Sunteți pe pagina 1din 31

Ion POP

Poezia in cautare de definitii


De-a lungul anilor, adica de la debutul cu Persoana intaia plural, in 1965, pana la, sa spunem, Stea de
prada (1985), au putut fi remarcate la Ana Blandiana cateva constante tematice si de structura a
discursului liric. La primul nivel, a fost clar de la inceput ca o obsesie modelatoare a acestui univers
imaginar era aceea a puritatii unui subiect ce se confrunta, direct sau pe cai mai ascunse, cu pericole
catalogabile in registrul simbolic al alterarii, al macularii si coruperii constiintei si sensibilitatii aflate
mereu sub asediu: lupta cu inertia, cum s-a spus, cu compromisul etic, cu multiplele forme ale
degradarii fiintei intr-o epoca in care sinonimele falsificarii si masluirii adevarurilor istorice, sociale,
culturale, se inmultisera exponential, iar jocul dublu se instalase ca mijloc al supravietuirii intr-o lume
pervertita, manipulata ideologic. O atare aspiratie conducea spre configurarea unor ipostaze austere ale
eului, retras ca intr-o carcasa in puritatea stiuta si voita neroditoare, pentru a o feri de contaminari, intro glacialitate statuara, dominata de alb si de zapada, in contrast cu noroiul si cu amestecurile sordide,
refuzand starile intermediare, hiatul indoielii, nuantele ca expresii ale degradarii culorii
fundamentale, odata cu afirmarea transanta a vointei de claritate, extinsa logic catre organizarea
discursului poetic tonuri clare, deci si cuvinte clare. Exclusa din raza sensibilitatii, fertilitatea,
carnalul, ansamblul de procese organice tintind fie spre rodire, fie spre descompunere, erau tratate in
registrul de jos al viziunii ocupate cu trasarea de geometrii, vizand aflarea unui punct stabil, de sprijin
pentru univers, cand totul e fluid in jur. Exigente, asadar, maximaliste, de un iacobinism sui generis,
de o dictatoriala suavitate daca oximoronul este permis -, caci a fost mereu identificat in aceasta poezie
si toposul fragezimii, al fragilitatii, macar ca nazuinta de reabilitare a unei senzorialitati proaspete,
regimul judecatii rigide de ordin etic cedand adesea unor reverii mai concesive si mai clemente.
Am putut observa pe parcurs ca de logica interna a acestei viziuni tinea si contraponderea figurilor
materiei, a concretelor prezentate majoritar in registru naturist, decor al lumii vegetale, cu invazie de
seminte, ierburi si flori, de pamant rodnic, cu deasupra nori cu geometrii instabile, figuri printre
care subiectul sau partenerul sau din cuplul mirilor, suavi la randul lor si luminosi, se pierdeau visatori,
sub zodie romantic-eminesciana, in stari de euforie somnolenta, ori inconjurati de o figuratie datoare
panismului lui Blaga si unor stilizari naiv-iconografice. Ceea ce poeta numise oboseala de a se naste
din idee, era de aliniat, in termeni atenuati, tot aspiratiei blagiene de a depasi nelinistile rezumate in
tristetea metafizica, fiindca saltul spre transcendent era doar schitat la poeta noastra, iar patosul
expresionist al gesticii si desenului ii lipseau. Pe de alta parte, fericitul somn comun era mai ambiguu la
Blandiana, pastrand reminiscente din tematica luptei cu inertia, care era si una cu somnul simbolic,
reverberatie a problematicii etice, ramasa in adancul reflectiei lirice. Urmand aceasta linie, s-a putut
inregistra si treptata acceptare a hulitelor, altadata, culori intermediare si a nuantelor, caci, cu cat
inainta in timp, subiectul poetic descoperea alte fisuri in ravnitele geometrii ale realului, efecte manifeste
ale actiunii corupatoare a timpului asupra propriei fiinte, deopotriva cu alterarile de tot soiul provocate in
ordinea mai mare a universului (figura stelei de prada si variantele de tablou expresionist ravasit din
jurul ei o concretizau frapant).
Pe tot acest itinerar, textul poetic evidentia o structurare impartita intre formele liricii reflexive, ale unei
poezii de idei in primul rand, de factura sententios-aforistica, in care pe axa conceptuala apareau
ordonate elementele de figuratie, in genere metafore plasticizante ramificate ca desfasurare de concrete
aproximand ideea, de la care se si pornea, de altfel, pentru a se ajunge tot la ea, insa imbogatita,
sensibilizata, reformulata dupa acest cumul de mici aluviuni metaforice sau de situatii la limita
alegoriei. O singura data acest mod de a scrie sub control ideatic-conceptual si reflexiv a fost abandonat
in mod frapant, intr-un moment de stare de urgenta, cand exigentele modernismului inalt au cedat

presiunii evenimentului, in cele trei celebre poezii din 1984, in care se dezvolta ideea cioraniana despre
poporul vegetal, se protesta contra nasterilor dictate de puterea politica ori se detalia reportericeste
tabloul mizeriei cotidiene pe fundalul de sloganuri mincinoase ale ideologiei comuniste, ca in poemul de
stricta notatie minimalista intitulat Totul.
Directia mare a scrisului poetic al Anei Blandiana n-a suferit, insa, alte schimbari semnificative, cel putin
ca structura discursiva. Ba mai mult, dupa ce celula carnii aparea afectata fatal, din Stea de prada,
intoarcerile spre corporalitate in genere si incadrarile peisagistice ale discursului meditativ s-au rarit,
concretele fiind convocate cu precadere in serviciul reflectiei concentrate sententios. Arhitectura valurilor,
carte scrisa inainte de 1989 dar aparuta la inceputul lui 1990, marturiseste, desigur, o stare de angoasa
agravata in plan etic si nu numai, insa arhitectura-n miscare e din nou foarte atent supravegheata
intelectual. Semnal-ul pe care il da un titlu de poem pare a reactualiza in termeni limpezi apelul ce se
facea auzit inca in Calcaiul vulnerabil, care chema la un soi de incremenire salvatoare de moarte: Stati,/
Nu va miscati,/ Incremeniti!/ Orice miscare/ E o degradare/ Fructul e inceputul putrezirii/ Ideii care se
deschide-n floare,/ Iar zamislirea primul pas gresit/ Al celor ce iubesc si sunt iubiti. Oprirea in
crisalida a fluturelui, rostogolirea apei nebuneasca, pericolul de a se naste alti calai, mai rai si
pitici mai mici sunt argumentele cu aproximatie figurative pentru posibilele alternante la nemiscare,
pentru ca poemul sa se incheie in nota interogativ-sapientiala, cu suport metaforic: Cand orele sunt
sfaramate, marele/ Curaj e sa opresti aratatoarele.
Numeroase poezii sunt variante ale reflectiei pe aceasta tema a raportului dintre dinamica temporala
generand schimbarea si metamorfozele cele mai stranii, fata de care eternitatea ramane indiferenta,
alaturi de versuri ce deplang fata negativa a nemiscarii, cea inertiala, a asteptarii sterile, ce nu se poate
traduce decat ca erodare si descompunere lenta a lucrurilor, precum inaintarea ruginii in inima fierului,
definitie amplificata in text pentru o istorie cu incetinitorul. Solidele, piatra, fruntea de piatra,
poemul spart de buldozer, zeii, de piatra si ei, imaginati ca alcatuind o viitoare baricada apar mereu
amenintate cu sfaramarea, pulverizarea, erodarea, naruirea sau dizolvarea intr-un toxic amestec/ de ieri si
de maine, de moloz si ghilimele laolalta. O formula expresiva vorbeste despre nostalgia arhitecturii
intr-un peisaj de chirpici, cate o cupola construita pe-un plaur, biserici cu nestatornica temelie pe valurile
agitate, chiar niste monarhi pe valuri,/ regi plutind/ pe suprafata ondulata a multimii, eul ca o
manastire pururea lichida/ sortita sa se naruie la mal, linia de pe foaia alba, inlocuita de o colonie de
rame tarandu-se dintr-o parte in alta toate propun echivalente izomorfe pentru aceeasi sugestie a
tensiunii dintre vointa de a construi solid si durabil si precaritatea fundatiilor incat subiectul insusi poate
fi definit, in termeni si mai expliciti, drept un arhitect de valuri/ inaltate mereu/ Si mereu naruindu-se/ Ca
s-o poata lua de la capat;/ Mester mare,/ Intrecandu-i pe ceilalti/ nu prin stiinta,/ Ci prin exasperarea de a
zidi. Schema simbolica structuranta e aici, cu evidenta, cea din balada mesterului Manole, aplicata si
propriei figuri umane si poetice, vazuta ca faptura neprihanita, armatura/ visului infam, din ce in ce mai
rar sigura chiar de posesia si rezistenta de sine, proiectie dezvoltata pe parcelele reduse ale unor poeme
ce-si fac o regula din concentrarea gnomica a expresiei, chiar riscand o anume descarnare si reducere la
concept. Nu o data aceste mici demonstratii ori silogisme poetice iau o turnura moralizatoare,
incluzand si o etica a scrisului, antiestetizanta, rezumata in versuri memorabile: Mai vinovati decat cei
priviti/ Sunt doar cei ce privesc,/ Martorul care nu impiedica crima,/ Atent s-o descrie, de unde si acest
final ce decanteaza mesajul: In van, raspunde timpul, asteptati:/ La judecata marilor cosmare/ Si martorii
sunt vinovati.
In cartile urmatoare, Soarele de apoi (2000), Refluxul sensurilor (2004), Patria mea A4 (2010), discursul
liric se roteste in jurul unor teme consacrate in scrisul poetei. Marea trecere, ca sa vorbim blagian,
produce reflectii recurente si o figuratie sugerand fragmentarea, destructurarea, inregistrate aproape cu un
soi de indiferenta sau mai degraba cu un sentiment de neputinta in fata inexorabilului: orologiile sunt doar
locuri de trecere ale timpului in risipa, prezentul scapa atentiei fiind inlocuit de un viitor degradat ca un
rege caruia i se substituie un regent -, sacrul cunoaste noi devalorizari in figurile ingerilor ce se

vestejesc blagian in crengi, verbul dominant e cel al curgerii sau leganarii (intre viata si moarte), moartea
insasi apare ca experienta necesara in perspectiva unei posibile invieri este vorba, de fapt, de o ars
moriendi invocata in versuri relativ recente, invitand la constientizarea trecerii si la trairea in esential.
Reveria ninsorii de odinioara revine, aproximand un spatiu al puritatii regasite in anonimat, nu lipseste
intr-un frumos poem acea stare de voluptate muzicala eminesciana si blagiana de supunere la ritmica
universala a elementelor, in decorul stiut, al livezilor incarcate de fructe. Versul reintra aici in tiparele
clasice, prozodia serveste din plin sugerarii starii de beatitudine care in Octombrie, noiembrie, decembrie
sau in Ochiul de greier tindea sa domine: De ce nu ne-am intoarce in livezi/ In linistea-ntrerupta doar de
poame,/ Unde pe mii de ani nainte vezi/ Rostogolindu-se aceleasi toamne si unde natura se rosteste
ciclic prin fructe, provocand auzului incantat stari de betie sonora dangatul de fructe prin livezi (v.
Dangat de fructe). Intr-un limbaj mai conceptualizat, alt poem poate deveni, in imediata vecinatate, o
lauda insa cu subtext elegiac a faramei, a infatisarilor fragmentare ale aparentelor care au
putrezit si au curs de pe fata esentei/ urata si vesnica, oda ambigua a unei lumi sortite sa se consume pe
suprafete si partial: Lauda tie, frangere, maruntire, nisip,/ In care poti sa te-ngropi/ Cu gandul la stanca;/
Lauda tie, intelepciune-a faramei,/ Mare de stropi,/ Divizare adanca;/ Lauda tie, putere de-a accepta
macinarea/ Si umilinta fainei intre paine si grau,/ Intre frunte si grau,/ Intre Eleusis si farsa. Cum se
vede, gandul la stanca, la esentele tari, la tipare stabile, la intreguri si la o viziune ordonata de
asemenea ganduri ramane un reper ideal Catre formula reflexiv-aforistica e dirijata, in poezia cu titlu
semnificativ, Definitie, o vedere asupra omului alcatuit din stari contrastante, tensionate, angajat intr-un
flux existential ce atrage paradoxul fertil tocmai prin aceste opozitii caracteristice pentru dinamica viului
supus mortii, dar innobilat de o vocatie sacrificiala: Prea frumos/ Pentru a fi cucerit,/ Prea tanar/ Pentru a
fi stapanit,/ Prea bogat pentru a-si apartine;// Prea intelept/ Pentru a lupta,/ Prea curajos/ Pentru a nu fi
ranit,/ Prea sceptic/ Pentru a nu fi infrant;// Prea infrant/ Pentru a nu fi liber,/ Prea liber/ Pentru a nu fi
umilit,/ Prea umilit/ Pentru a muri.
Mari diferente nu se pot identifica in Refluxul sensurilor fata de Soarele de apoi. Dimpotriva, unitatea, si
tematica, si stilistica, este ca si evidenta. S-a castigat daca un castig este in accentuarea starii de
ataraxie, de contemplare cumva indiferenta a curgerilor lumii, a destramarii treptate a fapturii proprii. O
stare de fundamentala nelamurire cu privire la sine un eu ramas mereu fara raspunsuri la intrebari
(Timpul scrie pe trupul meu versuri/ Atat de complicate incat/ Aproape de necitit,/ Isi noteaza pe pielea
mea ideile/ fara sa ma intrebe), framantarile lumii din afara (cu imagine gasita in agitatia valurilor
marine) nu transmit niciun mesaj limpede, lasandu-se doar inregistrate ca atare de privirea interogativa,
nu mai exista regnuri nici stari de agregare, iar in aceste aliaje confuze nici spectacolul
metamorfozelor nu mai poate atrage ochiul dezorientat; vorbirea subiectului e simtita doar ca
bolboroseala lipsita de finalitatea inchegarii vreunui sens, o oboseala acapareaza pana si marile
elemente naturale (de exemplu, oceanul), inzestrarea cu simturi multiple ne impiedica, in chip paradoxal,
sa fim atenti la noi insine, aforistic vorbind, fericirea este asemenea/ Unui tablou pointilist/ Mici
puncte colorate/ Fara legatura intre ele, fragmentele de timp nu mai pot fi diferentiate de cadranul care
nu mai are ce arata, limitele cautate altadata cu infrigurarea obsedatului de tonuri clare se lichefiaza ori
putrezesc, pana si morarul divin pare a se macina pe sine insusi, lasand perplexa constiinta celui ce
asista la procesul universal de transformare in pulbere, dupa ce un alt poem reluase imaginea ingerilor
(de)cazuti la conditia umana bolnava O secventa de text concentreaza toate aceste date subsumate ideii
de alterare a intelesurilor: Intelesurile/ Ca niste pietre acoperite de-o mare/ Diferit colorata/ De orele
zilei,/ De orele veacului/ Trecatoare./ Intelesurile neclintite,/ Ingropate pe jumatate in nisip/ Doar apa le
luneca liniile,/ Le rotunjeste,/ Le frange,/ Le da un chip/ Mereu schimbator,/ Incat eu nu vad decat/
Refluxul de sensuri/ Reverberate de valul falsificator Un Sonet degradat contureaza, in limpezi versuri
clasice, o varianta a imaginii macinarii, intr-o lume opaca la spiritualitate: Ruine, templele sunt mai
frumoase/ Si zeii morti mai demni de-nduiosare,/ Coloanele ramase in picioare/ Stau minunate si mirate
oase.// Superb schelet al timpului, mai pur,/ Decat fusese viu, ascuns in carne,/ Vuiet de mari secate si de
goarne,/ Chemand la lupte stinse imprejur.// Acum e pace. Zeii sunt poeme./ Sufletul lumii nu mai are

vreme/ Sa isi mai ia un nume si un chip.// Nicio minune. Si de-ar fi sa fie/ Nu-i nimeni sa o vada in
pustie./ Credinta macinata ca piatra in nisip.
Se vede limpede ca obsesia ce mobilizeaza poezia Anei Blandiana ramane, in fond, cea a ordinii si
geometriei, deopotriva a lumii din afara si a celei launtrice, sub emblema etica, un mod de a simti si a
vedea care cere, in ordinea limbajului, o anumita clasicitate, simplitate a formei, cu apel la metafore
din depozitul universal de figuri, ce se dispenseaza de experientele unei arte combinatorii cu
indelungata cariera in modernismul inalt. Subordonarea imaginii plastice fata de idee, de un concept
structurant, este dominanta in multe pagini, confirmand natura funciar reflexiva a acestui discurs poetic
care vede idei ca sa preluam sintagma lui Camil Petrescu. Pe o pagina a acestei carti se poate citi
chiar o definitie a poemului privit din aceasta perspectiva, pentru care nu podoabele exterioare,
incarcatura tropica a textului conteaza in primul rand, ci forma decantata, scheletul care cristalizeaza cu
economie un fel de platosa protectoare a viului: Desi ma misc printre ei/ Si ei imi privesc cuvintele ca pe
niste pulovere,/ Ce bine esti imbracata! imi spun,/ Ce bine iti vine poemul!/ Fara sa stie/ Ca poemele nu
sunt haina mea,/ Ci scheletul/ Extras dureros/ Si asezat deasupra carnii ca o carapace,/ Cu lectia
testoaselor/ Care astfel supravietuiesc/ Lungi si nefericite/ Secole (Fara sa stie).
Nu vom avea, in consecinta, decat rareori versuri de jubilatie in fata naturii (iubirea patimasa a ploilor de
la debut ramane, practic, o exceptie), care e evocata ori invocata mai degraba ca univers de temporar
contrast cu cel al asprelor exigente intelectuale ale subiectului, si in forme echilibrate si ele ale
figuratiei, aproximand stari contemplative sau reverii in semitrezie, si concretizandu-se in forme
stilizate ori generice. Taietura clasica a versului din cateva sonete convine, de aceea, inramarii plastice si
muzicale a meditatiei, precum in poemul citat mai sus, incat s-ar fi putut astepta ca aceasta forma fixa
sa fie mai frecventa. Altminteri, poeta stie ca Nimic din ceea ce nu e scris nu exista, Calea pe care se
intra/ Intre-un loc neexistand/ Decat pe masura rostirii, si ca singura libertate, vinovata, e cea din fata
paginii albe: Lasa-ma libera, singura ca niciodata,/ Libera numai fata de pagina mea vinovata. Este
sentimentul cu care tema revine in Patria mea A4, titlu sugestiv tocmai pentru aceasta retragere in
solitudinea scrisului, dupa ce apare adesea inregistrata ostilitatea lumii din jur, agresiunea cotidiana,
atmosfera crepusculara, de sfarsit de sezon, schimbarea de zodie numita direct si taios ca preluare a
puterii de catre prostia sinucigasa. Gravitatea dramatica a vocii din Calcaiul vulnerabil sau A treia taina
se simte din nou puternic pe acest fundal de reluat reflux al sensurilor, de gol inlocuit, intr-un aforism
amar, de asediul gregar al gloatei agresive: Nu mai aud, nu mai vorbesc, ma sufoc,/ Neputincioasa,
libertatea/ Se lasa treptat inlocuita:/ Natura are oroare de vid (Atmosfera). Destinul individual poate fi
citit acum doar in maruntaiele unui inger strivit, cazut din cer, retragerea spre culmi devine un refugiu
nesigur, In timp ce pe marginea omoplatilor/ Cureaua rucsacului/ Roade cioturile cu ramasite de pene,
apar aureole sure, cate un luceafar cu margini zdrentuite (care) incearca sa strecoare o raza de sens,
pe strazi de aude strident un bocet scos din gatlejul ragusit al unui inger/ ce nu-si gaseste drumul inapoi,
comparat cu o sirena de ambulanta si cu un claxon isteric, poeta ar vrea sa fie o insula/ Pe care sa o
viseze cei ce vor sa ramana singuri, sutele de porumbei de pe acoperisul unei biserici nu sunt decat prea
numeroase clone/ ale sfantului Duh, subiectul apare alteori inchis in propria suferinta (Am privatizat,
cum se spune, durerea), incaperea in care se scrie poemul e o mica patrie a nelinistii in care se incearca
descifrarea unor urme care nu se vad, dar despre care stie ca exista si asteapta sa fie trecute pe curat
Increderea in poezie nu s-a pierdut, insa, de tot, chiar daca poeta apare intr-un loc ca un Orfeu haituit, ea
stie ca lumea de cuvinte, singura salvatoare, desi precara, are un rost.
Fara sa-si fi schimbat radical formula, discursul liric isi pastreaza trasaturile aforistice, urmarind un fel de
traseu metaforic-situational spre cate o definitie concentrata cuvantul definitie apare si aici pe cateva
pagini -, undeva, cateva plaje, cativa arbori, un promontoriu pot fi o sumara definitie a singuratatii,
alteori se marturiseste imposibilitatea de a gasi definitia unui personaj transparent. (Este un fel de a
construi textul poetic care a generat si rezerve, precum cele ale lui Daniel Cristea-Enache dintr-o cronica
la Patria mea A4, privind gama de cerebralitate, un parcurs reflexiv al discursului ordonat de o

