Sunteți pe pagina 1din 4

Scolastica

a. Problema universalelor
b. Apogeul scolasticii
c. Criza si declinul scolasticii

In umbra marilor catedrale ale goticului si in linistea plina de reculegere a


manastirilor se dezvolta in secolele IX-XIII o puternica si bogata gandire
filosofica, ce poarta numele de scolastica. Aceasta se remarca pnntr-un spirit mai
larg si mai deschis, care o face maleabila si permeabila in fata valorilor gandirii
antice. In primul rand fata de Aristotel, marea revelatie a scolasticii. Principalele
dogme ale teologiei crestine fiind odata elaborate de "parintii bisericii", urmeaza
acum sistematizarea si sustinerea acestor dogme prin argumente logice, care sa
faca posibila raspandirea lor larga in mase, precum si intelegerea lor exacta in
sensul cerut de Biserica, spre a putea feri religia oficiala de pericolul ereziilor ce ar
fi putut s-o submineze din interior. Apare tendinta sufleteasca de a intelege rational
religia dar, in acelasi timp, fara a fi insotita, in plan intelectual, de teama ca aceasta
ar putea fi neadevarata. Aceasta tensiune interioara a termenilor intre care se zbate
si pe care incearca sa-i concilieze, credinta si adevar, face si drama sufleteasca a
scolasticii, izvorul maretiei si slabiciunii sale.
Mai ales cu incepere din secolul al XIII-lea scolastica se
caracterizeaza prin efortul sustinut de a-l incorpora in sistemul gandirii
teologice pe Aristotel. Dar este vorba de un Aristotel ajustat, interpretat si deformat
in conformitate cu interesele Bisericii. Aceasta se petrece,oarecum, in dauna
platonismului ce dominase patristica si secolele imediat urmatoare, si inseamna, de
fapt, a gasi o formula de gandire suficient de larga, in care sa poata incapea alaturi
de Augustin si Aristotel. Din acesta din urma se preia, in mod deosebit, silogismul
ca instrument de demonstratie, asezat in serviciul rationalizarii dogmelor.
Fondul ideilor fiind dat si stabilit de teologie, tot ceea ce mai ramane pe
seama filosofiei, care dispune acum si de instrumentul aristotelic, este doar efortul
de a explica si argumenta dogma. Aproape intreaga activitate intelectuala a evului
mediu se restrange la munca de explicare si argumentare a dogmelor. In acest scop
se da o larga dezvoltare logicii, cum numesc medievalii dialectica antica Logica,
dialectica medievala nu ofera insa omului un instrument de a descopen noi
adevaruri ci, mai degraba un mijloc de a circumscrie si intari prin argumentare
rationala pozitiile dobandite deja in dogma. Prin aceasta destinatie, care inseamna
o abatere de la rosturile sale firesti, fiind pusa in slujba teologiei, logica intra in
contradictie cu ea insasi. Isi contrazice menirea sa naturala. Ea nu va conduce
gandirea la cunoasterea adevarului ci cauta sa adanceasca dogma, servind-o prin

argumente demonstrative rationale. Putem spune in concluzie ca, pe acest motiv,


desi foarte dezvoltata, logica medievala va avea un caracter precumpanitor abstract
si formalist, va fi rupta de realitate, stoarsa de orice continut de viata.
a. Problema universalelor
Primul eveniment major al scolasticii se petrece in domeniul logicii Marea
problema in solutionarea careia s-a angajat scolastica si si-a cheltuit puterile sale
de gandire, este numita cearta universalelor. Tema acestei dispute ce dispune
gandirea medievala in doua tabere invrajbite, prilejuind o rara investitie de
subtilitate si spirit demonstrativ, este de natura logica, dar cu directe implicatii
ontologice si mai ales cu intinse semnificatii teologice. Ea consta, de fapt, in
urmatoarele doua chestiuni:
a) care este natura universalelor, a notiunilor generale ale gandirii:
b) in ce raport stau notiunile generale din gandire cu lucrurile particulare din
afara gandirii.
Se contureaza doua solutii extreme, intre care apar si altele cu un caracter
mai moderat, conciliatoriu. Prima solutie extrema este cea a realismului. Acesta
constituie un curent de factura idealista care, in esenta sa, continua platonismul,
decretand ca universalele sunt calitati de sine statatoare, independente de lucrurile
particulare sensibile, inzestrate cu o existenta substantiala proprie: universalia sunt
realia. Reprezentanti Scotus Eurigenu, Anselm de Cunterbury, Guillaume de
Champeaux. O a doua solutie o reprezinta nominalismul. Este un curent de o
factura mai realista, care reediteaza unele pozitii si elemente ale aristotelismului.
Universalele exista in lucruri - in res - dar ele pot exista si in afara de lucruri,
in gandire - in mente - care prin procesul logic al abstractiilor le scoate din lucruri.
Universalele ca existenta de sine statatoare se afla numai in minte si numai ca si
nume, emisiuni vocale, ca un simplu flatus vocis si nici intr-un caz ca si realitati
substantiale autonome, separate de lucrurile materiale - universalia sunt nomina.
Reprezentanti: Roscellin, Wilhelm d'Occam.
b. Apogeul scolasticii, perioada de maxima inflorire a acesteia o constituie
secolul al XIII-lea Acum datorita traducerilor arabe este preluat si cunoscut
Aristotel, fiind transpus in latina. Astfel, lasand problema universalelor sa alunece
pe un plan secundar de importanta, problema noua a scolasticii va fi de a adapta
aristotelismul, in asa fel incat sa se pastreze totodata si platonismul lui Augustin ca
o pozitie deja definitiv castigata de teologie. Aparitia universitatilor, incepand mai
ales cu secolul al XIII-lea, care iau locul scolilor catedrale si manastiresti,
constituie un factor de inviorare a vietii intelectuale, dupa cum intemeierea
ordinelor rivale ale dominicanilor si franciscanilor va da noi initiative nu
numai vietii religioase ci si celei culturale in general. Primul care reprezinta
apogeul scolasticii este Alhertus Magnus (1193-1280). calugar dominican, care se
remarca prin efortul depus de a-l incorpora pe Aristotel edificiului conceptual al
teologiei. Discipolul lui Albertus Magnus, cel caruia ii revin cele mai mari si mai
multe merite in directia asimilarii lui Aristotel, este Toma d'Aquino (1225-1274).

