Sunteți pe pagina 1din 279

1. TEORII GENERALE ALE FENOMENELOR ELECTROMAGNETICE.

MARIMI
ELECTRICE FUNDAMENTALE. TEOREME SI LEGI DE BAZA.
1.1.

INTRODUCERE

Electrotehnica se ocupa de studiul fenomenelor electrice si magnetice din punctul de vedere


al aplicatiilor lor in tehnica.
In linii mari, aplicatiile tehnice ale fenomenelor electrice si magnetice pot fi grupate in:
a) aplicatii electroenergetice (de curenti tari) care se refera la producerea, transportul,
distributia si utilizarea energiei electromagnetice;
b) aplicatii de telecomunicatii, telecomenzi, electronica (curenti slabi) care se refera la
producerea, prelucrarea, transmisia si receptia semnalelor purtatoare de informatii. Aceasta
clasificare nu este exhaustiva deoarece instalatiile electroenergetice contin dispozitive din cea dea doua categorie, dupa cum si electronica de putere presupune instalatii de curenti tari.
In principiu at t problemele de electroenergetica c t si cele de telecomunicatii si electronica
pot fi studiate riguros in cadrul unor teorii ale c mpului electromagnetic.
Exista insa o clasa larga de aplicatii ale celor doua categorii de probleme, care se pot studia
in ipoteze simplificatoare, acceptabile din punct de vedere tehnic, in cadrul unei teorii mai simple
denumita teoria circuitelor electrice.
In comparatie cu teoria fenomenologica (macroscopica unde corpurile sunt presupuse a fi
medii continue) a lui Maxwell si Hertz care presupune un sistem de opt legi generale, la care se
adauga o serie de legi de material, descrise de ecuatii cu derivate partiale, teoria circuitelor
electrice cu parametrii concentrati se elaboreaza numai cu ajutorul celor doua teoreme ale lui
Kirchhoff, ecuatiile corespunzatoare fiind ecuatii diferentiale ordinare. Desi teoremele lui
Kirchhoff sunt consecinte ale legilor electromagnetismului, problemele si metodele de calcul din
cadrul teoriei circuitelor electrice sunt oarecum diferite de cele ale teoriei c mpului
electromagnetic.
Mai mult, se poate spune ca prelu nd concepte si metode ale stiintei sistemelor, teoria
moderna a circuitelor electrice s-a indepartat si mai mult de teoria c mpului electromagnetic. In
esenta teoria circuitelor electrice cu parametri concentrati este o teorie de retea si din punctul de
vedere strict al analizei (determinarea raspunsurilor la excitatii si conditii initiale date si
caracterizarea retelelor prin functii de retea c nd se cunoaste structura topologica a retelei, natura
si caracteristicile elementelor de circuit) si sintezei (realizarea unor retele la excitatii si raspunsuri
date) ea se poate in principiu elabora independent de teoria c mpului electromagnetic, postul nd
drept legi, relatiile celor doua teoreme ale lui Kirchhoff. In sens topologic conceptul de retea este
o structura algebrica, independenta de ecuatiile c mpului electromagnetic. Trebuie insa subliniat
ca exclusiv ca teorie de retea, teoria circuitelor electrice cu parametrii concentrati nu reuseste sa
explice unele fenomene, cum ar fi efectele de difuzie ale c mpului electromagnetic (efect
pelicular, de proximitate, curenti turbionari) fiind necesara in aceste cazuri elaborarea unei teorii
de c mp a circuitelor. In general insa, este de mai multa vreme acreditata ideea ca teoria
circuitelor electrice poate fi studiata ca o teorie de retea.
1.1.1. Scurt istoric al dezvoltarii electrotehnicii
Desi electricitatea si magnetismul erau cunoscute inca din antichitate (electrizarea prin
frecare a chihlimbarului, numit electronin limba greaca, a fost descrisa de Thales din Milet in
sec. al VI-lea i.e.n., iar magnetismul, in special cel natural, al oxidului de fier magnetita numit
astfel ca se extragea din apropierea localitatii Magnezia din Asia Mica era cunoscut cu mult

inainte) prima lucrare care se referea la fenomenele electrice si magnetice, apare abia in 1600
fiind intitulata Despre magnetisi apartin nd medicului si fizicianului W. Gilbert.
Dezvoltarea electrotehnicii este rezultatul muncii colective a numerosi oameni de stiinta,
ingineri si tehnicieni din lumea intreaga. Totusi o trecere in revista a principalelor jaloane care au
marcat ridicarea edificiului electrotehnicii actuale se impune.
In 1785, Ch. A. Coulomb prin masurari efectuate cu balanta de torsiune, stabileste primele
relatii cantitative ce caracterizeaza interactiunile dintre particulele incarcate electric, si prin
analogie dintre polii magnetilor.
In 1790 medicul L. Galvani descopera actiunea fiziologica a curentului electric care i-au
permis fizicianului A. Volta construirea in anul 1800 a primei pile electrice.
In 1919 C. H. Oersted studiind actiunea mecanica pe care o exercita un conductor parcurs
de curent electric asupra unui ac magnetic stabilea o interactiune intre doua clase de fenomene
considerate p na atunci cu totul distincte: fenomenele electrice si fenomenele magnetice.
In 1820 A. M. Ampre studiaza fortele electrodinamice dintre conductoare parcurse de
curenti electrici.
In 1826 G. S. Ohm a stabilit relatia dintre U si I curentului electric pentru un circuit electric
neramificat.
In 1847 G. R. Kirchhoff a formulat teoremele care ii poarta numele, pentru rezolvarea
distributiei curentilor electrici in circuitele ramificate.
In 1831 M. Faraday a descoperit fenomenul de inductie electromagnetica si a introdus
pentru prima data notiunea de c mpprin intermediul careia, se transmit in spatiu si in timp
actiunile ponderomotoare, idee directoare care a permis explicarea corecta a fenomenelor
electrice si magnetice constituind un pas hotar tor in dezvoltarea fizicii. Tot el a stabilit in 1834
legile cantitative ale electrolizei.
In 1833 E. H. Lenz a formulat regula pentru determinarea sensului curentului indus iar in
1843 J. P. Joule a descoperit legea efectelor calorice ale curentului electric.
Aplicarea ideilor lui Faraday in domeniul electromagnetismului s-au datorat lui J. C.
Maxwell care, in celebra sa lucrare Tratat despre electricitate si magnetism(1873) a pus bazele
teoriei macroscopice a electromagnetismului. Tot el a prevazut teoretic existenta undelor
electromagnetice (puse in evidenta din punct de vedere experimental in 1888 de catre H. Hertz) a
curentului de deplasare (1862) si a elaborat teoria electromagnetica a luminii (1865).
Progresul cunostintelor despre fenomenele electrice si magnetice a fost insotit de o
dezvoltare prodigioasa a aplicatiilor practice la care si-au adus contributia V. V. Petrov, H. Davy,
A. N. Lod ghin, T. A. Edison, M. H. Jacobi, A. Pacinoti, W. Siemens, G. Terraris, N. Tesla, S.
Morse, M. O. Dolivo-Dobrovolschi, G. Bell, A. S. Popov, G. Marconi, J. A. Fleming, Lee de
Forest, A. Iliovici (cercetator rom n care a trait in Franta). Progresul electrotehnicii ram ne str ns
legat de dezvoltarea bazelor ei teoretice la care, in afara de cei mentionati anterior, au contribuit:
M. Lomonosov, B. Franklin, T. J. Seebeck, J. B. Biot, F. Savart, P. Laplace, O. Heaviside, W.
Weber, P. N. Lebedev, A. Blondel, R. Becker, W. Rudenberg, E. Warburg, G. Kron (cercetator
rom n care a trait in S.U.A.), V. K. Arkadiev, P. L. Kalantarov, A. Sommerfeld.
In tara noastra au adus contributii importante la studiul teoretic si experimental al
electrotehnicii: acad. N. Vasilescu Karpen, primul in lume care a repudiat existenta si utilizarea
maselor magnetice la studiul magnetismului si a propus folosirea curentilor purtatori de inalta
frecventa in telefonia la mare distanta; acad. C. Budeanu cu contributii in studiul regimului
deformant, a puterii reactive si a factorului de putere in retelele electrice; prof. dr. D.
Hurmuzescu, initiatorul invatam ntului electrotehnic; acad. St. Procopiu care a calculat primul in
lume (1912) momentul magnetic al electronului (impropriu numit magnetonul lui Bohr); acad.
R. Radulet care a adus contributii deosebite la dezvoltarea teoriei c mpului electromagnetic in
medii conductoare masive, definind parametrii tranzitorii intr-o forma generala, intemeietorul

scolii rom nesti de cercetare electrotehnica bazata pe teoria c mpului, presedinte al Comisiei
Electrotehnice Internationale intre anii 1964 1967.
1.2. BAZELE FIZICE ALE ELECTROTEHNICII
1.2.1. C mpul electromagnetic
1.2.1.1. Conceptul de c mp electromagnetic
Experienta a aratat ca, in anumite stari specifice, corpurile au proprietati a caror
caracterizare necesita introducerea unor noi marimi, numite marimi electrice si magnetice.
Experienta a mai aratat ca, atunci c nd se gasesc in asemenea stari, intre corpuri se exercita unele
interactiuni (forte si cupluri) specifice numite electromagnetice. Conform conceptiilor moderne,
acestea sunt efectul interactiunii corpurilor cu un sistem fizic distinct de ele, numit c mp
electromagnetic, ce poate exista in interiorul si in afara lor si care permite transmiterea acestor
actiuni din aproape in aproape in timp si spatiu. C mpul electromagnetic poate exista si
independent de corpuri. El este intotdeauna purtator de energie si impuls, pe care le transmite cu
o viteza foarte mare, egala cu viteza de propagare a luminii in mediul respectiv.
In cele ce urmeaza se expune teoria fenomenologica (macroscopica) a c mpului
electromagnetic, fundamentata prin lucrarile lui M. Faraday, J. C. Maxwell si H. Hertz. Aceasta
teorie, care aproximeaza corpurile prin medii continue constituie baza electrotehnicii, adica a
studiului fenomenelor electrice si magnetice din punctul de vedere al aplicatiilor tehnice.
In cadrul teoriei fenomenologice a c mpului electromagnetic se disting urmatoarele
regimuri de desfasurare a fenomenelor electromagnetice:
Regimul static caracterizat prin faptul ca marimile nu variaza in timp si J=0 ceea ce
inseamna ca nu au loc transformari energetice. Este singurul regim al c mpului
electromagnetic, in care fenomenele electrice si magnetice se produc independent si se
pot studia separat;
Regimul stationar caracterizat prin aceea ca marimile nu variaza in timp, dar J0 deci in
general au loc transformari energetice;
Regimul cvasistationar caracterizat printr-o variatie in timp a marimilor, suficient de
lenta, pentru a putea neglija fenomenul de radiatie electromagnetica;
Regimul nestationar (dinamic) corespunde cazului cel mai general de variatie in timp a
marimilor.
1.2.1.2. Marimile primitive ale teoriei fenomenologice
Dupa modul in care se introduc in teorie, marimile fizice se impart in doua categorii:
marimi derivate introduse pe baza unor relatii de definitie in functie de alte marimi considerate
cunoscute si marimi primitive, introduse direct pe calea unor experiente idealizate, care
evidentiaza anumite procedee de masurare a acestor marimi. In cazul unei teorii date alegerea
marimilor primitive este relativa, dar numarul lor este invariant. In teoria fenomenologica a
c mpului electromagnetic se folosesc urmatoarele marimi primitive:
1. intensitatea c mpului electric
E ;
2. inductia electrica
D ;
q;
3. sarcina electrica
4. momentul electric

p;

J;

5. densitatea curentului electric

H;

6. intensitatea c mpului magnetic


7. inductia magnetica

B;

m .
8. momentul magnetic
Principalele relatii de natura experimentala folosite la masurarea unora din aceste marimi
primitive sunt:
F = qE

(1.1)

c = px E

(1.2)

F = q vx B

(1.3)

c= m x B
(1.4)
unde: F = forta exercitata de c mpul electric (fig. 1.1), respectiv magnetic (fig. 1.2);

c = momentul cuplului exercitat de c mpul electric respectiv magnetic asupra unui mic
corp cu momentul electric p , respectiv magnetic m (fig. 1.3);

v = viteza cu care se deplaseaza corpul punctual fata de mediul inconjurator (presupus


un fluid sau practic aerul).

E
q

B
q

E ( B)
v
Fig. 1.1

Fig. 1.2

p( m )
Fig. 1.3

Dupa modul in care transmit prin contact starea de electrizare, corpurile se clasifica in:
conductoare;
izolanti (dielectrici);
semiconductoare.
Starea electrocinetica a conductoarelor, caracterizeaza prin densitatea J a curentului
electric se poate recunoaste dupa efectele ce insotesc aceasta stare: mecanice, magnetice,
electrice, calorice si chimice.
Caracterizarea globala a starii electrocinetice in raport cu o anumita suprafata se face cu
ajutorul intensitatii curentului electric de conductie definit ca integrala in raport cu acea suprafata
a vectorului densitatii curentului electric.
i=

Jn d S

(1.5)

in care n este versorul normalei la suprafata.

n
dS
(S)
Fig. 1.4
1.2.1.3. Marimi derivate ale teoriei fenomenologice
Se definesc in functie de marimile primitive ale teoriei. Ele caracterizeaza anumite
proprietati obiective ale sistemelor fizice sau fenomenelor studiate.
a) Densitatile de sarcina electrica.
Daca corpurile incarcate electric au dimensiuni finite, caracterizarea starii lor de electrizare
numai prin sarcina electrica totala se dovedeste nesatisfacatoare. Pentru caracterizarea locala a
acestei stari, dupa cum sarcina electrica este repartizata in volumul, pe suprafata sau de-a lungul
anumitor curbe ale corpurilor se definesc:
densitatea de volum a sarcinii electrice
v =

q d q
=
v0 v
dv

(1.6)

q d q
=

S
dS
S 0

(1.7)

q d q
=
l0 l
dl

(1.8)

lim

densitatea de suprafata a sarcinii electrice


s =

lim

densitatea de linie a sarcinii electrice


l =

lim

in care q este sarcina ce revine elementului de volum v, de arie S sau de curba l.


b) Tensiunea electrica. Fluxul electric.
De obicei, fenomenele electrice nu se descriu cu marimi locale, care caracterizeaza c mpul
intr-un anumit punct, ci cu marimi globale (integrale) definite in raport cu anumite domenii
(volume, suprafete, curbe). Astfel tensiunea electrica se defineste ca integrala de linie a
intensitatii c mpului electric de-a lungul unei curbe date C, intre doua puncte A si B (fig. 1.5).
UAB(C)=

E d l= E d lcos = E td l

A B( C )

A B( C )

A B( C )

(1.9)

Fig. 1.5

Fig. 1.6

Fig. 1.7

Tensiunea electrica intervine in numeroase expresii de exemplu in formula lucrului


mecanic efectuat la transportarea unei sarcini electrice punctuale q pe parcursul mentionat:
LAB(C) =

F d l = q E d l = qU

AB(C)

(1.10)

A B( C )
A B( C )
Daca tensiunea se calculeaza de-a lungul unei linii de c mp ea capata forma mai simpla:
UAB(C) =

E dl

(1.11)

A B( C )
Daca c mpul electric este omogen (fig. 1.6) relatia (1.9) devine:
UAB(C) = E d = Ed cos
(1.12)
Daca tensiunea se calculeaza de-a lungul unei curbe inchise ea se numeste tensiune
electromotoare (t.el.m.) si se noteaza cu e (uneori cu Ue) careia i se ataseaza si un indice ce
precizeaza curba de integrare:
er =

r E d l

(1.13)

Tot astfel se numeste flux electric in raport cu o anumita suprafata, integrala pe acea
suprafata a inductiei electrice:
S =

S D

nd S

S D

nd

(1.14)

S = DS cos
(1.15)
c) Fluxul magnetic. Tensiunea magnetica.
Pentru caracterizarea globala a proprietatilor c mpului magnetic, prin analogie cu marimile
electrice corespunzatoare se definesc.
fluxul magnetic in raport cu o anumita suprafata, ca integrala pe suprafata respectiva a
inductiei magnetice:
S =

S Bnd S = S Bn d S

(1.16)

tensiunea magnetica ca integrala de linie a intensitatii c mpului magnetic de-a lungul unei
anumite curbe C, intre doua puncte oarecare A si B:
Um AB(C) =

Hd l

A B( C )

(1.17)

Daca tensiunea magnetica se calculeaza de-a lungul unei curbe inchise, ea se numeste
tensiune magnetomotoare (Umm).
d) Intensitatea c mpului electric imprimat
Experienta arata ca starea electrocinetica a conductoarelor este insotita de existenta in
interiorul lor a c mpului electric, dar si a unei forme deosebite a c mpului, datorat in intregime
neomogenitatilor de structura fizica si compozitiei chimice a materialului si caracterizat prin
marimea numita intensitatea c mpului electric imprimat (Ei). Aceasta este astfel o constanta de
material, marime vectoriala locala de natura neelectrica.
Proprietatile globale ale c mpului electric imprimat in raport cu o anumita curba C sunt
exprimate de integrala de linie a vectorului Ei intre doua puncte A si B ale curbei, numita
tensiune electromotoare imprimata.

E id l

ei =

(1.18)

A B( C )
Tin nd cont si de eventuala existenta a unui c mp electric imprimat, tensiunea
electromotoare in lungul unei curbe inchise se defineste in cazul general prin:
er =

r ( E

+ E i)d l

(1.19)

1.2.1.4. Legile de material ale teoriei fenomenologice


In structura unei teorii constituite, privitoare la un anumit domeniu al fizicii
(electromagnetismul, de exemplu) se disting doua tipuri de relatii intre marimile ce descriu
procesele studiate.
O prima categorie o reprezinta legile relatii care exprima cele mai generale cunostinte
despre fenomenele domeniului cercetat si au un caracter axiomatic, neput nd fi justificate prin
analiza logica, ci numai prin abstractizarea si generalizarea unui mare numar de experiente, ca si
prin verificarea in practica a tuturor consecintelor ce decurg din teoria construita pe baza lor.
A doua categorie o reprezinta teoremele relatii ce se pot obtine deductiv din legi, prin
particularizari privind regimul sau anumite conditii particulare de desfasurare a unor fenomene.
Dintre legi, unele (numite de material) au un domeniu mai restr ns de aplicabilitate, fiind
valabile pentru anumite regimuri ale c mpului electromagnetic sau pentru anumite proprietati
specifice ale corpurilor. Principalele legi de material ale teoriei fenomenologice ale c mpului
electromagnetic sunt urmatoarele:
a) Legea legaturii dintre inductia electrica si intensitatea c mpului electric
Pentru marea majoritate a dielectricilor folositi in mod curent (liniari si izotropi) este
valabila urmatoarea lege de material:

D = E

(1.20)
unde factorul de proportionalitate este o constanta pozitiva de material, numita
permitivitatea absoluta a materialului.
In cazul vidului avem:

D = 0 E

(1.21)

unde:
0 =

1
[F / m
4 9 10 9

este permitivitatea vidului, constanta universala a teoriei.

(1.22)

Raportul r =

(1.23)

se numeste permitivitate relativa a materialului fiind o constanta de material adimensionala.


b) Legea legaturii dintre inductia magnetica si intensitatea c mpului magnetic
Pentru o clasa foarte mare de materiale magnetice (liniare si izotropice) este valabila relatia

B = H

(1.24)
in care factorul de proportionalitate este o constanta magnetica a materialului.
In vid relatia devine:

B = 0 H

(1.25)
unde 0 = 410 [H/m]
(1.26)
este o constanta universala a teoriei, numita permeabilitate magnetica a vidului.
-7

Marimea r =

(1.27)

se numeste permeabilitatea magnetica relativa a mediului si este o constanta de material


adimensionala.
c) Legea conductiei electrice
Starea electrocinetica a conductoarelor este efectul existentei unui c mp electric in
interiorul lor. Legea conductiei electrice (legea lui Ohm) stabileste relatia de dependenta dintre
densitatea curentului electric de conductie si intensitatea c mpului electric in orice punct din
interiorul unui conductor. Lu nd in consideratie si eventuala existenta a unui c mp electric
imprimat, pentru materialele liniare si izotrope, aceasta relatie devine E + E i = J
(1.28)
in care factorul de proportionalitate este o constanta de material numita rezistivitate care
depinde de anumiti factori fizici
= 0 [1 + ( - 0)]
(1.29)
unde si 0 sunt valorile rezistivitatii la temperaturile si 0 iar este coeficientul de
temperatura al rezistivitatii, constanta de material pozitiva (metalele) sau negativa (carbunele).
Forma cea mai simpla a legii conductiei electrice este forma locala exprimata prin (1.28).
Dintre formele integrale, cea mai importanta este cea valabila pentru conductoarele filiforme. La
conductoarele filiforme, cu o foarte buna aproximatie se poate presupune ca are loc repartizarea
uniforma a curentului electric pe sectiunea normala a conductorului. Conform relatiei (1.5):
i=

Jnd S rezulta i = SJ

(1.30)

1.2.1.5. Legile generale ale teoriei fenomenologice


In structura oricarei teorii fizice cea mai mare importanta o au legile generale, adica acele
legi ale caror valabilitate nu este restr nsa de nici un fel de considerente privitoare la regimul de
desfasurare a fenomenelor sau la natura materialului.
a) Legea inductiei electromagnetice
In forma integrala legea se enunta astfel:
Tensiunea electromotoare produsa prin inductie electromagnetica in lungul unei curbe
inchise este egala cu viteza de scadere in timp a fluxului magnetic prin orice suprafata S ce se
sprijina pe curba data (fig. 1.8).

Fig. 1.8
e =
sau

d
S
dt

E d l=

d
Bnd S
d tS

In regim electrostatic si in regim electrocinetic stationar (in curent continuu) in care


masurile sunt invariabile in timp (

E d l= 0

d
0) relatia devine:
dt
(1.33)

forma denumita teorema potentialului electrostatic respectiv teorema potentialului


electrocinetic stationar.
b) Legea circuitului magnetic
Forma integrala a legii se enunta astfel:
Tensiunea magnetomotoare in lungul unei curbe
inchise este egala cu suma dintre curentul total de
conductie ce strabate orice suprafata S care se sprijina
pe curba si viteza de crestere in timp a fluxului
electric prin aceeasi suprafata (fig. 1.9).
Umm = iS +

d
S
dt

(1.34)

Fig. 1.9

sau

Hd l = Jnd S + d t D

nd S

(1.35)

In regim magnetostatic, densitatea curentului electric de conductie fiind nula ( J = 0) si


marimile fiind invariabile in timp (
Umm =

Hd l = 0

d
0) avem:
dt
(1.36)

numita teorema potentialului magnetostatic.


Pentru

d
0 rezulta Hd l =
dt
r

Aplicatia 1.

Jnd S numita teorema lui Amp re.


Sr

C mpul magnetic al unui conductor filiform rectiliniu foarte lung, parcurs de un curent
electric de conductie i (fig. 1.10).

Hd l = H2 r = Jnd S = i

(1.37)

Fig. 1.10

H=

i
2 r

Aceste rezultat a fost stabilit si direct pe cale experimentala


de J. B. Biot si F. Savart.
c) Legea fluxului magnetic
Experienta arata ca in orice moment fluxul magnetic prin
orice suprafata inchisa Si este nul.
Si = 0
sau

Bnd S = 0

Si
Tin nd cont de faptul ca normala la suprafata inchisa este
intotdeauna indreptata spre exteriorul suprafetei iar cea de la o suprafata deschisa se asociaza
dupa legea burghiului drept cu sensul de parcurgere a curbei inchise ce o delimiteaza, se poate
demonstra pornind de la relatia (1.5) ca fluxul magnetic prin orice suprafata deschisa ce se
sprijina pe o aceeasi curba inchisa are aceeasi valoare.
O alta consecinta a legii este aceea ca liniile c mpului de inductie magnetica sunt cu
necesitate curbe inchise.
d) Legea fluxului electric
In forma integrala aceasta lege afirma ca fluxul electric printr-o suprafata inchisa oarecare
Si este egala cu sarcina totala din volumul VSi inchis de aceasta suprafata
Si = qVsi
(1.41)
sau

nd S = q VSi

(1.42)

Si
Ca si in cazul fluxului magnetic, sensul pozitiv al fluxului electric este sensul normalei
exterioare la suprafata inchisa considerata.
Din enuntul legii rezulta ca atunci c nd c mpul electric este determinat de sarcina electrica,
liniile c mpului sunt curbe deschise ce pornesc de pe corpurile incarcate pozitiv si se sf rsesc pe
cele incarcate negativ. Intre ele se aplica formula lui Coloumb:

F 12 =

1 q 1q 2
3 R 12 = F 21
4 R 12

(1.43)

e) Legea conservarii sarcinii electrice


In forma integrala, aceasta lege afirma ca intensitatea curentului electric de conductie ce
iese dintr-o suprafata inchisa este egala cu viteza de scadere in timp a sarcinii electrice din
interiorul suprafetei:
iSi =

d
q VSi
dt

(1.44)

In regim static, J = 0 si marimile sunt invariabile in timp qVsi = constant.


Conform acestui rezultat, suma algebrica a sarcinilor electrice ale unui sistem de
conductoare fizic izolat este constanta in timp.
In regim electrocinetic stationar (curent continuu) J 0, iar marimile ram n nd invariabile
in timp relatia (1.44) devine:
iSi =

Jnd S = 0

(1.45)

Si
rezultat numit teorema continuitatii de curent. Aplic nd relatia (1.45) unei suprafete inchise
ce inconjoara un nod N al unui circuit electric, adica un
punct de ramificare a mai multor laturi de circuit (fig.
1.11) se gaseste ca suma intensitatilor curentilor din
laturile incidente la acest nod este nula (prima teorema a
lui Kirchhoff pentru circuitele de curent continuu).
Fig. 1.11

Ik = 0

kN
I1 I2 + I3 + Ij Ik = 0
f) Legea transformarii de energie in procesul de
conductie electrica
Aceasta lege, a carei forma cea mai generala este
forma locala, stabileste puterea cedata de c mpul electromagnetic, conductoarelor in stare
electrocinetica.
Ea afirma ca densitatea de volum a puterii cedate de c mp conductoarelor in procesul de
conductie electrica este in fiecare punct egala cu produsul scalar dintre intensitatea c mpului
electric si densitatea curentului electric de conductie:

pj = E J

(1.47)
Cu ajutorul expresiei (1.28) a legii conductiei electrice relatia se mai poate scrie:
pj = J2 E i J
(1.48)
Se observa ca termenul:
pec = J2 > 0
(1.49)
corespunde efectului electrocaloric (Joule Lenz) reprezent nd densitatea de volum a
puterii pierdute ireversibil de c mpul electromagnetic si transformata in caldura.
(1.50)
Termenul pg = E i J
reprezinta densitatea de volum a puterii schimbate de c mpul electromagnetic cu sursele de
c mp electric imprimat.
In studiul circuitelor electrice este utila si o forma integrala a legii. Integr nd relatia (1.47),
se obtine puterea totala primita de aceasta din partea c mpului electromagnetic in procesul de
conductie electrica.
Pj =

p jd v = ( E J)( S nd l) = ( E d l)( S Jn ) = i E

d l = Ufi

(1.51)

A B( C )

s-a luat aici dv = S n d l.


Conform formei integrale (1.30) a legii conductiei pentru conductoare filiforme, se poate
insa scrie:
Pj = Ri2 ei
(1.52)

unde termenul Pec = Ri2 > 0


(1.53)
este puterea dezvoltata prin efect electrocaloric iar termenul
Pg = ei este puterea algebrica cedata de sursa de c mp electric imprimat c mpului
electromagnetic (puterea cedata sau primita dupa cum Pg > 0 sau Pg < 0).
In regim electrocinetic stationar (c.c.) relatia (1.52) devine:
Pb = UbI = RI2 EI
(1.54)
S-a inlocuit notatia Pj cu Pb puterea algebrica primita de conductor pe la borne.
1.2.1.6. Sisteme de unitati de masura
Orice domeniu al fizicii este caracterizat de un sistem complet de marimi, primitive si
derivate.
Unitatile de masura ale unui numar minim dintre acestea, numite marimi fundamentale sunt
suficiente pentru a putea determina unitatile de masura ale celorlalte marimi, numite secundare.
Pentru un domeniu al fizicii, numarul marimilor fundamentale este fix, dar alegerea lor este
arbitrara. In mecanica numarul lor este de trei, iar alegerea consacrata este urmatoarea: lungime
m, masa kg si timp s. Sistemul de masura este MKS.
Odata cu abordarea unui nou domeniu al fizicii, grupul marimilor fundamentale se largeste.
O analiza arata ca numarul noilor marimi fundamentale ce trebuie introduse este egal cu numarul
constantelor universale independente ale teoriei. In electromagnetism s-au introdus doua
constante universale 0 si 0 dar intre ele se demonstreaza ca exista relatia:
00 = 1/c2 (c fiind viteza luminii)
astfel ca una singura este independenta.
Daca alegem 0 ca marime fundamentala este ales coulomb iar daca alegem 0 avem
amperul. Cel mai folosit este A deci avem sistemul MKSA care este folosit in tehnica si se mai
numeste si sistem international SI.
In acest sistem, unitatile de masura ale marimilor primitive derivate (specific electrice si
magnetice) introduse ca si simbolurile lor sunt urmatoarele:
intensitatea c mpului electric (E) volt/metru
[V/m];
2
inductia electrica (D) coulomb/m
[C/m2];
sarcina electrica (q) coulomb
[C];
momentul electric (p) coulomb metru
[Cm];

[]

densitatea curentului electric de conductie J amper/m2


intensitatea curentului electric de conductie (i) amper
intensitatea c mpului magnetic (H) amper/metru
inductia magnetica (B) tesla
momentul magnetic (m) amper metru2
tensiunea electrica (u, e) volt
flux electric () coulomb
tensiunea magnetica (Um) amper
fluxul magnetic () weber
permitivitatea () farad/metru
permeabilitatea () henry/metru
rezistivitatea () ohm metru
rezistenta electrica (R) ohm
conductia electrica (G) siemens

[A/m2];
[A];
[A/m];
[T];
[Am2];
[V];
[C];
[A];
[Wb];
[F/m];
[H/m];
[m];
[];
[S].

Mai sunt cunoscute si folosite (mai ales in fizica teoretica) si alte sisteme de unitati de
masura grefate pe sistemul mecanic CGS (cm g s); CGS electrostatic; CGS electromagnetic si
mai ales Gauss.

2. ELECTROSTATICA. MARIMI ELECTRICE, LEGI SI TEOREME


Electrostatica se ocupa cu studiul starilor si fenomenelor determinate de prezenta
sarcinilor electrice constante in timp, situate pe corpuri in stare de repaus in raport cu un
sistem de referinta. Deci, electrostatica este partea electrotehnicii care se refera la regimul
static al c mpului electromagnetic caracterizat, pe de-o parte prin particularitatea ca toate
marimile electrice de stare sunt constante in timp, iar marimile magnetice sunt nule si, pe
de alta parte, prin lipsa posibilitatii de transformare a energiei electrice in alte forme de
energie.
Marimile fizice primitive sunt: sarcina electrica q si momentul electric p .
Marimile de stare locala sunt E si D . Ca marimi derivate se folosesc: densitatea de
sarcina electrica, potential electric, capacitate electrica.
2.1. SARCINA ELECTRICA
Sarcina electrica este o marime fizica scalara ce intervine in studiul starii de
electrizare a corpurilor. Se pune in evidenta prin experiente simple. Prin frecare, vergeaua
de sticla se incarca cu sarcini electrice pozitive, iar bara de ebonita cu sarcini electrice
negative.
Sarcina electrica negativa elementara apartine electronului av nd valoarea: q =
1,60210-19C. Protonul din nucleu contine sarcina electrica pozitiva elementara, egala ca
valoare cu sarcina electronului. Unitatea de masura este C.
2.1.1. Repartitia sarcinilor electrice
Repartitia se descrie cu ajutorul unei marimi fizice derivate, denumita densitate de
sarcina electrica. Avem:
densitate de volum:
V=

q d q
=
C / m3
v0 v d v
lim

(2.1)

cunosc nd v, sarcina totala devine: q =

densitatea de suprafata:

S =

q d q
=
C / m2
S 0 s
ds
lim

v vd v

sau q =

ds

(2.2)

densitatea de linie:

q d q
=
l 0 l
dl

l = lim

sau q =

L l d l

(2.3)

2.1.2. Dipolul electric


Prin dipol electric se intelege sistemul format din doua corpuri, incarcate cu sarcini
electrice punctiforme egale si de semne contrare +q si q situate la o distanta 1.

+q

Fig. 2.1
Marimea fizica vectoriala care caracterizeaza dipolul electric este momentul
electric al dipolului p = q l
(2.4)
unde l este un vector orientat de la sarcina negativa spre sarcina pozitiva.
2.2. TEOREMA LUI COULOMB
Folosind balanta electrica de torsiune si generaliz nd datele experientelor efectuate,
Coulomb a stabilit forta de interactiune dintre doua sarcini electrice punctiforme q1 si q2
situate in vid la distanta r.
F=

q1 q 2

unde 0 =

4 0 r2

1
9 4 10 9

[F/m]

(2.5)

Forma vectoriala de exprimare a teoremei lui Coulomb:

F=

q1 q 2

4 0 r

ur

(2.6)

2.3. C MPUL ELECTRIC IN VID


2.3.1. Notiunea de c mp
Prin notiunea de c mp se intelege o forma obiectiva de existenta a materiei in
miscare, deosebita de forma substanta.
C mpul electromagnetic constituie o unitate intre c mpul electric variabil in timp si
c mpul magnetic variabil in timp. Experienta a dovedit, ca in cazul starilor variabile in
timp, variatia in timp a c mpului magnetic determina un c mp electric variabil in timp si
de asemenea, variatia in timp a c mpului electric determina un c mp magnetic variabil in
timp.
C mpul electrostatic este una din starile limita ale c mpului electromagnetic,
determinata de sarcini electrice invariabile in timp, situate pe corpuri in repaus.
C mpul magnetoscopic constituie o alta stare limita a c mpului electromagnetic,
determinata de magneti permanenti in repaus.
2.3.2. Intensitatea c mpului electric in vid
Cauzele care produc c mpul electric sunt sarcinile electrice ale corpurilor si c mpul
magnetic variabil in timp.
C mpul electric produs de sarcini electrice se mai numeste si c mp electric
coulombian.

Marimea fizica vectoriala denumita intensitatea c mpului electric in vid, notata E 0


se defineste cu ajutorul legii actiunii ponderomotoare adica a fortei exercitate asupra unui
corp de proba situat in c mpul electric. Corpul de proba este un mic corp electrizat care
poate fi asimilat cu o mica sfera metalica sau metalizata electrizata si suspendata de un fir
izolant.
Forta F , ce actioneaza asupra lui este direct proportionala cu sarcina qp a acestui
corp.
Modificarea pozitiei corpului de proba in timp duce la schimbarea fortei F at t ca
valoare c t si ca orientare, ceea ce demonstreaza ca F depinde si de o marime vectoriala
ce caracterizeaza starea c mpului electric in punctul respectiv numita intensitatea
c mpului electric in vid.
Deci F = qp E 0
(2.7)
si este legea actiunii ponderomotoare unde qp este sarcina electrica pozitiva sau
negativa.
Rezulta: E 0 = F /qproba
Folosind teorema lui Coulomb si legea actiunii ponderomotoare in c mpul electric
static se poate stabili relatia de calcul a intensitatii c mpului electric determinat intr-un
punct din spatiu de o sarcina punctiforma q care produce c mpul si qp (Qp) sarcina
corpului de proba situat in punctul A din spatiu.
Se obtine

F=

q qp

4 0 r2

q
2

4 0 r

ur

ur = Q p E

0 de unde rezulta:

[V / m ]

(2.8)

E
A
r
qp >0

qp (Q p )

ur
Fig. 2.2

Vectorul de pozitie
spatiu.

r = r u r

2.3.3. Inductia electrica in vid

este orientat de la sarcina qp spre punctul A din

Inductia electrica D este o marime fizica vectoriala, care alaturi de E


caracterizeaza starea locala a c mpului electric.
C / m2
(2.9)
In vid avem D 0 = 0 E

2.3.4. Liniile c mpului electric


Liniile c mpului electric sunt acele linii fictive din spatiu drepte sau curbe, la care
vectorul intensitatii c mpului electric este coliniar sau tangent in orice punct (fig. 2.3.).
Tubul de c mp este constituit din totalitatea liniilor de
c mp cuprins in interiorul unei suprafete ce se sprijina pe un
contur inchis si are o anumita sectiune transversala.
Ecuatia diferentiala a liniilor de c mp se obtine av nd
in vedere ca vectorii E

si

dl

sunt coliniari, ceea ce

inseamna ca produsul lor vectorial este nul E x d l= 0.


Fig. 2.3
In coordonate carteziene avem:

E = E x i + E y j+ E z k
d l= d x i + d y j+ d z k
i

j k

E xd l= E x E y E z

= (Eydz Ezdy) i - (Exdz - Ezdx) j


+(Exdy - Eydx) k

dx dy dz

Fig. 2.4

Un vector este nul c nd toate componentele sale dupa cele trei axe sunt nule.
Rezulta ecuatia diferentiala a liniilor c mpului.

dx dy dz
=
=
Ex Ey Ez

(2.10)

2.3.5. Fluxul intensitatii c mpului electric


Fluxul O al vectorului intensitatii c mpului electric in vid se defineste prin
integrala de suprafata a acestui vector.

O = E 0 d s

(2.11)

2.3.6. Teorema lui Gauss


Se refera la fluxul vectorului E calculat pentru o suprafata inchisa (forma integrala
a teoremei).
Conform acestei teoreme, fluxul lui E 0 printr-o suprafata inchisa este proportional
cu suma algebrica a sarcinilor electrice existente pe corpuri, in interiorul acestei
suprafete, factorul de proportionalitate fiind

S i

E 0ds =

1
0

1
0

adica

(2.12)

Daca in interiorul suprafetei inchise nu exista corpuri incarcate cu sarcini electrice


avem:

S i E 0 d s = 0

(2.13)

Pentru o sfera in interiorul careia am o sarcina q avem:

E0=

q
4 0 r2

(2.14)

sau sub forma vectoriala:

q
2

4 0 r

ur

(2.15)

2.3.7. Potentialul electric si tensiunea electrica


Potentialul electric, notat cu V, este o marime fizica de natura scalara ce
caracterizeaza nivelul local (punctual) de electrizare, a carei valoare se modifica, at t de
la un punct la altul al c mpului electric, c t si in timp. In regimul electrostatic, potentialul
electric este functie numai de spatiu, deci nu variabil in timp. Valoarea potentialului intr-

un punct din c mpul electric, se poate stabili numai in raport cu un potential electric de
referinta.
Se considera ca potential electric de referinta, potentialul pam ntului sau potentialul
in punctele situate la distanta foarte mare de corpurile electrizate (la infinit). Valoarea
acestuia se considera conventional egal cu zero.
Diferenta de potential V1 V2 intre punctele P1 si P2 din c mpul electrostatic, in vid
(aer) se poate defini prin intermediul lucrului mecanic corespunzator fortei exercitate
exclusiv de c mp asupra corpului de proba ce se deplaseaza lent, dupa o traiectorie
oarecare din punctul P1 si P2.
F
ig. 2.5

F = Q p E

0 si

F d l= Q p E 0 d l

dL =

P2

L1 2 =

P1 Q p

E 0 d l

unde d l este elementul de traiectorie luat in sensul deplasarii.


Raport nd acest lucru mecanic la sarcina Qp, care se mentine constanta tot timpul
deplasarii, se obtine diferenta de potential intre cele doua puncte.
V1 V2 = L1 2/Qp =

P2

P1 E 0 d l

(2.16)

Diferenta de potential nu depinde de drumul parcurs de la un punct la celalalt, ci


numai de coordonatele celor doua puncte si de sensul de parcurgere al traiectoriei.
Pentru P2 foarte apropiat de P1 avem:
dV =

lim ( V 2 V 1 ) = E 0 d l

P2 P1

Daca V2 este potential de referinta si egal cu V0 avem:

P2

V1 = V0 +

P1 E 0 d l

(2.17)

Daca P2 este la infinit atunci V2 = 0 si avem:

V1 =

P1 E 0 d l

(2.18)

Potentialul intr-un punct din c mpul electrostatic este numeric egal cu lucrul
mecanic corespunzator fortei exercitate de c mp asupra corpului de proba incarcat cu
sarcina electrostatica unitara si pozitiva, c nd acest corp se deplaseaza din punctul
respectiv la infinit.
Daca c mpul electrostatic este produs in vid de un corp punctiform incarcat cu
sarcina Q, potentialul electrostatic intr-un punct P situat la distanta r de corp este:

dr
Q
Q
V=
E 0 d l=
u

d
l
=
(2.19)
r
p
r
4 0 r r2
4 0 r2

d r = d l; r = r u r
Q
adica V =
4 0 r
unde

(2.20)

La avem V = 0.

2.3.8. Gradientul potentialului electric


Tin nd seama ca potentialul electrostatic este o functie de spatiu, V(x, y, z), variatia
potentialului pe distanta orientata
potentialului.

dl

se poate exprima cu ajutorul gradientului

V
V
V
d x+
d y+
d z = V d l
x
y
z
r r r
unde: =
i+
j+ k
x
y z
este operatorul vectorial a lui Hamilton (nabla).
r
r
r
d l= d xi + d yj+ d zk
V r V r V r
i+
j+
k
iar grad V = V =
z
x
y

dV =

V d l =

(2.21)

(2.22)

este gradientul potentialului electrostatic.


Vectorul gradient

este orientat in sensul in care potentialul are o crestere

maxima pe unitatea de lungime. Daca


dV = 0.
dV =

d l este perpendicular pe vectorul V

, se obtine

V d l = E 0 d l

avem:

= V = grad V
relatiei, vectorul lui E

Conform
potentialul electrostatic, scade.

(2.23)
este intotdeauna orientat in sensul in care

2.4. RELATIILE FUNDAMENTALE ALE ELECTROSTATICEI


2.4.1. Teorema potentialului electrostatic
2.4.1.1. Forma integrala a teoremei
Se considera un c mp electric de intensitate E 0 in
un contur inchis [] de-a lungul caruia se deplaseaza
corp punctiform incarcat cu sarcina electrostatica Qp>0.
Forta coulombiana ce actioneaza asupra corpului

F =Q

Eo

P3

P2
Q

E 0.

Fig. 2.6

dl
Lucrul mecanic al fortei coulombiene F atunci
corpul incarcat cu Qp se deplaseaza de-a lungul
inchis P P1 P2 P3 P este egal cu zero, respectiv diferenta de potential
Vp Vp = 0 =

P1

dl

vid si in el
incet
un
este:

c nd
conturului
(2.24)

Aceasta relatie exprima teorema potentialului electrostatic sub forma integrala, care afirma ca
circulatia vectorului E 0 pe un contur inchis este nula.
In sens fizic, teorema precizeaza ca in c mpul electrostatic nu are loc o transformare de energie
dintr-o forma in alta prin intermediul lucrului mecanic.
Teorema nu este valabila in cazul c mpului electric variabil.
2.4.1.2. Formele locale ale teoremei

E 0 = grad V se deduce forma locala a teoremei:


V r V r V r
E = grad V =
i+
j+
k = V

Din expresia

(2.25)

iar componentele vectorului E sunt:


Ex =

V
V
V
; Ey =
; Ez =
y
x
z

La o repartitie data a potentialului, intensitatea c mpului electrostatic este univoc determinat.


Teorema se mai poate exprima local si prin ecuatii cu derivate partiale, satisfacute de componentele
vectorului

si exprimate sub forma vectoriala cu ajutorul rotorului lui

Dupa cum se stie din analiza vectoriala expresia rotorului lui

E.
exprimat in coordonate carteziene

este:

i
j k

r E z E y r E x E z r E y E x
ro tE =

= i

+ j

+k
x y z

x
y


Ex Ey Ez
Daca se calculeaza rot. E in care E = grad V
Avem rot. E = 0

(2.26)

Un c mp care deriva dintr-un potential intr-un anumit domeniu, are rot. E = 0 in orice punct al
domeniului.

2.4.2. Legea conservarii sarcinii unui sistem de corpuri izolat electric


Suma algebrica a sarcinilor unui sistem de corpuri izolat electrostatic, este invariabila in timp.
n
Q k = Q = co n s t.
(2.27)
k =1

2.4.3. Legea polarizarii electrice temporare


Starea locala a polarizarii electrice temporare a unui dielectric este dependenta de E ce se stabileste
in dielectric. Legea ne arata:

P t = 0 e E

(2.28)

unde e este susceptivitatea electrica, constanta adimensionala ce depinde de natura materialului si


de conditii neelectrice locale (temperatura, presiune etc.).
Pentru vid si aer e = 0.
2.4.4. Legea legaturii dintre

D ,E iP

In orice punct al unui mediu dielectric si in orice moment inductia electrica este egala cu suma
dintre

0 E

si polarizatie.

D = 0 E + P

(2.29)

In mediile dielectrice izotrope, vectorii D ,E iP sunt coliniari, iar in mediile anizotrope nu sunt
coliniari.
Un material se numeste izotrop daca are proprietati locale independente de directia la care se refera
si ca urmare sub actiunea unui c mp electric un material izotrop se polarizeaza temporar in directia
acestui c mp. Fluidele, solidele amorfe sunt izotrope. Polarizarea poate fi temporara sau permanenta. In
primul caz starea de polarizare se mentine numai in prezenta unui c mp electric exterior iar in al doilea
caz aceasta stare se mentine independent de c mpul electric exterior. Materialele care prezinta polarizare
electrica permanenta se numesc electreti.
Deci polarizarea va fi

P = Pp + Pt

(2.30)

Pentru medii dielectrice izotrope fara polarizare electrica permanenta avem

Pp

D = 0 E + P = 0 E + 0 e E = 0 (1+ e )
E = E

(2.31)

= 0 si

Pt = P .

= 0 (1+ e )= 0 r
0 ).
unde: r = 1+ e ; E = 0 E + P t; P t = E (
unde:

Pentru vid = 0 deci rezulta P t = 0 .


Daca mediul are si polarizare electrica permanenta legea devine:

D = 0 E + P p + P t = E + P p

(2.32)
Un material se numeste anizotrop, daca proprietatile locale depind de directia la care se refera si, ca
urmare, in cazul aplicarii unui c mp electric exterior, cu o directie oarecare, polarizarea temporara are in
general alta directie. Astfel de materiale sunt cristalele. Exista dielectrici la care starea de polarizare la un

moment dat depinde de starea de polarizare anterioara (ex.: titanat de bariu) adica apare fenomenul de
histerezis electric.
Pentru dielectrici liniari si anizotropi.

P t = 0 eE ; 0 =

1
[F /m ]
4 9 109

exx
unde: e = eyx

exy
eyy

exz
eyz

ez x

ez y

ez z

(2.33)

reprezinta tensorul susceptivitatii electrice.

D = E
unde cu = 0 (
1+ e )
Legea devine

s-a notat tensorul simetric al permitivitatii.

(2.34)
(2.35)

2.5. CONDENSATOARE. CAPACITATEA ELECTRICA A CONDENSATOARELOR


Un ansamblu format din doua corpuri metalice (armaturi), separate intre ele printr-un mediu
dielectric neincarcat cu sarcini electrice libere, intre care se stabileste un c mp electric complet se
numeste condensator electric.
Parametrul prin care se caracterizeaza un condensator electric este capacitatea.
2.5.1. Capacitatea electrica a condensatorului plan
Prin definitie raportul dintre sarcina electrica libera, pozitiva Q1 cu care este incarcata una dintre
armaturi si diferenta de potential V1V2 dintre cele doua armaturi se pastreaza constant si poarta
denumirea de capacitatea electrica a condensatorului.
C = Q1/(V1 V2) [F]; 1F = 1C/1V
ds
Pentru condensator plan
Q1 =
C=

E d s

Q1

= ES; V1 V2 = E d

E S S
=
Ed
d

(2.42)

unde:
- d - este distanta dintre armaturi;
- S - este suprafata armaturii.

electrica

Fig. 2.9
Avem:

S iDd s = DS

ds

Fig. 2.8
2.5.2.
Capacitatea
condensatorului cilindric

= D 2r h = Q 1

Rezulta: D=Q1/2rh si E=D/=Q1/2rh.

Q2

ds

Dar:

Q 1 M 2d r
M 1
2h M 1 r
Q1
r
deci: V1 V2 =
ln 2
2h r1
unde d l = d r i d r E .
Q1
2h
=
Deci C =
r
V 1V 2
ln 2
r1
M 2

Edl=

V1 V2 =

(2.43)

unde:
- r2 este raza armaturii exterioare;
- r1 este raza armaturii interioare;
- h este lungimea armaturii.
2.5.3. Capacitatea electrica a condensatorului sferic
Calcul nd fluxul electric prin suprafata sferica
de raza r avem:
Dd s = DS = D 4r 2 = Q 1
Si

si in toate punctele D i d s sunt coliniari.


D=Q1/4r2; E=D/=Q1/4r2.
Diferenta de potential dintre cele doua armaturi
se exprima:

Fig. 2.10

Q 1 r2 d r
Q1 1 1

=

4 r1 r 2 4 r1 r 2
unde d l = d r iE d r .
V1 V2 =

M 2
E
M 1

dl=

Capacitatea condensatorului sferic se exprima:


C=

Q1
V 1V

=
2

4 r1 r 2
r 2 r1

(2.44)

unde:
- r1 este raza sferei interioare;
- r2 este raza sferei exterioare.
2.5.4. Capacitatea unui condensator cu doi dielectrici
Sunt cazuri c nd spatiul dintre cele doua armaturi ale unui condensator este ocupat de doi dielectrici
caracterizati de 1 si 2 de grosime d1 si d2.
Fiind doua condensatoare plane legate in serie se obtine.

C1 =

C2 =

Ce =

1S
;
d1
2S
d2
C 1 C 2
1 2
=
C 1 + C 2 1d 2 + 2d

(2.45)
1

Fig. 2.11
2.5.5. Gruparea condensatoarelor
2.5.5.1. Gruparea in serie

Fig. 2.12
Se considera condensatoarele cu capacitatile C 1, C2, , Cn. Capacitatea echivalenta este Ce.
'
'
'
'
Deoarece Q 1 + Q 1 = 0, Q 2 + Q 2 = 0 si, de asemenea, Q 1 + Q 2 = 0, Q 2 + Q 3 = 0
rezulta:
'
'
'
'
Q1 = Q2 = = Qn = Q si Q 1 = Q 2 = Q n = Q
Pe de alta parte U = U1 + U2 + + Un
n
Q
Q
Q
Q
1
1
=
+
+ ...+
sau
deci:
=
(2.46)
C e C1 C 2
Cn
C e i=1 C i
Daca C1 = C2 = C.
Se obtine Ce = C/n
(2.47)

2.5.5.2. Gruparea in paralel

Fig. 2.13
Q1 + Q2+ + Qn = Q sau C1U + C2U + CnU = CeU de unde rezulta:
n

C i = C e

i=1
Daca C1 = C2 = Cn = C rezulta Ce = nC

(2.48)
(2.49)

3. ELECTROCINETICA. MARIMI ELECTRICE,


LEGI SI TEOREME
Electrocinetica se ocupa de studiul starilor si fenomenelor din interiorul conductoarelor parcurse de
curent electric de conductie. Purtatorii mobili de sarcini electrice a caror miscare ordonata determina
curentul electric de conductie sunt electroni liberi la metale (conductoare de categoria I-a) si ioni pozitivi
si negativi la electroliti (conductoare categoria II-a). La semiconductoare, purtatorii mobili de sarcini
electrice sunt electronii majoritari si golurile.
Starea electrocinetica a conductoarelor este insotita de degajare de caldura. La electroliti, formarea
ionilor si deplasarea lor este insotita de reactii chimice.
3.1. CARACTERIZAREA STARII ELECTROCINETICE A CORPURILOR CONDUCTOARE
In starea electrocinetica, sarcinile electrice se misca ordonat cu o anumita viteza, iar aceasta
inseamna ca E in metale si alte conductoare are valoare diferita de zero, ceea ce constituie deosebirea
esentiala intre fenomenul electrostatic si fenomenul electrocinetic.
Mentinerea unui c mp electric E 0, poate fi realizata cu ajutorul surselor. Leg nd capetele unui
conductor metalic la doua borne intre care se mentine o diferenta de potential V1V2=const., in interiorul
conductorului ia nastere un c mp electric constant.
Vectorul

este orientat de la un potential mare V1 spre potentailul mai mic V2. Asupra unui

electron liber din metal actioneaza forta

= Q E orientata in sens opus fata de

pentru ca Q<0.

Sub actiunea acestei forte, electronul se misca cu viteza v de la potentialul mai scazut spre
potentialul mai ridicat. In timpul miscarii electronilor apare si Fr, forta de frecare, datorita ciocnirilor
dintre electroni si ceilalti atomi care se opun miscarii (fig. 3.1).

Fig. 3.1
3.2.CURENTUL ELECTRIC SI DENSITATEA DE CURENT
3.2.1. Curentii electrici
3.2.1.1. Curentul electric de conductie
Sub actiunea c mpului electric, purtatorii de sarcina electrica se deplaseaza, sarcinile negative in
sens opus lui E iar cele pozitive in acelasi sens cu E .
Aceasta miscare determina curentul electric de conductie care poate fi electronic (pentru
conductoare metalice) sau ionic (pentru electroliti).
3.2.1.2. Curentul electric de convectie
Consta in miscarea sarcinilor electrice datorita miscarii macroscopice a intregului corp (si nu de
miscarea microscopica, relativa la corp, a sarcinilor electrice, ca in cazul curentului de conductie).
Datorita vitezei vt (viteza de transport a intregului corp) se obtine curent de convectie daca local exista un
exces de sarcina de un anumit fel.

3.2.1.3. Curentul electric de deplasare


Se considera o suprafata S imobila, situata intr-un c mp electric variabil in timp. Curentul electric
de deplasare este determinat de viteza de variatie a fluxului electric prin suprafata respectiva.
Prin definitie, sensul pozitiv al curentului electric este sensul in care se misca sarcinile electrice
pozitive.
3.2.1.4. Intensitatea curentului electric de conductie
Este egala cu sarcina electrica, at t pozitiva c t si negativa, ce trece printr-o sectiune a
conductorului in unitatea de timp:

lim

Q dQ
=
t dt

(3.1)
t0
Daca sarcinile electrice se deplaseaza in conductor cu viteza constanta curentul electric este
constant in timp (curent continuu), adica aceeasi sectiune este strabatuta de cantitati egale de sarcini
electrice in intervale de timp egale.
I = Q/t
(3.2)
unde i = curent variabil in timp iar I este continuu.
Curentul electric este o marime scalara deoarece este definit ca raportul a doua marimi scalare.
Din relatia (3.1) si (3.2) rezulta:
t
(3.3)
Q = idt
0
sau daca i = const. = I, atunci:
Q = It
(3.4)
i=

3.2.2. Densitati de curent


3.2.2.1. Densitatea curentului de conductie
Pentru caracterizarea locala a starii electrocinetice din conductoare se foloseste marimea vectoriala

J, denumita densitatea curentului de conductie, definita astfel inc t fluxul acestui vector printr-o sectiune
S a conductorului sa fie egal cu intensitatea curentului electric de conductie
i=

sJds

Sensul vectorului

(3.5)

J este sensul sarcinilor electrice pozitive sub actiunea fortei F = Q E

, adica J

are acelasi sens cu E .


In cazul particular c nd suprafata S este sectiune plana, transversala a conductorului iar densitatea

J are aceeasi valoare si orientare in toate punctele acestei sectiuni, adica J si ds sunt vectori coliniari (
= 0 si J = const.) din (3.5) se obtine:
I
I = JS sau J =
(3.6)
S
In baza ultimei relatii, J se mai poate defini prin cantitatea de sarcini electrice ce strabat unitatea de
suprafata in unitatea de timp.
J=

I Q
=
S tS

(3.7)

Unitatea de masura pentru

A
J este 2
m

In cadrul proiectarii masinilor si aparatelor electrice


admisibile datorita efectului termic al curentului electric.
Liniile la care vectorul

nu trebuie sa depaseasca anumite valori

J este tangent se numesc linii de curent.

3.2.2.2. Densitatea curentului de deplasare


Se considera un condensator a carui stare de incarcare este variabila in timp
Se aplica legea fluxului electric printr-o suprafata
inchisa si imobila Si ce cuprinde in interiorul ei armatura cu
sarcina Q1 si se obtine:
=

S i D ds= Q

(3.8)

Fig. 3.2

D 0 numai in punctele suprafetei S din dielectric,


iar in restul suprafetei Si, D = 0.
Rezulta:
=

sD ds = Q1

(3.9)

Curentul electric de deplasare prin suprafata S este egal cu derivata in raport cu timpul fluxului
electric prin aceeasi suprafata:
iD=

d
dD
ds
=
S dt
dt

iD=

S JD ds unde JD

(3.10)
=

dD
este densitatea curentului electric de deplasare.
dt

NOTA:
In conductorul metalic exista curentul de conductie cu densitatea
de deplasare cu densitatea
condensatorului. C nd

JD

J, iar in dielectrici exista curentul

, asigur ndu-se in acest fel continuitatea liniilor de curent in circuitul

= constant in timp (regim static) rezulta

JD

=0.

3.2.3. Legatura dintre densitatea curentului de conductie si viteza de deplasare a sarcinilor


electrice
Consideram un conductor metalic in care sarcinile aflate in miscare sunt electronii. Not nd cu v
densitatea de volum a sarcinilor si cu
dQ = Vdv = V S

vitezele lor, rezulta:

v dt
de unde i =

dQ
= V S v
dt

Pentru densitatea de curent se obtine:

i
= v v sau vectorial.
S

J=

Fig. 3.3

J = v v

(3.11)

3.3. C MPURI ELECTRICE IMPRIMATE


In afara de fortele determinate de c mpul electric ce actioneaza asupra purtatorilor mobili de sarcini
electrice asupra acestora mai pot actiona, in anumite conditii si forte care nu sunt de natura electrica. Daca

F ne este forta neelectrica si Q este sarcina asupra careia actioneaza, se poate spune ca F
determinata de un c mp electric, denumit c mp electric imprimat , a carei intensitate este:
E i =

F ne
Q

ne

este o forta

(3.12)

Prin definitie, integrala de linie a intensitatii c mpului electric imprimat reprezinta tensiunea
electromotoare imprimata.

c E i dl= U e

a) disc metalic rotativ

(3.13)

b) c mp imprimat termic
Fig. 3.4 C mpuri imprimate

La echilibru E + E i = 0 E i = E
a) C mpuri imprimate de acceleratie
Se considera un disc metalic ce se roteste cu viteza unghiulara foarte mare. Forta centrifuga ce
actioneaza asupra electronilor liberi din metal ii deplaseaza spre periferia discului, in centru ram n nd
sarcinile pozitive necompensate. Vectorul lui E i este orientat radial de la periferia discului spre centru.
b) C mpuri imprimate termice
Se ia o bara din metal care este incalzita la unul din capete. Datorita energiei termice primite de la
sursa, electronii liberi se vor deplasa catre capatul mai rece, la capatul cald, ram n nd ionii pozitivi in
surplus. E i are sensul de la capatul rece spre capatul incalzit al barei.
c) C mpuri imprimate de concentratie
Se considera un vas separat in doua cpmpartimente printr-un perete poros. In cele doua
compartimente se pune HCl concentrat, respectiv diluat. In urma fenomenului de disociere electrolitica,
rezulta ioni pozitivi de H+ si ioni negativi de Cl-. Mobilitatea ionilor de hidrogen fiind mult mai mare
dec t a celor de clor, acestia difuzeaza mai usor, in numar mai mare, din compartimentul cu concentratie
mai ridicata in compartimentul cu concentratie mai scazuta.
In compartimentul cu solutia mai diluata apare un surplus de sarcini pozitive. Deci apare un c mp
electric imprimat in sensul de la compartimentul cu HCl concentrat catre HCl diluat.

d) C mpuri imprimate de contact


Apar la elementele galvanice si la termoelemente. Elementele galvanice sunt surse chimice de
curent continuu la care energia chimica se transforma in energie electrica. Un element galvanic consta din
doi electrozi introdusi intr-un electrolit, la electrozi fiind legate cele doua borne plus si minus ale
elementului (pile electrice, acumulatoare etc.).
Termoelementele constau din doua metale A si B care puse in contact dau nastere unei tensiuni
electromotoare. Valoarea tensiunii masurate depinde de temperatura locului de contact (ex. termocuplele).
3.4. RELATII FUNDAMENTALE ALE ELECTROCINETICII
3.4.1. Legea conservarii sarcinilor electrice libere
3.4.1.1. Forma integrala
Se considera o suprafata Si, inchisa, imobila fata de sistemul de referinta, in interiorul careia se
gaseste o sarcina electrica libera Q.
Daca sarcina Q scade in timp, inseamna ca prin
suprafata Si trec sarcini negative din exterior spre interior
sau sarcini electrice pozitive din interior spre exterior.
Fig. 3.5
Miscarea are loc invers daca sarcina Q creste in
timp. Rezulta ca prin Si exista un curent de conductie .
C nd sarcina scade, vectorul J este orientat spre
exteriorul suprafetei, iar c nd creste spre interior.
Legea conservarii sarcinilor electrice libere
precizeaza ca: fluxul densitatii de curent J (intensitatea curentului electric de conductie) prin suprafata
inchisa Si este egal cu viteza de variatie in timp, luata cu semn schimbat, a sarcinii electrice libere din
interiorul suprafetei, adica:
iS i =

S i Jds =

dQ
d
= v dv
dt
dt vS i

Semnul minus se explica prin faptul ca atunci c nd Q scade, dQ < 0 dar

(3.14)

Jds > 0, ( < 900), dt este

de intotdeauna pozitiv. C nd Q creste, dQ > 0 iar Jds < 0 ( > 900).


