Primul pas:

sa ramanem constienti: sa ma observ si sa fiu

constient de crisparile mele, reflexele mele, de
tendinta de a ma justifica, de a ma compara, de a ma
acuza. In general sa fim constienti de ceea ce se
intampla in noi. Prima tendinta este de a ne spune
Nu.... nu esti asa, nu simti asa, pentru ca ne este frica
sa ne vedem, fara a ne judeca. Dar am nevoie sa ma
vad, si in aceasta vedere sa ma arat Domnului
Al doilea pas:
s spunem DA: s ne antrenm s spunem pur i
simplu da, in mintea noastr. Sa recunoastem ca
lucrurile nu se petrec asa cum vrem noi si sa acceptam
acest fapt. Sa ne spunem: "Da, asa stau lucrurile, chiar
daca ma enerveaza. Primul si cel mai bun lucru de
facut este mai intai sa accept, cu ajutorul Domnului, ca
asta este situatia". Sa nu incercam sa negam,
minimalizam si justificam situatia.
Al treilea pas:
s rmnem n situaia prezent: s nu ncepem s
mcinm gnduri despre nedreptate i prejudiciu. S
nu dramatizm, s nu exagerm, s revenim n
contextul situaiei i s ne desprindem de temeri. n
general, n spatele refuzului limitelor i eecurilor
proprii exist, bineneles, teama: teama de
mediocritate n ochii notri i n ochii celorlali.
Scopul acceptrii de sine este s ne permit s ne
ntoarcem ctre realitatea situaiei, s continum s
acionm i s interacionm. Pentru a ne ajuta , putem

utiliza mici fraze: "Nu spori necazul!", "Doamne,

ajuta-ma sa accept!", "Doamne, iar intru in scheme,
ajuta-m!", "Inteleg ca mi-e frica, ajut-m Doamne,
transform Tu frica mea!" sau ce ajut pe fiecare.
Frica pe care o descopar este de fapt o credin fals
despre mine. Curaj, cu Domnul!
Al patrulea pas:
s facem efortul de-a accepta ideea rului celui mai
mare, ceea ce nu nseamn nici s-l dorim, nici s ne
resemnm. Chiar dac e necesar s derulm scenariul
complet al temerilor noastre: eesc total, respingere
complet. Ca n tulburrile anxioase severe,
importana exerciiilor de contemplare a "celui mai ru
lucru care ni se poate ntmpla" este mare: de ce
anume m tem? Care este riscul? n cel mai ru caz ce
se poate ntmpla? i, dup asta? i s accept acest
ru, ndrznind s-l vd, artndu-m Domnului n
asta. Vom vedea atunci ct de mici devin temerile
noastre.
Al cincilea pas:
S acceptm deopotriv trecutul. Dac trecutul ni se
impune prin intermediul evenimentelor din prezent,
dac emoiile de odinioar revin ca nite fantome
insistente, e pentru c nu l-am acceptat. Cnd spunem
c ne-am mpcat cu trecutul nostru, asta nu nseamn
c am reuit s-l uitm: astzi se tie c creierul nostru
nu uit nimic. Iertarea este cea mai important cheie
pentru a te elibera de trecut. Ea se bazeaz pe

acceptarea a ceea ce a fost, trirea cu Dumnezeu a

ncrcturii emoionale din trecut pentru a transforma
El durerea, renunarea la a judeca sau a detesta,
acceptarea i renceperea unei viei noi.
Acceptarea de sine este deopotriva utilizata si in
tratamentul durerilor fizice cronice, in care se stie ca
revolta impotriva suferintei o agraveaza pe aceasta din
urma. In realitate, toate durerile pot beneficia de pe urma
acestui exercitiu, deoarece acceptarea este un instrument
special adaptat nu pentru a suprima suferinta, ci pentru a-i
limita extensia la intreaga persoana.
Nici o privire asupra noastra insine nu este neutra. Stima de
sine este astfel, prin esenta, o judecata: te observi si te
judeci. Este chiar o dubla judecata sau o judecata sub
presiune, din moment ce aceasta judecata pe care o facem
asupra noastra insine este in realitate dublata de judecata
celorlalti: ne judecam dupa ce credem, pe buna dreptate sau
nu, despre judecata celorlalti. Fantoma privirii celorlalti ne
determina sa ne judecam si ne pune sub presiune.
Prima problema este asadar, ca ne judecam in loc sa ne
analizam si s ane intelegem.
A doua problema: judecata este adesea prea severa. ce
inseamna ca judeci? Inseamna sa raportezi un fapt la o
valoare. Si valorile persoanelor cu probleme de stima de
sine sunt toxice, deoarece sunt prea inalte si rea rigide:
dorinat lor de perfectiune serveste la calmarea dorintei lor
de protectie.

Solutia este sa ma observ pentru a ma arata Domnului,

indiferent de ce vad in mine, taind orice atitudine de
judecata, acuza, indreptatire la adresa mea.
Criticul interior este un veritabil dusman intim in noi
insine, pe care il hranim, il auyim, il ascultam, il gazduim si
tot noi suntem cei care il credem.Sfarsim prin a nu mai
avea nici un recul si prin a crede ca aceste ganduri
stereotipe sunt intemeiate si juste.
El provine dintr-un discurs parintesc, scolesc, interiorizat:
ni s-a tinut un dicurs de interdicite si limitare,
detrminandu/ne astfel sa renuntam sa actionam sau sa
ne bucuram d eceva
ceilalti si-l tineau lor insisi in fata noastra,
verbalizandu-si propriile lor critici interioare cu glas
tare(de ce m-am bagat in mizeria asta, e o catastrofa,
sunt proasta lumii)
fie l-am primit ca fiind o valoare esentiala a raportului
cu sine (nu trebuie sa fii niciodata multumit de tine,
trebuie sa te critici intotdeauna daca vrei sa
prograsezi)
Criticul interior se supune unei logici de perfectionism
patologic si ineficient.
Acum noi stim ca acest critic este un dusan si putem sa nu
il mai ascultam si sa nu-l mai hranim, acceptandu-ne pe noi
si aratandu-ne Domnului. Parintii si invatatorii nostri nu au
stiut asta, acum noi putem opri cu ajutorul Domnului, acest
blestem al autoinvinovatirii patologice.

Va continua....
__._,_.___