schema distributiva a metaforelor inscrise pe firul ideii, amendand absenta vizionarismului si


caracterul conventional al imaginilor, recunoscand doar finalul de efect. (v. D. Cristea Enache, Lectii
noi, in Observator cultural, nr. 555, 2010). Slabiciuni de acest fel exista intr-adevar, dar judecata nu se
poate generaliza, iar vizionarismul nici nu intra in vederile acestui tip de lirism gnomic, sapiential,
vizand prin natura lui niste definitii ale ipostazelor si starilor eului reflexiv. S-au inmultit aici, de altfel,
si reperele concrete de pe aceste drumuri spre sens, pe care putem descoperi notatii de peisaj mai
palpabil, readucand sub privire reverii mai vechi din aria peisagistica propice regasirii unei prospetimi
senzoriale invocate mai demult: otava jumatate iarba, jumatate mireasma, norii pe cer lunecand/ Ca
mirosul de fan de pe dealuri, pamantul regasit intr-o rotire dulce si neobosita prin haos, iarba
scorojita de arsita si miristea aspra, mersul cu picioarele goale prin iarba salvatoare de nelinisti,
orizonturile infasurate de jur imprejur/ ca niste bandaje, imagini iarasi nespectaculoase dar eficiente,
in economia lor, pentru conturarea unei atmosfere contrastante cu framantarile si angoasele omului prins
in ritmul vietii moderne. Un poem in cateva secvente, Recviem, intensifica nota confesiva, cu un
minimum tropic ce nu afecteaza autenticitatea discursului discret-elegiac.
Evolutia din ultimii ani a poeziei Anei Blandiana confirma, cum s-a tot observat de catre
comentatori, o remarcabila consecventa cu sine, o unitate de viziune cu o logica interna aparte, in care
se regasesc, desigur, si linii ale marii poezii moderne romanesti (reperele de baza au ramas mereu Blaga si
Eminescu, pe anumite laturi ale universurilor lor imaginare). Lirica ce si-a refuzat orice ispita
experimentala, departe de asemenea de jocul ironic cu conventiile limbajului poetic amendate de atatia
confrati de generatie, perseverand, dimpotriva, in directia unei poezii increzatoare in eficienta limpezimii
mesajului. Statutul sapiential cultivat pe intreg acest parcurs a fost, in general, bine servit de concentrarea
textelor cu armatura ideatica solida, cu aportul mediator al unor metafore/alegorii chemate sa
sensibilizeze ideea si acea dictiune cu accente dramatice, retinuta si recunoscuta ca foarte pregnanta
inca din primele sale poeme. Caci demnitatea de personaj tragic despre care s-a vorbit n-a fost
contrazisa, de atunci, de niciun vers semnat de Ana Blandiana.

***
Al. CISTELECAN
Blandiana in quarto
Organicitatea lirismului Anei Blandiana pe care toata lumea, intr-un fel sau altul, a constatat-o nu-i
permite poetei, nici sa vrea, rupturi de viziune sau de atitudine (inclusiv stilistica), ba nici macar viraje ori
salturi spectaculoase. Poezia Blandianei se misca pe un ax vizionar si atitudinal destul de flexibil pentru
a-i ingadui modulatii, nuantari si decantari, dar nu atit de flexibil incit sa poata fi rasucit sau indoit cu
brutalitate metamorfotica. Orice s-ar intimpla in interiorul acestei poezii, ea ramine oarecum predictibila,
desfasurind o logica vizionara in termeni de coerenta deplina cu sine. Nici pe nivelul asa-zicind
problematic (in masura in care poezia poate fi redusa la un set de teme, obsesii sau himere de care poeta
nu poate scapa) nu incap incoerente, inconsecvente sau contradictii de sine, caci Blandiana e prinsa, de la
inceput, in plasa aceleiasi stari interogative si reflexive si inconjurata de aceeasi atmosfera de reverie
macinata de nostalgii sau melancolii (de regula, cu trimitere spre ceva anamneze ale sufletului). Chiar
daca, asadar, e vorba de poeme noi, cele din Patria mea A4 (Editura Humanitas, Bucuresti, 2010) vin pe
firul rezistent al unei continuitati deopotriva de substanta si maniera; vin insa cu un semiton care
moduleaza (dar nu si modifica) diafanitatea vizionara sau transantele dramatice de dinainte. Dar, fireste,
tot acestea sunt de regasit si acum, caci poezia Anei Blandiana e un atlas de nuante, nu de culori primare
sau primitive. Constanta de sine a Blandianei e garantata si de delicata ecuatie in care e asezat la ea asanumitul eu liric, aflat mereu intr-o situatie confesiva, dar, cam asa cum pretindea Eliot, suficient de
impersonalizat si, deci, hieratizat biografic (in pofida multor poezii ocazionale ce prelucreaza

stari/momente/scene cu fond evident biografic; ba chiar imediat biografic, doar ca nu in stilistica bruta a
biografismului de stricta notatie din ultimii nostri ani poetici; oricum, biografismul nu s-a inventat nici de
optzecisti, nici de urmasii lor).
Tonalitatea vizionara de fond a poemelor de acum imi pare a fi o melancolie pe cale de a cristaliza in
neliniste, intr-un fel de angoasa a detracarii, spre deosebire de melancolia solara ca sa nu zic
paradisiaca, sa creada lumea ca e vorba de celebra nostalgie gindirista, brodata ca reverie, din volumele
anterioare. E melancolia din pragul resemnarii in fata agoniei in care au intrat idealele, in vreme ce
realele defileaza, in ritm si registru de notatii, nonsalant spre degradare, spre de-spiritualizare si spre
pervertire; e un tablou de cotidiene ce merg spre grotescul mediatic si consumist, dar in care poeta inca
mai percepe prezenta suava, timida si intimidata, a adevaratelor valori existentiale, exilate acum din
existenta: Ctitori purtindu-si in brate cu greu/ Manastirile,/ Ca pe un capital convertibil/ La changeoffice-ul vietii de apoi;/ Calugari tineri/ Cu doctorate la Cambridge/ Si odajdii sarutate/ De tarancile
batrine/ Tirindu-se in genunchi/ Pe lespezile cu inscriptii chirilice;/ Megafoanele/ Transmitind slujba/ Pina
in curtea plina de corturi,/ Pina in soseaua pe marginea careia/ Sunt parcate masinile/ Asteptindu-si
sfintirea;/ In timp ce credinta / Asemenea rindunelelor/ Care patrund sub cupola/ Zburatacite de clopote
/ Se roteste speriata,/ Se loveste de peretii pictati,/ De Pantocrator,/ Coboara/ Si se aseaza cuminte in
fresca (In fresca). Imprastiate de-a lungul volumului (dar poate cu ritmica unei colonade problematice),
mai multe poeme fac reportajul acestei vidari (de credinta in primul rind, dar aceasta nu dispare singura
nici la Blandiana) de sens si rost, al acestei agonii in nepasarea cinica, al acestei uitari a temeiului
existential; divinitatea, la Blandiana, nu agonizeaza, nu moare, caci a murit deja prin uitare; lumea nu
doar ca nu mai are nevoie de ipoteza Dumnezeu, dar a uitat cu desavirsire si de posibilitatea ei de
existenta. E un ciclu risipit, dar care, strins laolalta, ar reface atmosfera de resemnare din Biserica
pillatiana de altadata: Biserici inchise/ Ca niste case cu proprietarul plecat/ Fara sa spuna pe cit timp,/
Fara sa lase adresa./ In jurul lor orasul/ Roteste tramvaie si biciclete,/ Claxoane, reclame,/ Locuitorii
grabiti/ Vind si cumpara, vind si cumpara,/ Maninca in mers/ Si, din cind in cind, obositi,/ Se opresc sa
bea o cafea/ La o masuta pe trotuarul/ De linga o catedrala din secolul XI,/ Pe care o privesc fara sa o
vada,/ Pentru ca vorbesc la telefon/ Si fara sa se intrebe/ Cine este cel ce a locuit cindva/ Intr-o casa atit
de mare (Biserici inchise). Nu e vorba insa, la Blandiana, de un Dumnezeu in concediu, de un deus
absconditus ori de unul retras la pensie, ci de unul timorat de violenta detracarii si vidarii si care face
disperate eforturi de adaptare la lumea noua, de aggiornare, de unul care coboara printre tinerii pe role
si invata si el sa mearga pe role/ ca sa ii poata salva (Pe role). Aceasta uitare atroce constituie
nelinistea centrala din poezia de acum a Anei Blandiana. Nu-i de mirare ca sufletul mai regaseste registrul
de comuniune doar atunci cind evadeaza printre coline, in inocenta paradisiaca a finetelor si dealurilor
(fostele dulci sfere impartasite egal de vii si de morti), in locuri scutite de prezenta semenilor (care au
devenit, mai toti, mai rai decit negutatorii din templu la care, de altfel, poeta si facea trimitere): Afara
pe coline sufletul/ Isi regaseste respiratia,/ Verdele ierbii ii face bine,/ Rostogolit prin otava/ Jumatate
iarba, jumatate mireasma,/ Respira adinc, inspira, expira/ Primavara care trece prin el/ Curatindu-l de
spaime etc. (Afara pe coline; totusi, asa-ntre noi, pentru justetea imaginii, otava nu e semn de
primavara; ca sa fie, trebuie citita alegoric). Toate aceste poeme dau glas sensibilitatii metafizice a
poetei, fara, insa, sa faca cine stie ce si cita metafizica (lirismul Blandianei n-are aceasta emfaza).
Din acelasi nod se desface si lirica de sensibilitate etica (ambele sensibilitati, de altminteri, vectori
structurali ai intregii poezii scrise de Blandiana), cu constiinta alertata acut de participarea volensnolens la raul lumii (fireste, conceptul fatal al vinovatiei o trece pe aceasta, chiar daca nu de tot, pe
alti umeri; spre deosebire de Maiakovski, Blandiana nu e vinovata ea singura si personal de toate relele
din istoria lumii, dar participa la raul acesteia): Mai nevinovata, dar nu nevinovata,/ In acest univers in
care/ Insesi legile firii hotarasc/ Cine trebuie sa ucida pe cine/ Si cel ce ucide mai mult este rege:/ Cu ce
admiratie este filmat/ Leul placid si feroce sfirtecind caprioara,/ Iar eu, inchizind ochii sau televizorul,/
Am senzatia ca particip la crima mai putin,/ Desi stiu ca-n opaitul vietii/ Trebuie pus mereu singe,/

Singele altuia etc. (Animal planet). Se-ntelege ca aceasta sensibilitate si vulnerabilitate morala vine (vin
amindoua, fireste) din excesul de empatie cu victimele, din febra compasiunii si din oroarea fata de orice
forma de tortiune si agresiune. Idealele (intre care poate fi trecuta si figura poetului/poetei, desenata din
fragilitate si inocenta, cu evidente conotatii christice) Blandianei sunt fragile si mereu agresate; si nu doar
supliciate, ci si inlocuite de cinism si atrocitate: // Gloata scurgindu-se pe linga mine/ Imi mingiie
plina de curiozitate ranile,/ Mi le infecteaza,/ Umple cu ura toate golurile, toate orificiile / Urechile,
narile, gura / Nu mai aud, nu mai vorbesc, ma sufoc,/ Neputincioasa, libertatea/ Se lasa treptat inlocuita;/
Natura are oroare de vid (Atmosfera). Aceasta proiectie in victimajul absolut (al poetului si a ceea ce
reprezinta el in lume) devine, cu toate scuzele de rigoare, un fel de cinism al inocentei (poetul e singurul
miel, toti ceilalti sunt neam de macelari) la care nu cred ca Blandiana nazuia. Mai ales ca rostul poetului
dramatic si salvific e de natura orfica, el fiind cel ce ne domesticeste, cit de cit, animalitatea emergenta
numaidecit: // Nu mai am dreptul sa ma opresc./ Orice poem nespus, orice cuvint negasit/ Pune in
pericol universul/ Suspendat de buzele mele./ O simpla cezura a versului/ Ar intrerupe vraja care dizolva
legile urii,/ Varsindu-i pe toti, salbatici si singuri,/ Inapoi in umeda grota a instinctelor (Biografie). Asa
stind lucrurile si cam asa stau e limpede de ce poezia Anei Blandiana, desi isi controleaza temperatura
notatiilor sau reflectiilor, iese dintr-o febra a responsabilitatii (si nu mai putin din angoasa de
deresponsabilizare), nu doar a sensibilitatii ranite de cinismele de tot felul. In substratul decantarilor e
mereu o alerta, o inima ce bate spontan la rautatea si degradarea lumii, la caderea ei in golul de ideal.
Panica acestei agonii e transpusa intr-o sintaxa aparent contemplativa (si cu detasarea implicita
contemplativitatii), dar mereu vibratila si cu o imaginatie (inclusiv a notatiilor) ce se regaseste si ea mereu
pe un registru de spontaneitate si fragezime. Tuturor temelor, fie ca sunt vechi de cind lumea, fie ca
traverseaza toata poezia ei, Blandiana le gaseste o ecuatie imaginativa de imediata prospetime; oricit de
deceptive ar fi reflectiile si starile, imaginatia Blandianei ramine una primavaratica.
[Vatra, nr. 1-2/2015

Ana Blandiana. Revelatiile poeziei


Iulian BOLDEA

Alte articole de
Iulian BOLDEA Revista Limba Romana Nr. 7-8, anul XX, 2010
Contextul neomodernist
In literatura romana contemporana, anii 60 sunt marcati, fara indoiala, de o revigorare a lirismului pur,
dupa o perioada arida, in care dogmatismul lozincard impusese o poezie didacticista, materializata in
simple reportaje lipsite de fior afectiv ori de profunzime ideatica. Reprezentantii proletcultismului isi
axeaza discursul declarativ, epicizant pe o relatie placentara cu realitatea, creatia lor constituindu-se
in reprezentari tautologice ale unor aspecte ale lumii noi, festiviste, din care afectele, universul interior,
trairile autentice lipseau cu desavarsire. Minerii din Maramures, Lazar de la Rusca de Dan Desliu, si
multe altele, sunt opere dictate de o ideologie constrangatoare, dogmatica, o ideologie ce impunea
literarului anumite modele si tipare prestabilite, inguste si deformatoare. Valoarea estetica devine, asadar,
una cu totul secunda, in prim-planul creatiei trecand functia reprezentativa, referentiala, aceea de imitatie
servila si artificiala a unei realitati cosmetizate ideologic, o realitate, in fond, agresiva si demonizata.
In acest context, in care marii poeti interbelici sunt marginalizati ori interzisi, iar Eminescu insusi e
cenzurat in virtutea noii ideologii, poezia proletcultista are un aspect rudimentar, cu semnificatii paupere,

