Sunteți pe pagina 1din 8

„ADAM ŞI EVA” DE LIVIU REBREANU - o perspectiva jungiana

Conf.univ.dr. Maria- Tereza Pirau

Abstract

Liviu Rebreanu este poate cel mai imporatnt reprezentant al realismului epic românesc, iar romanul care face obiectul analizei de faţă s-a dovedit greu de integrat în orientarea din care, indubitabil, scriitorul face parte. Plecând de la identificarea unor motive arhetipale în „Adam şi Eva” de Liviu Rebreanu, lucrarea de faţă propune o altfel de lectură a romanului decât cele de care s-a bucurat acesta în ultimii 84 de ani trecuţi de la publicarea sa. Intenţia mea a fost nu doar de-a genera o întâlnire care ar fi fost posibilă - dat fiind faptul că C.G.Jung şi L. Rebreanu au fost contemporani – nici doar de a atrage atenţia asupra psihologiei complexe a romanului ci, mai ales, de-a demonta prejudecata potrivit căreia, prin incursiunea sa în fantastic, „Adam şi Eva” ar reprezenta o abatere, un fapt de discontinuitate în raport cu „realismul verosimil” al marilor romane rebreniene. Susţin, dimpotrivă că, în acest roman, avem de-a face cu conţinuturi care, în calitatea lor de stări mentale sunt, din punct de vedere ştiinţific, cât se poate de verosimile, prin urmare nimic nu ne împiedică să le tratăm – desigur, atât cât arta ne îngaduie– ca fiind „reale”.

cuvinte cheie: arhetipul morţii, Bătrânul Înţelept, Anima, Syzygia, arhetipul transformării

Romanul „Adam şi Eva” de Liviu Rebreanu poate fi lecturat, la prima vedere, ca o operă fantastică purtând amprenta unei mitologii de import. Din acest motiv, romanul a fost interpretat, nu arareori, ca o excepţie în raport cu realismul literar promovat de către scriitor în alte opere. Ipoteza pe care o dezvolt aici este că Rebreanu rămine un scriitor realist chiar şi în „Adam şi Eva” numai că, în acest roman, subiectul analizei sale o constituie o realitate exclusiv interioară. Indiferent de conţinutul lor, ipotezele filosofice, credinţele, teama de moarte şi nevoia acută de-a-i explica misterul, iubirea, obsesia, delirul, etc. sunt fapte psihice verosimile a căror existenţă reală nu poate fi negată din punct de vedere psihologic. Privită din exterior, povestea din „Adam şi Eva” e simplă, chiar banală:

profesorul universitar Toma Novac, având o educaţie riguros raţională, un burlac trecut de 40 de ani, puţin interesat de femei, trăieşte pe neaşeptate, alături de Ileana Alexandrovici Poplinski o experienţă arhetipală. Prinşi în

mrejele forţei implacabile a arhetipului Syzygia (cuplul generic, etern), cei doi pierd controlul raţional. Se expun, comit imprudenţe, iar profesorul va fi împuşcat mortal de către soţul gelos al Ilenei. Însă, povestea nu e cea exterioară. De fapt, romanul abia acum începe.

