Sunteți pe pagina 1din 29

2.

Ingrasaminte chimice cu fosfor


Theodor Saussure intueste pentru prima data rolul fosforului in nutritia plantelor, convingere
sustinuta mai traziu de JB Bousingault.
Iustus von Liebig prin lucrarile sale elaborate dupa anul 1840 stabileste definitiv importanta
fosforului pentru agricultura si necesitatea aplicarii ingrasamintelor fosfatice.
2.1 Rolul fosforului in organismele vegetale
Fosforul este unul din elementele fundamentale nutritiei plantelor. In organismele vegetale el
este raspandit in intregul aparat vegetativ, dar cu deosebire in tesuturile de crestere, seminte si in
substantele hotaratoare proceselor vitale.
Rolul esential al lui consta in participarea la edificarea substantelor cu rol energetic si la
arhitectura moleculara a acizilor nucleici. In plante fosforul se gaseste sub doua forme de
compusi: organici si anorganici.
Compusii organici sunt cei mai importanti, ei rezultand in urma reactilor acidului fosforic cu
glucidele, lipidele si protidele. Principalii compusi organici ai fosforului sunt: fitina, fosfatidele si
acizii nucleici.
Fitina este una din substantele de rezerva cu rol important fiind prezente in seminte, tuberculi
si rizomi, ea participand la pornirea in vegetatie a tinerelor plante.
Fosfatidele sunt esteri fosforici cu lipidele formate dintr-un alcool, o baza azotata, acizi grasi
superiori si acid fosforic. Cele mai cunoscute si raspandite fosfatide vegetale sunt lecitina si
cefalina. Acestea se acumuleaza indeosebi in embrionul semintei.
Acizii nucleici reprezinta compusii cei mai importanti, ei fiind considerati suportul vietii. Au
un continut de 8-14% acid fosforic care le imprima caracterul de aciditate si capacitatea de a
forma cu baze saruri.
Compusii anorganici - cei mai intalniti si raspanditi sunt fosfatii alcalini de calciu, magneziu
si potasiu care se gasesc mai ales in frunze, tulpini si radacini si in cantitati foarte mici in seminte.
Acestia reprezinta substante organice de rezerva pentru plante, ei putand fi transferati de la un
organ la altul mai ales in timpul fructificarii cand se formeaza fitina.
Prezenta fosforului anorganic in frunze, lastari si tulpini indica o buna aprovizionare a
plantelor cu fosfor, lucru pe care se bazeaza metodele expeditive de diagnoza foliara.
2.2. Importanta fosforului pentru nutritia plantelor
Fosforul influenteaza favorabil procesul de fructificare la pomi, vita de vie si legume,
oarecum si acumularea zaharurilor in fructe. El mareste rezistenta plantelor la ger, caderi si boli,
precum si pastrarea legumelor si fructelor, scurteaza perioada de vegetatie si grabeste maturarea.
In primele faze de vegetatie, stimuleaza dezvoltarea sistemului radicular.
Carenta fosforului in nutritia plantelor stanjeneste dezvoltarea normala a acestora, iar
fructificarea poate sa nu aiba loc.
La culturile de legume insuficienta fosforului determina craparea capatanilor de varza,
plesnirea fructelor la tomate, fragilitatea frunzelor de salata, plantele infloresc tarziu, iar maturarea
fructelor este prelungita.
La pomii fructiferi, carenta determina o dezvoltare slaba a mugurilor, o diminuare a

fructificarii, acestea ramanand mici si se coc tarziu. Frunzele cad prematur.


La vita de vie, carenta determina o acumulare slaba a zaharurilor. In acelasi timp, carenta
influenteaza nefavorabil si calitatea recoltei. Astfel, slabeste rezistenta la pastrare a castravetilor in
stare murata, mareste rezistenta la fierbere a boabelor de mazare si influenteaza negativ calitatea
amidonului din tuberculii de cartof.
Acest fenomen de insuficienta apare mai ales in primaverile reci deoarece temperaturile
scazute micsoreaza mobilitatea ionilor fosforici ca urmare a cresterii de retinere a lor la complexul
coloidal.
Dintre speciile cele mai sensibile la carenta in fosfor fac parte: cartoful, ridichea, tomatele,
varza, telina, gulia, agrisul si marul.
Fenomenul de carenta apare atunci cand continutul in fosfor al solului este mai mic de 35
ppm.
Excesul de fosfor - nu se manifesta pe organele vegetative ale plantelor, el avand insa
consecinte negative asupra starii de vegetatie. Acesta se manifesta prin: scurtarea perioadei de
vegtatie, sensibilitate mai mare a plantelor la unele boli si carenta indusa pentru unele
microelemente.
Fenomenul de exces se manifesta atunci cand continutul solului in fosfor este mai mare de 80
ppm.
Consecintele negative ale excesului de fosfor asupra plantelor este amplificat de textura
usoara a solurilor, reactie slab acida catre neutra si o umiditate a solului la 2/3 din capacitatea
pentru camp.
Plantele preiau fosforul din sol sub forma de ioni ai acidului ortofosforic sub forma de ioni
mono si bivalenti. Procesul de absorbtie este mai intens in mediul slab acid si scade lent catre cel
neutru si acalin. La inceputul perioadei de vegetatie cantitatea de fosfor preluata de catre plante
este mai mica, absorbtia crescand intens pe masura ce plantele inainteaza in vegetatie.
La pomii fructiferi, fosforul este reutilizat de catre acestia deoarece el migreaza toamna din
frunze in ramuri de unde este folosit din nou in anul urmator.
2.3. Prezenta fosforului in natura
In litosfera, continutul in fosfor variaza intre 0,08-0,12% . El intra in componenta a
numeroase minerale, cele mai importante apartinand familiei Apatitelor. Acestea se gasesc
raspandite in toate rocile magmatice (granitelor, sieritelor, dioritelor, gabrourilor, bazaltelor). In
urma proceselor de alterare a rocilor magmatice, fosforul din apatite se redistribuie in rocile
sedimentare si in hidrosfera.
In sol fosforul se gaseste in cantitatea mai mica decat azotul, fiind situat pe locul al 13-lea in
cadrul elementelor chimice. In general, solurile formate pe roci cu textura argiloasa contin mai
mult fosfor fata de solurile formate pe roci cu textura nisipoasa. Pe profilul de sol continutul cel
mai ridicat in fosfor se gaseste in orizontul superior ca urmare a proceselor de bioacumulare si de
aplicare a ingrasamintelor chimice cu fosfor.

In sol fosforul se gaseste sub forma de compusi anorganici si compusi organici.


Conpusii anorganici provin in general din mineralele fosfatice primare (apatide) intalnite in
rocile magmatice si in cele sedimentare pe seama carora s-au format si evoluat solurile.

In urma proceselor de alterare au rezultat fosfati primari, fosfati secundari si fosfati tertiari de
calciu si magneziu, fosfati de aluminiu, de fier precum si fosfati complexi de potasiu, amoniu si
aluminiu si tarankite. Acestia sunt asociati la fractiunile fine ale solului (argila solului). In solurile
cu reactie neutra si alcalina predomina fosfatii primari, tertiati si secundari de calciu si magneziu
in timp ce in solurile acide, fosforul este legat de aluminiu si de fier. Acesti compusi anorganici se
caracterizeaza printr-o mare stabilitate fiind putini solubili in apa.
Compusii organici ai fosforului provin din resturile vegetale si animale, din plasma si
produsii de metabolism ai microorganismelor. Acesti compusi se gasesc in cea mai mare parte in
humus si in substantele in curs de descompunere. Proportia de participare a fosforului in
compozitia humusului este mai mica comparativ cu carbonul si azotul, raportul dintre carbon, azot
si fosfor fiind de 100:10:1. Din aceasta cauza, fosforul care rezulta in urma mineralizarii
humusului prezinta o importanta redusa pentru nutritia plantelor.
Compusii organici ai fosforului se degradeaza mai usor decat cei minerali, astfel incat,
fosforul devine mult mai accesibil plantelor.
2.5. Factorii care influenteaza accesibilitatea fosforului din sol
Solubilitatea fosfatilor din sol si refacerea concentratiei in anioni fosforici in solutia solului
este influentata de reactia solului, temperatura, umiditate, continut in materie organica.
Reactia solului este factorul cel mai important de care depinde accesibilitatea fosforului din
sol. Reactia cea mai favorabila pentru mobilizarea si mentinerea fosfatilor in solutia solului este
cea cuprinsa intra valorile Ph=5,8-6,2. In domeniul neutru si alcalin ca si in cel moderat si puternic
acid are loc o reducere a concentratiei fosforului in solutia solului si fixarea lui in forme greu
solubile in urma aplicarii ingrasamintelor fosfatice.
Temperatura influenteaza mobilitatea si accesibilitatea in sensul ca odata cu cresterea
temperaturii se mareste concentratia in ioni fosfat a solutiei solului ca urmare a cresterii vitezei de
desorbtie a fosforului din faza solida.
Umiditatea solului influenteaza mobilitatea ionilor de fosfat in sensul ca pe masura ce aceasta
se apropie de capacitatea de camp pentru apa, cantitatea de fosfor creste, dar scade dilutia.
Materia organica influenteaza pozitiv mobilitatea fosfatilor, protejandu-i fata de fenomenele
de fixare. Acest lucru se datoreaza acizilo humici care formeaza cu ionii de calciu humati de calciu
ce leaga ionii de fosfor sub forma de compusi complexi humo-fosforici protejandu-i astfel de
afectele de spalare. Materia organica imbunatateste valorificarea ingrasamintelor cu fosfor pe toate
tipurile de sol si in mod deosebit pe cele sarace in humus (soluri erodate si soluri nisipoase).

2.6. Zacaminte naturale de roci fosfatice


Industria ingrasamintelor cu fosfor foloseste zacamintele de roci fosfatice descoperite pentru
prima data in Spania (1808), ele au fost ulterior semnalate si in alte zone ale Terrei. Cele mai mari
zacaminte de roci fosfatice se gasesc in Maroc, Tuniss, Vietnam, Rusia, SUA. Dupa geneza si
structura mineralogica, zacamintele de roci fosfatice se impart in doua grupe mari in functie de
predominanta mineralelor: apatite si fosforite.
Apatitele reprezinta componentul cel mai important al unor zacaminte fosfatice primare. Se
cunosc cinci varietati de aptite: fluorapatita, clorapatita, hidroxiapatita, carbonatapatita, francolita.
Aceste zacaminte se exploateaza fie la suprafata, fie prin lucrari subterane. Roca continand

impuritati se indeparteaza acestea prin procedeul de flotatie si spalare, rezultand astfel


concentratul de apatita care in medie are urmatoare componenta:39-40% P2O5, 5-6%
CaF2, .......... acest concentrat nu se utilizeaza ca ingrasamant ci serveste la fabricarea acidului
fosforic si a ingrasamintelor cu fosfor indeosebi a superfosfatilor.
Fosforidele sunt roci sedimentare constituite in cea mai mare parte din carbonat apatita si
hidroxiapatita. Deoarece pe langa cele doua componente contin si o serie de ingrediente sub forma
de nisip, argila si oxizi de fier si aluminiu, acestea se impart in: fosforide argiloase cu un continut
de 25-29 fosfor, ingrasamunte glaucomidice si fosforide silicioase.
2.7. Clasificarea ingrasamintelor cu fosfor
Acestea pot fi clasificate din puct de vedere chimic, tehnologic si agrochimic.
Dpdv agronomic, inteseaza clasificarea agrochimica care tine cont de gradul de solubilizare
si accesibilitate a fosforului pentru plante. Pe baza acestor considerente, ingrasamintele cu fosfor
se clasifica in trei mari grupe:
A. Ingrasaminte cu fosfor usor solubile in apa si cu accesibilitate mare pentru plante.
B. Ingrasaminte cu fosfor solubile in solventi conventionali(acid citric si citrat de amoniu)
accesibile plantelor.
C. Ingrasaminte cu fosfor partial solubile in solventi conventionali, greu accesibile plantelor.