epicul fiind, in structura ei, dominant, in timp ce prozodia, ritmul, rima purtand ecouri si influente
folclorizante sunt cu totul conventionale, lipsite de efect estetic si de interes in ordinea cunoasterii
artistice. Poezia isi pierde valoarea pur estetica, de decantare a unor sentimente si trairi autentice,
capatand, in schimb, aspectul unor simple reportaje lirice, in care mesajul era insuficient prelucrat
artistic, prezentat in mod excesiv declarativ, iar tonul moralizator, cu o etica expusa cu suparatoare
evidenta. Se produce, cu alte cuvinte, un clar dezechilibru intre estetic si etic, intre forma si fond, in
favoarea eticului si a fondului, evident, care devin elemente precumpanitoare. Teme precum iubirea,
moartea, timpul, istoria etc. sunt fie absente cu totul din peisajul liric proletcultist, tabuizate, fie
cosmetizate, ideologizate, prefacute, sub presiunea conventiilor dogmatice comuniste ale epocii, in
ingrediente si accesorii ale unui discurs epicizant si didacticist.
Evident, poezia neomodernista nu poate fi inteleasa la adevarata ei dimensiune daca neglijam rolul unor
grupari ori al unor creatori ce au anuntat-o. In acest context, trebuie sa subliniem importanta pe care a
avut-o Cercul literar de la Sibiu si Manifestul acestuia care ii formuleaza idealurile expresive si estetice,
dar si insemnatatea in asumarea unui lirism novator, marcat de atractia spre cotidian, spre o viziune
expresionist-simbolica a realitatii, a poetilor apartinand asa-numitei generatii a razboiului, Geo
Dumitrescu si Ion Caraion, sau a unui poet ce ilustreaza cu stralucire neomodernismul, pe latura sa
fantast-vizionara, Emil Botta. De asemenea, un rol important in redefinirea lirismului romanesc postbelic
l-a avut miscarea de avangarda, continuata mai ales in varianta sa suprarealista, reprezentata de autori
altfel, destul de diferiti ca formula si viziune poetica. O prima incercare de redefinire a liricului, la
sfarsitul epocii proletcultiste, o reprezinta miscarea din jurul revistei Steaua. Poeti precum A.E.
Baconsky, Victor Felea, Aurel Rau, Aurel Gurghianu isi propun si, in buna masura, izbutesc sa regaseasca
esenta lirismului, refacand legaturile brutal suspendate de dogmatismul proletcultist cu marea traditie
a literaturii interbelice. Regasirea din interior a lirismului (Petru Poanta) se produce mai intai in spatiul
pastelului, in care are loc o mutatie semnificativa; peisajul nu mai e un mediu artificializat, un cadru
exterior, el e absorbit in tesatura poemului de catre o gandire poetica ce participa la avatarurile
cosmosului. De altfel, si spatiul poetic se diversifica, producandu-se o alternanta dihotomica a deschiderii
spre ilimitat si a claustrarii. E regasit, de asemenea, sentimentul grav al trecerii timpului, ca si melancolia
sau angoasa fiintei umane confruntate cu absurdul existential, cu un univers ce nu raspunde la
interogatiile sale. De la elanurile cosmosului, transcrise in maniera usor hiperbolizanta, la retransarea din
peisajul exterior in interioritate, poetii grupati in jurul revistei Steaua au reusit sa dea dimensiuni si
modulatii noi lirismului, caci, dupa cum observa Petru Poanta, construit din sugestii si notatii fine,
peisajul devine o stare mentala. Semnele vitalitatii lirice apar. Poetul se confeseaza prin peisaj si participa
la ritmurile elementare ale naturii, avand un real sentiment al geografiei si al istoriei, simtite ca spatii
vaste si timpuri imemoriale, precum la A. E. Baconsky, ori autohtonizate la Aurel Rau si Aurel
Gurghianu.
Autentica resurectie a lirismului se produce insa odata cu Generatia 60, anticipata de Labis si
reprezentata, mai ales, de Nichita Stanescu, Cezar Baltag, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Ana
Blandiana, Ion Gheorghe etc. Poezia acestei generatii propune valoarea estetica, asadar frumosul ca
element primordial al operei literare, intorcandu-se catre temele dintotdeauna ale lirismului, tratate in
tonalitate intens subiectiva, in care ritmurile biografice ale eului se configureaza ca replica interioara a
ritmurilor existentiale sau cosmice. Se produce astfel o mutatie extrem de importanta si fecunda sub
raport valoric; mutatia de la epicul festivist si exterior la un lirism interiorizat si de la elanurile patriotarddogmatice la notatia confesiva care cauta sa puna in acord de nu in armonie fiinta intima a creatorului
cu stihiile. O viziune aparte, extrasa din experienta generatiei 60, aduce literatura si, in special, lirica
anilor 70, care sta sub semnul tutelar a doua imperative ontopoetice: acela al fictiunii, al revalorizarii
referentialitatii din perspectiva fictionalitatii si a literaritatii si, pe o alta directie de orientare, acela al
exigentei morale, poate mult mai acut resimtita si asumata decat inainte. Harta neomodernismului poetic
romanesc este, asadar, una de o extrem de mare diversitate, fiind alcatuita dintr-o pluralitate de voci lirice

care insa au aderat la o viziune ontopoetica similara, cu firesti nuantari si diferentieri. Apelul la traditia
lirica autentica, recursul la imperativul autonomiei esteticului, cu alte cuvinte, intoarcerea la poeticitate,
dar, in acelasi timp, si apelul la o motivatie etica a discursului liric, toate aceste trasaturi ale
neomodernismului poetic romanesc se regasesc la acesti poeti ce au valorificat si valorizat, deopotriva,
candoarea si luciditatea, patosul trairii autentice si interogatia morala de acut ecou expresiv. Ana
Blandiana este o reprezentanta tipica a generatiei 60, in masura in care toposurile, temele, motivele, dar
si mijloacele de expresie ale reprezentantilor ei se regasesc, in doze si cu finalitati variabile, in creatiile
sale. E limpede insa ca, in cadrul acestui gen proxim care e notiunea mai mult sau mai putin relativa
de generatie, poeta are un loc bine determinat, diferenta specifica trebuind sa fie luata in calcul in modul
cel mai ferm.
Treptele viziunii lirice
Primul volum al Anei Blandiana se intituleaza, oarecum programatic, Persoana intaia plural (1964). Titlul
e simbolic, in masura in care pune in ecuatie dorinta eului de a se defini si de a-si afirma personalitatea, in
conjunctie cu lumea, cu universul privit cu un ochi proaspat, de o liminara spontaneitate. Nu e o
spontaneitate trucata, nu e vorba de o mimare a trairii intense intr-o lume ce se deschide cu generozitate
simturilor; dimpotriva, sinceritatea e tonalitatea care domina aceste versuri care transcriu trairi marcate de
plenitudine si patos, dar din care patetismul e absent. Frenezia vietuirii intr-un univers luxuriant prin
bogatia de forme, culori si sunete ce se lasa captate produce un soi de dilatare a eului, o
supradimensionare a fiintei ce-si extrage dinamismul din urgenta de a trai, de a percepe lumea cu
intensitate maxima, de a exulta sub spectrul unui energetism vital. Comuniunea cu elementele, contopirea
usor ludica, dar alteori purtand amprenta gravitatii cu stihiile sunt dimensiuni ale viziunii lirice
exprimate in regimul spontaneitatii si sinceritatii. Persoana intaia plural da masura unor trairi jubilative,
extatice si necenzurate, ancorate intr-un univers armonios, neproblematic, in care fiinta lirica are
capacitatea de a consuna cu ritmurile cosmice. Centrul de greutate al poemelor este insa eul, ce-si
descopera cu incantare si uimire conformatia, asistand la miracolul propriei deveniri si exprimand euforia
autocontemplarii, a jocului de imagini si forme deduse din multitudinea de infatisari a unui univers
proteic. Viziunile lirice au acum o anvergura subiectiva extrem de productiva estetic si de limpede, norma
poetica dominanta fiind senzorialitatea, impactul direct cu lucrurile. Exuberanta, extazul contopirii cu
lumea, frenezia trairii imediate sunt repere ale viziunii lirice care pot fi regasite in multe poezii ale
acestui volum. Odata cu volumul Calcaiul vulnerabil (1966), exultanta, uimirea si mandria eului liric in
fata existentei si a miracolului propriei alcatuiri se modifica intr-un vector al interogatiei si mefientei;
capacitatea de a transfera ponderea lucrurilor in imponderabilul poetic e resimtit ca un dar blestemat, prin
care lumea nu mai e perceputa in transparenta ei aurorala, in concretetea ei nuda si simpla, ci prin grila
mediatoare a cuvintelor, simulacre de realitate ce inlocuiesc freamatul lucrurilor cu unilateralitatea lor
abstractizanta, grafica si sonora. Intre lumea propriu-zisa si lumea cuvintelor se naste un hiatus
amenintator care traduce nici mai mult, nici mai putin decat starea de alienare a poetei in fata unei realitati
ce se camufleaza in verb, capata culoarea fonemelor, nu se exprima pe sine decat prin expunerea in
camera obscura a vocabulelor, ce nu mai au, ca la romantici, vocatie demiurgica, ci, dimpotriva, sunt
demistificatoare si lipsite de continut ontologic. Se poate foarte limpede observa cum, in acest volum,
exuberanta vitalista, frenezia trairii nemediate in mijlocul elementelor fac locul unei atitudini predominant
dubitative, interogatia inlocuind in mod limpede acea expresivitate a afirmarii sinelui si a acordului
acestuia cu lumea. Cuvantul e aici un topos privilegiat; aceasta efigie a lumii si a celui care il rosteste
cuvantul impur si neimplinit, simulacru de real si dovada a imposturii limbajului care tradeaza lumea,
neputand sa o reprezinte fara rest, cuvantul, asadar, e purtatorul unui mesaj insuficient, care nu izbuteste
sa extraga din potentialitatile gandului maximumul de semnificatie. Cuvantul instituie un fel de neant
retoric, el goleste realitatea de substanta, conferindu-i doar o imagine aparenta, lipsita de sens esential, de
un continut autentic. Rostirea poetica este, ea insasi, asemeni unui blestem ce preface lucrurile in cuvinte,
lumea in silabe inconsistente, obiectul autentic intr-o simpla masca, ce-i camufleaza autenticitatea;

realitatea devine, astfel, paupera, se conventionalizeaza, se transforma in simplu semnificant, iar intre
referent si semn se sapa un abis.
O tema privilegiata a poeziei Anei Blandiana e, cum au observat unii critici (intre ei, Al. Cistelecan), tema
candorii perceputa in multiple modulatii si forme; mai intai, in volumul de debut, candoarea era o stare
privilegiata, de maxima frenezie in fata frumusetii lucrurilor si in fata propriului sine ce repudiaza uratul,
macularea, ignobilul. Cadrul poemelor de inceput modeleaza, asadar, un lirism al puritatii si fragilitatii
fiintei, o poetica a deschiderii necenzurate, uimite spre lume, alcatuind o postura discreta a versului, cu
desen limpede si muzicalitate surdinizata, cultivand semitonul si nuanta. Exista, aici, la nivelul strict
morfologic al poemului, o anume paradoxala contrazicere intre continutul de trairi si emotii si expresia
lirica prin care aceste afecte sunt decantate, un contrast mai mult sau mai putin evident intre exultanta
senzoriala ce prinde fiinta in aceste poeme si forma vaga, delicata a imaginilor, alura, stravezie aproape,
frageda a versului. Poeta resimte, de-acum, vietuirea nu ca eliberare de energii adolescentine, ca
tulburator elan vitalist, ci, tot mai mult, ca presimtire a unei traume nedeslusite, ca figurare a vinovatiei si
impuritatii. Presimtirea unui univers supus macularii si legilor nedrepte ale degradarii morale si fizice
e insotita de o foarte acuta constiinta a limitelor proprii, de o perpetua indecizie, tradusa in neputinta de a
alege intre pur si impur, intre, vorba poetei, cirezi si lotusi. De la senzualitate si candoare pana la
dinamica interogatiei problematizante, lirica Anei Blandiana strabate drumul de la utopiile adolescentine,
de la trairea frusta a lumii, la reflectie si problematizare. Din aceasta oscilare intre inocenta primordiala si
constiinta raului existential deriva latura solemna a poeziei Anei Blandiana, scrisa in registrul gravitatii
melancolice, dar si in virtutea unui cod metafizic, prezent, in mod mai curand incifrat, in mai toate
poemele de maturitate.
In volumele sale ultime, poetica Anei Blandiana depaseste senzorialitatea si arhitectura exultanta a
versului, intorcandu-se, in regim meditativ si elegiac, asupra alcatuirii proprii si asupra locului ce revine
fiintei himerice intr-un univers labirintic in care concretetea se preschimba in iluzie, iar visul capata toate
aparentele realului, constituindu-se chiar ca un generator de lumi posibile, de fiinte visate de altele, care,
la randul lor, sunt plasmuite printr-o arhitectura a oniricului, in fond o incercare de regasire a unui paradis
atemporal si a-cosmic, in care increatul ni se infatiseaza sub forma unui joc de oglinzi fantomatic si
spectral, ce nu ingaduie fiintelor decat o subzistenta evanescenta, din specia gratiosului si inefabilului.
Usile realului se deschid, astfel, spre universul halucinatoriu al unui vis perpetuu schimbator, ce
favorizeaza metamorfozele fiintelor cu trupul aburos al himerei si cu imponderabilul impresiei fugitive,
mereu inconstanta si iregulara. Reflectia supra propriei conditii consuna cu intoarcerea, initiatica si
problematica, asupra aventurii scripturale, asupra modului in care cuvantul isi asuma sensul, iar textul
izbuteste sa-si infranga limitele si inhibitiile pentru a trasa chipul lumii, figura unei existente polimorfe.
Departe de a zabovi in extazele rostirii, poeta resimte cerneala ca insemn malefic, ca vina, in masura in
care ea e incapabila sa transcrie subteranele sufletului, subtextul realului, oprindu-se la text, la simplele
aparente. O alta tema predilecta a poeziei Anei Blandiana e cea a bucolicului, topos configurat in imagini
de o extrema transparenta, in care gratia scriiturii se invecineaza cu ponderea teluricului, a spatiului
transcris in tuse usoare; nu e vorba, aici, atat de un desen pregnant, cu linii decise si precise si cu
contururi nete, desavarsite, cat, mai curand, de o poetica a sugestiei, de tenta impresionista, in care
preeminenta apartine vagului, nuantei si semitonului, conjugate cu o perceptie a infinitezimalului
incorporat cu subtilitate in panzele freatice ale poemului. E un bucolism cu totul aparte, in care senzatia
ori perceptia traduse liric au o incontestabila aura meditativa, intorcandu-se cu o inefabila foame de
claritate si transparenta asupra lor insesi, vadind, in acest fel, certe dispozitii autoreflexive. Alteori, in
desenul fragil al peisajului, adesea avand acuratetea si simplitatea austera a stampelor japoneze, se
regaseste aceeasi obsesie a vietii si a mortii, indisolubile stari ale unui univers impalpabil in esentele lui,
un univers in care aparentele nu au alt rost decat acela de a invalui / dezvalui un inteles obscur, pe care
fiinta cauta zadarnic sa-l descifreze. Taina vietii si a mortii, a tristetii premonitorii si a jubilatiei vitaliste
sunt gravate in penita delicata, dar nu mai putin decisa, in cele mai multe aspecte ale realului, in care

raman camuflate marile intrebari ale existentei, o dialectica a contrariilor ineluctabile. Volumul
Arhitectura valurilor este, cum arata poeta intr-o insemnare preliminara, oglinda unei stari de spirit in
care exasperarea si umilinta, mania si disperarea, rusinea si revolta se topeau in sentimentul iminentei
sfarsitului ca unica alternativa a tot atat de improbabilei salvari. In versurile din aceasta carte
intransigenta morala redevine norma ce prezideaza viziunile lirice, atmosfera poemelor fiind una
apocaliptica, de surpare a lumilor, de aneantizare a fiintei si de alienare a constiintei ce nu mai intrevede
nicio speranta in prezent ori in viitor. Sentimentul abrutizarii reiese din viziunea grotesca a zeului
rozator, a acelui Apolo al gunoaielor sau a viermilor calatori, paradigme ale unei lumi agonice, ale
unei Istorii declinante si delirante, in care statuile sunt minciuni, iar imparatii domnesc doar o clipa.
Poezia ca ethos al fiintei
Tema etica, a responsabilitatii si angajarii in mecanismul existentei este recurenta in lirica Anei
Blandiana. Poeta resimte, cu neostoita durere, neputinta de a discerne limitele binelui si ale raului, de a
decanta cu suficienta rigoare valorile morale, de a deslusi acea frontiera instabila, parelnica, ce desparte
extremele morale. Din aceasta suferinta expusa cu limpezime in versuri melancolic-austere renaste
intransigenta gnoseologica si ontologica a poetei, rezumand o conceptie a culorilor nete, a formelor lipsite
de echivoc, a valorilor inviolabile si ferme; dinamica imaginilor poetice e fundamentata pe tensiunea
antinomica dintre cognoscibil si incognoscibil, dintre gand si cuvant, dintre increat si creat, toate aceste
opozitii exprimand, desigur, nevoia de clarificare a notiunilor etice, de transpunere a vointei morale in
realitatea optiunii materializate fara echivoc. Timpul, revarsarea de nestavilit a clipelor si desfigurarea pe
care acestea o provoaca asupra fiintei e un alt topos figurat in aceasta carte. Ana Blandiana expune, cu
extrema pregnanta si claritate, modul in care timpul isi asaza amprenta asupra constiintei, alterand
personalitatea umana si instaurand jocul dintre identitate si nonidentitate. Trecutul e, pentru eul liric, cel
care modifica prezentul, iar fiinta constata ca este incapabila sa-si regaseasca radacinile, urmele trecerii
sale prin lume. Universul, existenta, asezate sub emblema trecutului, au toate aparentele unui alfabet cu
semne ale caror sensuri s-au pierdut, au disparut pentru totdeauna. In fata timpului, omul e incapabil sa
gaseasca raspunsuri la intrebarile pe care universul i le pune, isi marturiseste neputinta de a descifra intr-o
lectura autentica, nefalsificatoare a semnelor tainice, ascunse ale unui univers supus metamorfozelor
perpetue si degradarii datorate lui Chronos. Sub presiunea scepticismului, incantarea se transforma in
des-cantare, iar mirajul si vraja existentei in deziluzie, in timp ce privirea ce zabovea, cu o anumita
candoare si perplexitate, asupra lucrurilor isi asuma acum riscul interogatiei si pasiunea lucida a reculului
in indoiala si incertitudine. Absenta comuniunii cu elementele, a legaturii organice cu universul e
resimtita ca o vina a subiectului liric ce a pierdut cheia intelesurilor enigmatice ale cosmosului,
nemaiizbutind sa-si asume existenta ca pe un tot organic, in care fiinta sa se poata integra, sa-si afle macar
seninatatea si echilibrul. Luciditatea, forta alienanta a gandului, retransarea afectelor in disolutia
interogatiei fara un raspuns limpede sunt factorii care genereaza aceasta constiinta a pacatului, a vinii
pierderii legaturilor cu lumea, a solidaritatii cu stihialul. Trairile poetei se volatilizeaza acum tot mai
mult, pasiunile isi estompeaza conturul, dinamismul afectiv capata un fel de lentoare, clipele fugitive sunt
transcrise intr-un soi de ralenti ce le mareste intensitatea, incremenindu-le la modul eleat intr-un fel de
atemporalitate care favorizeaza somnolenta incercata de eul liric ca o stare de regresiune ad uterum, de
intoarcere in domeniul virtual al increatului, in care substanta pentru a vorbi in termeni aristotelici nu
primise inca forma, nu-si definise inca desenul unui contur lamurit. Agresivitatea unei lumi a obiectelor a
carei norma e anomia conduce spre aceasta cautare a somnului, a nenasterii, spre aceasta retransare
intr-o interioritate ce se dovedeste, de fapt, a fi o identitate cu cosmosul. Disolutia eului conduce insa la o
criza de comunicare si de intelegere , dar si la o incercare de regasire a radacinilor biologice ale
propriei fiinte, printr-un soi de anamneza a figurii, oarecum arhetipale, mitice, a Tatalui.
Starea fiintei patrunsa de fiorul unui panerotism molcom (Octavian Soviany) oscileaza intre fluiditatea
acvaticului si stabilitatea agresta a teluricului, intre vointa de fixare a unei fizionomii si identitati proprii
si neputinta de a-si alege propria viata, propriul chip, in conditiile in care mecanismul tulburator de