In regim electrocinetic stationar, marimile electrice si magnetice sunt invariabile in timp, deci Q =
const.,

dQ
= 0 si relatia (3.14) devine:
dt

S i Jds = 0

(3.15)

adica curentul electric de conductie prin suprafata inchisa Si este nul.


Acelasi rezultat se obtine si in regimul electric cvasistationar pentru care marimile variaza lent in
timp, deci

dQ
0.
dt

Trebuie sa se observe ca i S i este suma algebrica a curentilor care strabat suprafata Si spre exterior
(cu semnul + cei ce ies si cu semnul cei ce intra).

Se poate da si o alta formulare acestei legi, consider nd suprafata inchisa fixa. Variatia sarcinii din
interiorul unei suprafete fixe se datoreaza nu numai curentului de conductie ci si iesirii corpurilor
incarcate din suprafata, in urma miscarii lor fata de ea, adica curentul de convectie.
iv=

S i v v dS

(3.16)

Cu aceasta observatie rezulta pentru legea conservarii sarcinii forma integrala dezvoltata.
i S i +i v =

S i (J + v v )dS

=
v

v
dv
t

(3.17)

3.4.1.2. Forma locala


Aplic nd teorema Gauss-Ostrogradski se obtine:

S i (J + v v )dS = V div (J + v v )dv

(3.18)

Intruc t fluxul referitor la o suprafata inchisa este egal cu integrala de volum a divergentei
vectorului respectiv. Din relatiile (3.17) si (3.18) rezulta:

t + div J + v v dv = 0
V

oricare ar fi volumul V.

Rezulta relatia:

v
= div (J + v v )
t

(3.19)

care reprezinta forma locala a legii conservarii sarcinii care se enunta astfel: viteza de scadere a
densitatii de sarcina intr-un punct dat este egala cu divergenta sumei dintre J (densitatea curentului de
conductie) si

v v

(densitatea curentului de convectie).

3.4.2. Legea conductiei electrice (Legea lui Ohm)


3.4.2.1. Forma locala
Legea (sub forma locala) are urmatorul enunt: in orice punct din c mpul electromagnetic in care
exista conductie electrica (miscare ordonata a purtatorilor de sarcina) suma dintre c mpul electric si
c mpul imprimat este egala cu produsul dintre densitatea curentului electric de conductie si rezistivitatea
materialului.
E + Ei =

unde cu s-a notat rezistivitatea materialului care se exprima in S.I. in

(3.20)

[m ] .

J = ( E

+E i)
(3.21)
unde cu s-a notat conductivitatea materialului care in S.I. se exprima in siemensi pe metru (S/m).

E l, intensitatea c mpului electric in sens larg av nd expresia:


(3.22)
E l= E c + E s + E i
unde cu E c s-a notat intensitatea c mpului electric coulombian (de natura potentiala, produs de
repartitia instantanee a sarcinii electrice), cu E s intensitatea c mpului electric indus (solenoidal, produs
de fluxul magnetic variabil in timp, in acord cu legea inductiei electromagnetice) iar cu E i , intensitatea

Daca se noteaza cu

c mpului electric imprimat de natura neelectrica (care se stabileste in conductoarele accelerate sau

neomogene din punct de vedere a structurii fizico-chimice) atunci marimea E care apare in (3.20) si
(3.21) se numeste intensitatea c mpului electric in sens restr ns av nd expresia:

E = E l E i = E c + E s
(3.23)
Din acest punct de vedere, portiunile de circuite electrice pot fi: circuite electrice generatoare sau
surse, daca in lungul acestora exista c mp electric solenoidal indus din exterior sau c mp electric
imprimat, respectiv circuite electrice receptoare (prescurtat receptoare) daca in lungul acestora exista
numai c mp electric coulombian sau numai c mp electric solenoidal indus exclusiv de curentul din
circuit. Sub forma de mai sus legea conductiei electrice se refera la conductoare liniare, izotrope si
neomogene.
Pentru conductoare izotrope, liniare si omogene avem:

E = J

conductoare liniare, anizotrope si omogene (fara c mpuri imprimate)

sau

J = E

E = J sa u J = E

iar pentru
unde ,

reprezinta tensorul rezistivitatii, respectiv tensorul conductivitatii.


Pentru conductoare neliniare, izotrope si omogene dependenta lui

J = J( E

J de E

este de forma oarecare

).

3.4.2.2. Forma integrala a legii


Pentru o portiune oarecare, neramificata a unui conductor liniar si izotrop intre bornele 1, 2 av nd
intercalata si o sursa electrica (deci av nd c mp imprimat) integr nd in lungul conductorului (3.20).
2
2
2

1 (E

+ E i dl=

Cf

unde cu R=

C f1

Cf
2

Jdl= i 1
1

dl
= Ri
A

dl
dl
=
A
A
1

(3.24)

Fig. 3.6
s-a notat rezistenta electrica a portiunii conductorului intre 1 si 2 daca si A nu variaza de-a lungul
conductorului:
1 2
l
R=
(3.25)
dl=
A 1
A

unde cu l s-a notat lungimea conductorului intre 1 si 2, iar cu A sectiunea conductorului. Calcul nd
integrala din (3.24) pe portiuni avem:
2
2
2
E + E i dl=
E dl+
E i dl= U f + ei
1
1
1
Cf
Cf
Cf
unde:
2
U f = E dl
(3.26)
1
este tensiunea electrica in sens restr ns in lungul firului, iar
2
(3.27)
ei =
E i dl
1
Cf
este tensiunea electromotoare imprimata.

Deci U f + ei = Ri
reprezinta forma integrala a legii conductiei.
In regim stationar, c nd Es =0 se obtine:
2
2
2
E dl=
E c + E s dl=
E c dl=
Uf=
1
1
1
(C f)
(C f)
(C f)

(3.28)

deoarece integrala lui E c nu depinde de curba de integrare si deci integrala efectuata prin axa
conductorului Cf este egala cu integrala efectuata pe orice alta curba si in particular ea este egala si cu
integrala pe curba Cb in lungul liniei tensiunii la borne (Ub).
Deci legea conductiei electrice in regim stationar se poate pune sub forma:
ei Ub = Ri
(3.29)
Prin conventie se adopta semnul (+) pentru Ub = V1 V2 c nd sensul lui Ub si i nu coincid ( regula
de la receptoare), respectiv semnul () Ub = V2V1 atunci c nd acestea coincid ( regula de la generatoare).
Daca ei = 0 avem Ub = RI
(3.30)
care este legea lui Ohm pentru o portiune pasiva (fara surse) de circuit, valabila numai in regim
stationar.
3.4.3. Legea transformarii energiei in conductoare (Legea Joule-Lenz)
3.4.3.1. Forma integrala
Forma integrala precizeaza: caldura dQj dezvoltata prin efect Joule-Lenz, intr-un timp dt, de
curentul de conductie i, ce strabate un conductor cu rezistenta electrica R este proportionala cu patratul
curentului si cu timpul, factorul de proportionalitate fiind rezistenta electrica R.
dQj = Ri2dt
(3.31)
iar caldura dezvoltata intr-un timp t va fi:
t 2
Qj =
(3.32)
R i dt
0
Daca R si I sunt constante in timp (i = I)
Q j= RI2t
(3.33)
Puterea corespunzatoare efectului Joule-Lenz al curentului electric va fi:

Pj =

dQj
dt

= Ri 2

sau tin nd cont de legea lui Ohm sub forma integrala i =

(3.34)

U
, rezulta:
R

Pj=

U2
R

(3.35)

unde U este tensiunea la bornele rezistorului R.


3.4.3.2. Forma locala
Forma locala se refera la puterea dezvoltata prin efect Joule-Lenz in unitatea de volum a
conductorului strabatut de curentul cu densitatea I
pjv= EJ sau pjv = J2
(3.36)
unde se stie din legea lui Ohm sub forma locala ca E = J.
Puterea corespunzatoare efectului Joule-Lenz in intregul volum al conductorului va fi:
Pj =

v pjv

dv = JE dv
v

(3.37)

3.4.4. Teorema potentialului electric stationar


Regimul electrocinetic stationar este diferit de regimul electrostatic, el fiind caracterizat de o
densitate de curent diferita de zero ( J 0) si invariabila in timp (curent continuu). In fiecare punct,
interior unui conductor E + E i 0 .
Teorema potentialului electric stationar afirma ca: tensiunea electrica este nula de-a lungul oricarei
curbe inchise.

E dl= 0

(3.38)

Tensiunea electrica intre doua puncte 1 si 2 a unui conductor este:


2
E dl= U 12 = V 1 V 2
1
Daca potentialul unuia din cele doua puncte este potential electric de referinta, de exemplu V2 = V0
atunci potentialul electric in celalalt punct va fi:
2
V1 = V0 +
E dl
1
E deriva din acest potential:

= grad V; rot

=0

(3.39)

4. RETELE ELECTRICE DE CURENT CONTINUU


4.1. RETELE ELECTRICE LINIARE DE CURENT CONTINUU. METODE DE CALCUL
4.1.1. Circuit electric si retea electrica, sensuri de referinta
Prin circuit electric se intelege ansamblul mediilor in care poate circula curent electric. Aceste
medii pot fi conductoare, semiconductoare sau medii dielectrice. In medii conductoare si
semiconductoare exista curent electric de conductie, iar in medii dielectrice curent de deplasare.
Se vor analiza, in continuare circuitele de curent continuu filiforme (adica suficient de subtiri pentru
ca intensitatea curentului sa poata fi uniform repartizata pe sectiunea lor) si liniare av nd laturi cu
rezistente constante, independente de valorile curentilor.
Un ansamblu de circuite electrice conectate intre ele intr-un mod oarecare poarta denumirea de retea
electrica (fig. 4.1.1).
Orice circuit (retea) electric se compune topologic din:
a) noduri: locurile (punctele) in
care
concura mai mult de doua conductoare
(laturi) ale
circuitului (retelei);
Se deosebesc:
- noduri fundamentale: c nd
concura
cel putin trei laturi (de exemplu nodul
a);
- noduri
nefundamentale
(degenerate): c nd concura numai doua
laturi (de
exemplu nodul b).

Fig. 4.1.1
b) laturi: portiuni din circuit (retea) cuprinse intre doua noduri vecine, parcurse de curenti electrici
proprii.
Putem avea: laturi active care contin generatoare de t.e.m. sau de curent, (de exemplu, laturile Lk si
Li) si laturi pasive, care nu contin generatoare (de exemplu latura Lj).
c) ochiuri: portiuni de circuit (retea) realizate din laturi parcurse o singura data form nd un contur
inchis; se deosebesc: ochiuri fundamentale care se bucura de proprietatea ca ecuatiile corespunzatoare
teoremei a II-a lui Kirchhoff nu se pot deduce din cele referitoare la alte ochiuri definite in prealabil (de
exemplu Om si On) si ochiuri nefundamentale care rezulta din alte ochiuri definite anterior (de exemplu
ochiul Op).
Numarul de ochiuri fundamentale ale unei retele se determina cu ajutorul teoremei (relatiei) lui
Euler:
O=L-N+I
(4.1.1)
Unde N este numarul de noduri, L este numarul de laturi iar O este numarul de ochiuri
fundamentale.

Se numeste sens de referinta sau sens pozitiv al marimii fizice scalare, sensul vectorului element de
integrare ( dl, dS). Sensul vectorului element de integrare se stabileste fie arbitrar, fie pe baza unor
reguli.
T.e.m. rezulta pozitiva, c nd sensul elementului de integrare dl
, prin interiorul sursei este orientat
de la borna negativa spre cea pozitiva.
Curentul electric i rezulta pozitiv c nd
vectorul elementului de suprafata

dS

este in

acelasi sens cu J sau c nd unghiul dintre cei doi


vectori este mai mic de 900. Sensul de referinta al
tensiunii la borne se indica in schema printr-o
sageata intre borne.

Fig. 4.1.2
Exista doua conventii (reguli) privind
asocierea sensurilor de referinta ale tensiunii la
bornele unei laturi de retea si a curentului ce trece
prin ea.
Pentru laturi receptoare, sagetile care indica
sensurile pozitive ale tensiunii la borne si a

curentului, pleaca respectiv intra in aceeasi borna.


Pentru laturi generatoare cele doua sensuri de referinta sunt opuse in raport cu aceeasi borna (adica
unul intra in borna si altul iese din aceeasi borna).
Daca nu se poate preciza de la inceput caracterul de receptor sau generator al laturii de retea,
sensurile de referinta se aleg arbitrar, fie ca la receptor sau generator. In urma efectuarii calculului rezulta
sensurile efective a acestor marimi, respectiv se poate preciza daca latura de retea are caracter de receptor
sau generator.
4.1.2. Teoremele lui Kirchhoff
4.1.2.1. Teorema I-a lui Kirchhoff
Se refera la curentii din laturile de retea ce concura intr-un nod.

Fig. 4.1.3
a) Teorema directa. Se considera o suprafata inchisa Si, ce contine nodul, pentru care, se aplica
legea conservarii sarcinilor electrice libere, ce se exprima prin urmatoarea relatie:

Si J dS=0

(4.1.2)

Integrala de suprafata a densitatii de curent este diferita de zero numai in portiunile de suprafata S1,
S2, S3, S4, ce intersecteaza conductoarele unde J 0.
Tin nd seama ca ds este orientat spre exteriorul suprafetei inchise si ca
indicat de sageti (sensul curentului) se obtine:

Si J dS= S1 J 1 dS+ S2 J 2 dS+ S3 J 3 dS+ S4 J 4 dS = 0

I1 + I2 I3 I4 = 0

In cazul general se scrie

Ik

=0

are sensul de referinta

sau

(4.1.3)

k b
unde b = 1, 2, , N-1
Teorema I se enunta astfel: suma algebrica a curentilor din laturile ce concura intr-un nod (b) de
retea este egala cu zero.
Numarul de ecuatii independente ce se obtin din teorema I-a, pentru o retea de N noduri este (N-1).
b) Forma duala (dezvoltata) corespunzatoare primei teoreme se obtine pornind de la ecuatia de
functionare a laturii.
EkUbk=RkIk
(4.1.4)
unde semnul (+) se ia in cazul laturii receptoare iar () in cazul laturii generatoare.

Fig. 4.1.4
Din (4.1.4) rezulta:
Ik=

Ek U bk

R k
R k

=GkEkGkUbk=ISCKGkUbk

(4.1.5)

unde cu
ISCK=GkEk
(4.1.6)
s-a notat curentul de scurtcircuit al laturii k.
Aplic nd forma directa a primei teoreme a lui Kirchhoff relatiei (4.1.5) se obtine:

(ISC K

k b
sau

G k U

G k U b k

k b

bk

)= 0

= ISC K
k b

(4.1.7)

(4.1.8)

b = 1,2, , N-1
unde semnul () corespunde laturii receptoare iar (+) generatoare. Relatia (4.1.8) reprezinta forma
duala a primei teoreme a lui Kirchhoff, folosind in loc de necunoscutele Ik, noile necunoscute Ubk
(tensiunile la bornele laturilor) si arata ca: suma produselor dintre conductantele laturilor si tensiunile la
bornele acestora, extinsa asupra tuturor laturilor care realizeaza nodul (b) este egala cu suma curentilor de
scurcircuit ai laturilor ce concura in nodul (b).
c) Formele matriciale se obtin pe baza relatiilor (4.1.3) si (4.1.8) definind in prealabil matricile:
- matricea (coloana) a curentilor din laturi [I];
- matricea (coloana) a tensiunilor la bornele laturilor [Ub];
- matricea (coloana) a t.e.m. din laturi [E];
- matricea (patrata LxL, diagonala) a conductantelor laturilor [G];
- matricea (coloana) a curentilor de scurtcircuit a laturilor [ISC];
- matricea (dreptunghiulara, LxN-1), de apartenenta (incidenta) a laturilor la noduri [A];

U b1
E1
G 1 0 ... 0
U
E
0 G ... 0
b
2
2
2

; [E ] = ; [G ] =
;
b ]=
M
M
M M M M

U b L
E L
0 0 ...G L
ISC 1
A 1 1 A 1 2 .A 1 b ..A 1 N 1
I
A

SC 2
2 1 A 2 2 .A 2 b ..A 2 N 1

; [A ] =
[ISC ] = [G ][E ] =
(4.1.9)
M
A k 1 A k 2 .A k b ..A k N 1

ISC L
A L 1 A L 2 .A L b ..A L N 1
I1
I
[I] = 2 ; [U
M

IL

unde coeficientul de apartenenta (incidenta) a laturii k la nodul b (un element al matricei A) poate
avea una din valorile:
+1 c nd curentul din latura k iese din nodul b,
Akb= 1 c nd curentul din latura k intra in nodul b
0 c nd latura k nu concura in nodul b.
Se vede ca pentru un nod b al retelei si folosind coeficientii Akb, prima teorema a lui Kirchhoff se
poate scrie:
A1bI1+A2bI2+ +AkbIk+ +ALbIL=0
(4.1.10)
sau
L
(4.1.11)
A k b Ik = 0 (b=1, 2, , N-1)
k =1
Observ nd ca aceasta suma reprezinta elementul (kb) al produsului [A]t[I], sistemul de ecuatii
(4.1.3) se poate scrie sub forma:
[A]t[I] = 0
(4.1.12)
Similar se arata ca relatia (4.1.8) se poate scrie matricial sub forma:
[A]t[G][Ub] = [A]t[ISC]
(4.1.13)
[A]t este transpusa lui [A].

4.1.2.2. Teorema a doua a lui Kirchhoff


Se refera la ochiurile unui circuit (retele) electric de curent continuu si se poate prezenta sub
urmatoarele forme:

Fig. 4.1.5

a) Forma directa (simpla) se enunta astfel: suma algebrica a tensiunilor la bornele laturilor care
alcatuiesc un ochi este nula.
Este o consecinta a teoremei potentialului electric stationar. Astfel, pentru conturul p dus pe liniile
tensiunilor la bornele laturilor care realizeaza ochiul p rezulta conform fig. 4.1.5:

p E dl= 0

(4.1.14)

sau

U bk

=0

(E k

(p = 1, 2, , O)

(4.1.15)

k p
In relatiile (4.1.15) tensiunile la borne se iau cu (+) c nd sensurile coincid cu sensul arbitrar ales
pentru parcurgerea ochiului si cu () in caz contrar. Teorema a 2-a furnizeaza O ecuatii independente,
unde O este numarul de ochiuri fundamentale ale retelei. si O = LN+1.
b) Forma duala (dezvoltata) se obtine de la ecuatia de functionare a laturii (4.1.4) sum nd pentru
toate ochiurile O.

k p

bk

Tin nd seama ca

)=

k p

U bk

k Ik

=0

(4.1.16)

avem:

k p

k Ik

Ek

k p
k p
unde p = 1, 2, , O.

(4.1.17)

care reprezinta forma duala (dezvoltata) a teoremei, folosind in loc de necunoscutele Ubk noile
necunoscute Ik. Sub forma (17) teorema a doua se poate enunta astfel: suma algebrica a caderilor ohmice
de tensiune RkIk extinsa asupra tuturor laturilor care formeaza un ochi peste egala cu suma algebrica a
t.e.m. din toate laturile care formeaza acel ochi.
Termenii RkIk si Ek se iau cu (+) daca sensul curentilor prin laturi, respectiv a t.e.m. din laturi
coincid cu sensul de parcurs al ochiului si cu () in caz contrar.
c) Formele matriciale se obtin pe baza relatiilor (4.1.15) si (4.1.17) definind in prealabil,
suplimentar fata de (4.1.9) matricile:
- matricea (patrata LxL, diagonala) a rezistentelor laturilor: [R];
- matricea (dreptunghiulara, LxO) de apartenenta a laturilor la ochiuri (matricea de conexiune a
retelei): [B]

B1 1 B1 2 K B1O
R 1 O K O

B
O R K O
2 1 B 2 2 KB 2 O
2

[R ] =
; [B ] =
M
M
M M M
M M M

B L 1 B L 2 K B L O
O O KR L

(4.1.18)

unde coeficientul de apartenenta al laturii k la ochiul p este Bkp.


Un element al matricei [B] poate avea una din valorile:
+1 c nd latura k apartine ochiului p, iar sensul de referinta de pe k coincide cu sensul de parcurs a
ochiului p;
1 c nd latura k apartine lui p si sensul de referinta de pe k este opus sensului de parcurs al
ochiului p;
0 c nd latura k nu apartine ochiului p.
Deci pentru ochiul p al retelei, teorema a doua (de exemplu sub forma duala) se poate scrie cu
ajutorul coeficientilor Bkp si se obtine:
B1pR1I1+B2pR2I2+ +BkpRkIk+ +BLpRLIL =
= B1pE1+B2pE2+ +BkpEk+ +BLpEL
(4.1.19)
sau
L
L
B k p R k Ik = B k p E k
(p = 1, 2, , O)
(4.1.20)
k =1
k =1
Cu aceste considerente relatiile (4.1.15) si (4.1.17) se pot scrie matricial sub forma:
[B]t[Ub]=[0]
(4.1.21)
[B]t[R][I]=[B]t[E]
(4.1.22)
unde [B]t este transpusa lui [B].

4.1.3. GRUPAREA REZISTOARELOR SI SURSELOR DE CURENT CONTINUU


4.1.3.1. Gruparea rezistoarelor
La legarea in serie a n rezistoare avnd rezistentele R1, R2, , Rn rezistenta echivalenta este:
n
R e=
Rk
(4.1.23)
k =1
La legarea in paralel a celor n rezistoare se obtine:
n
1
1
=
(4.1.24)
R e k =1 R k
Rezistenta echivalenta la legarea mixta a rezistoarelor se calculeaza tinnd cont de relatiile de mai

sus.
4.1.3.2. Gruparea surselor de curent continuu
a) serie
b) paralel

c) paralel echivalent
Fig. 4.1.6.
Legarea
surselor
a)
Legarea in
serie (fig.
4.1.6.a) a
surselor se
utilizeaza
atunci
cnd
se
urmareste
obtinerea

unei tensiuni mai mari pe rezistenta de sarcina R. T.e.m. totala va fi:


n
Ue=
(4.1.25)
Uek
k =1
Conform legii lui Ohm aplicata la un circuit inchis, curentul prin rezistenta de sarcina va fi:
n

Uek

I=

k =1

R + rk

(4.1.26)

k =1
unde rk (k=1, , n) sunt rezistentele interne ale fiecarei surse presupuse identice.
b) Legarea in paralel (fig. 4.1.6.b) a surselor de curent continuu se face cu surse cu aceeasi t.e.m. si
aceeasi rezistenta interioara. Tensiunea U ce se stabileste la bornele sarcinii este aceeasi cu oricare din
t.e.m. ale surselor din care se scade caderea de tensiune pe rezistentele interne, adica:
U=Ue1 r1I1=Ue2 r2I2= =Uen rnIn
Circuitul echivalent al schemei in paralel este conform fig. 4.1.6.c.
Tensiunea U=Ee reprezinta t.e.m. echivalenta a circuitului paralel iar pentru o latura k avem:
Ee=Uek - Ikrk
(4.1.27)

sau
Ik=gk(Uek - Ee) unde gk=1/rk
Din teorema I a lui Kirchhoff avem:

Ik

(4.1.28)

=0

(4.1.29)

k b
b = 1, 2, , N-1
Din relatiile (4.1.28) si (4.1.29) se obtine t.e.m. echivalenta Ee:
n

g k Uek

Ee=

k =1

(4.1.30)

gk

k =1

Observatii:
1. Daca t.e.m. ale surselor legate in paralel nu sunt egale si bateria este in gol (nu exista sarcina)
sursa cu t.e.m. cea mai mare se va descarca pe sursa cu t.e.m. mai mica. Astfel apar curenti de circulatie
intre surse, chiar daca bateria nu alimenteaza un receptor exterior.
Legarea mixta a surselor de curent continuu se foloseste atunci cnd bateria trebuie sa furnizeze att
o tensiune ct si un curent de valori mai mari dect posibilitatile unei surse.
4.1.4. Metode de calcul a retelelor liniare de c.c.
Prin calculul unei retele se intelege determinarea curentilor din laturile sale atunci cnd se cunosc
rezistentele rezistoarelor si t.e.m. ale surselor (sau tensiunile la borne) din reteaua respectiva.
4.1.4.1. Metoda teoremelor lui Kirchhoff
Se considera o retea de curent continuu care are N noduri si L laturi. Pentru aceasta retea se pot
scrie (N1)+(LN+1)=L relatii independente. Sistemul permite determinarea intensitatilor curentilor din
fiecare latura.
Pentru aplicarea teoremelor este necesara precizarea sensului de parcurs pentru fiecare curent al
laturilor ct si sensul de parcurs al ochiurilor independente. Daca in urma calculelor, curentii din unele
laturi rezulta negativi, inseamna ca sensul lor efectiv este opus sensului de parcurs stabilit initial.
4.1.4.2. Metoda superpozitiei (suprapunerii efectelor)
Metoda duce la simplificarea calculului retelelor complexe in care exista mai multe surse de energie
electrica. Algoritmul de calcul se bazeaza pe principiul suprapunerii efectelor aplicabil la retelele liniare.
Pentru exemplificare se considera reteaua electrica din fig. 4.1.7:

a) reteaua data

b) si c) reteaua cu cte o sursa

Fig. 4.1.7
Se considera mai inti ca in retea actioneaza numai sursa cu t.e.m. Ue1, iar t.e.m. Ue2 se presupune
zero, retinndu-se numai rezistenta interna r2 a acesteia. Apoi se considera ca in retea actioneaza numai a
doua sursa, de la prima sursa retinndu-se numai rezistenta interna r1.
'
'
'
''
''
''
Rezolvnd circuitele din fig. 4.1.7 se obtin valorile lui I 1 , I 2 , I respectiv I 1 , I 2 , I . Apoi se
suprapun efectele si se obtin curentii reali din laturi, adica:
'
''
'
''
'
''
I1 = I 1 I 1 ; I2 = I 2 + I 2 ; I = I + I .
4.1.4.3. Teoremele generatoarelor echivalente
Adesea in aplicatii in care intervin circuite cu structura complexa, intereseaza aflarea numai a unui
curent dintr-o latura sau numai a tensiunii intre doua noduri. In aceste cazuri se face apel la teoremele
generatoarelor echivalente, care arata ca un dipol liniar activ admite doua scheme echivalente numite:
schema generatorului echivalent de tensiune, respectiv schema generatorului echivalent de curent.
4.1.4.3.1. Teorema generatorului echivalent de tensiune (Thevenin Helmholtz)
Curentul IAB debitat de o retea liniara intr-o rezistenta R legata la bornele A, B este egal cu raportul
dintre tensiunea UABO de mers in gol la bornele A, B si suma dintre rezistenta exterioara R si rezistenta
interna, RABO a retelei pasivizate.
IAB =

UA B O
R +R A B O

Eg
Rg +R

(4.1.31)
A BO
Exemplu: Sa se transforme schema din fig.
4.1.8 intre bornele 1-2, intr-un generator
echivalent de tensiune.

Fig. 4.1.8.
Conform teoremei lui Thevenin-Helmholtz
generatorul echivalent de tensiune va avea Eg=U120
si Rg=R120, determinata cu bornele 1-2 in gol
conform fig. 4.1.9.
Date numerice:
E2 = 16 V
R1 = 5,5 R4 = 2
E4 = 24 V
R2 = 2 R5 = 4
E6 = 64 V
R3 = 2 R6 = 5
Aplicnd teorema II se obtine:
I14R2-I24R3-U120=-E2
U120=I14R2-I24R3+E2
Curentii I14 si I24 se obtin prin metoda curentilor ciclici, deoarece bornele (1-2) sunt in gol.

a)

b)
Fig. 4.1.9

I14=il si I24=i2
Sistemul de ecuatii are forma:
il(R2+R5+R6)+i2R5=E6-E2
ilR5+i2(R3+R4+R5)=E4
sau numeric
lli1+4i2=48
4i1+8i2=24
Rezolvnd sistemul se obtine i1=4A, i2=1A si U120=22V.
Rezistenta echivalenta a retelei pasivizate intre bornele 1-2 in gol, R120, se calculeaza din fig.
4.1.9.b. Triunghiul rezistentelor R 3, R4, R5 se transforma in stea.

R 3R 4
= 0 ,5
R 3 +R 4 +R5
R 3R 5
=
=1
R 3 +R 4 +R5
R 4R 5
=
=1
R 3 +R 4 +R5

R 34 =
R 35
R 45

Rezulta acum valoarea rezistentei echivalente a retelei cu bornele 1-2 in gol.

R 1 2 0 = R 34 +

(R 2 + R 35 )(R 6 + R 45 )
= 0 ,5 + 2 = 2 ,5
R 2 + R 6 + R 35 + R 45

Deci generatorul echivalent de tensiune este prezentat in fig. 4.1.10.


Curentul I12 va fi de forma:

U1 2 0
22
=
R 1 2 0 + R 1 2 ,5 + 5,5
11
I12=
A .
4

I12=

Fig. 4.1.10
Relatia 4.1.31 se foloseste pentru aflarea curentilor din laturile pasive.
4.1.4.3.2. Teorema generatorului de curent echivalent (Norton)
Tensiunea UAB produsa in sarcina de o retea liniara care alimenteaza o rezistenta exterioara R este
egala cu raportul dintre curentul de scurtcircuit IABSC (pe care il debiteaza reteaua cnd bornele A, B sunt
scurtcircuitate) si suma dintre conductanta exterioara G si conductanta GABO a restului retelei, pasivizata,
raportata la bornele A, B.

I A B sc
G +G A B O

Ig

(4.1.32)
g
Exemplu: Se considera reteaua din fig. 4.1.11 si se cere sa se transforme reteaua, intre bornele 2-4,
intr-un generator echivalent de curent.
UAB=

G +G

a)

b)
Fig. 4.1.11

Date numerice E1=30V, E4=30V, E6=50V, R1=4, R2=10, R3=2,25, R4=8, R5=10, R6=5.
Curentul de scurtcircuit I24sc, se afla aplicnd metoda curentilor ciclici in cele trei ochiuri fig.
4.1.11.b.
I24sc=i1+i2
i1(R1+R2) i3R2=E1
i2(R4+R5) + i3R5=E4
i1R2+i2R5+i3(R2+R5+R6)=E6
Inlocuind valorile, sistemul devine:
14i1 10i3=30

18i2+10i3=30
10i1+10i2+25i3=50
Rezolvnd sistemul se obtin curentii ciclici:

1 65
25
1 38
A; i2= A si i3=
A.
31
31
31
1 40
Astfel I24SC=
A.
31
i1=

Conductanta echivalenta a retelei pasivizate, intre bornele 2-4 in gol, se calculeaza dupa fig. 4.1.12.
Se transforma triunghiul format din R2, R6 si R5
intr-o stea echivalenta.

R 2R 6
R 2 +R5 +R6
R 2R 5
R25=
R 2 +R5 +R6
R 5R 6
R56=
R 2 +R5 +R6
R26=

=2

=4

=2

Fig. 4.1.12
Rezulta acum valoarea rezistentei echivalente a retelei pasivizate cu bornele 2-4 in gol.
R240=R25+

(R 1 + R 2 6 )(R 4 + R 56 ) 31
= .
R 1 + R 5 + R 2 6 + R 56 4

Fig. 4.1.13

Conductanta G240=

1
R 2 40

4 -1 4
=
S.
31
31

Generatorul echivalent de curent este conform fig. 4.1.13:

Avem deci: U24=

I 2 4SC
G 2 40 + G

U
63
7
V . Curentul I24= 2 4 = A
8
R3 2

3
Teorema prezentata se foloseste pentru aflarea tensiunilor pe laturi pasive (vezi relatia 4.1.32).

4.1.4.4. Metoda transfigurarii


O retea electrica se poate prezenta in conectare poligonala sau in conectare stelata. Pentru calculul
retelei trebuie sa se faca transfigurarea poligonului in stea sau a stelei in poligon.
Metoda transfigurarii este aplicabila att la retele pasive ct si la retele active.
Consideram rezistoarele R12, R23 si R31 conectate in triunghi.
Transformnd conexiunea in triunghi in conexiunea stea, se obtine fig. 4.1.14, in care rezistoarele
R1, R2 si R3 trebuie determinate in functie de R12, R23 si R31.

Fig. 4.1.14
Pentru aceasta se pune conditia ca rezistentele echivalente dintre punctele 1-2; 2-3; 3-1 sa fie
aceleasi pentru cele doua conexiuni. Lasnd borna 1 in gol, pentru conexiunea triunghi se obtine
rezistenta echivalenta:

R + R 2 3 + R 31
1
1
1
=
+
= 12
R e1 R 1 2 + R 31 R 2 3 R 2 3 (R 1 2 + R 31 )
R (R + R 31 )
R e1 = 2 3 1 2
R 1 2 + R 2 3 + R 31

Pentru conexiunea stea cu borna 1 in gol, se obtine rezistenta echivalenta:

R e1 = R 2 + R 3 .

Conform conditiei puse anterior


R2+R3=

R 2 3 (R 1 2 + R 31 )
R 1 2 + R 2 3 + R 31

R e1 = R e1

adica:
(4.1.33)

Analog se fac calculele, lasnd bornele 2 si 3 in gol si se obtine:

R 31 (R 1 2 + R 2 3 )
R 1 2 + R 2 3 + R 31
R 1 2 (R 2 3 + R 31 )
R1+R2=
R 1 2 + R 2 3 + R 31
R3+R1=

(4.1.34)

(4.1.35)

Din sistemul format de relatiile (4.1.33), (4.1.34) si (4.1.35) rezulta valoriile rezistentelor R1, R2 si
R3. Adunndu-se relatiile se obtine:
2(R1+R2+R3)=

2 (R 1 2 R 2 3 + R 2 3 R 31 + R 1 2 R 31 )
R 1 2 + R 2 3 + R 31

Comparndu-se pe rnd relatia (4.1.36) cu celelalte se obtine:

(4.1.36)

R1 =

R2 =

R3 =

R 12
R 12
R 12

R 1 2 R 31
+ R 2 3 + R 31
R 12 R 23
+ R 2 3 + R 31
R 2 3R 31
+ R 2 3 + R 31

(4.1.37)

(4.1.38)

(4.1.39)

Pentru transfigurarea stea triunghi, demonstratia se face similar cu cea dinainte considernd pe rnd
bornele 2-3, 3-1, 1-2, in scurtcircuit si scriind rezistentele echivalente la stea si la triunghi egale. Obtinem:

R 1R 2
+R1+R2
R3
R 2R 3
R23=
+R2+R3
R1
R 1R 3
+R1+R3
R31=
R2

(4.1.40)

R12=

(4.1.41)

(4.1.42)

4.1.4.5. Metoda curentilor ciclici (ochiurilor independente)


Daca reteaua data are un numar mare de ochiuri, aplicarea celor doua teoreme ale lui Kirchhoff
duce la un sistem cu un numar mare de ecuatii a carui rezolvare este dificila. Metoda curentilor ciclici
permite calculul retelei cu un numar redus de ecuatii. Aceasta retea complexa se considera ca o
suprapunere de ochiuri independente, fiecare din aceste ochiuri fiind strabatut de un curent propriu
(curent ciclic).
Printr-o latura care este comuna la doua ochiuri independente circula doi curenti ciclici, unul
apartinnd unuia dintre ochiuri, iar al doilea apartinnd celuilalt ochi. In aceste conditii, curentii reali sunt
dati de suma algebrica a celor doi curenti ciclici din laturile respective. Curentii ciclici se obtin prin
rezolvarea sistemului de ecuatii scris prin aplicarea teoremei a 2-a a lui Kirchhoff, pentru fiecare ochi
independent, dupa ce in prealabil s-a fixat cte un sens de referinta in fiecare din aceste ochiuri (care este
si sensul curentului ciclic).
Exemplu: Se considera reteaua din fig. 4.1.15 si se cere sa se calculeze curentii din laturi folosind
metoda curentilor ciclici.
Aplicnd teorema a 2-a a lui Kirchhoff in
fiecare din cele trei ochiuri se obtine:
Ue Ue1 = (R1+R3)i1 R3i3; Ue + Ue2 =
(R2+R4)i2 + R4i3
0 = (R3 + R4 + R5)i3 R3i1 + R4i2
unde i1, i2, i3 sunt curentii ciclici.
Fig. 4.1.15
La scrierea acestor ecuatii s-a tinut seama ca R3
este parcursa att de i1 intr-un sens, ct si de i3 in
sens opus si, la fel R4 este parcursa de curentii i2 si i3
in acelasi sens.
Prin rezolvarea ecuatiilor se obtin curentii
ciclici i1, i2, i3. Curentii reali sunt de forma:
I = i1 i2; I1 = i1; I2 = + i2; I3 = i1 i3; I4 = i2 +i3; I5 = i3.

Daca pentru un curent rezulta din calcule valoarea negativa, inseamna ca sensul lui este opus fata de
cel adoptat in schema.
In forma generala, sistemul de ecuatii obtinut prin aplicarea teoremei a 2-a a lui Kirchhoff pentru
fiecare ochi independent se poate scrie:
O
Uep =
R qpiq (p = 1, 2, , O)
(4.1.43)
q=1
unde O reprezinta numarul ochiurilor independente.
Uep este suma algebrica a t.e.m. ale ochiului. Daca sensul t.e.m. coincide cu sensul curentului ciclic
ea intra in suma cu sensul (+), daca nu coincide cu (-).
Rqp pentru q = p, este rezistenta electrica totala a ochiului p si este (+) intotdeauna iar daca qp, Rqp
este suma rezistentelor laturilor comune a ochiului q si p; daca curentii ip si iq au acelasi sens prin laturile
comune, Rqp este pozitiva iar in cazul cnd ip si iq au sensuri diferite prin latura comuna, Rqp este negativa.

4.1.4.6. Teorema transferului maxim de putere


Se considera circuitul din fig. 4.1.16. Se cunosc valoarea t.e.m. E si rezistenta interioara a sursei Ri.
Se cere sa se determine valoarea (pozitiva) a rezistentei R, pentru care puterea data de generator pe la
bornele AB este maxima. Puterea la borne are expresia:
RE2
2
deoarece I
PAB = UABI = RI =
2
(R + R i)
=

E
conform legii lui Ohm.
R +R i

Fig. 4.1.16
Functia PAB = f(R) in fig. 4.1.17 este continua si pozitiva.
Ea se anuleaza pentru R = o si R = si are in acest interval un maxim care se obtine anulnd
derivata:
dPA B
E 2 (R i2 R 2 )
(4.1.44)
=
=0
dR
(R + R i)4
Derivata se anuleaza numai pentru R = Ri.
Teorema: O sarcina conectata intre doua borne ale unei surse absoarbe puterea maxima, daca
rezistenta ei este egala ca valoare cu rezistenta interioara a sursei.
O astfel de sarcina se numeste adaptata la sursa. Puterea maxima debitata de sursa este:

E2
PABmax = +
4R i

(4.1.45)

Puterea corespunzatoare furnizata de sursa este:

E2
Pg = EI =
2R i
Randamentul in acest caz (R = Ri) este:

(4.1.46)

PA

B m ax

Pg

= 0,5

Fig. 4.1.17
Observatii:
Mai exista si alte metode si teoreme pentru calculul retelelor electrice:
- Metoda potentialelor la noduri;
- Teorema reciprocitatii (Maxwell);
- Teorema lui Vaschy;
- Teorema compensatiei;
- Teorema conservarii puterilor.

4.2. CIRCUITE ELECTRICE NELINIARE DE CURENT CONTINUU


Circuitele care contin cel putin un element de circuit (rezistor) neliniar se numesc circuite neliniare
de curent continuu. Elementele neliniare de curent continuu sunt elemente de circuit caracterizate prin
aceea ca dependenta dintre tensiunea la bornele lor si curentul care le strabate este neliniara, altfel spus,
U=f(I) este o curba oarecare. Se constata ca intre U si I exista o dependenta de forma:
U(I)=R(U,I)I
(4.2.1)
ce contine o marime (rezistenta), R(U,I) care depinde at t de U c t si de I deci, nu poate caracteriza
elementele neliniare, asa cum era in cazul elementelor liniare.
Un rezistor neliniar (cu simboluri grafice
sau
) este determinat daca se cunoaste U=f(I) sau I=f(U). Elementele neliniare de curent
continuu se caracterizeaza cu ajutorul a doi parametri si anume:
a) rezistenta statica RS, definita ca raportul dintre tensiunea si curentul corespunzator unui punct de
functionare (de exemplu M).

U
Rs = = k tg > 0
I M

(4.2.2)

b) rezistenta dinamica (diferentiala) RD, definita ca raportul dintre cresterea tensiunii si cresterea
curentului in jurul unui punct de functionare.

Fig. 4.2.1

dU
U
RD = lim
= k tg >< 0
=
I0 I M
dI

(4.2.3)

unde k s-a notat raportul scarilor grafice pentru U si I (vezi fig. 4.2.1).
In alt punct de functionare RS si RD au alte valori. RS este o marime nenegativa iar RD poate lua si
valori negative.

4.2.1. Tipuri de elemente neliniare


Pot avea caracteristici simetrice (aceeasi comportare, adica aceeasi U=f(I) pentru ambele sensuri ale
curentului prin element, de exemplu rezistoarele) nesimetrice (comportare diferita pentru cele doua
sensuri ale curentului prin element, de exemplu redresoarele) sau cu histerezis (de exemplu tuburile cu
descarcari luminiscente).
4.2.1.1. Lampile cu incandescenta
Neliniaritatea caracteristicii se datoreste faptului ca (deci si R) a filamentului se modifica odata cu
variatia temperaturii sale, dictate de curentul care trece prin element.

( )

( )[

)]

(4.2.4)
Avem 0 1 + 0
unde:
(0) este la temperatura 0 (in 0C);
este coeficientul de temperatura raportat la 0 (in 1/0C);
reprezinta rezistivitatea materialului.
Se demonstreaza si experienta confirma ca la metale >0 av nd valori in plaje

(0,014,5)10

1
0
0 , la 0=20 C iar
C

m etale
carbon

<0 av nd valori in plaje (-0, 20,8)10

1
0
C

la carbon

la 0=200C.

Fig. 4.2.2
In consecinta R=

l
A

creste cu temperatura la metale si scade in cazul carbonului.

Caractesticile din fig. 4.2.2 se pot aproxima analitic prin expresia:


3
(4.2.5)
I aU bU
unde a, b sunt coeficienti care depind de natura materialului respectiv, b<0 in cazul filamentului de
carbon.
4.2.1.2. Termistoarele
Sunt rezistoare neliniare simetrice realizate dintr-un amestec de materiale semiconductoare (oxizi
de fier, nichel, mangan etc.).
Rezistenta unui termistor scade mult cu temperatura si anume dupa legea exponentiala.
1 1
a
T T0
R(T)=R(T0) e
(4.2.6)
Unde a este o constanta de
material
(a>0 intre 1000 si 8000).
Pot fi cu incalzire directa sau
indirecta. Au aplicatii variate in
electronica si tehnica masuratorilor. Cele
cu

incalzire directa se utilizeaza ca traductoare de temperatura, la stabilizarea termica a circuitelor cu


tranzistoare, in constructia releelor de temperatura etc. iar cele cu incalzire indirecta, se utilizeaza ca
reostate comandate. Caracteristica U=f(I) este conform fig. 4.2.3.
Fig. 4.2.3
4.2.1.3. Varistoarele (cu tirit sau cu vilit)
Sunt rezistoare neliniare simetrice si se obtin prin presarea la temperaturi ridicate a unui amestec de
carbura de Si si grafit.
Caracteristica U=f(I) (fig. 4.2.4)
prezinta
un palier pentru care U se pastreaza practic
constant
in limite largi de variatie a curentului prin
rezistor si
se poate aproxima analitic printr-o expresie
material
I aUn , unde a este o constanta de
iar n un coeficient care are valori cuprinse
intre 3,57.

Fig. 4.2.4.

Se utilizeaza in tehnica tensiunilor inalte pentru protejarea instalatiilor contra supratensiunilor


atmosferice si/sau de comutatie cu ajutorul descarcatoarelor cu rezistenta variabila (D.R.V.) compuse din
discuri ceramice de tirit.
4.2.1.4. Tubul baretor
Este realizat dintr-un tub de sticla umplut cu hidrogen (pentru o mai buna transmisie a caldurii) in
care se gaseste un filament de fier. Se constata ca la cresteri insemnate ale tensiunii (U1 U2) curentul
creste putin (I1 I2 ) ceea ce face ca tubul sa fie utilizat (in special in electronica) la realizarea
stabilizatoarelor de curent (fig. 4.2.5).

Fig. 4.2.5
4.2.1.5. Tubul cu descarcari luminiscente (cu neon sau cu un alt gaz la presiune scazuta)
Este un rezistor neliniar cu histerezis av nd o caracteristica simetrica fata de origine (daca electrozii
sunt identici).
C nd U dintre electrozi ajunge la o valoare Ua (de aprindere) in tub incepe descarcarea electrica
(Ua>US) unde US este tensiunea stabilizata (fig. 4.2.6).

Se mai numeste si tub stabilivolt deoarece prezinta un palier la US, c nd curentul variaza in limite
largi (I1 I2).
Alte rezistoare neliniare, nesimetrice sunt dioda electronica, trioda electronica, tranzistorul,
tiristorul (dioda semiconductoare comandata) etc.
Fig. 4.2.6

4.2.2. Metode de rezolvarea circuitelor electrice neliniare de curent continuu


Pentru rezolvare se aplica, in principal, urmatoarele metode: analitica, de iteratie cu
aproximari succesive si grafice.
4.2.2.1. Metode analitice
Consta in rezolvarea ecuatiilor corespunzatoare teoremelor lui Kirchhoff, tin ndu-se
seama de caracteristicile U=f(I) ale elemetelor neliniare aproximate in functii. Teoremele lui
Kirchhoff se pot scrie

Ik

k( b )

=0
kIk

, (b=1, 2, , N-1) si

nk

Ek , (p = 1, 2, , O)

(4.2.7)

k( p )
k( p )
k( p )
unde: cu Unk (fig. 4.2.7) s-au notat caderile de tensiune la bornele rezistoarelor
neliniare (Rnk) presupun nd ca circuitul contine si elemente liniare (Rk) respectiv ca sursele
de t.e.m. sunt liniare.
La ecuatiile corespunzatoare
celor doua teoreme se adauga
caracteristicile
U=f(I)
ale
elementelor neliniare aproximate
prin: segmente de dreapta,
polinoame de puteri de forma:
Fig. 4.2.7

U =A0 +
polinoame exponentiale

polinoame trigonometrice
n

n=

a ke

b kI

A k Ik

k =1

(4.2.9)

k =1

U = A o +

(B k s inkI + C k c o s kI)

U =A 0+

(B k s hkI + C k c hkI)

(4.2.10)

k =1
polinoame de functii transcendente
n

(4.2.11)

k =1
in care coeficientii
A0, Ak, ak, A0, Bk, Ck, A0, Bk, Ck
se determina prin valori particulare ale marimilor U si I obtinute cu ajutorul
caracteristicilor.
Nota: se observa ca folosind dezvoltarile in serie
x3 x5
s inx = x
+
......relatia (4.2.8) rezulta din (4.2.10)

3!

5!

x2 x4
c os x =1
+
......
2! 4!

(4.2.12)

In cazul unor variatii mici ale tensiunilor si curentilor dintr-un circuit neliniar in jurul
unui punct de functionare (stare de referinta), teoremele lui Kirchhoff pot fi scrise intr-o
forma particulara, obtin ndu-se ecuatii liniare. Astfel, daca starea de referinta este
caracterizata de marimile Eko, Uko, Iko si presupun nd ca in circuit sunt numai rezistoare
neliniare, teoremele lui Kirchhoff conduc la

I k0

=0

k( b )

k0

, (b = 1, 2, , N-1)

Ek 0

(4.2.13)

, (p = 1, 2, , 0)

(4.2.14)

kp
kp
Presupun nd acum ca t.e.m. sufera c te o mica variatie (crestere) dEk0, aceasta
conduce la modificarea corespunzatoare a curentilor cu dIk0, respectiv, a caderilor de
tensiune dUk0, inc t in noua stare marimile enumerate mai sus capata forma:
Ek=Eko+dEko
(4.2.15)
Ik=Iko+dIko
(4.2.16)
Uk=Uko+dUko
(4.2.17)
Teoremele lui Kirchhoff dau:

(I k 0

+ dI k 0 ) = 0

k( b )

(U

k0

+ dU

k0

(4.2.18)

) = (Ek 0

+ dEk 0

(4.2.19)

k( p )
k( p )
Tin nd seama de relatia de definitie a rezistentei dinamice, se observa ca in jurul
punctului de functionare, pentru variatii suficient de mici este valabila aproximatia:
k 0 R dk 0 dI k 0
Astfel ca Uk=Uk0+Rdk0
dIk0 si corespunzator avem:

dU

(U

k0

+R

dk 0

dI ko ) =

(Ek 0

+ dEk 0

(4.2.20)

k( p )
k( p )
Scaz nd (4.2.13) din (4.2.18) si (4.2.14) din (4.2.19) rezulta:

dI k 0

=0

dI k 0 =

k( b )

dk 0

(4.2.21)

(4.2.22)

dEk 0

(4.2.23)

k( p )
k( p )
care reprezinta teoremele lui Kirchhoff pentru componente lent variabile. Ele arata ca
pentru variatii suficient de mici ale tensiunilor si curentilor dintr-un circuit neliniar acesta se
poate inlocui in scop de calcul print-un circuit liniar, obtinut prin inlocuirea rezistentelor
statice cu rezistentele dinamice ale rezistoarelor neliniare, corespunzatoare starii de referinta.
Daca circuitul electric contine un singur rezistor neliniar si se doreste aflarea
curentului prin acest rezistor sau tensiunii la bornele sale, se pot aplica teoremele
generatoarelor echivalente, observ nd ca circuitului ii corespunde un generator de tensiune
sau un generator de curent (fig. 4.2.8).

Fig. 4.2.8
Relatiile devin:

IA B =
U

AB

U
R

SN

A BO

+R

(4.2.24)

A BO

I A B SC
GSN + GA B O

(4.2.25)

unde RSN, GSN sunt rezistenta statica, respectiv conductanta statica (dependente de
curent).
4.2.2.2. Metoda aproximatiilor succesive (iteratie)
Este in general laborioasa si se aplica pentru circuite cu numar mic de elemente
neliniare. In forma uzuala, se pleaca de la ecuatiile corespunzatoare teoremelor lui Kirchhoff
si se stabilesc expresiile unor marimi (curenti, tensiuni) care intereseaza si in care intervin
rezistentele statice, inca necunoscute. Se aproximeaza initial, valorile acestor rezistente si
apoi se corecteaza prin calcule succesive p na se obtin valori care verifica solutiile deduse
din ecuatiile circuitului si bineinteles, caracteristicile elementelor neliniare respective (date
sub forma de curbe sau analitic).
Aplicatie: Se considera puntea stabilizatoare simetrica conform fig. 4.2.9 unde
R1=R2=10, R5=15.
Rezistoarele neliniare Rn3, Rn4 au caracteristici U=f(I) de forma celei prezentate in fig.
4.2.10. Stiind ca puntii i se aplica tensiunea UAB=100 V, se cer curentii prin rezistoare.

Fig. 4.2.9

Fig. 4.2.10

Intruc t Rn3=Rn4=RS cu sensurile din fig. 4.2.9 teoremele lui Kirchhoff dau:
-I1+I4+I5=0
R1I1-RSI3+R5I5=0
R1I1+RSI4=UAB
cum din motive de simetrie I1=I2, I3=I4 sistemul devine:
I1=I3+I5
10I1-RSI3+15I5=0
10I1+RSI3=100
cu solutiile: I1

2 R S + 30
;
0 ,7R S + 3
50
I3 =
;
0 ,7R S + 3
2R S 20
I5 =
.
0 ,7R S + 3

Deoarece RS=f(I3) si aleg nd, de exemplu RS=100 rezulta I1=3,151 A, I3=0,685 A,


I5=2,466 A.
Din caracteristica U=f(I) fig. 4.2.10 la I3=0,685 A corespunde U=73,5 V si deci
valoarea corectata a lui RS.

U
= 1 0 7,3
I3

etc.

Rezultatele calculelor sunt prezentate mai jos:


Ordinul
Iteratiei
0
1
2
3
4
5

R3=R4=RS
1
100
107,3
112,5
115,2
117,8

I1=I2
A
2
3,151
3,131
3,119
3,113
3,107

I3=I4
A
3
0,685
0,640
0,612
0,598
0,585

I5
A
4
2,466
2,491
2,507
2,515
2,522

UCD
V
5
36,990
37,365
37,605
37,725
37,830

6
7

118,8
118,8

3,105
3,105

0,580
0,580

2,525
2,525

37,875
37,875

Deci, in regimul considerat, curentii au valorile I1=I2=3,105 A; I3=I4=0,580 A;


I5=2,525 A obtinute dupa a sasea iteratie.
4.2.2.3. Metoda grafica
Se aplica pentru circuite cu rezistoare conectate in serie, in derivatie si mixt. Metoda
consta din a construi, din aproape in aproape, cu ajutorul caracteristicilor U=f(I) ale
rezistoarelor neliniare, caracteristicile U=f(I) pentru schemele echivalente ale unor grupari
partiale din circuit, p na se ajunge la caracteristica schemei echivalente dipolare globale.
Aceasta fiind cunoscuta, se pot determina apoi curentii si tensiunile din circuit.
a) Conexiunea serie a doua rezistoare neliniare este echivalenta cu un singur
rezistor neliniar. Caracteristica rezistorului echivalent se poate determina daca se cunosc
caracteristicile celor doua rezistoare neliniare Un1=f(I) si Un2=f(I).

Fig. 4.2.11

Fig. 4.2.12

Conform teoremei a doua a lui Kirchhoff:


Ub=Un1+Un2
(4.2.26)
valabila pentru orice valoare a curentului din circuit.
Astfel, pentru o valoare arbitrara I (aceeasi pentru ambele rezistoare neliniare,
deoarece sunt conectate in serie) se deterimna din Un1=f(I) tensiunile U1 si U2 la bornele
celor doua rezistoare neliniare. Conform (4.2.26) tensiunea la borne Ub se obtine prin
insumarea ordonatelor. Proced nd analog pentru alte valori ale curentului, rezulta punct cu
punct, Ub=f(I) a rezistorului neliniar echivalent.
b) Conexiunea paralela a doua rezistoare neliniare este echivalenta cu un singur
rezistor neliniar (fig. 4.2.13).

Fig. 4.2.13
Fig. 4.2.14
Caracteristica rezistorului neliniar echivalent se poate determina daca se cunosc
caracteristicile celor doua rezistoare neliniare Un=f(In1) si Un=f(In2) fig. 4.2.14.
Conform primei teoreme a lui Kirchhoff, valabila pentru orice valoare a tensiunii la
borne:
I=In1+In2
(4.2.27)
Astfel, pentru o valoare arbitrara a tensiunii la borne Ub (aceeasi pentru ambele
rezistoare) se determina din Un=f(In1) si Un=f(In2) curentii In1, In2 prin cele doua rezistoare
neliniare. Conform (4.2.27) curentul I prin rezistorul neliniar echivalent se obtine prin
adunarea abciselor. Proced nd analog pentru alte valori ale tensiunilor la borne, rezulta punct
cu punct caracteristica Ub=f(I) a rezistorului neliniar echivalent.
c) Conexiunea mixta a doua rezistoare neliniare legate in paralel si in serie cu un
rezistor liniar.
De exemplu in cazul gruparii mixte din fig. 4.2.15: se determina in prealabil
caracteristica grupului constituit din conexiunea in paralel a rezistoarelor Rn1 si Rn2 (curba
U1=f(I)). Odata cunoscute U1=f(I) se face apel la gruparea rezistoarelor in serie, av nd in
vedere ca U=f(I)=RI. Se obtine curba Ub=f(I).

Fig. 4.2.15

Fig. 4.2.16

d) Gruparea dipolilor neliniari activi


Orice dipol neliniar activ de curent continuu poate fi redus la conexiunea in serie a
unui generator ideal de tensiune si a unui rezistor neliniar sau la conexiunea in paralel a unui
generator ideal de curent si a unui rezistor neliniar. Pentru a stabili regulile de grupare in
serie sau in paralel a unor astfel de dipoli este necesar ca in prealabil sa se precizeze modul
de obtinere a caracteristicilor lor.

U n=f(I)
U b =f(I)

I
Fig. 4.2.17

Fig. 4.2.18

Pentru a obtine Ub=f(I) a dipolului neliniar se are in vedere ca Ub+E=Un.


Rezulta deci:
Ub=Un-E
(4.2.28)
Prin urmare, pentru a determina Ub=f(I) se translateaza curba Un=f(I) in cantitatea (E) sau (+E) daca sensul t.e.m. E este invers fata de al curentului I.
In cazul c nd se adopta pentru dipolul activ schema din fig. 4.2.19, rezulta fig.
4.2.20:

I=f(U b )
IN =f(U b )
U

Fig. 4.2.19

Fig. 4.2.20

Prima teorema a lui Kirchhoff ne da:


I=In+Ig
(4.2.29)
Prin urmare caracteristica I=f(Ub) a dipol neliniar activ poate fi obtinuta prin
translatarea caracteristicii In=f(Ub) cu cantitatea Ig (sau (-Ig)) daca sensul lui Ig este invers
dec t in fig. 4.2.20.
Studiul gruparii dipolilor liniari activi in serie sau in paralel se poate face utiliz nd
procedeele prezentate mai sus.

5. ELECTRODINAMICA
5.1.
ELECTROMAGNETISM.
MARIMI
ELECTROMAGNETICE SI ELECTRODINAMICE

FIZICE

FUNDAMENTALE,

FORTE

5.1.1. C mpul magnetic


Experienta lui Hans Cristian Oersted (1777-1851) efectuata in 1820 a aratat ca in jurul oricarui
conductor parcurs de curent electric apare un c mp magnetic. Fizicianul rom n Nicolae Vasilescu Karpen
(1870-1964) a demonstrat experimental (1904) ca si corpurile macroscopice electrizate aflate in miscare
genereaza c mp magnetic in jurul lor.
Existenta acestui c mp se dovedeste prin forta cu care actioneaza asupra unui ac magnetic pe care-l
orienteaza sau prin forta cu care actioneaza asupra unui conductor mobil, parcurs de curent electric.
C mpul magnetic poseda energie si exercita actiuni este deci un sistem fizic. C mpul magnetic este o
forma fizica a materiei care se manifesta prin forte aplicate unui ac magnetic sau conductoarelor parcurse
de curent electric.
Studiul proprietatilor magnetice ale curentului electric se numeste electromagnetism.
Fortele magnetice pot fi impartite in trei categorii dupa cauzele fizice ale c mpului magnetic care le
exercita: forte electrodinamice care se exercita intre circuite parcurse de curent electric; forte
electromagnetice care se exercita intre un circuit parcurs de curent electric si un corp magnetizat; forte
magnetostatice care se exercita intre magneti permanenti.
In cazul cel mai general, c mpul magnetic poate fi produs de corpuri (conductoare) parcurse de
curent electric; de corpuri magnetizate; de c mpul electric variabil in timp.