Agrochimie - Curs 2 - 26.02.2015

2.7. A. Ingrasaminte cu fosfor usor solubile in apa


Sunt ingrasamintele fosfatice cele mai utilizate in agricultura cunoscute si sub numele de
superfosfati.
Primul congres mondial de ingrasaminte a adoptat denumirea de Super fosfat simplu pentru
ingrasamantul cu un continut mai mic de 25% fosfor substanta activa si Super fosfat concentrat
pentru produsul cu un continut mai mare de 25% substanta activa.
Super fosfatu simplu - este primul ingrasamant cu fosfor obtinut pe cale industriala in Anglia.
Din punct de vedere agrochimic este un amestec de fosfat monocalcic cu gips, care este considerat
un balast, el(gipsul) reprezentand 40-55% din masa ingrasamantului.
Obtinere - materiile prime pentru producerea superfosfatului simplu sunt: rocile fosfatate si
acidul sulfuric in concentratie de 65-75%. Reactia de descompunere a rocii fosfatice are loc in
doua etape:
1. Ca10(PO4)6F2 + 10H2SO4 -> 6H3PO4 + 10CaSO4 + 2HF.
2. Ca10(PO4)6F2 + 14H3PO4 +10H2O -> 10Ca(H2PO4)2H2O + 2HF
Se desfasoare in incaperi speciale timp de 10-30 de zile la temperatura de 30 de grade Celsius si
poarta denumirea de MATURIZARAEA SUPERFOSFATULUI. Ramane o cantitate te aicid
fosforic liber de 4,5-5%.
In vederea evitarii actiunii corozive a acestuia se trateaza cu amoniac si se neutralizeaza
rezultand fosfatul primar de amoniu. Odata cu actiunea de neutralizare are loc si granularea
ingrasamantului. Prin granulare se evita aglomerarea ingrasamantului in timpul pastrari,
administrarea pe teren se face mai usor, iar coeficientul de utilizare asubstantei active din

ingrasamantul granulat este de 2-3 ori mai mare comparativ cu forma pulverulenta.
Proprietati: Superfosfatul se prezinta fie granulat, fie ca o pulbere de culoare alb-cenusie cand
provine din apatita sau cenusiu-inchis cand provine din fosforide.
Are un miros caracteristic si este unsuros. Atunci cand acizii liberi au fost neutralizati
ingrasamantul nu mai prezinta miros.
Fosforul continut de ingrasamant este in cea mai mare parte a lui solubil in apa.
Are o reactie acida atunci cand aceasta se determina in laborator, insa in camp din punct de
vedere al reactiei este neutra.
Capacitatea de retrogradare este insusirea negativa a superfosfatului. Aceasta consta in
trecerea unei parti din fosforul asimilabil in fosfor neasimilabil. Acest proces de retrogradare poate
avea loc in timpul transportului si al depozitarii daca produsul contine mai mult de 3% oxizi de Fe
si Al. ACestia reactioneaza cu acidul fosforic liber sau chiar cu ingrasamantul ducand la compusi
insolubili.
Fiecare sortiment (granulat/pulverulent) se fabrica in doua calitati:
- calitatea I-a cu un continut de 19% substanta activa
- calitatea a doua cu 16,5% substanta activa
Este un ingrasamant universal ce poate fi aplicat pe toate tipurile de sol si la toate culturile.
Se foloseste fie ca ingrasamand de baza sau aplicat la cuib odata cu planta sau pe randuri odata cu
semanatul. Cu cat solul are o capacitate mai mare de retinere a fosforului, cu atat este mai
recomandabil ca ingrasamantul sa se aplice local.
Pe solurile cu reactie acida valorificarea ingrasamantului de catre planta creste daca in
prealabil au fost aplicate amendamentele calcaroase.
Superfosfatul concentrat - este cunoscut si sub denumirile de superfosfat dublu sau triplu
datorita continutului ridicat in fosfor ca urmare a absentei gipsului din masa lui. A foost produs
pentru prima data in Anglia in anul 1872.
Dpdv chimic este un fosfat secundar de calciu. Continutul in substanta activa variaza intre
38-50%. Se obtine in urma tratarii directe a rocilor fosfatice cu acid fosforic(vezi etapa a doua la
fabricarea superfosfatului).
Se utilizeaza in mod asemanator cu superfosfatul simplu avand avantajul ca fiind mai putin
higroscopic se imprastie mai usor pe teren.
Superfosfatul de inalta concentratie - acest produs se obtine prin tratarea rocilor fosfatice cu
acid superfosforic sau prin tratarea superfosfatului concentrat cu acid fosforic. Are un continut
ridicat in substanta activa de 50-56%.
Componentul principal este fosfatul primar de calciu anhidru. Are dezavantajul ca este un
ingrasamnt scump.
B. Ingrasaminte cu fosfor solubile in solventi conventionali
In aceasta grupa intra: precipitatul, termofosfatii si zgura fosfatica.
Precipitatul - reprezinta din punct de vedere chimic un fosfat secundar de calciu obtinut in
urma neutralizarii acidului fosforic cu o solutie de hodroxid de calciu. Se prezinta sub forma unei
pulberi de culoare alba cu aspect microcristalin. Are un continut de 27-40% fosfor. Nu este
higroscopic, motiv pentru care se pastreaza bine si se imprastie usor pe teren.

Are o solubilitate redusa in apa. Poate fi utilizat pe toate tipurile de sol. Pe solurile cu reactie
acida este superior superfosfatului deoarece fiind mai greu solubil ramane mai mult timp la
dispozita plantelor.
Se administreaza la lucrarea de baza a solului. Prezinta o reactie fziologic neutra, se
recomanda cu precadere in floricultura.
Are dezavantajul ca este scump.
Termofosfatii - sunt ingrasaminte cu fosfor obtinute in urma prelucrarii termice a fosfatilor
naturali in amestec cu diferite ingrediente (adaosuri). In functie de aceste ingrediente termofosfatii
sunt: alcalini 26-29% substanta activa, defluorurati 16-26% substanta activa si magnezieni 1921% substanta activa. Acestia se prezinta sub forma de pulberi. Au un continut in fosfor superior
fosfatului simplu. Nu sunt higroscopici. Se obtin fara consum de energie. Pot fi administrati pe
toate tipurile de sol la fertilizarea de baza, recomandati pe solurile cu reactie acida. Au
dezavantajul ca sunt scumpi.
Zgura fosfatica - este un silicat de calciu si fosfor si un fosfat de calciu. Reprezinta un deseu
la obtinerea fontei. Se prezinta ca o pulbere de culoare negrcioasa cu aspect cristalin. Este foarte
putin solubila in apa. Are un continut de 12-24% fosfor substanta activa. Recomandata pe solurile
cu reactie acida.
C. Ingrasaminte cu fosfor greu solubile in solventi organici
Aceste ingrasaminte se obtin prin preucrarea mecanica a fosfatilor naturali sau prin
prelucrarea chimica partiala. In aceasta grupa intra: fosforidele si faina de oase.
Fosforidele - in anumite conditii de sol rocile fosfatice pot fi utilizate direct ca ingrasamant
dupa o prealabila macinare si cernere. In acest scop se folosesc rocile fosfatice provenite din
Maroc, Tunis, Alger si Egipt care au un continut ridicat in fosfati amorfi cu solubilitate ridicata in
soolventi organici. Fosforul din aceste roci este legat sub forma de fosfat tricalcic, carbonat apatita
si hidroxi apatita (vezi zacaminte roci fosfatice).
Solubilitatea fosforului in sol din aceste fosforide este conditionata de: aciditate hidrolitica a
solului, continutul in humus, gradul de saturatie in baze si starea initiala de aprovizionare in fosfor
determinata in acetat lactat. Cuantificarea acestor factori este data de IOFS (indicele oportunitatii
fosforidarii solurilor) care este determinat de:
IOFS = Ah * H2*100/V%10^0,0245PAL
Probabilitatea ca eficienta fosforidarii sa fie foarte mica, mica, apreciabila si mare este atunci
cand vaoarea IOFS<5, IOFS,5-10, IOFS<20-40 si IOFS>40.
Fosforidele pot fi: neactivate obtinute prin simpla macinare a fosfatilor naturali care au un
continut de 16-... si fosforide activate obtinute in urma descompunerii partiale a rocilor fasfatate
prin tratare cu acid sulfuric si care au un continut de 15-24% fosfor. Se administreaza toamnda
odata cu lucrarea de baza a solului. Dozele aplicate sunt mai mari de 1,2-2 ori comparativ cu
superfosfat. Nu se recomanda pe solurile cu reactie neutra sau alcalina.