complex al universului e supus unui determinism orb, unui hazard implacabil. Imposibilitatea optiunii isi
gaseste expresie in poemul Martorii, spectacol al aporiilor morale, al metamorfozelor continue, lipsite de
inteles si de logica, al incarcerarii fiintei intr-o forma data, predestinata de un hazard orb, necrutator. S-ar
parea ca bellum omnium contra omnes este deviza acestui univers nelinistitor, multiform si nediferentiat,
in care legea suprema e alcatuita din substitutie, devorare, abolire a individualitatilor, stergere a
contururilor personalizante si in care fiintele si animalele sunt sortite sa fie si sa moara intr-un ritm
frenetic. Ochiul devine, in acest poem, instrumentul privilegiat al cunoasterii apolinice, insetata de forma
armonioasa, incheiata in sine, dar si o fereastra spre polimorfismul universului, in care se conciliaza
elementaritatea exterioara si dinamica launtrului. In opozitie cu spasmele fiziologice ale corporalitatii, cu
fervoarea instinctuala a trupului, ochiul ipostaziaza universul, e generatorul unor viziuni dominate de
echilibru si statornicie, ce determina forma lucrurilor cu stricta acuratete si infinite nuantari, degajand
suprafete si contururi din multitudinea de infatisari ale universului. Vederea insasi primeste accente
morale: Mai vinovati decat cei priviti / Sunt doar cei ce privesc, / Martorul care nu impiedica crima, /
Atent s-o descrie, / Scuzandu-se Nu pot sa fac / Doua lucruri in acelasi timp/ Sau Portretul victimei,
ingeresc, / E mai important decat viata ei / Pamanteasca.
Se poate constata ca poetica Anei Blandiana depaseste senzorialitatea si arhitectura exultanta a versului,
intorcandu-se, in regim meditativ si elegiac, asupra alcatuirii proprii si asupra locului ce revine fiintei
himerice intr-un univers labirintic, in care concretetea se preschimba in iluzie, iar visul capata toate
aparentele realului, constituindu-se chiar ca un generator de lumi posibile, de fiinte visate de altele, care,
la randul lor, sunt plasmuite printr-o arhitectura a oniricului, in fond o incercare de regasire a unui paradis
atemporal si a-cosmic, in care increatul ni se infatiseaza sub forma unui joc de oglinzi fantomatic si
spectral, ce nu ingaduie fiintelor decat o subzistenta evanescenta, din specia gratiosului si inefabilului.
Usile realului se deschid, astfel, spre universul halucinatoriu al unui vis perpetuu schimbator, ce
favorizeaza metamorfozele fiintelor cu trupul aburos al himerei si cu imponderabilul impresiei fugitive. In
acest poem, dar si in altele de aceeasi speta, lumea, cu toate cele ale ei, este plamadita din substanta
efemera si alterabila a visului de catre un demiurg somnolent si capricios, ce scoate din latenta universala,
din caierul de lumi posibile, forme instabile, hipnotice; imaginile adormirii, ale somnului sau ale
curgerii, ale somnului din somn, vazut ca reflectare a sinelui himeric in propriul sau vis sunt
recurente. Visul, reveria, somnul, expresiile trecerii dintr-o lume intr-alta conduc la configurarea unui
univers de-realizat, in care visul si lumea concreta se gasesc sub tutela aceleiasi imperioase nevoi de
trecere a vamilor, intr-o luminozitate difuza, intr-un orizont infiorat de presentimentul stingerii. Nu
cuvantul este, in viziunea poetei, cel cautat, mai degraba reflexul metafizic al acestuia, umbra lui de taina
si de infiorare, de sugestie si agonie gratios ritualizata. Intre elanul vizionar ori perceptia sentimentala si
tonusul livresc se sapa astfel un hiatus pe care versurile Anei Blandiana cauta sa-l estompeze, fie si doar
prin preluarea propriului text ca pretext al scriiturii sale, prin vizualizarea intensa a imaginilor
scripturalitatii, prin autoreflexivitate si autoreferentialitate, cu alte cuvinte. Cerneala asimilata
vanatului noroi atrage dupa sine imagini ale haului, ale neantului in care fiinta se afunda, ca intr-un
cosmar alcatuit dintr-o arhitectura infernala, animat de reprezentari cvasiteratologice, chiar daca avand
toate datele himericului imponderabil si translucid.
Toposul numelui, acela care desemneaza, printr-un semnificant adesea alienant, un trup, o viata, un destin,
e legat de tema identitatii, a cautarii neincetate, neobosite de sine, pe care poezia Anei Blandiana a reluato in numeroase variante, modulatii si ipostaze. Intr-o lume supusa tuturor determinismelor, relativizarilor
si convulsiilor, intr-un univers ce-si schimba infatisarile intr-un ritm frenetic, deconcertant, fervoarea
cautarii propriului eu are o hotarata si semnificativa turnura etica si vizionara. Numele e, astfel, o realitate
lingvistica claustranta, ce instraineaza si nu confera sens, ci, dimpotriva, inchide fiinta intr-un contur
utopic, atipic si procustian, facand-o de neinteles si reducandu-i initiativele la minimum. Numele
provoaca, de asemenea, o criza de cunoastere, prin arbitrarietatea lui, conturand un adevarat cerc infernal,
din ale carui bolgii fiinta cauta sa scape, incercand sa-si regaseasca adevaratul strai lingvistic; aceasta

cautare, acest periplu printre elementele universului se rezolva doar in imperiul volatil si misterios al
somniei, in domeniul fluctuant al visului, care favorizeaza patrunderea in tinutul extatic, paradisiac al
arhetipurilor, al mumelor goetheene, singurul in care intalnirea fiintei cu propria ei esenta este posibila
si, in acelasi timp, benefica. Dramatismul cautarii pare a se rezolva astfel in impacarea cu sine, dinamica
periplului initiatic printre aparentele lumii se destinde intr-o beatitudine posibila, virtuala, chiar daca
efectul de misteriozitate nu inceteaza sa-si faca simtita prezenta, dominand arhitectura viziunii poetice.
Martorii devin astfel adevaratii vinovati: Vinovati nu pot sa fie / Doar unul, doar doi sau doar trei, / Cand
armate de martori privesc / Si asteapta sa se sfarseasca, / De batranete sa moara calaul, / Si victima a doua
oara, de uitare, / Sa se sfarseasca de la sine raul / Cum se sfarseste pur si simplu un tunel / Stam
spulberati / De propria-ne-ntrebare / ca de-o spanzuratoare / Un drapel. Sentimentul abrutizarii reiese din
viziunea grotesca a zeului rozator, a acelui Apolo al gunoaielor sau a viermilor calatori, paradigme
ale unei lumi agonice, ale unei Istorii declinante si delirante, in care statuile sunt minciuni, iar imparatii
domnesc doar o clipa, o lume a vinovatiei colective, a martorilor muti si deci mincinosi (In van,
raspunde timpul, asteptati: / La judecata marilor cosmare / Si martorii sunt vinovati). Nu lipsesc, din
aceste versuri care desemneaza o lume cu palori agonice, cu dimensiuni apocaliptice care trezesc
disperarea, nici unele imagini care sugereaza sentimentul increderii in salvare, in valorile morale ale
libertatii si demnitatii umane, cand lumea isi va recapata chipul ei autentic, iar normele etice nu vor mai fi
desfigurate, incalcate de bunul-plac al cuiva.
Volumul A treia taina din 1969 nu e, poate, cum crede Eugen Simion, atat o intoarcere la starea de
puritate a copilariei, cat o evolutie in ordinea cunoasterii. Incepand cu aceasta carte, Ana Blandiana
paraseste fragmentarismul viziunii si solipsismul pur prezente in primele volume, in favoarea unei
cunoasteri globale, ce facea apel la structura universala. Eul liric e, si aici, congener cu fetele universului,
isi tradeaza analogii si echivalente stupefiate cu fiinta care se regaseste, nu fara un anumit orgoliu, in toate
ipostazele devenirii, expunandu-se unui adevarat blestem ce-i determina reactiile si trairile numai in
functie de raporturile cu celalalt, cu non-eul. In acest fel, ca sa ia cunostinta de sine, ca sa se adanceasca
in propriul suflet ori ca sa-si asume o identitate autentificata de girul unor afecte sincere, poeta are de
recuperat legaturile tainice dar nu mai putin tiranice cu universul, un univers ce poarta amprenta
apasata a propriului ei chip si in care prezenta misterioasa a elementelor nu face nimic altceva decat sa-i
confirme propria prezenta in lume; suntem departe, aici, de metoda sinesteziei, mai curand avem a face cu
o traire empatica, profunda a lumii, cu o reactie limpede, incontestabila, de identificare a sinelui cu
elementele. Ana Blandiana intreprinde aici un fel de cunoastere-traire prin empatie, vazand, pretutindeni,
propriul ei chip si, invers, proiectandu-si propriul suflet in proteismul universului.
O astfel de atitudine este prezenta si in poezia Cantec, meditatie melancolica pe tema trecerii (Lasa-mi,
toamna, pomii verzi, / Uite, ochii mei ti-i dau. / Ieri spre seara-n vantul galben / Arborii-n genunchi
plangeau. // Lasa-mi, toamna, cerul lin. / Fulgera-mi pe frunte mie. / Asta noapte zarea-n iarba / Incerca sa
se sfasie). O tema predilecta a poeziei Anei Blandiana e cea a bucolicului, topos configurat in imagini de
o extrema transparenta, in care gratia scriiturii se invecineaza cu ponderea teluricului, a spatiului transcris
in tuse usoare; nu e vorba, aici, atat de un desen pregnant, cu linii decise si precise si cu contururi nete,
desavarsite, cat, mai curand, de o poetica a sugestiei, de tenta impresionista, in care preeminenta apartine
vagului, nuantei si semitonului, conjugate cu o perceptie a infinitezimalului incorporat cu subtilitate in
panzele freatice ale poemului. E un bucolism cu totul aparte, in care senzatia ori perceptia traduse liric au
o incontestabila aura meditativa, intorcandu-se cu o inefabila foame de claritate si transparenta asupra lor
insesi, vadind, in acest fel, certe dispozitii autoreflexive. Culorile, formele, aromele si sunetele ce dau
contur acestor peisaje bucolice au aromele timpului ori accentele fluide ale gandului ce se rosteste pe sine
rostuind spatiul si timpul evocate cu melancolica fervoare: Lasa, toamna,-n aer pasari, / Pasii mei
alunga-mi-i. / Dimineata bolta scurse / Urlete de ciocarlii. // Lasa-mi, toamna, iarba, lasa-mi / Fructele si
lasa / Ursii neadormiti, berzele neduse, / Ora luminoasa. // Lasa-mi, toamna, ziua, nu mai / Plange-n soare
fum. / Insereaza-ma pe mine, / Ma-nserez oricum. Alteori, in desenul fragil al peisajului, adesea avand

acuratetea si simplitatea austera a stampelor japoneze, se regaseste aceeasi obsesie a vietii si a mortii,
indisolubile stari ale unui univers impalpabil in esentele lui, un univers in care aparentele nu au alt rost
decat acela de a invalui / dezvalui un inteles obscur, pe care fiinta cauta zadarnic sa-l descifreze. Taina
vietii si a mortii, a tristetii premonitorii si a jubilatiei vitaliste sunt gravate in penita delicata, dar nu mai
putin decisa, in cele mai multe aspecte ale realului, in care raman camuflate marile intrebari ale existentei,
o dialectica a contrariilor ineluctabile.
In ansamblul ei, creatia Anei Blandiana este documentul alcatuit din fervori si nelinisti al unei
constiinte care si-a asumat, in deplin exercitiu al luciditatii si exigentei morale, propriul destin si orizontul
misterului, convulsiile unei istorii delirante si aporiile unui timp declinant. Scrisul si meditatia asupra
scrisului se conjuga, astfel, cu radiografia realului empiric, dupa cum ritualul rostirii nu este altceva decat
rostuire, incarnare a propriului destin. Morala subiacenta a creatiilor, simbolurile antinomice ale treziei
si somnului, bucolicul incadrat de fior metafizic, semnele trecerii si ale timpului devastator,
expresionismul discret, invaluitorul si melancolicul contur meditativ pe care il primesc imaginile si
tablourile poetice, fantasticul de extractie onirica si simbolistica transparenta sau mai putin vizibila sunt
cateva dintre dominantele creatiei Anei Blandiana. Omul si opera sunt de nedisociat; intransigenta etica si
acuitatea observatiei se nasc dintr-o disponibilitate extrema la frumusetile si contradictiile socialului ori
ale universului. Scriitorul si-a insotit cu consecventa umbra, dupa cum omul de dincolo de opera ne-a
facut martori ai unei moralitati exemplare, ireprosabile.

Bibliografie critica selectiva


1. Iulian Boldea, Ana Blandiana, Editura Aula, Brasov, 2000.
2. Al. Cistelecan, Poezie si livresc, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1987.
3. Gheorghe Grigurcu, Existenta poeziei, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1986.
4. Nicolae Manolescu, Literatura romana postbelica, Editura Aula, Brasov, 2001.
5. Nicolae Manolescu, Istoria critica a literaturii romane, Editura Paralela 45, Pitesti, 2008.
6. Marian Papahagi, Cumpana si semn, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1990.
7. Ion Pop, Pagini transparente, Editura Dacia, Cluj, 1997.
9. Eugen Simion, Scriitori romani de azi, I, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1978.

La o noua lectura:
Ana Blandiana de Alex. Stefanescu

Cartile de poezie care ii apar la fiecare doi-trei ani (si care i se si traduc in strainatate), numeroasele
articole de critica literara care i se consacra, activitatea publicistica desfasurata cu o inepuizabila fervoare
intelectuala (rubrica sa Atlas din Romania literara devine un eveniment saptamanal), calatoriile
intreprinse in strainatate (incepand cu o bursa de studii de sase luni in SUA in 1973-1974), siguranta cu
care debuteaza in proza (Cele patru anotimpuri, 1977), inalta tinuta pastrata in diverse imprejurari

publice, ca si legendara ei fidelitate conjugala (cu atat mai surprinzatoare cu cat este vorba de o femeie
frumoasa, visata de multi barbati) ii confera Anei Blandiana un prestigiu iesit din comun. Cei care o
invidiaza o acuza ca este o poeta de prezidii, o persoana oficiala, o rasfatata a regimului comunist. in
realitate, ea este doar confundata, temporar, de autoritati cu o persoana demna de incredere, tocmai pentru
ca nu duce o viata boema si nu face gesturi teribiliste. in curand se va vedea, insa, ca atitudinea ei demna
si rationala reprezinta o forma de opozitie mai grava si mai greu de tolerat de regim decat
nonconformismul zgomotos al altora.
Nesupusa ca un personaj responsabil, si nu ca unul recalcitrant, Ana Blandiana citeste la intalnirile cu
publicul in perioada de apogeu a dictaturii lui Ceausescu poeme-manifest care electrizeaza asistenta: "O
sa vina ea,/ Nu se poate altfel,/ O sa soseasca/ Si ziua aceea/ Amanata de veacuri,/ O sa vina/ Se apropie,/
Se si aude/ Pulsul ei batand/ Intre zari,/ O sa vina ea,/ Se simte in aer,/ Nu mai poate intarzia,/ Nu va
indoiti, o sa vina/ Ziua aceea/ Orbitoare ca o sabie/ Vibrand in lumina." (Dies ille, dies irae). in 1985, o
suita de poeme ale ei incarcate cu dinamita politica, aparute in revista Amfiteatru, alerteaza autoritatile.
Iar in 1988, dupa ce publica volumul de versuri intamplari de pe strada mea, cu numeroase trimiteri
sarcastice la adresa dictaturii, i se interzice, ca pedeapsa, sa mai publice in Romania.

Valul revolutiei din decembrie 1989 o aduce in echipa eterogena de conducere a tarii, constituita in jurul
lui Ion Iliescu (Consiliul National al Frontului Salvarii Nationale). Mai devreme decat alti intelectuali,
Ana Blandiana isi da seama ca gireaza involuntar, cu numele ei, o vasta intreprindere de restaurare, daca
nu a comunismului, cel putin a pozitiei sociale a comunistilor, si paraseste gruparea. infiinteaza si
conduce Alianta Civica, la care adera o mare parte din societatea civila romaneasca, creeaza la Sighet, cu
eforturi supraomenesti si sacrificii, impreuna cu sotul ei, Romulus Rusan, Memorialul Victimelor
Comunismului si al Rezistentei, conduce PEN Clubul Roman. Are o contributie decisiva la impunerea ca
om politic a lui Emil Constantinescu, presedinte al Romaniei in perioada 1996-2000, dar nu se sfieste sa-i
critice lipsa de fermitate in promovarea valorilor democratiei. Volumul de versuri Soarele de apoi,
publicat in 2000, dovedeste ca Ana Blandiana a ramas inainte de toate o poeta, chiar daca, animata de
sentimentul raspunderii fata de ce se intampla in tara ei, s-a lasat absorbita multa vreme de politica.
O sugestie de sfintenie
Ana Blandiana nu joaca un rol sau altul atunci cand isi compune poemele, ci este mereu ea insasi. Asa
cum mergeam pe vremuri la cate o piesa cu Leopoldina Balanuta ca sa o vedem pe Leopoldina Balanuta
si nu ca sa facem cunostinta cu un nou personaj interpretat de ea, asa trecem de la un text la altul al Anei
Blandiana pentru a o redescoperi pe Ana Blandiana, pentru a-i constata o data si inca o data prezenta. O
mie de poeme de Ana Blandiana inseamna - dincolo de semnificatia fiecaruia in parte - o mie de prilejuri
de a ajunge in apropierea unei personalitati care ne incanta prin insusi faptul ca exista.
Ce anume ne place la Ana Blandiana? Cel mai mult ne place ca ea se infatiseaza dezarmata in fata
publicului, in fata ironicului public de azi. Aceasta vulnerabilitate da o sugestie de sfintenie (evocindu-l
pe Sfantul Francisc d'Assisi, care s-a dus cu mainile goale in cautarea lupului feroce) si paralizeaza
spiritul critic al cititorilor. Personajul liric din poezia Anei Blandiana este o fata imbracata in alb, fara
podoabe, desculta, care vorbeste simplu si cu un fel de resemnare tragica.
in volumul de debut Persoana intaia plural, aparut in 1964, acest personaj avea o exuberanta tinereasca (in
care autorul prefetei, Nicolae Manolescu, identifica "jubilatia intensa a descoperirii lumii"):
"Iubesc ploile, iubesc cu patima ploile,/ innebunitele ploi si ploile calme,/ Ploile feciorelnice si ploiledezlantuite femei,/ Ploile proaspete si plictisitoarele ploi fara sfarsit,/ Iubesc ploile, iubesc cu patima

ploile,/ imi place sa ma tavalesc prin iarba lor alba, inalta,/ imi place sa le rup firele si sa umblu cu ele in
dinti,/ Sa ameteasca, privindu-ma astfel, barbatii." (Descantec de ploaie).
inca de atunci, insa, era evidenta gravitatea poeziei Anei Blandiana. in cel de-al doilea volum al ei,
Calcaiul vulnerabil, 1966, sunt atacate deja cu predilectie teme existentiale, in acelasi limbaj simplu si
direct:
"Ar trebui sa ne nastem batrani,/ Sa venim intelepti,/ Sa fim in stare de-a hotari soarta noastra in lume,/ Sa
stim din rascrucea primara ce drumuri pornesc/ Si iresponsabil sa fie doar darul de-a merge. Apoi sa ne
facem mai tineri, mai tineri, mergand"... (Ar trebui)
Poezia Anei Blandiana este o poezie de idei, dar in cazul ei aceasta nu inseamna nici pe departe o poezie
complicata, artificiala, livresca etc. Ideologizarea fortata a poeziei romanesti in timpul comunismului a
creat o aversiune impotriva oricarei forme de lirism reflexiv, considerat aproape prin consens impur si
inautentic. Ana Blandiana reabiliteaza instantaneu genul, promovandu-l pur si simplu, fara sa-si ia masuri
de precautie. Asa cum alti poeti viseaza sau plang sau isi declara dragostea, ea gandeste la scena deschisa.
Gandeste firesc, in felul in care respira. Nu isi ia o poza de initiata, nu se infatiseaza ca o preoteasa a
adevarurilor inaccesibile altora, nu vorbeste sibilinic, ca sa mareasca impresia de profunzime. Reflecteaza
si atat. Ideile din poezia ei au o nuditate de statui antice.
Cum sa ironizezi o fiinta care gandeste cu simplitatea gratioasa cu care taranca lui Geo Bogza musca
dintr-un mar?