Marimile vectoriale de stare locala ale c mpului magnetic sunt inductia magnetica B si intensitatea
c mpului magnetic

5.1.1.1. Bucla de curent


Pentru explorarea c mpului magnetic este necesar un corp de proba. Cel mai potrivit corp magnetic
de proba se realizeaza cu o mica spira executata dintr-un conductor foarte subtire, inchis, parcurs de un
curent i. Acest corp de proba se numeste bucla de curent (in tehnica: bobina de explorare, fig. 5.1.1).
Bucla de curent se caracterizeaza prin vectorul
contine bucla si care se defineste prin relatia:

m b = niA
in care:
A este aria suprafetei inchise de bucla;

b momentul buclei perpendicular pe planul ce


(5.1.1)

n este versorul normal la suprafata, al carui sens este asociat cu sensul curentului prin regula
burghiului drept (sensul de inaintare a burghiului drept rasucit in sensul curentului i).
Expresia momentului se poate scrie si:
b =
in care:

iA

(5.1.2)

A = nA este vectorul arie al conturului ocupat de conductorul buclei.


Daca bucla este formata din N spire suprapuse aria este:
A=NAs, in care As este aria unei spire
(5.1.3)
Daca curba , care formeaza conturul este plana, vectorul arie are ca modul chiar aria curbei plane.
In cazul in care curba nu este plana (fig. 5.1.2) vectorul arie este definit de relatia:

A=

1
2

rx dl

(5.1.4)

in care este raza vectoare din originea 0 p na in punctul de pe contur unde se considera elementul
de arc . Relatia (5.1.3) se deduce prin integrarea de-a lungul conturului a vectorilor ariei
elementare care formeaza aria suprafetei conice cu v rful in 0.
dA = 1 r x dl
(5.1.5)
2

dA, ai ariilor

Vectorul arie A nu depinde de originea aleasa. Pentru demonstrare se considera o alta origine 0
fata de care vectorul arie se presupune ca ar avea o valoare diferita A si rezulta:

1
1
1
r x dl= r R x dl= rx dl= A

2
2
2
in care r = r R , R fiind distanta constanta intre cele doua origini 0 si 0 (fig. 5.1.2) rezulta:
R x dl= R x dl= 0 deoarece dl = 0.
A =

5.1.1.2. Inductia magnetica in vid


Se constata experimental ca daca se aduce bucla de curent in apropierea unor circuite parcurse de
curenti electrici si situate in vid (practic situate in aer) asupra ei se vor exercita actiuni mecanice (fig.
5.1.3).
Momentul static al fortelor ce se exercita asupra buclei de curent, in raport cu centrul ei de masa, se
noteaza cu C (cuplu). Se constata experimental:
a) In fiecare punct din c mp exista o directie privilegiata, caracterizata in fig. 5.1.3 prin versorul

u B (r ) , astfel ca daca momentul buclei m

Fig. 5.1.1.

b este orientat in aceasta directie, cuplul C e nul.

Fig. 5.1.2

b) Intr-o pozitie oarecare a buclei, pentru care

Fig. 5.1.3.

b face unghiul cu

nla spira dupa orientarea u B si este proportional cu sin.


Se poate scrie C = C m ax nx u B

u B (fig. 5.1.3), cuplul tinde

sa aduca normala

(5.1.6)
c) cuplul maxim Cmax e proportional cu curentul i, cu aria buclei A iar in rest depinde numai de
punctul in care se aseaza bucla in c mp printr-un factor notat (B0(r))
Cmax=iAB0 (r)
(5.1.7)
Daca se reunesc cele trei constatari experimentale precedente se obtine expresia cuplului

C = iAnx u B

(r) B0 (r)

(5.1.8)

in care s-a indicat explicit ca directia aratata de u B depinde numai de punctul in care se aseaza
bucla si nu de curentul sau aria buclei. Relatia (5.1.8) se poate scrie tin nd seama de relatia (5.1.1).

C = m b x B 0 (r)
in care B 0 (r) = u B

(5.1.9)

B0 (r) este o marime ce caracterizeaza c mpul magnetic in fiecare punct.


Asadar cuplul C, care se exercita in vid intr-un c mp magnetic asupra unei bucle de curent, este

egal cu produsul vectorial dintre momentul buclei

b si o marime vectoriala de stare a c mpului

0 ,

numita vectorul inductie magnetica in vid. Vectorul B 0 este o marime primitiva a c mpului
electromagnetic, care caracterizeaza starea locala a acestui c mp in vid. Cuplul tinde sa roteasca bucla in
asa fel inc t momentul magnetic al buclei sa fie paralel cu directia locala a vectorului inductie magnetica
in vid.
5.1.1.3. Unitati de masura
In sistemul MKSA (sau S.I.) B0 se masoara in Wb/m2 (weber/metru2) sau T(tesla) si
(amper-metru2).
Observatii:

2
b in Am

Introducerea marimii B 0 - vectorul inductie magnetica in vid se poate face si pe baza altor
actiuni ponderomotoare ale c mpului magnetic, de exemplu pe baza fortei lui Laplace, sau pe baza fortei
lui Lorentz, forta exercitata de c mp asupra unei particule incarcate electric in miscare. Toate aceste
moduri de definire a acestei marimi primitive sunt echivalente intre ele.
5.1.2. Forta exercitata asupra unui element de conductor
5.1.2.1. Forta lui Laplace

Masur nd forta

ce se exercita asupra unui element de conductor

circuit parcurs de curentul i si plasat intr-un c mp magnetic ext. de inductie

F = ilx B

l, care face parte dintr-un


0 se constata valabilitatea:
(5.1.10)

Fig. 5.1.4
Aceasta expresie se poate demonstra cu ajutorul expresiei (5.1.8) si reciproc. Se va verifica acest
lucru numai in cazul particular al unui cadru dreptunghiular de dimensiuni l si d (conform fig. 5.1.4)

parcurs de curentul i si asezat intr-un c mp magnetic B 0 uniform ( B 0 l). Conform relatiei (5.1.10)
fortele ce se exercita asupra laturilor sunt pe planul l si B0. Cadrul se poate roti in jurul axei punctate.
In consecinta, vor da momente numai fortele care se exercita pe laturile de lungime l, deoarece fortele
exercitate asupra laturilor de lungime d sunt paralele cu axa de rotatie.
Momentul cuplului este:

C = dx F 1
Inlocuind valoarea fortei din (5.1.11) cu expresia din (5.1.10) se obtine:

(5.1.11)

C = dx (ilx B 0 )

(5.1.12)

sau tin nd seama ca sin<(l, B0)=1 iar sin<(d, F1)=sin


avem C=C=ildB0sin=IAB0sin
care reprezinta modulul vectorului moment dat de relatia (5.1.8).
Orientarile cuplurilor date de relatiile (5.1.8) si (5.1.12) coincid.
In general pentru un element l de conductor relatia (5.1.10) devine:

(5.1.13)

dF =i dl B 0 =idl B0 sin<( dl,B 0 ) u F


(5.1.14)
Obs. Forta lui Laplace (5.1.10) se utilizeaza pentru a introduce, pe baze experimentale si
independendent de orice interpretare microscopica, marimea i intensitatea curentului electric de
conductie care este o marime primitiva a teoriei macroscopice a c mpului electomagnetic.
5.1.2.2. Densitatea de forta
In cazul conductoarelor masive, se introduce marimea numita densitatea de volum a fortei.
Se considera un tub de curent, de intensitate
fig. 5.1.5.
Aplic nd relatia (5.1.10) avem:

F = il B

i, plasat sub actiunea unui c mp mg. B

0 conform

Volumul tubului este dat de:

V = l A

(5.1.15)

JA avem
i l=( J A) l= JV (5.1.16)
F = V J B
(5.1.17)
si tin nd seama ca i=

(se observa ca in cazul tubului de linii de curent

l,A,J sunt indreptati in aceeasi directie).


Fig. 5.1.5
Densitate de volum a fortei este:

lim

F
= f = J B
V

(5.1.18)
V 0
Asupra unui conductor masiv, strabatut de curentul de conductie i, se exercita o forta a carei
densitate de volum este egala cu produsul vectorial dintre

J si B

in punctul considerat.

5.1.3. INTENSITATEA C MPULUI MAGNETIC. FORTA ELECTRODINAMICA


DINTRE DOUA CONDUCTOARE PARALELE. PERMEABILITATEA VIDULUI
5.1.3.1. Forta lui Ampere
Se considera doua doua conductoare paralele, filiforme si foarte lungi, parcurse de curentii il
respectiv i2.
Experimental se constata ca cele doua conductoare se atrag c nd curentii circula in acelasi sens si se
resping c nd curentii circula in sens contrar.
Prin experientele sale Andre-Marie Ampere a constatat (in 1820-1821) ca valoarea fortei este data
de relatia:

F12 = u12 0
In care

F12

2i1 i2
l
r12

(5.1.19)

e forta datorita c mpului magnetic al curentului il exercitata asupra conductorului 2; l

este lungimea de conductor pentru care se calculeaza forta, r12 este distanta dintre conductoare, u12 este
versorul dirijat de la conductorul 1 spre 2 (fig. 5.1.6).
0 e o constanta universala de proportionalitate, care depinde de sistemul de unitati de masura.
In sistemul MKSA (respectiv SI) unitatea de curent numit amper absolut se defineste astfel:
intensitatea curentului constant care mentinut in doua conductoare filiforme paralele, rectilinii de lungime
practic infinita, asezate la distanta de un metru unul de altul, in vid, determina intre aceste conductoare o
forta de 2 10-7 newtoni pe metrul de lungime.

Fig. 5.1.6
In sistemul MKSA, 0=10-7

N
A 2

(5.1.20)

5.1.3.2. Permeabilitatea vidului


Pentru a obtine o scriere care sa corespunda sistemelor de unitati de masura rationalizate care
asigura forme mai simple pentru legile generale si teoremele mai importante, este convenabil sa se noteze
cu 0 constanta universala.

0 =

4 0
K

(5.1.21)

unde K= 4 in sisteme nerationalizate si K = 1 pentru sisteme rationalizate.


Marimea 0 astfel definita se numeste permeabilitatea vidului si este o constanta universala cu
urmatoarele valori numerice

0 = 10-7
in CGSem nerationalizat 0 = 1
1
1
in CGSes nerationalizat 0

c 02 9 .10 20
in MKSA nerationalizat

In sistemul MSKA rationalizat (sau SI) care se utilizeaza curent:

0 = 4 10

H
m

(5.1.22)

Aici H este simbolul pentu henry unitatea de masura in MKSA pentru inductivitati.
Relatia (5.1.19) devine

F12 = u 12

Cu ajutorul lui 0 si al vectorului

H0 =

0 2i1i2

l
4 r12
B0

(5.1.23)

se defineste intensitatea c mpului magnetic in vid

B0
0

(5.1.24)

Observatii:
Se constata o analogie de forma intre expresia fortei electrodinamice intre doua conductoare
parcurse de curenti electrici i1 si i2 si aceea a fortei electrostatice intre doua fire incarcate cu sarcina
electrica de densitate de linie

l 1 i l 2 .

(5.1.25)
Se precizeaza ca inductia magnetica depinde de proprietatile magnetice ale mediului in care are loc
c mpul magnetic si se determinca experimental. In schimb in medii omogene si izotrope, intensitatea
c mpului magnetic este independenta de aceste proprietati, fiind considerata ca o marime de calcul. Deci
in cazul c mpului magnetic stationar, inductia magnetica depinde at t de curenti liberi c t si de curenti
legati, in timp ce intensitatea c mpului magnetic depinde numai de curentii liberi.
5.1.3.3. Liniile c mpului magnetic
Linia c mpului magnetic este acea linie fictiva din spatiu la care vectorul inductiei magnetice este
mereu tangent, sensul liniei fiind acelasi cu sensul lui B conform fig. 5.1.7.
Liniile inductiei magnetice sunt inchise (fara inceput si fara sf rsit) ceea ce confera caracterul
solenoidal al c mpului vectorial

B.

Ecuatia liniilor de c mp magnetice se obtine av nd in vedere ca vectorii

B
B
dl
Fig. 5.1.7

dl

si

sunt coliniari.

dl x B =0

(5.1.26)

sau folosind componentele lui

dl

si

dupa cele trei axe.

i
j k
dlxB = dx dy dz = ( dyB z dzB y)i + ( dzB x dxB z)j + ( dxB y dyB x)k =0
Bx By Bz
de unde se obtine ecuatia diferentiala a liniilor inductiei magnetice
dx/Bx=dy/By=dz/Bz
(5.1.27)
Ansamblul liniilor de c mp dintr-un plan se numeste spectrul c mpului magnetic in acel plan.

Fig. 5.1.8

Fig. 5.1.9

In fig. 5.1.8 este reprezentat spectrul liniilor de c mp produs de un curent ce trece printr-un
conductor rectiliniu. Liniile de c mp au o forma circulara, cu sensul determinat cu regula burghiului
drept.
In fig. 5.1.9 este spectrul liniilor de c mp magnetic produs de un curent electric ce strabate spirele
unei bobine. Sensul liniilor de c mp se obtine tot cu regula burghiului drept (burghiul se roteste in sensul
curentului din spire).
Tubul de c mp magnetic este constituit dintr-un manunchi de linii ale c mpului magnetic, fiind
marginit de o suprafata laterala si av nd o anumita sectiune transversala S (fig. 5.1.10).
Fig. 5.1.10

5.1.3.4. Fluxul magnetic


Se considera o suprafata S delimitata de un contur, situata intr-un c mp magnetic (fig. 5.1.11).
Fluxul magnetic , se defineste prin integrala de suprafata a vectorului inductie
=

S B ds

(5.1.28)

In functie de < dintre vectorii


elementului de suprafata
arbitrar pe conturul .

B.

si

ds, fluxul poate avea valori pozitive sau negative. Sensul

ds se asociaza cu regula burghiului drept in functie de sensul de referinta ales

Printr-o suprafata elementara

ds, fluxul elementar este d= B ds=Bds cos de unde:

S B dsc os = B S c os

(5.1.29)

Daca liniile de c mp sunt normale la suprafata (=0) atunci:


=BS
(5.1.30)
Unitatea de masura pentru fluxul magnetic in sistemul MKSA (sau S.I.) se numeste Weber (Wb).

Fig. 5.1.11

5.1.4. RELATIILE FUNDAMENTALE (DE BAZA)


5.1.4.1. Legea fluxului magnetic
5.1.4.1.1. Forma integrala a legii
Se constata experimental ca oricare ar fi modul de producere al c mpului magnetic este valabila
urmatoarea lege generala;
Fluxul magnetic (fluxul vectorului inductie magnetica) printr-o suprafata inchisa este nul, oricare ar
fi forma suprafetei si in orice moment.
Si=0 sau

SiB d s =0

(5.1.31)

Aceasta lege exprima faptul ca nu exista sarcini magnetice analoage sarcinilor electrice, care
determina fluxul electric prin suprafete inchise. In cazul c mpului magnetic stationar, legea poate fi
demonstrata si verificata pentru cazuri particulare, in mod similar verificarii facute pentru fluxul inductiei
magnetice in vid. Conform acestei legi, daca intra flux magnetic printr-o parte a unei suprafete inchise
acelasi flux iese in acelasi moment prin alta parte a ei. Legea fluxului magnetic se mai poate enunta si sub
forma:
Fluxul magnetic are aceeasi valoare, prin toate suprafetele deschise, care au acelasi contur, adica
depinde numai de acest contur si nu de forma suprafetei sprijinita pe el.
La suprafete inchise, vectorul element de suprafata se alege orientat spre exteriorul suprafetei.
5.1.4.1.2. Forma locala a legii
In domenii de continuitate ale functiei, prin aplicarea teoremei divergentei relatiei (5.1.31) avem:

SiB d s = VSid ivB d V=0

(5.1.32)

de unde rezulta (volumul Vsi fiind arbitrar)


div B =0
(5.1.33)
In fiecare moment si in fiecare loc, divergenta inductiei magnetice este nula. Inductia magnetica
este un vector c mp solenoidal.
5.1.4.1.3. Linii si tuburi de flux magnetic
Din legea fluxului magnetic rezulta ca liniile vectorului inductie B nu pot sa inceapa sau sa se
termine intr-un punct din c mp deoarece fluxul, printr-o suprafata inchisa, ce se str nge catre acel punct,
ar fi nenul. Liniile pot fi inchise (ca in cazul conductorului foarte lung), pot incepe si se pot termina la
infinit, sau se pot infasura asimptotic in jurul unor curbe limita sau pe anumite suprafete.
Un ansamblu de linii ale vectorului B ce se sprijina pe o anumita curba inchisa constituie un tub de
flux magnetic.
Aplic nd legea fluxului magnetic unei portiuni de tub de flux limitata de doua sectiuni de baza A1
si A2 rezulta ca tuburile de flux magnetic sunt conservative, in jurul lor fluxul magnetic are aceeasi
valoare fig. 5.1.12.

Fig. 5.1.12
5.1.4.1.4. Potentialul magnetic vector

Conditia div

=0 care exprima continuitatea fluxului magnetic, este identic satisfacuta daca se

exprima vectorul inductiei

sub forma rotorului unui vector auxiliar

B =rot A
deoarece

.
(5.1.34)

A z A z A x A z A y A x

+
d iv.rotA (5.1.35)
+
x y
z y z
x z x
y
Marimea A se numeste potential magnetic vector al c mpului mg., iar existenta acestei marimi

d ivB =

este conditionata de valabilitatea legii fluxului mg.


Potentialul vector poate fi utilizat pentru a calcula fluxul magnetic.

S = B d s = rotA d s
S

sau conform teoremei lui Stokes S=

(5.1.36)

dl

(5.1.37)

Fluxul magnetic care trece prin


este egal cu integrala de linie a
vector de-a lungul conturului inchis si
aceasta suprafata (fig. 5.1.13).

suprafata S
potentialului
care limiteaza

Fig. 5.1.13
La calculul fluxului magnetic cu ajutorul
vectorului

S B d s

este necesar sa se determine valorile

in toate punctele suprafetei S.

La calculul fluxului magnetic cu ajutorul potentialului vector A este suficient sa se cunoasca


valorile lui pe conturul care limiteaza aceasta suprafata, inlocuind integrarea pe suprafata printr-o
integrare pe contur, ceea ce uneori poate fi foarte util.
Denumirea de potential vector s-a dat prin analogie cu potentialul scalar. In adevar printr-o
derivare spatiala a potentialului scalar se obtine intensitatea c mpului ( E =-grad V, in electrostatica). Tot
printr-o operatie de derivare spatiala vectoriala a lui

se obtine vectorul inductie magnetica B

( B =rot. A ).
Potentialul vector este o marime vectoriala de calcul, care nu are o semnificatie fizica nemijlocita.
Se foloseste insa pentru a simplifica tratarea matematica a multor probleme de fizica. El e univoc definit
numai dupa ce se alege div. A si originea potentialelor (punctul in care A =0).
Aplicatie
Verificam forma locala, a legii, pentru c mpul unui conductor rectiliniu, infinit de lung, strabatut de
curentul i (fig. 5.1.14) in vid.

H d l= i

H2r=i

Fig. 5.1.14

i
ut
2r
i
= 0 ut
2r

H =
B0

(5.1.38)

Componentele vectorului B0 din relatia (5.1.38) sunt B0z=0.

0i
i
0i
y
sin =

= 0
2r
2 x
2 x 2 + y 2
x 2 +y2
0i
i
x
B0y=
deci
cos = 0 2
2r
2 x + y 2

B0x=

y
2

+y2

x
B 0 x B 0 y B 0 z 0 i y
=

+
+
=
+

x
y
z
2 x x 2 + y 2 y x 2 + y 2

i
(2x y )
2x y
= 0 2

=0
2 (x + y 2 )2 (x 2 + y 2 )2
a
b
b
a
a
s rezulta:
s
Tin nd seama de derivata unui c t
=
2
s b
b
2
(x + y 2 )
2
2 y
(x + y )x y
y
2x y
x
=

x x 2 + y 2
(x 2 + y 2 )2
(x 2 + y 2 )2
div B 0 =

Rezulta deci prin calcul div.

= 0 deci forma locala a legii fluxului magnetic.

5.1.4.2. Legea magnetizatiei temporare


Legea exprima dependenta locala dintre intensitatea c mpului magnetic si componenta temporara a
magnetizatiei.
Un corp se gaseste in stare de magnetizatie daca este supus unor forte si unor cupluri, c nd este
situat intr-un c mp magnetic si nu este parcurs de curent electric sau daca este supus unor forte si unor
cupluri suplimentare fata de cele determinate de starea lor electrocinetica.
Starile de magnetizatie ale corpurilor pot fi permanente, c nd nu depind de inductia magnetica
exterioara B sau temporare c nd depind de aceasta inductie magnetica.
Materialele magnetizabile numai temporar se impart din punct de vedere al proprietatilor magnetice
in doua categorii: materiale diamagnetice (exemplu: cuprul) care se magnetizeaza foarte putin in sens
opus c mpului magnetic aplicat si materiale paramagnetice (exemplu: aluminiul) care se magnetizeaza
putin in sensul c mpului magnetic aplicat. O clasa speciala de materiale o formeaza materialele
feromagnetice care se magnetizeaza foarte puternic, prezent nd histerezis si magnetizatie permanenta.
Experienta a dovedit ca pentru mediile izotrope liniare, omogene si fara magnetizatie permanenta,
vectorul magnetizatie temporara este proportional cu intensitatea c mpului magnetic stabilit in mediul
respectiv.

(5.1.39)
mH
unde m este susceptivitatea magnetica (constanta de material adimensionala)
t=

5.1.4.3. Legea legaturii dintre

B ,H iM

Legea spune ca: in orice moment si in orice punct din c mpul magnetic este valabila relatia de
legatura.

=0( H + M )

(5.1.40)

Inductia magnetica B dintr-un mediu omogen magnetizat depinde at t de intensitatea c mpului


magnetic stabilit in acest mediu de cauze exterioare, c t si de starea locala de magnetizatie caracterizata
prin

.
Observatii:
Pentru materiale izotrope si fara magnetizatie permanenta din relatiile (5.1.38) si (5.1.39) se obtine:

B = 0 (1 + m )H
B = H
unde = 0 (1 + m )
adica

(5.1.41)
(5.1.42)

(5.1.43)
este permeabilitatea magnetica absoluta a mediului, prin care se caracterizeaza proprietatea
mediului respectiv de a se magnetiza.

= r = 1+ m
0

(5.1.44)

unde r este permeabilitatea magnetica relativa. Pentru materiale diamagnetice

r <1, m<0 iar

pentru materiale paramagnetice r >1, m>0 ( r >>1 pentru materialele feromagnetice, care formeaza o
clasa speciala de materiale magnetice neliniare).
Interpretarea microscopica a legii magnetizatiei temporare arata ca diamagnetismul este o
proprietate generala a corpurilor (conditionata de aparitia unui moment magnetic indus al moleculelor
asociat miscarii orbitale a particulelor electrizate) iar paramagnetismul este o proprietate a substantelor cu
molecule polare (care au un moment magnetic spontan) care in antagonism cu actiunea agitatiei termice
tind sa se orienteze in directia c mpului exterior.

5.2. ELECTROMAGNETISM. RELATII DE BAZA TEOREMA LUI BIOT-SAVARTLAPLACE


5.2.1. Formula lui Biot-Savart-Laplace
In electrostatica, expresia c mpului electric E produs de repartitii cunoscute de sarcina in vid, a
fost stabilita pe baze experimentale directe cu ajutorul relatiei:

F = qE

(5.2.1)

si a formulei lui Coulomb

F 12 =

1 q 1q 2
u12
4 0 R 12

(5.2.2)

Pentru o sarcina punctuala a rezultat expresia coulombiana:

1 qr

4 0 r3

(5.2.3)

iar pentru o repartitie de sarcina (de exemplu de volum) expresia:

1
4 0

r
dv
r3

(5.2.4)

In c mpul magnetic stationar se poate urma o cale analoga pentru a stabili pe cale experimentala
expresia c mpului magnetic produs de un circuit de curent continuu, expresie analoga cu (5.2.4) si
cunoscuta sub numele de formula Biot-Savart-Laplace:

B0
=H
0

i d1x r
4 r r3

(5.2.5)

Analoga relatiei (5.2.1) este acum relatia lui Laplace:

F = i lx B 0 = i lx 0 H

0
iar analoga relatiei (5.2.2) se poate considera relatia lui Ampere:

F 12 =

(5.2.6)

0 2i 1 i 2

l u12
4 R 12

(5.2.7)

care exprima forta dintre doua conductoare paralele.


Deoarece analogia aceasta are un caracter particular in c mpul magnetic neexist nd un corp de
proba at t de simplu cum este micul corp de proba incarcat cu sarcina electrica rationamentele sunt mai
complicate si vor fi prezentate simplificate, iar premisa experimentala pe care o constituie relatia (5.2.7)
este insuficienta. Ea poate fi inlocuita si completata de rezultatele experimentale facute de Jean-Baptiste
Biot si Felix Savart in 1820.
Prin aceste experiente s-a stabilit pentru intensitatea c mpului magnetic
vid de un circuit filiform inchis parcurs de curentul i expresia:

B0
=H
0

i dlx r
4 r r3

= B 0 / 0

produs in

(5.2.8)

vezi (5.2.5) si fig. (5.2.1)


in care d1 este elementul de arc al conturului cu sensul dat de sensul pozitiv al curentului i, r
este raza vectoare dirijata de la punctul M unde este localizat elementul d1 la punctul P, unde se
calculeaza c mpul; r=

este distanta dintre

d1

si P. La operarea cu aceasta formula trebuie sa se

sublinieze ca integrarea trebuie efectuata numai asupra unor curbe inchise, rezultatul efectuarii ei asupra
unei curbe deschise fiind lipsit de semnificatie fizica, deoarece curentii continui sunt totdeauna inchisi.

Experienta verifica aceasta expresie in c mpuri magnetice stationare (si chiar cvasistationare) in vid sau
medii omogene.
De aceea, din punct de vedere al formularii bazelor experimentale ale teoriei c mpurilor magnetice
atationare, aceasta formula are acelasi rol ca si acel pe care expresia coulombiana a c mpului electric,
relatia (5.2.4) il are din punct de vedere al formularii bazelor experimentale ale teoriei c mpurilor
electrostatice.

Fig. 5.2.1

Sub forma diferentiala teorema se mai scrie

dH =

i dlx r
4 r3

(5.2.9)

Daca c mpul magnetic este produs de curentii de conductie din ,mai multe conductoare de exemplu
n conductoare, atunci:

dH =

1 n dlk x rk
i k r3
4 k =1

(5.2.10)

5.2.1.1. C mpul magnetic al unui conductor rectiliniu infinit de lung parcurs de curent
Folosind teorema lui Biot-Savart-Laplace sa se determine H produs de un curent ce strabate un
conductor filiform si rectiliniu, infinit de lung, intr-un punct P la
distanta r0 de conductor (fig. 5.2.2).
Conform
relatiei
(5.2.9)

i d1sin r i d1sin
.
=

4
4
r3
r2
r0
Dar d1sin = rd si r =
si relatia devine:
sin
i rd
i d sin
dH =
=
.
4 r2 4
r0

i
i
si H =
sin

=
(5.2.11)
4 r0 0
2r0

dH =

Fig. 5.2.2
In concluzie se observa ca H scade pe masura ce punctul P

este mai departat de conductor. Pentru punctele din interiorul conductorului, H


functie de distanta de la axa conductorului (fig. 5.2.3).

are o variatie liniara in

Sensul lui H este dat de regula burghiului drept (sensul de rotatie al burghiului drept care
inainteaza in sensul curentului) liniile de c mp fiind circulare.
Spre deosebire de spectrul c mpului electric, ale carui linii de c mp plecau de la sarcinile pozitive
la sarcinile negative spectrul c mpului magnetic din vid al conductoarelor parcurse de curent este format
din linii de c mp inchise sau practic inchise la infinit.

Fig. 5.2.3
Cu ajutorul spectrului liniilor de c mp se poate deduce in mod intuitiv sensul fortelor
electrodinamice intre conductoare paralele (fig. 5.2.4) tin nd seama de compresiunea laterala si de
intinderea longitudinalape care le exercita liniile de c mp.
Se observa ca firele conductoare sunt impinse in ambele cazuri spre regiunile cu linii de c mp mai
rare.

a)

b)
Fig. 5.2.4.

De asemenea se poate determina sensul fortei

ce se exercita asupra unui conductor parcurs de

curentul i si introdus in c mpul magnetic exterior de inductie B 0 .


In fig. 5.2.5 a sunt figurate liniile de c mp proprii ale conductorului si liniile de c mp ale c mpului
exterior.
In fig. 5.2.5.b sunt desenate liniile rezultate, din a caror repartitie se poate deduce urmatoarea
regula: conductorul este actionat de o forta transversala indreptata dinspre regiunea cu c mp magnetic
mai intens spre regiunea cu c mp magnetic mai slab.
a)
Fig. 5.2.5.

5.2.1.2. Intensitatea c mpului magnetic intr-un punct pe axa unei spire circulare parcurse de
curent electric
Aplicam formula lui Biot-Savart-Laplace (fig. 5.2.6).
Se

observa

ca

toate

componentele

dH se
anuleaza doua c te doua (pentru elemente dl de
perpendiculare pe axa ale vectorilor

spira diametral simetrice) iar c mpul rezultant


este suma componentelor in lungul axei Z.
In consecinta, modulul intensitatii c mpului
magnetic in punctul P este:
Fig. 5.2.6

i d1
i

=
cos d1 =
cos
2
4 r2
4 r
ir
ia
= 02 cos = 2 cos
2r
2r

H =H z =

unde r0=a; dl=r0d; l=r0


Daca se tine seama de relatiile r=

a2 + z 2

si cos =

d = 2r0

a
se obtine intensitatea c mpului
r

magnetic intr-un punct pe axa unei spire:


2

H =

ia

2r

ia

2a + z

(5.2.12)

2 3 /2

in care i este curentul care parcurge spira; a este raza spirei; z este distanta pe axa a punctului P fata
de planul spirei.
Directia vectorului H este cea a axei, iar sensul lui este dat de sensul de inaintare a burghiului drept
rotit in sensul curentului.
5.2.1.3. Potentialul magnetic scalar al unei spire
Se considera spira circulara din exemplul precedent cu axele conform fig. 5.2.6. Se observa ca cele
trei componente ale vectorului H sunt:

H x = 0 ,H y = 0 ,H z = H =

ia 2

(5.2.13)

2r3

in care r3=(a2+z2)3/2
Prin analogie cu potentialul electric se poate defini un potential magnetic scalar. Astfel
corespunzator lui
r
E = gradV cu V (r)= V (r0 ) E dl.
r

Se poate scrie:

H = grad V m

(5.2.14)

iar marimea Vm astfel definita se numeste potentialul magnetic scalar.


In cazul spirei circulare, potentialul magnetic in P (fig. 5.2.7) se calculeaza cu:

V m (z ) = V m (z 0 ) H dl
Z

z0

Fix nd prin conventie Vm(z0)=0 si z0= rezulta:


Vm

= H z dz =
Fac nd

dz=

cos2

ia 2
dz
3
2r

schimbarea

(5.2.16)

de

variabila

si tin nd seama ca

r=

z=atg;

a
cos

se

obtine:
Fig. 5.2.7

Vm =

Vm

i
i
2cosd =
sin
=

3
2

2
2
cos

cos
ia 2

i
(1 sin )
2

(5.2.17)

Acest rezultat se poate scrie altfel, observ nd ca unghiul solid r sub care se vede spira de contur
din punctul P este conform fig. 5.2.7.

A sf
2

h2r
2

r(1 sin )2r


2

= 2(1 sin )

(5.2.18)

unde Asf este aria calotei sferice definita de spira pe sfera de raza r cu centrul in P.
Inlocuind aceasta valoare in (5.2.17) se obtine:

Vm =
iar

i
rp
4

H = gradV m =

(5.2.19)

i
grad
4

(5.2.20)

Se poate demonstra ca formula (5.2.19) este valabila in vid (si mai general intr-un mediu omogen)
oricare ar fi forma spirei si pozitia punctului din c mpul magnetic al acestei spire.
Potentialul magnetic este egal cu c tul prin 4 al produsului dintre intensitatea din spira si unghiul
solid sub care se vede spira din punctul considerat. Unghiul este pozitiv, daca spira este vazuta din
punctul P, ca fiind parcursa de curent in sens trigonometric, si este negativ in caz invers.

5.2.2. PROPRIETATI GENERALE ALE C MPULUI MAGNETIC DIN VID PRODUS DE


CIRCUITE DE CURENT CONTINUU
In electrostatica, proprietatile generale ale lui

siE

dl = 0 ,

ds =

erau caracterizate in vid prin relatiile:

q
0

Inductia magnetica in vid a carei expresie generala rezulta din (5.2.8).

= 0 H 0 = 0

i dlx r
4 r 3

(5.2.21)

va fi de asemenea caracterizata de proprietati generale ce se expun in teoremele urmatoare,


referitoare la circulatia si fluxul vectorului c mp

0.

5.2.2.1. Teorema lui Amp re


5.2.2.1.1. Forma integrala
Se considera c mpul magnetic produs de o spira plana de contur (fig. 5.2.8) parcursa de curentul
i.
Calcul nd integrala de linie a inductiei B 0 de-a lungul conturului . [(ABCDA)] care inlantuie
spira si ale carei puncte A si B sunt in planul spirei se obtine:

dl =

A CB

B dl+

B DA

B 0 dl

(5.2.22)

Fig. 5.2.8
Dar cu (5.2.20) avem:

d1 = 0

( gradVm )d1 = 0 A C B ( dV m ) = 0 [V m (A ) V m (B )] =

A C B B

= 0

i
[ (A ) (B
4

A CB

)] = 0

i
2

(5.2.23)

in care (A)=2 (spira este privita dintr-un punct int. aflat in planul spirei) si (B)=0 (spira este
privita dintr-un punct ext. situat in planul ei). In mod similar se ajunge la:

B D A

B 0 dl = 0

i
[ (B ) (A
4

i
2

)] = 0

(5.2.24)

In consecinta din relatiile 5.2.22, 5.2.23, 5.2.24 rezulta:

dl = 0 i

(5.2.25)

Integrala de linie a inductiei magnetice in vid luata pe o curba ce inconjoara o singura data un
conductor parcurs de curentul i este egala cu produsul intre curent si 0. In cazul c nd nu inconjoara
linii de curent (integrala de linie a inductiei magnetice este nula, deoarece in acest caz, dupa parcurgerea
curbei inchise unghiul solid (si deci potentialul Vm) ia aceeasi valoare.

dl = 0

(5.2.26)

In cazul c nd curba inconjoara mai multi conductori parcursi de curenti electrici, aplic nd
principiul superpozitiei se deduce:

B 0 dl = 0 ik

(5.2.27)

k =1

Relatia (5.2.27) exprima teorema lui Ampre: integrala de linie a inductiei magnetice in vid este
egala cu produsul dintre 0 si suma algebrica a curentilor inlantuiti. La calculul sumei, curentii se
considera pozitivi c nd sensul in care ei inlantuie conturul se asociaza dupa regula burghiului drept cu
sensul in care se face integrarea.
De exemplu, in fig. 5.2.9 pe conturul

dl = 0 (i2 i
1)

C nd conturul inlantuie o bobina cu N


spire relatia (5.2.27) devine:

Fig. 5.2.9

dl = 0 N i

deoarece printr-o suprafata S curentul i


trece de N ori. In general, c nd conturul strabate mai multe bobine relatia (5.2.28) devine:

dl = 0 N ik

(5.2.29)

k =1

Inlocuind in relatia (5.2.28) pe

H 0 dl = N

I=

= 0 H 0

se obtine formularea obisnuita a teoremei:


(5.2.30)

in care marimea =Ni poarta denumirea de solenatie si se masoara in amperspire [A s] .


Tensiunea magnetica in lungul unei curbe inchise, adica integrala de linie a lui H , este
proportionala cu solenatia care inlantuie curba respectiva.
Concluzie
Tensiunea magnetomotoare (Umm) intre doua puncte nu depinde de drum, numai daca drumurile
care leaga cele doua puncte alcatuiesc impreuna o curba inchisa care nu inlantuie diferite circuite parcurse
de curenti. In cazul, general, tensiunea magnetica intre doua puncte depinde de drum. Aceasta se datoreste
faptului ca in prezenta curentilor electrici, c mpul magnetic nu este irotational in tot spatiul.

5.2.2.1.2. Forma locala


Folosim teorema lui Stokes de transformare a unei integrale de linie in integrala de suprafata

H dl = S rotH ds
H dl = S Jds

(5.2.31)
(5.2.32)

Din relatiile (5.2.31) si (5.2.32) se obtine:

S rotH ds = S Jds
de unde rezulta forma diferentiala a teoremei lui Ampre

rotH = J
(5.2.33)
Se apreciaza ca rotorul unei functii vectoriale de spatiu se exprima prin produsul vectorial:

rotH = x H

unde este operatorul vectorial al lui Hamilton.

a)

b)
Fig. 5.2.10

Exemplul 1: Folosind teorema lui Ampre se cere valoarea lui H produs de bobina toroidala si de
bobina cilindrica fig. 5.2.10.a si 5.2.10.b.
a) Bobina toroidala (fig. 5.2.10.a)
Se noteaza cu N numarul de spire al bobinei, I curentul prin bobina si cu l lungimea conturului
care, in cazul de fata, se confunda cu o linie a cmpului magnetic. Av nd in vedere ca
a lungul liniei de c mp se obtine:

H dl = H 1 = N

este constant de-

pentru ca suprafata de contur este strabatuta de N ori de curentul I.

Avem deci:

H =

N I
1

(5.2.34)

b) Bobina cilindrica (fig. 5.2.10.b)


Se noteaza cu lb lungimea bobinei, cu N numarul de spire si cu I curentul

H dl = N

Tin nd seama ca in interiorul bobinei, c mpul magnetic este practic omogen si ca in ext.
mic (neglijabil) rezulta:

este

H lb N I
N I
H =
lb

de unde:
(5.2.35)

5.2.2.2. Conservarea fluxului magnetic


A doua proprietate generala importanta a c mpului magnetic se refera la fluxul vectorului inductiei
magnetice

B care printr-o suprafata inchisa Si este zero, oricare ar fi suprafata,


B 0 ds = 0

Si

(5.2.36)

spre deosebire de situatia din electrostatica, c nd fluxul vectorului inductie electrica printr-o
suprafata inchisa este egal cu sarcina localizata in interiorul suprafetei. Aceasta proprietate determina
forma liniilor de c mp care sunt inchise (eventual la infinit).
5.2.2.3. Inexistenta sarcinilor magnetice
Nu exista sarcini magnetice adevarate qm=0.
Notiunea de sarcina (masa) magnetica s-a introdus in trecut prin analogie cu sarcina electrica,
consider ndu-se polii magnetilor drept mici corpuri incarcate cu sarcini magnetice intre care s-ar exercita
forte de tip coulombian. Daca ar exista astfel de sarcini fluxul lui B 0 prin suprafete inchise ar fi
proportional cu sarcina magnetica din interiorul suprafetei. Acest flux este nul (conform 5.2.37).
Argumentul experimental fundamental care infirma ipoteza existentei sarcinilor magnetice consta insa in
faptul ca asupra particulelor elementare aduse intr-un c mp magnetic uniform de inductie
nu se exercita forte de forma

F = qm H

(in electrostatica avem

F = qE

).

= 0 H 0

5.3. LEGEA CIRCUITULUI MAGNETIC. CIRCUITE MAGNETICE


5.3.1. Legea circuitului magnetic
5.3.1.1. Forma integrala a legii
In orice moment, tensiunea magnetomotoare Umm de-a lungul oricarei curbe inchise este egala cu
suma a doi termeni, primul este solenatia S corespunzatoare curentilor care strabat o suprafata deschisa
oarecare S marginita de curba ; al doilea termen este derivata in raport cu timpul a fluxului electric S
prin aceeasi suprafata S si se numeste curent de deplasare.

mm

= S +

d S

(5.3.1)

dt

Tensiunea magnetomotoare (U.m.m.) este integrala de linie pe o curba inchisa a intensitatii

H.
= Hd l. Solenatia este curentul de conductie total, adica suma algebrica a curentilor

c mpului magnetic

mm

din conductoarele care strapung suprafata considerata.

s = N i = J d s
S

Se utilizeaza termenul solenatie in loc de intensitatea curentului electric de conductie, deoarece


ultima marime caracterizeaza un conductor, pe c nd solenatia este definita referitor la o suprafata care
poate fi strabatuta de mai multe conductoare sau de acelasi conductor de mai multe ori (de N ori).
Deoarece fluxul electric este

S = D d s
S

legea circuitului magnetic se scrie explicit:

Hd l= S J d s + d t S D d s

(5.3.2)

Daca se alege un anumit sens pozitiv al intensitatii curentului electric prin suprafata deschisa S si
acestuia i se asociaza dupa regula burghiului drept un sens pozitiv al Umm pe conturul al suprafetei (fig.
5.3.1) se constata ca intensitatilor pozitive le corespund Umm pozitive si invers.
Deci

d lsi d s

sunt asociati prin regula burghiului drept in forma (5.3.2) a legii. Mai trebuie
observat ca si S sunt arbitrare si ca trebuie considerate drept
curbe si suprafete atasate corpurilor in miscarea lor.

Fig. 5.3.1.
Deoarece circulatia vectorului H in lungul unei curbe
inchise este diferita de zero, rezulta ca (in cazul general)
vectorul c mp

H nu este derivabil dintr-un potential scalar, iar

tensiunea magnetica

= Hd l
A

intre doua puncte

depinde de drum (adica de curba de integrare de la A la B).


5.3.1.2. Justificarea legii circuitului magnetic
Justificarea legii exprimate prin relatia (5.3.2) se poate face in cazuri particulare.
Daca, de exemplu, in regim stationar se considera un conductor rectiliniu, infinit, parcurs de
curentul i, intensitatea c mpului magnetic

H la distanta r este data de relatia 5.2.11.

H0 =

i
2r

(5.3.3)

Aplic nd legea circuitului magnetic pe o curba circulara care coincide cu o linie de c mp de raza r
rezulta

H0 d l=

i
2r = i
2r

(5.3.4)

adica un caz particular al relatiei (5.3.2).


In cazul mai general, al unor circuite de forma arbitrara parcurse de curentul continuu si situate in
vid, s-a constatat ca este valabila teorema lui Ampre conform careia:

H0 d l= N i= s

(5.3.5)

adica o forma particulara a legii (5.3.2) c nd

d
= 0.
dt

Aceasta lege este complet justificata in regim stationar de proprietatile c mpului magnetic a carui
expresie (formula Biot-Savart-Laplace) a fost obtinuta din analiza datelor experimentale.
Se poate arata ca din aceasta lege a circuitului magnetic formula lui Biot-Savart-Laplace rezulta ca
teorema valabila in regim stationar.
Maxwell in 1862 a aratat ca teorema lui Ampre nu este valabila in regim nestationar, fiind
incompatibila cu legea conservarii sarcinii si ca membrul 2 din relatia (5.3.5) trebuie completat aditiv cu
un termen; curentul de deplasare

d
prin aceeasi suprafata S. Verificarea experimentala a acestei
dt

ipoteze s-a facut atunci c nd H. Hertz


pus in evidenta existenta undelor
electromagnetice, prevazute de Maxwell
consecinta a teoriei sale.
In mod simplificat, justificarea
a necesitatii introducerii curentului de
deplasare, alaturi de curentul de conductie
(solenatie)
in
expresia
tensiunii
magnetomotoare (5.3.2) se poate face
consider nd un circuit de curent variabil
este intercalat un condensator plan (fig.

(1888) a
ca

teoretica

in care
5.3.2).

Fig. 5.3.2.
Fie o linie de c mp magnetic situata in dreptul condensatorului si S o suprafata sprijinita pe si
trec nd printre armaturi (prin dielectric), S1 o suprafata deschisa sprijinita pe si intersect nd
conductorul 1 (parcurs de curentul i1(t) si conectat la armatura de sarcina q) si S2 o suprafata deschisa
sprijinita pe si intersect nd conductorul 2 (parcurs de curentul i2(t) si conectat la armatura de sarcina
q).

Din aplicarea legii conservarii sarcinii rezulta (cu sensurile indicate in figura): i=i1=

dq
dt

daca legea

se aplica suprafetei inchise constituite de S1 si S reunite.

i2 =

d
( q ) daca legea se aplica suprafetei inchise constituite de S si S2 adica i2=i1=i(t)= d q .
dt
dt

Curentul de conductie poate fi deci diferit de zero in conductorul intrerupt de condensator (daca

dq
0 , adica regimul e nestationar) si are aceeasi valoare in ambele portiuni (1 si 2) de-o parte si de
dt
alta a conductorului).
Se exprima plastic, acest rezultat spun ndu-se ca, in regim nestationar, curentul electric (variabil in
timp) trece prin condensator.
In realitate, dielectricul condensatorului fiind considerat izolant, nu exista curent de conductie prin
acest dielectric, ci curentul de conductie variabil din conductoarele de legatura 1 si 2 incarca si descarca
armaturile condensatorului.
Daca se aplica acum teorema lui Ampre (5.3.5) linie i de c mp , consider nd pe r nd pentru
calculul curentului de conductie (al solenatiei) suprafetele S 1 si S se obtin rezultate contradictorii:

0 < Hd l= i daca se ia S1 care intersecteaza conductorul;

Hd l= 0 daca se ia S

trec nd prin dielectric.

Experienta insa verifica existenta c mpului magnetic, in aceasta situatie, si anume cu valori practic
neschimbate fata de cazul c nd prin conductor ar trece un curent continuu de aceeasi intensitate (daca
viteza de variatie a curentului un e prea inalta). Experienta verifica, deci prima alternativa si contrazice pe
cea de-a doua: teorema lui Ampre nu e valabila, cel putin pentru suprafetele sprijinite pe si care trec
prin dielectricul condensatorului.
Maxwell a cautat sa completeze membrul 2 al acestei teoreme (5.3.5) cu un termen suplimentar,
care fiind neglijabil in conductori sa fie echivalent curentului electric de conductie din punct de
vedere al producerii c mpului magnetic in dielectrici. A cautat deci, o noua formula de curent care sa
strabata dielectricul prelungind intre armaturile condensatorului curentul electric de conductie din
conductoarele de legatura ale acestuia, astfel inc t circuitul electric sa se inchida chiar si in regim variabil.
In experienta descrisa, se poate insa constata ca din legea fluxului electric, aplicata pe suprafete
inchise (S+S1) si consider nd nula inductia electrica in conductor (presupus perfect cu =0,

E = J = 0 i D = E = 0 ) avem:

s iD d s = S D d s
i=

d q d s
=
dt
dt

= s = q

si deci

d q d s
=
i=

dt
dt

(5.3.6)

O marime care poate inlocui curentul de conductie in dielectric rezulta astfel a fi viteza de variatie a
fluxului electric numita de Maxwell curent de deplasare.
Complet nd teorema lui Ampre cu acest termen, adica ajung nd la forma generala (5.3.1) a legii
circuitului magnetic si aplic nd-o in experienta descrisa, contraindicatia relevata dispare, deoarece se
obtine:

Hd l= i c nd se aplica pentru suprafata S

sau S2 nestrabatuta de curent de deplasare si

Hd l=

d
= i (conform cu 5.3.6) c nd se aplica pentru S nestrabatuta practic de curent de
dt

inductie.
5.3.1.3. Forma integrala dezvoltata a legii
In cazul mediilor in miscare, calculul derivatei fluxului electric in raport cu timpul trebuie facut
consider nd suprafata S antrenata de corpuri in miscarea lor. Se obtine astfel o forma integrala
dezvoltata a legii circuitului magnetic.
5.3.1.3.1. Derivata de flux
Se considera in general un c mp de vectori cu vectorul c mp G (r ,t) al carui flux se calculeaza
prin suprafete mobile S, ale caror puncte sunt in miscare in raport cu sistemul de coordonate, puncte de
raze vectoare

av nd vitezele

v ( r , t).

Se numeste derivata de flux a vectorului c mp

r , un nou vector c mp

punctelor de raze vectoare

( ) in raport cu timpul, la vitezele v date ale

G r ,t

dfG
dt

, al carui flux prin orice suprafata deschisa S

este egala cu derivata in raport cu timpul a fluxului vectorului

df
dt

prin suprafata mobila S. Rezulta ca:

dfG
G
d
d s =
d s + G d s

S d t
S t
d t S

G d s =

(5.3.7)

Termenul I este derivata fluxului in raport cu timpul daca S ar fi imobila in raport cu sistemul de
referinta considerat; termenul II este derivata fluxului, daca vectorul c mp G din diverse puncte fixe, in
raport cu sistemul de coordonate considerat, nu ar depinde de timp (ar avea valorile sale din momentul t)
si numai suprafata S ar fi mobila.
Efectu nd calculele se ajunge la:

df
dt

G
d
s
=
S
S t + vd ivG + ro t G v d s

(5.3.8)

5.3.1.3.2. Curentul de convectie si curentul R entgen


Aplic nd acest rezultat (5.3.8) in cazul legii circuitului magnetic (conform relatiei 5.3.2) se obtine
forma integrala dezvoltata a legii

in care s-a pus div


scrie:

mm

( )

D
d s + v v d s + ro t D xv d s (5.3.9)
s t
s
s
D = v conform legii fluxului electric forma locala. Relatia (5.3.9) se poate

Hd l= J d s +

= s + iD s + iv s + iR s

(5.3.10)

In relatia (5.3.9) si (5.3.10) contributia curentului electric de conductie reprezentata de solenatia s


apare completata cu trei termeni noi.

iD s =

D
ds
t

(5.3.11)

numit curentul de deplasare propriu zis

iV s

= v v d s

(5.3.12)

numit curentul de convectie

iR s

( )

= ro t D xv d s
s

(5.3.13)

numit curentul R entgen (teoretic).


Experienta care a pus in evidenta efectele magnetice ale curentului de convectie se datoreaza lui H.
A. Rowland. El a rotit cu viteza mare o placa metalica incarcata si izolata, obtin nd efecte magnetice, de
exemplu, rotirea unui mic ac magnetic.
Se observa ca in cazul corpurilor imobile ( v

Hd l= S +

= 0 ) legea circuitului magnetic are forma:

D
ds
t

(5.3.14)

Se numeste regim cvasistationar, regimul variabil in care se poate neglija curentul de deplasare in
legea circuitului magnetic, peste tot, cu exceptia dielectricului condensatorilor.
In acest regim legea trece in teorema lui Ampre.

Hd s

= s

(5.3.14`)

5.3.1.4. Formele locale ale legii


In domenii de continuitate (si netezime) a proprietatilor aplic nd teorema lui Stokes membrului din
st nga al relatiei (5.3.9) rezulta:

( )

=
+
+

+
ro
t
H
d
s
J
v
ro
t
D
x
v

d s
v
s
s

(5.3.15)

Forma locala a legii circuitului magnetic se deduce din relatia (5.3.15) care trebuie sa fie verificata
oricare ar fi S.

ro tH = J +

( )

D
+ v v + ro t D xv
t

(5.3.16)

D
t

(5.3.17)

Daca legea se aplica unui sistem de corpuri imobile ( v = 0 ) se obtine din (5.3.16) prima ecuatie a
lui Maxwell:

ro tH = J +

In regimul stationar sau cvasistationar relatia (5.3.17) are o forma simpla:


rot H = J
(5.3.18)
Rotorul intensitatii c mpului magnetic este egal cu densitatea curentului electric.
Numai in regiunile din c mpul magnetic in care J = 0 , de exemplu in vid, rotorul este nul si nu se
poate defini un potential magnetic scalar. In general c mpul magnetic nu e un c mp potential.

In cazul suprafetelor de discontinuitate (fig. 5.3.3)


dintre doua medii magnetice diferite (1 si 2), aplic nd
legea circuitului magnetic de-a lungul micului contur
dreptunghiular rezulta:

Hd l= H2 1 t + Hl1( t) = 0

(in cazul c nd

nu exista curenti superficiali) t fiind un versor tangent la


suprafata in planul conturului.
Fig. 5.3.3
In consecinta (Ht)1=(Ht)2 ceea ce reprezinta
conservarea componentelor tangentiale ale intensitatii
c mpului magnetic la trecerea printr-o suprafata de
discontinuitate, in cazul c nd nu exista o p nza
superficiala de curenti.
5.3.1.5. Aplicatie: C mpul magnetic al unei particule electrizate in miscare lenta (comparatie cu
formula lui Biot-Savart-Laplace)

Fig. 5.3.4
In jurul particulei electrizate mobile in vid se produce un c mp magnetic ale carei linii de c mp
trebuie sa fie, din motive de simetrie, niste cercuri cuprinse intr-un plan perpendicular pe vectorul

v , si care au centrele pe dreapta suport a vectorului v (fig. 5.3.4).


Integrala de linie a vectorului H de-a lungul uneia dintre liniile de c mp de raza r este:
(5.3.19)
Hd l= Hd 1 = H d l= 2rH = 2R Hs in

vitezei

deoarece H=ct., de-a lungul liniei de c mp. In cazul considerat conform legii circuitului magnetic,

Hd ltrebuie sa fie egala cu curentul de deplasare care trece printr-o suprafata S

sprijinita pe curba ,

deoarece in acest caz, nu exista solenatie (curent de conductie).

Hd l=

d s
dt

(5.3.20)

Se orienteaza axa x a sistemului de coordonate in directia in care se deplaseaza particula de sarcina


q. Fie x coordonata punctului P unde se afla particula si 1 distanta de la un plan fix trec nd prin originea
O si perpendicular pe Ox, la planul transversal ce contine linia de c mp . Pentru simplificarea calculelor
se alege drept suprafata S o calota sferica cu centrul in P, sprijinita pe curba .

Daca viteza particulei este suficient de mica, se poate admite caracterul coulombian al c mpului
electric al particulei. In acest caz, fluxul electric este:

s = D d s = 0 E d s = 0
s

1 q
s =
A
4 R 2

1
4 0

R 3R d s

1 q
4 R 2

calot

s d s
(5.3.21)

Aria calotei sferice este:

cal= 2R h = 2R

[R (1 x)] = 2R (R R co s ) = 2R 2 (1 co s )(5.3.22)

Introduc nd pe (5.3.22) in (5.3.21) avem:

1 q
q
2
2

R
(
1

c
o
s

)
=
(1 co s )
4 R 2
2

s =
Deci

d s

q
d q
d
= s in = s in
dt
2
dt 2
dt

(5.3.23)

(5.3.24)

Tin nd seama ca:

d
(1 x) = d x = v
dt
dt
d
r d
d
s in2
(rctg ) = 2
rezulta
=v
dt
2
dt
s in d t

1 x = rctg;

(5.3.25)

Inlocuind valoarea din (25) in (24) avem:

q s in3
Hd l= 2 r v

(5.3.26)

Din relatiile (5.3.26) si (5.3.19) se deduce valoarea intensitatii c mpului magnetic:

q s in3
2rH =
v
2 r
qv s in3 qv s in3
qv s in
H=
=
=
4 r 2
4 R 2 s in2 4 R 2

(5.3.27)

deoarece r=Rsin
Vectorial se poate scrie:

H=

1 vxR
q
4 R 3

(5.3.28)

i dl
xr
3
4 r

(5.3.29)

formula care prezinta o mare analogie cu expresia c mpului elementar:

H =

din formula lui Biot-Savart-Laplace:

H0 =

i dl
xr

4 r 3

(5.3.30)

daca se inlocuieste qv cu

id l.

Spre deosebire de c mpul elementar (5.3.29) care nu exista in mod independent de restul

q vxR
exista in mod
4 R 3
in intregul spatiu din jurul particulei considerate, este nestationar ( R fiind variabil odata cu

c mpului (5.3.30) al unui circuit inchis, c mpul definit prin (5.3.28)

H=

obiectiv,
deplasarea particulei) si are rotorul diferit de zero si egal cu densitatea de deplasare.

5.3.2. CIRCUITE MAGNETICE


Prin circuit magnetic se intelege sistemul de medii (corpuri feromagnetice separate eventual prin
intrefieruri-aer) prin care se inchid liniile c mpului magnetic.
Materialele feromagnetice folosite av nd o permeabilitate magnetica mare, concentreaza cea mai
mare parte a liniilor inductiei magnetice, necesit nd solenatii minime pentru producerea unor fluxuri
magnetice de valoare mare.
C mpul magnetic dintr-un circuit poate fi produs de magneti permanenti sau bobine de excitatie. In
fig. 5.3.5 este reprezentat un circuit magnetic realizat cu magnet permanent iar in fig. 5.3.6 si 5.3.7 sunt
circuite magnetice cu bobine.

Fig. 5.3.5

Fig. 5.3.6

Fig. 5.3.7

Curentul din bobina de excitatie poate fi continuu sau alternativ, ceea ce depinde de destinatia
aparatului in care intra circuitul magnetic respectiv.
5.3.2.1. Rezistenta magnetica (reluctanta)
Consideram un tub de c mp magnetic elementar (conform fig. 5.3.8) av nd sectiunea transversala
S si capetele 1 si 2.
Prin analogie cu rezistenta electrica a unui tub de curent rezistenta magnetica a tubului de c mp
magnetic se defineste prin relatia:

R m 12 =

H dl
B ds
S

B , H , dl i S

sunt coliniari

este aceeasi in toate punctele sectiunii

transversale

Av nd in vedere ca vectorii
si ca

(5.3.31)

din (5.3.31) obtinem:


Fig. 5.3.8

R m 12 =

2
2 H d
H d1
H d1
1
=
=
B ds 1 B ds 1 H S
S

deci avem:

R m 12 =

d1
S

(5.3.32)

Daca sectiunea S a tubului de c mp este aceeasi tot timpul si mediul in care are loc c mpul
magnetic este liniar si omogen rezulta:

Rm =

1
S

(5.3.33)

unde 1 este lungimea circuitului magnetic. Valoarea inversa a rezistentei magnetice se numeste
permeanta magnetica
=1/Rm
(5.3.34)
Pentru un circuit magnetic inchis si neramificat, la care

= B dseste acelasi in tot lungul


S

sau, rezistenta magnetica este:

H dl
H dl 1
=
= H dl

B
d
s

Rm =
Rm =
unde

(5.3.35)

= H dl

este tensiunea magnetomotoare (t.m.m.) ce actioneaza in acel circuit

magnetic, adica o relatie analoga cu legea lui Ohm pentru circuitele de curent continuu.
Produsul (Rm) se numeste cadere de tensiune magnetica, echivalenta cu caderea de tensiune
electrica (IR).

5.3.2.2. Teoremele lui Kirchhoff aplicate circuitelor magnetice


Se considera circuitul magnetic ramificat din fig. 5.3.9 in care actioneaza 2 t.m.m. (exista doua
bobine de excitatie).

Fig. 5.3.9

Fig. 5.3.10

a) Teorema I a lui Kirchhoff este o consecinta a legii fluxului magnetic (fig. 5.3.10).