Agrochimie curs 3-05.03.15


Cap 5. Eficienta folosirii ingrasamintelor cu P

Comparativ cu ingrasamintele azotoase sporurile de productie ce se obtin la


ingrasamintele cu P sunt mai mici. Astfel un kg de ingrasamant fosfatic substanta activa
asigura un spor de 6-8kg la struguri, 7-10kg la mere, 40-70 kg la cartof. Aceasta eficienta este
conditionata de o multitudine de factori dintre care cei mai importanti sunt: solul, planta
cultivata, forma fizica a ingrasamantului si prezenta altor ioni in solutia solului.
Eficienta in raport cu solul: P din produs in sol sub forma de ingrasamant poate fi utilizat
de catre plante pana in momentul in care este trecut in compusi greu solubili ca urmare a
tratamentelor relativ rapide pe care le suporta acestea in sol.
Pe solurile acide cu un pH de 5-5,5 cu capacitatat de schimb cationic mica si grad de
saturatie in baze redus, ingrasamintele cu P greu solubile sunt cele mai eficiente. Pe solurile
cu pH de 6-6,5 cu capacitate de schimb cationic mare si grad de saturatie in baze relativ idicat
mai eficiente sunt ingrasamintele cu P solubile in apa.
Textura solului: influenteaza eficacitatea ingrasamintelor in sensul ca solurile argiloase
cu o capacitate m mare de retinere a P-uluimparativ cu solurile nisipoase vor detemina o
eficienta mai redusa a ingrasamantului la aceeasi doza aplicata. In scopul cresterii eficientei
acestor ingrasaminte se recomanda:
a)corectarea aciditatii prin aplicarea amendamentelor calcaroase. Pe aceasta cale scade
continutul oxizilor de Fe si Al care blocheaza P-ul..
b) administrarea ingrasamintelor fosfatice o data cu semanatul in benzi sau local la cuib
evtandu-se astfel contactul cu un volum prea mare de sol si deci procesele de retrogradare;
c)aplicarea concomitenta a ingrasamintelor organice cu cele fosfatice creaindu-se astfel
conditii de protectie contra insolubilizarii P-ului
d) folosirea sortimentului de ingrasaminte granulate
Eficienta in raport cu palnta: unele specii de plante cultivate folosesc mai bine
formelegreu solubile ale P-ului ca urmare a unei puteri mai mari de solubilizare (hrean,
mustar). In general, leguminoasele si plantele cu perioada lunga de vegetatie pot utiliza mai
bine forme mai greu solubile a fosfatilor. SPeciile cu un sistem radicular profund )pomi
fructiferi, vita de vie) explorand un volum mai mare de sol, isi procura mai usor P necesar
nutritiei.In schimb, legumele, avand un sistem radicular mai superficial, nu-si pot acoperi in
intregime necesarul de P, motiv pentru care, acestea reactioneaza mai puternic la aplicarea
ingrasamintelor fosfatice. In functie de necesitatile pt P plantele pot fi grupate in:
a) specii cu cerinte mari (tomate, telina, spanac, varza rosie, sparanghel, castraveti, conopida)
b) plante cu cerint moderate (salata, sfecla rosie, pepenii, gulia, vita de vie, pomi fructiferi)
c) specii cu cerinte reduse (hrean, mustar, ridiche)
In primul an de la aplicarea ingrasamintelor, plantele folosesc doar 10-30% din P
introdus in sol. Cu timpul, in urma reactiilor de schimb cationic ce au loc in mod permanent
in sol se ajunge la un grad de utilizare al P-ului de 50-60%. Folosirea P de catre planta se
apreciaza cu ajutorul coeficientului de utilizare care este data de raportul dintre P exprimat in
kg acumulat in sporul de recolta / P administrat din ingrasamant *100.
Eficienta in raport cu forma fizica a ingrasamantului: Ingrasamintele fosfatice se prezinta
sub forma de pulberi si sub forma granulata. Forma pulverulenta este implicata pentru
ingrasamintele cu P greu solubile ce se aplica cu precadere pe solurile acide. Forma granulata
se recomanda pentru ingrasamintele usor solubile in apa, aceasta ducand la cresterea
coeficientuui de utilizare a P si de intarziere a proceselor de retrogradare (insolubilizare).

Eficienta in functie de prezenta in sol a altoilor: intre ionii fosforici si alti ioni exista
interactiuni, care influenteaza eficienta ingrasamintelor fosforice.
1. Interactunea P-N: aceasta are ca efect marirea accesibilitatii P pt plante prin interactiuni
fiziologice (fotosinteaza, respiratie) care maresc capacitatea de asimilare. In acelasi timp,
ingrasamintele cu N favorizeaza solubilizarea fosfatilor greu solubili , influenta cea mai mare
avando sulfatul de aminiu urmat de azotatul de amoniu.
2. Interactiunea P-K: sarurile potasice maresc gradul de asimilare a ingrasamintelor cu P.
3. Interactiunea P-Ca: prezenta ionilor de calciu induc carente de P.
4. Int P-Zn: excesul de P determina o carenta indusa de Zn ca urmare a formarii fosfatului de
Zn (sare greu solubila)
5. Int P-Fe: excesul de P trece Fe din solutia solului in fosfat anhidru de Fe, sare insolubila,
fapt ce induce o carenta in Fe. Acest femomen constituie una idn principalele cauze ale
declansarii clorozei ferice la vita de vie daca accidental a fost fertilizata excesiv.

3. Ingrasaminte chimice cu potasiu


3.1. Rolul si importanta K pt organismele vegetale
K a fost recunoscut ca un element nutriitv esential pt organismele vegetale cu mai bine
de un secol in urma. Cercetarile au evidentiat faptul ca K este cationul cel mai abundent in
celul vegetala, fiind singurul indinsensabil in nutritia plantelor superioare.
Spre deosebire de N si P, care participa la formarea numeroaselor componente organice
(glucide,proteide,lipide) avand deci un rol plastic, K se gaseste in celul vegetala sub forma de
ion liber. Se admite teoretic si existenta unor compusi organici dar acestia se gasesc in
cantitati foarte mici si fara stabilitate mare.
Rolul lui consta in activarea a circa 40 de enzime cu rol in procesul de isnteza, transport,
depunere si schimb de enrgie. K activeaza in special enzimele care participa la formarea
substantelor cu grutate moleculara mare (amidon, proteina) din compusi cu greutate
moleculara mica.
Un rol important al K il constituie reglarea regimului hidric al acestora. Ca urmare a
capacitatii lui mari de hidratare K pastreaza starea de turgescenta a celulelor si mareste
presiunea osmotica. Acest lucru duce la gonfarea celulelor si inchiderea stomatelor, ceea ce
face ca apa sa fie retinuta in planta si atunci cand insolatia e puternica. El influenteaza de
asemenea procesul de fotosinteza si participa la transportul substantelor elaborate. Pe langa
rezistenta la seceta, K mareste si rezistenta plantelor la atacul bolilor si daunantorilor. In acest
sens se remarca rezistenta vieti de vie la mana si rezistenta marului la rapan.
K contribuie de asemenea la imbunatatirea calitatii recoltelor influentand in mod pozitiv
forma, culoarea, aroma fructelor, bogatia strugurilor si a legumelor in glucide.
Carenta de K perturba activitatea enzimatica, regimul hidric, procesul de fotosinteza, cu
urmari negative asupra cantitatii si caltitatii recolatelor.
Caracteristica principala pentru exteriorizarea deficientei in K la majoritatea plantelor
cultivate este asa numita "brunisura" apicala si marginala a frunzelor. Din cauza ca K din
frunzele etajelor inferioare mai putin active fotosintetic este trasnlocat in frunzele nou formate
si in meristemele e crestere, mainfestarea carentei devine vizibila pe frunzele inferioare care

incep sa se declorofileze de la varf pe margini catre baza lor. Culoarea, la inceput verde
galbuie trece in galben, dupa care intervin necrozarea tesuturilor afectate.
La vita de vie cu incarcatura mare de rod pe solurile slab aprovizionate in fosfor, apare
manifestarea asa numitei frunza neagra, caracterizaa prin aceea ca incepand de la varf si
marginile frunzelor mai mult expuse insolatiei tesuturile dintre nervuri devin brun inchise cu
reflexe rosietice. Aceste portiuni chiar daca sunt necrozate se mentin atasate de tesuturile vii,
conturul frunzei ramanand neschimbat. Plantele a caror nutritie este deficitara in potasiu
fructifica slab, recolta fiind calitativ inferioara. Coacerea neuniforma a legumelor fructoase
este o consecinta a deficitului in potasiu, astfel, la tomate fructele se coc neuniform. Portiunea
bazala ramanand multa vreme verde sau galben verzuie. La castraveti fructele sunt deformate,
au grosime neuniforma cu ingrosari si strangulari si sunt colorate atipic. In general aceste
situatii apar atunci cand solurile au un continut mai mic de 80 ppm K.
Carentele in K sunt favorizate de: reactia acida, continut ridicat in carbonati, textura fina
a solului, porozitate de aeratie scazuta.
3.2 Prezenta potasiului in natura.
In litosfera K ocupa locul 7, dupa siliciu, Al, Fe, Ca, Mg si Na continutul total fiind de
2,4 %. In hidrosfera K se gaseste in cantitati mari in apele marilor, oceanelor si unor lacuri.
In sol : K provine din rocile de solificare, din mineralele primare si secundare precum si
din ingrasamintele chimice si organice. Sursa cea mai importanta de K o reprezinta mineralele
primare reprezentate prin ortoza, microclin, mice si ilit. Acestea au un continut cuprins intre
4,5 pana la 9 % K. Aceste minerale primare reprezinta o sursa neinsemnata de aprovizionare !
imediata!a plantelor cu K ca urmare a structurii lor cristaline. Odata cu intensificarea
proceselor de alterare, mineralele primare pierd o parte din baze fapt ce duce la transformarea
lor in minerale argiloase ( clorit, montmorinolit, vermiculit ). Acestea au un continut mai mic
in K dar prezinta o capacitate de schimb cationic ridicata ceea ce face ca K sa devina
asimilabil. Solurile formate pe roci eruptive prezinta continuturi ridicate in K, comparativ cu
cele evoluate pe roci sedimentare si metamorfice.
Distributia K pe profilul de sol.
Este in functie de tipul genetic. In zonele din stepa unde solurile sunt slab diferentiate
d.p.d.v morfologic, continutul in K cel mai ridicat se afla in orizontul superior ( oriz A ). La
solurile mai evoluate cu profil bine diferentiat morfologic K se gaseste in cea mai mare
cantitate in orizontul Bt. Solurile din tara noastra au in orizontul arabil un continut in K total
cuprins intre 0,2 - 0,4 % ceea ce inseamna 40-80 tone/ha. Din aceasta mare cantitate K
accesibil plantelor este numai o foarte mica parte.
3.3 Formele K din sol
In raport de gradul de accesibilitate pentru plante K din sol poate fi grupat astfel:
a) K nativ sau inert: reprezinta forma care se gaseste in reteaua cristalina a mineralelor
primare si secundare. Din cantitatea totala a K existent in sol aceasta forma reprezinta 9799%. Deoarece mineralele respective sunt rezistente la alterarea aceasta forma nu este
accesibila plantelor.
b) K neschimbabil potential accesibil reprezinta fractiunea retinuta de mineralele
argiloase ca ion compensator de sarcina

c) K schimbabil este reprezintat prin ionii de K retinuti de sarcinile electrice negative ale
complexului coloidal reprezentand forma accesibila plantelor prin procese de schimb cationic.
Raportata la K total aceasta forma reprezinta circa 1,9 % din K total.
d) K solubil: existent in solutia solului. Aceasta reprezinta 0,1 pana la 0,3 % din K total.
Intre ultimele 3 forme exista un echilibru dinamic permanent care se reface ori decate ori este
modificat. Odata cu recolta sau prin aplicarea ingrasamintelor. Echilibrul dintre K schimbabil
si cel solubil invita o stare de aprovizionare in cursul perioadei de vegetatie. Echilibrul dintre
K nechimbabil si schimbabil reprezinta o stare de aprovizionare pentru o perioada mai
indelungata. Existenta acestor echilibre asigura mentinerea in timp a unui nivel de
concentratie a K in solutia solului si atunc cand se aplica mai rar ingrasamintele K.