Arhetipul morţii

Înainte de toate, „Adam şi Eva” este romanul unei agonii. Adevăratul teatru al întâmplărilor e mintea unui muribund. Moartea este o stare primară, arhetipală, cu a cărei realitate s-a confruntat întregul şir de strămoşi din care descindem, rămânând, totuşi, una din profundele tăceri ale universului, unul din marile ei mistere, o „taină a tainelor” umanităţii. Conştiinţa morţii se instalează brusc şi brutal în mintea filosofului care se trezeşte întins, grav rănit, pe un pat de spital. Pare că gândul obsesiv „acuma trebuie să mor!”- întrerupe lanţul „de argumente, fără început şi fără sfârşit, prin care se silise o viaţă întreagă, zadarnic, să ajungă la o încheiere satisfăcătoare” a unei concepţii asupra vieţii şi, mai ales a morţii. Idei de genul „moartea e o ipoteză până în momentul când omul se pomeneşte în braţele ei, fără nici o speranţă de întoarcere” - altădată expediate ironic - se instalează „nechemate” în psihicul suferindului şi dobândesc dintr-o dată „un înţeles nebănuit de adânc” (Rebreanu, L., 2004, pg. 30). Ceea ce complică naraţiunea e faptul că, spre a spune după C.G.Jung, arhetipul vorbeşte totdeauna „pe limba subiectului”, iar aici avem de-a face cu un personaj cult, cu o minte motivată de nevoia de explicaţie, având exerciţiul coerenţei şi deprinderea de-a integra experienţa, de-a o semnifica prin prisma unei „concepţii de viaţă” - în care, desigur, moartea are propriul său sens. Pe scurt, „terenul” acţiunii romanului - pe care puţini scriitori au avut curajul de-a-l explora - e mintea complex mobilată a unui muribund erudit. Odată cu pierderea treptată a stării de luciditate, conţinuturile atemporale şi aspaţiale ale inconştientului inundă ultimele licăriri ale conştiinţei eroului. Duratele reprezentate mental cuprind câteva milenii, pe când, reprezentările însele durează câteva fracţiuni de secundă; pe de-o parte, cadrul scenelor reprezentate mental cuprinde spaţiul a trei continente, pe de alta, totul se petrece în spaţiul limitat al unui salon de spital bucureştean. Profesorul de filosofie Toma Novac e bun cunoscător al istoriei, al culturilor antice, medievale şi moderne, iar a-şi plasa propria poveste în

diverse medii, nu ridică pentru el, din punct de vedere cognitiv, nici o problemă.

Bătrânul Înţelept

Numit şi “arhetip al semnificaţieiBătrânul Înţelept apare, în general, obiectivat în cultură şi în mentalul colectiv ca rege, guru, erou, vraci, sau mântuitor. Potrivit lui C.G.Jung, atunci când pune stăpânire pe personalitatea bărbatului, arhetipul reprezintă un pericol atât pentru acesta şi pentru cei din jur. Un individ posedat de acest arhetip poate deveni megaloman, iar la limită bolnav psihic: el crede despre sine şi încearcă să-i convingă pe cei din jur că posedă ”mana”– adică înţelepciunea (sau eventual puterea magică de vindecare); un astfel de personaj are adesea discipoli întrucât ceea ce spune vine din inconştientul colectiv, iar oamenii, consideră Jung, recunosc totdeauna această voce. Motivul Bătrânului Înţelept îl găsim în “Adam şi Eva” în persoana lui Tudor Aleman, un profesor de filosofie mai vârstnic, care are o viziune asupra morţii şi vieţii inspirată din filosofia asiatică. Aleman obiectivează aici arhetipul Bătrânului Înţelept în primul rând pentru că este posedat de teza sa (a se vedea interesul nefiresc pe care-l manifestă pentru a desluşi confirmarea ipotezei sale în ochii celor decedaţi) şi, în al doilea rând, întrucât, în logica naraţiunii, el devine un fel de guru spiritual care reuşeşte să pătrundă şi să anticipeze faptele. Să menţionăm însă că, din punct de vedere psihologic, e la fel de plauzibilă ipoteza că Aleman chiar determină aceste fapte, câtă vreme, explicaţiile sale insistente devin, pentru erou, obsesii (vezi, de exemplu, elementul obsesional reprezentat de cifra şapte) generatoare de idei, inerpretări, stări mentale, fapte şi întâmplări.

Într-un fel, Aleman este negativul spiritual al lui Toma Novac. Toma, călăuzit de raţiune, s-a ales în urma studiilor doctorale din străinatate, cu o viziune ontologică materialist- atee, cu „îndoieli înmulţite”, în ceea ce priveşte posibilităţile intelectului, cu o atitudine agnostică şi cu o conştiinţă împovărată de presiunea necunoscutului (e, de exemplu, autorul unei „Filosofii a necunoscutului”). Dimpotrivă, Aleman - călăuzit de emoţie şi credinţă, a ajuns să posede exact ceea ce-i lipseşte dureros celuilalt:

certitudinea. Potrivit teoriei lui Aleman, sufletul se reîncarnează de şapte ori, iar unirea cu sufletul pereche - de cele mai multe ori întâlnit şi recunoscut în cursul vieţilor anterioare - se petrece în cea de-a şaptea viaţă. Abia în ultima

