuminala (deexemplu, n transcrierea s
anscritei). A se vedea si cele spuse la 2.1.1.5.3.1. In grafia obisnuita a limbi
lor se folosesc, n schimb, sisteme diverse si care, n mod frecvent,mai ales din pe
rspectiva actuala, se dovedesc putin rationale si incoerente. In limbile care se
scriu cualfabetul latin si care snt majoritatea limbilor de cultura, se folosesc
multe din semnele latine cuvaloare constanta si generala si altele - cu valori
diferite n functie de limbi. Dar n multe cazuriliterele alfabetului latin snt insuf
iciente, motiv pentru care, pentru a reprezenta foneme unice, estenecesar sa se
recurga la grupuri de litere sau la litere cu semne diacritice. Asa, de exemplu,
romnafoloseste procedeul literelor cu semne diacritice
(, , t, s),
spaniola - litera cu semn diacritic
n
sigrupurile de litere
eh, II, rr.
Engleza utilizeaza de obicei, n masura foarte mare, procedeul grupurilor de liter
e
(eh, sh, ee, oo
etc); la fel si germana
(eh, sch, tsch
etc), care utilizeaza si anumite semnediacritice (n special diereza:
a, 6, ii),
si franceza
(ai, au, eau, eh, tch
etc.) care foloseste si accentelecu valoare diacritica (de exemplu,
e
si
e
indica, n general,
e
nchis si
e
deschis); italiana ntrebuinteazaaproape n exclusivitate procedeul grupurilor de li
tere
(gn, gli, se
etc). Dintre limbile slave, polonezafoloseste cele doua procedee (c, s, cz, sz,
z, dz etc), iar croata si ceha, aproape n exclusivitate litere cusemne diacritice
.5.3.2. Vocalele lungi si scurte se diferentiaza rareori n grafia obisnuita a lim
bilor. Astfel, latina nu lesemnala; greaca avea semne distincte pentru
e
scurt si cel lung, precum si pentru o scurt si o lung, nsanu facea aceeasi distin
ctie pentru vocalele
a, i, y;
n letona vocalele lungi se semnaleaza prin132acelasi semn pe care l folosesc lingv
istii
(a, o
etc); n maghiara, ceha, slovaca, vocalele lungi poartaaccent grafic; n finlandeza
acestea se reprezinta prin litere duble (astfel,
aa
are valoarea lui
a
lung) siacelasi lucru se ntmpla n olandeza (dar numai n silabe - ortografic - nchise,
n timp ce n silabadeschisa vocala este nteleasa ntotdeauna ca lunga); germana folos
este pentru vocalele lungi uneorilitere duble

(Meer),
iar alteori, un
h
cu valoare diacritica
(sehr).
5.3.3. n general, orice limba scrisa care foloseste o scriere alfabetica poseda s
istemul sau propriu pentru a-si transcrie fonemele si aproape niciodata ortograf
iile obisnuite nu snt perfect fonetice" (sau fonologice"). Snt, pe scurt, mai mult sa
u mai putin exacte, din acest punct de vedere, ortografiilelimbilor slave care f
olosesc alfabetul latin, ortografia limbii maghiare, cea a finlandezei si alte ct
evaortografii, care s-au stabilizat ntr-o epoca relativ recenta; asa este cea alb
aneza (1912) si turca (1928).De obicei, sistemele ortografice reflecta cu o anum
ita fidelitate sistemele fonetice n limbile al caror fonetism s-a schimbat doar n
mica masura dupa epoca n care s-a stabilit scrierea respectiva ca, deexemplu, lim
ba maghiara, iar dintre limbile romanice, italiana, n timp ce, dupa cum am aratat
, cele
doua sisteme se prezinta ca profund divergente n limbile al caror fonetism a cont
inuat sa suportemodificari notabile dupa stabilirea ortografiei lor.
BIBLIOGRAFIE ESENTIALA
(A) Opere de introducere/.
Marouzeau, A. Gregoire, L. R. Palmer, B. Migliorini, W.von Wartburg, A. B. Terra
cini, M. Cohen,
La linguistique ou science du langa-ge,
ed. a III-a, Paris,! 950.
La linguistique,
ed. a VJ-a, Paris,1948.
An Introduction to Modern Linguis-tics,
Londra, 1935.
Linguistica,
ed. all-a, Florenta, 1950.
Einfiihrung in die Problematik und Methodik der Sprachwissenschaft,
Halle, 1943. (Trad. fr.
Problemes et methodes de la linguistique,
Paris, 1946; trad. sp.
Problemas y metodos de la lingiiistica,
Madrid, 1951.)
{Que es la lingiiistica?
Tucumn, 1942.
Le langage,
Paris, 1950.
(B) Manuale, tratate, opere teoretice si metodologice/.
Mattoso Camara Jr.,
Princpios de lingiiistica geral,
Rio dejaneiro, 1942.M. Bartoli,
Introduzione alia neolinguistica,
Geneva, 1925.G. Bertoni,
Introduzione alia filologia,
Mo-dena, 1941.G. Bertoni si M. Bartoli,
Breviario di neolinguistica,
Mo-dena, 1928. L. Bloomfield,
Language,
New York, 1933.
134
W.L Graff
L. H. Gray, O. Jespersen, A. Dauzat,

La vie du langage,
ed. a III-a, Paris,1910. (Trad. sp., BuenosAires, 1946). B. Delbriick,
Einfiihrung in das Studium der indo-germanischen Sprachen,
ed. a Vi-a, Leipzig, 1919. A. H. Gardiner,
The Theory of Speech and Language,
Oxford, 1932.
Language and Languages,
New York,1932.
Foundations of Language,
New York,1939.
Language. Its Nature, Developmentand Origin,
ed. a IX-a, Londra, 1950. H. Paul,
Prinzipien der Sprachgeschichte,
reimpr. ed. a V-a, Halle, 1937. E. Sapir,
Language,
New York, 1921. F. de Saussure,
Cours de linguistique generale,
ed. a IV-a, Paris, 1949. Hugo Schuchardt,
Ein Vademecum der allgemeinenSprachwissenschaft,
publ. de L Spitzer, ed. a II-a, Halle, 1928. J. Vendryes,
Le langage. Introduction linguistique l'histoire,
ed. a III-a, Paris, 1950.(Trad. sp., ed. a II-a, Barcelona, 1943).
Condestaroul stocheaza energie electrica si inductorul stocheaza energie magneti
ca