Curs 4 12.03.2015
3.4. Zacaminte naturale de saruri potasice
Ingrasamintele potasice au ca sursa principala de materii prime zacamintele naturale de saruri
potasice a caror origine o constituie apa marilor si oceanelor.
Descoperite pentru prima data in 1839 in Germania, ulterior semnalate in Rusia, Canada,
SUA, Franta si Israel. In Romania, cercetarile geologice au pus in evidenta in 1958 un important
zacamant de saruri potasice in judetul Neamt, in perimetrul localitatilor Tazlau, Garcina, Schitul
Frumoasa, estimat la peste 300 milioane de tone potasiu substanta activa.
In general, aceste zacaminte au o compozitie complexa, in masa lor intrand un numar mare
de minerale dintre care cele mai importante sunt:
- cloruri: silvin, silvinit, carnalit.
- sulfati: glasserit, langbeinit, leonit, polihalit, shoenit
- cloruri + sulfati: kainit
- azotati: silitra

3.5 Clasificarea ingrasamintelor potasice:


In raport de provenienta si gradul lor de solubilitate, ingrasamintele cu potasiu se clasifica in
3 grupe:
A. Ingrasaminte potasice concentrate cu solubilitate mare in sol
B. Ingrasaminte potasice brute
C. Deseuri bogate in potasiu
A. Ingrasaminte potasice concentrate Acestea se obtin in urma prelucrarii mineralelor potasice brute prin diferite procedee. In aceasta
grupa intra: clorura de potasiu, sarea potasica, sulfatul de potasiu.
Clorura de potasiu(KCl) - se obtine din silvinit unde se gaseste impreuna cu clorura de sodiu.
Separarea celor doua componente se face prin metoda dizolvarii silvinitului si prin metoda
flotatiei.
Proprietati: - se prezinta ca o sare de culoare alba, cristalizata cu solubilitate mare in apa

- in stare pura are un continut de 63,7% K


- produsul tehnic folosit ca ingrasamant poate avea o culoare cenusie cand se obtine prin metoda
dizolvarii sau roza cand e obtine prin metoda flotatiei.
- are un continut de 60-62% K
- este usor higroscopica, fapt ce determina un proces de aglomerare
- are o reactie potential acida
- se foloseste mai putin ca ingrasamante iarna, utilizandu-se frecvent la obtinerea ingrasamintelor
chimice complexe
- atunci cand este folosita drect ca ingrasamant se recomanda a se administra din toamna odata cu
aratura de baza in vederea indepartarii pana inprimavara a ionului de Cl
- nu se administreaza speciilor sensibile la clor
Sarea potasica - este ingrasamantul potasic cel mai folosit. Se obtine prin amestecul clorurii
de poasiu cu sarurile naturale de poasiu, macinate.
In raport de proportia de amestec, dintre clorura de potasiu si sarurile potasice brute se obtin
3 sortimente de sare potasica:
a) sarea potasica 30% - se prezinta sub forma unor granule cu iametrul mai mic de3mm de culoare
resietica. Este higroscopica ca urmare a unui procent ridicat de clorura de sodiu. Continutul in
substanta activa variaza intre 28-32% K. Folosita la fertilizarea de baza a plantelor sensibile la
insuficienta potasiului in sol. Se aplica pe solurile cu textura medie si argiloasa.
b) sarea potasica 40% - se prezinta ca o pulbere cristalina de culoare cenusiu-roza cu cristale
galbene si rosii. Are un continut de 38-42% K, fiind sortimentul cel mai utilizat in agricultura. Se
administreaza ca ingrasamant de baza dar si la semanat
c) sarea potasica 50% - se prezinta sub forma de cristale de culoare alb-cenusie cu un continut in
substanta activa de 48-52%, higroscopica, ca urmare a unui procent de clorura de sodiu de circa
13%. Se aplica numai ca fertilizant de baza si numai la culturile care nu sunt sensibile la clor.
Sulfatul de potasiu - reprezinta sortimentul actual o proportie redusa ca urmare a faptului ca
este un ingrasamant scump. Industtrial se obtine prin reactia de dublu schimb dntre clorura de
potasiu si silfatul de magneziu sau sulfatul de sodiu. Se prezinta ca o sare de culoare alba cu
nuante cenusiu. Nu este higroscopica , motiv pentru care se pasatreaza bine, fara dificultati.
Continutul in substanta activa variaza intre 48-53% K. ARe o reactie fiziologica acida. Recomada
in primul rand culturilor intensive de legume din sere si solarii, precum si in floricultura
influentand in mod favorabil culoarea florilor si intensitatea verde a frunzelor datorita continutului
in sulf. Cu precadere se recomanda speciilor sensibile la clor.
B. Saruri potasice brute
Acestea au o provenienta mitologica, naturala, obtinuta in urma prelucrarii mecanice
c(macinare, a sarurilor potasice). Au o utilizare mai restransa. Sarurile potaso-magneziene de la
Tazlau se prezinta sub forma unor pulberi cristaline de culoare cenusie, partial solubile,
higroscopice, cu un continut de 8-10% K si 6-7% oxid de magneziu.
Recomandabil pe solurile foarte sarace in potasiu, cu permeabilitate buna pentru apa. Nu se
recomanda administrarea lor in zone secetoase deoarece determina o salinizare secundara a
solurilor.

Folosite numai la fertilizarea de baza.


C. Sunt produse bogate in potasiu. Acestea sunt cu precadere deseurile provenite din diferite
activitati care contin un procent apreciabil de potasiu.
Cenusa - este un produs rezultat in urma arderii organeor vegetale neconsumate de catre
animale. Cu exceptia azotului care se pierde prin ardere, cenusa contine toate elemnele chimice de
care plantele au nevoie. Este considerata ingrasamant potasic ca urmare a procentului ridicat in
aceste elemnte de 9-36% in functie de provenienta.
Se administreaza in sol toamna, odata cu aratura de baza. Dozele variaza intre 600-1200
kg/ha.
Poate fi administrata si in amestec cu ingrasamintele chimice fosfatice.
Nu se va aplica impreuna cu ingrasamintele chimice cu azot amoniacal si nici cu gunoiul de
grajd deoarece se produc pierderi insemnate de azot. In acesta situatie, se administreaza mai intai
ingrasamintele organice, iar la pregatirea solului pentru semanat se aministreaza si cenusa.
3.6. Eficienta economica a fertilizarii cu potasiu
Sporurile de productie realizate de ingrasamintele potasice sunt mult mai mici decat cele
obtinute de ingrasamintele cu azot sau fosfor. Astfel, sporul mediu de recolta la 1kg K substanta
activa este de 6-23 kg la mere, 2,5-4,5 kg la prun, 5-112 kg la struguri.
Aceasta efcienta este conditionata de tipul de sol, de planta cultivata, de modul de aplicare a
ingrasamantului si de conditiile climatice.
In general, solurile care au un continut scazut in potasiu, accesibil plantelor, raspund mai bine
la aplicarea ingrasamintelor.
Cernoziomurile formate pe leos, pe luturi leosoide si marne, avand un continut mai ridicat in
potasiu, raspund mai slab la administrarea ingrasamintelor. In sol aceste ingrasaminte aplicate in
doze mai mari pot genera unele fenomene secundare cu influente negative asupra plantelor. Ca
urmare a schimbului de cationi, potasiul deplaseaza din complexul coloidal in solutia solului
catoni de mangan, calciu, aluminiu si fier care ating concentratii ridicate ale limitelor de toxicitate.
Din acest motiv, pentru a preven aceste fenomene se recomanda ca in paralel cu administrarea
ingrasamintelor potasice sa se administreze si ingrasaminte pe baza de superfosfat simplu sau
amendamente calcaroase.
Potasiul avand o mobilitate redusa in sol, se recomanda ca ingrasamintele potasice sa se
administreze in toamna.
Atunci cand se administreaza pe soluri cu textura nisipoasa, ingrasamintele potasice se pot
aplica si primavara. Incorporarea lor se face cu discuitorul.
Eficienta in raport cu planta difera in functie de specie, dezvoltarea sistemului radicular,
metabolismul plantei,conditiile mediuloui inconjurator.
In functie de necesitati, speciile cultivate pot fi grupate in:
- specii cu sensibilitate mari : castravetii, conopida, telina, varza de toamna, persic, prunul si
caisul.
- plante moderat consumatoare: ceapa, ridichea, morcovul, spanacul, pepenii, pomii fructiferi, vita
de vie
- plante cu sensibilitate scazuta: capsunul, prazul, varza

Nevoia de potasiu la plante este legata in general si de lungimea perioadei de vegetatie. In


acest sens, plantele cu perioada scurta de vegetatie au nevoie de doze mai mari pentru a-si
satisface intensitatile de absorbtie in unitatea de timp.
Eficienta in raport cu modul de aplicare - In general ingrasamintele potasice se aplica toamna
prin imprastierea uniforma pe suprafata solului.
Nu se recomanda aplicarea odata cu semanatul.
La pomii fructiferi, ingrasamintele cu potasiu pot fi aplicate si prin stripiri foliare, dar numai
in cazurile pronuntat vizibile de carenta prin caderea prematura a frunzelor. In acest caz se vor
evita cu desavarsire stropirile facute numai cu clorura de potasiu. Concentratia solutiei este de 11,5% folosind 600 l/ha
4. Ingrasaminte chimice cu macroelemente de ordin secundar (sulf, calciu si magneziu)
5. Ingrasaminte chimice cu microelemente
Microeementele denumite si oligoelemente sunt elementele nutritive de care plantele au
nevoie in cantitati foarte mici, continutul lor in planta reprezentand (.............).
Desi aceste microelemente sunt consumate in cantitati foarte mici, importanta lor in nutritia
plantelor este foarte mare, ca urmare a rolului complex in procesele metabolice.
Microelementele pot fi puse alaturi de vitamine ca importanta fiziologica. Carentele lor
determina tulburari de nutritie tot atat de grave ca si a vitaminozelor.
Importanta practica acordata studiului microelementelor pentru practica agricola din diferite
tari, a dus la infiintarea de catre FAO a grupului european e cooperare in cercetarea
microelementelor cu 22 de institutii specializate din 14 tari.
Microelementele sunt absolut necesare a fi aplicate pe solurile erodate, pe cele amendate
recent cu produse calcaroase, pe solurile fertilizate an de an cu ingrasaminte chimice precum si pe
solurile nisipoase sau exploatate in regim de irigare.
Aceste microelemente pot fi aplicate in diferite moduri:
a) prin introducerea directa in sol la fertilizarea de baza sau suplimentara.
b) prin stropirea partilor vegetative cu solutii de concentratii reduse
c) prin tratarea semintelor sau butasilor inainte de semanat si plantat cu solutii slabe timp de 6-24
ore.
d) prin aplicarea in benzi odata cu semanatul
e) prin introducerea lor in apa de irigatie
f) prin aplicarea locala la cuib odata cu semanatul
5.1. Ingrasaminte chimice cu fier
Importanta fierului in nutritia plantelor este multipla, el fiind un element determinant in
procesul de fotosinteza contribuind la elaborarea si mentinerea clorofilei in planta. Influenteaza
fixarea simbotica in planta a azotului molecular si activeaza auxina si procesele de crestere si
diviziune celulara.
Plantele iau fierul din sol sub forma ionului bivalent si mai putin a ionului trivalent. Preluarea

fierului este stanjenita de valorile ridicate ale pH-lui si de o serie de ioni cum ar fi cuprul,
manganul, zincul, calciul si magneziul care pot induce carente in aceste elemente.
Carentele se manifesta prin incetinirea ritmului de crestere a radacinilor, apar perturbari in
sinteza clorofilei si in structura cloroplastelor.
Fenomenul cel mai daunator il constituie aparitia clorozei ferice, fenomen ce se manifesta pe
frunzele din etajele superioare ale plantelor. Acestea incep sa capete o culoare galben ca lamaia
pana la galben albicioasa, nervurile principale ramanand inca verzi. Simptomele sunt
asemanatoare carentei in azot sau magneziu cu deosebirea ca nu apar pe ele pete brune sau
rosietice.
Fenomenul de cloroza nu apare de fiecare data datorita insuficientei fierului, ci si ca urmare a
unui blocaj a acestuia de catre carbonatul de calciu (carenta indusa).