Reabilitarea reflectiei
Nu trebuie sa se inteleaga insa ca poeta exploateaza efectul pe care il are ingenuitatea feciorelnica asupra
unor constiinte mature, rascolite de nostalgia inocentei pierdute. Ar fi prea simplu. Ar fi o forma de
cochetarie ca oricare alta, care ar arunca poezia Anei Blandiana in categoria - privita mai mult cu
indulgenta decat cu admiratie - a "poeziei feminine". Poeta este, cum spuneam, vulnerabila, dar nu naiva.
Faptul ca nu-si ia masuri de aparare nu inseamna ca nu este constienta de primejdiile existentei - de acele
"nesfarsite primejdii", cum le numea Mircea Horia Simionescu, care planeaza mereu asupra fragilei fiinte
omenesti. Luciditatea intensa, arzatoare este, de altfel, o alta insusire care ne place la Ana Blandiana. Ea
se defineste ca o poeta care stie si care se simte coplesita de ceea ce stie.
Cunoasterea nu-i da Anei Blandiana acea trufie care ne repugna la alti autori, ca un insemn al
parvenitismului in lumea spiritului. Pentru ea, intelegerea, cu un sentiment tragic, a lumii din jur
constituie un mod de a fi. Desi face parte dintr-o generatie de poeti care a repudiat rationalitatea
discursului liric (si aceasta nu numai pentru a satisface exigentele esteticii moderniste, ci si pentru a da o
replica sfidatoare pretentiilor formulate de autoritatile culturale ale epocii), Ana Blandiana a reintrodus in
poezie reflectia, adevarata reflectie, aceea pe care mari poeti, ca Eminescu sau Blaga, au considerat-o
adeseori o diafana materie prima pentru fabricarea lirismului.
Multe poeme ale Anei Blandiana sunt poeme-eseu si ar putea fi traduse intr-un limbaj exclusiv eseistic.
Iata un exemplu:
"Stiu puritatea nu rodeste,/ Fecioarele nu nasc copii,/ E marea lege-a macularii/ Tributul pentru a trai.//
Albastri fluturi cresc omizi,/ Cresc fructe florilor in jur,/ Zapada-i alba neatinsa,/ Pamantul insa e impur.//
Neprihanit eterul doarme,/ Vazduhul viu e de microbi,/ Poti daca vrei sa nu te nasti,/ Dar daca esti te si
ingropi.// E fericit cuvantu-n gand,/ Rostit, urechea il defaima/ Spre care, azi, sa ma aplec/ Din talgere vis mut sau faima?// intre tacere si pacat/ Ce-o sa aleg - cirezi sau lotusi?/ O, drama de-a muri de alb/ Sau
moartea de-a invinge totusi..." (Stiu puritatea).

Daca insa chiar le-am traduce, am constata, surprinsi, ca o mare parte din sensul lor se pierde. Si cu cat
am dezvolta mai mult argumentatia, cu cat am aduce mai multe clarificari, cu atat ar aparea mai multe
contradictii irezolvabile. Poeta stie sa pastreze ideile in acea stare genuina in care nu-si fac loc inca
vicisitudinile actului de cunoastere. Ea uzeaza de logica, insa numai in treacat, ca si cum si-ar trece
degetele pe corzile unei harfe. Lirismul Anei Blandiana este, daca se poate spune astfel, o mireasma a
logicii, esenta rar intalnita in creatia poetica, despre care se crede ca se caracterizeaza exclusiv prin
irationalitate, revelatie, vizionarism.
Exista in opera Anei Blandiana si reprezentari de vis, dar si ele sunt construite rational:
"Mi-ar place sa ma fac pastor de fulgi,/ Sa am in grija turme mari de-omat/ Pe care sa le port prin ceruri
lungi/ Si sa le-aduc mai albe indarat.// In nopti clinchetitoare sa stau si sa contemplu/ Singuratatea lunii si
plansul ei enorm/ Reverberat in nouri ca-n murii unui templu/ Pe cand viata-mi trece si turmele imi
dorm.// Sa-astept sa vina vara sa-mi rapuna/ Mieii sortiti spre setea dulcii hume/ Si-n transhumanta sfanta
sa curgem impreuna/ Muti, fara de prihana, dar anume" (Pastor de fulgi).

Surprize in alegerea limbajului


Tocmai acest deplin control al poetei asupra creatiei sale constituie uneori, pentru cititori, un motiv de
insatisfactie estetica. Totul fiind bine facut - simplu, trainic, neted -, lipseste orice amintire a efortului
creator. Cand ideea in sine nu este destul de dramatica pentru a-l captiva pe cititor, poemele par nu scrise,
ci caligrafiate.
O alta caracteristica pe care, in ceea ce ne priveste, am deplans-o candva este absenta din limbajul poetic
predilect al Anei Blandiana a unor termeni specifici stilului nostru de viata de data recenta. Poeta prefera
in mod vizibil notiuni pe care trecerea sutelor de ani le-a rotunjit si purificat - asa cum rotunjeste si
purifica apa unui rau, in timp, pietrisul: inger, vis, mormant, floare, ploaie, soare, cer, tristete, iubire,
frunza s.a.m.d. Aceasta tendinta de a merge la sigur in alegerea limbajului ne face circumspecti. in mod
automat privim cu mai multa simpatie curajul acelor poeti care recurg la termeni lipsiti de un trecut poetic
prestigios, chiar rebarbativi. Circumspectia noastra devenit insa nejustificata in momentul in care Ana
Blandiana a scris si a si publicat - profitand de faptul ca cenzura a atipit pentru o clipa - subversivul poem
Totul (revista Amfiteatru, 1985), format dintr-o enumerare de elemente ale vietii cotidiene; enumerare
aparent inofensiva, dar avand o forta acuzatoare neobisnuita:
"Frunze, cuvinte, lacrimi,/ cutii de chibrituri, pisici,/ tramvaie cateodata, cozi la faina,/ gargarite, sticle
goale, discursuri,/ imagini lungite de televizor,/ gandaci de Colorado, benzina,/ stegulete, portrete
cunoscute,/ Cupa Campionilor Europeni,/ masini cu butelii, mere refuzate la export,/ ziare, franzele, ulei
in amestec, garoafe,/ intampinari la aeroport, cico, betoane,/ salam Bucuresti, iaurt dietetic,/ tiganci cu
kenturi, oua de Crevedia,/ zvonuri, serialul de sambata seara,/ cafea cu inlocuitori,/ lupta popoarelor
pentru pace, coruri,/ productia la hectar, Gerovital, aniversari,/ compot bulgaresc, adunarea oamenilor
muncii,/ vin de regiune superior, adidasi,/ bancuri, baietii de pe Calea Victoriei,/ peste oceanic, Cantarea
Romaniei,/ totul."
Acest poem a fost transcris de mainile a mii si mii de necunoscuti, cunoscand astfel o mare circulatie, dar
si mai curios - si induiosator - este faptul ca a fost completat cu numeroase alte mostre de existenta
cotidiana de catre diversi anonimi, astfel incat s-a transformat pana la urma intr-o imensa jalba colectiva,
intr-un inventar al urateniei in care erau obligati sa traiasca douazeci si trei de milioane de oameni.

Poeta a devenit atunci, pe neasteptate, o Jeanne d'Arc a noastra. Pana si azi mai sunt unii care vor sa o
arda pe rug.
(fragment dintr-un studiu mai amplu)
Bibliografie
POEZIE. Persoana intaia plural, pref. de Nicolae Manolescu, Buc, EPL, col. "Luceafarul", 1964 *
Calcaiul vulnerabil, Buc., EPL, 1966 * A treia taina, Buc., Tin., 1969 * 50 de poeme, Buc., Em., 1970
(ant.) * Octombrie, noiembrie, decembrie, Buc., CR, 1972 * Poezii, Buc., CR, 1974 (ant.) * Somnul din
somn, Buc., CR, 1977 * Poeme, pref. de Al. Philippide, portret de Eugen Dragutescu, Buc., Alb., col.
CMFP, 1978 * intamplari din gradina mea, Buc., IC, 1980 (versuri pt. copii; ilustr. de Doina Botez; ed. a
II-a, 1986) * Ochiul de greier, Buc., CR, 1981 * Poeme/ Poems, ed. rom.-engl., vers. engl. de Dan
Dutescu, pref. de Dumitru Micu, Buc., Em., 1982 (ant.) * Ora de nisip, Buc., Em., col. "Poeti romani
contemporani", 1983 (ant.) * Stea de prada, Buc., CR, 1985 * Alte intamplari din gradina mea, Buc., IC,
1983 (versuri pt. copii; ilustr. de Doina Botez) * intamplari de pe strada mea, Buc., IC, 1988 (ilustr. Doina
Botez) * Poezii, pref. de Eugen Simion, nota bio-bibliografica de Elena Murgu, Buc., Min., col. BPT,
1989 (ant.) * Arhitectura valurilor, Buc., CR, 1990 * 100 de poeme, Buc., Tinerama, col. "Scriitori
romani", 1991 (ant.) * in dimineata de dupa moarte, Buc., Du Style, col. "Biblioteca de poezie", 1996
(ant.) * La cules ingeri, Chisinau, Ed. Litera, col. "Biblioteca scolarului",1997 (ant.) * Cartea Alba a lui
Arpagic, Buc., Du Style, 1998 * Balanta cu un singur talger, Buc., Du Style, 1998 (ed. plurilingva: rom.,
engl., fr., germ.) * Soarele de apoi, Buc., Du Style, 2000.
ESEURI, PUBLICISTICA. Calitatea de martor, Buc., CR, 1970 (ed. a II-a, ad., 1972) * Eu scriu, tu scrii,
el, ea scrie, Buc., CR., 1976 * Cele patru anotimpuri, Buc., Alb., 1977 * Cea mai frumoasa dintre lumile
posibile, Buc., CR, 1978 (impresii de calatorie) * Coridoare de oglinzi, Buc., CR, 1984 * Autoportret cu
palimpsest, Buc., CR, 1986 * Orase de silabe, Buc., Sp-T., 1987 (ant.) * Geniul de a fi, Chisinau, Litera,
1998 (ant.) * Ghicitul in multimi, Buc., Du Style, 2000 * Cine sunt eu? Cluj, D., 2001.
PROZA. Cele patru anotimpuri, Buc., Alb., 1977 (nuv. fantastice, ed. a II-a, pref. de Dan Cristea, Buc.,
CR, col. "Micromegas", 2001) * Proiecte de trecut, Buc., CR, 1982 (nuv. fantastice) * Sertarul cu aplauze,
roman, Buc., Tinerama, 1992 (ed. a II-a, Chisinau, Ed. Litera David, 1998) * Imitatie de cosmar, Buc., Du
Style, col. "Biblioteca mileniului III ", 1995 (sunt reluate nuv. fantastice din vol. Cele patru anotimpuri si
Proiecte de trecut; li se adauga un dosar al receptarii critice in Romania si Germania).

*****
"Blandiana vine de undeva din Transilvania, si primele ei versuri au placut de la inceput prin nota" lor
delicat senzoriala. Debuteaza in acelasi an cu Ioan Alexandru si la patru ani dupa primele carti ale lui
Nichita Stanes cu si Cezar Baltag. Sorescu publicase parodiile lui in 1963 si tot in aceiasi ani debuteaza si
Constanta Buzea. Curand (1965) apare, cu Mieii primi, si turbulentul Adrian Paunescu. Unele teme,
obsesii, mituri sunt comune. Candoarea, jubilatia in fata miracolului vietii, sentimentul de solidaritate cu
universul si toate celelalte fictiuni ale adolescentei - cum le-am zis odaia - intra si in poemele din
Persoana intaia plural (titlul in sine vrea sa sugereze identificarea eului poetic cu destinul colectiV).
Primul cuvant din volum este chiar candoarea (candoarea mi-a-nflorit-o in ochi M definitiv), mai
departe sunt ploile de soare, cerul care curge fierband prin timp, sangele care coloreaza zarea de rasarit si
din nou cerul care devine sange, carnea insangerata de lumina, rasfirarea fiintei in plante, pietre si flori
O mica poetica a beatitudinii si a comuniunii cu elementele se observa in insemnarile acestei adolescente

care, gratioasa si meditativa, coboara in poezie. O frenezie in candoare si puritate, o jubilatie a simturilor
tinere si caste surprindem in acest Dans in ploaie, cu vagi ecouri din vitalismul tanarului Blaga. ()
Limbajul e purificat, metafora cauta mai totdeauna zonele insorite ale cuvintelor, rareori cate o
combinatie mai indrazneata agreseaza imponderabilele universului: curcubeul trezirii coclite, vinul
cerului, pisica moarta a cetii, coapsele zarii crude, carpa sufletului sau aceasta imagine
antropomorfizata, venita din directia poeziei de avangarda: Lunii nu i-am ciupit niciodata/ Sanul mare si
portocaliu Pentru ca versul citat inainte foloseste un element anatomic, sa spu-. nem ca Ana Blandiana
cultiva si ea, in spiritul generatiei, o mitologie a trupului tanar: claviatura coapselor, cosul pieptului de
crengi, aripi infipte in glezne, in umeri, in tample, in creier si, din nou, coapsele zarii, aripile
buzelor, maduva surasului Si, tot ca poetii din generatia sa, alterneaza poemele de meditatie si de
reverie cu reportajele lirice, azi completamente invechite. Mai reusite sunt notatiile despre singuratate
(Robinson CrusoE), cu acest splendid vers: Ziua falfaie ca un steag disperat.
Surprinde absenta erosului in poezia acestei adolescente care descanta ploile feciorelnice si se tavaleste
prin iarba lor alba si inalta. intr-un Post-scriptum, Blandiana cere iertare necantatei iubiri si promite sa-i
poarte intr-o zi mai fasta diademele grele. S-a tinut de cuvant mult mai repede decat avertizase ea (sio sa te cant, iubire, o sa te cant in comunism); poemele din culegerile urmatoare (indeosebi
in.Octombrie, noiembrie, decembriE) cultiva in stil Blaga o erotica spiritualizata foarte profunda.
in Calcaiul vulnerabil (1966) si A treia taina (1969), carti pe care le-am prezentat altadata pe larg, poezia
Blandianei capata brusc un ton sever. Ea des- copera existenta tragicului: E totul grav si intelegem
totul. Fata care descanta ploile proaspete si canta ardoarea de a fi are revelatia dramei de a muri de alb
si simte inconsistenta si oboseala universului. ()
Punctul extrem al acestei poezii de asprimi expresioniste si gratii, totusi, prerafaelite, il aflam in poenrtil
Vulcanii dedicat lui G. Calinescu. E o viziune severa a stingerii universului notata intr-un limbaj taios.
Lipseste aici imaginea romantica a mortii grandioase. ()
Lirismul Blandianei e, aici si in celelalte poeme, mai unitar si se deschide fara complexe spre cateva din
motivele marii poezii. Trei sunt temele care se repeta: cuvantul mistificator (si, fatal, PoeziA),
radicalitatea morala (etica poeziei si etica .existentei din afara poezieI) si sentimentul de inserare in lume
(revelatia mortiI). Pe cele dintai le aflam si la ceilalti poeti din generatia 60. Blandiana reduce elementul
ludic si impinge estetica poeziei spre o morala a esteticii, pastrand mereu in poem accentul unei
sentimentalitati frumoase si decente.
Vesnicia se naste si pentru Ana Blandiana, tot la sat. Aici vorbele se identifica in chip normal cu lucrurile
si oamenii sunt purtatori de eresuri si basme: Vreau drumul parintilor mei sa-1 intorc./ Vreau staul cu
sunetul lacrimei mele,/ Poteca din holde stiuta din somn/ Si reintrarea vorbele in lucruri. ()
La Blandiana, visul este o notiune existentiala si filosofica in acceptia data de Blaga. in Somnul din somn
(1977) "si Ochiul de greier si in o buna parte din poemele din 1974, tot ce e in lume se petrece intr-o
somnie situata intre voluptatea eminesciana a integrarii in ritmurile cosmice si teroarea blagiana a
sfarsitului. Blandiana aduce o nota personala senzorial-intelectuala, un rasfat al spiritului angoasat de
ideea mortii si sedus, in acelasi timp, de viziunile crepusculare.

Mi-e frica de somn/ si rusine/ a fi scrie intr-un loc, pentru ca intr-un poem mai incolo sa aduca
imaginea implinirii si a adormirii in aromele toamnei: Mi-e somn asa cum li-e somn/ fructelor toamna,/
Mi-e somn si mi-e bine// Adorm/ si capul imi putrezeste de visuri,/ Alcoluri dulci/ se distileaza bland/La
randul lui un ihger-vierme adoarme/ si incepe sa viseze/ putrezind.