S i B

ds= B ds+ B ds+ B ds= 0


S1

S2

S3

(5.3.36)

Pe baza definitiei fluxului magnetic printr-o suprafata deschisa relatia (5.3.36) devine:

1 + 2 + 3 = 0

(5.3.37)

sau in general
n

=0

(5.3.38)

K =1

adica suma algebrica a fluxului magnetic din sectiunile laturilor concurente intr-un nod al unui
circuit magnetic este egala cu zero.
Sunt pozitive fluxurile orientate dinspre nod si negative cele orientate inspre nod.
b) Teorema a II-a a lui Kirchhoff se aplica pentru ochiurile circuitului magnetic si se enunta: suma
algebrica a tensiunilor magnetomotoare (solenatiilor) ce actioneaza intr-un ochi al circuitului magnetic
este egala cu suma algebrica a caderilor de tensiune magnetica din acel ochi.
L

K =1

mk

K R m k

(5.3.39)

K =1

unde L este numarul laturilor ochiului.Pentru aplicarea teoremei se stabileste initial un sens de
referinta in ochiul de circuit in raport cu care se stabileste semnul fiecarei t.m.m. respectiv a caderilor de
tensiune magnetica. Pentru circuitul din fig. 5.3.11 rezulta:

H dl = N 1 I1 + N 2 I2 = 1 R m 1 + 2 R m 2
pentru ochiul II: H dl = N 2 I2 = 2 R m 2 + 3 R m 3
pentru ochiul I:

Fig. 5.3.11

In consecinta calculul circuitelor (retelelor) magnetice se face in mod analog cu calculul retelelor
electrice.
5.3.2.3. Tensiuni magnetice intre doua puncte
Se calculeaza ca mai sus t.m.m. din
lungul unui ochi format din laturile retelei
intre doua ochiuri A si B (fig. 5.3.12) care se
inchid prin aer. Daca se parcurge ochiul de
la A la B prin laturi si de la B la A prin aer
se obtine:
Fig. 5.3.12
L

K =1

mk

K R m k U

K =1

deci:

m AB

( k R m k U

K =1

mk

(5.3.40)

5.3.2.4. Teoremele reluctantelor echivalente


a) Circuitul serie (fig. 5.3.13)

Fig. 5.3.13
Ume=Um1+Um2+Um3
Rme=Rm1+Rm2+Rm3
sau
Rme=Rm1+Rm2+Rm3
In cazul general:

m AB

R me =

R m k

(5.3.41)

K =1

Fig. 5.3.14
b) Circuitul paralel (fig. 5.3.14)
T.m.m. este aceeasi, iar intr-un nod am:
t=1+2+3

U m
U
U
U
= m + m + m
R me R m1 R m 2 R m 3
sau

1
R me

1
R m1

1
Rm2

1
Rm3

In cazul general:

1
R me

K =1

1
mk

(5.3.42)

5.4. LEGEA INDUCTIEI ELECTROMAGNETICE.


FEROMAGNETISM
5.4.1. Legea inductiei electromagnetice
5.4.1.1. Forma integrala a legii
Se numeste inductie electromagnetica producerea unei tensiuni electromotoare intr-un circuit
(Faraday, 1831) sau in general in lungul unei curbe inchise datorita variatiei in timp a fluxului magnetic
care strabate o suprafata sprijinita pe aceea curba. Sensul acestei tensiuni electromotoare este astfel, inc t
efectele ei se opun cauzei care a produs-o (regulile lui Lenz).
e =

d s
dt

(5.4.1)

si se enunta astfel:
Tensiunea electromotoare produsa prin inductie electromagnetica in lungul unei curbe este egala
cu viteza de scadere a fluxului magnetic prin orice suprafata s sprijinita pe aceasta curba.
Relatia (5.4.1) se scrie explicit:

(5.4.2)
Ed l= d t S B d s
in care e = Ed leste tensiunea electromotoare in lungul curbei (notata adesea cu U ) iar

S = B d s este fluxul magnetic prin suprafata S sprijinita de curba.


S

La aplicarea inductiei electromagnetice trebuie sa se tina seama de urmatoarele:


a) Curba inchisa este adesea luata in lungul unui conductor electric filiform; in cazul general
acest lucru nu este necesar si curba poate avea orice forma, fiind dusa prin izolanti sau prin
vid;
b) Daca mediul considerat este in miscare, curba este atasata corpurilor in miscarea lor (ca si
legea circuitului magnetic);
c) Sensul de integrare pe curba (sensul lui
sensul normalei

d l) si

la suprafata S, in raport cu care

se calculeaza fluxul (adica sensul lui d s = n d s )


sunt asociate dupa regula burghiului drept (fig. 5.4.1)
(aceeasi ca si in legea circuitului magnetic).
Fig. 5.4.1
Diferenta de semn dintre cele doua legi constituie un fapt
obiectiv, independent de conventia utilizata pentru asocierea
sensului de referinta de pe contur cu sensul normalei de
suprafata (aceeasi in ambele cezuri) si este exprimata prin legea
lui Lenz. Daca se considera de exemplu, doua spire situate in plane paralele, apropiate, prima spira fiind
parcursa de curentul i1(t) variabil, in momentele in care fluxul magnetic 21, (al c mpului magnetic al
primei spire prin conturul celei de a doua spire) creste (adica d21/dt>0), tensiunea electromagnetica

indusa in spira a doua este negativa

(e2=

d 21
< 0 ), adica produce un curent i2(t) de
dt

sens contrar sensului asociat dupa regula burghiului drept (fig. 5.4.2). Acest curent indus produce un flux
magnetic propriu 22 de sens contrar celui exterior (in crestere).

Fig. 5.4.2
d) In cazul c nd conturul la care se aplica legea este luat in lungul conductorului unei bobine cu
N spire, practic suprapuse, fluxul magnetic care intervine in calcul tensiunii electromotoare
induse este fluxul printr-o suprafata sprijinita pe intregul contur, adica fluxul prin toate spirele.
Daca se noteaza cu f fluxul magnetic printr-o spira, numit flux fascicular, in legea inductiei
electromagentice intervine fluxul total: =N f si se poate scrie:
e=-Nd f/dt
(5.4.3)
Observatii:
In regim stationar, c nd fluxul magnetic nu variaza in timp, tensiunea electromotoare indusa e nula
pentru orice curba indusa :
e=

Ed l=0

(5.4.4)

De aici, rezulta caracterul potential al c mpului electric stationar (sau electrostatic).


Torema potentialului electrostatic si teorema potentialului electric stationar nu sunt dec t forme
particulare ale legii inductiei electromagnetice in regimurile considerate.

5.4.1.2. Justificare energetica


In cazuri particulare, legea inductiei
electromagnetice poate fi demonstrata pe
considerente energetice. Se considera de
exemplu: un conductor drept de lungime 1, care
face parte dintr-un circuit dreptunghiular inchis
. Conductorul se poate deplasa fara frecare cu
viteza v = v u

(fig. 5.4.3) sub actiunea unei

forte exterioare F , in c mpul magnetic de


inductie B 0 , normala pe planul circuitului.
Fig. 5.4.3
Experimental se constata ca in circuit
apare o tensiune electromotoare e, de inductie
si un curent i=e/R in sensul acestei tensiuni
electromotoare. In aceste conditii conductorul va fi supus unei forte magnetice data de expresia lui
Laplace:

= i1x B 0 = l
iB 0 u v

In aceasta expresie, vectorul

(5.4.5)

lare

sensul corespunzator sensului de referinta al curentului pe

conturul , asociat dupa regula burghiului drept sensului lui B 0 , iar u v este vectorul vitezei v . In
conformitate cu regula lui Lenz, daca bara se misca in sensul care duce la cresterea fluxului prin conturul
, curentul i va rezulta negativ (i<0) iar F m va fi de sens opus fortei exterioare F (efectele inductiei se
opun cauzei care le produc). In aceasta experienta, se poate calcula marimea tensiunii electromotoare
induse (in cazul unei miscari uniforme) pun nd conditia ca lucrul mecanic primit din exterior in unitatea
de timp, sa fie egal cu puterea dezvoltata prin efect Joule in circuitul (conservarea puterilor in regim
stationar c nd nicaieri nu se acumuleaza energia. Puterea mecanica cheltuita din exterior este:
P=Fv=-Fmv=-ilB0v>0, (i<0)
(5.4.6)
deoarece in cazul unei miscari uniforme

F +F

m = F + i l B 0 u v
Puterea dezvoltata in rezistenta R a circuitului prin efect Joule este:
Pj=Ri2=ei
Din conservarea puterilor P=Pj
Rezulta: -ilB0v=ei; e=-B0l
Deci e=-

d (B 0 l x )
dt

(5.4.7)
(5.4.8)
(5.4.9)

dx
;
dt
(5.4.10)

Fluxul magnetic al c mpului exterior prin conturul este insa:


=B01x
si rezulta:
e=

d
dt

adica tocmai expresia postulata prin legea inductiei.

(5.4.11)

5.4.1.3. Forma integrala dezvoltata a legii


Derivata fluxului magnetic in raport cu timpul este o derivata substantiala, ca si legea circuitului
magnetic. Ea se poate descompune in doi termeni aditivi, cum s-a procedat in calculul derivatei de flux, a
unui vector de c mp

arbitrar; un prim termen, care ar fi diferit de zero si daca mediul ar fi mobil in

raport cu sistemul de referinta ales, si un al doilea termen, care ar fi diferit de zero si daca inductia B din
diferite puncte fixe in raport cu sistemul de referinta ales, ar fi independenta in timp si numai mediul ar fi
in miscare in raport cu acest sistem. Conform relatiei 5.3.7 se poate scrie:

d
=
+
+
B
d
s
v
d
i
v
B
rot
(
B
x
v
)

d s
S t
d t S

cu observatia ca in cazul inductiei

magnetice, div B =0. Deci

d S

dt

d
B
B d s =
d s + rot(B x v )d s

S t
S
d t S

(5.4.12)

Aplic nd teorema lui Stokes ultimului termen al membrului drept se obtine din relatiile (5.4.2) si
(5.4.12) forma integrala dezvoltata a legii inductiei electromagnetice.

B
d s + (v x B )d l
S t

B
S t d s

e = Ed l=

(5.4.12)

in care partea etrans=

(5.4.13)

din tensiunea electromotoare indusa se numeste tensiune electromotoare prin transformare (sau prin
pulsatie) iar partea

(5.4.14)
ic = (v x B )d l
din tensiunea electromotoare indusa se numeste tensiune electromotoare prin miscare (sau prin
rotatie, la masinile electrice).
Suma celor doi termeni, tensiunea electromotoare indusa prin transformare si tensiunea
electromotoare indusa prin miscare, este independenta de sistemul de referinta ales, asa inc t impartirea in

em

cei doi termeni este relativa la acest sistem (fata de care se exprima viteza

).

In cazul particular al miscarii unui conductor de lungime l, care taie transversal liniile inductiei
cu viteza

si

, restul circuitului din care face parte fiind fix (fig. 5.4.4), unghiurile dintre vectorii

si

B
B,

lfiind egale cu 900, unghiul dintre vectorii ( v x B ) si d lrezulta nul si se obtine.


emisc=vBl

(5.4.15)

cu sensul produsului vectorial

v xB .

v si B si d l(sau l) sunt paraleli, tensiunea electromotoare indusa prin


( v x B ) d l
=0. Rezulta urmatoarea regula intuitiva; tensiunea electromotoare de

Daca doi dintre vectorii

miscare se anuleaza
miscare se induce numai daca conductorul taie liniile de c mp in miscarea lui.

Fig. 5.4.4
5.4.1.4. Formele locale ale legii
In cazul domeniilor de continuitate (si netezime) a proprietatilor fizice locale, aplic nd teorema lui
Stokes, membrului int i si ultimului termen din membrul al doilea al relatiei (5.4.12) se obtine:

d s + rot(B x v ) d s

S t

rotEd s =

(5.4.16)

Suprafata S fiind arbitrara, rezulta forma locala a legii:

B
rot(B x v )
t
Pentru corpurile imobile ( v =0) legea inductiei devine
B
rot E =
t
rot E =

(5.4.17)

(5.4.18)

care poarta numele de ecuatia a doua a lui Maxwell.


In c mpul electrostatic, liniile de c mp sunt deschise.
In cazul c mpului electromagnetic variabil in timp, pot apare la orice variatie a c mpului magnetic,
linii de c mp electric inchise sau practic inchise. Se obtine un c mp electric rotational, conditionat de
variatia in timp a c mpului magnetic. In c mpul electric rotational, tensiunea electrica dintre doua puncte
depinde de drum si nu mai poate fi pusa egala cu o diferenta de potential, nu se mai poate defini un
potential electric.

B
= 0 , in general
t
E v x B deoarece div.( v x B ) difera in general de
Observatii:

Daca

div.

care este determinata de legea fluxului electric. Se


scrie numai:
,
E = v xB + E
(5.4.19)

E
poate

in care rot E =0
In cazul suprafetelor de discontinuitate se
legea inductiei sub forma integrala unui mic
dreptunghi (fig. 5.4.5).

aplica

Fig. 5.4.5

Fluxul si derivata lui tind catre zero, odata cu aria S c nd dreptunghiul este str ns aplicat pe
suprafata. In consecinta:

Ed l= E2 tl E1tl= 0

sau

E2 t E1t = 0

deci (Et)1=(Et)2
(5.4.20)
La trecerea printr-o suprafata de discontinuitate, se conserva componenta tangentiala a c mpului
electric.
5.4.1.5. Aplicatii
5.4.1.5.1. Principiul generatorului de curent alternativ
Calculul tensiunii electromotoare. Se considera o bobina dreptunghiulara (un cadru) cu N spire,
ocup nd acelasi contur , care se roteste in jurul unei axe de simetrie cu n rot/s, intr-un c mp de inductie
omogen

perpendicular pe axa si se cere expresia tensiunii electromotoare induse in bobina (fig. 5.4.6).

a) Metoda I de calcul: se aplica legea inductiei

e=
f=

d f
d
in care
= N
dt
dt
B d s = B S cos = m

ax

cos

(5.4.21)

in care:
S=2al

- este aria sectiunii bobinei cu laturile l si 2a.

=t+0=2nt+0

- este unghiul dintre

si normala la planul spirei, egal la un anumit

moment cu unghiul format de planul spirei cu normala la liniile de inductie

B.

Fig. 5.4.6
Deci tensiunea electromotoare indusa este:

d
= N m ax sin (t + 0 )
dt
e = 2n N m ax sin (t + 0 )

e = N m

ax

sin

(5.4.22)
Sub aceasta forma valoarea tensiunii electromotoare de inductie nu depinde de forma sectiunii
bobinei.
b) Metoda II de calcul. Se aplica legea inductiei electromagnetice sub forma dezvoltata, in care am
diferit de 0 numai tensiunea electromotoare de miscare.

e=

(v x B )d l= N

(v x B )d l

(5.4.23)

toate

spirel
e
Tensiunea electromotoare se induce numai in laturile AB si CD deoarece pentru laturile BC si DA,
( v xB ) d l
=0, cei trei vectori fiind coplanari. Rezulta:
B
D

e= N

A v B sin

d l+ N

Cv B sin ( )d l= 2 N

v B sin l

Deoarece v=a=2an se obtine ca in (5.4.22)

e = 2 N B sin l2an

m ax
= 2n N m
B 2al

ax

sin (t + 0 )

(5.4.24)

in care max=BS=B2al este fluxul fascicular maxim (care strabate spira in pozitia c nd aceasta este
normala pe B ).
In practica se opereaza cu valoarea efectiva Eef a tensiunii, a carei valoare instantanee se scrie:

e = Em

ax

sin (t + 0 ) = 2Eef sin (t + 0 )

Em

ax

in care:

Eef =

2
n N m
2

ax

= 4,44 n N m

(5.4.25)

ax

cu max in [Wb] pentru a obtine E in [V].


Adesea se lucreaza cu max in maxwell (1 Mx = 10-8 Wb) si rezulta:
Eef = 4,44Nmax10-8[V]
Observatii:
Eef =

Em

ax

(5.4.26)

(5.4.27)

in cazul functiilor sinusoidale in timp.

5.4.1.5.2. Tensiunea electromotoare alternativa indusa in infasurarile transformatoarelor electrice


Transformatoarele electrice sunt aparate de curent alternativ care servesc la transferul puterii
electromagnetice prin inductie electromagnetica de la un circuit la un alt circuit.
In acest scop, cele doua circuite sunt conectate la una dintre infasurarile transformatorului, care
trebuie sa fie astfel asezate inc t fluxul fascicular al curentului care trece prin una din infasurari sa
strabata c t mai complet cealalta infasurare (fig. 5.4.7).

prim ar

secu n d ar
Fig. 5.4.7

Aplic nd unei infasurari (infasurare primara N1 spire) o tensiune variabila (de ex. alternativa), se
constata ca ea este strabatuta de un curent alternativ. Acesta induce in infasurarea secundara cu N2 spire o
tensiune electromotoare care determina aparitia unui curent in circuitul (de sarcina) conectat la aceasta
infasurare. Fie f fluxul fascicular rezultant, care strabate spirele ambelor infasurari. In aceste conditii.
f = fmax cos(t+0)
(5.4.28)
unde =2f este pulsatia iar f frecventa tensiunii alternative. Acest flux induce in infasurarea
primara, tensiunea electromotoare primara.

e1 = N

d f
= N 1 f m
dt

ax

sin (t + 0 )

(5.4.29)

iar in infasurarea secundara

e2 = N

d f
= N 2 fm
dt

ax

sin (t + 0 )

(5.4.30)

Raportul dintre tensiunea electromotoare primara si tensiunea electromotoare secundara este


e1/e2=N1/N2=k
(5.4.31)
unde k este raportul de transformare a transformatorului.
Valorile efective ale tensiunii electromotoare date de (5.4.29) si (5.4.30) sunt:
E1ef=

E2ef=

E1m

ax

2
E2 m

2f
N 1 fm ax
2
2f
=
N 2 fm ax
2

ax

(5.4.32)

(5.4.33)

analoage cu (5.4.24) in locul numarului de rotatii apar nd frecventa (f). Rezulta ca si raportul
acestor valori efective este egal cu raportul de transformare

E1ef
E2 ef

N
N

1
2

=k

(5.4.34)

5.4.2. FEROMAGNETISMUL
5.4.2.1. Materiale feromagnetice
Fierul, cobaltul, nichelul si unele aliaje se deosebesc de restul materialelor prin valorile extrem de
mari ale permeabilitatii relative (de ordinul 102 ... 105). Experimental se mai constata ca relatia

B = f(H ) nu reprezinta o dreapta ca pentru celelalte materiale para si diagmagnetice, fiind functie de
H . Un rol important il are si succesiunea de stari prin care s-a ajuns la starea considerata.
Ridicarea experimentala a curbei B=f(H) se poate efectua de exemplu cu montajul din fig. 5.4.8.

Fig. 5.4.8
Luam un tor din materialul de verificat care este bobinat cu doua infasurari. Daca se intrerupe (sau
se stabileste) brusc curentul in una din infasurari (de excitatie) se obtine prin inductie electromagnetica o
deviatie in galvanometrul balistic, G conectat la a doua infasurare de masura. Infasurarea de masura
legata galvanometrul la G serveste la masurarea variatiilor lui B calculate cu relatia:

B =

f
R
=
A f A fN

(5.4.35)

2
in care f este variatia fluxului fascicular, q e sarcina electrica indusa in bobina N2 si masurata
de galvanometrul balistic G si

e
N
q = id t = d t = 2 f.
R
R

R este rezistenta circuitului (bobina masura plus galvanometru) Af este sectiunea miezului
feromagnetic al torului.
Cealalta infasurare de N1 spire este parcursa de curent continuu, care poate fi masurat cu
ampermetrul A. Se obtine astfel conform relatiei 5.4.34 valoarea intensitatii c mpului magnetic.
H=

N 1i N 1i
=
l 2r

(5.4.36)

In care r este raza medie a torului.


In regim stationar, se poate trasa curba B=f(H), marind treptat pe H prin marimea curentului de
excitatie (variind pe RS). Daca masurarea se incepe cu materialul inelului demagnetizat, se obtine curba
de prima magnetizare (a din fig. 5.4.9).
Curba atinge un maxim de inclinatie (punct
de inflexiune) dupa care cresterea lui B cu H este
mai inceata si se ajunge la o valoare pentru care B
ram ne aproape constant (saturatia magnetica)
a
punctul b din fig. 5.4.9.

Fig. 5.4.9

Fenomenul de saturatie magnetica poate fi explicat pe baza teoriei microscopice a


feromagnetismului. O schimbare de stare magnetica are la baza orientarea spinilor electronilor. La
materialele feromagnetice exista atomi cu momente magnetice de spin ale electronilor necompensate, deci
cu un moment spontan.
In portiuni microscopice ale corpului, av nd insa un numar foarte mare de atomi si constituind asa
numitele domenii, toti atomii au momentele indreptate in acelasi sens, astfel ca domeniul este
magnetizat permanent. Diferitele domenii sunt orientate insa, haotic. La aplicarea unui c mp magnetizant,
domeniile tind sa se orienteze in directia c mpului aplicat. In momentul orientarii complete, magnetizatia
M atinge o valoare limita care se numeste magnetizatie de saturatie MS. Deci, la atingerea saturatiei:

B 0 (H + M s ) in care MS>>H.
Proprietatile feromagnetice dispar daca temperatura a depasit o anumita limita (punctul Curie) care
la fier este de 7600C, la nichel 3600C. Incalzirea unui material feromagnetic poate constitui deci, o metoda
de demagnetizare. Daca dupa ce s-a parcurs o parte din curba de magnetizare si se micsoreaza treptat
curentul, adica H, se micsoreaza si B. Pentru H=0, B are valoarea care poarta numele de inductie
magnetica remanenta Br. Ca sa se obtina anularea inductiei, este necesar sa se inverseze curentul de
excitatie si deci H. H necesar pentru anularea inductiei B se numeste c mp magnetic coercitiv Hc.
Cresc nd c mpul H in sens contrar p na la valoarea Hmax si revenind cu valorile lui H p na la + Hmax de
la care s-a plecat se obtine o curba inchisa numita ciclu de histerezis magnetic. Se pot trasa diferite cicluri
de histerezis pentru diverse valori limita Hmax. Exista un ciclu limita, corespunzator lui Hmax, la atingerea
saturatiei, care le cuprinde pe toate. Acesta este ciclul care caracterizeaza materialul.
5.4.2.2. Permeabilitati
Pentru caracterizarea materialului in jurul unei anumite stari (definita de o pereche de valori B, H)
se definesc:
a) permeabilitatea magnetica relativa statica (totala):
r=B/0H
(5.4.37)
care variaza cu H ating nd un maxim pentru a scadea si a tinde catre 1 la H.
b) permeabilitatea magnetica relativa diferentiala (sau incrementala).

B
H 0 H
0

dif= lim

se ns d ire ct

(5.4.38)

care este proportionala cu panta curbei de magnetizare fata de axa absciselor la variatia lui H in sens
direct (fig. 5.4.10).

Fig. 5.4.10
c) permeabilitatea magnetica reversibila
rev=

lim
H 0 0 H
re ve nire

(5.4.39)

Daca se scade H din P cu H si apoi se mareste din nou c mpul cu H, se descrie un mic ciclu
histerrezis foarte turtit, care se poate confunda cu o dreapta (numita dreapta sau curba de revenire). In
general, rev<r si rev<dif. Aceasta valoare stinge maximum pentru B=0 c nd coincide cu in originea
curbei de prima magnetizare, care se numeste permeabilitatea initiala.
(5.4.40)
in= lim (B / 0 H ) , H=0, B=0
H 0

In regim nestationar se mai observa fenomenul de v scozitate magnetica (postefect magnetic)


conform caruia B nu ia instantaneu valoarea de regim stationar corespunzatoare unui anumit H .
Corespunzator acestui fenomen, permeabilitatea relativa in regim nestationar, numita si permeabilitate
dinamica, are valori mai mici dec t cea din regim stationar si anume cu at t mai mici cu c t frecventa este
mai mare. De asemenea, in material se produc pierderi de energie, care pe unitatea de volum si pentru un
ciclu sunt egale cu aria ciclului de histerezis in unitati de BH.
5.4.2.3. Clasificarea materialelor magnetice
a) materialele magnetice moi sunt caracterizate prin c mpul coercitiv mic, deci un ciclu de
histerezis ingust si prin foarte mari [Hc de ordinul 10 [Oe] 80 [A.sp/m]].
Exemple de materiale: fierul moale, permalloy (78,5% Ni + 21,5% Fe), supermalloy, ferita de
mangan, zinc. Materialele moi se utilizeaza la fabricarea circuitelor mg ale masinilor, aparatelor si
transformatoarelor electrice.
b) materialele magnetice dure sunt caracterizate prin c mpul coercitiv mare, de ordinul a 500 [Oe]
4.000 [A.sp/m] sau mai mare, prin Br mare si prin mic (vezi fig. 5.4.11). Cel mai obisnuit material dur
este otelul cu cca. 1%C. Alte materiale sunt: aliajele cu denumiri ca: alnico (12% Al, 20% Ni, 5% Co,
63% Fe), oerstit, aliaje platina cobalt, ferita de bariu. Aceste materiale sunt utilizate la executarea
magnetilor permanenti.

M o a le

Fig. 5.4.11

D ur

5.5. INDUCTIVITATI
Calculul fluxului care trece printr-un circuit, produs de curentul ce trece prin acel circuit sau produs
de curentul din alt circuit, duce la introducerea unei noi marimi, numita inductivitate sau inductanta.
Aceasta marime este definita de raportul dintre fluxul magnetic care strabate o suprafata limitata de
conturul unui circuit si curentul care il produce (oricare alti curenti fiind considerati nuli).
Daca in apropierea circuitelor exista numai materiale liniare de permeabilitate constanta,
inductivitatea depinde numai de dimensiunile si forma circuitului si de permeabilitatea . In cazul
materialelor feromagnetice (permeabilitatea dependenta de H), inductivitatea nu este constanta, ci este
in functie de curent.
5.5.1. Inductivitati proprii si mutuale
Consideram mediile liniare (permeabilitatea independenta de H). Se considera doua circuite cu N1
si N2 spire de conture 1 si 2 si se presupune (fig. 5.5.1) ca numai primul circuit este strabatut de
curentul i. Se noteaza cu f11 fluxul fascicular produs de circuitul 1 ce trece printr-o spira a circuitului 1
si cu f21 fluxul fascicular produs de circuitul 1, ce trece printr-o spira a circuitului 2.
Se convine ca sensul de referinta al fiecaruia dintre aceste fluxuri sa fie asociat dupa regula
burghiului drept sensului de referinta de pe circuitul inlantuit de acel flux. Ca urmare f11 poate fi si
pozitiv si negativ.
Notam cu fd21 fluxul de dispersie al circuitului 1
fata de 2 adica fluxul fascicular produs de circuitul 1 ce
nu trece prin circuitul 2.
Rezulta:
f11 = f21 + fd21
(5.5.1)

Fig. 5.5.1
Se numeste inductivitate proprie L11 a circuitului 1,
raportul pozitiv dintre fluxul total (11) prin circuitul 1,
produs de curentul acelui circuit si curentul i1 care il
produce.

11 N 1 f11
>0
=
i1
i1
N i
f11 = H1S = 1 1 S L11 N
l
L11 =

(5.5.2)
2
1

L11 se mai numeste autoinductanta sau coeficient de inductie proprie (uneori si selfinductie).
Mediul fiind liniar, fluxurile sunt proportionale cu curentii care le produc. Raportul lor este deci,
constant, adica inductivitatea proprie L11 este o marime de material care depinde de natura materialului
magnetic, de dimensiunile si forma circuitului si de numarul de spire. Deoarece c mpul H1 produs de
primul circuit e proportional cu N1, rezulta ca f11 e proportional cu N1 iar inductivitatea proprie e
2
proportionala cu patratul N 1 a numarului de spire.
Se numeste inductivitate mutuala L21 intre circuitele 1 si 2 raportul dintre fluxul total ( 21) produs
de circuitul 1 care trece prin circuitul 2 si curentul (i1) care il produce.

L21=

21 N 2 f21
=
><0
i1
i1

(5.5.3)

L21 se mai numeste coeficient de inductie mutuala.


Intr-un mediu magnetic liniar, inductivitatea mutuala depinde numai de natura materialului, de
dimensiunile si forma circuitelor, de pozitia lor relativa. Ea scade cu cresterea distantei dintre circuite si
este proportionala cu produsul N1N2.
Deoarece sensul de referinta al curentului i2 din al doilea circuit este arbitrar si deoarece fluxul se
considera pozitiv in sensul asociat dupa regula burghiului drept sensului curentului i2. L21 poate rezulta
pozitiva sau negativa, dupa sensurile de referinta alese in cele doua circuite .
Inductivitatea mutuala (si uneori modulul ei) se mai noteaza cu simbolul M.
In mod analog se definesc:
inductivitatea proprie a circuitului 2:
L22=
(5.5.48)
Daca se modifica pozitia relativa a celor doua bobine, se schimba valoarea inductantei reciproce,
deci se schimba si energia magnetica de interactiune.

6. CIRCUITE ELECTRICE IN REGIM ALTERNATIV


6.1. CIRCUITE ELECTRICE LINIARE IN REGIM CVASISTATIONAR
Circuitele electrice in regim variabil reprezinta cazul general in teoria circuitelor electrice si studiul
acestora are o importanta practica foarte mare. Despre un circuit electric se spune ca este in regim variabil
daca tensiunile si curentii care intervin sunt marimi variabile in timp.
In practica avem o mare varietate de cazuri de regimuri variabile, in functie de caracterul marimilor
care se aplica (t.e.m. ale surselor ce alimenteaza circuitul) de structura circuitului si de regimul de
functionare care se studiaza (permanent sau tranzitoriu). Daca t.e.m. ale surselor care actioneaza intr-un
circuit sunt functii de timp, rezulta faptul ca circuitul respectiv se gaseste intr-un regim variabil. Un regim
variabil poate sa rezulte insa, in anumite cazuri si daca tensiunea de alimentare nu este variabila in timp;
un astfel de regim se stabileste intr-un circuit care pe l nga rezistoare contine si alte elemente de circuit si
anume bobine si condensatoare la conectarea (deconectarea acestuia la (de la) o sursa de curent continuu.
Acesta este cazul regimului tranzitoriu care se va studia ulterior.
Din punct de vedere al variatiei in timp, in general, marimile se pot clasifica in periodice si
neperiodice, in fiecare caz exist nd forme de variatie in timp dintre cele mai diferite. Dintre marimile
periodice, de o larga rasp ndire si de o mare importanta in toate domeniile electrotehnicii sunt marimile
sinusoidale.
Circuitele de curent alternativ prezinta o importanta deosebita in tehnica, at t in electroenergetica
(producerea, transportul si utilizarea energiei electromagnetice) c t si in electronica si automatizari
datorita numeroaselor lor avantaje cum ar fi:
cele mai simple generatoare electrice sunt cele de curent alternativ;we
transmisia energiei electromagnetice la distanta se face cu ajutorul liniilor electrice (de
regula aeriene) la tensiuni mari (pierderile de putere sunt invers proportionale cu patratul
tensiunii) obtinute cu ajutorul transformatoarelor electrice (care functioneaza in curent
alternativ);
cele mai simple si mai fiabile motoare electrice sunt motoarele asincrone de curent
alternativ);
semnalele din electrocomunicatii si radioelectronica sunt suprapuneri de semnale
alternative;
din punct de vedere al studiului teoretic, functiile sinusoidale sunt singurele functii
alternative reale care isi pastreaza forma prin derivare (integrare) permit nd utilizarea
unor metode de reprezentare simbolica.
Frecventa retelelor electrice este standardizata la 50 Hz in Europa si la 60 Hz in S.U.A., Canada si
Australia.
Pentru utilizari speciale se mai utilizeaza si alte frecvente; 25 Hz si 16 2/3 Hz in tractiunea electrica
pe calea ferata, 400 Hz in aviatie si marina, de ordinul MHz si GHz in radiotehnica si televiziune.
Frecventa de 50 Hz industriala a fost aleasa c t mai joasa (la frecvente inalte pierderile de putere
sunt mai mari) dar suficient de mare pentru ca variatiile corespunzatoare intensitatii luminoase a lampilor
cu incandescenta, folosite la iluminatul public sa nu fie sesizabile vederii.
Studiul retelelor electrice se poate face cu metode mai simple (specifice, suficient de exacte pentru
aplicatiile practice) dec t rezolvarea ecuatiilor lui Maxwell (folosite in teoria c mpului electromagnetic)
daca se adopta anumite ipoteze simplificatoare.
6.1.1. Aproximatiile teoriei circuitelor in regim cvasistationar
6.1.1.1. Caracterul filiform al conductoarelor circuitului
(int lnita si la studiul circuitelor in regim stationar sau de curent continuu)
In regim variabil un conductor se considera filiform, daca el este suficient de subtire pentru ca
densitatea curentului electric de conductie ( J ) sa poata fi considerata uniform repartizata in sectiunea

acestuia. Daca r este raza acestui conductor, conductivitatea materialului acestuia, =r0
permeabilitatea lui magnetica, iar =2f, pulsatia sau frecventa unghiulara (f este frecventa) conditia
impusa este satisfacuta daca:
r<<

(6.1.1)

unde cu s-a notat ad ncimea de patrundere a undelor electromagnetice in conductor.


6.1.1.2. Caracterul cvasistationar al regimului de variatie in timp a marimilor de stare ale
c mpului electromagnetic
Aceste variatii trebuie sa fie suficient de lente pentru ca peste tot cu exceptia dielectricului
condensatoarelor, sa se poata neglija curentul electric de deplasare. In conductoare, conditia:

D
E
=
<< J = E
t
t

J D =

este satisfacuta deoarece de exemplu pentru cupru:


0 =

1
9

4 9 10

F/m ,

= 57106 S/m.

In dielectricul condensatoarelor (unde E respectiv D , c t si suprafata strabatuta de fluxul electric


sunt suficient de mari pentru ca instensitatea curentului electric de deplasare, egala cu intensitatea
curentului de conductie sa poata avea valori comparabile cu ale curentilor de conductie din celelalte
ramuri ale circuitului) se neglijeaza in regim cvasistationar c mpul electric indus ( E s). Regimul
cvasistationar este realizat, daca cea mai mare dimensiune liniara a circuitului este foarte mica fata de
lungimea de unda cea mai mica (corespunzatoare celei mai mari frecvente, f) care intervine, deci:
l<< =

c
f

(6.1.2)

unde c este viteza de propagare a undelor electromagnetice.


6.1.1.3. Caracterul perfect izolant al dielectricului din jurul conductoarelor care alcatuiesc
circuitul
Aceasta conditie este practic satisfacuta, deoarece rezistentele de izolatie sunt mult mai mari (de
ordinul M) fata de rezistentele elementelor de circuit uzuale (de ordinul ).
6.1.2. Relatiile fundamentale ale circuitelor in regim cvasistationar
In cadrul teoriei circuitelor electrice in regim cvasistationar se folosesc legile teoriei macroscopice
ale electromagnetismului, anumite forme particulare ale lor sau anumite consecinte ale lor tratate anterior
si din care enumeram pe cele mai importante.
6.1.2.1. Legea inductiei electromagnetice

e = E dl =

d S
dt

d
B ds
dtS

6.1.2.2. Legea conductiei electrice (Ohm)

(6.1.3)

1 (E + E i)dl = u f

+ ei = R i

E dl; ei =

(6.1.4)

E idl; i =
J ds iar curba (Cf) este luata in lungul axei
1
sr
C f
C f
conductorului, intre doua puncte (1, 2) oarecare ale lui, S este suprafata transversala si s-a considerat
unde uf=

dl|| dS .

E = E S , unde E s este c mpul solenoidal sau indus, apare o


problema mai deosebita legata de definirea tensiunii la borne, deoarece, integrala de linie a lui E intre
doua puncte (borne) nu mai este, in general independenta de drum. Cum E s depinde at t de frecventa c t
Deoarece in regim variabil in timp:

si de inductia magnetica (deci de curenti) aceste marimi trebuie sa fie suficient de mici pentru a se putea
neglija.
6.1.2.3. Teorema continuitatii liniilor de curent (de conductie)
iSi =

SiJ ds

(6.1.5)

Cu observatia ca, in acest caz, suprafata inchisa Si nu strabate dielectricul vreunui condensator.
6.1.2.4. Legea conservarii sarcinii electrice

dq vsi
dq
=
dt
dt

iSi =

(6.1.6)

unde: Si se considera ca include armatura unui condensator. Semnul (+) corespunde cazului c nd
sensul de referinta al curentului intra in armatura av nd sarcina (+q) iar semnul () cazului contrar.
In acest caz, curentul de deplasare prin Si, care trece prin dielectricul condensatorului:
iD =

d
dq
=
= iSi = i nu
dt
dt

mai poate fi neglijat, fiind egal cu curentul de conductie ce

alimenteaza condensatorul.
6.1.2.5. Teorema capacitatii electrice
Raportul dinte sarcina q a armaturii unui condensator si tensiunea electrica Uc dintre aceasta
armatura si cealalta (de sarcina q) este o marime de material numita capacitatea electrica.
C=

q
>> 0
Uc

(6.1.7)

Este independenta de q si Uc pentru dielectrici liniari si determinata de configuratia geometrica a


condensatorului si de natura dielectricului.
6.1.2.6. Teorema inductivitatii
Raportul dintre fluxul magnetic jk; (produs de curentul circuitului k prin conturul circuitului
filiform j) si curentul i k, care il produce este o marime de material numita inductivitate.

Ljk =

jk

(6.1.8)

ik

care este independenta de jk si ik pentru materiale magnetice liniare si determinata de configuratia


geometrica a ansamblului de circuite si de natura materialelor.
Daca j = k, se obtine inductivitatea proprie.
Ljj = Lj =

jj
>> 0
ij

(6.1.9)

Daca j k se obtine inductivitatea mutuala.


Pentru n circuite filiforme situate intr-un mediu liniar din punct de vedere magnetic, fluxul rezultant
j produs de toate circuitele prin conturul circuitului j, este egal cu suma fluxurilor produse de fiecare
circuit in parte.
n
n
(6.1.10)
j= jk = L jkik , (j=1,2 ..n)
k =1
k 1
relatii care reprezinta relatiile lui Maxwell referitoare la inductivitate.

6.1.2.7. Teorema energiei electrice


Energia acumulata in c mpul electric al unui condensator electric cu dielectric liniar este data de
expresiile:
1
1 q2 1
= C U c2
We = q U c =
(6.1.11)

2 C

6.1.2.8. Teorema energiei magnetice


Energia acumulata in c mpul magnetic al unui sistem de n circuite situate intr-un mediu magnetic
liniar este data de expresiile:
1 n
1 n n
k ik =
Lkjik ij
(6.1.12)
Wm=
2 k =1
2 k =1 j=1
Fiecare dintre termenii cu indici egali ai acestei sume:
2
1
1
1 jj
2
Wmj= j
ij= L jjij=
(6.1.13)
j
2
2
2 L jj
reprezinta energia magnetica proprie a circuitului j, iar fiecare pereche de termeni cu indici distincti
(jk):

Wmjk =

1
2

(Ljkikij+Lkjijik) = Ljkijik = jkij = kjik

(6.1.14)

reprezinta energia magnetica de interactiune a circuitelor j si k.


6.1.2.9. Legea transformarii energiei in conductoare
Puterea disipata sub forma de caldura prin efect JouleLenz intr-un conductor de rezistenta R
strabatut de curentul i este:
PR = Ri2>0
(6.1.15)

iar puterea cedata de un generator de t.e.m. eg este:


Pg= egi><0
(6.1.16)
Este pozitiva daca sensurile de referinta ale lui eg si i coincid si negativa (puterea efectiva preluata
de circuit) in caz contrar.
6.1.2.10. Teorema transferului de putere pe la borne
Puterea Pb primita instantaneu pe la borne de o retea cu N borne, ale carei laturi nu sunt cuplate
magnetic cu exteriorul, este egala cu suma produselor dintre potentialele instantanee Vc ale bornelor si
(ex)
curentilor instantanei ic
absorbiti din exterior.
N
Vc i(cex)
(6.1.17)
Pb=
c =1
(ex)
(ex)
=In particular, in cazul unei retele cu doua borne de acces prin care intra curentii i1 =i si i2
i puterea primita pe la borne are expresia:
(ex)
Pb = V1 i1
+ V2 i(2ex) = (V1 V2 )i
(6.1.18)
Introduc nd tensiunea la borne: Ub=V1-V2 cu sensul de referinta asociat sensului curentului dupa
regula de la receptoare, puterea primita pe la borne din exterior de un dipol are expresia:
Pb = Ubi
(6.1.19)
Daca sensurile de referinta ale marimilor Ub si i sunt luate dupa regula de la generatoare, aceeasi
relatie exprima puterea cedata pe la borne spre exterior.

6.1.3. ELEMENTE IDEALE DE CIRCUIT


Fiecare latura a unui circuit electric filiform in regim cvasistationar poate fi privita ca o asociatie de
elemente ideale (pure) ca: rezistoare, bobine, condensatoare, generatoare de t.e.m. si/sau generatoare de
curent, iar fiecare element de circuit este caracterizat de c te un singur parametru: rezistenta (R),
inductivitatea (L), capacitate (C) etc.
Proprietatile circuitelor apar astfel localizate in puncte distincte ale lor, ceea ce justifica denumirea
de circuite cu parametri concentrati. In acestea c mpul magnetic este luat in considerare numai prin
inductivitatile bobinelor din laturile lor, iar c mpul electric numai prin capacitatile condensatoarelor din
aceste laturi. Desigur, elementele reale din circuit au proprietati mai complexe care nu se pot caracteriza
printr-un singur parametru (de exemplu: infasurarea unei bobine prezinta pe l nga inductivitate si o
anumita rezistenta).
Ecuatiile care descriu comportarea circuitelor cu parametri concentrati sunt diferentiale ordinare iar
cele ale circuitelor cu parametri repartizati sunt ecuatii diferentiale cu derivate partiale.
O asociere de elemente ideale de circuit, incluz nd si conductoarele de legatura dintre ele se mai
numeste retea electrica (sau circuit electric, daca asocierea se refera la o parte a unei retele) cu parametri
concentrati.
Un circuit electric (sau retea electrica) in ale carui laturi se gasesc generatoare se numeste activ, iar
unul fara generatoare se numeste pasiv. Din punct de vedere al elementelor ideale de circuit, rezistentele
se numesc elemente active, iar bobinele si condensatoarele elemente reactive.
Daca parametrii elementelor de circuit sunt constanti, circuitele respective se numesc liniare, iar
daca parametrii elementelor de circuit depind de valorile tensiunilor si curentilor se numesc circuite
neliniare. Atunci c nd parametrii sunt functii de timp, circuitele se numesc parametrice.
Un alt criteriu de clasificare al circuitelor se refera la numarul de borne de acces cu exteriorul, care
pot fi: circuite dipolare (cu doua borne de acces), cuadripolare (cu patru borne de acces), sau multipolare.
In cele ce urmeaza se prezinta elementele ideale de circuit in regim cuasistationar.
6.1.3.1. Rezistorul ideal
Este un element de circuit caracterizat prin rezistenta R, av nd inductivitatea L neglijabila. Legea
inductiei electromagnetice pentru curba (fig. 6.1.1) ne da voie sa scriem:
e=

Ed l = U f U

deoarece

S = L i 0 = Li0

d S
dt

=0

(6.1

Deci expresia caderii de tensiune rezistive este:


Ub=UR=Uf=Ri
(6.1.21)
Deci in regim variabil in timp tensiunea la bornele unui rezistor
ideal ram ne proportionala cu intensitatea curentului.
De altfel, rezistorul ideal este singurul element de circuit cu
aceasta proprietate.
Fig. 6.1.1
Daca relatia (6.1.21) se inmulteste cu i se obtine:
p = URi=Ri2>0
adica puterea instantanee primita pe la bornele unui rezistor ideal este egala cu cea disipata prin
efect Joule-Lenz in conductor.
6.1.3.2. Bobina ideala

(6.1.2

Este un element de circuit caracterizat prin inductivitatea L, av nd rezistenta R neglijabila. Prin


legea inductiei electromagnetice pentru curba (fig. 6.1.2) putem sa scriem:

e = Ed l = U f U

d S

(6.1.23)

dt

Cum Uf=Ri = 0 si S=Li (presupun nd ca bobina nu este cuplata cu alte bobine) rezulta:
Ub=UL=+

d
(Li)
dt

(6.1.24)

C nd L= constant (materiale magnetice liniare si configuratie


geometrica invariabila) expresia caderii de tensiune inductive devine:
UL = L

di
dt

(6.1.25)

Inmultind ambii membri ai relatiei (6.1.25) cu i se obtine:


Fig. 6.1.2

d i d L i2
= (
) >< 0
p=ULi=Li
dt dt 2
Rezulta ca puterea instantanee primita efectiv pe la bornele bobinei ideale este egala cu viteza de
variatie a energiei magnetice proprii a bobinei (rel. 6.1.13). Daca p>0 (Ub si i asociate dupa regula de la
receptoare) energia este primita si se acumuleaza in c mpul magnetic al bobinei, iar daca p<0 (Ub si i
asociate dupa regula de la generatoare) energia c mpului magnetic scade si deci, puterea este cedata in
exterior.
Observatie: Daca rezistenta conductorului din care este realizata bobina nu se mai poate neglija
nenula
(R0) sau invers, rezistorul are inductivitate
o schema
(L0) atunci bobina reala sau rezistorul real admit
echivalenta (cf. fig. 6.1.3) compusa din elemente
ideale, R,
L conectate in serie.
In consecinta relatia (6.1.23) trebuie scrisa in
acest caz
sub forma:

Fig. 6.1.3

Ub=Uf+

d sr
di
= R i+ L
=U
dt
dt

+UL

(6.1.27)

Ceea ce atrage dupa sine observatia ca, in regim variabil in timp, legea lui Ohm nu se mai poate
formula ca in curent continuu.
6.1.3.3. Condensatorul ideal

Este un element de circuit caracterizat prin capacitatea C, av nd rezistenta R si inductivitatea L ale


conductoarelor de legatura neglijabile. Legea inductiei electromagnetice pentru curba (fig. 6.1.4)
permite sa se scrie:
e=

Ed l = Uf+Uc-Ub=

d S

(6.1.28)

dt
Cum Uf = Ri 0; sr=Li 0 si Uc=
Ub = Uc =

q
C

q
rezulta:
C
(6.1.29)

Tin nd seama de legea conservarii sarcinii electrice relatia


(6.1.6) cu sensul lui i intr nd in armatura incarcata cu (+q) relatia
(6.1.29) devine:
Fig. 6.1.4
U c=

1 t
id t
C 0

sau i = C

dU c
dt

C nd condensatorul este initial incarcat cu q(0)=Uc(0)C expresia caderii de tensiune capacitive


este:
Uc=

1 t
id t + U c ( 0 )
C 0

(6.1.32)

Inmultind ambii termeni ai relatiei 6.1.31 cu Uc se obtine:


d U c d C U c2
p = Uci = CUc
= (
) >< 0

dt

dt

(6.1.33)

Rezulta ca puterea instantanee primita efectiv pe la bornele condensatorului ideal este egala cu
viteza de variatie a energiei electrice a condensatorului. Daca p>0 (Ub si i asociate dupa regula de la
receptoare) energia este primita si se acumuleaza in c mpul electric al condensatorului, iar daca p<0 (Ub
si i asociate dupa regula de la generatoare) energia c mpului electric scade si deci puterea este cedata in
exterior.
6.1.3.4. Generatoare ideale de tensiuni electromotoare si de curent
Ca si in cazul circuitelor function nd in regim stationar (curent continuu) si la circuitele function nd
in regim cvasistationar, sursele de energie electromagnetica pot fi generatoarele ideale de t.e.m. si/sau
generatoarele ideale de curent.
Daca sursele de energie electromagnetica se bucura de proprietatea ca, respectiv, la bornele lor
produc o t.e.m. independenta de structura retelei in care este conectata (av nd rezistenta interioara
neglijabila) sau debiteaza un curent dat ig de asemenea independent de reteaua la care este conectata
(av nd rezistenta interioara infinita) se numesc generatoare ideale de t.e.m., respectiv, generatoare ideale
de curent (fig. 6.1.5).

a)

b)
Fig. 6.1.5

Pentru un generator ideal de t.e.m. (fig. 6.1.5.a) se poate scrie:


Ub=eg
(6.1.34)
unde semnul (+) corespunde regulii de la generatoare, iar semnul () regulii de la receptoare.
In cazul generatorului ideal de curent (fig. 6.1.5.b):
i=ig
(6.1.35)
dupa cum i si ig au acelasi sens respectiv, sens contrar. Tensiunea la bornele unui generator ideal de
curent (Ug) depinde de conditii exterioare si poate fi calculata numai dupa rezolvarea retelei in care sursa
este conectata.

6.2. MARIMI ELECTRICE SPECIFICE SI OPERATII CU MARIMI ELECTRICE


PENTRU REGIM CVASISTATIONAR SI SINUSOIDAL. CIRCUITE LINIARE SIMPLE DE
CURENT ALTERNATIV
6.2.1. Marimi electrice variabile si marimi sinusoidale
6.2.1.1. Marimi variabile
6.2.1.1.1. Valoarea instantanee: valoarea pe care o are o marime variabila la un moment oarecare t;
se noteaza cu litera mica a simbolului stabilit prin conventie pentru marimea respectiva (de exemplu
valoarea instantanee a curentului se noteaza cu i(t) iar definirea si proprietatile altor marimi: tensiuni,
t.e.m., tensiuni la borne etc. sunt similare).
6.2.1.1.2. Marime periodica: marime variabila a carei succesiune de valori se reproduce in aceeasi
ordine, dupa trecerea unor intervale de timp egale (perioade):
i(t)=i(t+kT), k=1, 2
(6.2.1)
Se numeste perioada (T) intervalul minim de timp dupa care se reproduc (in aceeasi ordine) valorile
marimii instantanee (fig. 6.2.1).
Numarul de perioade cuprins in unitatea de timp (o secunda) se numeste frecventa (f) si se masoara
in hertzi (Hz) iar produsul frecventei prin 2 se
numeste pulsatie sau frecventa unghiulara ().
Intre frecventa, pulsatie si perioada exista
relatiile:
Fig. 6.2.1

f=

1
2
=
; = 2 f =
;T = 2
T
2
T

6.2.1.1.3. Valoare de v rf: cea mai mare


valoare instantanee atinsa de o marime periodica
in decursul unei perioade; se noteaza, pentru
curent, cu i (fig. 6.2.1).
6.2.1.1.4. Valoare medie: (referitoare la un interval de timp t2-t1); media aritmetica a valorilor
instantanee, notata cu Imed:
1 t2
I m ed =
i t dt
(6.2.3)
t 2 t 1 t1
In cazul marimilor periodice, intervalul de timp se considera egal cu o perioada (fig. 6.2.1), valoarea

()

medie not ndu-se, de exemplu pentru curent cu: i sau I0:


i t 1+ T
i = I0 =
i t dt
t

1 ( )

(6.2.4)

6.2.1.1.5. Valoare efectiva (eficace) (in intervalul t2-t1): este radacina patrata a mediei patratelor
valorilor instantanee (notata pentru curent cu I sau Ief).

I=

1 t2 2
i (t )dt
t 2 t 1t 1

Pentru o marime periodica relatia (6.2.5) se poate scrie:

(6.2.5)

I=

1 t 1+ T 2
i (t )dt > 0
T t 1

(6.2.6)

Valoarea efectiva a unui curent periodic este numeric egala cu intensitatea unui curent continuu,
care strabat nd aceeasi rezistenta ca si curentul periodic, produce aceeasi dezvoltare de caldura timp de o
perioada.

R I2 T = R

t 1+T

t 1

i2 (t )dt, dec i I =

1 t 1+T 2
i (t )dt
T t 1

Nota: Din cauza inertiei echipajului mobil, instrumentele electrice de masura, nu pot urmari
variatiile instantanee ale marimilor periodice masurate, indic nd, de obicei, valori efective (c nd au
cuplul instantaneu proportional cu patratul marimii masurate) sau valori medii (c nd au cuplul instantaneu
proportional cu marimea masurata).
6.2.1.1.6. Marime alternativa: marime periodica a carei valoare medie in cursul unei perioade este
nula (fig. 6.2.2).
1 t 1+ T
1
(6.2.7)
i=
i t dt = A (+ ) A ( ) = 0
T t 1(+) (-)
T
unde cu A si A s-au notat modulele integralelor functiei i(t) pe intervalele in care i>0, respectiv,
i<0.

()

Fig. 6.2.2
6.2.1.1.7. Marime pulsatorie: marime
periodica a carei valoare nu schimba de sens;
i0 (fig. 6.2.3) sau i0.

Fig. 6.2.3
6.2.1.2. Marimi sinusoidale
Se numeste marime sinusoidala sau armonica o marime alternativa a carei expresie analitica poate fi
pusa sub forma in sinus (fig. 6.2.4).

Fig. 6.2.4
i(t)=Imaxsin(t+)
(6.2.8)
unde: Imax>0 se numeste amplitudine (modulul valorii maxime a marimii sinusoidale); t+ se
numeste faza (masurata in radiani) iar, , faza initiala.
Valoarea medie pe o perioada (sau pe un numar intreg de perioade) este nula.

i=

I m ax
1 t 1+ K T
t
(
)

c os(t + ) t 1+ K T = 0
I
sin
t
d
t
m
ax

1
kT t 1
kT

(6.2.9)

Pentru valoarea efectiva cu relatia (6.2.6) se obtine:


1 t 1+T 2
1 t 1+T 2
2
2

I =

I 2 m ax
=
2T
de unde

i (t )dt =

t 1

t +T

t 1

I=

t 1

m ax

sin (t + )dt =

I 2 m ax
[1 c os(2 t + 2 )]dt =
2

I m ax
2

(6.2.10)

sau I m ax = 2 I

(6.2.11)

astfel inc t o marime sinisoidala (relatia 6.2.8) poate fi pusa sub forma:

i(t)= I 2 sin t +
numita forma normala in sinus a marimii i(t).

(6.2.12)

6.2.1.3. Relatii de faza


Se numeste defazaj intre doua marimi sinusoidale de aceeasi frecventa, considerate intr-o ordine
data:

i1(t ) = I1 2 sin(t + 1) i i2 (t ) = I 2

2 sin(t + 2

diferenta fazelor lor in

aceasta ordine:

12 = (t + 1) (t + 2 ) = 1 2 >< 0

(6.2.13)

Se definesc urmatoarele relatii de faza: (fig. 6.2.5)

12 = 1 2 > 0
adica i1(t) este defazat inaintea lui i2(t) (fig. 6.2.5.a);

12 = 1 2 < 0

(6.2.14)
(6.2.15)

adica i1(t) este defazat in urma lui i2(t) (fig. 6.2.5.b);

12 = 1 2 = 0 ( 1 = 2 )

adica i1(t) este in faza cu i2(t) (fig. 6.2.5.c);

(6.2.16)

12 = 1 2 =

(6.2.17)

adica i1(t) si i2(t) sunt in cuadratura (fig. 6.2.5.d pentru

12 = +

12 = 1 2 =

(6.2.18)

adica i1(t) si i2(t) sunt in opozitie de faza (fig. 6.2.5.e pentru

a)

)
2

b)

12 = + ).

c)

d)

e)
Fig. 6.2.5.

6.2.2. Operatii cu marimi sinusoidale


In rezolvarea ecuatiilor integro-diferentiale ale circuitelor electrice de curent alternativ sinusoidal
intervin urmatoarele operatii cu marimi sinusoidale: adunarea (scaderea), amplificarea cu scalari,
derivarea, integrarea in raport cu timpul. Daca marimile cu care se opereaza sunt de aceeasi frecventa si
marimile rezultante sunt tot marimi sinusoidale de aceeasi frecventa.
6.2.2.1. Adunarea (scaderea)

( ) = I1 2 sin(t + 1) i i2 (t ) = I 2
atunci i(t ) = i1( t ) i 2 (t ) = 2 I sin (t + )
2
2
unde I = I1 + I 2 2 I1I 2 c os( 1 2 )
Daca i1 t

sin =

1
(I1sin 1 I 2 sin 2
I

2 sin(t + 2

)
(6.2.19)
(6.2.20)

c os =

1
(I1c os 1 I 2 c os 2
I

(6.2.21)

relatii care se obtin prin identificare, dupa inlocuirea lui i1(t) si i2(t) in relatia (6.2.19).
6.2.2.2. Amplificarea cu >< 0 (=constant)
Rezulta:

i(t ) = i1(t ) = I1 2 sin(t + 1) = 2 I sin(t + )

(6.2.22)

cu I=I1; =1

6.2.2.3. Derivata in raport cu timpul


Daca i(t)= 2 I sin (t + ) atunci:

di

= 2 I c os(t + ) = 2 I sin t + +
dt
2

(6.2.23)

adica, prin derivare se obtine tot o marime sinusoidala, de aceeasi frecventa, av nd valoarea
efectiva de ori mai mare si defazata inainte cu

di
(
si i(t) sunt in cuadratura).
2 dt

6.2.2.4. Integrarea in timp

i( t ) = 2 I sin(t + ) atunci:
2I
I

i(t )dt = c os(t + ) = 2 sin t + 2

Daca

(6.2.24)

adica, prin integrare in timp se obtine tot o marime sinusoidala, de aceeasi frecventa, av nd valoarea
efectiva de ori mai mica si defazata in urma cu

.
2

i( t ) dt si i(t) sunt tot in cuadratura, numai ca in acest caz marimea sinusoidala obtinuta prin
integrare este defazata in urma lui i(t).

6.2.3. CIRCUITE LINIARE SIMPLE DE CURENT ALTERNATIV


6.2.3.1. Studiul regimului permanent sinusoidal al circuitelor liniare prin metoda directa
Metoda directa consta in scrierea ecuatiei integro-diferentiale a circuitului si cautarea unei solutii
particulare a acesteia de aceeasi forma cu tensiunea aplicata.

u (t) = 2 U sin(t + )
adica de forma i(t)= 2 I sin (t + )
Daca se noteaza cu = >< 0

(6.2.25)

(6.2.26)

defazajul dintre tensiune si curent, iar cu:


Z=

U
>0
I

(6.2.27)

impedanta circuitului fata de doua borne (unde U si I sunt valorile efective ale tensiunii si
curentului, asocierea sensurilor de referinta fac ndu-se dupa regula de la receptoare) expresia curentului
de regim permanent se poate scrie sub forma:

i(t) =

U
2 sin(t + )
Z

(6.2.28)

Aplicatii:
6.2.3.1.1. Rezistorul ideal (fig. 6.2.6)
Ecuatia circuitului este:

u = u R = R i = 2 U sin(t + )

(6.2.29)

Fig. 6.2.6
de unde:

i=

uR
U
= 2
sin(t + )
R
R

(6.2.30)

Rezulta:
ZR=R; R=0
(6.2.31)
adica: curentul printr-un rezistor ideal este in faza cu tensiunea aplicata si are valoarea efectiva
proportionala cu cea a tensiunii aplicate si independenta de frecventa.

Fig. 6.2.7
6.2.3.1.2. Bobina ideala (fig.6.2.7)

Ecuatia circuitului este:

u =uL =L

di
= 2 U sin(t + )
dt

(6.2.32)

de unde:

i=

1
L

u L dt
2U
2U

cos(t + ) =
sin t +
L
L
2

i=
Rezulta:

Z L = L ; L =

(6.2.33)

(6.2.34)

adica: curentul printr-o bobina ideala este defazat in urma tensiunii aplicate cu

si are valoarea

efectiva proportionala cu cea a tensiunii aplicate si invers proportionala cu frecventa (la frecvente joase
bobina reprezinta un scurtcircuit, iar la frecvente inalte blocheaza trecerea curentului).
6.2.3.1.3. Condensatorul ideal (fig. 6.2.8)
Ecutia circuitului este:

u =uc=

1
id t = U 2 sin(t + )
C

(6.2.35)

de unde:

i= C

du
= C U 2 cos(t + )
dt

i = C U 2 sin t + +
2

(6.2.36)

Fig. 6.2.8
Rezulta:

Zc =

; c =
C
2

(6.2.37)

adica: curentul printr-un condensator ideal este defazat inaintea tensiunii aplicate cu

si are

valoarea efectiva proportionala cu cea a tensiunii aplicate si proportionala cu frecventa (la frecvente joase
condensatorul blocheaza trecerea curentului, iar la frecvente inalte reprezinta un scurtcircuit).
6.2.3.1.4. Circuitul R-L serie (fig. 6.2.9)

a)

b)

c)
Fig. 6.2.9

Ecuatia circuitului este:

u = u R + u L = R i+ L

di
= 2 U sin(t + )
dt

(6.2.38)

sau

R I 2 sin(t + ) + L I 2 sin t + + = U 2 sin(t + )


2

(6.2.39)

identitate care trebuie sa fie satisfacuta si pentru momente de timp t particulare, pentru care:

t + = 0
t + =

(6.2.40)

Inlocuind (6.2.40) in (6.2.39) si tin nd seama ca = rezulta:

U sin = L I

(6.2.41)

U cos = R I
Ridic nd la patrat si adun nd relatiile (6.2.41) se obtine:

I=

+ (L

+ (L

)2

U
Z

(6.2.42)

de unde:

Z= R

(6.2.43)

care este impedanta circuitului R, L serie.


Impartind relatiile (6.2.41) rezulta:

tg =
cu

L
>o
R

sin =

cos =
si deci

(6.2.44)

L
> 0
Z

R
>0
Z

= arctg

(6.2.45)

(0, )
R
2

(fig. 6.2.9.b)

(6.2.46)

Utiliz nd relatiile (6.2.42) si (6.2.46) expresia curentului se poate scrie:

i(t) =

U
R

+ (L

2 sin t + arctg

(6.2.47)

Variatia lui I si cu frecventa este redata in fig. 6.2.9.c.