Agrochimie - Curs 5 - 19.03.2015

5.1. Prezenta fierului in natura


In litosfera, fierul ocupa locul 4 ca pondere, reprezentand 4,7-5,1% din greutate. In sol, fierul
apare in diferite minerale sub forma de oxizi si hidroxizi.
Continutul in fier total in orizonturile de la suprafata este in medie de 1,5-12%. In general,
solurile contin suficient fier solubil necesar nutritiei plantelor. Insuficienta lui este cauzata de o
serie de factori dintre care cei mai importanti sunt: continutul ridicat in calciu si reactia alcalina.
Produse utlizate ca ingrasaminte cu fier
In vederea combaterii carentei se folosesc o serie de saruri anorganice sau organo minerale.
- FeSO4 x 7H2O se obtine prin introducerea fierului in acid sulfuric (20-30%). Se prezinta sub
forma unor cristale albastru-verzui. Este solubil in apa si are un continut de 20,01% Fe si 11,5%S
- Chelatii - reprezinta o grupa de compusi complexi organo-minerali cu insusiri fizico chimice
care maresc eficienta activitatii fierului. Sunt solubili in apa, stabili la actiunea microorganismelor,
fierul eliberandu-se treptat ceea ce face ca sa nu fie retinut cu usurinta de coloizii solului. Din
aceasta grupa fac parte: sarea de sodiu si de fier EDTA si sarea de sodiu si de fier DTPA cu un
continut in substanta activa variat intre 5-12% EDTA si de 8% DTPA.
- Sulfatul de fier si aluminiu - cu un continut de 14% Fe
Aplicarea ingrasamintelor cu fier
Cloroza ferica apare fracvent pe solurile calcaroase cu un pH alcalin, precum si pe solurile
recent amendate accidental cu doze mari de CaCO3. Prezenta ionilor de calciu in cantitate mare in
solutia solului impiedica absorbtia fosforului ca urmare a caracterului lor antagonist (carenta
indusa).

In vederea caracterizarii potentialului solurilor in ceea ce priveste aparitia clorozei ferice in


special la vita de vie, se folosesc ca parametri CaCO3 activ si continutul in fier mobil. Acestia sunt
cuantificati in indicele IPC (indicele puterii clorozate).
Valorile IPC variaza de la 0-200.
-Valorile mai mici de 5 - solul nu are putere clorozanta
- 6-10 - putere clorozanta scazuta
- 11-25 - putere clorozanta ridicata
- 26-50 - putere clorozanta foarte mare
- >50 - putere clorozanta excesiv de ridicata
In cazul aparitiei clorozei in plantatiile viticole se fac stropiri foliare in perioada de vegetatie
cu calaican in concentratie de 0,2-0,5% sau cu Fe EDTA in concentratie de 0,02%. In livezi,
cloroza ferica se combate prin aplicarea la sol a sulfatului de fier tetrahidratat sau sulfatului feric
in doza de 40-60/kg la ha.
Compusii de tip chelat se dau in doze de 2-9kg/ha folosindu-se in medie 12-24 g/pom.
Aplicarea extraradiculara este mai avantajoasa economic. In perioada de repaus vegetativ in livezi
se fac stropiri cu sulfat de fier tetrahidratat 3-5%, folosindu-se cca 300l/ha sau in timpul perioadei
de vegetatie cu o concentrtie a solutiei de 0,04-0,08% neutralizata cu 0,15% var stins.
Tratamentele curative nu inlatura conditia clorozanta din sol. Se impune ca in plantatiile de
pomi fructiferi si vita de vie, pe solurile cu putere clorozanta tratamentele foliare curative sa fie
incluse in tehnologie si sa fie aplicate periodic cu grija de a asigura de fiecare data un bun contact
si o aderenta corespunzatoare a solutiilor cu fier pe ambele fete ale frunzelor.
Cea mai importanta dintre masurile preventive este evitarea amplasarii speciilor sensibile la
cloroza pe solurile cu putere clorozanta. In acest caz, se vor folosi portaltoi rezistenti la cloroza.
Efectul preventiv de durata medie ca timp poate avea si incorporare localizata in sol a unui
amestec de calaican cu gunoi de grajd: 4-5 kg gunoi de grajd cu 2% calaican la un butuc de vita de
vie.
Din punct de vedere al sensibilitatii fata de carentele in fier plantele pot fi grupate astfel:
- plante foarte sensibile: conopida, fasolea, spanacul, capsunul, vita de vie, nucul, gutuiul, piersic
si cires.
- specii sensibile: tomate, varza, telina, marul, parul
- plante cu sensibilitate scazuta: cartof, castraveti
In vederea prevenirii sau atenuarii efectelor negative a clorozei ferice se recomanda - altoirea
pe portaltoi care sunt rezistenti la continuturi mari de CaCO3 activ.
- aministrarea de ingrasaminte chimice cu reactie fiziologic acida care maresc acivitatea fierului
echivalent in sol.
- administrarea unor doze mai mari de gunoi de grajd bine descompus care contin substante cu
insusiri chelatice.
- subsolajul periodic al solului.
5.2. Ingrasaminte chimice cu mangan
Manganul are un rol multiplu in organismele vegetale vii. Actiunea lui este legata si de
prezenta fierului cu care trebuie sa se gaseasca intr-un raport de 1:1,5-2,5. El joaca un rol
important in activizarea enzimelor oxireducatoare si impreuna cu fierul, cuprul si zincul

actioneaza in mod indirect in procesul de formare al clorofilei. Ia parte la metabolismul acizilo


nucleici si are un rol in sinteza vitaminei C. Mareste rezistenta plantelor la seceta, reducand
transpiratia. Confera rezistenta plantelor la continuturi ridicate de saruri solubile ca urmare a
insusirii de antagonism fata de calciu, Mg, Cu si Mo. Este preluat de catre plante din solutia
solului ca forma de ion bivalent. Celelalte forme, trivalent si tetravalent nefiind accesibile
plantelor.
La inceput, fenomenul de absorbtie este pasiv, apoi devine activ fiind legat de procesul de
metabolism. Avand o mobilitate ridicata, el este translocat in partea aeriana. Carenta in mangan se
manifesta de regula pe solurile organice si in primul rand pe cele care contin carbonati si au un pH
alcalin.
Carenta este bine reflectata prin concentratia lui in frunze, diagnoza foliara fiind criteriul
principal de apreciere.
Pentru majoritatea plantelor cultivate, nivelul critic este de 15-20 ppm Mangan in frunze.
Fenomenul se manifesta vizibil prin incetinirea cresterii frunzelor si clorozarea spatiilor dintre
nervuri cu aparitia petelor clorotice care se brunifica si apoi se usuca.
La vita de vie, carenta se manifesta prin clorozarea frunzelor intre nervuri, mozofilul de-a
lungul nervurilor mediane ramanand verde.
La pomii fructiferi, carenta se manifesta prin clorozarea marginala si intre nervuri a frunzelor
bazale. Daca insuficienta este severa, sunt afectate si frunzele tinere ce cad prematur.
Prezenta manganului in natura
In scoarta terestra manganul se gaseste in proportie de 0,09% din greutate. Cele mai bogate in
mangan sunt rocile magmatice si rocile sedimentare argiloase.
In sol, manganul se gaseste sub forma de compusi ce apartin celor 3 stari:bivalent, trivalent si
tetravalent.
Continutul in mangan total al solurilor din tara noastra variaza in limite foarte largi cuprinse
intre 175-1820 ppm, valorile inferioare fiind caracteristice solurilor nisipoase. Se constata in
general o crestere a continutului in mangan de la solurile de stepa catre cele de padure. Dupa
gradul de solubilitate si accesibilitate, manganul prezinta urmatoarele forme:
a) mangan neschimbabil- acesta se afla sub forma de oxizi greu solubili precum si sub forma de
hidroxizi.
b) mangan schimbabil - reprezinta o fractiune foarte mica din rezerva de mangan adsorbita la
complexul coloidal sub forma de mangan bivalent.
c) mangan solubil - se gaseste in solutia solului in concentratie de 1-9 ppm sub forma de mangan
bivalent.
Manganul solubil impreuna cu cel schimbabil constituie continutul solului in mangan activ
care este mult mai redus fata de manganul total cu valori cuprinse intre 2-260 ppm.
Substante utilizate ca ingrasaminte cu mangan
Acestea sunt reprezentate prin o serie de compusi anorganici si organci precum si de reziduri
de la prelucrarea minereurilor de mangan.
- Sulfatul de mangan - este o sare cristalizata de culoare alba sau roza, slab higrosccopica si putin