Este limpede ca a vorbi despre somn este a vorbi despre moarte, si a vorbi despre moarte in poezie este
totuna cu a vorbi despre frica existentiala, despre timp, despre singuratate, despre natura si, inainte de
orice, inseamna a vorbi despre poezia care isi asuma -aceste subiecte. Blandiana are un fel inimitabil de asi implica biografia in aceste teme abstracte, O biografie a fiintei, mai putin (in aceste volumE) o
biografie sociala. Cu ce sa incep? Poezia ei este tragedie in alb, un desen pe o frunza transparenta, un
bocet intr-o cascada de lumina. Sa citez, intai, imaginea unei singuratati eminesciene insotita de ideea
curgerii timpului: in nopti clinchetitoare sa stau si sa contemplu/ Singuratatea lunii si plansul ei enorm/
Reverberat in nouri ca-n murii unui templu/ Pe cand viata-mi trece si turmele imi dorm si, in continuare,
aceeasi idee intr-un pastel pe care Geo Bogza nu ezita sa-1 puna alaturi de Sara pe deal. Blandiana
foloseste dinadins, imi inchipui, verbul eminescian cura pentru a trimite la viziunea romantica a
ireversibilitatii si a linistii cosmice. Poemul este, intr-adevar, splendid in clasicitatea lui. () (n.n.DealurI).
Si, pentru ca e vorba de modele: sa precizam ca satul are, in mitologia lirica a Blandianei, functia pe care
i-a dat-o Blaga: locul in care se reveleaza eternitatea si supravietuiesc tiparele, miturile. Cladit in alb,
satul din Somnul din somn si celelalte poeme este un eden in care patrund semnele sfarsitului:
Ce poate fi fericirea, Daca nu aceasta plutire, Printre fructe si -frunze, insa in aceste patriarhalitati
prafoase si vrajite, in care fosneste eternitatea, orele cad si mor, iar cucul (pasarea-prevestitoare a
BlandianeI), anunta, cantand, sfarsitul lumii:in satul in care ma-ntorc Ceasuri cu cuc sfarma vremea Si
mari bucati de tacere Zac sparte in praful din drum. Acele se invart cu harnicie, Aratand mereu ceva de
neprivit. Orele au cazut de mult. Au murit.
Numai acele alearga fara sfarsit Si dezorientat, cand si cand. Cucul apare si-anunta Sfarsitul lumii,
cantand."
Eugen Simion
"Recitite cu un ochi care vrea sa ia in stapanire miscarea catre sine a operei, cumva dincolo de teme, de
granitele fiecarui volum in parte, cartile unui scriitor iti dezvaluie, dintr-odata, un gest fundamental al
facerii, un scenariu al genezei, o sintaxa a viziunii. Privirea, eliberata de covarsirea nuantelor, intrezareste
culoarea fundamentala si, mai mult decat atat, incepe sa vada textul pe dinlauntru, printr-o fericita
transformare a distantei fata de el in intimitate, inlocuire a tensiunilor ce cheama in pagina cuvintele. ()
Persoana intaia plural (1964), Calcaiul vulnerabil (1966); A treia taina (1969); Cincizeci de poeme (1970);
Octombrie, noiembrie, decembrie (1972); O-chiul de greier (1981); intamplari din gradina mea (1980);
eseista din Calitatea de martor (1970); Eu scriu, tu scrii, el, ea scrie (1976); Cea mai frumoasa dintre
lumile posibile (1978); Coridoare de oglinzi (1980), sau prozatoarea care a semnat doua carti de proza
fantastica, Cele patru anotimpuri (1977). Ea este scriitoarea care si-a inventat propriul mod de a scrie,
recognoscibil mereu in ontologia textului, la un nivel mai adanc decat cel ornamental. Mai rar poti
identifica originalitatea unui scriitor in consecventa fata de acelasi gen sau principiu originar, la nivelul
acesta al separarii apelor de uscat, in scenariul ontologic al scriiturii. E ca si cum ai realiza dintr-o data ca
opera Anei Blandiana se lasa explicata printr-un apeiron, ca ea este o lume ivita din apa, precum aceea
vazuta de Thales sau o lume rostuita din rarefactia si condensarea aerului precum aceea din ipoteza lui
Anaximene. La obarsia fiecarui poem, eseu sau proza pare sa se afle, mai mult decat emotia si ideea, o
trecere a lor in altceva, schimbarea insasi, refractia in alt mediu, frangand- si dilatand tija subtire si
dreapta a razei pornita din suflet, epiderma sau minte. Aceasta e tocmai glisarea perspectivei dinspre
firesc (actuaL) spre posibil, dinspre ceea ce este spre ceea ce-ar putea sa fie, un soi de comotie si de
instrainare (intoarcere la sinE) pe care-o traiesc sau o imagineaza simturiie, gandirea, memoria,
dezmarginindu-se, obligandu-se sa-si releve identitatea prin alternate si ceea ce le e strain prin ceea ce le e
profund aproape, launtric." Doina Uricariu

Ana Blandiana, inainte si dupa dezmembrarea lui Orfeu


Mircea A. DIACONU
Alte articole de
Mircea A. DIACONU Revista Limba Romana
Nr. 9-10, anul XXI, 2011
Nu stiu exact cum va fi receptat critica literara volumul din 2005 semnat de Ana Blandiana. Din anumite
puncte de vedere, Refluxul sensurilor mi se pare insa un moment de cotitura pentru o problematica,
diacronic vorbind, a constantei si continuitatii. Rupturile par nici sa nu se vada intr-o devenire care ar
reconfirma temele etice, angajarea fiintei prin interogatii care dau consistenta nelinistilor, o anume
seninatate nu atat lucida, cat tragica. In plus, cum s-a constatat adesea, se incearca depasirea fiintei
concrete, chiar daca fiinta concreta este mereu implicata, printr-o proiectare a sinelui in datul lumii. Prin
luminarea, in fapt, a unui dat. De unde si melancolia de substanta a acestei poezii. In fine, iata aici cateva
din chiar temele abordate, intr-un fel sau altul, poate fara prea mari variatii, de critica literara in legatura
cu poezia Anei Blandiana.
In tot cazul, mai mult decat o schimbare de ton, Refluxul sensurilor mi se pare ca propune o modificare de
viziune, continuata in ultima aparitie editoriala, Patria mea A4. Poezia de-acum e consecinta revelatiei ca
suferinta nu mai salveaza; prin urmare, optiunea eului se indreapta catre recuperarea identitatii lumii si a
sinelui aflat in centrul ei nu prin iubire, ori, ca altadata, prin moarte, somn, vis, ci prin scris. De altfel,
Pleoape de apa (Editura Paralela 45, 2010), antologia ultima, se deschide cu poezia Darul, din Calcaiul
vulnerabil (1966). In slujba celorlalti, asemenea poetilor mesianici ardeleni de altadata, trecuti insa prin
aerul metafizic si nelinistitor al lui Blaga, poeta numeste tragic acest dar de a transforma totul in cuvinte.
Imposibilitatea de a trai care decurge de aici caci realul e suspendat e dublata de constiinta
sacrificiului, intrucat dezbracarea lumii de cuvinte ar insemna chiar distrugerea ei. Interogatia finala e mai
degraba retorica: Nu stiu eu oare desparte sau nici nu se poate desparte / Lumea de lumea cuvintelor
mele de-acum?. Cum vom vedea ceva mai tarziu, e aici condensata o intreaga poetica a asumarii
sensului tragic al lumii. Deocamdata sa retinem o replica data peste timp, in Refluxul sensurilor: Timpul
scrie pe trupul meu versuri / Atat de complicate incat / Aproape de necitit, / Isi noteaza pe pielea mea
ideile / Fara sa ma intrebe. / Litere lungi, rasucite, superbe, / Mi le incolaceste pe gat, / Imi mazgaleste in
jurul ochilor, / In jurul buzelor raze subtiri, / Le ingroasa, / Apoi, ca la sfarsitul unui op, / Se iscaleste pe
fruntea mea inca rotunda, / Fara sa marturiseasca / In ce scop / Transmite prin mine / Aceste mesaje / Si
cine / Va trebui sa ma citeasca / Si sa ii raspunda (Op). In locul lui Midas, referinta, sugerata vag, este
aceea a lui Laocoon. Asadar, fiinta este identificata cu scrisul, devenita sigiliu al unui sens ascuns,
imaginea insasi a timpului proiectata in semn. Un sens care, dincolo de propria-i prezenta, nu mai poate
spune nimic. Dar renuntarea e numai aparenta: fara sa mai fie in slujba unui sens, fiinta e, dincolo de
orice interpretare, chiar sensul.
In cele mai multe dintre volumele anterioare publicate de Ana Blandiana, interogatiile poetice se
structurau ca devotiune fata de un sens supraindividual pe care fiinta il slujea indiferenta la consecintele
asupra propriului sine. Sensul tragic nascut din aceasta depasire a sinelui coincidea cu o iluminare a
mesajului pe care existenta concreta il transfera din zona sacrului. In felul acesta, poemele care
construiesc un spatiu al unei fragilitati asumate si asezate la temelia lumii devin un teren al descoperirii
si al marturisirii responsabilitatii dureroase fata de ceilalti, daca nu cumva fata de tot ce exista. Instituirea
sinelui se face tocmai printr-o daruire totala si, in ecuatia propriei fiinte, celalalt e, astfel, salvat. De
retinut poezia Eclipsa: Renunt la mila greu ca la un viciu, / Cu mila sunt drogata de copil. / Alb instelata
de ridicol plang / Langa fricos, langa invins, langa umil. // Ii plang pe prosti si prostii ma inving, /
Surazatori sub steaua mea sterila. / De gingasie tot mai mult ma-ntunec / Si pier de umanism si mila. //

Induiosate maini intind sa mangai / Fiare gonind spre mine hamesite, / Si-mi pare rau ca n-o sa mai sarut /
Si botul care ma ucide. // Nici n-am trait spre-a nu jigni pe nimeni, / Mi-au prins in tarna radacini
genunchii, / Si-mi trece viata incercand sa-mi cresc / La capetele aripilor unghii. Sunt frecvente in
primele volume sentimentul neputintei in fata unei deveniri caruia poetul nu poate decat sa-i fie martor
(Umilinta), al singuratatii in univers si autoflagelarea sau negarea de sine pentru ca identitatea lumii sa nu
se degradeze. De la Toate-si urmeaza destinul si nu ma intreaba, / Nici ultimul fir de nisip, nici sangele
meu, pana la De mult a disparut orice solidaritate cu mine / A copacilor si semnul izvorului care ma
prevenea / Cand era otravit ori pana la Ma haituieste universul cu mii de fete ale mele / Si nu pot sa ma
apar decat lovind in mine nu-i decat un pas. In fapt, dincolo de propriul sine individualizat, abia el
resimtit ca o adanca agresiune, poeta se simte consubstantiala lumii insesi. De aici, de fapt, atat tristetea,
cat si un fel de jubilatie a tristetii. Oricum, o lume in declin, o lume obosita, pe care poeta incearca sa o
salveze si fata de care bucuria nu-i decat o agresiune in plus. Citim la un moment dat: Invata sa nu te mai
bucuri, / Invata sa nu mai ucizi / Cu zambetul si cu mangaierea. / Un singur ras al tau / Poate dobori
pasarile de pe crengi, / Pasarile pe care numai o nefericire / Le-ar mai putea tine in viata. / Fiecare bucurie
raneste pe cineva. / In lumea voastra la ce serveste bucuria? / Noaptea visez armate intregi hohotind / In
timp ce noi cadem ca spicele in jur (La ce serveste bucuria). Oricum, e un timp in care Dumnezeu nu
poate schimba tristetea in ura (Psalm I) si in care ingerii cad, insa nu din pacat, / Ci din oboseala
(Cadere). In felul acesta, sinele individualizat poate deveni, prin propria-i jertfa dorita, asteptata , un
element de echilibru. Aparuta cu o oarecare insistenta, imaginea sinelui devorat de ceilalti constituie o
veritabila metafora originara. Citim intr-un loc: E atat de tarziu / Si ninge hidos, / Si nu-mi vine-n minte /
Decat sa astept / Lupii flamanzi, / Sa le fiu de folos.
In fond, solemnitatea poeziei Anei Blandiana, o solemnitate ca de ritual avand in centru propria fiinta, e
consecinta acestei situari a sinelui la granita dintre ceilalti si subiect. Pe aceasta granita, ca in Dealuri, se
construieste o perspectiva dubla, prin care sinele e abandonat in favoarea unui sens mai inalt. Vinovatia,
ca tema constanta, care constituie solul germinativ al liricii Anei Blandiana, e cauzata tocmai de neputinta
fiintei de a fi inscrisa simultan in ambele perspective si de a nu duce sacrificiul de sine sau cunoasterea
pana la capat. Nu intamplator un poem se numeste Balanta cu un singur taler: Sunt vinovata numai
pentru ce n-am facut. / Paduri tropicale crescute printre coloanele / Unor temple in care nu m-am inchinat,
/ Oceane de frunze / In care nu m-am lasat ingropata, / Dusmani pe care nu i-am urat, / Sabii pe care am
refuzat sa le manui, / Cuvinte pe care n-am invatat sa le tip [...] si poemul continua pentru a proiecta
finalmente confesiunea nu pe terenul eticii, ci pe acela al ontologiei. Poate ca glisarea e fundamentala.
Critica literara a insistat asupra dezbaterilor morale din lirica Anei Blandiana; adevaratul teren pe care ar
trebui plasata intreaga ei problematica e unul al fiintei. Iata finalul acestui poem: Toate vor avea dreptul
sa ma acuze. / Si faptele mele, oricat de bune, / Nu vor reusi sa mentina un echilibru / Oricat de instabil, /
Pentru ca nu intre bine si rau / Va fi balanta din urma, / Ci intre a fi fost si a nu fi fost. Poate ca prezenta
constanta a unui timp agonic e determinata tocmai de un astfel de echilibru precar, de care fiinta se face
vinovata. Cazuta din timpul mitic, ea nu mai are acces la integralitate: in sine insasi porneste ca in exil, iar
patria din afara ii este ea insasi instrainata. Ramane doar nostalgia timpului originar, androginic (a se
vedea poemul Oul) si acuta prezenta a divizarii. In substraturile poeziei Anei Blandiana exista o revolta
demonica impotriva unei divinitati neputincioase, dar o revolta abia sugerata, caci la suprafata nu
transpare decat autoculpabilizarea. Elocvent poemul Tatal: pentru tot ceea ce se intampla, cauza originara
apartine altcuiva, si-atunci poetul preia asupra-si orice vina.
Oricum, prezentul e un timp agonic in tablourile construite de Ana Blandiana, care nu se hranesc din
pulsiunile violentelor unui subiect angoasat, apartinand unei voci ce vibreaza in coordonate expresioniste.
In fine, se poate reconstitui cate ceva din acest imaginar agonic, cand fiinta originara e divizata: Gemeni
in uterul spaimei, / Locuitori ai aceleiasi celule, / Orbi si muti / In bezna sonorizata salbatec / Numai de
pulsul hranitor, / Smulgandu-ne din nevertebrate, / Din pesti si din pasari, din fiare, / Ca sa ne poata
naste / Dupa chipul si asemanarea Ei. // Fara drept de apel / Condamnati la nastere, / Singuri si

neputinciosi in fata / Cresterii noastre-nvelite / In trupul ei crescator / Ca-ntr-un mormant ce dospeste


viata viitoare. / Noi doi, / Gemeni in uterul spaimei (Gemeni). E un timp in care Treceau clipe mari
zdrentuite pe cer si ingerii au inceput sa cada. Dar e o agonie care pastreaza posibilitatea implinirii, a
tainei mortii. De citit, in acest sens, poezia Mi-e somn. E ca si cum prin moarte, ca si prin iubire, timpul
originar ar putea fi recuperat. Asa se poate explica, in coordonate ample, si optiunea Anei Blandiana
pentru asumarea sacrificiului de sine, pentru o anume voluptate solara si ritualica a suferintei. Poezia
insasi e resimtita ca un mijloc de pulverizare a sinelui, o dezmembrare a lui Orfeu, care ofera
posibilitatea recuperarii si a reinstituirii sensului. In timpul agonic, poezia, intemeiata tocmai pe disparitia
sinelui, e o solutie: Inaintez cu grija, incet, / Pe un drum / Pe care il tai eu insumi / Pasind: / Ca sa stiu sa
ma intorc, / Presar in urma / Farame de litere si de cuvinte. / Sunt pornita de mult, / Mi s-au terminat /
Putinele silabe pe care le avusesem / Merinde de drum. / Din fericire, am descoperit / Ca totul / Poate fi
transformat in cuvinte / Si am continuat sa inaintez / Presarand / Vorbele in care ma destram / Cum se
destrama un pulovar vechi / In capetele-ncretite de atata purtare... (Poveste). De altfel, in aceeasi retorica
a recuperarii timpului originar se inscriu poemele care fac din somn ori din moarte mijlocul ce-i ofera
subiectului inscris in istorie conditia de a fi in ordinea naturii, in armonie cu prezenta insasi, indiferent de
formele pe care ea le imbraca.
Or, de la un moment dat, somnul, moartea, timpul originar al noptii nu mai permit saltul in darul tragic.
E ca si cum, sub agresiunea istoriei, subiectul intelege ca solutia salvatoare pe care o oferea altadata
sacrificarea sinelui nu mai este posibila. Vizibil inca din Arhitectura valurilor, volum din 1990, acest nou
mod de a institui subiectul si de a gandi poezia genereaza noi atitudini lirice. Citim poemul Drum, din
Arhitectura valurilor, tocmai ca pe o interogare a neputintei de a mai transforma prezenta in suferinta si de
a gasi astfel o solutie. In felul acesta, tristetea de altadata se acutizeaza, in asa fel incat seninatatea tragica
lasa locul unei puternice stari agonice: Grinzi de vechime curbe, oase / Batrane-n carnea stinsa sub var, /
Carii sapand tuneluri nisipoase / In lemnul unui timp murdar // Si stresini devenite moi de vreme, /
Nemaizburatacite de lastuni / Pe cine sa dispretuiesti cand geme? / Lipsa puterii cui sa o razbuni? //
Cine ezita inca sa strabata / Singurul drum pe care-l mai avem, / Cand, prins sub roata de buldozer, iata, /
Se sparge ultimul poem // Ca o clepsidra neinstare / Sa mai prefaca suferinta-n timp? / Un tipat putrezit de
amanare / Cersind istorie in schimb.... Asadar, suferinta nu mai poate deveni timp, adica armonie mitica,
si, prin urmare, poetul se intoarce spre prezenta concreta. In imediat, eul descopera raul. De dragoste,
poem memorabil din acelasi volum, propune din nou, ca pe o ipoteza posibila, solutia recuperarii sinelui
originar. Dar astfel de situatii sunt tot mai rare. Un puternic sentiment al neputintei face ca jertfa de sine,
sau, ca in Balada, autozidirea, care sa restituie echilibrul in lume, sa nu mai fie posibila. Poemul sfarseste
astfel: N-am alta Ana / Si pe mine chiar / Din ce in ce mai rar / Ma am. De fapt, sinele isi justifica si isi
instituie prezenta exclusiv prin scris. Programul etic pe care il reconstituiam prin identificarea optiunilor
eului s-a dovedit neputincios. In aceste conditii, singura salvare este, ca sa parafrazez un vers din poezia
Calendarul, ancorarea fiecarei litere in fiinta. Fiinta isi justifica prezenta nu prin moarte, somn, ci prin
scris, Pentru ca nimic din ceea ce nu e scris / Nu exista. Mai mult, scrisul e cel care tine lumea in
echilibru: Nu mai am dreptul sa ma opresc. / Orice poem nespus, orice cuvant negasit / Pune in pericol
universul / Suspendat de buzele mele (Biografie). Scrisul ca patrie, asadar, fapt care nu face decat sa
amplifice sentimentul de odinioara al exilului, proiectat insa solar, in interogatii dublate de uimire, se
regaseste si in versurile ce urmeaza: Unde e moara care macina tot ce dispare / Producand aceasta
pulbere de nefiinta / Ca un polen care se lipeste pe degete / Cand vrei sa mai mangai ceva din trecut?
(Stapanul morii).
Dar daca scrisul pastreaza ceva din sentimentul exilului, uimirea inseamna si contemplarea tainei propriei
topiri in cosmic. Caderii din istorie (Biserici inchise) i se contrapune revenirea la patria mama. Elocvent
in acest sens este poemul Afara pe coline. De retinut si versurile cu care se incheie un alt text: Ma supun
ierbii / Care ma salveaza / De nelinistea care sunt eu insami, / Lasandu-mi numai talpile goale in roua /
Prin care tu urci in mine, / Inlocuindu-ma (Exorcizare). Dar, dincolo de toate acestea, scrisul in sine este

mod esential de manifestare a lumii, a carui taina ramane nedescifrata. Identificarea cu scrisul, cu aceasta
taina a carei descifrare poeta a incercat-o mereu, iata sensul ultimei ipostaze din traiectoria poeziei Anei
Blandiana. Neputinta de a intelege sensul ascuns al lumii e, pe de alta parte, modul poetei de a reveni la
tema primordiala a jertfei de sine. In felul acesta patria e una a nelinistii. Ultimele versuri din poemul
numit chiar Patria nelinistii consacra imaginea poetei care cauta in labirintul istoriei sensul ascuns al
fiintei: Voi reusi vreodata / Sa descifrez urmele care nu se vad, / Dar eu stiu ca exista si asteapta / Sa le
trec pe curat / In patria mea A4?. Daca in volumele de inceput existenta era pusa in slujba celorlalti si se
legitima astfel, de data aceasta existenta insasi, in afara oricarei solutii si interpretari, e sens. Neputinta de
a intelege sensul a devenit in sine un mijloc de supravietuire, poate tocmai pentru ca implica nu numai
tristetea martorului, ci si revolta, oricat de implicita, a fiintei in istorie.