fracţiune de secundă a celei de-a şaptea reîncarnări, sufletul îşi reaminteşte vieţile anterioare. Deşi a respins vehement şi neobosit teoria lui Aleman privind cuplul divin şi reîncarnarea, contrazicându-l mereu cu argumente raţionale, burlacul întârziat Toma Novac nu a putut evita o oarecare contaminare psihologică: se surprindea întrebându-se „dar dacă?” pentru ca, apoi, să alunge, oarecum ruşinat, gândul. Acest comportament de evitare a confruntării cu propriile-i emoţii, ar putea explica, ceea ce i se va întâmpla ulterior, căci : „poţi cădea pradă unei emoţii dacă nu pricepi la timp de ce te-a tulburat.”(Jung, C.G., 2007,

pg.55).

Prin urmare, în situaţia limită în care se află, nu e de mirare că memoria eroului aruncă la suprafaţă imaginea lui Tudor Aleman şi a seducătoarei sale concepţii asupra morţii.

Anima

Pe fundalul aperceptiv creat de discuţiilor în contradictoriu cu Aleman, s- a grefat experienţa întâlnirii lui Toma cu Ileana - femeia care va da conţinut Animei profesorului cu toate consecinţele arătate: rănirea acestuia din urmă de către Poplinski şi trăirea, pe patul de spital, a stărilor mentale premergătoare morţii. Potrivit lui Jung, Anima este o imagine virtuală a feminităţii pe care bărbatul o poartă în inconştientul său. Această imagine devine actuală numai datorită experienţei concrete pe care bărbatul o are cu femeia . Ca parte integrantă a sufletului masculin, Anima reprezintă:

principiul feminin aflat in stare latentă la bărbat;

reprezentarea experienţei ancestrale a bărbatului cu femeia. A ignora forţa arhetipului e întotdeauna periculos, şi, după cum aflăm din roman, înainte de-a o întâlni pe Ileana, profesorul raţionalist ignorase mult timp forţa Animei sale. Nu putem să nu observăm că, având în vedere deznodământul poveştii, teoria inoculată de Aleman salvează de banalitate faptele, dând – printr-un mecanism al disonanţei cognitive, deplin inteligibil din punct de vedere psihologic - un sens înalt întâmplărilor care l-au adus pe erou în pragul morţii: Ileana nu e o femeie oarecare, ea e chiar sufletul pereche al muribundului, jumătatea regăsită la capătul unei căutări de mii de ani. (Cât de penibil ar fi fost, în faţa propriei conştiinţe, sacrificiul vieţii profesorului

universitar Toma Novac dacă n-ar fi avut la îndemână o explicaţie metafizică de asemenea anvergură!) Pe de altă parte, Ileana e o faţetă a Animei universale, o încarnare a feminităţii care ar fi putut, într-o altă viaţă, în alt loc şi în alt timp, arăta altfel şi, respectiv, numită Navamalika, Isit, Hamma, Servilia, Maria sau Yvonne.

Syzygia

După cum arată şi titlul, arhetipul Syzygia - rămâne tema principală a romanului „Adam şi Eva” de Liviu Rebreanu. Syzygia compusă din perechea Anima– Animus include, în acccepţiune jungiană, următoarele elemente:

a. perechea, experienţa de a fi parte a unui cuplu respectiv:

unitatea masculin/ feminin;

relaţia dintre bărbat şi femeie;

diada parentală;

cuplul divin;

b. cantitatea de feminitate a bărbatului (Anima) şi cantitatea de

masculinitate a femeii (Animus);

c. experienta ancestrală a bărbatului cu femeia şi a femeii cu bărbatul;

d. imaginea arhetipală celuilalt sex

Ca orice arhetip, Syzygia are o latură pozitivă şi una negativă. Aşa, de pildă, în momentul întâlnirii celor doi, Ileana face deja parte dintr-un cuplu. Dar, soţii Poplinski - ca şi Ana şi Ion al Glanetaşului din romanul „Ion”, Nadina şi Grigore Iuga din „Răscoala”, Mădălina şi Puiu Faranga din