aglomerabila care are un continut de 24% Mn


- Clorura de mangan - este o sare cristalizata, solubila in apa cu un continut de 27% substanta
activa
- namolul de mangan - provine din instalatiile de prelucrare a minereurilor cu mangan. Se prezina
ca un praf cenusiu inchis cuun continut de 9-15% Mn.
- Superfosfatul cu mangan - este un ingrasamant obisnuit cu fosfor cu 18% substanta activa,
imbogatit cu 10-15% namol de mangan. Se utilizeaza exclusiv aplicat la sol.
- Chelatii de mangan - cu un continut de 8-12% substanta activa.
Aceste produse se aplica in sol sau prin stropiri foliare.
Administrarea in sol se recomanda pe solurile cu reactie acida sau pe cele formate pe nisipuri
cuartifere. Dozele folosite variaza in functie de planta, continutul solului in humus si pH, varriind
intre 5-15 kg/ha.
Pe solurile cu reactie neutra sau alcalina sau pe cele bogate in humus, aplicarea
ingrasamintelor cu mangan este mai putin eficienta ca urmare a capacitatii lor de a fixa manganul.
Pe astfel de soluri se recomanda aplicarea ingrasamantului in benzi, asociate cu ingrasaminte cu
reactie fiziologica acida (sulfatul de amoniu).
Metoda de adminstrare pe cale foliara reprezinta cea mai rapida si eficienta de corectare a
carentei.
La pomii fructiferi tratamentele se fac fie in perioada de repaus, fie in timpul perioadei de
vegatatie. In perioada de repaus, concentratia solutiei este de 4-5% (500-600 l/ha) si mai scazuta
de 0,1% in cazul tratamentelor in timpul perioadei de vegatie. In acest ultim caz, se recomanda ca
solutia sa fie neutralizata cu hiodroxid de calciu 0,1% pentru a evita fenomenul de fitotoxicitate.
5.3. Ingrasaminte chimice cu zinc
Zincul participa la metabolismul proteic, la sinteza acizilor liponucleici, a glucidelor, a
vitaminelor B si C, precum si la formarea clorofilei. In metabolismul proteic, el favorizeaza
sinteza ARN care la randul sau controleaza sinteza proteinelor.
Plantele preiau zincul din sol sub forma ionului bivalent. Procesul de absorbtie este redus
drastic de temperaturile scazute, de conditiile de anaerobioza, de stagnare a apei, de un pH alcalin,
precum si de un continut ridicat in fosfati mobili.
Se considera o nutritie normala cu zinc a plantelor atunci cand concentratia acestuia in frunze
este de 90-100 ppm.
Carenta in zinc a fost evidentiata in mai multe tari pe diferite tipuri de sol la diferite culturi
incepand cu anulc 1966 ca urmare a practcarii unei agriculturi intensive.
In tara noastra, carenta a fost sesizata pentru prima data la porumbul cultivat pe solurile
carbonatice din S-E tarii, fenomenul favorizat de dozele mari de ingrasaminte minerale si
indeosebi de cele cu fosfor.
Din punct de vedere al sensibilitatii la carenta in zinc, speciile pot fi grupate in:
- specii foarte sensibile: fasole, ceapa, marul, parul, ciresul
- specii cu sensibilitate mijlocie: tomate, cartof, parul, caisul, visinul, nucul, vita de vie.
- specii cu sensibilitate redusa: zmeur, coacaz, agris.
La vita de vie, insuficienta se manifesta prin frunze mici, cu margini neregulate, spatiul dintre
nervuri clorozat, lastari scurti cu boabe mici.

La pomii fructiferi, carenta se manifesta prin frunze mici, dispuse in rozeta, ramuri scurte,
proces de fructificare diminuat. In general, carenta apare in situatia in care concentratia zincului in
frunze este sub 20 ppm.

Agrochimie - Curs 7 - 09.04.2015


Cap V .
6. Ingrasaminte chimice complexe. Alaturi de ingrasamintele chimice care contin un
singur element fertilizant de baza ( azot, fosfor, potasiu ) cunoscute si sub denumirea de
ingrasaminte chimice simple. Industria chimica produce si o serie de ingrasminte care contin
2 sau 3 elemente de baza in diferite proportii. Acestea sunt reprezentate printr-o sare in care
functia acida cat si cea bazica contin fiecare cate un element fertilizant diferit unul de celalalt
sau sunt reprezentate prin mai multe saruri combinate chimic din care rezulta produse noi
respectiv ingrasamintele complexe.
Acest sortiment s-a impus din considerente de ordin economic prezentand fata de
ingrasamintele simple o serie de avantaje.
a. Au un continut mai mare de substanta activa pe unitate de masa.
b. Au insusiri superioare fata de cele simple fiind mai putin higroscopice cu o reactie
fiziologica neutra si nu lasa reziduri in sol.
c. Necesita un volum mai redus de forta de munca si un consum mai mic de energie.
d. Se pot administra mai uniform si omogen in sol.
e. Se simplifica operatiunile de transport si se reduce spatiul de depozitare
f. Coeficientul de utilizare al elementelor nutritive este mai mare decat in cazul aplicarii
separate a elementelor ca urmare a actiunii de sinergism.
In acelas timp, acest sortiment are si unele dezavantaje, cum ar fi: contine elemente intrun raport fix care nu corespunde de fiecare data anumitor conditii de sol, cerintelor plantelor
si fazelor de vegetatie. Majoritatea ingrasamintelor complexe sunt deficitare intr-o serie de
elemente si microelemente necesare plantelor putand induce fenomene de carenta. Aceste
dezavantaje pot fi corectate prin utilizarea suplimentara a ingrasamintelor simple, echilibrand
raportul dintre azot, fosfor si potasiu.
Terminologia acestor ingrasaminte este codificata sub forma unor formule cu 2 - 3,
uneori cu 4 numere care reprezinta canitatea de elemnt nutritiv activ continut in 100 kg de
ingrasamant brut.
Ex: C 23:23:0; C 22:11:11, C 13:26:13.
Primul numar reprezinta canitatea de azot substanta activa, al doilea numar stipuleaza
canitatea de fosfor, substanta activa iar al treilea numar cantitatea de potasiu. In cazul in care
apare si cel de al 4 lea numar acesta este reprezentat de magneziu.
Luand ca referinta continutul in azot se poate stabili raportul dintre elemnte: 1.1.0; 2.1.1;
1.2.1
Clasificarea ingrasamintelor complexe.
Acestea pot fi clasificate dupa urmatoarele criterii
a. Dupa numarul de elemente nutritive
b. Dupa raportul dintre elementele nutritive

c. Dupa starea lor fizica


a. Ingrasamintele complexe pot fi:
- binare de tipul azot-fofor, azot-potasiu, fosfor-magneziu, fosfor-potasiu.
-ternare: azot-fosfor-potasiu sau azot-fosfor-magneziu
- cu macro si microelemnte:
-ingrasaminte complexe organo-minerale.
b. Dupa raportul de participare, ele pot fi :
- ingrasaminte complexe de uz general atunci cand raportul dintre azot-fosfor si potasiu
este de 1.1.1
- ingrasaminte complexe bogate in azot : cand raportul este 2,5.1.1
- ingrasaminte complexe bogate in fosfor : cand raportul este de 1.1,5.1
- ingrasamitne complexe bogate in potasiu : cand raportul este de 1.1.2
c. Dupa starea fizica:
- ingrasaminte complexe solide si lichide
6.1 Ingrasaminte complexe solide
In aceasta categorie intra urmatoarele ingrasaminte complexe:
- nitrofosfatii
- fosfatii de amoniu
- ingrasaminte de tipul azot - potasiu
- ingrasaminte complexe cu microelemnte si macroelemente.
- ingrasaminte complexe organo-minerale.

Agrochimie - Curs 8

Cap.5
6.1. Nitrofosfatii - sunt ingrasaminte complexe rezultate in urma prelucrarii fosfatilor naturali
cu acid azotic. In functie de procesul de prelucrare se obtin ingrasaminte de tipul NITROFOS si
NITROFOSKA.
Azotul se gaseste sub forma de azot nitric si azot amoniacal.
Fosforul se gaseste sub forma de compusi usor solubili sau sub forma chimica mai greu
solubila in apa, dar solubile in solventi conventionali.
Potasiul se gaseste sub forma de KCL si KNO3.
Obtinerea nitrofosfatilor - se bazeaza pe reactia dintre fosfatii naturali si acid azotic.
Ca10(PO4)6F2 + 20 HNO3 --> 10 Ca(NO3)2 + 6H3PO4+2 HF
a) 3H3PO4 + Ca(NO3)2 + 3NH3 --> Ca(H2PO4)2 + NH4H2PO4 + 2NH4NO3

b) 3H3PO4 + Ca(NO3)6 + 6 NH3 --> CaHPO4 + 2(NH4)2HPO4 + NH4NO3


In prezent se obtin doua categorii de nitrofosfati:
- nitrofosfati usor levigabili
- nitrofosfati greu levigabili
Nitrofosfatii usor levigabili - C 27-13,5-0 - este un ingrasamant de tip nitrofos cu raportul de
complexare de 2:1:0, contine 13% azot nitric si 14% azot amoniacal, granulat de culoare gricenusiu, cu reactie neutra. In conditii optime de depozitare poate fi pastrat un timp indelungat, fara
pericolul de aglomerare. Este considerata o substanta periculoasa la transport. Transportul unei
cantitati mai mari de o tona se efectueaza numai de catre firmele autorizate pentru transportul
substantelor pericualose. Poate fi utilizat pe toate tipurile de sol, dar in mod special pe cele cu
gradul de saturatie in baze mai mic de 90 si cu IOFS mai mare de 0,5, atat la fertilizarea de baza
cat si la cea suplimentara.
C 22-22-0 - este un nitrofos cu raport de complexare de 1:1;0, granula cu diametrul de 1-4
mm. Din totalul fosforului, 15% este solubil in apa.
C 13-26-13 - este un ingrasamant de tip nitrofoska cu raportul de complexare de 1:2:1
comercializat sub denumirea de COMPLEX III. Este granulat, cu o culoare cenusiu-deschisa
utilizat pe toate tipurile de sol si la toate culturile, atat la fertilizarea de baza cat si la cea faziala.

Nitrofosfatii greu levigabili - C 12-18-0 - este de tip nitrofos, raport de complexare 1:1,5:0,
granulat 1-3 mm, culoare cenusiu deschisa.
C 10-25-10 - este un ingrasamant de tip nitrofoska cu raportul de 1:1,5:1, granulat,
neaglomerabil, se aplica cu precadere pe solurile cu V<85% si cu IOFS>2, numai la fertilizarea de
baza.
Nirtofosfatii usor levigabili cu peste 70% din fosfor solubil in apase recomanda a fi aplicati
pe toate tipurile de sol si la toate culturile. In mod deosebit se vor aplica culturilor de primavara,
fie inainte de pregatirea paului germinativ, fie in timpul lucrarilor de intretinere.
Nitrofosfatii greu levigabili sunt implicati pe solurile acide cu pH<6,5. Pe aceste soluri,
fosforul din CaPOH4 ramane mai mult timp ca dispozitia plantelor ca urmate a solubilitatii lor mai
reduse.
Fosfatii de amoniu - sunt ingrasaminte de tip nitrofos obtinute in urma amonizarii cu
intensitate diferita a solutiilor de acid ortofosforic H3PO4.
H3PO4 + NH3 --> NH4H2PO4 >100 C
H3PO4 + 2NH3 --> (NH4)2HPO4 >70 C
H3PO4 + 3NH3 --> (NH4)2PO4 ~40 C
Fosfatul monoamoniacal este comercializat sub denumirea de MAP sau Amofos. Are un

continut in substanta activa de 74% din care azotul reprezinta 16%, iar fosforul 58%. Din aceasta
cauza este considerat un ingrasamant mai putin echilibrat.
Fosfatul diamoniacal DAP sau diamofos, are raportul de 1:3. Este considerat un ingrasamant
mai putin echilibrat.
Sunt ingrasaminte granulate recomandate in mod obisnuit pentru culturile perene la
fertilizarea de baza, toamna (plantatii viticole, pomicole si terenuri destinate culturilor de legume).
Ingrasaminte te tipul potasiu-azot
KNO3 se obtine in urma reactiei de dublu schimb dintre clorura de potasiu si azotatul de amoniu.
Este un ingrasamant cu formula de complexare de 13:0:46. (59% subst activa). Este
ingrasamantul cu azot cu cea mai redusa higroscopicitate. Este neutru din punct de vedere chimic.
Nu lasa nici un reziduu in sol, putand fi folosit la toate speciile, dar indeosebi la cele sensibile la
clor. Se utilizeaza frecvent in stropiri foliare, la vita de vie si in plantatiile pomicole. Se aplica
indeosebi acolo unde fondul de fosfor este deplin asigurat.