Ioan HOLBAN Literatura Anei Blandiana


Cota de popularitate a poeziei Anei Blandiana s-a fixat inca de la volumul de debut, Persoana intiia
singular (1964), marcind ulterior minime oscilatii, in orice caz, putin semnificative: alaturi de Nichita
Stanescu si Adrian Paunescu, Ana Blandiana ramine printre cei mai populari poeti ai generatiei 60;
indiferent de ceea ce se intimpla azi. Nu voi determina aici care sint bazele acestei popularitati si in ce fel
s-a constituit ea prin raportare chiar la poezia celor invocati mai inainte; motivele sint foarte diverse, dar
este instructiv de constatat faptul ca aceluiasi public i-au placut (acesta este termenul) poezia incifrata
din 11 elegii, sa spunem, retorica din Ultrasentimente si Mieii primi, ca si fondul neoromantic din
Persoana intiia singular; cunoscuta, nu stiu si cit de bine inteleasa, poezia acestui volum de debut a
circulat si continua sa circule pe cele mai diferite paliere si in varii orizonturi de asteptare: un poem
precum Descintec de ploaie, de pilda, l-am auzit recitat de nenumarate ori in fata unor oameni care il
asculta mereu cu aceeasi participare si implicare emotionala: Iubesc ploile, iubesc cu patima ploile,/
Innebunitele ploi si ploile calme,/ Ploile feciorelnice si ploile dezlantuite femei,/ Ploile proaspete si
plictisitoarele ploi fara sfirsit,/ Iubesc ploile, iubesc cu patima ploile,/ imi place sa ma tavalesc prin iarba
lor alba, inalta,/ Imi place sa le rup firele si sa umblu cu ele in dinti,/ Sa ameteasca, privindu-ma astfel,
barbatii/ Stiu ca-i urit sa spui Sint cea mai frumoasa femeie,/ E urit si poate nici nu e adevarat,/ Dar
lasa-ma atunci cind ploua,/ Numai atunci cind ploua,/ Sa rostesc magica formula sint cea mai frumoasa
femeie./ Sint cea mai frumoasa femeie pentru ca ploua/ Si-mi sta bine cu franjurii ploii in par,/ Sint cea
mai frumoasa femeie pentru ca-i vint/ Si rochia se zbate disperata sa-mi ascunda genunchii,/ Sint cea mai
frumoasa femeie pentru ca tu/ Esti departe plecat si eu te astept,/ Si tu stii ca te-astept,/ Sint cea mai
frumoasa femeie si stiu sa astept/ Si totusi astept./ E-n aer miros de dragoste viu,/ Si toti trecatorii
adulmeca ploaia/ sa-i simta mirosul,/ Pe-o asemenea ploaie poti sa te indragostesti fulgerator,/ Toti
trecatorii sint indragostiti,/ Si eu te astept,/ Doar tu stii / Iubesc ploile,/ Iubesc cu patima ploile,/
Innebunitele ploi si ploile calme,/ Ploile feciorelnice si ploile dezlantuite femei. Fondul
neoromantic, evident in aceasta poezie de debut, a ramas nealterat in scrisul Anei Blandiana, explicind, in
buna masura, bazele popularitatii sale. In acest fel, s-ar putea spune ca, de la Persoana intiia singular pina
la Stea de prada (1985), Poezii (1989), Arhitectura valurilor (1990) si 100 de poeme (1991), nimic nu s-a
schimbat in poezia Anei Blandiana.
Si totusi. Lumea sentimentelor si senzatiilor se transforma repede, din cea de-a doua carte chiar, intr-o
lume de cuvinte, proiectind viitoarele orase de silabe; in Calciiul vulnerabil (1966) si, apoi, in A treia
taina (1969), poetul trece hotarul celor doua lumi, lasind in urma jocul senzatiilor din imbratisarea ploii
ori din privirea de vint, pentru a regasi fiinta cuvintelor, viata versului, trairea in si prin literatura
(Doamne cita literatura continem!, exclama Ana Blandiana in poemul Carantina). Versurile acestor
volume sint emblematice pentru ceea ce as numi asumarea poeziei ca destin, ca formula de viata, unica si
tiranica: Cerul nu pot sa-l privesc se innoreaza de vorbe,/ Merele cum sa le musc impachetate-n
culori?/ Dragostea chiar, de-o ating, se modeleaza in fraze,/ Vai mie, vai celei pedepsite cu laude./ Vai

mie, vai, arborii nu scutura frunze,/ Numai cuvinte cad toamna batrine si galbene,/ Muntii inalti ii iubesc,
dar se clatina muntii/ Sub povara imperecheatelor sunete (Darul). Se vorbeste despre un model productiv
al liricii eminesciene in poezia noastra de dupa 1960; iar cartile Anei Blandiana pot furniza suficiente
dovezi privind manifestarea acestei paradigme in literatura contemporana: nu preluare insa, nici
glosare, ci identificare in liniile de forta ale unui cimp literar, anume in cele care confera continuitate,
semnificatie si rezistenta actului poetic in raport cu structurarile si destructurarile politice, sociale,
literare, cite se vor fi succedat de o suta de ani incoace: un poem precum Din auster si din naivitate,
dincolo de alte sugestii, ar putea depune marturie despre felul cum se (re)constituie modelul productiv
eminescian in stricta noastra actualitate literara, urmind o filiera care incepe cu Macedonski si Bacovia:
Precum Racine, prea tinar am plecat/ Din auster si din naivitate,/ Prea tinar in lunga manta cenusie/
Zimbind mi-am azvirlit-o in trecut./ Aproape gol ramas in vazul lumii,/ Si fericit de trupul meu frumos,/
Printre priviri ca printre spade lungi/ Eu trec si-mi zdrentuiesc aureola/ Nu mi-e rusine, dar ades mi-e
frig./ Nu-mi pare inca rau, dar duc in visuri/ Severa poarta neagra-a manastirii/ Si calda, lunga manta
cenusie/ In care invelit, intr-o chilie,/ Si vesnic in inexistenta mea,/ Eu, sterp, neprihanit, sa blestem cald/
Desertaciunea minunata-a lumii./ Dar simti? se despleteste-n mine trupul/ Si tot ce stiu c-a fost va fi
real:/ M-asteapta Fedra, regele si remuscarea/ Ca, tinar, am plecat din Port-Royal.
Sigur ca nu putine sint mutatiile in problematica versurilor Anei Blandiana: Caut inceputul raului/ Cum
cautam in copilarie marginile ploii, se spune in poemul Hotarul din cel de-al treilea volum. In pofida
sugestiei schimbarilor, pe care o contin aceste versuri, fondul a ramas acelasi; astfel, erotica din
Octombrie, noiembrie, decembrie (1972) se constituie sub semnul categoriilor eminesciene ale departelui
si pierderii: Tu nu ai umbra,/ Tu cind treci printre oglinzi/ Numai un tremur scurt le deformeaza apa./
Umbrele nu pot sa se-agate de tine/ Si tu/ Nu poti de umbrele oglinzii sa te prinzi./ Te tin de mina,/ Dar
sint singura-n oglinda,/ Vad numai zimbetu-mi crispat/ Prin care/ Din cind in cind/ O tulburare se perinda/
Si-atunci stiu/ Ca, aplecat asupra mea,/ M-ai sarutat./ Cum voi plati/ Pentru ca nu sint in stare/ Sa fug?/ O,
fie-ti mila,/ Altadata/ N-as fi fost decit/ Arsa pe rug (Tu nu ai umbra): fantasme, umbre inselatoare ale
oglinzii care nu reda nimic, ci ascunde, sugereaza, ameninta. Manifestarea modelului productiv
eminescian inseamna in poezia Anei Blandiana nu doar identificare, ci si delimitare, intr-un fascinant joc
al replicilor. Din aceasta perspectiva, singuratatea, de pilda, e un oras, dar nu un univers pe care sa-l
fi construit eul departe de lume, ci unul in care ceilalti au murit: ea, singuratatea, e sentimentul absentei
celuilalt, iar nu, ca la romantici, o constiinta a distantei. Tot asa, somnul, pe care il remarca Eugen Simion
intr-o pertinenta Prefata, nu e somnia eminesciana, ci ecranul care desparte o lume (a sentimentelor si
senzatiilor) de o alta (a cuvintelor): poezia, ca si erosul, e des-facere, la fel cum visarea, coborirea in
somn si oglinda (cu elementele sferei semantice: ochiul, apa, cerul, celalalt) constituie acel mediu
protector si, in acelasi timp, (re)formator, pe care poetul il aseaza intre fiinta sa si lumea sentimentelor: de
la un mod de a simti realul la capacitatea de a fi acesta este traiectul evolutiei interne a lirismului, pe
coordonatele caruia punctul mobil (fiinta) devine punct fix (textul). Acest proces, inceput cu Somnul din
somn (1977), se insoteste de o esentializare vadita a expresiei poetice, de o schimbare a registrului liric
(in care eu se transforma in noi si tu), de abordarea temelor mari, a celor care implica o optiune
filosofica si, mai ales, deplina si definitiva fixare in celula poeziei. In Somnul din somn si, apoi, in
Ochiul de greier (1981), Ora de nisip (1983), Stea de prada (1985) si Poezii (cu ineditele lor) poezia
departelui este una a (in)departarii, a stingerii si reintegrarii in ritmurile cosmosului, a risipirii, inteleasa
nu ca o multiplicare in lucruri, in cotidian (ca in poezia optzecistilor), ci ca o implozie, ca o repliere in
propriul text: iar textualizarea Anei din Numele nu-i decit un semn care marcheaza, si el, acest proces
dublat, mult mai rar insa in ultimele volume, de imagini acrosante ce amintesc de cruzimile realului:
Cuvintele trec strada/ Ca sirul de orfani/ De la Casa Copilului,/ Plecare cu pumnu-nclestat/ In haina celui
din fata,/ Cu singura grija/ De-a nu se pierde/ Unul de altul (Sirul). Dincolo de aceste efecte de contrast,
poezia Anei Blandiana ramine o dramatica si niciodata incheiata cautare a unui centru structural: o fuga
in tine insuti cit mai adinc.

La citeva luni dupa recuperarea Anei Blandiana in circuitul curent al opiniei scrise (pentru ca din cel al
valorilor acela care nu tine seama de ordinele cenzorilor n-a iesit nici un moment; dimpotriva!), poetei
i-a aparut un nou volum de versuri, Arhitectura valurilor (1990), redactat prin 1987 si aminat din cauza
interdictiei de semnatura, intervenita in august 1988. Contextul socio-politic si cultural in care se tipareste
Arhitectura valurilor este complet diferit de acela in care aparuse, iata, antologia Poezii (in primavara lui
1989); la prima vedere, s-ar putea spune ca schimbat in bine: intre timp, s-a cistigat o suma intreaga de
libertati, unele depline, altele partiale, intre ele, libertatea cuvintului si a opiniei parind definitiva.
Schimbarea peisajului (caci a sistemului) a determinat-o pe Ana Blandiana sa faca unele precizari
importante atit in perspectiva impactului cu cititorul care va trebui sa abordeze poemele in registrul
specific anilor de dictatura, urmarind, adica, procesul semnificarii in formula discursului subversiv, cit si
in ordinea prezentei sociale a scriitorului intr-un timp ce se grabeste (cu ce destinatie?): altfel spus,
cuvintul inainte care deschide volumul Arhitectura valurilor se refera, deopotriva, la poeme dar si la proza
de idei pe care o regasim in fiecare interventie din mass media timpului: Aceasta carte a fost terminata in
1987, citeva din poemele care o compun fiind publicate in reviste, gratie curajului si solidarizarii
redactorilor, in cursul primaverii si verii anului urmator, pina in momentul interdictiei de semnatura din
august 1988. Ea este oglinda unei stari de spirit in care exasperarea si umilinta, minia si disperarea,
rusinea si revolta se topeau in sentimentul iminentei sfirsitului ca unica alternativa a atit de improbabilei
salvari. Libertatea transforma aceste pagini, din manifeste multiplicate de mina sau citite printre rinduri,
in documente ale memoriei colective si, pur si simplu, in poezii care nu-si viseaza alta perenitate decit cea
estetica. Le inchin celor care, murind, au facut posibila si intoarcerea poeziei in sine insasi.
Atrage atentia in acest text de intimpinare a cititorului sintagma documente ale memoriei colective:
inca o data Ana Blandiana isi judeca lucid versurile dar si proza de idei. Precizarea poetei e cu atit mai
importanta cu cit nici ea n-a fost scutita de contestari violente, de denunturi in stilul anilor 50 si chiar mai
de inainte, amintind de sinistrele demascari practicate de colaboratorii verzi ai lui Sfarma Piatra ori
Porunca Vremii. Poemele din acest volum sint tipice pentru ceea ce unii au numit literatura rezistentei;
poeziile Anei Blandiana, alaturi de textele si gesturile multor colegi de breasla unii exprimindu-si
deschis protestul, altii, cei mai numerosi, delegind personaje si voci lirice pentru a emite fragmente
ale discursului subversiv , au contribuit la solidarizarea constiintelor in anii dictaturii; citind astazi
poemele din Arhitectura valurilor, disidenta Anei Blandiana releva inca alte nuante ale modalitatilor prin
care literatura romana a supravietuit si dezvaluie o data mai mult faptul ca revolutia ei n-a fost una
strigata in genunchi: nu indurare au cerut scriitorii, ci pedeapsa si neuitare. Tocmai impotriva uitarii sint
scrise documentele memoriei colective din Arhitectura valurilor, impotriva tuturor iluziilor cu care un
viitor incert, vopsit de unii in toate culorile curcubeului, ar putea ascunde trecutul, lasindu-l sa revina
altadata, sub alt chip, sub alte zimbete, cu alte vorbe; fapt semnificativ, primul poem al cartii configureaza
aceasta tema a neuitarii si a vesnicei reintoarceri la trecut, la ceea ce am fost pentru a vedea limpede ce
sintem si, mai ales, ce vom fi: poemul se numeste Cursa (1): Asa o sa fac:/ In loc de piatra, oglinda./ Si-n
loc de nume,/ O oglinda asemenea./ Va fi ca o cursa/ In care veti cadea/ In sfirsit./ Ce-mi pasa ca nimeni
nu va mai sti/ Unde-mi este mormintul,/ Cind voi va veti apleca peste el/ Curiosi sa vedeti/ Al cui poate
fi/ Si va veti vedea/ Pe voi insiva: oglinda (piatra, mormintul, numele) reprezinta nu doar suprafata de
reflectare a chipului, a efemeridei care se priveste acolo, ci spatiul de (re)formare a fiintei, locul unde
fiecare se poate citi pe sine, cel ce este, in sine, cel ce a fost.
Acest subtil joc descoperind cursa care pindeste viata noastra cit mai cotidiana (cu vorba unui cunoscut
personaj politic al zilei) isi asociaza motivul trecerii timpului, element obisnuit al liricii Anei Blandiana;
iar neoromantismul este unul dintre faptele identificate demult de critica literara in cartile poetei. Sferei
acestui motiv, care se inscrie in amintita tema a neuitarii, i se subsumeaza, spre deosebire de tratarea sa in
alte paradigme poetice, ideea constructiei; valurile deconstruiesc o structura pentru a o reformula altfel,
mereu alta cu fiecare miscare: secretul, mirajul si miracolul acestei zbateri, acestui efort al constructiei
constituie nucleul multor poeme mai cu seama din prima sectiune a cartii: Totul se schimba,/ S-a