6.2.3.1.5. Circuitul R-C serie (fig. 6.2.10)
In acest caz ecuatia circuitului este:

1
(6.2.48)
id t = U 2 sin(t + )
C
1

R I 2 sin(t + ) +
I 2 sin t + = U 2 sin(t + ) (6.2.49)
C
2

u = u R + u c = R i+

a)

b)

c)
Fig. 6.2.10

Pentru doua momente t de timp particulare:

t + = 0

t + =
2

si tin nd seama ca avem

( = + ) din relatia (6.2.49) avem:

1
I
C
U cos = R I
U sin =

(6.2.50)

Ridic nd la patrat si adun nd relatiile (6.2.50) se obtine:

U 2 sin 2 + cos 2 = I 2 R

U
U
I=
=
Z
1
R 2 +
(C )2

(C )2

(6.2.51)

de unde:
Z=

(C )

(6.2.52)

care este impedanta circuitului R, C serie.


Impartind relatiile (6.2.50) rezulta:

tg =

1
<0
R C

(6.2.53)

cu:

sin =
cos

R
Z

1
<0
C Z

(6.2.54)

R C

si deci = arctg


,0 (fig. 6.2.10.c)
2

(6.2.55)

Utiliz nd relatiile (6.2.51) si (6.2.55) expresia curentului se poate scrie:

i(t) =
R

1
+
(c)2

2 sin t + + arctg

R C

(6.2.56)

Variatia lui I si cu frecventa este redata in fig. 6.2.10.c.


6.2.3.1.6. Circuitul R, L, C serie (fig. 6.2.11)

u = u R + u L + u C = R i+ L

di 1
+
id t = U 2 sin(t + )
dt C

(6.2.57)

sau

R I 2 sin(t + ) + L I 2 sin t + + +
I 2 sin t +
2 C
2

(6.2.58)
= U 2 sin(t + )
Pentru doua momente t de timp particulare

t + = 0

t + = si = introduc ndu-le in relatia (6.2.58) avem:


2
1

U sin = L
I

U cos = R I

Fig. 6.2.11
Ridic nd la patrat si adun nd relatiile (6.2.59) se obtine:

(6.2.59)

I=

+ L

U
Z

(6.2.60)

de unde:

Z= R

+ L

2
(6.2.61)

si care este impedanta circuitului R, L, C serie.


Impartind relatiile (6.2.59) rezulta:

tg =

cu

L
R

sin =

cos =

si deci

1
C >< 0

L
Z

R
>0
Z

= arctg

(6.2.62)

1
C >< 0

(6.2.63)

1
C ,

R
2 2

(6.2.64)

Utiliz nd relatiile (6.2.60) si (6.2.64) expresia curentului se poate scrie:

i(t) =
R

+ L

2 sin t + arctg
R

(6.2.65)

Observatie:
Din studiul circuitului R-L-C serie se pot obtine toate cazurile particulare studiate anterior;
rezistorul ideal (cu L0, C) bobina ideala (R0, C) condensatorul ideal (R0, L0) circuitul
R-L (cu C) si circuitul R-C (cu L0).

6.3. CIRCUITE LINIARE IN REGIM PERMANENT SINUSOIDAL.


PUTERI IN REGIM SINUSOIDAL
6.3.1. Caracterizare parametri
Fie un dipol liniar si pasiv (fig. 6.3.1), caruia i se aplica la borne o tensiune sinusoidala de frecventa

f=

data:

D ipol
liniar
pasiv

u=U 2 sin(t+)
(6.3.1)
Curentul de regim permanent cu sensul de referinta dupa
regula de la receptoare va fi, de asemenea, sinusodal si de aceeasi
frecventa.
(6.3.2)
i=I 2 sin(t+)
si poate fi determinat cu metoda substitutiei.
Fig. 6.3.1
Deoarece, in general, raportul:

u( t)
= f ( t) const.
i( t)
este o functie de timp, adica: in curent alternativ, raportul dintre tensiunea la borne si curent, ambele
considerate in valori instantanee, nu mai reprezinta ca in curent continuu o constanta caracteristica
circuitului.
Caracterizarea unui dipol in regim permanent sinusoidal, la o frecventa data, se poate face utiliz nd
urmatoarele perechi de parametrii:
6.3.1.1. Impedanta si defazajul (Z, )
Deoarece dipolul este liniar si pasiv, c nd U creste de ori si I creste de ori, fazele initiale
ram n nd neschimbate; de asemenea, daca la faza initiala a tensiunii se adauga o cantitate , ceea ce
conduce la modificarea originii timpului si la faza initiala a curentului se adauga aceeasi cantitate. Rezulta
deci ca: raportul valorilor efective si diferenta fazelor initiale ale tensiunii la borne si curentului sunt
marimi independente de tensiune si curent, fiind potrivite caracterizarii dipolului.
Impedanta se defineste cu relatia Z=U/I>0
(6.3.4)
iar defazajul cu relatia = - >< 0
(6.3.5)
depinz nd numai de frecventa si de parametrii circuitului. Impedanta se masoara in ohmi, iar
defazajul in radiani. Daca se cunosc Z si curentul i este univoc determinat, deoarece I=U/Z, iar = -
i=

U
Z

sin(t+-)

(6.3.6)

6.3.1.2. Rezistenta si reactanta (R, X)


Rezistenta circuitului (a nu se confunda cu rezistenta definita prin legea conductiei electrice) se
defineste cu relatia:
R=

U cos
= Z cos > 0
I

(6.3.7)

Observatie: In general, R=f(): rezistenta definita prin R=Zcos (relatia 6.3.7) coincide cu cea
definita prin legea conductiei electrice, numai c nd =0.
Reactanta circuitului se defineste cu relatia:

X=

U sin
= Z sin >< 0
I

(6.3.8)

Daca se dau R si X, impedanta si defazajul se calculeaza cu relatia:


2
2
Z= R + X
tg=

X
R

>0, =arctg

X
R

(6.3.9)
(6.3.10)

asa cum rezulta si din triunghiul impedantelor (fig. 6.3.2).


Valoarea instantanee a curentului (relatia 6.3.6) se scrie:
Fig. 6.3.2

I=

R +X

sin(t+-arctgX/R)

Rezistenta si reactanta se masoara in ohmi ().


6.3.1.3. Admitanta si defazajul
Admitanta circuitului (valoarea inversa a impedantei) se defineste cu relatia:
Y=

1 I
= >0
Z
U

(6.3.12)

Se constata ca:

I=YU; Y=

+X

; R=

cos
sin
; X=
Y
Y

(6.3.13)

si deci valoarea instantanee a curentului (6.3.6) se scrie:


i=UY 2 sin(t+-)
Admitanta se masoara in siemensi (1S=1-1)

(6.3.14)

6.3.1.4. Conductanta si susceptanta (G, B)


Conductanta circuitului (a nu se confunda cu cea definita in curent continuu) se defineste cu relatia:
G=

I cos
=Ycos
U

(6.3.15)

iar susceptanta circuitului se defineste cu relatia:


B=

I sin
= Ysin><0
U

Observatie: in general, G=f(), iar G

(6.3.16)

1
1
, B
R
X

Conductanta definita cu relatia (6.3.15) coincide cu cea definita in curent continuu numai c nd =0.
Daca se dau G si B, admitanta si defazajul se calculeaza cu relatiile:
2
2
Y= G + B
(6.3.17)
tg= - B/G, cu sin= - B/Y, cos = G/Y, =arctg(-B/G)
(6.3.18)
asa cum rezulta si din triunghiul admitantelor (fig. 6.3.3). Se constata usor ca:

Z =

1
G2 +B

; G=

R
Z

; B=

X
Z

; R=

G
B
; X= 2
2
Y
Y

(6.3.19)
iar valoarea instantanee a curentului (relatia 6.3.6) se scrie:
Fig. 6.3.3
2
2
i=U G + B
2 sin(t++arctgB/G)
Conductanta si susceptanta se masoara in siemensi (-1).
Nota:
Marimile Ucos, Icos se mai numesc componentele active ale tensiunii, respectiv curentului, iar
marimile, Usin, Isin, componentele reactive ale tensiunii, respectiv curentului.
6.3.2. Clasificarea circuitelor dipolare in regim sinusoidal
Prin analogie cu proprietatile celor mai simple circuite, la o frecventa data, se mai utilizeaza
urmatoarea terminologie:
1. Circuit rezistiv daca:
=0; X=0; Z=R; Y=G; B=0
(6.3.21)
2. Circuit reactiv daca:
0; X0; B0
(6.3.22)
3. Circuit pur reactiv sau nedisipativ, daca:
=

; R=0; Z=X; G=0; Y=B


2

(6.3.23)

4. Circuit inductiv, daca:


>0; X>0; B<0
(6.3.24)
Circuitul inductiv este un circuit reactiv; defazajul pozitiv se mai numeste defazaj inductiv, in care
caz curentul este defazat in urma tensiunii.
5. Circuitul pur inductiv, daca:
=/2; R=0; X=Z; G=0; B=Y
(6.3.25)
Cel mai simplu circuit pur inductiv la orice frecventa este bobina ideala.
6. Circuit capacitiv, daca:
<0; X<0; B>0
(6.3.26)
Circuitul capacitiv este un circuit reactiv, defazajul negativ se mai numeste defazaj capacitiv, in
care caz, curentul este defazat inaintea tensiunii.
7. Circuit pur capacitiv, daca:
= /2; R=0; X= Z; G=0; B=Y
(6.3.27)
Cel mai simplu circuit pur capacitiv (la orice frecventa) este condensatorul ideal.
8. Circuit disipativ, daca laturile lui au rezistente nenule, in care au loc pierderi prin efect JouleLenz.
6.3.3. Puteri in regim sinusoidal
6.3.3.1. Puterea activa
Pentru un dipol liniar si pasiv (fig. 6.3.1) cu sensurile tensiunii si curentului asociate dupa regula de
la receptoare, tensiunea se numeste aplicata, iar puterea instantanee p este primita; daca sensurile sunt
asociate dupa regula de la generatoare, tensiunea se numeste produsa, iar puterea este cedata. Consider nd
tensiunea si curentul de forma data prin relatia (6.3.1) si (6.3.2) asociate dupa regula de la receptoare, iar
puterea instantanee are expresia:
p(t) = u(t)i(t) = 2UI sin(t+) sin(t+) =
= UI cos - UI cos(2t++)
(6.3.28)

ceea ce arata ca puterea instantanee contine un teren constant in timp (UIcos) si un termen
sinusoidal de frecventa dubla

[UIcos(2t++) = UIsin(2t++ )].


In aplicatii intereseaza energia absorbita pe un numar intreg de perioade (nT),
t1 + nT
UI

[ (

W (nT ) =

p(t) dt=nTU Icos


sin 2 nT + + sin( + )
(6.3.29)
t1
2
Se numeste putere activa si se noteaza cu P, valoarea medie a puterii instantanee luata pe un numar
intreg de perioade.
~ ~ ~
1 t1 + nT
W ( nT )
(6.3.30)
P= p = u( t
) i( t) =
p( t) dt=
nT t1
nT
Relatia (6.3.30) este o relatie generala de definitie a puterii active, valabila si in regim periodic
nesinusoidal si pentru o retea oarecare.
Pentru un dipol electric in regim sinusoidal, deoarece cu: =2/T, paranteza dreapta din expresia
(6.3.29) se anuleaza, puterea activa are expresia:

P=UIcos=

maxI max

cos

(6.3.31)

adica in regim sinusoidal, puterea activa a unui dipol electric (in monofazat) este egala cu produsul
dintre valorile efective ale tensiunii si curentului multiplicat cu cosinusul unghiului de defazaj dintre
tensiune si curent.
Utiliz nd relatiile (6.3.7) si (6.3.15) relatia (6.3.31) devine:
R I 2 max G U 2 max
2
2
=
P=UIcos=RI =GU =
(6.3.32)

care arata ca puterea activa primita de un dipol pasiv (fig. 6.3.1) este totdeauna pozitiva (cel mult
nula, daca nu contine rezistoare sau pentru circuite nedisipative sau pur reactive, care nu absorb in medie
putere din exterior).
Unitatea de masura pentru puterea activa in sistemul international (SI) este wattul cu multiplii:
kilowatt (1 kW=1000 W), megawatt (1 MW=106 W), gigawatt (1 GW=109 W).
Observatii:
1. Relatia (6.3.28) arata ca puterea instantanee oscileaza cu frecventa unghiulara 2 in jurul valorii
ei medii, care este puterea activa (fig. 6.3.4).
Se constata ca chiar daca circuitul este un receptor pasiv (P>0) exista momente in decursul unei
perioade, c nd puterea instantanee primita este negativa, adica este de fapt cedata spre exterior. In
momentele acelea, energia acumulata in c mpul magnetic al bobinelor sau in c mpul electric al
condensoarelor este partial restituita sursei de alimentare.

Fig. 6.3.4
2. La aceleasi valori efective ale tensiunii si curentului puterea activa variaza in limite largi cu . In
cazurile extreme =0 (circuit rezistiv), puterea activa este maxima (P=UI), iar puterea instantanee are
numai valori pozitive (fig. 6.3.5.a); c nd =/2 (circuit pur inductiv) puterea activa este nula (fig. 6.3.5.b)
(acelasi rezultat se obtine si in cazul c nd avem, circuit pur capacitativ).

a)

b)
Fig. 6.3.5

3. Puterea medie p (relatia 6.3.30) pe un interval oarecare de timp t are valori apropiate de
puterea activa cu abateri de ordinul T/T, fiind practic egala cu puterea activa, daca t>>T. Cum
intervalele de timp t cele mai mici, in care se apreciaza puterea medie, sunt de ordinul secundelor si
cuprind la f=50 Hz, sute de perioade, conditia de mai sus este realizata totdeauna in practica.
Corespunzator acestei situatii si aparatele de masura a puterii (wattmetrele), al caror echipaj mobil nu
poate urmari, datorita inertiei, variatiile puterii instantanee cu care este proportional cuplul lor activ,
indica puterea medie, adica puterea activa.
6.3.3.2. Puterea reactiva
Se numeste putere reactiva a unui dipol electric si se noteaza cu Q (sau Pr) marimea definita de
produsul valorilor efective ale tensiunii si curentului multiplicat cu sinusul unghiului de defazaj.
Q=UIsin=

maxI max

sin><0

(6.3.33)

Unitatea de masura in S.I. este VAr (Volt Amper reactiv).


Utiliz nd relatiile (6.3.8) si (6.3.16), relatia (6.3.33) devine:
I 2 max
U 2 max
2
2
Q=UIsin=XI = BU =X
= B

(6.3.34)

care arata ca puterea reactiva primita de un dipol pasiv este pozitiva la circuitele inductive
(0<<

), negativa la circuitele capacitive ( <<0) si nula la circuitele rezistive (=0).


2
2

In legatura cu sensul real de transmitere a puterii reactive, se constata ca:


a) la circuitele receptoare (u, i asociate dupa regula de la receptoare), c nd Q=UIsin>0, puterea
reactiva este absorbita de la reteaua exterioara (este cazul bobinelor, care sunt consumatoare de
putere reactiva), iar c nd: Q=UIsin<0, puterea reactiva este cedata retelei exterioare (este cazul
condensatoarelor, care sunt producatoare de putere reactiva);
b) la circuitele generatoare (u, i asociate dupa regula de la generatoare), c nd: Q=UIsin>0,
puterea reactiva este cedata retelei exterioare, iar c nd: Q=UIsin<0, puterea este absorbita de
la reteaua exterioara.
Trebuie relevat faptul ca puterea reactiva nu are o semnificatie fizica asemanatoare cu cea a puterii
active, necorespunz nd unei puteri medii, respectiv unui transfer mediu de energie pe la borne.

Ea este o marime introdusa, pe baza unei relatii de definitie, conform relatiei (6.3.33). Cu toate
acestea, puterea reactiva prezinta o deosebita importanta practica din punctul de vedere al calculului
factorului de putere, al problemei imbunatatirii factorului de putere si al efectuarii bilanturilor energetice.
Daca se considera un circuit R L C, aleg nd tensiunea origine de faza: u=U
i=I

sint, rezulta:

sin(t ) si deci puterea instantanee se mai poate scrie:


p = ui = 2UIsintsin(t ) = UIcos UIcoscos2t
UIsinsin2t = P(1 cos2t) Qsin2t
(vezi formulele din trigonometrie):
sinsin=1/2[cos( ) cos(+)]
sin( - )=sincos - cossin
cos(+)=coscos - sinsin

(6.3.35)

+

cos
2
2
+
sin - sin=2cos
sin
2
2
+

cos+cos=2cos
cos
2
2

sin+sin=2sin

Din relatia (6.3.35) rezulta in mod evident aceeasi valoare medie: P=UIcos. Pe baza
descompunerii lui (6.3.35) se observa ca puterea instantanee are doua componente de pulsatie (2); prima
componenta (puterea de pulsatie) (fig. 6.3.6) reprezinta o variatie sinusoidala de amplitudine P, in jurul
unei valori medii egale tot cu P (nu are valori negative), respectiv o a doua componenta (putere oscilanta),
reprezinta o variatie sinusoidala de amplitudine Q si de
valoare medie nula.
Fig. 6.3.6
Rezulta deci ca puterea reactiva reprezinta
amplitudinea puterii care oscileaza intre circuit si sursa.
O alta interpretare a puterii reactive se poate da,
observ nd ca la o frecventa data ea este proportionala cu
diferenta dintre energiile medii ale c mpului magnetic (din
bobine) si c mpului electric (din condensatoare). Tin nd
seama de relatia (6.3.34) se poate scrie:
Q=XI2=(XL

XC)I2=(L
1 2 LI 2
I 2
)I =2
2 2 =
c

=2(Wm - We)
unde

1 T Li2
LI 2
Wm=
dt=
T 0 2
2
2
CU
1 T Cu c
W e=
dt=
T 0 2
2

2 C

(6.3.36)

si
2
c

I2
=
2 C

(6.3.37)

6.3.3.3. Puterea aparenta


Se numeste putere aparenta a unui dipol electric si se noteaza cu S (sau Pa) marimea definita de
produsul valorilor efective ale tensiunii si curentului:

S=UI=

maxI max

>0

(6.3.38)

In SI, puterea se masoara in voltamperi (VA) cu multiplii: kVA; MVA: GVA.


Utiliz nd relatiile (6.3.4) si (6.3.12) relatia (6.3.38) devine:
I 2max
U 2max
2
2
=Y
(6.3.39)
S=UI=ZI =YU =Z

Puterea aparenta este o putere calculata, ca in curent continuu fara a tine seama de influenta
defazajului. Desi nu are o semnificatie energetica nemijlocita ca puterea activa, puterea aparenta este
importanta, deoarece reprezinta valoarea maxima a puterii active, la valori efective invariabile ale
tensiunii si curentului si la defazaj variabil. Deoarece masinile si aparatele electrice sunt caracterizate prin
valori maxime admisibile ale curentului (ca pierderile prin efect Joule-Lenz sa nu determine o incalzire
excesiva) si tensiunii (ca izolatia sa nu se strapunga) puterea aparenta caracterizeaza limitele lor
functionare si se indica pe placutele de fabricatie.
6.3.3.4. Factor de putere
Se numeste factor de putere raportul dintre puterea activa si cea aparenta:
1Kp=P/S0
(6.3.40)
Pentru un dipol electric in regim sinusoidal, utiliz nd relatiile (6.3.31) si (6.3.38) factorul de putere
devine:
Kp=cos
(6.3.41)
Intre puterea activa, reactiva, aparenta exista relatiile:
S2=P2+Q2; Q=Ptg; P=Scos; Q=Ssin
(6.3.42)
care rezulta din triunghiul puterilor (fig. 6.3.7)
S
Q

P
Fig. 6.3.7
Factorul de putere se mai poate:

S2 Q 2
P
Q
Kp= =
= 1
S
S
S

2
(6.3.43)

de unde rezulta ca problema ameliorarii factorului de putere (functionarea unei instalatii electrice cu
maximum de putere activa, adica maximum de eficacitate) este echivalenta cu problema reducerii puterii
reactive.

6.4. METODE DE REPREZENTARE SIMBOLICA A MARIMILOR SINUSOIDALE SI


UTILIZAREA LOR
6.4.1. Reprezentari simbolice ale marimilor sinusoidale
Determinarea regimului permanent sinusoidal cu metoda directa conform punctului 6.2.3, in cazul
circuitelor cu structura complexa devine laborioasa si departata de metodele ingineresti utilizate la studiul
circuitelor de curent continuu (rezolvarea unor sisteme de ecuatii algebrice liniare). Din acest motiv se
utilizeaza reprezentarile simbolice care au la baza analogia existenta intre o marime sinusoidala de
frecventa data (caracterizata de doua valori scalare: amplitudinea, sau valoarea efectiva si faza initiata), si
un vector liber in plan (caracterizat tot de doua marimi scalare; modulul si unghiul facut de orientarea lui
cu o axa de referinta, numit argumentul sau) si reprezentarea in plan a unui numar complex (caracterizat
de asemenea, de un modul si un argument).
Metodele de reprezentare simbolica a marimilor sinusoidale consista in stabilirea unei anumite
reguli de transformare sau de corespondenta care asociaza fiecarei marimi sinusoidale un simbol sau o
imagine permitind astfel, ca in loc sa se rezolve direct ecuatiile integro-diferentiale corespunzatoare
circuitului, sa se opereze cu relatiile dintre simboluri, iar apoi utiliz nd o regula de reprezentare in sens
invers sa se determine marimile sinusoidale cunoscute.
Pentru studiul circuitelor de curent alternativ care lucreaza in regim permanent sinusoidal se
utilizeaza doua metode de reprezentare simbolica, fiecare din acestea av nd c te doua variante.
a) reprezentarea geometrica prin vectori in plan (fazori);
b) reprezentare analitica prin marimi complexe.
Reprezentarea geometrica prin vectori in plan se aplica fie ca reprezentare cinematica prin vectorii
rotitori in plan, fie ca reprezentare polara prin vectori ficsi.
Reprezentarea analitica prin marimi complexe se aplica fie ca reprezentare a marimilor sinusoidale
prin marimi complexe de argument variabil in timp numita reprezentare in complex nesimplificata, fie ca
reprezentare prin marimi complexe de argument constant, numita reprezentare in complex simplificata.
6.4.2. Reprezentari geometrice
Ecuatia biunivoca de corespondenta este:
(6.4.1)
y(t)=Y 2 sin(t+)DF(y)
Vectorii reprezentativi F(y) se numesc fazori (reprezentare introdusa in fizica de Fresnel) si nu
trebuie sa fie confundati cu marimile fizice vectoriale (de ex. J ) care au o anumita orientare in spatiul
fizic tridimensional.
Planul fazorilor este un plan abstract in care se reprezinta biunivoc marimi care din punct de vedere
al spatiului fizic sunt marimi scalare (curent, tensiune etc.). Ceea ce se reprezinta prin fazori nu sunt insa
valorile scalare (instantanee) ale acestor marimi (caracterizabile printr-un numar), ci functiile sinusoidale
respective (caracterizabile prin doi scalari: amplitudinea si faza).
6.4.2.1. Reprezentarea cinematica
In aceasta reprezentare, fazorul asociat marimii sinusoidale este un vector liber rotitor, de modul
constant, egal cu amplitutinea marimii sinusoidale si de orientare variabila, care face in fiecare moment
tcu o axa de referinta X0 un unghi (argumentul) egal cu faza marimii (fig. 6.4.1).

Fig. 6.4.1

y ( t) = Y

2 si
n( t+ )D O A

OA=Y 2
AOXo= t+
Utiliz nd notatia lui Kennely se mai poate scrie:

(6.4.2)

F(y)=Y 2 t+
(6.4.3)
Vectorul reprezentativ (fazorul) si axa OX se rotesc in sens trigonometric direct cu viteza
unghiulara constanta .
Intre fazor si axa OX avem unghiul constant egal cu faza initiala a marimii sinusoidale careia i sa atasat fazorul.

1 2 = 1 2
al marimii y1(t)=Y1 2 sin ( t+ 1 ) fata de marimea:

Defazajul

y2(t)=Y2 2 sin( t+ 2 ) cu F(y1)=Y1 2


se reprezinta direct prin unghiul BOA fig. 6.4.2.

t+ 1 = O A ,

(6.4.4)

F(y2)=Y2

2 t+ 2 = O B

Fig. 6.4.2
Semnul pozitiv este semnul trigonometric. Se poate simplifica metoda, elimin nd pe
sens pozitiv.

2 si in

6.4.2.2. Reprezentare polara


Se aplica numai pentru marimi cu aceleasi frecvente.
Fazorul asociat marimii sinusoidale este un vector liber fix,de modul egal cu valoarea efectiva a
marimii sinusoidale si de argument egal cu faza initiala a marimii (fig. 6.4.3).

a)

b)
Fig. 6.4.3

n( t+
y(t)=Y 2 si
sau F(y)=Y |

) Dy |

(6.4.5)
(6.4.6)

De aceasta data, pentru obtinerea valorii instantanee a marimii trebuie sa se multiplice cu 2


proiectia fazorului pe axa OYo, care se roteste in acest caz, cu viteza in sens invers celui trigonometric
(impreuna cu axa de referinta OX0). Deoarece aceasta constructie nu este de obicei utila, sistemul de axe
X0OY0 nu se mai reprezinta in diagrame (fig. 6.4.3.b).
6.4.3. Reprezentari analitice
Dupa cum se cunoaste din algebra numerelor complexe, fiecarui numar complex ii corespunde
biunivoc in planul complex a lui Gauss un punct (afixul sau) si deci, ii corespunde si vectorul de pozitie al
acelui punct. Rezulta ca indentific nd planul abstract al reprezentarilor geometrice cu planul complex, se
stabileste o corespondenta biunivoca intre multimea functiilor sinusoidale si multimea numerelor
complexe.
Y(t)=Y 2 sin(t+)DC (y)
(6.4.7)
unde cu C (y) s-a notat operatorul de reprezentare in complex a marimii y(t).
6.4.3.1. Operatii cu numere complexe
Un numar complex c se poate reprezenta fie sub forma algebrica (carteziana) c =a+jb cu j=
(6.4.8)

unde a este partea reala iar b este partea imaginara adica a=Re ( c ), b=Im ( c ) (6.4.9)
fie sub forma exponentiala (polara, sau sub forma lui Euler) sau trigonometrica
j
=re =rcos+jrsin
(6.4.10)
unde r este modulul numarului complex, iar argumentul acestuia.

b
a
b
r = c = a2 + b 2 0; = arc tg = arc c os = arc si
n ; 0
a
r
r

(6.4.11)

sau a=rcos; b=rsin


(6.4.12)
Reprezentarea grafica a unui numar complex in planul complex (planul lui Gauss) este redata in fig.
6.4.4.

Punctul c asociat la numarul complex c se


numeste afixul lui, cu abscisa a si ordonata b. Se
asociaza, astfel biunivoc fiecarui numar complex
un vector

OC.
Fig. 6.4.4

Numarul complex c x=a-jb=re-j=rcos-jrsin


se numeste conjugatul numarului complex.
Doua numere complexe c 1=a1+jb1=r1ej1, c 2=a2+jb2=r2ej2 sunt egale daca in reprezentarea
algebrica (carteziana) au partile reale, respectiv imaginare egale.
a1=a2, b1=b2 sau r1=r2; 1=22k (k = 0, 1, 2, ...).
Numerele complexe se aduna (se scad)daca li se aduna (scad)partile reale separat si partile
imaginare separat:
(6.4.14)
c 1+ c 2=(a1+jb1)+(a2b2)=(a1+a2)+j(b1+b2)
Un numar complex c multiplicat cu un numar scalar este un numar complex c ale carui parti
reala si imaginara, respectiv modulul, se multiplica cu .
c =a+jb=rej
(6.4.15)
Numerele complexe se inmultesc (se impart) daca li se inmultesc (impart) modulele si li se aduna
(scad) argumentele.
(6.4.16)
c 1. c 2=r1r2 e( 1 + 2 )

c 1 r1 j( 1 2 )
= e
c2
r2

(6.4.17)

Pentru ridicarea la putere se utilizeaza formulele lui Moivre:


(cosjsin)n=cosnjsin n
iar extragerea radacinii de ordinul nse face cu relatia:

(6.4.18)

n r( c os +

(6.4.19)

+2k
+ 2 k

j si
n = n r c os
+ j si
n

n
n

Radicalii unitatii sunt:

2k
2k
n
1 = c os
+ j si
n
=e
n
n
n

2 k
j
n

( 2 k + 1 )
( 2 k + 1 )
1 = c os
+ j si
n
=e
n
n

( 2 k +1 )
j
n

Alte expresii cu numere complexe:


(cosxjsinx) (cosyjsiny)= cos(x+y)jsin(x+y)
(cosxjsinx):(cosyjsiny)=cos(x-y)jsin(x-y)
Inmultirea unui numar complex cu un factor complex de modul
unitar ejnumit operator de rotatie inseamna rotirea vectorului
reprezentativ cu argumentul al acestui operator.

c ej=rejej=rej(+)

(6.4.21)

Inmultirea cu j=ej 2 se traduce prin rotirea cu 2 in sens direct, iar impartirea cu j, adica inmultirea

cu j=e-j 2 inseamna rotirea cu 2 in sens invers (fig. 6.4.5)


Fig. 6.4.5
6.4.3.2. Reprezentarea in complex nesimplificata
Imaginea in complex

y , a marimii sinusoidale y, este o functie complexa de timp, av nd modul

constant si egal cu amplitudinea marimii sinusoidale si argumentul egal cu faza acesteia.


y(t)=Y 2 sin (t+ )

y =Y

ej(t+)

(6.4.22)

Aceasta imagine se numeste reprezentare in complex nesimplificata a lui y sau valoarea instantanee
complexa a lui

y . Cu ajutorul formulei lui Euler (6.4.10) se poate scrie:

y =Y 2 e j( t+ ) = Y

2 c os( t+ ) + jY

2 si
n( t+ )

(6.4.23)

Rezulta deci, ca partea imaginara a reprezentarii in complex nesimplificata este egala cu valoarea
instantanee a marimii.
j( t+ )
y(t)=Im(y)=Im Y 2 e
(6.4.24)
care reprezinta regula trecerii inverse de la imagine la marimea sinusoidala. De exemplu, imaginile

in complex nesimplificat ale tensiunii u(t)=U 2 si


n( t+ ) si curentului i(t)=I 2 si
n( t+ )
sunt:
(6.4.25)
u =U 2 e j( t+ ) ; i(t)=I 2 e j( t+ )
La
scrierea
ecuatiilor
circuitelor
satisfacute
de
imaginile
in
complex
i=I 2 e j( t+ ) =( 2 e jt)Iej, atunci c nd toate marimile sinusoidale au aceeasi frecventa,se constata
jt
ca toti termenii acestor ecuatii au un acelasi factor comun ( 2 e
) care poate fi simplificat fara ca
restul calculelor sa fie afectat. Se obtine astfel.
6.4.3.3. Reprezentarea in complex simplificata
Imaginea in complex a marimii sinusoidale y este un numar complex constant, av nd modulul egal
valoarea ef. a marimii si argumentul egal cu faza initiala a acesteia:
y(t)=Y 2 si
n( t+ ) Y = Y e j
(6.4.26)
Aceasta imagine se numeste reprezentarea in complex simplificata a lui y,sau valoarea efectiva
jt
complexa a lui Y. In acest caz, regula trecerii inverse se exprima sub forma y(t)=Im 2 e
Y
(6.4.27)
cu

De exemplu, imaginile in complex simplificat ale tensiunii si curentului sunt U =Uej;


(6.4.28)

I=Iej

6.4.4. CORESPONDENTA OPERATIILOR ELEMENTARE REFERITOARE LA


OPERATIILE CU MARIMI SINUSOIDALE SI OPERATIILE CU IMAGINILE LOR
6.4.4.1. Adunarea marimilor sinusoidale
Corespunde biunivoc cu adunarea vectoriala a fazorilor respectivi, precum si cu adunarea complexa
a imaginilor in complex y1+y2

Y 1 2 t + 1 + Y 2

2 t + 2 Y 1 1 + Y 2 2

y1+y2 y1+y2 Y1+Y2


(6.4.29)
sau fazorul care reprezinta suma a doua marimi sinusoidale este egal cu suma fazorilor
reprezentativi ai fiecareia (fig. 6.4.6).

Fig. 6.4.6
F(y1+y2)=F(y)=F(y1)+F(y2)
(6.4.30)
iar imaginea in complex este egala cu suma imaginilor
C (y1+y2)=C (y1)+C (y2)
(6.4.31)
Proprietatile de mai sus, rezulta imediat pe baza teoremei: proiectia sumei este egala cu suma
proiectilor .
6.4.4.2. Amplificarea cu un scalar ><0 a unei marimi sinusoidale corespunde biunivoc cu
amplificarea cu a fazorului respectiv, precum si cu acelasi scalar a imaginii in complex.
6.4.4.3. Derivarea in raport cu timpul a unei marimi sinusoidale corespunde biunivoc cu rotatia in
sens trigonometric direct cu

a fazorului respectiv amplificat cu pulsatia , precum si cu inmultirea cu


2

j a imaginii in complex a marimii.


6.4.4.4. Integrarea in raport cu timpul a unei marimi sinusoidale corespunde biunivoc cu rotatia in
sens trigonometric invers cu

a fazorului respectiv amplificat cu valoarea reciproca a pulsatiei precum


2

si cu impartirea cu j a imaginii in complex a marimii.


6.4.5. Utilizarea metodelor de reprezentare simbolica
6.4.5.1. Utilizarea metodei reprezentarii cinematice
Exemplu: Circuitul R-L-C serie (studiat cu metoda substitutiei solutiilor sinusoidale sau metoda
directa).
Ecuatia circuitului este:

Ri+L

di l
id t=U 2 sin( t + )
+
dt C

(6.4.32)

Necunoscuta este curentul:


i=

2 sin( t + ) =

2
Z

sin( t + )

(6.4.33)

Tinnd seama de regulile derivarii si integrarii, imaginea ecuatiei (6.4.32) se poate realiza grafic,
pornind de la un vector arbitrar
vectorial fazorul

O B

O A

, ales pentru fazorul necunoscut al curentului; se aduna apoi

al curentului amplificat cu R, F(Ri), cu fazorul

B C al curentului rotit in sens

trigonometric direct cu

d i
si amplificat cu L , F L
si cu fazorul CD al curentului rotit in sens
2
d t

trigonometric invers cu

si amplificat cu
, F id t .
2
C C

X0
Fig. 6.4.7
Suma

O D

(RI

2 ) 2 + ( L I 2

a acestor trei fazori trebuie sa fie fazorul tensiunii

u.

Se poate trasa acum si axa de referinta OXo formnd unghiul t + ,in urma fata de fazorul
tensiunii; rezulta implicit si unghiul ( t + ) in urma a fazorului curentului. Unghiul format de fazorul
tensiunii cu fazorul curentului este chiar defazajul = = ( t + ) ( t + ) dintre tensiune si
curent.
Din triunghiul dreptunghic OBD rezulta:

De unde, I =

si tg

1
I 2 )2 = ( U
C

1 2
R 2 + ( L
)
C
1
1
L I 2
I 2 L
C
C
=
=
R
RI 2

2 )2

(6.4.34)
(6.4.35)

(6.4.36)

i=

U
1

R 2 + L

2 sin t + a rctg
R

(6.4.37)

cf. metodei directe.


6.4.5.2. Uitilizarea metodei reprezentarii polare
Se aplica similar cu metoda reprezentarii cinematice cu deosebirea ca se lucreaza cu valori efective
si ca nu mai este necesara trasarea axelor de referinta si origine de faza. De exemplu, pentru circuitul RL-C paralel (fig. 6.4.8) caruia i se aplica la borne tensiunea u=U 2 sin t ecuatia circuitului este:
i=iR+iL+iC=

U
1
du
+ ud t + C
R L
dt

(6.4.38)

Fig. 6.4.8.
Ecuatiei (6.4.38) ii corespunde diagrama din fig. 6.4.8b, unde s-a ales (arbitrar) curentul defazat
inaintea tensiunii (<0). Din triunghiul dreptunghic OBD rezulta:
2

R 2 L
CU U /L
1
si tg =
)
= R ( C
U
L
R
I= U

(6.4.39)

(6.4.40)

rezulta deci:

i( t) = I 2 sin(t ) = U

1
1

2
C
sin
t
a
rctgR
(
+

C
)

R 2 L
1

(6.4.41)
6.4.5.3. Utilizarea metodei reprezentarii in complex nesimplificata
Algoritmul de urmat se vede din urmatorul exemplu:

di 1

R
i
+
L
+ id t = u

dt C
Circuitul R-L-C scrie:
1
R i + jL i +
i=u

jC

(6.4.42)

Pentru derivare se inmulteste cu j, iar pentru integrare se imparte cu (+j) de unde


u
U 2 ej( t+ )
=
sau
i=
1
1

L
R + j L

C
1 2 ja rctg R
C

2
R + ( L
) e

i=

R 2 + L

c
j t+ a rctg
R

(6.4.43)

Cu regula de trecere inversa se obtine:

i(t)=

U 2

sin t + a rctg
2
R

R 2 + L

(6.4.44)

adica chiar expresia obtinuta prin metoda directa.


6.4.5.4. Utilizarea metodei reprezentarii in complex simplificata
Parcurge aceleasi etape ca metoda precedenta. Utilizarea metodei este insotita de obicei, de
diagrama vectoriala in planul complex in care axa reala este axa origine de faza, iar fazorii sunt notati cu
simbolurile imaginilor in complex, avnd in vedere ca inmultirea j se traduce prin rotirea in sens direct
cu

.
2

Pentru circuitul R-L-C serie, corespondenta ecuatiilor instantanee si in complex simplificat este:

di 1

R
i
+
L
+ id t = u

dt C

1
R I + jL I +
I= U

jC

(6.4.45)

Fig. 6.4.9
Diagrama vectoriala este prezentata in fig. 6.4.9 (si in care tensiunea este origine de faza).

6.4.6. CARACTERIZAREA IN COMPLEX A CIRCUITELOR LINIARE


Metoda reprezentarii in complex, permite prezentarea unitara si concisa a proprietatilor circuitelor
electrice utiliz nd urmatorii parametrii complecsi: impedanta complexa, admitanta complexa si putere
complexa din care rezulta imediat parametrii reali definiti in capitolul 6.3.
Pentru un circuit dipolar, liniar, pasiv, ale carui laturi interioare nu sunt cuplate magnetic cu
exteriorul, caruia i se aplica la borne tensiunea:
j
u(t)=U 2 s in (t+) U = Ue si care absoarbe curentul de regim permanent
j
sensurilor
de
i(t)=I 2 s in (t+) I = Ue (asocierea
referinta fiind facuta dupa regula de la receptoare) cu
schema
echivalenta complexa din fig. 6.4.10 se definesc.

Fig. 6.4.10
6.4.6.1. Impedanta complexa (Z)
Este raportul dintre tensiunea complexa aplicata la borne si curentul complex.

Z =

u U
=
i I

(6.4.46)

j
U j( ) U
u U 2ej(t +) Ue
=
=
e
= [cos ( ) + js in ( )]
Z = =
j
I
I
i I 2ej(t + )
Ie

Cu

U
= Z (impedanta reala) si = (defazaj) rel. 6.4.46 se mai poate scrie:
I

j
Z=Ze = Z cos + js in = R + jX
(6.4.47)
care arata ca: impedanta complexa are modulul egal cu impedanta circuitului, partea reala cu
rezistenta si partea imaginara egala cu reactanta circuitului.
Z=

= arg(Z ); R = R e(Z ); X = I m (Z

(6.4.48)

Impedantele complexe se pot prezenta in planul complex al impedantelor (planul Z) (fig. 6.4.11), in
care afixul corespunzator se gaseste totdeauna in semiplanul drept (inclusiv axa imaginara reala) deoarece
(6.4.49)
Re(Z)=Zcos=R0
Calculul curentului se poate face utiliz nd relatia (6.4.46)
U Uej U j( )
I = =
= e
j
Z
Z

Ze

iar

i(t ) = I m ( 2ejt I ) =

U 2
s in(t + )
Z

(6.4.50)

Fig. 6.4.11
6.4.6.2. Admitanta complexa

i I
1
= =
u U Z
i
I 2ej(t + )
I ej
I
I j( )
Y = =
=
=
=
e
=
u U 2ej(t +) Uej U U
I
I
= cos ( ) j s in( )
U
U
Y =

cu

(6.4.51)

I
= Y (admitanta reala) si = (defazaj).
U

Relatia (6.4.51) se poate scrie:


j

Y =Ye

= Y (cos js in ) = G jB
Deci: Y=|Y|; = arg(Y ); G = R e(Y ); B = I m (Y )

(6.4.52)

(6.4.53)
Admitantele complexe se pot reprezenta in planul complex al admitantelor, fig. 6.4.12 in care
afixul corespunzator se gaseste totdeauna in semiplanul drept (inclusiv axa imaginara) reala deoarece:
Re(Y)=Ycos =G0
(6.4.54)

Fig. 6.4.12
Calculul curentului:

I=U Y=UYej=UYej()
t

i(t ) = I m ( 2ej I ) =
= UY 2 s in(t + )

(6.4.55)
(6.4.56)

cum Z Y=1 avem:


(R+jX)(G-jB)=1 sau
(RG+BX)+j(GX-RB)=1 de unde

R G
= i R G + B X =1
X B

(6.4.57)

G=conductanta, B=susceptanta
6.4.6.3. Puterea complexa
Dupa cum s-a aratat in capitolul 6.3, puterea instantanee contine un termen constant in timp si un
termen de frecventa dubla, astfel ca ea nu poate fi reprezentata in complex. Din acest motiv, se opereaza
cu o marime noua, numita putere complexa, cu ajutorul careia se poate caracteriza complet din punct de
vedere energetic, regimul permanent al circuitului, inglob nd in aceasi expresie puterile activa, reactiva si
aparenta.
Puterea complexa se defineste ca produsul dintre tensiunea complexa si valoarea conjugata a
curentului complex in cazul reprezentarii simplificate (sau cu semisuma acestui produs, in cazul
reprezentarii nesimplificate).
S=U IX=

1 X
ui
2

(6.4.58)

1 X
1
u i = U 2ej(t + )I 2e j(t + ) = Uej I e j = UI * =
2
2
j( )
= UI e
= UI cos ( ) + jUI s in( )
Cu UI=S (puterea aparenta) si = (defaz
aj)
(6.4.59)
j
se poate scrie S=Se =S(cos + js in ) = P + jQ
(6.4.60)
S=

care arata ca puterea complexa are modulul egal cu puterea aparenta, argumentul egal cu defazajul
circuitului, partea reala egala cu puterea activa si partea imaginara egala cu puterea reactiva.
S=|S|;

= arg(S); P = R e(S) = UI cos ; Q = I m (S) = UI s in

(6.4.61)
Ca si P si Q, puterea complexa este primita, daca U si I au sensurile de referinta asociate dupa
regula de la receptoare sau cedata (produsa) daca U si I au sensurile asociate dupa regula de la
generatoare.
Cum U=ZI iar IIX=I2, pentru un dipol pasiv puterea complexa se mai poate scrie:
S = UI x = Z I 2 = (R + jX )I 2 = R I 2 + jX I 2 = P + jQ
(6.4.62)
expresie care corespunde impedantei complexe.
Cum in loc de Z pot utiliza Y, puterea complexa mai poate fi definita si ca produsul dintre valoarea
conjugata a tensiunii complexe si curentul complex in cazul reprezentarii simplificate (sau ca semisuma
acestui produs, in cazul reprezentarii nesimplificate:
Sx=UxI=

1 x
u i
2

numita putere complexa conjugata.

(6.4.63)

Sx=

1 x 1
u i= U 2 e-j(t+)I 2 ej(t+)=Ue-jIe+j=UxI=UIe-j(-)=
2
2

=UIcos(-)-jUIsin(-) sau
Sx=Se-j=S(cos-jsin)=P-jQ
(6.4.64)
x
x
cu P=Re(S ) si Q=-Im(S ).
Daca se tine seama ca I=UY, iar UUx=U2 pentru un dipol pasiv, puterea complexa se mai poate
scrie:
X

S = U* I = Y U2 = (G jB )U2 = G U2 jB U2 SX = P jQ

(6.4.65)

expresie care corespunde admitantei complexe.

Fig. 6.4.13
Puterea complexa se poate reprezenta in planul complex al puterilor (planul S, fig. 6.4.13), afixul
corespunzator put nd ocupa orice pozitie daca dipolul este activ sau numai in semiplanul drept, daca
dipolul este pasiv (c nd de obicei se aplica regula de la receptoare).
Cu ajutorul celor trei parametrii complecsi definiti, caracterizarea elementelor de circuit in complex,
se face ca mai jos:
a) rezistor ideal (fig. 6.4.14.a)
U=RI=UR; Z=R; =0;
1
U2
2
Y = ;S = R I =
;

b) bobina ideala (6.4.14.b)

1
1
U2

2
Y =
= j ; S = jLI = j ; = ; U = jLI = UL ;
jL
L
L
2
Z = jL;
c) condesatorul ideal (6.4.14.c)
2

1
= jCU2 ; = ; U =
I = UC ;
jC
2
jC
1
1
= j
Z =
jC
c
Y = jC; S =

d) circuit R-L serie (6.4.14.d)

UL = jLI ; U = UR + UL = R I + jLI ; UR = R I ;
L
1
R jL
= 2
;
Z = R + jL; = arctg
;Y =
R
R + jL R + 2 L2
R U2
LU2
2
2
S = R I + jLI = 2
+j 2
R + 2 L2
R + 2 L2

a)

b)

c)

d)
Fig. 6.4.14

6.5. TEOREMA LUI JOUBERT.


TEOREMA LUI KIRCHHOFF
In regim nestationar, deci si in curent alternativ, datorita existentei tensiunii electromotoare induse
si a prezentei condensatoarelor, relatia eiUb=RI (forma integrala a legii conductiei electrice in regim
stationar) nu mai este valabila in valori instantanee. In principiu, studiul circuitelor de curent alternativ cu
ajutorul reprezentarii in complex se poate face similar cu acela al circuitelor electrice de curent continuu,
pe baza analogiei formale:
e E; Ub Ub; I I; R Z.
In cazul c nd circuitele contin laturi cu cuplaje magnetice, problema trebuie abordata cu atentie.
6.5.1. Teorema lui Joubert; ecuatia de functionare a laturii de curent alternativ

a)

b)

Fig. 6.5.1

Se considera o latura activa de circuit (fig. 6.5.1) cuplata magnetic cu altele, contin nd un generator
de tensiune electromotoare, un rezistor, R (in care este inclusa si rezistenta interna a generatorului), o
bobina de inductivitate L si un condensator de capacitate C.
Fie o curba () luata in sensul curentului, prin interiorul conductorului laturii si prin dielectricul
condensatorului si inchisa pe la borne in sens opus tensiunii Ub (regula de la receptoare) sau in sensul
tensiunii la borne (regula de la generatoare). Fluxul magnetic total inlantuit de latura, calculat prin
suprafata S, care se sprijina pe (), in sensul asociat curentului dupa regula burghiului drept se compune
din fluxul bobinei,
S = (pr) + (e x ) = L i + (e x )
si din fluxul care induce tensiunea electromotoare a generatorului e. Cu (ex) s-a notat fluxul
exterior produs prin bobina de curentii altor laturi. Conform legii inductiei electromagnetice, tensiunea
electromotoare indusa in lungul curbei () este:
e =

=E E i E

E s d l=

d Sr
dt

sau inlocuind

c se obtine

(E E E c ) d l= (E E i) d l= E d l e =

deoarece

d l= 0 si unde s-a

notat

i d l=e.

d S
dt

Descompun nd pe portiuni integrala pe curba () rezulta:


2
3
4
1

E d l= 1 E d l+ 2 E d l+ 3 E d l+ 4 E d l
2
4
Cum E d l+ E d l= u =Ri (conform legii conductiei electrice)
1
3
R

E d l= uc=

1
id t
C

iar

4 E d l=u

se obtine:

E d l=u +u u =R + C id tu
R

d S

(6.5.1)

1
id tub
dt
C
Daca se tine seama ca: S =Li+ (ex) relatia (6.5.2) devine:

sau e

d (e x )
e
dt

=Ri+

ub=Ri+L

di 1
+
id t
dt C

(6.5.2)

(6.5.3)

unde semnul (+) corespunde laturii receptoare, iar semnul () laturii generatoare.
Relatia (6.5.3) reprezinta ecuatia de functionare a laturii liniare de curent alternativ, careia ii
corespunde in complex ecuatia:

E j (e x ) U
Not nd cu Z=R+ jL

= (R + jL +
+

1
jc

1
)I
jc

(6.5.4)

, impedanta complexa proprie laturii, relatia (6.5.4) se mai scrie:

E j (e x ) U b = Z I

(6.5.5)
care constituie legea lui Ohm generalizata in complex(schema echivalenta este redata in fig.
6.5.1.b.).
(e x )
Not nd Ua= E j
U b
(6.5.6)
unde U a se numeste tensiune (complexa) aplicata laturii, relatia (6.5.6) devine:

(6.5.7)
a=Z I
Relatia reprezinta ecuatia corespunzatoare teoremei lui Joubert si are urmatorul enunt:
tensiuneacomplexa aplicata unei laturi de circuit (pasive sau active, cuplate sau necuplate) este egala cu
produsul dintre impedanta complexa proprie laturii si curentul complex.
Daca se are in vedere ca fluxul exterior instantaneu printr-o bobina poate fi produs de curentii altor
L1 laturi de circuit, teorema lui Joubert capata alta formulare. Astfel, pentru o latura m, parcursa de im,
(e x )
av nd L proprie L=Lmm, fluxul exterior m
poate fi exprimat cu ajutorul relatiilor lui Maxwell pentru
z
inductivitate ( m = Z m s ) sub forma:
s =1
L
(e x )
(6.5.8)
m = m L m m im =
L m s is ; (m=1, L)
s =1
s m

in care intervin inductivitatile mutuale Lms=Lsm><0. Sensul unei inductivitati mutuale depinde de
sensurile de referinta de pe circuite, in raport cu care a fost definita. Daca Lms>0, fluxul produs de latura s
se adauga fluxului propriu a laturii m, iar daca Lms<0, fluxul produs de latura s se scade din fluxul propriu
al laturii m (avem fluxuri diferentiale).
Din acest motiv, pe schemele echivalente ale circuitelor electrice, valoarea pozitiva sau negativa a
inductivitatii mutuale trebuieinsotite de indicarea sensurilor ei de referinta de pe circuite, marcarea
fac ndu-se cu stegulete (sau puncte) plasate alaturi de bornele de intrare pentru acele sensuri de
referinta (borne polarizate) (fig. 6.5.2.a, b).

Fig. 6.5.2
Tensiunea electromotoare indusa de fluxul exterior (6.5.8) pentru circuitele liniare (Lms=const.) are
expresia:
L
di
d (me x )
(e x )
L ms s
=
em =
(6.5.9)
dt
d
t
s =1
s m
care, trecuta in complex, da:
L
(e x )
(e x )
E m = j m =
Z m s Is
(6.5.10)
s =1
s m

unde cu: Z m s = Z sm = jL m s = jX m s
s-a notat impedanta complexa mutuala (dintre laturile m si s), iar cu:

(6.5.11)

Xms=Xsm= L m s = L sm ><0
(6.5.12)
reactanta mutuala (inductiva).
Rezulta, deci ca, in cazul existentei cuplajelor magnetice expresia (6.5.5) se poate scrie:
L
L
E m U b m = Z m Im +
Z m s Is = Z m s Is
(6.5.13)
s =1
s =1
s m
care reprezinta forma complexa a ecuatiei de functionare a unei laturi m, cuplata cu alte laturi.
Marimea

ms

=E

ms

=Z

m s Is

= jX

m s Is

= jL

m s Is (sm)

se mai numeste cadere de tensiune indusa mutuala de curentul


semn contrar cu t.e.m. indusa de curentul Is in latura m.

(6.5.14)

Is in latura m si este egala si de

6.5.2. TEOREMELE LUI KIRCHHOFF PENTRU RETELELE DE CURENT


ALTERNATIV
Ca si in retelele de curent continuu (vezi capitolul 4) retelele de curent alternativ se pot studia cu
ajutorul unor ecuatii asociate nodurilor si ochiurilor fundamentale, care rezulta din aplicarea unor
teoreme, numite teoremele lui Kirchhoff, datorita analogiei formale pe care o prezinta cu teoremele
stabilite in curent continuu.
In privinta elementelor de tipologia retelelor de c.a. definitiile nodurilor, laturilor, ochiurilor s.a.,
prezentate in cazul retelelor de curent continuu ram n valabile. Suplimentar, datorita cuplajelor
magnetice, in cazul retelelor de curent aalternativ, mai apar notiunile: retea conexa o retea, ale carei
oricare doua noduri, pot fi unite printr-o curba care trece numai prin laturile acelei retele; retea neconexa
(fig. 6.5.3) o retea ale carei parti (subretele) conexe, izolate galvanic unele de altele, pot interactiona
prin inductie electromagnetica (cuplaje magnetice).

Fig. 6.5.3
Daca se noteaza cu: L numarul de laturi, cu N numarul de noduri si cu S numarul de subretele
conexe si izolate, numarul de ochiuri fundamentale ale unei retele date se determina cu relatia (Euler):
O=LN+S
(6.5.15)
6.5.2.1. Prima teorema a lui Kirchhoff
Se refera la curentii din laturile care concura intr-un nod si se poate prezenta sub urmatoarele forme:
6.5.2.1.1. Forma directa in valori instantanee
Se enunta astfel: suma algebrica a valorilor instantanee ale curentilor din laturile ce concura intr-un
nod este nula,

ik

=0

; b = (1, 2, , NS)

(6.5.16)

kb

Fig. 6.5.4
Rezulta din teorema continuitatii liniilor de curent, valabila si in regim cvasistationar (suprafata Sb
fiind aleasa foarte aproape de nod, deci netrec nd prin dielectricul unui condensator).

isb=

sb Jds=0

(6.5.17)

Curentilor care ies din nod li se atribuie semnul (+), (c nd


nod, semnul (), (c nd Jds = Jn ds < 0 ).
Prima teorema furnizeaza NS ecuatii independente.

Jds = Jn ds>0), iar celor care intra in

6.5.2.1.2. Forma complexa directa


Cu reprezentarea in complex simplificata:

j k
2 sin (t + k )
I k = I ke
I k = 0 ; b=(1, 2, , NS)

ik(t)=Ik

relatia (6.5.16) devine:


(6.5.18)

kb
Teorema are enuntul: suma algebrica a imaginilor in complex ale curentilor din laturile care concura
intr-un nod este nula.
Observatie: Deoarece modulul unei sume nu este egal cu suma modulelor termenilor rezulta evident

Ik

kb

6.5.2.1.3. Forma complexa duala (numai pentru retelele fara cuplaje mutuale)
Se obtine pornind de la ecuatia de functionare in curent alternativ scrisa in complex (6.5.13) in care

ms

=0
Em U

bm = Z m I m
unde s-a tinut seama ca:
u bm

(t) = U

Em U

Z m
Z

unde cu

(6.5.19)

j m
2 sin (t + m )
U bm = U bm e

bm

si e m (t) = E m 2 sin
Din (6.5.19) rezulta:

Im =

(m=1, 2, , L)

bm

(t + m

=Y

I scm = Y m E m

)
Em

Em Y

= E m e j m

bm

= I scm Y m U bm

(6.5.20)

s-a notat curentul de scurtcircuit al laturii m, iar cu

Ym =

1
Z

m
admitanta complexa a laturii m. Aplic nd forma complexa directa a teoremei (6.5.18) relatiei (6.5.20) se
obtine (cu: mk):

(I sck Y k U bk ) = 0

(6.5.21)

kb
sau

Y k U bk = I sck ;

(b = 1, 2, , N1)

(6.5.22)

kb
kb
unde semnul () corespunde laturii receptoare, iar (+) laturii generatoare. Relatia (6.5.22) reprezinta
forma complexa duala a primei teoreme a lui Kirchhoff, folosind in loc de necunoscutele
necunoscute

bk

Ik

noile

(tensiunile complexe la bornele laturilor) si arata ca: suma produselor dintre

admitantele complexe ale laturilor si imaginile in complex ale tensiunilor la bornele acestora extinsa
asupra tuturor laturilor care realizeaza nodul (b) este egala cu suma imaginilor in complex ale curentilor
de scurtcircuit ai laturilor.
6.5.2.1.4. Formele matriciale (complexe)
Pentru prima teorema a lui Kirchhoff se obtin pe baza relatiilor (6.5.18) si (6.5.22), definind in
prealabil matricile:

matricea (coloana) a imaginilor in complex ale curentilor din laturi [ I ];

matricea (coloana) a imaginilor in complex ale tensiunilor la bornele laturilor: [ U b ];


matricea (coloana) a imaginilor in complex ale t.e.m. din laturi: [ E ];

matricea (patrata, LxL, diagonala) a admitantelor complexe ale laturilor [ Y ];

matricea (coloana) a imaginilor in complex ale curentilor de scurtcircuit ai laturilor: [ I sc];


matricea (dreptunghiulara, [L x (NS)] de apartenenta (incidenta) a laturilor la noduri [A]:

U b1
E1
U
E
Y 1 0
b2
2
0 Y
M
M
2

; [E ] =
; [Y ] =
b ]= U
E k
0
...
bk
M

...

0

E
U
L
bL
I sc1
A 11 A 12 A 1b A
I
A 21 A 22 A 2b A
sc2
M
M
M
M
M

= [Y ][U b ] =
; [A ] =
I sck
A k1 A k 2 A kb A
M
M
M
M
M

A L 1 A L 2 A L b A
I scL

I1
I
2
[I ] = M ; [U
I k
M

I L

[I sc ]

0
... 0

Yk 0

... Y L
...

2N S

K N S

L N S
1N S

(6.5.23)

[ ]

unde coeficientul de apartenenta (incidenta) al laturii k la nodul b (un element al matricei A )


poate avea una din valorile:
+ 1, c nd curentul din latura k iese din nodul b;
Akb 1, c nd curentul din latura k intra in nodul b;
0, c nd latura k nu concura in nodul b.
Se vede ca pentru nodul (b) al retelei, folosind coeficientii Akb, prin teorema lui Kirchhoff se poate
scrie:

(6.5.24)
1b I 1 + A 2b I 2 + ...+ A kb I k + ...+ A L b I L = 0
L
sau
(6.5.25)
A kb I k = 0 ; (b=1, 2, , NS)
k =1
Observ nd ca aceasta suma reprezinta elementul (kb) al produsului [A ]t [I ] , coeficientii Akb
select nd automat si cu semn corect curentii laturilor concurente in nodul (b), sistemul de ecuatii (6.5.18)
se poate scrie:

[A ]t [I ] = [0 ]

(6.5.26)

Similar se demonstreaza ca relatiile (6.5.22) se pot scrie matricial sub forma:

[A ]t [Y ][U b ] = m[A ]t [I sc ]

(6.5.27)

unde [A ]t este transpusa lui [A ].