Ciuleandra”, soţii Pahonţu din „Gorila”, Apostol Bologa şi logodnica sa

Marta din „Pădurea spânzuraţilor” - ilustrează, într-un fel, latura negativă

a Syzygiei: niciunul dintre aceşti bărbaţi şi aceste femei nu sunt cuplaţi cu

persoana potrivită. Ideea irosirii singurei noastre şanse de-a fi într-o viaţă lipsită de iubire

e foarte greu de suportat. Cine poate spune că a fost scutit de omeneasca

speranţă că există, între bărbat şi femeie, întâlniri absolut cutremurătoare? Scriitorul Liviu Rebreanu - care mărturisise că intersectarea bulversantă a privirii sale cu cea a unei necunoscute pe care părea, totuşi, că o cunoaşte i-a inspirat tema romanului - a împrumutat personajelor sale această speranţă. Ceea ce face Syzygia râvnită, atotputernică şi de temut e faptul că, pentru fiecare dintre aceste personaje există, în economia naraţiunilor respective, o persoană potrivită, iar întâlnirea cu aceasta va fi suficientă pentru a arunca în aer tihna personajelor şi întreg universul de relaţii în care ele sunt integrate.

Caracteristica arhetipului Syzygia de-a fi atemporal, aspaţial, şi impersonal şi de-a se manifesta, în acelaşi timp, într-un mod unic în viaţa

individului, este exemplar surprinsă de către scriitor. Astfel, deşi romanul respectă o logică a succesiunii temporale, majoritatea capitolelor cărţii (exceptând primul şi ultimul) ar putea fi foarte bine citite în orice altă ordine, fără ca acest lucru să altereze, în vreun fel, inteligibilitatea mesajului.

În mintea muribundului se perindă, înşirate pe firul teoriei lui Aleman,

şapte ipostaze ale poveştii sale de dragoste, plasate în şapte culturi şi epoci diferite: e indian sărac, iubitor de înţelepciune, pe vremea regelui Arjuna,

apoi fiu al unui nobil egiptean înrudit cu faronul Kufu, renaşte în Sumer după domnia lui Hammurappi, se reîntrupează ca nobil roman pe vremea trecerii lui Iisus pe pământ, e călugăr german la sfârşitul mileniului I începutul mileniului II al erei noastre, medic în timpul revolţiei franceze. În toate aceste cadre şi ipostaze o întâlneşte, sub diferite chipuri, pe

Ea.

Pe scurt, profesorul de filosofie Toma Novac e doar una dintre cele şapte Feţe ale unuia şi aceluiaşi personaj. Dincolo de el, parte a miezului fiinţei lui, sunt Mahavira, Unamonu, Gungunum, Axius, Adeodatus, Gaston, care s-au reîntrupat în el şi în care, în sfârşit, se recunoaşte.

O realizare psihologică de excepţie este cazul călugărului Areodatus -

atât de diferit în ceea ce priveşte concepţia de viaţă şi atât de asemănător în

ceea ce priveşte trăirea mistică a arhetipului: e evident faptul că omul religios nu e construit sufleteşte diferit faţă de cel laic, iar religiile - adevarate „sisteme psihiatrice” cum le numeşte Jung – au fost create după tiparele profunde ale sufletului, dacă nu cumva sunt chiar proiecţii ale acestor tipare. Pentru a scrie această carte autorul a trebuit să facă efortul de-a pătrunde, o dată cu personajul său, în intimitatea mentalităţilor şi vieţii cotidiene ale Indiei, Egiptului, Sumerului şi Romei antice, în atmosfera mănăstirilor germane medievale, a societăţii franceze premergătoare revoluţiei din 1879. Transfigurând arhetipul Syzygia în culturi, mentalităţi, contexte, psihologii foarte diverse, Rebreanu demonstrează forţa unificatoare a arhetipului: dincolo de deosebiri există, fără îndoială, experienţe general umane profunde, la care suntem cu toţii părtaşi, care ne solidarizează ca oameni, în pofida locurilor, timpurilor, limbilor sau credinţelor care ne despart. Forţa care sudează cuplul etern - un fel de „glas al iubirii” ancestral - transcende separaţiile regizate de conjuncturi şi contexte. Sufletele pereche, El şi Ea, se caută de mii de ani, se recunosc oriunde, iar atracţia lor e mai

presus de toate opreliştile - sociale, morale, de raţiune, de instinctul de supravieţuire al personajelor, chiar. Este, spre a spune după C.G. Jung, ca o poveste eternă ce se repetă iar

şi iar.