schimbat/ Sau se va schimba/ Stincilor le cresc radacini/ Si dau muguri,/ Apoi incep sa se miste incet/
Dupa credinta cuiva,/ Taranii altoiesc abonamente de tren/ Pe coarne uscate de pluguri./ Aha!/ Plante cu
gheare si aripi incearca/ Sa-si salveze semintele invatate sa treaca/ Dintr-o lege intr-alta,/ Zbor/ Lung de
nori prin pamint,/ Clorofila cu puls,/ Pesti pe ramuri cintind/ Si suspansul masinii cu piine/ La un capat de
ogor,/ Intertip,/ Regn de trecere,/ Eternitate/ La fel de straina/ De trecut si viitor (Trecere); nu lucrurile
care pier si nici fixitatea dezolanta a eternitatii sint mizele poemului, ca la romantici, ci lucrurile care se
nasc si sublimul act al construirii, al desavirsirii acolo unde nimic nu poate fi construit si nimic nu poate fi
desavirsit. Curgerea molcoma a versului in tiparul acestui motiv liric este brusc intrerupta de poemul cu
accente mesianice Dies ille, Dies irae: O sa vina ea,/ Nu se poate altfel,/ O sa soseasca/ Si ziua aceea/
Aminata de veacuri,/ O sa vina,/ Se apropie,/ Se si aude/ Pulsul ei batind/ Intre zari,/ O sa vina ea,/ Se
simte in aer,/ Nu mai poate intirzia./ Nu va indoiti, o sa vina/ Ziua aceea/ Orbitoare ca o sabie/ Vibrind de
lumina. Incepind de aici, poezia Anei Blandiana devine acut referentiala, capatind lucirea stinsa a
metalului, strigind zdrobita sub senilele buldozerului, pocnind asemeni lemnului unui timp murdar din
Drum: poeticul isi descopera canalele directe de comunicare cu realul, fiecare poezie structurindu-se in
jurul unui nucleu care indica aproape cu exactitate referentul: A muri din lipsa de libertate/ Ca din lipsa
de aer,/ Nu pentru ca esti inchis/ Ci pur si simplu/ Pentru ca ea, cusca, exista / Ce subiect/ Pentru o
propozitie/ Care isi asteapta predicatul (Subiect); Pe nevazute/ Mina lui se?ntinde-n somn/ Si naruie/
Cu fiecare vis/ O manastire (Pe nevazute); Si iata, bisericile/ Pornesc sa alunece pe asfalt/ Ca niste
corabii/ incarcate de spaima,/ Cu turnul catarg/ Si pinze umflate/ De vintul/ Batind mereu in alta directie,/
incit/ Daca mergi neatent pe strada,/ Poti fi ori cind calcat de o biserica/ innebunita/ Grabita sa se
ascunda (De-a v-ati ascunselea).
O poezie scrisa sub impactul evenimentului, al starii si sentimentului de fiecare zi; darimarea (mutarea)
unei biserici, aerul irespirabil al custii, inlocuitorii de speranta, lanturile, somnul bont, zilele fara miine,
fara azi, umilirea pe treptele batjocurii, molozul si valul de spaima, scrisnetul de dinti, insultele si
neputinta, soarele gri si ochelarii de catusa atit e prezentul si (mai crud!) atit era atunci viitorul; un
infern in care poezia e scrisa impotriva uitarii si impotriva naruirii, a sistematizarii zidurilor si sufletelor.
Cartea Anei Blandiana se citeste azi in perspectiva codului impotrivirii, a discursului subversiv care se
ascunde atit de voit stingace, insa, intre copertile sale; titlul insusi are o semnificatie particulara in
aceasta ordine: arhitectura valurilor din poemul Anei Blandiana poate fi identificat in aceeasi sinistra
figura care a fost obiectul pamfletelor lui Mircea Dinescu din Moartea citeste ziarul: Arhitect de valuri/
Inaltate mereu/ si mereu naruindu-se/ Ca s-o poata lua de la capat;/ Mester mare/ Intrecindu-i pe ceilalti/
Nu prin stiinta,/ Ci prin exasperarea de a zidi;/ Zburator cu aripi de sindrila/ De doua ori victima/ A operei
sale;/ Blestem/ In zidul de litere-al caruia/ E inchis un popor (Fara nume); Nebunul si Haplea ai lui
Mircea Dinescu se regasesc, pentru a indica acelasi referent, in arhitectura valurilor din volumul Anei
Blandiana. Fluxul impotrivirii din aceste poeme ale rezistentei este intrerupt, rareori, de cite un fior
metafizic, amintind cartile anterioare ale poetei (Prin nefiinta), ori de fuga spre centrul singuratatii
(Model); in Arhitectura valurilor, constiinta scriitorului se radicalizeaza, poemul de dragoste este un tipat
inabusit (Nu ma lasa, aseaza-mi-te-alaturi/ Si tine-mi capul strins sa nu tresar/ Cind somnul bont la cares condamnata/ Se-ascunde, rasucindu-se-n cosmar;/ Cuprinde-mi timplele in palme-asa/ Cum tii sa nu se
verse un potir/ Si pune-ti gura peste gura mea:/ Inspira tipatul pe care-l expir,/ Sa nu se-auda hohotul de
plins/ Ce-si hotaraste trupul meu contur;/ Imbratiseaza-ma sa nu ma smulga/ Valul de spaima care creste-n
jur/ Si duce totul, si in urma lui/ Ramine doar moloz si ghilimele,/ Si se chircesc bolnave si se sting/ Si
soarele si celelalte stele; si ce poate fi mai frumos decit demnitatea iubirii in fata valului de spaima?),
iar una din functiile discursului liric pare a fi exorcizarea complexului vinovatiei care ne apasa pe toti
(Martorii). Un poem precum Gol sfisiat transpune cu exactitate starea poetului si a poeziei; Puterea de-a
alege/ Intre a fi implicat/ Si a fi singur/ Curaj de-a opta/ Intre suferinta tipatului/ Si cea a tacerii/ Forta in
stare sa se hotarasca/ Intre fuga in afara/ Si fuga inlauntru,/ Tu stapinesti universul/ In care/ Stelele ard/
De nehotarire./ Gol sfisiat in doua,/ Eternitate duala/ De unde/ Cad jumatati de rachete/ Si ciozvirte de
ingeri; ieri ca si azi, sensul evolutiei poetului si poeziei ramine ceea ce am numit si la Mircea Dinescu

estetica angajarii: aici isi descopera poemele Anei Blandiana atit valoarea de documente ale memoriei
colective cit si perenitatea in ordinea valorii estetice.
In 1991 aparea volumul 100 de poeme; iata ce marturisea atunci Ana Blandiana intr-un interviu acordat
Tiei Serbanescu pentru cotidianul Romania Libera; Cea mai recenta carte romaneasca este o selectie
intr-o stare de spirit speciala, intr-un moment in care am vrut sa-mi dovedesc mie insami, ca atit de legata
de mersul istoriei, ca pot sa exist ca poet in afara acesteia. Este o carte luminoasa continind in mare
masura poeme de dragoste; o carte blinda opusa spiritului negru din Arhitectura valurilor incercind sa
vada dincolo de disperarea noastra de zi cu zi. Intii de toate aflam ca selectia apartine autoarei insesi;
fapt important, pentru ca aici se gasesc poeme de la primele volume (Cadere, Requiem, Pieta din cartea
din 1969, A treia taina, de exemplu) pina la ultimul, Arhitectura valurilor; prezenta unor poeme de la
virste lirice deosebite spune multe despre pozitia autoarei in propriul cimp literar, fata de locuitorii lui,
instruind despre anume invariabile tinind de o paradigma a creatiei si sensibilitatii.
Sint in marturisirile facute Tiei Serbanescu si doua exagerari evidente. Intii, 100 de poeme nu poate fi
opus volumului precedent, fie si numai din cauza reluarii atit de multor poeme de acolo (mai mult de o
duzina). Ana Blandiana a dat deoparte, e adevarat, multe efemeride, poeziile scrise sub impactul
evenimentului, al starii si sentimentului de fiecare zi, selectind poemele in care adie fiorul metafizic si
tematica erotica; dar nu blindetea si nici, cu orice pret, luminozitatea. Apoi, zice Ana Blandiana,
cartea va fi trebuit sa dovedeasca faptul ca autorul poate exista ca poet in afara istoriei; nici ca se poate
lucru mai greu de acceptat in ce o priveste pe Ana Blandiana. Nu e foarte dificil de ghicit care vor fi fost
motivele acestei afirmatii si acelei stari. Ana Blandiana este unul dintre scriitorii cei mai hartuiti de
propaganda brun-rosie-verde, facuta in citeva publicatii imunde dupa 1990; atacata de rinoceri,
aparindu-se doar cu armele poetului (dar cit de ascutite, atunci cind talentul si ascendentul valoric e atit de
evident!), supusa sinistrelor demascari, poeta oboseste uneori si regindeste termenii existentei sale:
Aici sa dormi!/ In miros de hirtie/ Scrisa cu greu/ Si-abia pe inteles,/ Prea firav zeu din templul/ Numit
copilarie / Jertfe intregi/ Si sferturi de eres./ Aici sa dormi,/ Inmormintat in rime/ Pe care nu mai poti/ Sa
le auzi,/ Sint fara voie/ Si in intregime/ Printre episcopi lasi/ Si ingeri cruzi./ Aici sa dormi,/ In pace si
visind,/ Apoteoza/ Nu stiu citor Iovi,/ Trecut prin inchisori/ Si flacari blind/ Spre-un paradis/ Din zahar de
cartofi./ Aici sa dormi,/ Mutat a doua oara,/ Fie-ti tarina literei usoara. Dar chiar acest delicat Epitaf si
poemele de dragoste si cele luminoase nu sint decit tipete inabusite ale unei constiinte radicalizate.
Poate ca Ana Blandiana va fi intentionat o carte, in adevar, opusa spiritului negru din Arhitectura
valurilor; nu i-a iesit si nici nu avea cum sa-i iasa o asemenea carte pentru ca poetul nu poate fi in afara
istoriei (sau, poate, n-a fost aici decit utopia de-o clipa a virstei de aur, a intoarcerii la fondul neoromantic al tinerei de douazeci de ani din Descintec de ploaie). Poemele de maturitate ale Anei Blandiana,
dincolo de fiorul neoromantic, ramin ceea ce sint: documente ale memoriei colective, ca acest celebru Eu
cred: Eu cred ca sintem un popor vegetal,/ De unde altfel linistea/ In care asteptam desfrunzirea?/ De
unde curajul / De-a ne da drumul pe topoganul somnului/ Pina aproape de moarte,/ Cu siguranta/ Ca
vom mai fi in stare sa ne nastem/ Din nou?/ Eu cred ca sintem un popor vegetal / Cine-a vazut vreodata/
Un copac revoltindu-se? Multi poate isi amintesc placerea de a citi multiplicat la xerox acest text scapat
de sub foarfecele cenzurii in revista Amfiteatru; multi isi reamintesc fiorul si placerea repetate la
ascultarea acestui poem spus de Virgil Ierunca si Monica Lovinescu la microfonul Europei Libere;
intrucit ne-am schimbat de atunci? Mai sintem un popor vegetal?

Ana Blandiana vazuta de Horia Badescu, Vasile Dan, Ioan Moldovan ?i Ruxandra Cesereanu
Posted on martie 29, 2015 by VATRA
Ioan MOLDOVAN

Ziua eterna a poeziei


Insomnia luciditatii
Gravitate si reflectie mai bine zis, gravitatea reflectiei , infiorata reverie, in tesatura careia uimirea si
ingenuitatea contrariata isi developeaza desenul meditativ, contemplarea cvasi-narcotica a oglinzilor
launtrice, voluptatea si, totodata, nelinistea perceperii sunetelor originare ale intimitatii, o anume dorinta
obstinata de a lamuri emotia in/prin gand sunt tot atatea dimensiuni ale poeziei Anei Blandiana, linii de
forta pe care cunoscatorul acesteia le poate re-cunoaste la lectura recentului volum antologic In dimineata
de dupa moarte. Este vorba despre o carte-tezaur, o selectie riguroasa si inspirata din intreaga creatie lirica
a poetei, o carte vie, deloc arheologica, o dovada, adica, a valorii si autenticitatii poeziei Anei
Blandiana una dintre acele carti care uneste istoria constituirii si devenirii unui univers liric cu severele
configurari ale perenitatii. O astfel de carte invita si incita la o lectura de placere, ca sa zic asa, si-l
elibereaza pe comentator de servitutile si plictiselile unei cronici propriu-zise. Pe de alta parte, In
dimineata va conta, negresit, ca reper bibliografic obligatoriu, dar si confortabil, pentru viitoarele studii
extensive asupra poeziei blandiene. In fine, cartea aceasta vine si ca o proba de destin: poezia a absorbit
in zidirea sa, ca intr-un sacrificiu consimtit, intreaga viata a poetei. Ziua eterna despre care Blandiana
spune, in poemul care da si titlul cartii, ca urmeaza diminetii de dupa moarte este, desigur, o zi eterna a
poeziei.
Tinand programatic de o poetica a expresivitatii cu miza dubla pe emotie si pe intelect , refuzand
artificiul, dereglarea simturilor, ca si a instrumentelor, poezia Blandianei a contat intotdeauna pe simtul
masurii. Cautarea si perceperea misterului se face in aceasta poezie din perspectiva unei constiinte gata sa
cearna si sa discearna miracolele prin filtrele unei luciditati cu toate valentele reflexivitatii activate. Pe cat
vamile somniei prolifereaza, pe atat insomnia luciditatii si veghea spiritului cauta sa le desluseasca
intelesul.
Faptul ca in carte sunt reluate selectiv meditatiile poetei privitoare la rosturile, mecanismele si implicatiile
poeziei e cat se poate de binevenit. Pertinenta si sagacitatea lor se deschid atat asupra artei poetice
personale, cat si asupra unei adevarate teorii estetice formulata in fragmente, iar nu in sistem. Cititorul
sau cercetatorul poeziei blandiene va gasi in atari fragmente formulari relevante necesare unei judecari in
profunzime a liricii poetei. Iata cateva: Scriitor nu este cel care scrie, este cel care se exprima cu ajutorul
scrisului; Calitatea este despartita adesea de defect numai prin linia timida a simtului masurii; Poezia
nu trebuie sa straluceasca, trebuie sa lumineze; Am visat intotdeauna o poezie simpla, aproape eliptica,
schematica, avand farmecul desenelor facute de copii in fata carora nu esti niciodata sigur daca nu cumva
schema este chiar esenta; Important in poezie nu este ceva ce n-am mai auzit, ci ceva ce stiam parca
dintr-o alta viata. Poezia nu trebuie sa dea senzatia cunoasterii, ci a recunoasterii; Poezia se afla
intotdeauna dincolo, nu dincoace de literatura; Ma tem de orgoliul de a vrea sa inteleg prin intelect
totul, pierzand astfel definitiv ceea ce nu poate fi inteles prin intelect; Pentru mine poezia este o
inaintare logica din cuvant in cuvant, din piatra in piatra, pe pamant solid, pana intr-un loc in care sensul
se deschide deodata neasteptat deasupra golului de dedesubt, aceasta emotie brusca in fata hotarului
asumat, aceasta oprire, mai revelatoare decat continuarea inconstienta a drumului pe deasupra prapastiei.
Am preferat intotdeauna miraculosului intrebarile fara raspuns din care se naste in cele din urma.
Citind In dimineata de dupa moarte, am re-cunoscut varstele poeziei Anei Blandiana de la cea a ploilor
adolescentine, sentimental-patetice, la cea a plajelor de o apriga vitalitate a tineretii ardente, apoi la aceea
a ninsorilor maturitatii dureros innegrite de experientele macularii; am re-intalnit acea fluenta somniacletala a lumii concrete si a perceptiei acestei in gand, haloul acela oniric-funebru ce contamineaza chiar si
simbolurile eroice (ca in Avram Iancu); am re-citit cu placere poemele din Somnul din somn, cu
narcoticele lor soptiri, ca intr-o litanie de dor de sfintenie si impacare, cu hipnoticele lor inlacrimari
launtrice, cu lirismul lor perfect decantat intr-o clasicitate incantatorie, cu gratia lor provenind din

scuturarea podoabelor si din rafinamentul stilului; am re-venit in satul generic al poetei, doar aparent
blagian, in esenta un paradis in blanda etalare, ca o vedenie unduinda in apele aerului vesperal; am regasit vraja melopeica si subtil-plastica a versurilor din care abia te poti smulge spre a reface legatura
(probabila) cu sensul; am re-vazut Arhitectura valurilor, cu urgenta alarmei morale a constiintei, cu
atitudinea justitiara, inclementa in proba de angajament civic si uman; si, desigur, am putut inca o data lua
aminte la frumusetea generoasa, nobila si calma a acestei poezii a carei singura intoleranta este cea la
maculare, la compromis, la cedarea etica si estetica.
Dependenta de intelesuri
Limbajul crepuscular, refluxul sensurilor, starea de irevocabila alterare si poluare a fiintei lumii,
imbatranirea a tot si a toate, incepand cu sinele propriu, sunt realitatile pe care poezia de acum a Anei
Blandiana le surprinde cu aceeasi remarcabila capacitate de a le incorpora in imagini memorabile, vitale
din punct de vedere poetic, evocatoare si melancolice, sugestive si apte de simbolizari lirosofice. Cultul
sensului, caruia poeta i-a jertfit mereu in lirica sa, e in continuare axul acestei lumi blandiene, chiar daca
relatia cu exteriorul se coloreaza profund elegiac sub orizontul unui reflux semiotic general: Tot ceea ce
nu inteleg ma ucide./ Este o moarta cea care continua/ Sa ceara lamuriri,/ Si sa nu le primeasca si sa
insiste,/ Pentru ca nici in lumea cealalta/ Nu se poate trai fara sa intelegi./ Deci mori si acolo si astfel te
nasti,/ Mereu si mereu,/ Ca sa poti intelege/ Ceea ce e de neinteles:/ Iata o definitie a nemuririi. (ceea ce
nu inteleg).
Dezastrele si anamorfozele imediatului provocate de o misterioasa poluare a fiintei lumii pot parea
ochiului mereu uimit al poetei un bestiar de imagini foarte putin remanente, un joc de terifiante fluide pe
suprafata limpede a eternitatii (amestec). Oglinda timpului genereaza hibrizi ce pot parea feerici unui
ochi estet, dar din care intelesul uman s-a retras. Caderea in timp sau din timp, ruperea din continuumul eternitatii creeaza realitatile care isi invedereaza mereu privirii poetice, avide de sens, inomabila
frumusete si opulenta a vietii, dar si, totodata, inconsistenta, incoerenta, absurdul, zadarnicia.
Ca poeta, Ana Blandiana traieste dramaticul paradox de a trebui sa mizeze pe cuvant in chiar clipa in care
cuvantul e doar emanatie compensativa a limbajului crepuscular o iluzie a unui zeu incitator /Care
naste realitatile rostindu-le/ Rar. In centrul neantului sfant/ Exista un zeu care se crede cuvant, spune
poeta intr-una dintre meditatiile sale poetice. Rostirea acestuia naste mundanul, o scriere la fel de tainica
precum cea din centrul neantului sfant. Intrebarile si raspunsurile raman intotdeauna incomplete, incat
insul uman pare a vietui deopotriva in lumi opuse, nedumerit, dar si nevindecat de intensitatea
intrebarii.
O viziune integratoare prezideaza orizontul lirico-ideatic al poemului. Detaliile concrete ale lumii vizibile
sunt semnele unui limbaj in-corporal dar nu mai putin perceptibil al invizibilului tot. Poeta e un cititor
initiat al operei complete si in perpetua reformulare a aceluiasi gand. Inceput-sfarsit, moarte-inviere,
divin-uman intr-o vesnica reintoarcere care se petrece cumva sub suprafetele mundane, precum Vesnica
reintoarcere-a corabiilor/ Navigand pe sub ape din poemul in memoriam. Figura sarpelui care-si inghite
coada (Asa cum sarpele isi inghite coada/ Si devine inel,/ In adancul radacinilor fara sfarsit/ Popoarele
lumii delireaza la fel.) sau cea o clepsidrei, a samantei, a oglinzii creeaza o recurenta in textura poemelor
in orchestrarea careia poeta cauta acea misterioasa combustie/ Care semnifica totul si care plasmuieste
povestea lumii pe care, vai, nu mai stie nimeni s-o spuna.
Exista in Refluxul sensurilor poeme de ideatie a caror frumusete vine din limpiditatea lor reflexiva, din
reverberatia contemplativitatii, dar exista si nu putine poeme care pot fi retinute pentru o posibila
antologie a lirismului romanesc dintotdeauna. Amintesc titlurile (de glorie) ale catorva: sonet degradat,
dependenta, si totusi, dulap pictat. Transcriu pentru cititorul care nu are la indemana cartea aceasta vie de
poeme sonet degradat: Ruine, templele sunt mai frumoase/ Si zeii morti mai demni de-nduiosare,/
Coloanele ramase in picioare/ Stau minunate si mirate oase,// Superb schelet al timpului, mai pur/ Decat

fusese viu, ascuns in carne,/ Vuiet de mari secate si de goarne,/ Chemand la lupte stinse imprejur.// Acum
e pace. Zeii sunt poeme./ Sufletul lumii nu mai are vreme/ Sa isi mai ia un nume si un chip.// Nici o
minune. Si de-ar fi sa fie/ Nu-i nimeni sa o vada in pustie./ Credinta macinata ca piatra in nisip.