Prin masiva sa lucrare Summa theologiae a devenit filosoful oficial, autoritatea


suverana a Bisericii. Pe baza interpretarii teologizante a lui Aristotel, sustine un
realism moderat, care va constitui, totodata, si pozitia oficiala a Bisericii.
Combatand realismul radical de tip platonician, Toma d'Aquino recunoaste
ca ideile generale exista in trei ipostaze: mai intai "inaintea lucrurilor" in ratiunea
divina, apoi "in lucruri" si in sfarsit "dupa lucruri", in gandirea omeneasca. Prin
aceasta, scolastica isi epuizeaza intreaga sa potenta spirituala. Cu Toma d'Aquino
ea dobandeste o superioara constiinta de sine, manifestata mai cu seama in
incercarea eroica de a crea un organism filosofico-teologic. Revelatia, care
constituia mijlocul fundamental de cunoastere al patristicii si scolasticii timpurii,
iese din rigida sa opozitie fata de ratiunea umana. Dar prin aceasta Toma d'Aquino
incepe fara sa vrea, si poate fara sa-si dea seama, si actiunea interioara de demolare
a scolasticii. Astfel, in interiorul acelor bariere intre care este inchisa credinta e
introdusa ratiunea cu actiunea sa distructiva, fara a se nega prin aceasta, totodata,
in mod explicit, si dogma.
c. Criza si declinul scolasticii se explica tocmai prin incercarea sa de a
impaca doua lucruri care prin natura lor opusa nu pot fi impacate: ratiunea
filosofica si credinta teologica. Incercand sa uneasca teologia si filosofia, credinta
si ratiunea, scolastica nu face decat sa le aseze fata in fata, sa ascuta interior
conflictul direct dintre ele, astfel ca scolastica se va mina singura. Eliberandu-se
treptat de sub autoritatea teologiei, filosofia va evolua in directia unei gandiri mai
libere, ale carei prime semne apar inca la sfarsitul evului mediu. Ajunsa la
constiinta incompatibilitatii de principiu dintre filosofie si teologie, scolastica le
fundamenteaza statutul lor independent, orientand credinta catre supranatural ca
obiectul ei cel mai propriu si fixand filosofia ca stiinta, cunoastere intr-un cuvant,
in cadrele naturalului, eliberand astfel, ratiunea in vederea constituirii viitoare a
asa-numitelor stiinte ale naturii si a filosofiei moderne aparuta pe baza acestora.
Criza scolasticii se declanseaza atunci cand scopul pe care s-a angajat sa-l
serveasca pierzandu-si actualitatea ea nu mai poate constitui o forma de viata a
spiritului. Din interior, cadrele gandirii medievale sunt subminate, inca de la
inceput, de diverse erezii, care se amplifica apoi in tot decursul evului mediu. De
pilda, erezia catarilor, preluand dualismul maniheist, explica realitatea prin opozitia
celor doua principii fundamentale: binele (Dumnezeu) si raul (Satana). Filosofia
dominicana oficiala a lui Alberto Magnus si Toma d'Aquino primeste replica
taioasa, patrunzatoare a franciscanilor. Duna Scotus (1274-1308) ajunge prin
nominalismul sau la un realism implicat, ce admite anterioritatea materiei fata de
gandire. Un alt calugar franciscan englez, Roger Bacon (1214-1292) promoveaza
ideea unei cunoasteri exacte a naturii, bazata pe experienta sensibila. In afarsit, un
ganditor ca Siger de Brabant termina pedepsit ca eretic in temnitele Inchizitiei
pentru indrazneala sa de a vorbi de eternitatea lumii materiale obiective. Devine
clar ca filosofia si teologia, pe care scolastica vroia sa le impace, nu pot fi
impacate. Dogma nu poate fi rationalizata fiindca, prin definitie, ea este refractara

ratiunii logice. Ea nu contine adevarul, care de acum inainte urmeaza sa fie cautat
in afara dogmei.
Prefacerile social-economice si politice petrecute in sanul societatii
medievale fac ca aceasta sa se afle dupa secolul al XIII-lea catre capatul de drum al
existentei sale. Imprejurarea aceasta va grabi, din exterior, sfarsitul scolasticii, ca
formula prin excelenta a gandirii medievale. Se constituie noua clasa, a burgheziei
orasenesti, care nu se va putea afirma decat invingand prin lupta tenace si
rabdatoare cadrele medievale de organizare ale vietii. Concomitent cu procesul de
dezorganizare a societatii medievale, asistam la miscarea in sens opus de
organizare progresiva a unei noi mentalitati despre lume si viata, revolutionara
intai in continut si apoi si in forma