Arhetipul transformării

Lecturat prin prisma culturii noastre creştine, romanul „Adam şi Eva” de Liviu Rebreanu poate să lase impresia că scriitorul ar fi un spirit mai curând intuitiv/imaginativ decât unul raţional obiectiv. Personal, cred că, lucrurile sunt mai nuanţate. În „Arhetipurile şi inconştientul colectiv”(2003, pg.122-123), C.G. Jung decelează între multiplele sensuri ale arhetipului transformării, menţionând următoarele forme ale renaşterii:

a. metempsihoza însemnând transmigrarea sufletului care se poate reîncarna în corpuri foarte diferite, inclusiv în animale (ideea o găsim în hinduism şi budism, dar şi la vechii greci – v. de expl. mitul lui Er din dialogul „Republica” a lui Platon);

b. reîncarnarea potrivit căreia renaşterea se petrece într-o altă fiinţă umană existând posibilitatea ca persoana să-şi amintească vieţile precedente (v. de expl. şintoismul );

c. învierea desemnând întemeierea existenţei umane după moarte; continuarea fiinţării în altă dimensiune (v. viata de apoi în creştinim);

d. renaşterea desemnând înnoire, renovare, vindecare a fiinţei;

inclusiv transmutare, transformare a esenţei, transformarea materialului în spiritual (v. de expl. transfigurarea lui Christos sau Înălţarea Maicii Domnului în creştinism)

e. participarea la procesul transformării, desemnând participarea la un ritual al transformării (expl ceremonie, liturghie) “unde participantul mist este părtaş la dăruirea graţiei” (expl. transformarea substanţelor în cadrul liturghiei creştine ) Să reţinem din acestă succintă prezentare, că reîncarnarea despre care vorbeşte Rebreanu în romanul „Adam şi Eva”, ca şi învierea creştină, sunt imagini – ce-i drept, obiectivate diferit, din punct de vedere cultural - ale aceluiaşi arhetip. Ceea ce înseamnă că, în culturi diferite, dar populate de oameni la fel de reali ca şi noi, moartea e lecturată ca posibilitate de reîncarnare, iar acesta

credinţă este, în calitatea sa de fapt psihic, la fel de reală ca şi credinţa noastră creştină în înviere. Dar, ceea ce face, potrivit opiniei mele, forţa şi farmecul romanului „Adam şi Eva”, este faptul că Rebreanu lasă, în realitate, la latitudinea cititorului să decidă interpretarea psihologică, religioasă şi filosofică a naraţiunii. Despre ce a fost vorba? se întreabă cititorul, la capătul romanului. Despre anamneză ca stadiu final al unui şir determinat de reîncarnări? Sau despre delirul unui muribund educat în cultul raţiunii, a cărui minte încropeşte, din datele propriei substanţe, o ultimă articulaţie coerentă, o explicaţie sofisticată şi plauzibilă, pentru faptul jenant de-a fi fost - asemenea unui imberb exaltat - victima unei pasiuni iraţionale? Răspunsul, aparţine cititorului şi este proiecţia propriei sale concepţii de viaţă.

Bibliografie

Jung, C.G. (2007) „Despre fenomenul spiritului în artă şi ştiinţă”, Editura Trei Jung, C.G. (2003) „Arhetipurile şi inconştientul colectiv”, Editura Trei Pirău, M.T.(2009) „Ideea de străin în opera lui Liviu Rebreanu” în Dărăbuş, C. (coord) „Străinul- schiţă imagologică”, Ed.Universităţii de Nord, Ethnologica, Baia Mare, pg. 345-347 L. Rebreanu (2004) , „Adam şi Eva”, Ed.Liviu Rebreanu, Bucureşti

Publicat in 2009 in limba engleza in buletinul stiintific al catedrei, republicat in 2010 în limba română în ” Buletin Științific, ”Fascicula Filologie”, Seria A, Vol. XIX, Universitatea de Nord Baia Mare, Facultatea de Litere, catedra de Limba si Literatura Română, Baia Mare