Observatie: Ecuatia matriciala corespunzatoare primei teoreme a lui Kirckkoff scrisa sub forma
complexa duala (6.5.27) este adevarata numai pentru retelele conexe izolate (fara cuplaje mutuale, S=1).
In caz general, ecuatia matriciala este mai complicata.
6.5.2.2. Teorema a doua a lui Kirchhoff
Se refera la ochiurile unei retele electrice de c.a. si se poate prezenta sub urmatoarele forme:
6.5.2.2.1. Forma directa in valori instantanee
Se enunta astfel: suma algebrica a valorilor instantanee ale tensiunilor de la bornele laturilor care
alcatuiesc un ochi este nula:

u bm

=0

; (p=1, 2, , O)

(6.5.28)

m (p)

Fig. 6.5.5
Este o consecinta a legii inductiei electromagnetice; astfel, pentru curba inchisa p, compusa din
succesiunea liniilor tensiunilor la bornele tuturor laturilor care formeaza ochiul (p), alese asa fel inc t sa
ocoleasca regiunile de flux magnetic intens (localizate in bobine) (fig. 6.5.5) se poate scrie:

e p = E dl =
p

deoarece

u bm

m p

S p 0

d S
dt

=0

(6.5.29)

In relatiile (6.5.28), tensiunile la borne se iau cu (+) c nd sensul lor de referinta este acelasi cu
sensul ales pe curba p (sensul de parcurs al ochiului) si cu () in caz contrar.
Teorema a doua furnizeaza Oecuatii independente.
6.5.2.2.2. Forma duala in valori instantanee

Se obtine din ecuatia de functionare a laturii (m) receptoare (generatoare) active si cuplate scrisa
sub forma:

ubm = uRm + ucm +

d m
em
dt

(6.5.30)

unde cu m s-a notat fluxul magnetic total care inlantuie latura (mai putin fluxul care induce t.e.m. a
generatorului). Sum nd pentru toate ochiurile (O) tin nd seama de (6.5.28) si separ nd intr-un membru
t.e.m. ale generatoarelor, se obtine:

(uRm + ucm +

d m
) = em
dt
m p

(p=1, 2, , O)

(6.5.31)

m (p)
care reprezinta o alta forma generala a teoremei a doua in valori instantanee si se poate enunta
astfel: suma algebrica a caderilor de tensiune instantanee din toate laturile care formeza un ochi este egala
cu suma algebrica a valorilor instantanee ale t.e.m. ale generatoarelor din toate laturile care formeaza acel
ochi.
Observatii:
a) Relatiile (6.5.28) si (6.5.31) au fost stabilite utiliz nd numai legi generale si in ele nu apar
explicit parametrii circuitului, de aceea, ele sunt valabile pentru orice fel de circuite: liniare, parametrice
si neliniare.
b) Relatia (6.5.31) se poate deduce si calcul nd tensiunea electromotoare in lungul unei curbe, care
trece numai prin laturile ochiului (nu pe la borne, cum trece curba p).
Pentru circuite liniare, cu:
L
qm
1
=
(6.5.32)
im dt ; m = L m sis
uRm=Rmim; ucm=
Cm Cm
s=1
relatia (6.5.31) devine:
L

dis
1
R
i
+
i
d
t
+
L
e m ; (p=1, 2, , O) (6.5.33)
m m
=
m
ms
C
d
t
m
m p
m p
s=1
sau explicit nd caderea de tensiune de inductie proprie (s=m)
si not nd inductivitatea proprie; Lmm = Lm,

d
i
dim
1
s
Rm im + L m dt + C im dt + L m s dt = e m
m p
m
m p
s=1

s m

; (p=1, 2, , O) (6.5.34)

care reprezinta forma duala (dezvoltata) in valori instantanee a teoremei a doua a lui Kirchhoff
pentru circuitele liniare.
In ecuatiile (6.5.34) termenii au semnul (+) sau () dupa cum sensul de referinta al marimii
respective (im sau em), coincide sau nu cu sensul adoptat pentru parcurgerea ochiului.
Din cauza conventiei suplimentare, pe care o implica sensul inductivitatii mutuale, termenii de
forma Lms

dis
dt

au semnul hotar t de corespondenta dintre sensul de pe ochiul (p) caruia ii apartine latura

(m) si sensul curentului din acea latura, pe de o parte si sensurile indicate de bornele polarizate, pe de alta
parte. C nd im si is intra, simultan, pe la bornele polarizate sau nepolarizate, Lms>0, iar c nd unul dintre
curentii im, is intra pe la o borna polarizata, iar celalalt pe la borna nepolarizata, Lms<0.
6.5.2.2.3. Forma complexa directa

Cu reprezentarea in complex simplificata, relatia (6.5.28) devine:

U bm

=0

; (p = 1, 2, , O)

(6.5.35)

m (p)
si are enuntul: suma algebrica a imaginilor in complex ale tensiunilor la bornele laturilor care

U bm

alcatuiesc un ochi este nula. Si in acest caz

m p
6.5.2.2.4. Forma complexa duala

Se obtine reprezent nd in complex ecuatia (6.5.34):

R
I
+
j

L
I
+
I
+
j

L
I
m m
m s s = E m
m m
m
j

C
m p
m
m p
s=1

s
p

; (p=1, 2, , O)

(6.5.36)
cu enuntul: suma algebrica a caderilor de tensiune complexe din toate laturile care formeaza un ochi
este egala cu suma algebrica a imaginilor in complex ale t.e.m. ale generatoarelor din toate laturile care
formeaza acel ochi.
Relatia (6.5.36) se mai scrie:

1
Rm + jL m + jC
m
m p

I m

+ j L m s I s = E m
s=1
m p
s m

(6.5.37)

sau cu notatiile

=Z

mm

= R m + jL m

1
j C m

(6.5.38)

numita impedanta complexa proprie laturii m si

(6.5.39)
m s = j L m s
numita impedanta complexa mutuala (de cuplaj) dintre latura m si s rezulta:
L

Z m I m + Z m sI s =
Em
(6.5.40)

m p
m p
s=1
sau inca:
L
Z m sI s =
E m ; (p = 1, 2, , O)
(6.5.41)
m p s=1
m p
Relatia reprezinta forma complexa duala a teoremei a doua a lui Kirchhoff, folosind in loc de
necunoscutele U bm noile necunoscute I m .

6.5.2.2.5. Formele matriciale complexe


Se obtin pe baza relatiilor (6.5.35) si (6.5.41), definind, in prealabil, suplimentar fata de (6.5.23)
matricile:

matricea (patrata, LxL) a impedantelor complexe proprii si mutuale (ultimele definite fata de

[ ]

sensurile de referinta ale curentilor din laturi): Z .


matricea (dreptunghiulara, LxO) de apartenenta a laturilor la ochiuri (matricea de conexiune a
retelei):

[B] de forma:

Z 11
Z
21
[Z ] = Z m 1
M
Z
L1

Z 12
Z 22
Z m2
M
Z L2

Z 1p
Z 2p
Z mp
M
Z mp

Z 1L
B11
B
Z 2L

21
Z m L ; [B] = Bm 1
M
M

B
Z LL
L1

B12
B22
Bm 2
M
BL 2

B1P
B2P
Bm p
M
BL p

B1O
B2O

Bm O

M
BL O

(6.5.42)

[ ]

unde coeficientul de apartenenta a laturii (m) la ochiul (p) (un element al matricei B ) poate avea
valorile:
+1, c nd latura (m) apartine ochiului (p), iar sensul de referinta de pe (m) coincide cu sensul de
parcurs al ochiului (p);
Bmp 1, c nd latura (m) apartine ochiului (p), dar semnul de referinta de pe (m) este opus sensului
de parcurs al ochiului (p);
0, c nd latura (m) nu apartine ochiului (p).
Se vede ca daca pentru ochiul p al retelei se scrie teorema a doua a lui Kirchhoff (de exemplu, sub
forma complexa directa) cu ajutorul coeficientilor Bmp, se obtine:
B1p U b 1 + B2p U b 2
sau
L

Bm p U bm

+ ........+ Bm p U

=0

bm

(p = 1, 2, , O)

+ ........+ BL p U

bL

=0

(6.5.43)

(6.5.44)

m =1
Observ nd ca aceasta suma reprezinta elementul (mp) al produsului B t U b , coeficientul Bmp
select nd automat si cu semn corect tensiunile la bornele laturilor apartin nd ochiului (p), sistemul de
ecuatii (6.5.35) se poate scrie sub forma:

[ ][ ]

[B]t [U b ] = [0 ]

(6.5.45)
Similar, se demonstreaza ca relatiile (6.5.41) se pot scrie matricial sub forma:

[B]t [Z ][I ] = [B]t [E ]


unde [B]t este transpusa lui [B] .

(6.5.46)

Observatii:

[A ]t si [B]t fiind, in general, matrici singulare, nu au inverse si deci nu se poate


oric nd imparti prin [A ]t sau [B]t in ecuatiile (6.5.27) respectiv (6.5.46);
a) Matricele

b) Daca marimile necunoscute sunt cei L curenti din laturile retelei, cele L ecuatii necesare
determinarilor se obtin scriind cele (N-S) ecuatii corespunzatoare primei teoreme a lui Kirchhoff si (O)
ecuatii, corespunzatoare celei de-a doua. Intr-adevar, conform relatiei lui Euler (relatia 6.5.13) rezulta:
N-S+O=N-S+L-N+S=L;
c) Algoritmul de aplicare al teoremelor lui Kirchhoff pentru retelele de c.a., in complex, urmeaza
aceleasi etape ca si in cazul retelelor de c.c., cu observatia ca inainte de a scrie ecuatiile, este necesar sa se
calculeze imaginile in complex ale t.e.m. date, pornind de la o singura forma normala (in sinus sau
cosinus) a valorilor lor instantanee si cu atentia care trebuie avuta in cazul existentei cuplajelor mutuale.
Sub formele prezentate anterior, teoremele lui Kirchhoff permit rezolvarea retelelor electrice de c.a.
c nd laturile acestora contin numai surse de t.e.m. In cazul c nd laturile contin si generatoare de curent,

trebuie avut in vedere o serie de elemente suplimentare, ca si la retelele electrice de c.c. In consecinta,
teoremele lui Kirchhoff, de exemplu, in complex, trebuie scrise sub forma:

(I k + I gk ) = 0 ;

(b = 1, 2, , N-S)

(6.5.47)

kb

Z m sI s +

U gm =

Em

; (p = 1, 2, , O)

(6.5.48)

m (p) s=1
m (p)
m (p)
unde cu Igk s-au notat imaginile in complex ale curentilor generatoarelor de curent, iar cu Ugm
imaginile in complex ale tensiunilor la bornele generatoarelor ideale de curent (asocierea sensurilor de
referinta intre Ugm si Igm fac ndu-se dupa regula de la generatoare).

6.6. TEOREME SI METODE DE REZOLVARE A RETELELOR DE CURENT


ALTERNATIV
6.6.1. Teorema conservarii puterilor in retelele de curent alternativ
6.6.1.1. Teorema conservarii puterilor instantanee
a) Forma generala a teoremei se anunta astfel: puterea instantanee primita pe la bornele de acces
de o retea necuplata inductiv cu exteriorul si neizolata este egala cu suma puterilor instantanee primite de
laturi pe la borne.
N
L
(e x t)
pb=
V c ic
=
U bm im
(6.6.1)
c =1
m =1
Teorema este o consecinta a primei teoreme a lui Kirchhoff scrisa in valori instantanee.
b) Forma de bilant a puterilor are urmatorul enunt: suma dintre puterea primita instantaneu pe la
bornele unei retele neizolate si necuplate magnetic cu exteriorul (pb) si puterea debitata instantaneu de
generatoare pg este egala cu suma dintre puterea disipata prin efect Joule-Lenz in rezistoare (pR) si viteza
de variatie a energiei electromagnetice instantanee acumulata in c mpul magnetic al bobinelor (W(m)) si in
c mpul electric al condensatoarelor retelei (W(e)).

pb+pg=pR+

d
W
dt

(m )

+W

(e )

(6.6.2)

unde pb=

V c i(ce x t)

c =1
iar ic sunt valorile instantanee ale curentilor injectati din exterior in fiecare nod (C = 1, 2, , N), iar
Vc sunt potentialele nodurilor retelei fata de un punct arbitrar ales (de obicei, ultimul nod N).
L
pg=
e m im
(6.6.3)
m =1
este puterea debitata instantaneu de generatoare.
pR=
(6.6.4)
R m i2m
este puterea disipata instantaneu prin efect Joule-Lenz in rezistoare.
L
L L
L L i2
m s im is
m m
(m)
=
+
L ms im is (6.6.5)
W =
2
2
m =1 s=1
m =1
m s
m <s
(dar m=1, 2L-1; s=2, 3L astfel ca nici o pereche nu se repeta) este energia magnetica acumulata
in c mpul magnetic al bobinelor.
2
L q 2
L C
m U cm
m
(e)
W =
(6.6.6)
=
2
C
2
m
m =1
m =1
este energia electrica instantanee acumulata in c mpul electric al condensatoarelor retelei.
In cazul retelelor izolate pb=0 si deci teorema conservarii puterilor instantanee capata formele:
L
U bm im = 0
(6.6.7)
m =1

sau pg=pR+

d
W
dt

(m )

(e )

+W

(6.6.8)

6.6.1.2. Teoremele conservarii puterilor complexe, active si reactive


a) Teorema conservarii puterilor complexe
Se enunta astfel: puterea complexa primita pe la bornele de acces de o retea neizolata, necuplata
inductiv cu exteriorul este egala cu suma puterilor complexe primite de laturi pe la borne:
N
L
(e x t)
S b = V c Ic
=
U bm Im
(6.6.9)
c =1
m =1
Se numeste putere complexa primita pe la borne de o retea neizolata si necuplata inductiv cu
exteriorul, marimea definita de expresia:
N
S b = V c I(ce x t)e j(c c )=Pb+jQb
(6.6.10)
c =1
unde cu Pb=Re{Sb} s-a notat puterea activa primita pe la borne iar cu Qb=Im{Sb} puterea reactiva
primita pe la borne.
Cu reprezentarile in complex simplificat:
2 sin(t + m ) Im = Im e j m
im(t)= Im
(e x )
(t)= I(ce x ) 2 sin(t + c ) I(ce x ) = I(ce x )e jc
ic

V c (t)= V
u

bm

(t)= U

(t)= E

i(ce x ) =
si cum
adica

2 sin(t + c ) V

Sb=

bm

j c

=U

2 sin(t + m ) E

im I(ce x ) =

=V

m (c )
N

= V ce

2 sin(t + m ) U

bm

bm

bm e
j m

j m

m = E m e
Im (pentru conjugata complexa)
m c

(6.6.11)

0 rezulta imediat relatia (6.6.9)

(e x )
c Ic

= U

bm

Im

si reprezinta forma generala a teoremei conservarii

c =1
puterilor complexe. Forma de bilant a puterilor se obtine utiliz nd reprezentarea in complex a relatiei de
functionare a laturii circuitului de curent alternativ.
L
di
d m
qm
(6.6.12)
u bm = u R m + u cm +
e m = R m im +
+ Lms s e m
dt
c m s=1
dt
si anume:
L
1
(6.6.13)
Im + jL m s Is E m
U bm = R m Im +
jC m
s=1
care inlocuita in relatia (6.6.9) conduce la:

(e x )
c Ic

c =1

Im =

E m

m =1

L
L L

2
= R m Im + j L m s Im Is
I2m
m =1
m = 1 s= 1
m = 1 C m

2
*
unde s-a tinut seama de relatia evidenta Im = Im Im .
L

(6.6.14)

Not ndu-se Lmm=Lm si Lms=Lsm, Xm=Lm-1/Cm [reactanta proprie laturii (m)]; Xms= L m s

[reactanta de cuplaj, mutuala) dintre laturile (m) si (s)] relatia 6.6.14 se poate pune sub formele
echivalente:

(e x )
c Ic

c =1

m =1

E m I*m

m =1
L

+ j X m I2m + X m s(Im Is + Is Im
m =1
m s

2
m Im

(6.6.15)

sau

(e x )*
+
c Ic

c=1

E m Im

m =1

+ j X m I2m + 2X m sIm Is cos( m s )


m =1

m s

R m I2m

m =1
unde

Im Is + IsIm

j( m s) j(m s)

= Im Is e
+e
= 2I I cos(m s)(6.6.17)
m s

si deoarece

m =1 s=1

L m s Im Is

L m I2m + L m s(Im Is + IsIm ) =


L

m =1

m s

L m I2m + 2L m sIm Is cos( m

m =1

(6.6.16)

m s

Tin nd seama de relatia (6.6.10) Sb=Pb+jQb si not nd cu


L
Sg=
E m Im
m =1
puterea complexa debitata de generatoarele din retea cu
L
pR=
R m I2m >0
m =1
puterea activa disipata in rezistentele laturilor si cu

s)

(6.6.18)

(6.6.19)

(6.6.20)

X m I2m

2X m sIm

Is cos( m s )><0

(6.6.21)

m =1
m s
puterea reactiva primita de bobinele si condensatoarele retelei, relatia (6.6.16) se mai poate scrie,
restr ns sub forma:
(6.6.22)
Sb+Sg=PR+jQx
In cazul retelelor izolate c nd Ic(ex)=0 si deci Sb=0, teorema conservarii puterilor complexe se poate
scrie sub una din formele (echivalente).
L
U bm I*m =0
(6.6.23)
m =1
sau
L
L
L

*
2
E m Im =
R m Im + j
X m I2m +
X m s Im Is + Is Im (6.6.24)
m =1

m =1
m =1
m s
sau

m =1

m Im

= R m I2m
m =1

+ j X m I2m + 2X m sIm Is cos( m s )


m =1

m s

(6.6.25)

sau (restr ns)


Sg=PR+jQx
(6.6.26)
b) Teorema conservarii puterilor active
Are urmatorul enunt: puterea activa primita pe la bornele de acces de o retea (neizolata) necuplata
inductiv cu exteriorul este egala cu suma puterilor active primite de laturi la borne.

Pb=

c =1

(e x )
cos c
c Ic

c ) =

m =1

bm

Im cos( m m

) (6.6.27)

Relatia se obtine direct din relatia (6.6.9) lu nd Pb=Re(Sb).


Similar, lu nd partea reala a relatiei (6.6.16) se poate scrie forma generala explicita a teoremei
N
L
L
(e x )
V c Ic cos c c + E m Im cos m m =
R m Im 0 (6.6.28)
c =1
m =1
m =1
sau restr ns Pb+Pg=PR
(6.6.29)
unde Pg=Re{Sg}.
In cazul retelelor izolate relatiile 6.6.27, 6.6.28, 6.6.29 devin:
L
U bm Im cos m m = 0
(6.6.30)
m =1
sau
L
L
E m Im cos m m =
R m I2m
(6.6.31)
m =1
m =1
sau Pg=PR
(6.6.32)
c) Teorema conservarii puterilor reactive
Se enunta astfel: puterea reactiva primita pe la bornele de acces de o retea (neizolata) necuplata
inductiv cu exteriorul este egala cu suma puterilor reactive primite de laturi pe la borne.

Qb=

V c I(ce x )sin( c c ) =

c =1
m =1
sau Qb=Im{Sg}
sau Qb+Qg=Qx
unde Qg=Im(Sg).
In cazul retelelor izolate avem relatiile:
L

bm Im

m =1
sau Qg=Qx

bm

Im sin( m m

(6.6.33)
(6.6.34)
(6.6.35)

sin( m m ) = 0

(6.6.36)
(6.6.37)

6.6.1.3. Compensarea puterii reactive, imbunatatirea factorului de putere


Conductoarele liniilor de distributie a energiei se dimensioneaza din punctul de vedere al izolatiei,
in functie de tensiunea U, iar sectiunea conductoarelor in functie de curentul I. Retelele sunt utilizate in
conditii optime daca puterile active sunt maxime si egale cu puterile aparente S=P=UI.
Datorita defazajului dintre U si I, P < S si reteaua este utilizata in conditii cu at t mai
dezavantajoase cu c t factorul de putere (cos ) este mai mic.
In general, in retelele electrice de distributie a energiei, puterea reactiva este de natura inductiva
datorita principalilor consumatori inductivi; motoare asincrone, transformatoare etc. Pentru imbunatatirea
factorului de putere, se introduc in retea generatoare de putere reactiva, baterii de condensatoare sau
masini sincrone function nd in regim de supraexcitatie sau subexcitatie, obtin ndu-se astfel compensarea
puterii reactive din retea. Prin imbunatatirea factorului de putere al unui receptor se intelege conectarea la
bornele acestuia a unui circuit auxiliar (de regula o baterie de condensatoare montate in paralel) pentru a
se obtine un circuit echivalent cu cose>cos (fig. 6.6.1.a).

a)

b)
Fig. 6.6.1

Capacitatea necesara obtinerii unui factor de putere dat, respectiv a unui defezaj dat al circuitului
echivalent, la factor de putere cos si putere P al receptorului, tensiune U si pulsatie a tensiunii de
alimentare date, rezulta din teoremele de conservare a puterilor Qe=Q+Qc
(6.6.38)
2
Cum Qc=-CU , iar Qe=Pe tg e=P tg e deoarece Pc=0 si deci Pe=P, respectiv Q=P tg din relatia
(6.6.38) rezulta:
C=P(tg -tg e)/U2
(6.6.39)
Din diagrama fazoriala (fig. 6.6.1.b) corespunzatoare relatiei Ie=Ic+I, cu Ic=jCU, rezulta ca pentru
compensarea factorului de putere (cos e =1 sau sin e=0) este necesara o capacitate C=

Ptg

(6.6.40)

6.6.2. TEOREMA TRANSFERULUI MAXIM DE PUTERE (ACTIVA) IN


CURENT ALTERNATIV
Se enunta astfel: un generator de tensiune electromotoare complexa E, av nd
impedanta complexa interna Zg, transfera o putere activa P max. unui dipol receptor cu
impedanta complexa echivalenta Zs atunci c nd
Zs=Zgx
(6.6.41)
transferul fac ndu-se cu un randament de 50%.

Fig. 6.6.2
Puterea activa transmisa sarcinii (fig. 6.6.2) este P=RsI2
Unde I=

E
Z g +Z

=
s

si I =

(R

+R

si deci P=E2

E
(R g + R s )+ j
(X

g + X s)

(6.6.42)
(6.6.43)

)2 + (X

+ X s )2
s

= f(Rs, Xs)

(6.6.44)

X g + X s)
g + R s) + (
Fac nd pe r nd Rs=ct, respectiv Xs=ct si anul nd derivatele se obtine:
Pmax=E2/4Rg
(6.6.45)
pentru Zs=Zg*
(6.6.46)
sau Zs=Zg si s = g
(6.6.47)
Transmisia puterii in conditiile de adaptare (P=Pmax) se face cu randamentul:
P
R sI2
R s
=
=
= 0,5 (6.6.48)
R =R
R =R
Pt R s = R g
R sI2 + R gI2 s g R s + R g s g
X s=X g
(R

Se observa ca puterea maxima pe care o poate debita un generator


E2
2
Pg P = P
(6.6.49)
= (R g + R s )I = 2 Pm ax =
R =R
m ax
2R g s g
tinde catre infinit, daca impedanta sa interna tinde catre zero. In aceleasi conditii,
tensiunea la borne UAB=E-ZgIE;
De aceea un generator capabil sa mentina o tensiune invariabila la borne se numeste
generator de putere infinita.
Observatii: Sub forma de mai sus, teorema transferului maxim de putere activa este
valabila in cazul unei sarcini oarecare. In practica, este insa greu sa se modifice dupa voie Zs,
pentru a se obtine adaptarea; acest lucru se poate face intercal nd intre generator si sarcina,

1 66

un transformator, cu un raport de transformare adecvat, care modifica impedanta Zs in


raportul necesar.
6.6.3. Teoremele transfigurarilor
6.6.3.1. Teorema transfigurarii triunghi stea (fara cuplaje megnetice) (fig. 6.6.3)
Orice triunghi de impedante complexe Z12, Z23, Z31, admite o schema echivalenta unica
in stea ale carei laturi au impedantele complexe date de expresiile:

Fig. 6.6.3

Z
Z
Z

12

31

+Z

23

+Z

12

Z
Z

12

23

+Z

12

31

23 +Z

31
(6.6.50)
31

23

1 2 + Z 2 3 + Z 31
6.6.3.2. Teorema transfigurarii stea - triunghi (fara cuplaj magnetic) (fig. 6.6.3)

Orice stea de impedante complexe Z1, Z2, Z3 admite o schema echivalenta unica in
triunghi, ale carui laturi au impedantele complexe date de relatiile:

Z 12 = Z 1 + Z

+ Z 1 Z 2 /Z

+ Z 2 Z 3 /Z 1

23

=Z

+Z

31

=Z

+ Z 1 + Z 3 Z 1 /Z

3
(6.6.51)

6.6.4. Teorema superpozitiei (suprapunerii efectelor)


Se enunta astfel: intensitatea curentului electric din orice latura a unei retele electrice
liniare de curent alternativ, in care actioneaza mai multe surse, este egala cu suma algebrica

1 67

a intensitatii curentilor electrici, pe care i-ar stabili prin acea latura fiecare dintre surse daca
s-ar afla singura in retea:
L
Is =
Ism (s = 1, 2, , L)
(6.6.52)
m =1
unde Ism=YsmEm este curentul produs de tensiunea electromotoare Em, in latura (s),
celelalte tensiuni electromotoare fiind nule, iar, Ysm este admitanta de transfer intre laturile
(m) si (s).

6.6.5. Teoremele generatoarelor echivalente


6.6.5.1. Teorema generatorului echivalent de tensiune (Thvenin-Helmoltz)
Se enunta astfel: intensitatea curentului IAB debitat de o retea liniara si activa fara
cuplaje magnetice cu exteriorul, printr-o impedanta Z legata intre bornele A, B este egala cu
raportul dintre tensiunea dintre A si B la mersul in gol, (c nd Z lipseste din circuit) si suma
dintre impedanta Z si impedanta echivalenta a retelei pasivizate ZABO.
IAB=

A BO

(6.6.53)

Z +Z

A BO
Teorema se mai poate enunta si astfel: o retea liniara si activa cu doua borne de iesire
A, B si fara cuplaj electromagnetic cu exteriorul este echivalenta cu un generator ideal de
tensiune, av nd tensiunea electromotoare egala cu tensiunea la bornele retelei la mersul in
gol (Eg=UABO), conectat in serie cu o impedanta egala cu impedanta echivalenta a retelei
pasivizate, Zg=ZABO (fig. 6.6.4).

Fig. 6.6.4
Observatii:
a) In general, teorema Thvenin-Helmholtz se aplica in cazul retelelor electrice fara
inductivitati mutuale.
b) C nd latura curentului IAB este o latura activa av nd tensiunea electromotoare E
calculul se face cu relatia:
IAB=

U A BO E
Z + Z A BO

(6.6.54)

unde semnul (+) corespunde regulii de la receptoare, iar semnul (-) regulii de la
generatoare.
6.6.5.2. Teorema generatorului echivalent de curent (Norton)

1 68

Are urmatorul enunt: tensiunea UAB intre doua noduri ale unei retele liniare si active
fara cuplaje magnetice cu exteriorul la care este legata o impedanta Z, este egala cu raportul
dintre curentul de scurtcircuit IABSC al retelei fata de bornele A, B (c nd latura AB este legata
in scurt circuit) si suma dintre admitanta Y=1/Z si admitanta echivalenta a retelei pasivizate:
YABO=1/ZABO
UAB=

IA B sc

(6.6.55)

Y + Y A BO

Demonstratia teoremei se face ca si in retelele de curent continuu. Teorema se mai


poate enunta si astfel: o retea liniara si activa, cu doua borne de iesire A, B si fara cuplaje
magnetice cu exteriorul este echivalenta cu un generator ideal de curent av nd curentul egal
cu curentul debitat de retea la mersul in scurtcircuit (Ig=IAbsc), conectat in paralel cu o
admitanta egala cu admitanta echivalenta a retelei pasivizate (Yg=YABO) (fig. 6.6.5).

Fig. 6.6.5
Observatie: C nd latura AB este o latura activa, av nd o sursa de tensiune
electromotoare E, calculul tensiunii UAB se face cu relatia

AB

IA B sc m Isc
Y + Y A BO

(6.6.56)

unde: semnul () corespunde regulii de la receptoare, semnul (+) regulii de la


generatoare, iar cu Isc=YE, s-a notat curentul de scurtcircuit al laturii active legate intre A si
B.
6.6.6. Metoda curentilor ciclici (Maxwell)
6.6.6.1. Forma directa a metodei
Se numesc curenti ciclici (de ochiuri, de contur sau bucla) o serie de curenti

I1 , I 2

, I 0 inchisi, fictivi, atribuiti c te unul, fiecarui ochi fundamental, cu sensul de referinta al


ochiului, astfel inc t curentul din orice latura s (s = 1, 2, , L) sa fie egal cu suma algebrica
a curentilor ciclici care trec prin latura respectiva, adica:

Is =

Iq ;

(q = 1, 2, , O)

(6.6.57)

s(q)
sumarea fac ndu-se pentru toti curentii ochiurilor (q) carora latura le apartine.
Relatia (6.6.57) reprezinta o schimbare liniara de variabila, care duce de la cele L
necunoscute vechi (curentii din laturi) la O necunoscute noi (curentii de ochiuri).

1 69

Observatii: Rezolvarea retelelor electrice liniare de curenti alternativi prin aplicarea


directa a metodei curentilor ciclici se face dupa urmatorul algoritm:
a) Se stabilesc ochiurile fundamentale si se aleg (arbitrar) curentii ciclici din aceste
ochiuri;
b) Se calculeaza impedantele proprii si de cuplaj dintre ochiuri respectiv tensiunea
electromotoare de ochiuri:

E p =

E m

; (p = 1, 2, , O)

(6.6.58)

m p
c) Se scrie sistemul de ecuatii al curentilor ciclici:

Z 1 1 I1 + Z 1 2 I + ....+ Z 1 q Iq + ....+ Z 1 O I = E 1
2
O

Z p1 I 1 + Z p2 I 2 + ....+ Z pqI q + ....+ Z pO I O = E p


Z O 1 I1 + Z O 2 I 2 + ....+ Z O qIq + ....+ Z O O IO = E O

(6.6.59)
si se rezolva.
d) Se aleg sensurile curentilor din laturi.
e) Se calculeaza curentii din laturi cu relatia (6.6.57)

Is =

Iq ;

(q = 1, 2, , O)

sq
f) Se verifica rezultatele obtinute (ex.: cu ecuatia de bilant a puterilor).
6.6.7. Alte teoreme si metode de rezolvare a retelelor de curent alternativ
Teorema lui Vashy;
Teorema compensatiei;
Teorema reciprocitatii;
Metoda potentialelor de noduri.

1 70

7. RETELE ELECTRICE TRIFAZATE


7.1. RETELE ELECTRICE TRIFAZATE IN REGIM PERMANENT SINUSOIDAL
7.1.1. Retea trifazata. Sistem trifazat de tensiuni si curenti
Ansamblul format din m circuite electrice monofazate in care actioneaza m tensiuni
electromotoare de aceeasi frecventa, dar cu faze initiale diferite se numeste retea electrica polifazata.
Sistemele electroenergetice sunt constituite din retele electrice trifazate (m=3).
Tensiunile, respectiv curentii, din reteaua trifazata constituie sistemul trifazat de tensiuni, respectiv
sistemul trifazat de curenti. Daca valorile efective (sau amplitudinile) tensiunilor trifazate sunt egale si
daca defazajele dintre oricare doua tensiuni succesive sunt egale cu (

2
3

radiani 1200), atunci sistemul

trifazat de tensiuni este simetric, altfel sistemul trifazat este nesimetric.


Producerea t.e.m. trifazate in centralele electrice se realizeaza cu ajutorul generatoarelor sincrone
trifazate.
Valorile momentane (instantanee) ale tensiunilor trifazate simetrice se exprima cu relatiile:
u1=U1m sin t
u2=U2msin(t-2/3)
(7.7.1)
u3=U3msin (t-22/3)
unde U1m = U2m = U3m (sau ca valori efective U1=U2=U3).
Reprezentarea liniara si fazoriala a tensiunilor sistemului trifazat este aratata in fig. 7.1.1.

Fig. 7.1.1
Utiliznd scrierea in complex simplificat si considernd tensiunea U1 situata pe axa reala (fig.
7.1.2), cele trei tensiuni trifazate simetrice se exprima prin relatiile:
U1=U1ejo=U1
2
j
U2 = U 2 e 3
(7.1.2)
2
4
j
j
3
U3=U3e 3 = U3e
si stiind ca U1=U2=U3, rezulta:
U1+U2+U3 =0

(7.1.3)

Fig. 7.1.2
Un receptor sau, in general, un consumator trifazat este echilibrat atunci cnd impedantele pe cele
trei faze sunt egale. In caz contrar, receptorul trifazat este neechilibrat.

7.1.2. Conexiunea fazelor


a. Conexiunea in stea a celor trei faze ale generatorului (sau a receptorului) se realizeaza legnd
impreuna sfrsitul x, y, z ca in fig. 7.1.3.
Punctul in care se unesc cele trei faze se numeste punctul nul.
Fig. 7.1.3
b. Conexiunea triunghi a celor trei faze ale generatorului (sau receptorului) se realizeaza legnd
impreuna sfrsitul primei faze cu inceputul fazei a doua etc., cf. fig. 7.1.4.

La conexiunea triunghi nu exista punct de nul.

Fig. 7.1.4
7.1.3. Tensiunile si curentii la conexiunile stea si triunghi a fazelor
Att la conexiunea stea, ct si la conexiunea triunghi a fazelor sursei sau receptorului intervin
urmatoarele tensiuni si curenti:
Tensiunea de faza este egala cu diferenta de potential intre inceputul si sfrsitul fazei respective.
Tensiunea de linie este egala cu diferenta de potential intre inceputurile a doua faze. Ea apare
intre conductoarele (fazele) liniei de transport de energie.
Curentul de faza este curentul care circula prin infasurarea unei faze a sursei sau prin impedanta
care formeaza o faza a receptorului.
Curentul de linie este curentul care circula prin conductoarele liniei de transport intre sursa si
receptor.
Curentul din conductorul de nul intervine numai in cazul conexiunilor in stea.
Aceste tensiuni si curenti sunt diferite la conexiunea in stea fata de conexiunea in triunghi.
7.1.3.1. Tensiunile si curentii la conexiunea stea

Se considera un receptor trifazat cu impedantele Z1, Z2, Z3 conectat in stea, alimentat de la o sursa
cu conexiunea fazelor, de asemenea, in stea (fig. 7.1.5).

Fig. 7.1.5
Linia de transport este prevazuta cu patru conductoare, trei pentru cele trei faze si al patrulea,
conductorul de nul care uneste intre ele, punctele de nul 0 si 0 de la sursa la receptor.
Tensiunile de faza la receptor sunt:

U1=V1 V 0; U 2 = V 2 V 0; U 3 = V 3 V 0
(7.1.4)
Reprezentnd in planul complex aceste trei tensiuni de faza, ele formeaza o stea simetrica sau
nesimetrica, dupa cum tensiunile sunt simetrice sau nesimetrice. Curentii de faza care circula prin
impedantele Z1, Z2, Z3 ale receptorului sunt:

I1 =

U
U1
U
; I2 = 2 ; I3 = 3
Z1
Z2
Z3

(7.1.5)

In fig. 7.1.6 sunt reprezentate tensiunile de faza si curentii de faza in caz de nesimetrie (a) si
simetrie (b).

a)

b)

Fig. 7.1.6
Curentul din conductorul de nul rezulta din aplicarea teoremei I a lui Kirchhoff in nodul O.

I 0 = ( I 1 + I 2 + I 3 ) = (

U1 U 2 U3
+
+
)
Z1 Z 2 Z 3

(7.1.6)

Daca tensiunile de faza sunt simetrice, adica


U1+U2+U3 =0 si sistemul este chilibrat, adica Z1=Z2=Z3, rezulta:
I1=I2=I3, I1+I2+I3=0
Tensiunile de linie la receptor vor fi:
U12=V1-V2 = (V1-V 0) (V2-V 0) = U1-U2
U23=V2-V3 = ( V2-V 0) ( V3-V 0) = U2-U3
U31-V3-V1 = (V3- V 0) (V1- V 0) = U3-U1

(7.1.7)

De unde se observa ca suma tensiunilor de linie este nula:


U12+U23+U31= 0
(7.1.8)
Relatia (7.1.8) arata ca cele trei tensiuni de linie U12, U23, U31 formeaza in planul complex un
triunghi inchis oarecare daca tensiunile sunt nesimetrice si unul echilateral, daca tensiunile sunt simetrice.
In cazul tensiunilor de linie si faza simetrice avem
sau

U l= 3U

U 12
= U 1 cos3 00, a dic U 12 = 3 U 1
2
(7.1.9)

unde Ul= 3 Uf este tensiunea de linie si uf tensiunea


de faza. Valorile acestor tensiuni la retelele electrice de
distributie de joasa tensiune sunt: Uf=220V si Ul=380V.
Curentul de linie este egal cu curentul de faza (fig.
7.1.5).
In ceea ce priveste t.e.m. induse pe faza la generator
Ug1, Ug2, Ug3, acestea, prin constructia generatorului, sunt
simetrice si formeaza steaua din fig. 7.1.7.
Fig. 7.1.7
Tensiunile electromotoare de linie definite prin
relatiile:
Ug12=Ug1-Ug2;
(7.1.10)

Ug23=Ug2-Ug3;
Ug31=Ug3-Ug1;
sunt, de asemenea simetrice si formeaza un triunghi echilateral indiferent daca, consumatorul este
echilibrat sau nu. Se stabileste legatura dintre tensiunile la receptor si t.e.m. induse la generator. Pe baza
schemei din fig. 7.1.5, avem:

U 12 = V 1 V 2 = ( V 1 V 0) ( V 2 V 0) =
= U g 1 I 1( Z g 1 + Z L ) U g 2 I 2 ( Z g 2 + Z L )
U 2 3 = V 2 V 3 = ( V 2 V 0) ( V 3 V 0) =
= U g 2 I 2 (Zg 2 + ZL ) U g 3 I 3 (Zg 3 + Z2 )
U 3 1 = V 3 V 1 = ( V 3 V 0) ( V 1 V 0) =
= U g 3 I 3 ( Z g 3 + Z L ) U g 1 I 1( Z g 1 + Z L )

] [

] [

] [

(7.1.11)

unde Zg1, Zg2, Zg3 sunt impedantele pe faza la generator, iar ZL este impedanta conductoarelor liniei
de transport, aceeasi pentru toate cele trei faze.
Produsele I1(Zg1+ZL); I2(Zg2+ZL); I3(Zg3+ZL) reprezinta caderile de tensiune pe cele trei faze ale
generatorului si liniei de transport, care, in general, sunt mici si pot fi neglijate, iar relatiile (7.1.11) devin:
U12Ug1-Ug2=Ug12
U23Ug2-Ug3=Ug23
(7.1.12)
U31Ug3-Ug1=Ug31
Prin urmare, facnd aproximarea de mai sus, indiferent daca receptorul este echilibrat sau
dezechilibrat, tensiunile de linie la receptor sunt simetrice si formeaza un triunghi echilateral. In practica
se poate accepta ca tensiunile de linie la receptor sunt simetrice.
7.1.3.2. Tensiunile si curentii la conexiunea triunghi
Se considera un receptor trifazat cu impedantele Z12, Z23, Z31 conectate in triunghi si alimentat de la
o retea de c.a. (fig. 7.1.8).

Tensiunile de faza sunt egale cu tensiunile de linie, dar curentii


de linie I1, I2, I3 si curentii de faza I12, I23, I31 sunt diferiti. Curentii de
faza se calculeaza:
Fig. 7.1.8

I12=

U 12
Z 12

; I23=

23

Z23

; I31=

31

Z3 1

Intre curentii de linie si cei de faza exista relatiile:


(7.1.14)
I1=I12-I31; I2=I23-I12; I3=I31-I23
Avnd in vedere relatiile (7.1.14), intotdeauna suma curentilor de linie este nula, formnd impreuna
un triunghi:
I1+I2+I3=0
(7.1.15)
Daca tensiunile de linie sunt simetrice si receptorul este echilibrat (Z12=Z23=Z31) triunghiul
curentilor de linie este echilateral, iar curentii de faza formeaza o stea simetrica (fig. 7.1.9.a).

a)

b)
Fig. 7.1.9

Legatura dintre curentii de linie si cei de faza se exprima prin relatia


I1=

3 I 12 sau
Il = 3 If

I1
= I 12 cos3 00, adica
2
(7.1.16)

In caz de simetrie, la conexiunea triunghi, curentul de linie IL este de 3 ori mai mare dect
curentul de faza If.
In caz de nesimetrie, sau dezechilibru, curentii la conexiunea triunghi sunt nesimetrici (fig. 7.1.9.b).

7.1.4. PUTEREA IN RETELELE TRIFAZATE


7.1.4.1. Puterea in retelele cu conexiunea stea
Se considera receptorul trifazat cu conexiunea stea din fig. 7.1.10. Valoarea instantanee a puterii
electromagnetice pentru cele trei faze este:
p=( V 1

V 0 )i1 + (V

V 0 )i2 + (V

V 0 )i3 = u1i1 + u2 i2 + u3 i3

(7.1.17)
in care valorile instantanee ale celor trei tensiuni de faza si ale
celor trei curenti sunt:
u1=U1
u2=U2
u3=U3
i1=I1
i2=I2
i3=I3

2 sin(t + 1 )
2 sin(t + 2 )
2 sin(t + 3 )
2 sin(t + 1 1 )
2 sin(t + 2 2 )
2 sin(t + 3 3 )

Fig. 7.1.10
iar in cazul tensiunilor de faza simetrice, avem:

1 2 = 2 3 = 3 1 =

2
i U1=U2=U3
3

(7.1.18)

7.1.4.1.1. Puterea activa


Dupa cum s-a aratat anterior, la circuitele monofazate, este valoarea medie in raport cu perioada a
puterii electromagnetice instantanee, adica:
1 T
P=
pdt = U 1 I1 c os 1 + U 2 I2 c os 2 + U 3 I3 c os 3 (7.1.19)
0

unde U1, U2, U3, I1, I2, I3 sunt valorile efective ale tensiunilor si curentilor de faza (aceeasi cu cei de
linie), iar

1 , 2 , 3

sunt defazajele dintre tensiunile de faza si curentii de faza. Daca reteaua trifazata

este simetrica si echilibrata, deci U1=U2=U3=Uf, I1=I2=I3=If si 1=2=3= relatia (7.1.19) devine:
P=3UfIfcos
(7.1.20)
Av nd in vedere ca in practica nu se masoara tensiunea de faza, ci tensiunea de linie Ul=
ca la conexiunea stea, If=Il rezulta:
P=

3 U lIl c os

(7.1.21)

7.1.4.1.2. Puterea reactiva


Q=UlIlsin 1 + U 2 I2 sin 2 + U 3 I3 sin 3
iar in caz de simetrie si echilibru, avem:
Q=3UfIfsin
sau, inlocuind marimile de faza cu cele de linie, se obtine:

(7.1.22)
(7.1.23)

3U

f si

Q=

UlIlsin

(7.1.24)

7.1.4.1.3. Puterea aparenta


S=

P2 + Q 2

(7.1.25)

sau S= 3 U l Il
daca circuitul este simetric si echilibrat.
7.1.4.2. Puterea in retelele trifazate cu conexiunea triunghi
Se considera reteaua trifazata din fig. 7.1.11. Valoarea instantanee a puterii electromagnetice pentru
cele trei faze:
p=(v1-v2)i12 +(v2-v3)i23+(v3-v1)i31=u12i12+u23i23+u31i31
(7.1.26)

Fig. 7.1.11
7.1.4.2.1. Puterea activa

P=

1
T

pdt = U 12 I12 c os 12 + U

23

c os 2 3 + U

3 1 I3 1

c os 3 1

(7.1.27)

In caz de simetrie si echilibru: U12=U23=U31=Uf, I12=I23=I31=If, 12=23=31=


rezulta: P=3UfIfcos
(7.1.28)
si av nd in vedere ca If=
P=

Il
3

; Uf=Ul, rezulta:

3 U l Il c os

(7.1.29)

7.1.4.2.2. Puterea reactiva


Q=U12I12sin12+U23I23sin23+U31I31sin31
In caz de simetrie si echilibru, avem:
Q=3UfIfsin sau Q=

3 U l Il sin

(7.1.30)
(7.1.31)

7.1.4.2.3. Puterea aparenta


2
2
S= P + Q
In caz de simetrie si echilibru

(7.1.32)

S= 3 U lIl
(7.1.33)
Se observa ca expresiile puterilor activa, reactiva si aparenta pentru retelele cu conexiune triunghi
sunt aceleasi ca pentru retelele cu conexiune stea.

7.1.5. PRODUCEREA TENSIUNII ELECTROMOTOARE TRIFAZATE SIMETRICE


Se poate face prin inductie electromagnetica in trei cadre bobinate identice fixate pe acelasi ax cu
planurile decalate succesiv cu c te 2/3 (fig. 7.1.12).
Astfel, daca se considera un cadru dreptunghiular (1) bobinat cu N spire, care se roteste cu turatia
constanta n in jurul unui ax paralel cu una din laturi, intr-un c mp magnetic omogen de inductie

0 ,

perpendicular pe ax si daca 2 nt + este unghiul format de normala n 1 pe planul unei spire, A fiind
aria acesteia (fig. 7.1.12), atunci fluxul magnetic instantaneu prin cele N spire ale cadrului este:

1 (t)= N A B 0 c o s(2nt+ )

(7.1.34)

iar t.e.m.instantanee indusa in cadru este:

d 1
= 2nN A B 0 sin(2nt+ 1 )= N A B 0 sin(t+ )=
(7.1.35)
dt
= E 2sin(t+ )
unde = 2f = 2n este pulsatia.
= 1 = (n 1 ,B 0 )t= 0 este faza initiala, iar
2
(7.1.36)
f N f0 = 4,44f N f0
E =
2

e1(t)=

este valoarea efectiva. Cu f0=B0A s-a notat valoarea maxima a fluxului fascicular al unei spire.
Tensiunea electromotoare e1 poate alimenta un circuit exterior prin intermediul a doua perii, in
contact cu inelele colectoare fixate pe ax si conectate, la capetele infasurarii cadrului.
Prin cadrele identice 2, 3 fluxurile instantanee corespunzatoare vor diferi numai datorita faptului ca

n 2, n 3 la planurile respective, cu directia liniilor de c mp (la t=0) vor fi


2
4
, 3 =
.
2 =
3
3

unghiurile facute de normalele

Se obtin astfel pentru tensiunile electromotoare induse in


cele trei cadre expresiile corespunzatoare tensiunile
electromotoare, form nd un sistem simetric direct:

e 2(t)= E
e3 (t)= E

e1 (t)= E 2sin(t + )
2
)(7.1.37)
2sin(t +
3
4
2sin(t+
3

Fig. 7.1.12

In practica insa, acest procedeu de producere a tensiunii electromotoare trifazata este dificil, intruc t
este greu sa se realizeze c mpuri magnetice omogene suficient de intense in aer.
Solutia tehnica adoptata in cazul generatoarelor trifazate consta in urmatoarele: bobinele se
realizeza din bare imobile, cre nd un c mp magnetic, prin rotirea in spatiu a unui corp feromagnetic
(rotor), caruia i se ataseaza un c mp de inductie magnetica cu o distributie spatiala sinusoidala, care
variaza dupa relatia:
B=Bm sin p
(7.1.38)
unde este unghi spatial, iar p numarul de perechi de poli ai c mpului magnetic al rotorului
(fiecare semiperioada corespunde unui pol magnetic).
Intr-o bara situata longitudinal, perpendicular pe inductia magnetica locala

d
=constant
dt

rotor viteza v = r

(perpendiculara, la r ndul ei, pe planul format,

magnetica B ) se induce o t.e.m. prin miscare:


e1 = vBl = vlBm sinp

si care are fata de

la

barei si inductia

(7.1.39)

Cum miscarea rotorului este uniforma, unghiul =t+ 0 variaza in timp cu viteza unghiulara

=d/dt
(7.1.40)
Rezulta deci ca t.e.m. indusa in bara variaza sinusoidal in timp:
e1(t) = Emsin(t+0)
(7.1.41)
av nd valoarea maxima Em=v1Bm, pulsatia = p0 si faza initiala (unghi electric): 0=p 0 .
In cele trei bare 1, 2, 3 decalate spatial succesiv cu

2
,
3p

se induc tensiuni electromotoare care

formeaza sistem trifazat simetric.


Leg nd in serie c te n bare cu dispunere spatiala corespunzatoare (la diversi poli) se obtin bobine cu
t.e.m.; ne1; ne2; ne3.
Nota:
Pentru simplificarea scrierii in complex a marimilor sinusoidale trifazate simetrice se utilizeaza
operatorul complex a numit operator de rotatie in sens trigonometric direct definit prin relatia:
2
2
2
j
1
3
a= e 3 = c o s 3 + jsin 3 = + j
(7.1.42)

care pentru nZ satisface relatiile:


2
j
1
a = a4=a-2=a3n+1= e 3 = + j

-1

3n+2

a = a =a =a

2
j
=e 3

a3 = a6=a0=a3n= e j0 = 1
si 1+a+a2=0

3
2

1
3
= j
2
2

(7.1.43)

(7.1.44)
2
j
Se constata usor ca inmultirea cu a= e 3 roteste un vector reprezentativ din planul complex cu

2
2
in sens trigonometric direct, iar inmultirea cu a2 il roteste cu
3
3
ajutorul operatorului a, relatiile din complex a tensiunilor trifazate.

in sens trigonometric invers. Cu

U 1 = U 1e j0 = U 1

2
j
U2= U 1e 3
4
j
U =U e 3 =

devin

U1=U1
U2=a2U1

(7.1.45)

2
j
U 1e 3
U3=aU1
3
1
Din punct de vedere al sensului de defazare, dintre marimile unui sistem trifazat (respectiv al
succesiunii fazelor), consider nd o anumita ordonare a acestor marimi, se disting: sisteme trifazate directe
(de succesiune directa) si sisteme trifazate inverse (succesiune inversa).
Ecuatiile (7.1.45) sunt sisteme in succesiune directa. In cazul unui sistem trifazat invers se pot scrie
in complex relatiile:
U1=U1
U2=aU1
(7.1.46)
U3= a2U1
cu reprezentarea fazoriala din fig. 7.1.13.

Fig. 7.1.13

7.2. CALCULUL RETELELOR TRIFAZATE ECHILIBRATE SI DEZECHILIBRATE


7.2.1. Calculul retelelor trifazate dezechilibrate sub tensiuni la borne date
Se poate face clasic cu ajutorul teoremelor lui Kirchhoff. In cazul retelelor trifazate fara
inductivitati mutuale intre laturi, acest calcul se poate face insa si altfel, in principal, pe baza teoremei
potentialului punctului neutru.
7.2.1.1. Teorema potentialului punctului neutru (Teorema lui Millman)

Fig. 7.2.1
Se considera un multipol pasiv cu n ramuri necuplate inductiv intre ele sau cu alte ramuri
exterioare, av nd impedantele proprii Z1, , Zn (respectiv admitantele: Y1, , Yn), prin care intra curentii
I1, , In si cu bornele de acces 1, 2, , n, av nd potentialele V1, , Vn, VN fata de un punct de referinta
arbitrar PO (fig. 7.2.1).
Teorema potentialului punctului neutru se enunta astfel: potentialul punctului N de int lnire a
ramurilor retelei este egal cu media aritmetica a potentialelor bornelor de acces, ponderate cu admitantele
laturilor corespunzatoare.
n

1 Y1 + V

2 Y 2 + ... + V

Y1 + Y 2 + ... + Y n

Yn

k =1

YK

(7.2.1)

YK

k =1
Demonstratia se face imediat
IK=YK(VK-VN)
(7.2.2)
si o inlocuim in relatia care exprima prima teorema a lui Kirchhoff aplicata nodului N.
n

IK

=0

k =1

7.2.1.1.1. Receptor trifazat dezechilibrat in stea cu fir neutru


Conform teoremei potentialului punctului neutru, in cazul receptorului dezechilibrat in stea cu fir
neutru (fig. 7.2.2) potentialul VN are expresia:

VN=

Y1 + V

2 Y2

+V

3 Y3

+V

NV 0

Y1 + Y 2 + Y 3 + Y N

(7.2.3)

cu punct de referinta arbitrar pentru potential nul.


Din punct de vedere practic, cunosc ndu-se tensiunile pe faza ale retelei de alimentare (U10, U20,
U30) care coincid cu potentialele bornelor, in cazul c nd se alege V0=0 si deci VN=VN-V0=UN0, se
opereaza cu expresia:

N0

+ U 20 Y2 + U 30 Y3
Y1 + Y2 + Y3 + Y N

1 0 Y1

(7.2.4)

care se mai numeste si deplasarea neutrului.


Odata calculata aceasta tensiune (vezi fig. 7.2.2 si 7.2.3) tensiunile pe fazele receptorului si curentii
rezulta imediat.

Fig. 7.2.2

I1=

I2=

I3=

1N

Z1
U

2N

Z
U

=Y1(V1-VN)=Y1(U10-UN0)

=Y2(V2-VN)=Y2(U20-UN0)

(7.2.5)

2
3N

Fig. 7.2.3

=Y3(V3-VN)=Y3(U30-UN0)

3
Se poate observa usor ca neutrul, se deplaseaza (UN00), chiar daca tensiunile de alimentare
formeaza sistem simetric, din cauza dezechilibrului sarcinii. Daca insa impedanta conductorului neutru
este foarte mica Yn si UN00, deplasarea neutrului este neglijabila in retelele cu cu conductor
neutru de sectiune suficient de mare (pentru ca rezistenta sa fie c t mai mica), chiar daca sarcina este
puternic dezechilibrata. Aceasta, asigura din punct de vedere practic, aplicarea unor tensiuni de faza
aproape simetrice consumatorilor dezechilibrati, conectati in stea in retele de distributie de joasa tensiune
(iluminat, uz caznic etc). Reciproc, daca YN0 (intreruperea firului neutru), deplasarea neutrului
poate fi importanta conduc nd la supratensionarea unor faze, periclit nd securitatea instalatiilor. In sf rsit,
exista situatii c nd suma admitantelor laturilor este mica (datorita satisfacerii unor conditii de rezonanta),
caz in care deplasarea neutrului poate atinge valori oric t de mari, mai mari dec t ale tensiunilor aplicate
de retea.

7.2.1.1.2. Receptor trifazat dezechilibrat in stea, fara fir neutru


In acest caz fig. 7.2.4, potentialul VN are expresia:
VN=

V 1 Y1 + Y2 V 2 + V 3 Y3
Y1 + Y2 + Y3

(7.2.6)

Fig. 7.2.4
Cum tensiunile cunoscute sunt cele dintre faze, in general nesimetrice, de forma:
U12=U12ej12
U23=U23ej23
(7.2.7)
U31=U31ej31
satisfac nd relatia U12+U23+U31=0 (7.2.8)
si aleg nd nul potentialul unei faze, de exemplu V1=0, potentialele devin:
V1=0; V2=U21=-U12; V3=U31; VN=UN1=-U1N
(7.2.9)
Relatia (7.2.6) permite calculul tensiunii pe prima faza a receptorului (dupa schimbarea semnului)
obtin ndu-se:
U1N=

U 31 Y3
Y1 + Y2 + Y3
1 2 Y2

(7.2.10)

Aleg nd apoi, pe r nd V2=0, respectiv V3=0 rezulta:


U2N=

23 Y3 U 1 2 Y1

(7.2.11)

Y1 + Y2 + Y3
U 31 Y1 U 23 Y2
U3N=
Y1 + Y2 + Y3

(7.2.12)

NOTA: Relatiile (7.2.11), (7.2.12) se pot obtine si direct din (7.2.10) prin permutari circulare.
Daca tensiunile (7.2.7) formeaza sistem simetric, aleg nd drept potential de referinta (nul)
potentialul unui punct creat artificial, potentialele bornelor vor fi tensiunile auxiliare de faza (simetrice),
definite de relatiile:

U 23 j 6
U 31 j 6
U 1 2 j6
V =U =
e ; V =U =
e ; V =U =
e
(7.2.13)
1

10

20

30

expresia potentialului neutrului devenind:


VN=UNO=

10

Y1 + U 20 Y2 + U 30 Y3
Y1 + Y2 + Y3

(7.2.14)

curentii de linie sunt dati de relatiile:


I1=

I2=

I3=

1N

Z1
U

2N

Z
U

2
3N

= Y1 (V
= Y2 (V
= Y3 (V

V
2

N)
N)

(7.2.15)

3 V N)

7.2.1.2. Teorema lui Kirchhoff


7.2.1.2.1. Receptor trifazat dezechilibrat in triunghi
Si in aces caz (fig. 7.2.5) se cunosc tensiunile dintre faze ale retelei, in general nesimetrice si
impedantele laturilor . Intruc t aceste tensiuni se aplica direct laturilor triunghiului, curentii de faza,
respectiv de linie se calculeaza cu relatiile:

Fig. 7.2.5

U 12
Z 12
U 23
I23=
Z 23
U 31
I31=
Z 31

(7.2.16)

I1=I12-I31
I2=I23-I12
I3=I31-I23

(7.2.17)

I12=

7.2.2. CALCULUL RETELELOR TRIFAZATE NESIMETRICE


7.2.2.1. Metoda componentelor simetrice
Calculul unor regimuri de avarie nesimetrice care apar in timpul functionarii sistemelor trifazate
(scurtcircuite, intreruperi de faza s.a.) sau al unor regimuri nesimetrice create intentionat (pornirea sau
reglarea turatiei la motoarele asincrone trifazate) este o operatiune complicata, necesit nd rezolvarea unor
sisteme de ecuatii cu un numar mare de necunoscute.
Pentru a simplifica ecuatiile si schemele echivalente corespunzatoare s-au elaborat metode de calcul
utiliz nd noi necunoscute, auxiliare, numite componente simetrice.
La baza metodei componentelor simetrice sta teorema lui Fortescue care arata ca: descompunerea
oricarui sistem trifazat, ordonat, de marimi sinusoidale in trei sisteme componente simetrice, unul
homopolar, unul direct si unul invers, este unica si totdeauna posibila (fig. 7.2.6).

Fig. 7.2.6
Sistemul omopolar (sau homopolar) este constituit din trei marimi sinusoidale in faza si cu
amplitudini egale.
Descompunerea unui sistem ordonat nesimetric (U1, U2, U3) in sistemele sale componente simetrice
este definita in complex de urmatoarele relatii intre marimile acestor sisteme;
U1=Uh1+Ud1+Ui1
U2=Uh2+Ud2+Ui2
(7.2.18)
U3=Uh3+Ud3+Ui3
Aceasta descompunere este unica si totdeauna posibila, deoarece determinantul sistemului este
diferit de zero:

=1 a2

a2

=j3

3 0

Fig. 7.2.7
Operatiile grafice corespunzatoare relatiilor (7.2.18) sunt ilustrate in fig. (7.2.7).
Cele trei marimi ale fiecaruia dintre sistemele componente simetrice, se pot exprima, cu ajutorul
2
j
operatorului a= e 3 , in functie de marimea fazei 1 a sistemului respectiv, numita marime fundamentala
a sistemului, sub forma:
Uh1=Uh; Uh2=Uh; Uh3=Uh
(7.2.19)
2
Ud1=Ud; Ud2=a Ud; Ud3=aUd
(7.2.20)
Ui1=Ui; Ui2=aUi; Ui3=a2Ui
(7.2.21)
Marimile fundamentale Uh, Ud, Ui se numesc, respectiv: componenta omopolara, componenta
directa si componenta inversa a sistemului trifazat de marimi nesimetrice dat (U1, U2, U3).
In aceste conditii relatiile (7.2.18) se pot exprima:
U1=Uh+Ud+Ui
U2=Uh+a2Ud+aUi
(7.2.22)
U3=Uh+aUd+a2Ui
Sau matricial
cu notatiile:

U
[U ] = U
U
in care [U

[U ] = [T ][U s]

U
[U s] = U
U

(7.2.23)
h

d ;
i

1 1
[T ] = 1 a 2
1 a

1
a
a2

(7.2.24)

este matricea coloana a marimilor sistemului trifazat nesimetric;

coloana a componentelor simetrice, iar

[T ] este matricea de transformare.

