Zura i lupul

In acea dimineata linistita de iarna, soarele fusese bun si incalzea cu sarg natura ce se trezea la viata. Lumina lui clara si limpede
se reflecta din zapada proaspat mulsa din norii negri care pana de curand fusesera stapanii absoluti ai cerului. Acum, totul era alb,
padure, case si munti.
Viteazul Blesus, din neamul dacilor, isi privea cu drag odorul. Era urmasul sau, un nazdravan balai de numai opt anisori ce
incepuse sa cutreiere muntii. Pericolele din paduri i se pareau doar jocuri, si asta era periculos. Blesus stia ca nu te poti juca tot
timpul cu padurea. Multi o patisera. Au plecat si nu s-au mai intors.
Zura, baiatul sau, nu statea o clipa locului. Maica-sa nu-l mai putea struni, doar respectul nemarginit pe care-l purta tatalui mai
avea acum efect asupra lui.
Dar pentru cat timp? Blesus era capetenie peste trei triburi, doua din vale si unul catarat sus in munte. Padurea le acoperea pe
toate. Aceste triburi dace erau impartite in zece asezari, zece sate micute care se ajutau intre ele in timp de pace sau razboi.
Luptele erau destul de rare, mai mult certuri si ciomageli cu dacii de dincolo de rau.
Totusi, dupa ce Blesus si-a gasit nevasta in tribul din munte, luptele au incetat. Nimeni nu dorea sa li se impotriveasca razboinicilor
de sus, de langa nori. Cu ei nu te puteai pune, nimic nu era o gluma, parca erau din piatra fauriti cu totii. Nu suparau pe nimeni, dar
sa nu-ti vina cumva gandul de a-i deranja cu ceva. Atunci luau foc, erau puternici si necrutatori, faceau carari in lupta prin cetele
dusmane, iar daca unul dintre ei cadea, mai tare se indarjeau. Acum, Blesus era conducatorul tuturor, respectat pentru spiritul sau
drept. Stia ca puterea lui e data de oamenii aceia, de copii, de mame, de batrani, si nu numai de barbatii ce pot tine o sabie in
mana.
Si totusi, pentru el, ca si pentru ceilalti, padurea era misterul, era un taram magic in care trebuia sa fii extrem de atent, sa poti lupta
la nevoie pentru propria viata. Ursii, lupii, mistretii si alte jivine infioratoare iti pandeau adesea fiecare pas.
Zura nu stia, sau nu dorea sa asculte. Pentru baietelul balai, padurea era loc de joaca si nu credea si nici nu accepta parerea
adultilor. Degeaba ii spusese Blesus povesti pline de groaza cu oameni ce s-au intalnit cu moartea sau care au scapat cu greu din
lupta cu natura. Nimic nu parea sa-l impresioneze pe copilul sau. Pur si simplu, codrul era prietenul sau.
- Tata! Ma duc pana la parau, striga Zura fericit luand-o la fuga in padure.
Blesus nu avu timp nici macar sa fie de acord. Cum ar fi putut sa-l impiedice pe nazdravan, cand nicio vorba nu apucase sa spuna?
Practic, copilul il anuntase unde pleaca, nu ii ceruse voie. Zambi.
Zura, ca de fiecare data, era singur cand intra in tainica padure. Copiii nu-l urmau niciodata. Pur si simplu le era prea frica. El se
obisnuise si ii placea singuratatea. De fapt, nu era niciodata cu adevarat singur. Alaturi de el, paseau mereu spiritele codrului si
uneori il urmareau ochi aprigi de pradator. Astazi, in calea lui aparu un lup mare, singuratic. Un lup cu blana sura. Era ca lupul din
povestile de groaza ale bunicului. Maraia.
Zura il privi in ochi cu o privire fixa, hotarata, iar forta spiritului sau se prelingea cu limbi de foc in sufletul animalului. Acesta,
cutremurat, pleca ochii. Atunci, trupul slab, de copil, se apropie de lup. Acesta ingheta cu picioarele in mijlocul drumului. Nu mai
putea sa faca niciun pas.
Zura intinse mana catre lup
Citeste mai mult.