Ingrasaminte complexe organo-minerale (ionitice) - aceste ingrasaminte sunt constituite


dintr-o fractiune organica reprezentata prin substante macromoleculare naturale sau de sinteza si o
fractiune minerala x,y,z reprezentate prin elemente nutritive NPK. Ele pot fi de tipul Rx, Rxy,
Rxyz. Substantele macromoleculare naturale sunt reprezentate de acizii humici din carbunii
inferiori (lignitul). Substantele macromoleculare de sinteza sunt reprezentate prin rasini ureeoaldehididce. Datorita acetor compozitii, aceste ingrasaminte se caracterizeaza prin:
a) fiecare element nutritiv se gaseste in ingrasamant sub mai multe forme - o parte in combinatii
usor soloubile in apa, iar o parte intra in constitutia substantelor macromoleculare din care se
eibereaza treptat pe masura biodegradarii.
b) in timpul solubilizarii nu se produc modificari esentiale ale reactiei solului si ca urmare se pot
aplica pe orice tip de sol
c) concomitent cu substantele nutritive se incorporeaza in sol si o cantitate insemnata de acizi
humici care imprima solului sau amplifica pozitiv insusiri fizio-chimice.
Ca urmare a acesor insusiri, in urma folosirii lor se realizeaza o reducere a pierderilor de azot
prin levigare, o mai buna protejare a fosforului si mentinerea lui sub forme accesibile plantelor,
precum si o nutritie echilibrata in elemente nutritive atat sub forma de anioni cat si sub forma de
cationi.
Aceste ingrasaminte se produc la noi pe baza de lignit, principalele tipuri fiind:

Tipul
L121
L210
L211

L310

Aplicarea acestor ingrasaminte an de an creeaza un efect cumulativ ca urmare a continutului


de materie organica adusa ce exercita un efect ameliorator asupra insusirilor solului. Se recomanda
a fi aplicate pe solurile nisipoase, erodate, precum si in sere si solarii.
Principalele culturi care reactioneaza bine la aceste ingrasaminte sunt: tomate, cartof si
piersic.
6.2. Ingrasaminte complexe lichide
Acestea au in general aceeasi compozitie chimica ca si ingrasamintele complexe solide, ele
reprezentand solutii apoase ale unor saruri solubile. Folosirea lor prezinta o serie de avantaje si
anume:
a) elementele nutritive administrate pe aceasta cale actioneaza direct si rapid in procesele de
crestere si dezvolatare a plantelor
b) contribuie la reducerea fenomenelor de dereglare a nutritiei minerale ce pot sa apara in cursul
perioadei de vegetatie.
c) intensifica procesele metabolice in cazul temperaturilor scazute de 5-10grade, cand plantele
intampina dificultati in absorbtia radiculara.
d) reprezinta o modalitate eficienta de combatere a carentelor in microelemente.
e) inlatura total sau partial pericolul levigarii in sol a elemnetelor nutritive.
Ingrasamintele complexe lichide se clasifica in doua grupe pricipale:
- ingrasaminte complexe lichide diluate
- ingrasaminte complexe lichide concentrate

Agrochimie - Curs 11 - 7.05.2015

Cap.5
8. Depozitarea si pastrarea ingrasamintelor chimice
Eficienta ingrasamintelor chimice depinde in mare masura de conservarea insusirilor lor pee
timpul depozitarii si pastrarii. Principalele insusiri chimice de car trebuie sa se tina cont la
pastrarea lor sunt:
- higroscopicitatea
- continutul de acizi liberi
- reactiile de descompunere
- pericolul de explozie
Higroscopicitatea este definita calitativ ca fiind tendinta substantelor chimice de a retine
umiditatea atmosferica. In urma acestui proces, ingrasamintele se transforma intr-o masa greu de
admi9nistrat in sol. Atunci cand temperatura in depozite creste, ingrasamintele pierd surplusul de
apa si se transforma intr-o masa compacta. Cea mai mare higroscopicitate o au ingrasamintele cu

azot amoniacal si cele complexe pe baza de azotati de amoniu.


Higroscopicitate mai mica o au ingrasamintele cu fosfor si cele cu potasiu. Ureea si sulfatul
de amoniu au o higroscopicitate intermediara.
Continutul de acizi liberi care ramane in masa ingrasamantului in urma procesului de
prelucrare pot genera in timpul pastrarii reactii nedorite care in final duc la degradarea lor. In
acelasi timp, aciditatea libera cotribuie la distrugerea ambalajelor, a spatiilor de depozitare,
precum si a mijloacelor de transport si administrare.
Aciditatea libera maxim admisa este de 6,5% la superfosfatul concentrat, 5,5% la
superfosfatul simplu si 0,2-0,5% la sulfatul de amoniu.
Azotatul de amoniu pastrat in conditii necorespunzatoare se descompune cu formare de oxizi
de azot care pe langa faptul ca sunt foarte toxici, la temperauri ridicate se descompun rapid pana la
eliberarea azotului molecular cu explozie.
Depozitul de ingrasaminte chimice
La nivelul fermelor agricole, ingrasamintele chimice se pastreaza in depozite speciale.
Acestea se amplaseaza in locuri mai ridicate, unde nu stagneaza apa, iar apele freatice sunt
cantonate la adancimi mai mari. El se amplaseaza la o distanta minima de 50m, fata de cladiri
administrative si grajduri (pentru azotatul de amoniu distantele sunt mai mari de 400-500m).
Peretii depozitului trebuie sa fie suficient de grosi pentru a evita variatiile de temperatura ce
determina condensarea vaporilor de apa in interiorul depozitului. Acestia se captusesc cu scandura
gudronata sau carton asfaltat pentru protectie contra coroziunii pe inaltimea de 2-3m.
Pardoseala se face din asfalt, argila bine batuta sau din scandura gudronata. Nu se folosesc
pardosele din beton deoarece condenseaza vaporii si datorita aciditatii libere sunt distruse repede.
Acoperisul se confectioneaza din tigla si nu din tabla deoarece aceasta rugineste foarte repede
si in acelasi timp contribuie la ridicarea temperaturii in depozi.
Interiorul depozitului se compartimenteaza cu pereti mobili din scandura gudronata in
vederea depozitarii ingrasamintelor pe sortimente.
Ingrasamintele livrate in saci se depoziteaza prin stivuirea acestora orizontal pana la
inaltimea maxima de 2m.
Capacitatea depozitului se calculeaza in raport de necesarul de ingrasaminte si de greutatea
volumetrica a acestora. In medie, o tona ingrasamant ocupa un volum de 1,25 metri cubi. Pentru
aerisirea depozitului se prevad cosuri de ventilatie care pot fi inchise si deschise din exterior.
Reguli de protectie a muncii
In aceste depozite se impun a fi respectate urmatoarele:
- nu este permis introducerea materialelor inflamabile
- nu este permisa pastrarea substantelor organice
- se interzice fumatul, consumul de alcool si folosirea surselor de iluminat deschise
- nu se folosesc instalatii de incalzire
- sunt interzise lucrarile de sudura cand in depopzit se afla azotatul de amoniu
- muncitorilor li se face un instructaj pe probleme de protectie si sa fie echipati cu echipament de
protectie
- se va mentine in permanenta ordinea si curatenia

Cap. 6. Ingrasaminte organice naturale


Fertilizarea organica poate fi definita ca un sistem de ameliorare a solului bazat pe cresterea
continutului in materie organica care prin transformarile suferite sub actiunea microorganismelor
determina efecte de imbunatatire a nutritiei plantelor si concomitent o ameliorare a insusirilor
solului, indeosebi a continutului si calitatii humusului.
ferilizarea organica cuprinde:
- folosirea tuturor resurselor de reziduri vegetale ce nu pot fi folosite ca furaje sau materie prima
pentru industrie, a dejectiilor animalggiere, a apelor uzate care nu comporta riscul poluarii solului,
a diferitelor composuri organice precum si a ingrasamintelor verzi.
Clasificarea ingrasamintelor organice naturale:
Acestea pot fi cloasificat dupa:
- contributia lor la refacerea rezervei de humus
- dupa continutul lor in substanta uscata (consistenta)
In functie de primul criteriu, ingrasamintele organice se clasifica in:
1. Ingrasaminte organice cu actiune intens humifera
2. ingrasaminte organice cu actiunea slab humifera
3. Ingrasaminte organice fara actiune humifera
Dupa cel de-al doilea criteriu, ele se clasifica in:
1. Ingrasaminte organice de consistenta solida - care au peste 15% substanta uscata
2. Ingrasaminte organice de consistenta semi-lichida - cu 4-15% substanta uscata
3. Igrasaminte organice lichide - au un continut mai mic de 4% substanta uscata.
Ingrasaminte organice cu actiune intens humifera
In aceasta grupa intra: gunoiul de grajd, mranita, compostul, turba si ingrasamintele verzi.
Gunoiul de grajd - rezulta din dejectiile solide si lichide ale animalelor la care se adauga si
materialele folosite ca asternut. Este un ingrasamant complex deoarece reprezinta o sursa de
macro si micro elemnte precum si stimulator de crestere. Prin incorporarea lui in sol se realizeaza:
a) imbogatirea solului cu materie organica humificata
b) creste puterea de retinere a apei cu aproximaiv 20%
c) se mareste capacitatea de tamponare a solului si de retinere a elementelor nuritive evitandu-se
levigarea lor.
d) se intensifica activitatea microbiologica a solului
e) are loc o imbunatatire a aprovizionarii plantelor cu elemente nutritive cunoscandu-se faptul ca o
tona de gunoi de grajd rezultat de la taurine contine circa 3,5 kg azot, 3kg fosfor, 4,4 kg potasiu si
0,4 kg calciu.
Compozitia gunoiului de grajd
Gunoiul de grajd este constituit din 3 elemente