[U s] , matricea

7.2.2.1.1. Determinarea componentelor simetrice


a) Determinarea analitica
Rezolv nd sistemul de ecuatii (7.2.18) si (7.2.23) in raport cu componentele simetrice (Uh, Ud, Ui)
rezulta:
U s = T 1 U
(7.2.25)

[ ] [ ] [ ]

unde matricea inversa

Din (7.2.25) se obtin:

[T ]1

1 1
1
= 1 a
3
1 a 2

1
a2

1
Uh= ( U1+U2+U3)
3
1
Ud= (U1+aU2+a2U3)
(7.2.26)
3
1
Ui= (U1+a2U2+aU3)
3
b) Proprietati ale componentelor simetrice
1. Din prima ecuatie a sistemului (7.2.26) se vede ca daca suma algebrica a marimilor sistemului
trifazat nesimetric este nula exista numai doua sisteme componente simetrice si anume: unul direct si altul
invers. Aceasta duce la concluzia:
sistemul tensiunilor de linie la orice tip de receptor nu are componenta omopolara;
siatemul trifazat cu neutrul izolat are componenta omopolara a curentului nula.
2. Se pot stabili relatii intre componentele simetrice de linie si de faza pentru tensiuni si curenti.
Astfel cu: U12=U1-U2; U23=U2-U3; U31=U3-U1
componentele simetrice ale tensiunilor din (7.2.26) rezulta:

[
[

1
(U
3
1
Uli= ( U
3

Uld=

) + a(U

) + a 2 (U

2
2

3) + a

(U

3) + a (U 3

]
)]

U 1)

(7.2.27)

(7.2.28)

Exprim nd U1, U2, U3, in functie de componentele lor simetrice, cu relatia (7.2.18) rezulta:

j
2
U ld = (1 a ) U d = 3e 6 U d
(7.2.29)

j
U li = (1 a ) U i = 3e 6 U i
(7.2.30)
Relatiile de mai sus se pot pune sub forma:

j
j
1
1
(7.2.31)
U d=
U ld e 6 ; U i =
U lie 6

cu valorile efective:
Ud=

ld

; Ui=

li

(7.2.32)

care exprima relatiile dintre componentele simetrice directe si inverse ale tensiunilor de faza si de
linie la un circuit trifazat cu conexiunea in stea.
Pentru un receptor av nd conexiunea in triunghi
(7.2.33)
Ild= 3 Id; Ili= 3Ii
Obs. Intr-un sistem trifazat cu fir neutru, curentul IN contine numai componenta omopolara
multiplicata cu 3.
IN=3Ih
(7.2.34)
3. Nesimetria unui sistem de marimi trifazice se apreciaza prin parametrii:
gradul de disimetrie (i) definit ca raportul valorilor efective ale componentei inverse si a celei
directe
i=

U
U

i
d

(7.2.35)

gradul de asimetrie (h) definit ca raportul valorilor efective ale componentei omopolare si a celei
directe
h=

U
U

(7.2.36)

d
Practic, un sistem de tensiuni sau de curenti este considerat simetric atunci c nd valorile lui i si h
sunt sub 5%.
7.2.2.1.2. Utilizarea metodei componentelor simetrice la calculul circuitelor trifazate echilibrate
alimentate cu tensiuni nesimetrice
Studiul regimurilor nesimetrice din circuitele trifazate liniare cu ajutorul metodei componentelor
simetrice, se face pe baza teoremei superpozitiei. Se studiaza separat fiecare din regimurile
corespunzatoare c te unuia din sistemele componente simetrice si apoi se suprapun efectele lor av nd in
vedere ca in orice circuit echilibrat sistemele componente simetrice de succesiune directa, inversa si
omopolara sunt independente intre ele.
a) Receptor trifazat echilibrat in stea, cu fir neutru, fara cuplaje mutuale

Fig. 7.2.8
Descompun nd sistemul de tensiuni in trei sisteme componente trifazate simetrice, aplicarea
teoremei superpozitiei conduce la studierea regimurilor simetrice: directe (fig. 7.2.8.b), inverse (fig.
7.2.8.c) si omopolare (fig. 7.2.8.d).
Pentru cele trei scheme, tensiunea primei faze a retelei de alimentare se exprima prin relatiile:
Ud=ZId; Ui=ZIi; Uh=(Z+3ZN)Ih
(7.2.37)

Fig. 7.2.9
Acestor trei relatii le corespund schemele echivalente monofilare de succesiune directa, inversa si
omopolara cf. fig. 7.2.9.
Se determina Ud, Ui, Uh conform relatiilor (7.2.26).

Impedantele din cele trei sisteme, au valorile:


Zd=Z; Zi=Z; Zh=Z+3ZN
(7.2.38)
si se numesc impedanta directa, impedanta inversa si omopolara.
Se calculeaza apoi cu relatiile (7.2.18) caderile de tensiune si curentii nesimetrici in functie de
componentele simetrice.
Id=Ud/Z; Ii=Ui/Z; Ih=Uh/Z+3ZNI1=Ih+Id+Ii etc.
7.2.2.1.3. Utilizarea metodei componentelor simetrice la calculul circuitelor trifazate dezechilibrate
alimentate cu tensiuni nesimetrice
Un sistem simetric sau nesimetric de tensiuni aplicat unui circuit dezechilibrat stabileste curenti
nesimetrici. Componentele simetrice de succesiune directa, inversa si omopolara nu sunt independente si
ca urmare relatiile dintre ele fiind complicate, nu se pot stabili scheme monofazate ca in cazul circuitelor
echilibrate.
7.2.2.1.4. Calculul unor regimuri de avarie nesimetrice ale retelelor trifazate
Principalele avarii in retelele trifazate care produc regimuri nesimetrice sunt intreruperile de faza si
scurtcircuitele (cu sau fara punere la pam nt). Intreruperile pot fi: monofazate, bifazate sau trifazate prin
receptoare trifazate cu impedante statice infinite sau nule. Scurtcircuitele pot fi monofazate, bifazate (fara
sau cu punere la pam nt) si trifazate (fara punerea la pam nt sau punere). Ca si intre ruperile de faza,
scurtcircuitele se modeleaza cu impedante statice si infinite.
Avariile pot interveni si combinat.
Exemple:
a) Scurtcircuit net sau cu arc pe faza 1 si intreruperea fazelor 2 si 3.
Reteaua se compune din partea echilibrata (Re) si un receptor trifazat dezechilibrat de impedante:
Z1=0; Z2=Z3= (fig. 7.2.10.a).
Ecuatiile de lucru:
U1=0, I2=I3=0
(7.2.39)
Cu relatiile (7.2.22) se deduc relatiile dintre componente
Ud+Ui+Uh=0
(7.2.40)
a2Id+aIi+Ih=0
aId+a2Ii+Ih=0
(7.2.41)

a)

b)
Fig. 7.2.10

Din relatiile (7.2.41) rezulta:


Id=Ii=Ih
(7.2.42)
Pentru a satisface aceasta ultima ecuatie, se leaga in serie schemele de succesiune directa (Sd),
inversa (Si) si omopolara (Sh) si in conformitate cu rel. (7.2.40) se scutcircuiteaza bornele (fig. 7.2.10.b).
Daca scurtcircuitul monofazat cu arc este la bornele unui generator trifazat cu t.e.m. de faza
simetrice: E=Ed; Ei=Eh=0 si impedantele dinamice: Zd, Zi, Zh (fig. 7.2.11.a).

a)

b)
Fig. 7.2.11

not nd cu Za impedanta arcului, receptorul trifazat dezechilibrat echivalent scurtcircuitului are


impedantele statice.
Z1=0; Z2=Z3=; ZN=Za.
Schema monofazata directa (Sd) contine generatorul de t.e.m. E in serie cu impedanta Zd; schema
inversa (Si) contine numai impedanta Zi, iar schema omopolara (Sh) are conectate in serie impedantele Zh
si 3Za (fig. 7.2.11.b).
Ecuatiilor de functionare de forma U1=ZaI1; I2=I3=0 le corespund ecuatiile cu componente
simetrice:
Ud+Ui+Uh=Za(Id+Ii+Ih): dar Id=Ii=Ih.
de unde:
Id=Ii=Ih=

+U i+U
3Z a

(7.2.43)

Cum schemele monofilare se leaga in serie (fig. 7.2.11.b) rezulta


Id=Ii=Ih=

Ed
Z d + Z i + Z h + 3Z a

(7.2.44)

Cu relatia (7.2.22) curentul de scurtcircuit este:


I1sc=Id+Ii+Ih=

3E d
Z d + Z i + Z h + 3Z a

(7.2.45)

curentii I2, I3, fiind nuli.


Curentul de scurtcircuit in cazul punerii nete la pam nt se obtine cu relatiile (7.2.45) fac nd Za=0.
b) Scurtcircuit net bifazat izolat si intreruperea unei faze

a)

b)
Fig. 7.2.12

Se considera scurtcircuit in fazele 2 si 3, fara punere la pam nt si faza 1 intrerupta. Reteaua se


compune din partea echilibrata (Re) si din receptorul trifazat dezechilibrat care modeleaza avaria, cu
impedantele: Zi=; Z2=Z3=0 (fig. 7.2.12.a).
Ecuatiile au formele:
I1=0, U2=U3=0
(7.2.46)
carora le corespund ecuatiile intre componentele simetrice.
(7.2.47)
Id+Ii+Ih=0
Ud=Ui=Uh
(7.2.48)
satisfacute in cazul legarii in paralela schemelor (fig. 7.2.12.b).
Se considera scurtcircuitul ca fiind la bornele unui generator trifazat cu t.e.m. simetrice: E=Ed (fig.
7.2.13.a), receptorul trifazat echivalent avariei av nd impedantele Z1=; Z2=Z3=0, ZN= (fig. 7.2.13.b).
Schemele monofazate (Sd), (Si), (Sh) sunt redate in fig. 7.2.13.c si se conecteaza in paralel (fig.
7.2.13.d) conform ecuatiilor (7.2.467.2.48), de unde:

a)

b)

c)

d)
Fig. 7.2.13

Id=-Ii=

E
; Ih=0
Zd +Zi

(7.2.49)

Conform relatiilor de forma (7.2.22) rezulta:


I1=Id+Ii=0.
I2=-I3=(a2-a)Id=

3E
j
Zd +Zi

(7.2.50)

8. REGIMUL TRANZITORIU AL CIRCUITELOR ELECTRICE LINIARE


8.1. DEFINIREA REGIMULUI TRANZITORIU
Regimul permanent al circuitelor de curent continuu se caracterizeaza prin valori constante ale
curentilor si tensiunilor iar al circuitelor de curent alternativ prin valori constante ale amplitudinilor
tensiunilor si curentilor, respectiv a defazajelor.
Pentru definirea regimului tranzitoriu de functionare a circuitelor electrice, se considera un circuit
av nd o rezistenta R si o inductanta L legate in serie, ce se conecteaza la momentul t=0 la bornele unei
surse de curent continuu cu tensiune electromotoare. U.e. constanta si cu rezistenta interna Ri. Curentul
din circuit este nul at t inainte c t si imediat dupa conectare.
i(t)/t=0+ = i(t)/t=0- = 0
(8.1)
iar dupa un timp lung fata de constantele elementelor de circuit devine:

lim i(t) = I =

U e
R +R

(8.1)
t
i
S-a notat cu t = 0+, momentul imediat conectarii.
Cresterea curentului de la valoarea 0 la valoarea I nu are loc instantaneu deoarece, in acest caz si
fluxul magnetic creat de curent in bobina s-ar modifica instantaneu de la valoarea zero la max. O
asemenea variatie ar da o derivata in raport cu timpul a fluxului magnetic de o valoare infinita si conform
legii inductiei electromagnetice, ar apare o t.e.m. indusa infinit de mare, ceea ce este imposibil deoarece
tensiunea de alimentare a circuitului este finita.
Curentul creste treptat de la valoarea zero, la valoarea constanta I, intr-un interval de timp foarte
scurt si depinde de constanta de timp a circuitului.
Acest interval de timp se numeste durata tranzitorie, iar regimul de functionare al circuitului in acest
timp se numeste regim tranzitoriu.
Fenomenul este analog daca sursa de alimentare a circuitului este de c.a. In aceasta situatie,
amplitudinea curentului din circuit creste in timp de la valoarea zero la valoarea Im=

U em
, unde Z este
Z

impedanta circuitului (inclusiv sursa).


Daca in circuit se leaga o rezistenta R in serie cu un condensator C, descarcat in stare initiala, in
circuit dupa conectarea sa apare un curent electric corespunzator deplasarii sarcinilor electrice de
incarcare a condensatorului. Dupa ce condensatorul s-a incarcat, deplasarea sarcinilor electrice inceteaza,
respectiv curentul devine nul. Incarcarea condensatorului are loc in timp, deoarece tensiunea Uc de la
bornele sale nu admite variatii bruste. Daca Uc s-ar modifica brusc, curentul din circuit ic =

dq
dU c
, ar deveni infinit. Deci, la momentul t = 0+ al conectarii la sursa, curentul va fi:
=C
dt
dt
U e
i(t)/t=0+= I =
i lim i(t) = 0
(8.2)
t
R +R i
In intervalul de timp c nd se modifica curentul de la valoarea zero la I, circuitul functioneaza in
regim tranzitoriu.
Daca sursa de alimentare este de curent alternativ, condensatorul se incarca si descarca alternativ.
In concluzie, regimul tranzitoriu de functionare a circuitelor se desfasoara in timp si are loc la
trecerea de la un regim permanent la altul. De exemplu regimul tranzitoriu ce are loc la pornirea sau la
fr narea unui motor electric, are o importanta deosebita, at t pentru motorul insusi, c t si pentru masina
(instalatia) actionata.
8.2. STUDIUL REGIMURILOR TRANZITORII
Analiza circuitelor electrice in regim tranzitoriu se face in domeniul timp sau in domeniul frecvanta.
Principalele metode in domeniul timp sunt: metoda directa, metoda raspunsului tranzitoriu (integrala

Duhamel) si metoda variabilelor de stare. Metodele de calcul in domeniul frecventa sunt: metoda
transformatei Fourier si metoda transformantei Laplace (metoda operationala).
8.2.1. Metoda directa
Regimurile tranzitorii se studiaza pe cale analitica clasica, respectiv prin integrarea directa a
ecuatiilor diferentiale consider ndu-se ca tensiuni de alimentare, tensiuni particulare si anume: constante
in timp si sinusoidale.
Se considera o ecuatie diferentiala liniara neomogena.
a0y(n)+a1y(n-1)+ +an-1y+any=f(t), a00
(8.3)
unde aK, (k=0, n) sunt constante reale.
Solutia generala a acestei ecuatii se poate scrie sub forma unei sume de doua solutii si anume:
y(t) = yl(t)+yf(t)
(8.4)
In care primul termen, yl(t), este solutia generala a ecuatiei omogene corespunzatoare ecuatiei
diferentiale (8.3) pentru f(t) =0 si se numeste solutie de regim liber sau componenta libera, al doilea
termen yf(t) este o solutie particulara a ecuatiei diferentiale a circuitului si se numeste solutie de regim
fortat sau componenta fortata.
Solutia in regim yl(t) liber, ca functie de timp, nu depinde in cazul circuitelor de caracterul
tensiunilor de alimentare, respectiv al excitatiilor. Ea se prezinta, in general, sub forma:
p
p
m
rit
k t

y l(t) = A ie + e (B k cos k t + B k sin k t) + C h t h et


(8.4)
i=1
k =1
h=0
cu p+2m=n si unde: primele doua sume se refera la cazul c nd ecuatia caracteristica:
a0rn+a1rn-1+a2rn-2+ +an-1r+an=0
(8.5)
are radacinile reale distincte: r1 rp, respectiv, radacinile complexe simple:

1 + j1 ,..., m + j m ; 1 j1; m j m

iar ultima suma, la cazul c nd ecuatia


caracteristica are radacina r= de ordinul (p+1) de multiplicitate (contributia radacinii multiple r= la
solutia generala a ecuatiei diferentiale omogene).
Ai, Bk, B*k, Ch sunt constante arbitrare. Forma de variatie a componentei libere poate fi aperiodica
sau oscilatorie, in functie de structura si valorile parametrilor elementelor de circuit.
In cazul circuitelor pasive uzuale componenta libera este amortizata, ceea ce duce la obsrvatia ca
partile reale ale factorilor de la exponent din relatia (8.4) sunt negative (circuite stabile).
In legatura cu componenta fortata yf(t), forma de variatie in timp a acesteia este determinata de
forma termenului liber, f(t), respectiv al excitatiilor (de unde si denumirea de fortata). Astfel, daca
tensiunea aplicata este continua, componenta fortata este o constanta; daca tensiunea este sinusoidala,
aceasta componenta este tot sinusoidala (av nd aceeasi frecventa, insa faza, in general, diferita); daca
tensiunea aplicata este exponentiala, componenta fortata este de asemenea exponentiala av nd aceeasi
constanta de timp). Parametrii acestei componente se determina prin introducerea ei in ecuatia
neomogena, tin nd seama ca aceasta trebuie sa fie satisfacuta pentru orice moment (t).
Componenta fortata se mentine at ta vreme c t se mentin tensiunile aplicate. In circuitele electrice
se mai foloseste si terminologia de componente tranzitorii si componente permanente, astfel ca solutia
generala se poate scrie:
y(t)=ytr(t) + yp(t)
(8.5')
In mod obisnuit, prin componenta yp(t) se intelege expresia solutiei generale pentru t. In acest
caz componenta permanenta reprezinta tocmai componenta fortata cu care se confunda. De asemenea,
este potrivit sa numim componenta libera, componenta tranzitorie (ytr(t)), deoarece arata ca este o
componenta de scurta durata, respectiv trecatoare. Consideratiile prezentate aici pot sa nu mai corespunda
daca tensiunile aplicate sunt de scurta durata. Regimul unui circuit in care componenta tranzitorie a
solutiei generale se poate neglija se numeste regim permanent.
In cazul c nd sunt prezente ambele componente se spune ca circuitul este in regim tranzitoriu (a nu
se confunda cu regimul liber, in care exista numai componenta libera).

8.2.1.1. Circuite simple in regim tranzitoriu


8.2.1.1.1. Circuitul R, L serie (regimul tranzitoriu de stabilire a curentului intr-o bobina)
Fig. 8.1

Se considera un circuit R, L serie, care se conecteaza prin intrerupatorul K, la momentul t=0, la o


sursa de t.e.m. constanta, EO (fig. 8.1). Se presupuneca circuitul are conditii initiale nule (de repaus): i(0
)=0.
Din Ub(t)=UR(t)+UL(t)
(8.6)
cu Ub=EO
(8.7)
rezulta ecuatia diferentiala (liniara, cu coeficienti constanti, neomogena, de ordinul unu):
Ri+L

di
=EO,
dt

(t0)

(8.8)

Solutia generala se cauta sub forma:


i(t)=il(t)+ip(t)
Solutia de regim liber, il(t)se obtine din ecuatia omogena
Ril+L

dil
=0
dt

(8.9)

(8.10)

a carei ecuatie caracteristica R+rL=0

(8.11)

R
L

(8.12)

cu radacina r =

permite sa se scrie il(t) = Ae-tR/L = A e


unde cu =

L
R

(8.13)
(8.14)

s-a notat constanta de timp a circuitului, iar cu A o constanta arbitrara care urmeaza a fi determinata
din conditiile initiale pe care trebuie sa le satisfaca solutia generala (8.9).
Cum termenul liber din ecuatia (8.8) este o constanta se cauta solutia de regim fortat, de aceeasi
forma: ip(t)=IO, care inlocuita in (8.8), conduce la relatia: RIO=EO, de unde:
ip(t)=

Eo
R

(8.15)

Inlocuind (8.13) si (8.15) in (8.9), solutia generala a ecuatiei (8.8), rezulta sub forma
t

EO
i(t)=A e +
(8.16)

Fig. 8.2
Punerea conditiilor initiale se face in felul urmator: inainte de inchiderea intrerupatorului: i(0-) = 0;
imediat dupa inchiderea acestuia, se impune ca, de asemenea: i(0+) = 0, valoarea curentului din circuit
neput nd face salturi, deoarece acestora le-ar corespunde viteze de variatie infinite incompatibile cu

di
).
dt
Eo
A=
R

ecuatia (8.8) (in care toti termenii sunt finiti si deci si


Din i(0-) = i(0+) = A+

EO
(1 e tR
R

/L

),

Eo
=0,
R

rezulta

astfel ca solutia generala i(t) devine: i(t) =

(t>0)

(8.17)

Obervatii:
a)

L=

Constantei

de

timp

L
R

(se

exprima

[V][s] , iar din U =Ri rezulta [R


di
L , rezult [L] =
R
[A ]
dt

in

deoarece

] = [V] si deci L = [s]), i se


[A ]
R

poate da urmatoarea interpretare grafica: ea este egala cu segmentul X taiat pe coordonata

X=

di

dt t=0

L
= .
R

lim i(t) .
t
In realitate regimul permanent se realizeaza dupa trecerea unui interval de timp a(4-5).
b) Din relatia (8.17) rezulta ca: ip(t) =

EO
R

de

Eo 1
di
=
.

R
X
dt t=0
Eo
, de unde prin comparatie rezulta
=
L

tangenta dusa in origine la curba i(t). Intr-adevar din fig. 8.2 rezulta:

Pe de alta parte, din (8.8) cu i(0+)=0, se obtine:

din:

Este de asemenea de remarcat faptul ca, datorita inertiei echipajului mobil, aparatele de masura
obisnuite nu pot pune in evidenta regimul tranzitoriu.
8.2.1.1.2. Circuitul R, C serie (regimul tranzitoriu de incarcare a unui condensator)

Fig. 8.3
Se considera circuitul R, C din fig. 8.3.
Din ub(t) = uR(t) + uc(t)
si Ub(t) = EO, uR(t) = Ri(t) si i(t) = C
rezulta ecuatia RC

(8.18)

du c
dt

du c
+ u C(t) = EO,
dt

(t>0)

Solutia generala se cauta sub forma uc(t) = ucl(t) + ucp(t)


Solutia de regim liber, ucl(t) se obtine din ecuatia omogena.
RC

du cl
dt

+ u cl = 0

(8.20)
(8.21)

(8.22)

a carei ecuatie caracteristica:


rRC+1=0
cu radacina r = -

(8.19)

(8.23)

1
R C

(8.24)

t
t
permite sa se scrie ucl(t) = Bert = B e R C = Be
(8.25)
unde cu = RC
(8.26)
s-a notat constanta de timp a circuitului, iar cu B o constanta arbitrara care urmeaza a fi determinata
din conditiile initiale pe care trebuie sa le satisfaca solutia generala (8.21).
Cum termenul liber din ecuatia (8.20) este o constanta se cauta solutia de regim fortat de aceeasi
forma: ucp(t) = EO, astfel ca solutia generala rezulta sub forma:
uC(t) = Be-t/+EO
(8.27)
Se observa ca in acest caz, tensiunea la bornele condensatorului nu poate avea salturi, iar derivata sa
trebuie sa fie finita pentru a ram ne compatibila cu ecuatia (8.20), adica este necesar ca:
uc(0-) = uc(0+) = B+EO = 0 de unde B = EO.
Ca urmare, solutia generala devine:

uc(t) = EO(1-e-t/RC)=Eo(1-e ), (t>0)

(8.28)

a)

b)
Fig. 8.4

Din (8.28) rezulta si curentul de incarcare a condensatorului:


t
du c EO
i(t) = C
=
e

dt

(8.29)

Obs.:
a) Cum uc(t) =

q (t)
, relatia (8.28) se mai poate scrie sub forma:
C

t
t

q(t) = CEo(1- e ) = qp(1- e )


(8.29)
unde qp = CEO reprezinta sarcina de pe armaturile condensatorului in regimul permanent (vezi fig.
8.4.b.).
Pentru t = q = qp(1-e-1) = 0,632 qp
(8.30)
Relatia (8.30) are interpretarea fizica: constanta de timp a circuitului reprezinta timpul dupa care
marimea q ar atinge valoarea de regim permanent daca ar varia cu aceeasi viteza ca si in momentul
imediat comutarii. In consecinta: constanta de timp este egala cu timpul dupa care condensatorul se
incarca cu o sarcina egala cu 0,632 din sarcina de regim permanent.
b) Si in cazul circuitelor R, C serie uzuale, constantele de timp sunt foarte mici. Exemplu pentru R
= 100 , C=100 F, rezulta = 0,01 s.
In acest caz se pot obtine insa si constante mari de timp, daca se aleg rezistente de valori mari.
Astfel pentru acelasi condensator, dar R=10M se obtine =RC = 16,7 minute. Invers, daca rezistenta,

are valori foarte mici, valorile initiale ale curentilor de incarcare i(0 +)=

EO
R

pot fi foarte mari, periclit nd

siguranta, in functionare a instalatiilor. Din acest motiv, bateriile mari de condensatoare utilizate in
industrie au rezistoare (sau alte dispozitive) pentru limitarea curentilor de incarcare.
8.2.1.1.3. Circuit R, L, C in serie sub tensiune aplicata constanta
Se considera circuitul din fig. 8.5.
Se presupune ca circuitul are conditii initiale de repaus

Fig. 8.5
uc(0) = 0
i(0) = 0
Din ub(t)=uR(t)+uL(t)+uC(t)
cu ub(t)=EO; uR(t)=Ri(t)

(8.31)
(8.32)

di
dt
1
uc(t)= idt
C

(8.33)

uL(t)=L

(8.34)

Rezulta ecuatia:
Ri+ L

di 1
+
idt = Eo ,
dt C

(t>0)

Aleg nd ca variabila independenta pe uc(t), cu i=C

(8.35)

du c
, din (8.34) rezulta ecuatia:
dt

d 2 uc
du c
LC
+R C
+ u c = Eo
dt
dt
Se cauta solutia generala sub forma:
uc(t)=ucl(t)+ucp(t)=uc1(t)+EO
Solutia de regim liber, ucl(t) se obtine din ecuatia omogena.
du cl
d 2 u cl
R
C
LC
+
+ u cl = 0
2

sau

dt
d 2 u cl
dt

dt

R du cl 1
+
u cl = 0
L dt
LC

(8.36)
(8.37)

(8.38)

(8.39)

rt
r t
(8.40)
cu solutia de forma ucl(t)= K 1e1 + K 2 e2
unde K1, K2 sunt constante arbitrare care se vor determina ulterior pe baza conditiilor initiale, iar r1,
r2 sunt radacinile ecuatiei caracteristice.
r2+

R
1
r+
=0
L LC

(8.41)

Aceste radacini sunt:


r1,2=

R
R
1
( )2
= 2 02 = = jp
2L
2L
LC

(8.42)

unde s-au facut notatiile:

R
1
R
1
; 0 =
; = ( )2
= 2 02 = j p
2L
2L
C L
C L

(8.43)

Tensiunea de regim liber poate avea trei forme distincte, dupa relatiile care exista intre parametrii
R, L, C, respectiv dupa natura radacinilor ecuatiei caracteristice (8.42) si anume: radacini complexe
simple, radacina dubla sau radacini reale distincte.
a) Regimul liber oscilatoriu amortizat (radacini complexe simple)
In acest caz:

R
1
< 0 , adic <
2 L LC

L
C

sau R < 2

(8.44)

circuitul fiind subamortizat, numindu-se oscilant, deoarece este capabil de oscilatii proprii cu
pulsatia.
R 2C
R 2C
1
1 R 2
) 0 =
p =
2 = 0 1
0 (1
(8.45)
4L
8L
LC
LC

4L

respectiv cu frecventa fp=

1
2 LC

(8.46)

numita frecventa oscilatiilor proprii, ultimile valori fiind cu at t mai exacte cu c t rezistenta critica
(R) este mai mica fata de 2 L/C .
Cum radacinile (8.42) sunt complexe, r1=- +

j p , r2=- j p

solutia de regim liber (8.40)

se poate pune sub forma:


( + jp ) t
ucl= K 1e
(8.47)
+ K 2 e( jp ) t = K e t sin( p t + )
si reprezinta o oscilatie amortizata cu factorul exponential e-t numita oscilatie pseudoperiodica.
Constantele arbitrare K si se determina din conditiile initiale:
uc(0-)=uc(0+)=0; i(0+)=0
(8.48)
ultima conditie impun nd

du c
) t= 0 = 0
dt

(8.49)

Cu (8.49), (8.48) inlocuite in (8.38), (8.47) rezulta sistemul


Ksin + Eo = 0
-Ksin + pKcos = 0
de unde K =

(8.50)

Eo
4L
; = arctg 2 1
sin
R C

astfel ca expresia tensiunii uc(t) pentru regimul oscilatoriu amortizat este:

1 t

u(ca) (t)=Eo 1
e sin( p t + ) ,
sin

(t>0)

(8.51)

similar rezulta:

i(Ca) (t)

du (ca)
E
=C
= O et sin p t
dt
p L

(8.52)

unde s-a tinut seama ca:


ax

d
e
(asin bx bcos bx) = eax sin bx
2
dx a + b2

In cazul particular (idealizat) c nd R=0 rezulta 0; /2, astfel ca:


uc(t) = EO (1-cospt)

(8.53)

i(t)=

(8.54)

EO
sin p t
p L

adica variatii neamortizate.


b) Regimul liber aperiodic critic (radacina dubla)
In acest caz:

= 0 adic

R
1
=
2L
LC

sau R = 2

L
iar: = p = 0
C

(8.55)

Ecuatia caracteristica (8.41) are radacina negativa:


r1=r2= in conformitate cu (8.3), solutia de regim liber este de forma:
(8.56)
u (clb) = (K 1' + K '2t) et
Cu conditiile initiale (8.48), (8.49), introduse in solutia generala (8.38) rezulta
'
K 1 = Eo; K '2 = Eo , astfel ca expresia tensiunii uc(t) pentru regimul aperiodic critic se poate
pune sub forma:
(b)
t
u c (t) = Eo 1 (1 + t) e
(t>0)
(8.57)
Pentru curent rezulta expresia:

i(b)(t)=

Eo t
te
L

(8.58)

Nedeterminarea care apare pentru t se inlatura cu regula lui LH spital, rezult nd: i=0. Se
1
constata ca i(b)(t) are un maximum pentru: t= , de valoare:

imax=

1 2 Eo

.
e R

c) Regimul liber aperiodic supra-amortizat (radacini reale distincte)


In acest caz: > 0 ,adica

L
R
1
,sauR > 2
>
C
2L
LC

(8.59)

Solutia de regim liber (8.40) se poate pune sub forma:


(c)
" ( + ) t
u cl (t) = K 1e
+ K "2 e( ) t = K "et sh(t + ) (8.60)
Constantele arbitrare K si se determina cu conditiile initiale (8.48), (8.49) introduse in solutia
generala (8.38). Expresia tensiunii uc(t) pentru regimul aperiodic supra-amortizat rezulta sub forma:

1 t

u (cc) (t) = E0 1
e sh( t + ) ;
sh

=
unde sh =
0
'

(t>0)

(8.61)

R
1; ch '= cos =
=
4L
0
L
2
C

(8.62)

Fig. 8.6
Pentru curent rezulta expresia:
i(c)(t) =

E0 t
e sh t
L

(8.63)

De remarcat ca evolutia tensiunii condensatorului in acest regim se face mai lent dec t in regimul
aperiodic critic. Variatia in timp a marimilor:
uc(a)(t); uc(b)(t); uc(c)(t) si i(a)(t) este redata in fig. 8.6.

8.2.2. METODA TRANSFORMATEI LAPLACE (OPERATIONALA)


Un mod de calcul F, care asociaza univoc fiecarei functii f(t) dintr-o anumita clasa o anumita
imagine F{f(t)}, se numeste operator. Metoda rezolvarii problemelor de circuite electric cu ajutorul unor
operatori, constituie ceea ce se numeste o metoda operationala, fac nd parte din categoria metodelor de
reprezentare simbolica.
De exemplu metoda reprezentarii in complex este un exemplu elementar de metoda operationala
(transforma de exemplu operatia de derivare intr-o operatie algebrica).
Pentru regim tranzitoriu, se poate obtine o metoda operationala, daca se gaseste un operator liniar L,
care sa asocieze biunivoc fiecarei functii de timp i(t) din clasa data o imagine L{i(t)}, astfel inc t operatia
de derivare a functiei timp sa se transforme intr-o operatie algebrica liniara efectuata asupra imaginii.
Exista mai multe tipuri de operatori care satisfac conditiile de mai sus. In aceasta categorie intra, de
exemplu metoda descompunerii spectrale (integrale Fourier), metoda raspunsului tranzitoriu (integrale
Duhamel) sau metoda variabilelor de stare.
Pentru studiul regimurilor tranzitorii ale circuitelor de regula liniare cu parametrii concentrati, cea
mai utilizata este metoda operationala, in care operatorul L este definit cu ajutorul unei transformari
functionale, numita transformarea lui Laplace.
8.2.2.1 Transformata Laplace: functii original si functii imagine
Transformata Laplace este definita de integrala (Lebesque)

(8.64)
L f t = Fs =
f t e st d t
0
in care f(t) este o functie reala, de variabila reala t, iar s= + j , o variabila complexa.
Integrala (8.64) este convergenta pentru anumite functii.

b
f t e st d t =
f t e st d t <
(8.65)
0
a
a o
b
Functiile se numesc functii original. Pentru orice functie original f(t) convergenta, expresia (8.64) se
numeste transformata sau imaginea Laplace a acesteia si este o functie omogena, absolut integrabila.
Inversa transformatei Laplace este definita prin relatia:
1
L
Fs = f t
(8.66)

{ ( )}

() ()

()

lim ( )

{ ( )}

()

si asociaza fiecarei imagini complexe F(s) o functie de timp f(t), univoc determinata t 0.
a) Imaginea unei constante
Pentru f(t)=C cu 0 = o si Re(s)= > a unde a este marginea inferioara a constantelor

pentru care este satisfacuta conditia

f(t) < A 0e 0t

t>t0.

Rezulta:
L(C) =

0 C e

st

dt=

C
s

Pt. C=0 L{0}=0


b) Imaginea unei exponentiale. Pentru f(t)=et
Rezulta:

1
t
L e
= e t e st d t =
0
sm
c) Imaginile functiilor armonice
Pentru f(t)=sint care cu forma lui Euler se poate scrie:

{ }

(8.67)

(8.68)

j t
e
e j t e j t
e j t -st
f(t)=
rezult L {sin t} =
e dt
0
2j
2j

L {sin t} =
s2 + 2

(8.69)

Pentru f(t)=cost care se pune sub forma exponentiala (Euler)


e j t + e j t
f(t)=

L {cos t} =

e j cot + e j t st
e dt
2

s
2

s +

(8.70)

d) Imaginile functiilor hiperbolice


at
a t

Pentru f(t) =shat=

e
2

e a t e a t st
a
L {sha t} =
e dt=
0
2
s2 a 2
e a t + e a t
iar pt. f(t)=chat=
2
at
a t
e +e
s
rezulta L {cha t} =
e st d t =
0
2
s2 a 2

(8.71)

(8.72)

e) Imaginea impulsului delta (Dirac)

(t)
1 /T

A =1

Fig. 8.7

T 0

In aplicatii intereseaza adesea cazul limita idealizat al impulsului dreptunghiular; de durata T


extrem de scurt (T0) si infinit de inalt (H=

1
), av nd aria finita si egala cu unitatea (fig. 8.7)
T

numit impuls delta sau functia impuls a lui Dirac definita prin relatia:

(t) = lim

T (t)

T 0

{(t)} = lim

L { T

(8.73)

1 e sT
(t)} = lim
=1
T 0 sT

(8.74)

8.2.2.2. Schemele echivalente operationale ale circuitelor elementelor simple


Tensiunea u(t) sau injectia de curent ig(t) sunt functii original in sensul transformatei Laplace

{u (t)} = U(s);

L i g(t) = Ig(s) ; U(s), numindu-se tensiune operationala, iar Ig(s), injectia de


curent operationala.
Transformatele Laplace ale ecuatiilor integro-diferentiale ale circuitelor rezulta ca ecuatii algebrice
in raport cu imaginile Laplace ale raspunsurilor. Lu nd apoi transformatele inverse se deduc raspunsurile
tranzitorii corespunzatoare.
a) Rezistorul ideal (fig. 8.8)
Corespunzator ecuatiilor rezistorului ideal u(t)=Ri(t) sau i(t)=Gu(t),
transformatele Laplace ale acestora sunt:
U(s)=RI(s)=Z R (s) I(s)
I(s)=GU(s)=Y R (s)U(s)
Unde marimile Z R (s)=R; Y R (s)=G reprezinta impedanta operationala a rezistorului respectiv
admitanta.

Fig. 8.8
b) Bobina ideala (fig. 8.9)
Corespunzator
ecuatiei
u(t)=L

di
,
dt

cu

i L (-0)=0
rezulta:
U(s)=sLI(s)=Z L (s)I(s)
unde Z L (s)=sL reprezinta impedanta operationala a
bobinei ideale.

Fig. 8.9
c) Condensator ideal (fig. 8.10)
Fig. 8.10

Corespunzator ecuatiei condensatorului


u(t)=

1
C

0i()d + u c (0)

bobinei

ideale

cu u c

(0 ) = q(0 ) = 0
C

rezulta:
U(s)=

1
sC

I(s)=Zc(s)I(s)

Unde Zc(s)=

1
sC

reprezinta impedanta operationala a condensatorului.

d) Circuitul R-L-C serie (fig. 8.11)

a)

b)
Fig. 8.11

Transformata Laplace a ecuatiei circuitului R, L, C, serie fara cuplaje, cu conditii initiale nenule
(fig. 8.11).
di 1 t
u(t)=u R t + u L t + u C (t) = Ri + L
+
i () d () =

()

= Ri

+L

()

di 1
+
dt C

are forma
U(s)=(R+sL+
unde
Z(s)=R+sL+

dt

0i ()d + u c (0)

1
Uc(0 )
) I(s) L i (0 ) +
= Z (s) I(s) E e 0(s)
sC
s

1
Uc(0 )
q(0 )
; E e 0(s) = L i (0 )
= (0 )
sC
s
sC

reprezinta impedanta operationala a circuitului, respectiv tensiunea electromotoare echivalenta


operationala corespunzatoare conditiilor initiale.
Daca se noteaza cu Ue(s)=U(s)+Ee0(s) tensiunea operationala echivalenta aplicata circuitului,
ecuatia se poate pune sub forma:
Ue(s)=Z(s)I(s)
e) Bobina cu conditii initiale nenule si necuplata magnetic cu alte bobine
Corespunzator ecuatiei bobinei parcursa de curent la t = 0

u(t)=-

d
di
=L
cu (0 ) = Li (0 ) 0
dt
dt

rezulta:

(s) (0 ) = sLI(s) Li (0) = Z L (s) I(s) E L0(s)


E LO (s) = (0 ) = Li (0 ) reprezinta tensiunea electromotoare

U(s)=s

unde:
generatorului echivalent conditiei initiale.
Integr nd ecuatia rezulta:
1 t
i(t)=i(0)+
u d care trecuta in operational conduce la:
L 0

operationala a

()

i (0) 1
+ U(s) = IL0(s) + Y L (s) U(s)
s
sL
1
1
i (0)
= ; ILO (s) =
Y L (s) =
Z L (s) sL
s

I(s)=

reprezinta admitanta operationala a bobinei, respectiv injectia de curent operationala a generatorului


de curent echivalent conditiei initiale. Astfel se poate realiza schema operationala derivata a bobinei (fig.
8.12).

Fig. 8.12

9. CIRCUITE ELECTRICE IN REGIM NESINUSOIDAL


9.1. DESCOMPUNEREA ARMONICA
Anterior am studiat regimul periodic sinusoidal al retelelor electrice, adica regimul permanent
stabilit in retele liniare sub actiunea unor t.e.m. sinusoidale si de aceeasi frecventa.
In realitate, variatia in timp a t.e.m. se abate mai mult sau mai putin de la forma sinusoidala, datorita
insasi a constructiei generatorului electric. Abaterea curbei de variatie periodica, in timp a unui curent sau
tensiuni de la forma sinusoidala se numeste deformare sau distorsiune. Tensiunile si curentii nesinusoidali
au in anumite situatii efecte daunatoare. Astfel, cuplul electromagnetic si factorul de putere al motoarelor
de curent alternativ sunt mai mici in regim nesinusoidal fata de regimul sinusoidal. In regim nesinusoidal
se pot produce rezonante de tensiune si curent, ce pot duce la strapungerea izolatiei conductoarelor etc.
In electrocomunicatii insa, efectele deformante pot fi utile (in scopul insusi a transmisiunii
informatiilor prin semnale, de ex. modulatie) sau nu (de ex. distorsiunile sistemelor de transmisie, care
reduc fidelitatea transmisiei realizate).
Ideea fundamentala care sta la baza studiului circuitelor in regim periodic nesinusoidal consta in
descompunerea tuturor marimilor in sume (serii) de termeni sinusoidali.
Studiul comportarii circuitelor electrice liniare alimentate cu tensiune la borne nesinusoidala se
poate face aplic nd principiul superpozitiei. Tensiunea nesinusoidala se descompune in componente cu
variatie sinusoidala numite armonici. Pentru fiecare componenta sinusoidala a tensiunii se determina cite
un curent sinusoidal, apoi insum nd acesti curenti, se obtine curentul total in circuit. Aceasta
descompunere in componente sinusoidale a marimilor periodice nesinusoidale se numeste analiza
spectrala sau analiza armonica (dezvoltare in serie Fourier).
Se considera tensiunea u(t) ce actioneaza la bornele unui circuit cu variatie periodica nesinusoidala,
adica:
u(t)=u(t+kT)
(9.1.1)
unde,
T=

este perioada (k = 1, 2, 3, , N). O functie periodica nesinusoidala se dezvolta in seria

Fourier sub forma:

u(t)=U 0 +
A n s in n t+ B n cos n t
(9.1.2)
n =1
unde U 0 este componenta continua (constanta) a tensiunii, iar An si Bn sunt coeficientii termenilor
de ordinul n ai dezvoltarii in serie Fourier.
Dezvoltarea in serie Fourier mai poate fi scrisa si sub forma:

u(t)=U 0 +
U nm s in n t+ n = U 0 +
2 U n s in m t+ n
(9.1.3)
n =1
n =1
unde
2
2
U nm = 2 U n ; U nm = A n + B n

sau U n

1
2

+B

i n = a rctg

Bn
An

(9.1.4)

sunt amplitudinea (Unm), respectiv faza initiala a armonicii de ordinul n ( n ).

Componenta armonica corespunzatoare la n=1 se numeste fundamentala (armonica de baza), av nd


frecventa f=

, iar componentele corespunzatoare pentru n=2, 3,


2

se numesc armonici superioare.

In aplicatiile practice, numarul armonicilor superioare semnificative este limitat, astfel ca


dezvoltarea in serie Fourier a marimilor periodice nesinusiodale contine un numar finit de termeni.
Problema care se pune este determinarea coeficientilor U 0 ,A n ,B n
fazei initiale n .
Problema se rezolva av nd in vedere urmatoarele relatii evidente:
T
T
s in n tdt = 0 ;
cos n tdt = 0
0
0

, respectiv amplitudinii Unm si a

0 pentru n
1 T

0 s in n ts in tdt= 2 0 [cos(n )t cos(n + )t]dt= T pentru n=


2
T
1 T
[ cos (n )t+ cos (n + )t ]dt=

=
c
o
s
n
t
c
o
s
t
dt
0
2 0
0 pentru n

= T
2 pentru n =
T
1 T
[s in (n )t+ s in (n + )t]dt = 0
s
in
n

t
c
o
s

t
dt
=
0
2 0
T

cu care din relatia (9.2) se obtine:


T
1
u ( t)s in n tdt = A n T ;
0

0 u ( t)cos n tdt= 2 B n T

din care se obtin valorile coeficientilor A n

,B n i U

o.

1 T

u (t)dt;
0

T 0

2 T
A n = u ( t)s inn tdt
T 0

2 T
B n = u ( t)cos n tdt

T 0
=

(9.1.5)

9.1.1. Cazuri particulare


a)

U0 = 0

Daca

functia

i B

u(t)=

n =1

u(t)

este

impara,

adica

u(-t)=

-u(t),

= 0 , iar dezvoltarea in serie Fourier capata forma:

nm

s in n t

din

relatiile

(9.1.6)

(9.1.5)

rezulta

cu U nm

=A

B n
=o
An

i n = a rctg

b) Daca functia u(t) este para, adica u(-t)=u(t), A n

u(t)=U 0 +
U nm cos n t
n =1

=0

si dezvoltarea in serie Fourier capata forma:

cu U nm
iar sin

=B

i n = a rctg

(9.1.7)

B n

= a rctg( ) =
An
2

n t + = cos n t.
2

c) Daca functia u(t) este simetrica, adica u

(t) = u t , rezulta U 0 = 0 , iar amplitidinile de

ordin par A 2 ,A 4 ,A 6 ...,B 2 ,B 4 ,B 6 ,... sunt nule. In aceasta situatie u(t) contine numai armonici
impare.
Prin descompunerea ei in armonici, rezulta numai armonicile de ordin impar in sinus:

u(t)=
(9.1.8)
U nm s in n t, (n = 1, 3, 5)
n =1

Fig. 9.1.1.
Exemplu: Sa se descompuna in armonici tensiunea periodica nesinusoidala u(t) cu variatie in timp
sub forma de impulsuri dreptunghiulare (fig. 9.1.1), av nd perioada T=

2
= a + b.

Tensiunea u(t) se dezvolta in serie Fourier conform relatiei (9.1.2).

u(t)=U 0 +
A n s in n t+ B n cos n t
n =1
1 T
1 a +b
U0 =
u t dt =
U dt
0
0

()

1
T

a
a
U
dt
=
U
=
U
0
T
a +b
a

[U

pe b = 0]

a +b
2
U s in n tdt =
n
0
a + b 0
2U a
2U
1
=
s in n tdt =

(1 cos n a )

a +b 0
a + b n
U
2 a
A n = 1 cos n
unde (a + b) = 2
n
a + b
2 T
2 a +b
2 a

=
B n = u( t)cos ntdt=
U
c
o
s
n
t
dt
U cos n tdt=
T 0
a + b0
a + b 0
2U
1
U
2 a
=
s in na = s in n
a + b n
n
a +b

2
T

u ( t)s in n tdt =

de unde se determina A1, B1, A2, B2 d nd lui n valorile corespunzatoare.


9.1.2. Valorile efective ale curentului si tensiunii in regim nesinusoidal
Valoarea efectiva I a unui curent periodic nesinusoidial i(t) se defineste la fel ca si valoarea efectiva
a curentului sinusoidal.
I=

1
T

T 2
i
0

(t)dt

(9.1.9)

Prin dezvoltarea in serie Fourier a curentului periodic nesinusoidial se obtine:

Inm s in n t n = I0 + i n t
(9.1.10)
i(t)= I0 +
n =1
n =1
unde I 0 este componenta continua (constanta), iar

()

i1 (t) = I1 m s in (t 1 )
i 2 (t) = I2 m s in (2 t 2 )
i 3(t) = I3m s in (3t 3)

Patratul valorii instantanee a curentului nesinusoidal va fi:

2
2
2
in t + 2
in
i t = I0 + i1 t + i 2 t + i3 t ... =
n =0
,n =0
n

() [

()

()

unde se tine seama ca i 0


2

Deci I

() ]

()

(t) i (t)

(9.1.11)

(t) = I0 .

T 0 i2n (t)dt+ 2 1 /T 0 i n (t) i (t)dt

n =0

(9.1.12)

,n =0
n
Al doilea termen al relatiei (9.1.12) este nul, asa ca valoarea efectiva a armonicii de ordinul n a
curentului este:
1 T 2
I2n =
i dt
(9.1.13)
0 n

T
2
I2 = I02 + I12 + I22 + I3
+ ... unde Inm = 2 In

sau
2
+ ...
I = I02 + I12 + I22 + I3

(9.1.14)

Valoarea efectiva a unui curent periodic nesinusoidal este egala cu radacina patrata a sumei
patratelor valorilor efective ale armonicelor lor, adunata cu patratul componentei continue.
Printr-un rationament asemanator, valoarea efectiva a unei tensiuni nesinusoidale este:
2
2
2
2
(9.1.15)
U= U 0 + U 1 + U 2 + U 3+ ...
Abaterea unei marimi periodice nesinusoidale de la forma sinusoidala este caracterizata prin
coeficientul de distorsiune Kd, definit de raportul dintre valoarea efectiva a tuturor armonicelor superioare
(deci fara cea fundamentala) si valoarea efectiva a marimii nesinusoidale, mai putin componenta continua
care nu afecteaza forma, adica:

In 2
2
2
I2 + I3+ ...
Id
K di =
= n=2
=
(9.1.16)
2
2
2
2
2
I1 + I2 + I3+ ...
I I0
In 2
n =1

U n2
2
2
U 2 + U 3 + ...
U d
(9.1.17)
K du =
= n = 2
=
2
2
2
2
2
U 1 +U 2 +U 3
U U 0
U n2
n =1
unde Id si Ud se mai numesc reziduul deformant referitor la curenti, respectiv la tensiuni. Se observa
ca 0<kd<1.
In electronica, o marime se considera sinusoidala daca coeficientul de distorsiune este mai mic dec t 5%.

9.2. PUTERI. CIRCUITE ELECTRICE LINIARE IN REGIM NESINUSOIDAL


9.2.1. Puteri in regim nesinusoidal
9.2.1.1. Puterea activa
Este definita ca valoarea medie in raport cu o perioada a puterii electromagnetice
instantanee:
1 T
1 T
(9.2.1)
P =
p dt =
u( t )i( t )dt
T 0
T 0

u( t ) = U 0 +

unde

iar i(t)=I0+

un (t ) = U 0 +

n =1

in ( t ) = I0 +

n =1

n =1

n =1

2 U n sin n t

2 In sin ( n t n )

u n = U n m sin n t = 2 U n sin n t
in = In m sin (n t n ) = 2 In sin (n t n ) .
U n si In reprezinta valoarea efectiva a tensiunii respectiv a
corespunzatoare armonicii n, iar n reprezinta defazajul dintre tensiune

curentului
si curent

corespunzator armonicii n.
Pentru usurinta calculelor presupunem fazele initiale ale celor doua marimi nule.
Puterea activa va fi:


1 T
1 T

(
)
U
2
U
si
n
tn
I
2
I
si
n
n
t
+

0
n
n
n dt
0
T 0
T 0
n =1
n =1

T
T
U
I
= U 0I0+ 0 2 In sin (n t n )dt + 0 2 U n sin n tdt +
T n =1 0
T n =1 0
P =

uidt =

1 T
+ 2 U n sin n t 2 I sin (t )dt
T 0 n , =1

(9.2.2)

cu notatia:

n ; =1
sau

n =1 =1

P = U 0I0 +

in care

1
T

U n In

n =1

cos n

0 u n i dt = 0 pentru n

2 49

(9.2.3)

Puterea activa in regim nesinusoidal este suma dintre produsul termenilor constanti
(puterea de curent continuu) si suma puterilor active corespunzatoare fiecarei armonici in
parte.
9.2.1.2. Puterea reactiva
Este definita in mod analog ca suma a puterilor reactive ale armonicilor de acelasi
ordin si se exprima:

(9.2.4)
Q = U n In sin n
n =1

9.2.1.3. Puterea aparenta


Se defineste prin produsul valorilor efective ale tensiunii si curentului.
S = U I = U 02 + U 1 2 + U 2 2 ... I02 + I1 2 + I2 2 + ...

)(

(9.2.5)

9.2.1.4. Puterea deformanta


In regim sinusoidal, relatia dintre cele trei puteri era:
nesinusioidal, relatia dintre puteri devine:
2
2
2
2

=P

+Q

S 2 = P 2 +Q 2.

In regim

+D

(9.2.6)
unde D este puterea deformanta, masurata cu unitatea denumita Volt-amper-deformant
(VAD). Expresia puterii deformante se obtine av nd in vedere ca:
2
2



2
2
2
2
2
2
D = S (P + Q ) = U n
I U n In cosn + U I sin
n =0
n =0
=0
=0

[U n 2 I 2 2 U n U In I cos(n )]

n ,=0
n

(9.2.7)

sau folosind notatia

se obtine:

n , =0 n = 0 = 0

D=

(U n 2 I 2

n =0 = 0
n

2 U n U In I cos( n )

(9.2.8)

9.2.2. Calculul circuitelor electrice liniare in regim nesinusoidial


In cazul circuitelor electrice liniare (R, L, C) alimentate cu tensiuni nesinusoidale de
forma:

2 50

u( t ) = U O + U

sin n t , calculul curentilor in regim permanent se face

mm

n =1
prin aplicarea principiului superpozitiei. Fiecare armonica a curentului se calculeaza ca si
cum ar actiona numai armonica de acelasi ordin a tensiunii la borne.
Curentul rezultat este egal cu suma armonicelor.

i t = I0 + In m sin n t n
(9.2.9)
n =1
in care n este defazajul dintre tensiune si curent

()

1
n L
U
U nm
n C (9.2.10)
In m = n m =
; n = arctg
2
Zn
R
I
2
R + n L

n C

Componenta continua a curentului permanent este nula, I0 = 0, deoarece in circuit


exista un condensator.
Pentru armonica de un anumit ordin este posibil sa apara in circuit fenomenul de
rezonanta.

n L

1
=0
n C

(9.2.11)

Daca circuitul contine numai rezistorul R, atunci armonicile curentului sunt in faza cu

armonicile tensiunilor n = 0 .
In acest caz, amplitudinile armonicilor curentului, respectiv valoarea constanta a
curentului sunt:

In m =

nm

i I0 =

U0
R

(9.2.12)

Daca circuitul contine numai o bobina ideala cu inductivitatea L, si tensiunea la borne


nu are componenta continua, armonica de ordinul n a tensiunii va fi:

di (t )

u n (t ) = L n
= n LIn m sin n t n
dt
2

unde u n (t ) = U n m sin n t

(9.2.13)
(9.2.14)

Din relatiile (9.2.13) si (9.2.14) reiese ca:

nm

= n L In m = X

sau In m

n L In m

U nm
n L

(9.2.15)

In cazul bobinei amplitudinile armonicilor curentului devin tot mai mici pe masura ce
creste ordinul n al armonicii, deoarece reactanta inductiva X n L = n L devine tot mai
mare. De aici rezulta rolul de tampon al bobinei pentru armonicile superioare ale
curentului,ceea ce foloseste in practica la constructia filtrelor electrice.

2 51

Daca circuitul este constituit numai dintr-un condensator ideal de capacitate C,


armonica n a curentului va fi:

1
In m sin (n t n )dt
nm
C
I

u n (t ) = n m sin n t n
n C
2

u n (t ) = U

sin n t =

(9.2.16)

De aici prin identificare rezulta:

nm

In m
n C

In m = n C U
unde

nm

1
n C

X nc =

U nm
X nc

(9.2.17)

este reactanta capacitiva a armonicii n.

Amplitudinile armonicilor curentului devin tot mai mari pe masura ce creste ordinul n
al armonicii, deoarece reactanta capacitiva X n c devine tot mai mica pentru armonicile
superioare.
Ca urmare condensatorul constituie un element de suntare (scurt-circuitare) a
armonicilor curentului de frecventa ridicata, ceea ce, de asemenea prezinta importanta pentru
realizarea filtrelor electrice.
9.2.3. Filtre electrice
Impedanta unui circuit liniar, corespunzator armonicii de ordinul n a tensiunii,
respectiv curentului se calculeaza cu relatia:
2
1

2
Zn = R + n L
(9.2.18)

n C

Defazajul dintre armonicile de acelasi ordin n al curentului si tensiunii depinde de


acest ordin

n = arctg

n L 1 /n C
R

(9.2.19)

Pe baza acestor considerente functioneaza filtrele electrice care au rolul de a opri, sau
de a permite, trecerea prin circuit a componentelor armonice cuprinse intr-o anumita banda
de frecventa.
Filtrele electrice sunt cu doua borne de intrare si doua borne de iesire, intercalate intre
sursa si receptor, fiind folosite pe scara larga in schemele aparatelor electronice, in sistemele
de comanda si automatizari, la instalatiile de redresare a curentului alternativ etc.
Parametrii caracteristici a unui filtru sunt atenuarea si defazajul.
a) Atenuarea se exprima in functie de raportul dintre marimea de intrare si marime de
iesire. In functie de destinatia filtrului, raportul se face intre puteri, tensiuni sau intre curenti.

a=

P
1
ln i
2 Pe

[N p ];

a = 1 0log

Pi
[dB]
Pe

2 52

Ui
[N p ]; a= 2 0log U i [dB]
Ue
Ue
I
I
a = ln i [N p ]; a = 2 0log i [dB]
Ie
Ie

a = ln

(9.2.20)

Neperul (Np) si decibelul (dB) sunt unitati de masura a atenuarii. Valoarea cu semn
schimbat a atenuarii se numeste c stig (amplificare).

a) cu doua bobine si
un condensator

b) cu o bobina si
doua condensatoare
Fig. 9.2.1 Schema filtrului trece jos

b) Defazajul se refera la unghiul dintre marimea de intrare si marimea de iesire (c nd


acestea sunt tensiuni sau curenti cu variatie sinusoidala in timp).
Dependenta de frecventa a atenuarii si defazajului constituie caracteristicile de
frecventa ale filtrului.
Filtrul (fig. 9.2.1.a, b) a carui caracteristica de frecventa prezinta o banda de trecere
cuprinsa intre frecventele f
1 = 0 i f
2 =f
c se numeste filtru trece jos.
Frecventa fc se numeste frecventa de taiere superioara si corespunde unei atenuari mai
mici, cel mult egala cu 3 dB.
Filtrul (fig. 9.2.2.a, b) a carui caracteristica de frecventa reprezinta o banda de trecere
cuprinsa intre frecventele f
2 =
1 =f
c denumita de taiere inferioara si f
filtru trece sus.
Frecventa fc corespunde unei atenuari mari sau cel mult egala cu 3 dB.

se numetse

a) cu doua condensatoare
b) cu un condensator
si o bobina
si doua bobine
Fig. 9.2.2. Schema filtrului trece sus
In fig. 9.2.3 este prezentata schema unui filtru trece-banda care poate fi de banda
ingusta sau banda larga.

2 53

Filtrele reale contin si rezistoare


(de exemplu rezistenta proprie a
bobinelor) care provoaca at t atenuare,
c t si pierderi de putere prin efect JouleLenz.
Fig. 9.2.3
9.2.4. Teoremele lui Kirchhoff
pentru circuite liniare in regim
periodic nesinusoidal

()

In regim nesinusoidal curentii ik t si tensiunile ubm(t) fiind functii periodice de


timp, admit dezvoltari in serie Fourier.
Not nd cu iK(n)(t) si ubm(n)(t) armonicile de ordinul n, ecuatiile corespunzatoare
teoremelor lui Kirchhoff se scriu sub forma.

(n )
Iko + ik ( t ) = 0; (b = 1, 2, , N-S)

k( b)
n =1
(
n)
U bm 0 + u bm
t = 0; (p = 1, 2, , O)
(9.2.21)
m ( p )
Deoarece primii membrii ai ecuatiilor reprezinta fiecare c te o serie Fourier si fiindca o
serie Fourier este identic nula daca termenul continuu si coeficientii armonicilor sunt nuli,
rezulta ca in regim periodic nesinusoidal teoremele lui Kirchhoff se scriu separat pentru
termenul continuu si separat pentru fiecare armonica.

Ik0 = 0
K( b)

U bm 0 = 0
m ( p )
ik( n ) (t ) = 0
K( b)

(n )
u bm (t ) = 0
m ( p )

( )}

(b= 1 ,2 ,...,N -S )
(p = 1 ,2 ,...,O )

(9.2.22)

n = 1 ,2 ,...,; b = 1 ,N S
n = 1 ,2 ,...,; p = 1 ,O

(9.2.23)

In circuitele liniare aflate in regim periodic, curentii din laturi si tensiunile la bornele
elementelor pasive sunt nesinusoidale datorita t.e.m. si injectiilor de curent nesinusoidale ale
generatoarelor.
9.2.5. Retele liniare trifazate echilibrate sub tensiuni la borne simetrice
nesinusoidale
Un sistem de trei marimi periodice (de exemplu t.e.m.) e1(t), e2(t), e3(t) formeaza un
sistem trifazat simetric de succesiune directa, daca e2(t) rezulta din e1(t) cu int rziere de o
treime din perioada, iar e3(t) rezulta din e1(t) cu o int rziere de doua treimi de perioada.