1. Dejectiile solide
2. Dejectiile lichide
3. Materialul folosit ca asternut
Dejectiile solide reprezinta partea nedigerabila sau nedigerata a nutretului de catre
organismul animal pe care acesta o elimina sub forma de fecale. Prin accestea se elimina 30-50%
din substanta uscata a furajelor consumate de catre animale si contine 80% din fosforul existent in
hrana, 60% din potasiu si 40% din azot.
Dejectiile lichide sunt constituite din apa eliminata de organismul animal prin rinichi, din
produsele de scindare a substantelor proteice (urei, acid uric, acid hipuric) si diversi ioni minerali.
Materialul folosit ca asternut influenteaza cantitatea si calitatea gunoiului de grajd atat prin
material care se foloseste cat si prin felul sub care se utilizeaza. Materialul folosit ca asternut
trebuie sa retina dejectiile lichide provenite de la animale si sa reduca pierderile care au loc in
timpul fermentarii marind valoarea fertilizanta a gunoiului. Ca asternu in mod curent se folosesc
paiele de cereale, turba, frunzele si rumegusul. Cand se folosesc ca asternut paiele de cereale se
recomanda ca acestea sa fie tocate pentru a le mari puterea de retinere a dejectiilor lichide. Atunci
cand turba se foloseste ca asternut, se recomanda ca ea sa nu fie prea uscata deoarece absoarbe
prea lent dejectiile lichide, se recomanda a avea o umiditate de 25-30%.
Pastrarea gunoiului de grajd - acesta nu se foloseste in stare prospata ci numai dupa o
prealabila fermentare in platforme speciale. Aceasta deoarece in gunoiul de grajd proaspat,
substantele nutritive cu exceptia azotului amoniacal din urina se gasesc in forme greu accesibile
plantelor. In acelasi timp, gunoiul de grajd proaspat prezinta si alte dezavantaje:
- usureaza pierderea apei din sol prin afanarea excesiva a acestuia
- continuarea proceselor de descompunere in sol duce la formarea unor compusi neoxigenati
(CH4) care sunt toxici pentru plante
- microorganismele care continua transformarile in sol a gunoiului proaspat consuma azotul nitric
din sol in detrimenul plantelor.
Gunoiul de grajd proaspat se foloseste direct numai pentru paturile calde la rasadnite.
In scopul obtinerii unui gunoi cu calitati bune se recomanda fermentarea lui in platforme.
Platforma de gunoi de grajd
Aceasta se amenajeaza fie direct in camp, fie in apropierea grajdurilor la ccl putin 50m de
acestea si 200m de locuinte si surse de apa. Locul ales trebuie sa fie ferit de inundatie rezultate din
ploi sau topirea zapezilor.
Sa fie umbrit si sa permita organizarea platformei cu latura lunga paralela cu directia
vanturilor dominante. Forma este dreptunghiulara cu latimea de 4-9 m, iar lungimea variabila in
raport cu cantitatile de gunoi rezultate de la animale.
Baza platformei se amenajeaza cu un strat gros de argila bine batuta de 15-30 cm sau piatra,
caramida sfaramata, etc. Acesteia i se da o inclinare usoara de circa 3grade spre unul din capete
unde se va amenaja bazinul in care se colecteaza mustul de gunoi rezultat in timpul fermentarii.
Cand platforma se amenajeaza in sapatura, ea va avea o adancime de 80-100 cm, iar peretii se vor
taluza. De jur imprejurul platformei se sapa un sant de scurgere pentru a o feri de inundare.
Platformele amenajate la suprafata, pe masura ce se inalta prin depozitarea gunoiului se va

inconjura cu pereti din nuiele impletite sau tulpini de porumb in vederea prevenirii uscarii
gunoiului.
Viteza de descompunere a gunoiului in platforma este conditionata de: umiditate, aerare si
temperatura. In timpul fermentarii, procesul trebuie astfel dirijat incat sa se evite pierderile de azot
amoniacal.
In procesul de fermentare se disting 4 stadii de descompunere a gunoiului.
a) gunoiul de grajd nefermentat - cand paiele din gunoi sunt rezistente la rupere si au culoarea
aproape neschimbata
b) gunoiul de grajd semi-fermentat - cand paiele au culoare bruna, se rup usor, mustul devine brun
negricios, iar masa gunoiului este mai redusa cu 20-30% decat cea iniiala.
c) gunoiul de grajd fermentat - cand paiele sunt descompuse complet, nu se mai disting, el ar o
culoare brun-negricioasa, mustul este limpede, iar masa gunoiului se reduce cu 50%
d) gunoiul de grajd foarte bine descompus (mranita) - atunci cand se prezinta ca o masa afanata de
pamant negricios. Masa gunoiului reprezinta in acest stadiu numai 25% din greutatea initiala a
gunoiului din platforma.

Agrochimie - Curs 13 - 28.05.2015 (jumatate din curs nu mi-a scris


tastatura)

Cap 7 . Controlul starii de fertilitate a solului, mijloc de folosire rationala a ingrasamintelor


1. Testarea starii de fertilitate a solului prin analiza chimica a plantelor
Evaluarea stari se bazeaza pe faptul ca aceasta poate manifesta simptomele unor tulburari de
nutritie determinate de lipsa, insuficienta sau excesul unor elemente nutritive din sol.
Analiza chimica a partilor vegetative (frunze, petiol, nervuri, lastari tineri) poarta denumirea
generala de diagnoza foliara. Primele incercari pentru transpunerea in plante a diagnozei foliare pe
baze stiintifice s-au facut in Franta la vita de vie.Ulterior, metoda s-a extins la o gama foarte larga
de specii. Reusia diagnozei foliare este conditionata de 3 factori:
a) recoltarea corecta a probelor vegetative
b) pregatirea probelor vegetative pentru analiza si analizarea lor
c)
a) Constituie etapa hotaratoare pentru calitatea lucrarii de diagnoza foliara

b) ....
Testul colorimetric al petiolului
Acest test permite aprecierea starii de aprovizionare in primul rand cu azot nitric (NO3).

Testul consta prin sectionarea petiolului oblic pe portiunea cea ma groasa. Sectiunea se face dintro singura taietura cu lama sau cu un briceag bine ascutit. Pe sectiunea proaspata se aplica 1-2
picaturi de difenilamina. In acest lucru (0,1 difenil amina in 10 ml acid sulfuric concentart) fara a
atinge cu pipeta petiolul. Se va observa evolutia intensitatii culorii albastre care apare ce va fi
comparata cu o scara etalon. Aparitia rapida a culorii albastre inchis catre negru stabila, denota ca
nu este nevoie de ingrasamant cu azot (e posibil chiar a fi un exces de azot).
Culoarea albastra care nu apare deodata denota o nevoie scazuta in azot. Culoarea abastru
deschis ce apar dupa 2-3 minute denota o nevoie medie de azot. Culoarea albastra sub forma de
puncte ce dispar repede denota o nevoie mare de azot. Lipsa aparitiei culorii albastre arata o
nevoie foarte mare de azot.
Acest procedeu simplu este folosit cu succes la vita de ve, tomate, castraveti, mazare, specii
floricole.

Testul lichidului rezultat de la plansul vitei de vie


Intre starea de aprovizionare cu elemente nutritive si compozitia chimica a lichidului rezultat
primavara la plansul vitei de vie exista o corelatie stransa. Epoca optima pentru recoltarea
lichidului este in a doua parte a perioadei cat dreaza plansul. Temperatura solului pe adancimea
20-40 cm trebuie sa depaseasca 12 grade celsius.
Platatia de vie se imparte in unitati analitice de 10 ha cand tereneul este plan si de 5 ha cand
terenul este framantat.
Se aleg 10-15 butuci de via de vie reprezentativi si de la fecare butuc 2 coarde cu 4-5 ochi.
Varful coardelor se sectioneaza cu un briceag ascutit, se pune intr-un tub de cauciuc care se
introduce intr-un vas conic de culoare bruna ce se ingroapa in sol pentru a fi ferit de razele solare.
Lichidul se conecteaza timp de 24 ore.
Interpretarea rezultatelor se face la prima vdere dupa lichidul colectat in acest interval de
timp de la coarda cu 4-5 ochi.
>50 ml - aprovizionare foarte buna in elemente nutritive
25-50 ml - aprovizionare buna
25-10 ml - aprovizionare medie
<10 ml aprovizionare slaba
Ulterior se deermina cantitatile de azot, fosfor si potasiu raportat la substanta uscat la.
Acestt test prezinta avantajul ca permite luarea unor masuri de inlaturare a carentelor de
elemente nutritive inainte de intrarea vitei de vie in vegetatie.

Agrochimie curs 14 - 04.06.2015


3. Interpretarea datelor
Principalele modalitati de interpretare a datelor analitice rezultate in urma
diagnozei foliare sunt :
a. Dupa nivelul critic
b. Prin intermediul diagramelor penagonale

c. Cu ajutorul curbelor de comparatie.


a. Nivelul critic al unui element nutritiv este dat de concentratia care se gaseste
intr-un anumit tesut sau organ a plantei si care corespunde unei corelatii optime a
productivitatii plantei. Un continut mai mic decat nivelul critic duce la scaderea
recoltei. Cunoscand nivelul de zinc la analiza (Na) si nivelul critic (Nc) stabilit pentru
specia respectiva se poate calcula coeficientul de nutritie a plantei (Cn), cu ajutorul
relatiei: Cn= Na/Nc *100. Cu cat valorile coeficientului de nutritie este mai mare cu
atat starea de aprovizionare a solului in elemente nutritive a fost mai buna.
b. In vederea urmaririi simultane a relatiilor de interdependenta care exista intre
elementele nutritive acumulate in organele plantelor se foloseste diagrama
pentagonala de interpretare.
Desen: un pentagon format din 5 sageti : N,P,K,Ca, Mg %.

Dintr-un pct central se duc in 5 directii razele unui cerc pe care se reprezinta apoi
continutul optim de azot, fosfor, potasiu, calciu si magneziu, exprimat fie in procente
fie in ppm. Punctele reprezentand continuturile optime se unesc printr-o linie continua
obtinundu-se un pentagon cu laturile de lungimi diferite respectiv pentagonul
optimului.Tot pe razele respective se noteaza si valorile fiecarui element gasit in urma
analizelor. Punctele respective fiind unite printr-o linie punctata. Se compara
pentagonul cu linie intrerupta cu cel optim si se stabilesc elementele nutritive care se
gasesc in deficit, excessau optim.
SUBIECTE EXAMEN!!!

1. Ingrasaminte chimice cu fosfor, cu potasiu,


2. Microelemente: ingrasaminte chimice cu fe, si bor plus generalitati despre
microelemente
3. Ingrasamintele chimice complexe: generalitati, starea fizica: solida si lichide. La
cele solide: nitrofosfati si fosfatii de amoniu. La cele lichide: generalitati, avantaje,
ingrasaminte complexe lichide foliare F si clare (cristaline ) C
4. Fertilizarea organica: clasificarea ingrasamintelor organice, gunoiul de grajd(tot) !,
mranita, composturile, turba
5. Diagnoza foliara.