2 54

e1 (t ) = e(t )
T
e2 (t ) = e t
3

2T
e3(t ) = e t

(9.2.24)

Dezvoltarile in serie Fourier ale marimilor e1(t), e2(t), e3(t):

e1 (t ) = En 2 sin (n t + n )
n =1

2 n
T

e2 (t ) = En 2 sin n t + n = En 2 sin n t + n

3
3

n =1
n =1

4 n
2T

e3(t ) = En 2 sin n t + n = En 2 sin n t + n

3
3

n =1
n =1

(9.2.25)

pun in evidenta urmatoarele proprietati:


a) armonicile de ordin n=3K sunt in faza si formeaza sisteme omopolare.
(3K)
(3K)
(3K)

(t ) = E

2 sin 3kt +
2

e2 (3K) (t ) = E(3K) 2 sin 3kt (3K) + 3K 3K = E(3K) 2 sin 3kt + (3K)


3

e2 (3K) (t ) = E(3K) 2 sin 3kt (3K) + (3K) 3K = E(3K) 2 sin 3kt + (3K)
3

e1

(9.2.26)

[(

b) armonicile de ordin n =3K+1 formeaza sisteme de succesiune directa.


e1 (3K +1 ) t = E(3K +1 ) 2 sin 3K + 1 t + (3K +1 )

()

e2 (3K +1 ) (t ) = E(3K +1 ) 2 sin (3K + 1 )t + (3K +1 ) (3K + 1 ) =


3

= E(3K +1 ) 2 sin (3K + 1 )t + (3K +1 )


3

e3(3K +1 ) (t ) = E(3K +1 ) 2 sin (3K + 1 )t + (3K +1 ) (3K + 1 ) =


3

= E(3K +1 ) 2 sin (3K + 1 )t + (3K +1 )


3

(9.2.27)

c) armonicile de ordin n=3K+2 formeaza sisteme de succesiune inversa

2 55

e1 (3K + 2 ) (t ) = E(3K + 2 ) 2 sin (3K + 2 )t + (3K + 2 )


2

e2 (3K + 2 ) (t ) = E(3K + 2 ) 2 sin (3K + 2 )t + (3K + 2 ) (3K + 2 ) =


3

= E(3K + 2 ) 2 sin (3K + 2 )t + (3K + 2 ) +


3

(9.2.28)

e(33K + 2 ) = E(3K + 2 ) 2 sin (3K + 2 )t + (3K + 2 ) (3K + 2 ) =


3

( 3K + 2 )
2 sin (3K + 2 )t + (3K + 2 ) +
=E
3

Proprietatile de mai sus sunt ilustrate in fig. 9.2.4.

Fig. 9.2.4
Conexiunile retelelor sunt:
- conexiune in stea fara fir neutru;
- conexiune in stea cu fir neutru;
- conexiune in triunghi.

2 56

10. CIRCUITE ELECTRICE NELINIARE


IN CURENT ALTERNATIV
10.1. CLASIFICAREA ELEMENTELOR NELINIARE DE CIRCUIT
Un circuit electric se spune ca este neliniar daca contine cel putin un element neliniar. Principalele
elemente neliniare de circuit le reprezinta tranzistoarele, diodele semiconductoare, tuburile electronice,
bobinele cu miez de fier si condensatoarele cu dielectric neliniar (cu pierderi). In astfel de circuite au loc
in regim variabil (deci si alternativ) fenomene care se deosebesc esential de fenomenele int lnite la
studiul circuitelor electrice liniare. De exemplu, in circuitele electrice neliniare, o sursa de t.e.m. (sau de
curent) sinusoidala produce curenti (si tensiuni) nesinusoidali care contin si componente sinusoidale cu
frecvente diferite de frecventa sursei. De asemenea, in circuitele cu elemente neliniare pot sa apara stari
de functionare nestabila, care in anumite conditii duc la oscilatii neamortizate. Stabilitatea oscilatiilor
neliniare, respectiv periodice in circuitele cu elemente neliniare este determinata de o anumita
neliniaritate a caracteristicii elementului.
Clasificarea elementelor neliniare de circuit se poate face din mai multe puncte de vedere:
a) din punct de vedere al proprietatilor energetice
- disipative (rezistoare neliniare);
- nedisipative (bobine cu miez de fier, care pot acumula energie in c mpul magnetic si
condensatoarele neliniare cu dielectric feroelectric capabile sa acumuleze energie in c mpul
lor electric).
b) din punct de vedere al formei caracteristicii
- simetrice;
- nesimetrice;
- multiforme.
Cele simetrice pot avea caracteristica fie cu simetrie para (fig. 10.1.a) in cazul c nd semnalul de
raspuns isi pastreaza valoarea si semnul la schimbarea semnalului de excitatie,
y(x)=y(-x)
(10.1)
fie cu simetrie impara (fig. 10.1.b) atunci c nd semnalul de raspuns isi pastreaza valoarea dar isi
modifica semnul la schimbarea semnalului de excitatie.

a)

b)
Fig. 10.1

Fig. 10.2
y(x)=-y(-x)
(10.2)
Caracteristicile care nu satisfac nici una din conditiile de simetrie (10.1) (10.2) se numesc
nesimetrice (fig. 10.2 de exemplu pentru o dioda).
Daca pentru aceeasi valoare a semnulului de excitatie, semnalul de raspuns, poate avea mai multe
valori distincte, caracteristica este multiforma. In particular, in cazul elementelor neliniare ale caror
caracteristici prezinta histerezis (fig. 10.3) la aceeasi valoare a semnalului de excitatie x1, corespund doua
valori distincte ale semnalului de raspuns y1, y1.

Fig. 10.3

Caracteristicile mai pot fi monoton crescatoare

Fig. 10.4

dy

>0
dx

monoton descrescatoare

respectiv care n-au variatie monotona in intreg domeniul de variatie

dy

< 0 ,
dx

dy

>< 0 . Un exemplu conform


dx

fig. 10.4 pentru o dioda.


c) din punct de vedere al numarului de caracteristici
- necomandate pentru care se poate trasa o singura caracteristica y=f(x);
- comandate, pentru care se pot trasa familii de caracteristici y=f(x) c te una pentru fiecare
valoare a unui semnal suplimentar de comanda (este cazul caracteristicilor diodei, triodei,
tranzistorului, tiristorului).
d) din punct de vedere al comportarii elementului neliniar la un semnal de excitatie alternativ
- elemente neliniare neinertiale;
- elemente neliniare inertiale.
Un element neliniar se spune ca este neinertial daca are caracteristici neliniare at t pentru valorile
efective c t si pentru valorile instantanee ale semnalului de excitatie, care sunt in general diferite.
Exemplu: bobina cu miez de fier, condensatoare cu pierderi, dispozitive electronice.
Elementele neliniare inertiale au caracteristicile trasate in valori efective, neliniare, iar cele trasate
in valori instantanee, liniare. Este cazul rezistoarelor neliniare (lampi cu incandescenta, tubul baretor) la
care neliniaritatea apare ca urmare a incalzirii rezultate prin trecerea curentului electric. In curent
alternativ datorita inertiei termice, rez. el. ram ne constanta pe o perioada.
Unele elemente de circuit neinertiale pot deveni inertiale daca frecventa semnalului de excitatie
depaseste o anumita valoare.

10.2. BOBINA CU MIEZ DE FIER


Este principalul element neliniar din circuitele de frecventa industriala (in componenta
generatoarelor si motoarelor electrice, transformatoarelor electrice, electromagnetilor). Este un element de
circuit tipic neinertial, av nd proprietati remanente in c mpul magnetic, neliniaritatea sa fiind o
consecinta directa a comportarii neliniare a miezurilor feromagnetice in c mp magnetic.
10.2.1. Bobina cu miez de fier sub tensiune la borne sinusoidala
In principiu, bobina neliniara se compune dintr-un circuit magnetic (divizat in tole pentru reducerea
pierderilor prin curenti Foucault) pe care se dispune o infasurare cu N spire, av nd rezistenta r (fig. 10.5).

Fig. 10.5
Aplic nd o tensiune u(t) curentul stabilit in regim periodic permanent i(t) creaza un c mp magnetic
ale carui linii se inchid, in principal, prin miezul feromagnetic si in parte, prin aer.
Fluxul fascicular (dat de o singura spira) se poate scrie sub forma:

f = fu + fd

(10.3)

= N f = N ( fu + fd ) = u + d
d = N fd = L d i

(10.4)

unde cu fu s-a notat fluxul fascicular util (prin fier) iar cu fd fluxul fascicular de dispersie sau de
scapari (prin aer).
Pentru N spire, fluxul total este:

Spre deosebire de fluxul de dispersie, fluxul util depinde neliniar de curentul de magnetizare,
dependenta dintre acestea:
u=f(i)
numindu-se caracteristica flux-curent (sau caracteristica magnetica) a bobinei.
Pentru o bobina cu miez de fier aflata in regim periodic permanent caracteristica u=f(i) este o
curba inchisa, numita ciclu de magnetizare asemanator cu ciclul histerezis B=f(H) fig. 10.6.a, b.

a)

b)
Fig. 10.6

10.2.2. Pierderi in fier


Ecuatia bobinei este:

d
d i d u
= ri(t) + L d
+
dt
dt
dt
2
d L d i d u
p (t) = u(t) i(t) = ri2 +
+i
d t 2
dt
u( t) = ri(t) +

(10.5)

(10.6)

Puterea medie pe o perioada (puterea activa) este:

1 T
1 T
1 T
P = p (t)d t = ri2 d t +
T 0
T 0
T 0
Cum

1 /T

ri2 d t = rI2 = P j este

infasurarii, observ nd ca:


2
T L d i

1 /T d
0 2

=0

L d i2 1
+
d
i d u
2 T r

puterea dezvoltata prin efect electrocaloric in rezistenta

, deoarece c mpul magnetic de dispersie schimba periodic energie cu

circuitul dar in medie nu absoarbe putere, cu f=1/T, rezulta:


P = rI2 + f id u = PJ + PFe

de unde P Fe = P PJ = fq,u
care reprezinta puterea de pierderi in fier, unde cu:

u,i

(10.7)

(10.8)
(10.9)

i
d u

u,i

s-a notat energia totala pierduta intr-un singur ciclu de magnetizare (intruc t intr-o secunda au loc f
cicluri de magnetizare, PFe reprezinta puterea totala pierduta intr-o secunda).
Corespunzator separarii in doua componente a solenatiei
=i+F
(10.10)

unde i este solentia infasurarii iar F este solenatia curentilor turbionari (Foucault) indusi in miezul
feromagnetic util.
Intruc t reactanta inductiva a cailor de inchidere a curentilor turbionari este neglijabila fata de
rezistenta acestora (in acest scop, tolele din care este realizat miezul, sunt imbogatite cu siliciu, ceea ce
mareste rezistivitatea) t.e.m. indusa in miezul bobinei de fluxul magnetic util este proportionala cu
solenatia, adica:
F= -k

d fu
k d u
=
dt
N
dt

(10.11)

unde k>0 este o constanta proportionala cu lungimea circuitului feromagnetic si invers


proportionala cu rezistivitatea miezului.
i=Ni
(10.12)
l = lungimea fierului

k d u

=H l
N
dt
k d u
sau Ni=Hl+
N
dt
= N

(10.13)

Din (10.13) rezulta:


i=

l
k d u
H + 2
N
dt
N

(10.14)

Primul curent asigura magnetizarea miezului, iar cel de-al doilea compenseaza efectul curentilor
turbionari.
Pierderile in fier se pot scrie sub forma:
PFe=Ph+PF
(10.15)
unde Ph se numeste putere de pierderi prin histerezis, iar PF se numeste putere de pierderi prin
curenti turbionari.
10.2.3. Liniaritatea bobinei cu miez de fier
Utilizarea in aplicatii a curentului real deformat, conduce la calcule complicate. Din acest motiv, in
locul curentului nesinusoidal i(t) se considera un curent sinusoidal echivalent ie(t) av nd aceeasi frecventa
si defazaj in urma tensiunii utile (considerata sinusoidala) cu unghiul e si inaintea fluxului magnetic util
cu

Fe numit unghi de pierderi in fier:

ie (t) = Ie 2 sin(t e ) = Ie 2 sin t + Fe


2

(10.16)

Parametrii Ie si e (sau Fe) ai curentului sinusoidal echivalent se determina, de regula, pe baza


conditiilor:
- valoarea maxima a curentului sinusoidal echivalent sa fie egala cu valoarea maxima a curentului
deformat
Ie=Imax/ 2
(10.17)
- pierderile in Fe calculate cu Ie sa fie egale cu cele reale date (P Fe), conditie care impune
satisfacerea:

cos e = sin Fe = PFe /U n Ie


( t)
Inlocuind: co
st = u
umax

(10.18)
(10.19)

in expresia (10.16), unde

Uu 2

cost = max sin t

d
(t) L d d i u(t) = u
si uu(t) = u(t) ri
dt
dt
iar uu(t) = U u 2 si
n t
i ( t)
1
sin t = e
+ tg e cost =
Ie 2 cos e
i ( t)
( t)
1
= e
u tg e
Ie 2 cos e umax
u = N fu =

si utiliz nd identitatea trigonometrica sin

2u( t)
2umax
sau

(1 + tg e )+

u2
umax 2

ie2 ( t)

ie2 (t)
2 Ie2

2 Ie2 cos2 e

(10.20)

(10.21)
(10.22)

(10.23)

t + cos2 t = 1

u( t) ie ( t) sin e

=1
2
umax
2 Ie cos e

u(t) ie (t)

si
n e = cos2 e
umax
2 Ie

(10.24)

care reprezinta ecuatia unei elipse cu axa mare rotita, inscrisa in dreptunghiul definit de valorile
maxime ale fluxului magnetic util si curentului maxim, av nd aria egala cu cea a ciclului de magnetizare.
Asadar, liniarizarea bobinei cu miez de fier, care consista in considerarea unui regim sinusoidal
echivalent regimului deformant real, se face prin inlocuirea ciclului de magnetizare real printr-un ciclu
eliptic echivalent e ui
e.
Cele de mai sus sunt cf. fig. 10.7.

Fig. 10.7

10.2.4. Schemele echivalente ale bobinei cu miez de fier


Liniarizarea bobinei se traduce de fapt prin inlocuirea ei cu un receptor liniar, care intre bornele 2-2
(fig. 10.8) are impedanta echivalenta complexa; respectiv, admitanta echivalenta complexa:

Ye =

I
1
1
1
= e e je = Y e e je =
+
Ze U u
R Fep jL up

(10.25)

Impedanta echivalenta poate fi reprezentata prin conectarea in serie a elementelor ideale RFes numita
rezistenta de pierderi-serie si Lus, numita inductivitatea utilaserie sau prin conectarea in derivatie a
elementelor ideale RFep numita rezistenta de pierderi-paralel si Lup, numita inductivitatea utila-paralel.
Schemele echivalente serie, respectiv, paralel, ale bobinei reale (tin nd seama si de rezistenta
infasurarii r, respectiv de inductivitatea de dispersie Ld) sunt cf. fig. 10.8.a, b.

a)

b)
Fig. 10.8

10.3. CONDENSATORUL CU PIERDERI IN REGIM PERIODIC SINUSOIDAL


Similar cu teoria prezentata pentru bobina
fier, se poate realiza o teorie pentru condensatorul
10.9), care are pierderi de putere in dielectric si
neliniar (condensator cu dielectric din material
feroelectric).

cu miez de
real
(fig.
este uneori

Fig. 10.9
10.3.1. Pierderi dielectrice
Pierderile de putere in dielectric se datoresc at t faptului ca
dielectricul are o conductanta finita (G0) numite pierderi prin
conductie- c t si fenomenului de histerezis dielectric, numite
pierderi prin histerezis.
In regim periodic sinusoidal, dependenta D=f(E) se
reprezinta prin ciclul de polarizare, care este eliptic la
condensatoarele liniare, fig. 10.10 sau aproximabil eliptic la cele
neliniare.
Dependenta D=f(E) se regaseste la alta scara intre sarcina q
si tensiunea uc sub forma ciclului de incarcare.
Fig. 10.10
q=f(uc), (fig. 10.11)

Fig. 10.11
Pe baza legii conservarii sarcinii electrice rezulta ca intre curentul i(t) absorbit din exterior, curentul
de conductie i0=G0uc prin dielectric si sarcina q exista relatia:
i(t)=i0+

dq
dq
=G0uc+
dt
dt

Inmultind (10.26) cu uc rezulta:

(10.26)

pd=uci=G0uc2+uc

dq
dt

(10.27)

Puterea medie pe o perioada (puterea activa) numita putere de pierderi in dielectric este:
1 T
2
u cid t = G 0 U c
u cd q = P J + P hd
Pd =
+f
(10.28)
0

q ,u

unde PJ=G0Uc2
(10.29)
reprezinta puterea de pierderi prin conductie (efect Joule-Lenz in dielectric) iar

P hd = f

q ,u

u cd q = f q,u

(10.30)

reprezinta puterea de pierderi prin histerezis dielectric, q,u fiind egala cu aria ciclului de
incarcare, constituind energia disipata sub forma de caldura intr-un ciclu.
10.3.2. Schemele echivalente ale condensatorului cu pierderi
Fiind vorba de un circuit capacitiv, curentul i(t) este defazat inaintea tensiunii cu unghiul e.

i (t) = I 2sin(t e ) = I 2sin(t + e

(10.31)

Utiliz nd reprezentarile in complex simplificat pentru marimile uc(t), q(t), i(t) tin nd seama de
relatiile

u c(t) = U

2sin t = U

cm ax

q (t) = Q 2sin(t H ) = Q

sin t

(10.32)

m ax sin t H
unde cu H>0 s-a notat unghiul de pierderi prin histerezis vom avea:
U c = U ce j0 = U c; Q = Q e jH ; I = Ie je
si ecuatia (10.26) devine:
I = I0 + jQ = G 0 + jC m ax e jH U c
Se pot defini:
a) admitanta echivalenta complexa a condensatorului
Ye = I/U c = G 0 + jC m ax e jH = G ep + jC ep

{ }

ep = Re Ye = G 0 + C m ax sin H
se numeste conductanta echivalenta-paralel a condensatorului iar
unde

C ep =

{ }

1
Im Ye = C m ax cos H

(10.33)
(10.34)
(10.35)

(10.36)
(10.37)

(10.38)

se numeste capacitatea echivalenta-paralel.


b) impedanta echivalenta complexa a condensatorului

Ze = 1 /Ye = R es +

1
jC es

(10.39)

unde

R es = Re{Ze } =

G
2

ep
2 2

ep + C ep
se numeste rezistenta echivalenta serie iar

(10.40)

C es = 1 / Im {Ze } =

ep

+ 2C ep2
2

C ep

(10.41)

se numeste capacitatea echivalenta serie.


Pe baza elementelor definite ca mai sus, se pot realiza: schema echivalenta paralel (fig. 10.12)
respectiv schema echivalenta serie (fig. 10.13).

Fig. 10.12

Fig. 10.13

10.3.3. Factorul de pierderi (tg)


Din diagrama fazoriala realizata pe baza ecuatiei (10.35) (fig. 10.14) se defineste unghiul de
pierderi totale egal cu complementul modulului unghiului de defazaj e a curentului.

Fig. 10.14

e = + e ; ( e < 0
2
2

(10.42)

Componenta activa a curentului (in faza cu tensiunea) este:

IG = Icos e = Isin = G

ep U c
iar cea reactiva (in cuadratura cu tensiunea) are valoarea:

(10.43)

Ic = Isin e = Icos = C ep U

(10.44)

c
Deci pierderile totale de putere in dielectric se pot exprima:

os e = U cIsin = G ep U c2
cIc
Din (10.43), factorul de pierderi se exprima astfel:
Pd = U
tg =

G ep
IG
=
= R es C es
Ic C ep

(10.45)

(10.46)

Tangenta unghiului de pierderi este o caracteristica a materialului dielectric. Intr-adevar, cum


conductanta de curent continu a condensatorului plan are expresia:

S
d

(10.47)

unde este conductivitatea dielectricului, rezulta pentru Gep respectiv Cep expresiile:

ep

C ep

S
[ + m ax sin H
d
S
= m ax cos H
d
=

(10.48)
(10.49)

S, d reprezinta suprafata, respectiv distanta dintre placile condensatorului.


In consecinta

tg = tg H +

m ax cos H

(10.50)

Factorul de pierderi tg ne face o apreciere a starii de imbatr nire a izolatiei echipamentelor de


inalta tensiune (se masoara cu puntea de inalta tensiune Schering). Cu c t tg este mai mic, cu at t
izolatia este mai buna, deci pierderile sunt mai mici, dupa cum rezulta din relatia:

P d = U cIsin e ;

1
= Q tg
tg

(10.51)

Daca se cunosc tg, Uc,Pd se pot determina elementele schemelor echivalente paralel si serie, care
depind de frecventa.

10.4. FEROREZONANTA
Ferorezonanta intervine in cazul circuitelor care contin bobine cu miez de fier in serie cu un
condensator liniar de capacitate C.
10.4.1. Circuitul ferorezonant serie (cf. fig. 10.15.a, b)

a)

b)
Fig. 10.15

U c e ,U b pot fi in faza sau in opozitie de faza, rezulta ca intre valorile


Cum marimile U L e ,
efective ale acestora exista relatia:
(10.52)
b = U Le U ce
Se poate trasa astfel curba Ub=f(Ie) in valori efective ale curentului (fig. 10.16).

Cum ub(t)=Ub 2 s in t
(10.53)
curentul electric i(t) din circuit este nesinusoidal datorita prezentei bobinei.
Pentru o analiza simpla (calitativa) a proprietatilor acestui circuit, se considera un curent sinusoidal
echivalent si caderile de tensiune sinusoidale echivalente pe bobina uLe(t) si condensator uce(t). Daca mai
mult se neglijeaza, pierderile in fier ale bobinei si se considera ca fiind nula rezistenta conductorului din
care este realizata bobina, diagrama fazoriala a circuitului se poate prezenta ca in fig. 10.16.

Fig. 10.16
Pentru curba 4 se tine seama de pierderile in fier.
Din analiza curbei 4 se constata ca dependenta dintre U b si Ie nu este univoca. Astfel, tensiunilor
UbM si UbN le corespund c te doua valori ale curentului IM si IM, respectiv IN si IN.

Pe de alta parte insa, unui curent dat, ii corespunde o singura valoare a tensiunilor la borne.
Pentru regimurile de functionare corespunzatoare punctelor vecine lui M, se obtine o variatie relativ
redusa a tensiunii (UbM) la variatii relativ mari ale curentului (IM). In consecinta, circuitul se poate
folosi ca stabilizator de tensiune.
10.4.2. Circuitul ferorezonant paralel
Un studiu asemanator se poate face in cazul conectarii in paralel a unei bobine cu miez de fier cu un
condensator liniar (fig. 10.17).

a)

b)
Fig. 10.17

Circuitul este alimentat cu un curent sinusoidal i(t)=I 2 s in t.


O analiza similara permite trasarea curbelor ideale (3), I=f(Ue), respectiv reala (4) pe baza
caracteristicilor bobinei (1), ILe=f(Ue) (neliniara) si a condensatorului (liniara) (2), ICe=f(Ue) (fig. 10.17).
Circuitul din fig. 10.17 a se poate utiliza ca stabilizator de curent.

11. SURSE CHIMICE DE CURENT ELECTRIC


11.1. ELECTROLITI
Spre deosebire de conductorii de specia I (metalici) se numesc conductori de specia a II-a
(electroliti) aceia in care trecerea curentului este insotita de reactii chimice. Prin topire la temperaturi
inalte sau prin dizolvarea in anumite medii (apa, alcool, amoniac etc.), unele substante devin conductori
electrolitici sau electroliti, Aceleasi substante netopite sau nedizolvate, in stare pura, au conductibilitatea
de obicei foarte mica, adica sunt izolanti. De asemenea, mediile lor de solutie (solventii puri) au
conductibilitatea foarte mica, desi solutia obtinuta prin dizolvarea electrolitului are o conductibilitate
apreciabila.
11.1.1. Disociatia electrolitica
Daca intr-un vas cu apa se arunca sare de bucatarie (NaCl), aceasta se dizolva si majoritatea
moleculelor de NaCl se desfac in ioni de sodiu si de clor.
NaClNa+ + ClAcest fenomen se numeste disociatie electrolitica si are loc la dizolvarea substantelor, independent
de prezenta sau absenta curentului electric. Nu toate moleculele, insa, se disociaza. Din cauza disociatiei
electrolitice, se gasesc inca de la inceput in solutia de electrolit, particule incarcate electric (ioni pozitivi
si negativi) care sunt purtatori de sarcina in aceste medii. Electrolitii au deci o conductibilitate ionica.
Se numeste grad de disociere raportul dintre numarul de molecule disociate si numarul total de
molecule dizolvate. La electrolitii numiti tari, cum sunt acizii, bazele si sarurile lor, =1 (adica
majoritatea moleculelor sunt disociate), iar la electrolitii numiti slabi, <<1.
Disociatia electrolitica se datoreste faptului ca moleculele solventului (de ex apa).slabesc fortele
electrice care leaga ionii substantei de dizolvat (de ex. NaCl).
Starea de echilibru a solutiei pentru un anumit grad de disociatie este de natura statistica: exista
disocieri si recombinari simultane conditionate de agitatia termica. Dupa dizolvarea unui cristal de sare in
apa exista deci posibilitatea ca ionii eliberati din reteaua cristalina sa-si pastreze starea sau sa se
recombine in molecule neutre. Purtatorii de sarcina fiind fragmente de molecula, conductibitatea este
legata si de un transport al substantelor (al masei) deoarece ionii ajung nd la electrozii vasului se descarca
de sarcina care o au (primind sau ced nd electroni) si se transforma in molecule neutre.
11.1.2. Electroliza
Reactia chimica produsa intr-o solutie de electrolit la trecerea curentului electric se numeste
electroliza. In toti electrolitii ionii pozitivi (H, metale, radicali care au rol de metal in solutie: de ex. NH4)
se deplaseaza in sensul curentului, iar ionii negativi (formati din atomii restului sarii, acidului, bazei) se
deplaseaza in sens contrar (fig. 11.1).

Fig. 11.1

Cei doi electrozi introdusi in vasul cu electrolit se numesc:


- anod - electrodul de intrare a curentului in electrolit;
- catod - electrodul de iesire a curentului din electrolit.
Ionii negativi (care merg la anod) se numesc anioni, iar ionii pozitivi (care merg la catod) se numesc
cationi. Ionii ajunsi la electrozi se neutralizeaza (se descarca) si se obtin in vecinatatea electrozilor
molecule din substanta respectiva.
11.1.2.1. Legea electrolizei
Aceasta exprima relatia dintre masa unui element sau radical chimic, care apare la unul dintre
electrozii unei bai electrolitice si intensitatea curentului de conductie care trece prin ea. Conform acestei
legi masa m de substanta care se depune in timpul t la un electrod al baii electrolitice, este proportionala
cu sarcina trecuta prin baie si echivalentul chimic al elementului depus:
t0 + t

m =

1 A
F0

idt=

t0

1 A
q
F0

(11.1)

unde:
-A/ este echivalentul chimic al substantei depuse prin electroliza;
- este valenta produsului depus;
t0 + t
-

q =

idteste sarcina electrica corespunzatoare curentului i ce trece prin baia electrolitica in

t0

timpul t;
- F0 este o constata universala numita constanta lui Faraday:
(F0 = 96490 coulombi/echivalent gram)
(11.2)
- A este masa unui atom-gram sau a unui mol-atom, numeric egala (exprimata in grame) cu masa
atomica.
Observatie: Constanta lui Faraday, fiind o constanta universala nu depinde de natura electrolitului.
De aceea legea electrolizei este o lege generala.
In cazul electrolizei azotatului de Ag pentru a depune un atom-gram de Ag (107, 88 g) stiind ca la
trecerea unui amper se depun intr-o secunda 0,001118 g Ag este nevoie de 107,88/0,00118=96490 C.
F0 este considerat in electrochimie ca o unitate de sarcina electrica, numita faraday.
Electroliza se foloseste mult in tehnica: pentru producerea unor metale (ex. Al, Ca); in
galvanostagie (acoperirea obiectelor cu un strat subtire de metal neoxidabil, ex: nichelarea, cromarea,
argintarea etc.), in galvanoplastie (reproducerea pe cale electrolitica a formei unui obiect).
11.1.2.2. Interpretarea microscopica
Daca se noteaza cu N0 numarul lui Avogadro, egal cu numarul de molecule (atomi) continute de un
mol (molatom) de substanta rezultata din disociatie, adica raportul dintre masa unui mol si masa unei
molecule:
N0=6,026x1023
cu q0 sarcina electrica elementara si cu valenta ionului din substanta respectiva (adica numarul de
sarcini elementare ale ionului), atunci sarcina totala a ionilor intr-un molatom este:
q0N0
(11.3)
sarcina totala q, corespunzatoare mesei m, adica unui numar m/A de molatomi, va fi:
q=q0N0m/A
(11.4)
adica:

m=

1
N 0q

A
q

(11.5)

0
Se constata ca s-a obtinut chiar expresia (11.1) a legii electrolizei cu:
F0=N0q0
Deoarece se numeste echivalent electrochimic, raportul:

m
A
=
q
F0

(11.6)

(11.7)

dintre masa depusa si sarcina trecuta prin baie, adica masa separata la trecerea unui coulomb, legea
electrolizei (11.1) exprima proportionalitatea universala dintre echivalentul electrochimic si echivalentul
chimic.
11.1.2.3. Polarizarea electrolitica
Daca intre electrozii identici ai unui voltametru se trece curent, separarea ionilor si depunerea lor la
electrozi modifica natura fetei electrodului la contactul cu electrolitul, iar cei doi electrozi ajung (din acest
punct de vedere) sa fie diferiti de cei initiali (care erau identici). Astfel, de obicei se depune un strat fin de
hidrogen la catod. Noul sistem de elctrozi obtinut formeaza o pila electrica care are o tensiune
electromotoare de sens contrar cu sensul curentului. Daca se intrerupe pentru c teva clipe tensiunea de
alimentare, aceasta pila parazita poate furniza intr-un timp foarte scurt un curent de sens contrar celui de
alimentare. Acest fenomen se numeste polarizare electrolitica, iar tensiunea electromotoare
corespunzatoare - tensiune de polarizatie electrolitica. Pentru a obtine trecerea continua a unui curent
electric prin voltametru trebuie deci aplicate o tensiune mai mare dec t o valoare limita numita tensiunea
de descompunere electrolitica Ud si egala cu tensiunea de polarizatie. Daca tensiunea aplicata este mai
mare se poate obtine trecerea curentului prin electrolit, care conform legii lui Ohm va avea valoarea:

i=

U Ud
R

(11.8)

unde R este rezistenta solutiei electrolitice.


Energia minima necesara pentru obtinerea fenomenului de electroliza este:
W=Udit=Udq=UdF0

adica este proportionala cu masa de substanta depusa.

(11.9)

11.2. PILE ELECTRICE


La introducerea unui electrod intr-un electrolit, in stratul de contact apare un c mp imprimat
galvanic si o tensiune de contact intre electrolit si solutia electrolitica, care depinde de natura electrodului
si valenta lui, de concentratia electrolitului, de temperatura, etc. Aceasta tensiune se numeste tensiune de
electrod sau potential de electrod. Potentialul de electrod nu se masoara direct ci in raport cu un electrod
de referinta.
In tabelul 11.1 sunt indicate tensiunile de electrod ale unor elemente c nd electrolitul este o solutie
a unei sari a aceluiasi element, iar electrodul de referinta este electrodul normal de hidrogen a carui
potential de electrod este de 0,00001 V si se considera aproximativ nul la toate temperaturile.

Element
Zinc
Fier
Cadmiu
Nichel
Plumb
Staniu

U(v)
-0,77
-0,43
-0,42
-0,23
-0,15
-0,14

Element
Cupru
Mercur
Argint
Platina
Aur
Hidrogen
Tabel 11.1

U(v)
+0,34
+0,76
+0,80
+1,2
+1,7
0

Se numeste pila electrica (sau element galvanic) un generator de curent continuu, electrochimic,
constituit principial din doi electrozi de natura diferita conductori de specia I-ii introdusi intr-un
electrolit conductor de specia a II-a.
Se poate obtine o t.e.m. importanta a elementului galvanic daca tensiunile de electrod ale celor doi
electrozi sunt foarte diferite.
Intr-adevar, neglij nd c mpurile electrice imprimate de natura galvanica, se obtine tensiunea
electromotoare a pilei (fig. 11.2).
0
0
1
0
1
0
e = E idl= E idl+ E idl= E dl E dl= E dl+ E dl(11.10)

2
0
2
0
2
1
deoarece in relatia (11.10) s-a considerat conditia de echilibru:
Ei= E
(11.11)
In consecinta e=U10U20
(11.12)
adica tensiunea electromotoare este egala cu diferenta dintre tensiunile de electrod.

11.2.1. Elementul Volta


Este cea mai simpla pila electrica, formata dintr-un electrod de zinc si unul de cupru cufundati intro solutie apoasa de acid sulfuric (fig. 11.2).
Ca schema echivalenta se poate considera un generator de rezistenta interioara r (fig. 11.3). T.e.m. a
pilei este, conform relatiei (11.12) si tabelului 11.1.
e = 0,34 - (-0,77) = 1,11 V
(11.13)
Inchiz nd circuitul pe o rezistenta exterioara, t.e.m. nu se mai mentine constanta, ci scade. Not nd
cu e noua t.e.m. se obtine:
e=e-e
(11.14)

Fig. 11.2

Fig. 11.3

Scaderea se datoreste unor fenomene electrochimice de polarizatie care modifica starea initiala.
In interiorul pilei se produc reactiile chimice:
a) prin dizolvare, acidul sulfuric (H2SO4) disociaza in ioni:
H2SO4 = SO42 - +2H+;
b) la trecerea curentului, ionii negativi SO42- trec spre electrodul 2 de zinc, se neutralizeaza si
reactioneaza chimic cu Zn, form nd sulfatul de zinc (ZnSO4) care ram ne in solutie;
c) ionii pozitivi de hidrogen trec spre electrodul 1 de Cu, se neutralizeaza si se degaja sub forma de
bule gazoase in jurul acestuia. Astfel la stratul de contact cu electrolitul se modifica natura electrozilor si
apar fenomene de polarizare electrolitica: electrodul pozitiv al elementului nu mai este de Cu, ci de
hidrogen - al carui potential electrolitic este mai mic dec t al cuprului. T.e.m. a pilei Volta ajunge la 0,85
- 0,9 V. Pe de alta parte, rezistenta electrolitului creste din cauza stratului de hidrogen. Din aceste motive,
pila Volta este abandonata. Pentru a inlatura polarizatia se utilizeaza depolarizante (substante oxidante
plasate in vecinatatea electrodului pozitiv) care reactioneaza cu hidrogenul, d nd apa, oprind depunerea
lui in jurul acestui electrod, sau pereti porosi care separa in doua regiuni electrolitul intre cei doi electrozi.
In tehnica se utilizeaza urmatoarele tipuri de pile:
11.2.2. Pila Daniell
O lama de Cu, care formeaza polul pozitiv, este cufundata intr-o solutie concentrata de sulfat de Cu
(CuSO4) si inconjurata de un perete poros P. Vasul poros impreuna cu electrodul este introdus intr-un vas
de sticla in care se gaseste un cilindru de Zn (polul negativ) si o solutie diluata de acid sulfuric (fig. 11.4).

Fig. 11.4
In interiorul pilei, curentul circula de la Zn la Cu si peretele poros este traversat de ionii pozitivi de
hidrogen care circula spre electrodul de Cu. In compartimentul central se descompune CuSo4. Cu++ se

depune pe lama de Cu, iar SO4-- se combina cu ionii de hidrogen form nd acidul sulfuric. In
compartimentul exterior ionii de SO4-- ataca zincul form nd sulfat de zinc (ZnSO4). In concluzie, reactiile
chimice sunt:
H2SO4 + Zn = ZnSO4 + H2 in jurul electrodului de zinc;
CuSO4 + H2 = H2SO4 + Cu in jurul electrodului de Cu.
Deci, in cursul functionarii, electrodul de Zn este atacat mereu si transformat in Zn SO4, a carui
solutie se concentreaza, in timp ce solutia CuSO4 se dilueaza Cu se depune si se reformeaza H2 SO4.
T.e.m. a pilei Daniell este 1,07-1,08 V, iar rezistenta interioara este mare (6-8) (din cauza vasului
poros, a concentratiei mari a solutiei de CuSO4, etc).
11.2.3. Pila Leclanch

Fig. 11.5
Este formata dintr-un electrod de carbune introdus intr-un vas poros umplut cu bioxid de mangan
(MnO2) cu rol de depolarizant. Totul este introdus intr-un vas care contine un electrod de zinc si o solutie
de clorura de amoniu (NH4Cl - tipirig fig. 11.5).
In solutie clorura de amoniu disociaza:
NH4Cl Cl-+NH4+
Ionul de clor este neutralizat la electrodul de Zn, pe care il ataca form nd clorura de Zn; ionul NH4+
trece prin peretele poros, neutraliz ndu-se la electrodul de carbune si produce hidrogen si amoniac. H2
reactioneaza cu MnO2 d nd apa si peroxid de mangan (Mn2O3). Reactia chimica totala este:
Zn + 2NH4Cl + 2MnO2 = ZnCl2 + H2O + 2NH3 + Mn2O3
T.e.m. a pilei Leclanche este de circa 1,5 V, iar rezistenta sa interioara de 0,3 . Pentru a obtine o
rezistenta interioara mica vasul poros se inlocuieste cu un saculet de p nza rara.
Pila Leclanch este foarte utilizata sub forma de pila uscata. La aceste pile electrodul de Zn
formeaza vasul, iar electrolitul este o solutie de tipirig ingrosat cu faina de cartofi. Electrodul pozitiv este
carbunele in jurul caruia se gaseste saculetul depolarizant.
In afara de aceste pile, exista si alte tipuri de ex: pila Poggendorf Grenet, pilele etalon Weston si
Clark.
In general pilele se caracterizeaza prin:
- tensiune electromotoare (in gol);
- rezistenta interioara;
- capacitatea pilei, egala cu sarcina totala ce o poate debita in functionare normala.
Capacitatea pilei este limitata de reactiile chimice (de ex. la elementul Volta este limitata de reactia
intre H2SO4 si Zn si depinde de regimul de descarcare). Capacitatea este exprimata in coulombi sau amper
ore (1Ah = 3600 C).

- caracteristica pilei (se indica numai uneori) - fig. 11.6:


Ub = e-ri =f(i)
(11.15)
Pilele se mai numesc si elemente primare. Ele sunt caracterizate prin rezistente interne mari, curenti
mici si prin caracterul practic ireversibil al reactiilor chimice.
Readucerea pilei in stare initiala se face
prin reinnoirea substantelor active.
Fig. 11.6

11.3. ACUMULATOARE LEGAREA SURSELOR; REGIMURI DE FORMARE,


INCARCARE SI DESCARCARE
Spre deosebire de elementele primare, in care caracterul reactiilor chimice este ireversibil, se
construiesc si asa-numitele elemente secundare, care sunt reversibile, in sensul ca in ele reactiile chimice
se succed in mod invers c nd curentul care trece prin electrolit este inversat. Aceste elemente secundare
au rezistente interioare foarte mici si se pot utiliza pentru acumularea energiei sub forma electrochimica,
numindu-se acumulatoare electrice.
In acumulatoare se realizeaza at t transformarea energiei chimice in energie electrica, c t si
transformarea inversa (regenerarea substantelor active de la electrozi, ca urmare a schimbarii sensului
curentului).
In practica se utilizeaza doua tipuri de acumulatoare: acumulatoare (acide) cu plumb si
acumulatoare alcaline.
11.3.1. Acumulatoare cu plumb
Electrozii sunt executati din gratare de Pb, care in stare asa-numita neformate sunt acoperiti cu o
pasta din oxizi de Pb (de ex.: miniu Pb3O4 si litarga PbO).
Electrozii sunt cufundati intr-o solutie apoasa de acid sulfuric. Prin asa-numita operatie de
formare (a carei reteta difera de la un mod de fabricatie la altul), care consta in principal in alimentarea
cu curent a acumulatorului, electrozii se transforma, placile pozitive ajung de culoare cafenie si acoperite
cu PbO2, iar placile negative cenusii si acoperite cu Pb negricios.
Vasul acumulatorului trebuie sa reziste la actiunea electrolitului (H2SO4 diluat) si se executa din
sticla, ebonita.
a) Descarcarea acumulatoarelor de Pb comporta urmatoarele reactii chimice globale:
Situatia inainte de descarcare:
Electrod pozitiv (PbO2)
H2SO4
Electrod negativ (Pb)
Sensul curentului in element:
Circulatia ionilor:
H2+ +
SO4- -
Reactii chimice la electrozi:
PbO2 +H2 + H2SO4 = PbSO4 + 2H2O
Pb + SO4 = PbSO4
Situatia finala a electrozilor:
PbSO4
PbSO4
Cele doua placi fiind identice, acumulatorul nu mai poate debita curent. Placile se sulfateaza,
concentratia acidului descreste.
b) La incarcare, reactiile chimice sunt inverse:
Situatia inainte de incarcare:
Electrod pozitiv (PbSO4)
H2SO4
Electrod negativ (PbSO4)
Sensul curentului in element:
Circulatia ionilor:
SO4- H2 + +
Reactii chimice la electrozi:
PbSO4 +SO4 + 2H2O = PbO2 + 2H2SO4
PbSO4 + H2= Pb + H2SO4
Situatia finala a electrozilor:
PbO2
Pb
Prin incarcarea acumulatorului se restabileste situatia initiala si concentratia acidului creste.

Fig. 11.7
Un acumulator cu Pb incarcat are o t.e.m. de circa 2,2 V. In functionare, tensiunea scade destul de
repede la Ud=1,95 V, apoi ram ne c tva timp aproape constanta, scaz nd apoi din nou brusc. C nd
tensiunea a ajuns la 1,8 V, descarcarea trebuie intrerupta, deoarece sub aceasta valoare reactiile chimice
nu mai sunt reversibile.
La incarcare, tensiunea acumulatorului creste rapid p na la Ui=2,2 V, apoi lent p na la 2,3 V. La
sf rsitul incarcarii, tensiunea este de 2,6-2,7 V (fig. 11.7).
Din punct de vedere tehnic, bateriile se caracterizeaza prin:
-tensiune, determinata de numarul elementelor in serie;
-capacitatea elementului (acumulatorului) (in Ah) pentru o anumita durata de descarcare (in
prima aproximatie, capacitatea acumulatorului ar trebui sa fie independenta de durata de descarcare,
sarcina trecuta prin el fiind proportionala cu masa substantelor descompuse electrochimic; deoarece in
cazul curentilor de descarcare mai intensi reactiile chimice au loc numai la suprafata masei active,
capacitatea scade in acest caz);
-curentul de lucru maxim admisibil (care nu trebuie mult depasit nici pentru un timp foarte
scurt, put nd duce prin efectele lui mecanice la distrugerea placilor);
-randamentul energetic W=Wdesc/Winc ,care este de ordinul 70-80%, din cauza pierderilor de
energie prin reactii chimice secundare (care determina si diferenta dintre tensiunea medie de incarcare si
tensiunea medie de descarcare) si prin efect electrocaloric in rezistenta lui interioara;
-randamentul in cantitate de electricitate (in sarcina) Q=Qdesc/Qinc de ordinul a 85-90%;
-tipul constructiv (adecvat conditiilor de utilizare si durabilitatii necesare: acumulatoare de
dimensiuni mici si durabilitate redusa pentru autovehicule, acumulatoare de dimensiuni mari si
durabilitate mare, pentru instalatii stationare etc.).
Un acumulator neutilizat mai multa vreme se descarca lent si se poate deteriora. De aceea,
acumulatoarele se pastreaza inlocuind electrolitul cu apa distilata.
11.3.2. Acumulatoare alcaline
Electrodul pozitiv este format de exemplu din hidroxid de nichel. [N i(O H )3 ] , iar cel negativ din
fier. De fapt, ambii electrozi sunt executati sub forma de gratare de fier nichelat, in care sunt presate
masele active. Ca electrolit, se utilizeaza, de exemplu hidroxidul de potasiu (KOH). Vasul este din tabla
de fier nichelat, cu capacul sudat.
Electrolitul KOH este disociat in K++(OH)-.La descarcarea acumulatorului alcalin, la electrodul
negativ are loc reactia:
Fe+2OH=Fe(OH)2
prin care fierul se transforma in hidroxid de fier. La electrodul pozitiv, hidroxidul de nichel
(nichelic) se transforma in alt hidroxid de nichel (nichelos).
2Ni(OH)3+2K=2Ni(OH)2+2KOH

Se observa ca nu se schimba concentratia electrolitului.La incarcare, la electrodul negativ are loc


reactia inversa.
Fe(OH)2++2K=Fe+2KOH
iar la electrodul pozitiv: 2Ni(OH)2+2OH=2Ni(OH)3
se reformeaza hidroxidul de nichel initial.
Se observa ca este necesara o cantitate relativ mica de electrolit de concentratie constanta, iar
acumulatorul poate fi executat in constructie compacta. T.e.m. este de circa 1,45 V.
Are randament scazut, de 52-55%. Acumulatorul alcalin prezinta anumite avantaje fata de cel de
Pb: este usor transportabil(este mai usor si masa activa se poate fixa foarte bine in gratare); are rezistenta
interioara mare, ceea ce micsoreaza randamentul, dar il face sa fie mai putin solicitat in cazul unui
scurtcircuit; nu emana vapori vatamatori.
Se folosesc: in centrale electrice, ca surse de curent continuu, pentru serviciile auxiliare; circuitele
de protectie prin relee etc.; in telefonie; in transporturi auto, aviatie etc.; la iluminatul trenurilor in statii;
la antrenarea motoarelor mici de curent continuu (de exemplu la autocare).
11.3.2.1. Alte tipuri de acumulatoare
a) Acumulatoare Ag-Zn
Se fabrica in prezent elemente cu capacitate de 0,1 Ah p na la 300 Ah. Majoritatea dintre ele sunt
construite pentru regimuri inalte de descarcare (ultrarapide). Ele se livreaza fie cu electrolit si descarcate,
fie uscat-incarcate sau uscat-descarcate. Elementele se asambleaza in vase de material plastic, de obicei
transparente, iar bateriile se asambleaza in cutii de otel inoxidabil sau, ca sa fie mai usoare, in cutii de
plastic.
Curbele de incarcare-descarcare sunt cf. fig. 11.8.

Fig. 11.8
1. Curba de incarcare.
2. Curba de descarcare in regim de 10h.
3. Curba de descarcare in regim de 1h.
Curbele de incarcare si descarcare sunt pentru acumulatorul Ag-Zn de fabricatie YARDNEY.
b) Acumulatoare Ag-Cd
Desi principiul a fost cunoscut de la inceputul secolului numai in ultimile doua decenii se fabrica pe
scara industriala.
In prezent, se executa acumulatoare Ag-Cd av nd capacitati cuprinse intre 0,1 Ah si 300 Ah.
Acestea prezinta urmatoarele calitati specifice: durata de viata mult mai mare dec t cea a acumulatoarelor
Ag-Zn (500-700 cicluri fata de 30-300 la Ag-Zn), autodescarcare mica; rezistenta mare la soc si vibratii;
energie specifica de 2-3 ori mai mare dec t la acumulatoarele Ni-Cd sau cele acide cu Pb. Cel mai mare
neajuns insa este acela ca sunt necesare pentru fabricatie materiale costisitoare, ceea ce face ca elementele
Ag-Cd sa fie chiar mai scumpe dec t cele Ag-Zn.
c) Acumulatoare Hg-Zn

Acumulatorul Hg-Zn, pentru calitatile sale deosebite, se fabrica azi pe scara industriala. Sunt
folosite pentru foto, radio, proteze auditive, ceasuri cu tensiuni nominale de 1,35-8,4 V si capacitati 70500 mAh.
d) Acumulatoare portabile (pentru lampa de mina)
Pentru aparatura portabila, cele mai indicate acumulatoare sunt cele alcaline, de constructie etansa.
Pentru aparatele de radioreceptie si radioemisie portabile, pentru lampile de control si semnalizare, pentru
aparatele de masurat si control, pentru bunurile de larg consum, cele mai utilizate sunt
microacumulatoarele etanse Ni-Cd format buton/cilindrice sau prismatice. Din aceste motive la iluminatul
in subteran, in special in galeriile cu mediu exploziv, cele mai folosite si moderne sisteme sunt cele cu
acumulatoare etanse Ni-Cd.
11.3.2.2. Functionarea elementelor acumulatoarelor alcaline
a) Elementul Ni-Cd

d e s c rc a re
2Ni(OH)3 +KOH + Cd

2Ni(OH)2 +KOH + Cd(OH)2

n c rc a re
Incarcarea si descarcarea sunt insotite de schimburi de volum al materiei active. Volumul materiei
active pozitive, in special, descreste la descarcare si creste la incarcare. De aceea, tuburile placilor au
nevoie de inele de intarire.
La elementele de Ni-Cd de tip etans, oxigenul degajat la supraincarcare sau hidrogenul rezultat la
descarcari excesive, trebuie consumat in cadrul unor recombinari specifice.
Un exces de Cd faciliteaza urmatoarea reactie:
2 Cd+O2+2H2O
2 Cd(OH)2
Pentru consumul hidrogenului se dau urmatoarele reactii in mediu de solutie de KOH.
NiO2+H2
Ni(OH)2
2Ni(OH)3+H2
2Ni(OH)2+2H2O
Ni(OH)2+H2
Ni+2H2O
Cd(OH)2+H2
Cd+2H2O
b) Elementul Zn-Ag
Materia activa a placii pozitive este oxidul de Ag(AgO), iar cea a placii negative, zincul metalic
(Zn). Functionarea lui prin fenomene de reducere-oxidare (redox) obisnuite se face cu participarea
electrolitului, care este o solutie apoasa de potasa caustica. Concentratia electrolitului de umplere la
punerea in functiune este diferita de a celui pentru completarea nivelului in exploatare.
Reactiile chimice la descarcare au loc in doua faze. In prima faza, materia activa a placii pozitive se
reduce partial.
2AgO+2KOH+Zn=K2ZnO2+H2O+Ag2O
iar in a doua faza, reducerea ajunge la Ag metalic:
Ag2O+KOH+Zn=K2ZnO2+H2O+2 Ag
La incarcare procesul are loc invers.
C nd materia activa a electrodului pozitiv este Ag2O2 au loc reactiile, schematizate in doua etape:
Ag2O2+Zn+H2O
Ag2O+Zn(OH)2;
Ag2O+Zn+H2O
2 Ag+Zn(OH)2
La incarcare, reactiile se desfasoara in sens invers. De retinut ca un contact al electrodului negativ
cu oxigenul atmosferic echivaleaza cu un proces rapid de autodescarcare, dupa reactia:
O2+2 Zn+2H2O
2 Zn(OH)2
De aceea, se iau masuri de etansare a dopului si ca placa negativa sa fie permanent acoperita cu
electrolit in timpul functionarii.
c) Elementul argint-cadmiu (Ag-Cd)
Reactiile la incarcare-descarcare se desfasoara dupa schema:

Ag2O2+Cd+H2O
Ag2O+Cd(OH)2
Ag2O2+Cd+H2O
2 Ag+Cd(OH)2
Aceste reactii se petrec intre tensiuni de 1,38 si 2,16 V/element.
d) Elementul mangan-zinc (Mn-Zn)
Are urmatoarea formula simplificata pentru reactia descarcare-incarcare:
3MnO2+2 Zn+2 H2O
Mn3O4+2 Zn(OH)2
Valoarea tensiunii, in circuit deschis este 1,52 V/element si descarcarea trebuie intrerupta la 1,2
V/element, astfel durata de viata se reduce simtitor.
e) Elementul mercur-zinc (Hg-Zn)
Functionarea acestui element se desfasoara dupa una din reactiile:
HgO+H2O+Zn
Hg+Zn(OH)2
sau
HgO+Zn
Hg+ZnO
in functie de starea de hidratare a electrozilor. Tensiunea variaza intre limitele 1,341 V/element.
f) Elementul mercur-cadmiu(Hg-Cd)
Este o sursa de tensiune joasa (0,9 V/element), a carui reactie de ansamblu este:
HgO+Cd+H2O
Cd(OH)2+Hg
g) Elementul Ni-Zn
Are o tensiune nominala mai ridicata (1,65 V/element), dec t a celorlalte elemente, iar reactia se
desfasoara dupa schema:
2NiO(OH)+Zn+2 H2O
2 Ni(OH)2+Zn(OH)2
h) Elementul argint-plumb (Ag-Pb)
Este o sursa de joasa tensiune relativ constanta cu o tensiune in circuit deschis de 0,9 V/element si
tensiune de sf rsit de descarcare 0,8V/element.
Are loc urmatoarea reactie chimica:
Ag2O+Pb+H2O
2 Ag+Pb(OH)2
11.3.3. Simptome de functionare anormala a acumulatoarelor alcaline
Exploatarea acumulatoarelor alcaline cere personalului o buna pregatire tehnica pentru a putea face
fata dificultatilor int lnite.
Simptomele mai dese, cauzele lor si metodele de remediere pot fi:
a) Electrolitul iese din vas:
Cauza: Nivelul este prea ridicat.
Rem.
Incarcarea se face cu curent mai mare.
Se corecteaza nivelul electrolitului.
Se regleaza curentul la o valoare mai mica.
b) Concentratia electrolitului este prea mare.
C: Completarea electrolitului a fost facuta cu solutie de potasa caustica in loc de apa distilata.
R: Se micsoreaza concentratia, inlocuind o parte din electrolit cu apa distilata. Se incarca pentru
omogenizare.
c) Concentratia electrolitului este prea mica.
C: Incarcari exagerate. Electrolitul are nivelul prea ridicat, a iesit din vas si a fost completat cu apa
distilata.
R: Se cerceteaza densitatea, inlocuind o parte din electrolit cu o solutie de potasa caustica. Se
incarca.
d) Temperatura electrolitului este prea mare.
C: Solicitatea cu un curent de valoare exagerata la descarcare.
Se incarca prea mult sau cu un curent prea mare.
Incalzirea poate fi provocata de prezenta impuritatilor in electrolit sau de un electrolit prea
vechi.
R: Incarcarea si descarcarea trebuie pusa in concordanta.

e)

f)

g)

h)

i)

j)

k)

l)

m)

n)

Se micsoreaza solicitarea la descarcare si curentul de incarcare. Analiza electrolitului indica,


eventual, inlocuirea.
Electrolitul are culoare rosiatica.
C: A patruns in element acid sulfuric o data cu apa de refacere a nivelului.
R: Inlocuirea imediata a electrolitului cu solutia de rezerva, dupa agitare si varsare. In cazul c nd nu
este la dispozitie solutie de schimb, se agita bine, eventual, se varsa continutul, se umple cu apa
distilata, se agita si se goleste, se umple din nou cu apa distilata si se lasa in repaus p na la
sosirea solutiei de potasa caustica.
Spuma persistenta la suprafata electrolitului.
C: Impurificarea electrolitului cu grasimi.
Curent prea mare la incarcare.
Incarcare la temperatura prea ridicata.
R: Spalarea exterioara a vasului, apoi inlocuirea electolitului.
Tensiunea la incarcare prea mare.
C: Contacte imperfecte.
Temperatura prea scazuta, in special la Fe-Ni.
Curent de incarcare prea mare.
R: Se masoara caderea de tensiune in conexiuni, se curata si se str ng suruburile contactelor
electrice.
Tensiunea de descarcare prea mica.
C: Solicitare prea mare.
Inversare de polaritate a unor elemente.
Izolatie defecta.
R: Controlul descarcarii reducerea curentului.
Scoaterea din circuit la descarcare, inscriere cu polaritate justa la incarcare sau tratare separata.
Tensiunea la descarcare scade repede.
C: Incarcarea incompleta.
Electrolit impurificat,
Izolatie defecta.
R: Incarcarea corecta dupa prescriptii in raport cu descarcarea precedenta.
Tensiunea in repaus nula, elementul fiind umplut normal cu electrolit.
C: Scurtcircuit interior sau exterior.
Deformari ale placilor ca urmare a incarcarilor prelungite cu un curent mare.
Folosirea timp indelungat a unui electrolit de concentratie prea ridicata.
R: Scurtcircuitele exterioare se pot identifica si inlatura. Celelalte defectiuni nu sunt separabile
acumulatorul trebuie inlocuit.
Capacitatea bateriei este micsorata.
C: Incarcarea incompleta repetata, cu efect de micsorare continua a capacitatii.
Impurificarea electrolitului.
Temperatura neobisnuit de joasa.
Functionarea la temperatura prea ridicata.
Electrolit cu concentratie prea mare.
R: Inlocuire electrolit.
Analiza de laborator.
Incarcarea dureaza prea mult.
C: Descarcarea prea intensa.
R: Incarcare completa.
Consum mare de apa distilata.
C: Vas spart; Incarcare prelungita.
R: Inlocuirea vasului.
Controlul incarcarii.
Degajare de gaze in repaus.

C: La elementul Fe-Ni, la temperatura ridicata, fierul din materia activa este atacat de catre
electrolit si din reactie se degaja hidrogen.
11.3.3.1. Protectia muncii
Acumulatoarele alcaline prezinta pericol de intoxicatie mai mic in exploatare dec t acumulatoarele
cu Pb. Fiind complet inchise nu se urmareste functionarea placilor, nu sunt necesare interventii de
eliminare a scurtcircuitelor, nu se masoara densitatea electrolitului dec t arareori.
Pericolul atingerii solutiilor alcaline cu pielea este mai grav dec t al solutiilor de acid sulfuric.
In cazul improscarilor in ochi, solutia de potasa caustica tinde sa patrunda in tesut. Solutia salina
recomandata la improscarile cu acid sulfuric este buna si in acest caz.
Mijloacele de protectie a muncii sunt asemanatoare celor descrise la acumulatoarele cu placi de
plumb: imbracaminte, manusi, ochelari de protectie, ventilatie.

12. TEORIA C MPULUI ELECTROMAGNETIC.


UNDE ELECTROMAGNETICE. ENERGIA C MPULUI ELECTROMAGNETIC
12.1. TEORIA C MPULUI ELECTROMAGNETIC.
ECUATIILE LUI MAXWELL
12.1.1. Teoria cmpului electromagnetic
Prin termenul de c mp se intelege:
a) o forma de materie (un sistem fizic) semnificatia fundamentala;
b) o multime de valori ale unei functiuni de punct (c mp de temperaturi, c mp de vectori)
semnificatia din matematica;
c) o regiune din spatiu in care se manifesta anumite proprietati semnificatia initiala a termenului
in fizica;
d) intensitatea c mpului (marimea de stare a c mpului) in exprimarea scurtata.
Se va folosi mai ales acceptiunea (a), careia ii corespunde urmatoarea definitie a c mpului
electromagnetic: c mpul electromagnetic este o forma de materie, deosebita de notiunea de substanta a
corpurilor, care exista si in vid (in afara corpurilor) si care poate exercita actiuni ponderomotoare (forte si
momente) asupra corpurilor.
Ca orice forma de materie, c mpul electromagnetic poate avea energie si impuls si le poate
transmite corpurilor.
Principala deosebire (macroscopica) dintre substanta (materia corpurilor) si c mp consista in faptul
ca ultimului nu-i este proprie starea mecanica.
C mpul electromagnetic are doua aspecte particulare: c mpul electric (c mpul electromagnetic
considerat din punctul de vedere al proprietatilor sale electrice) si c mpul magnetic (c mpul
electromagnetic considerat din punctul de vedere al proprietatilor sale magnetice).
Deosebirile dintre aceste doua aspecte au in fond un caracter relativ si nu permit considerarea lor
distincta dec t preciz nd sistemul de referinta la care se raporteaza fenomenele si fata de care se definesc
marimile electrice si magnetice.

Fig. 12.1.1

Fig. 12.1.2

De exemplu, daca un mic corp incarcat cu sarcina q se deplaseaza cu viteza v = iv x , se obtine un


curent electric, astfel inc t in sistemul de referinta S, fata de care se deplaseaza corpul, apar ambele
aspecte ale c mpului electric si magnetic (fig. 12.1.1).
Pe de alta parte, in sistemul de referinta S. care se misca cu aceeasi viteza v = iv x fata de
sistemul S, apare numai aspectul de c mp electric (fig. 12.1.2), deoarece un corp electrizat in repaus nu
produce dec t c mp electric (in sistemul S curentul este nul).

In teoria macroscopica clasica a lui Maxwell si Hertz, prezentata, se foloseste pentru definirea
marimilor electrice si magnetice un sistem de referinta imobil fata de substanta (eventual foarte rarefiata)
din vecinatatea punctului considerat.
Existenta c mpului electromagnetic (si in particular a undelor electromagnetice) in afara corpurilor
ne arata ca nu exista spatiu fara materie. Se poate int mpla ca intr-o regiune din spatiu sa lipseasca la un
moment dat corpurile (care reprezinta numai una din formele materiei).
O astfel de regiune se numeste in fizica vid. Acest vid este totdeauna sediul altor forme de
materie, de exemplu, a c mpului electromagnetic si nu reprezinta un loc gol din punctul de vedere
filosofic. Fizica moderna a particulelor elementare a confirmat existenta unui mare numar de proprietati
fizice ale vidului.
Teoria macroscopica a fenomenelor electromagnetice expusa p na acum, utilizeaza pentru
caracterizarea acestor fenomene sase specii de marimi primitive, adica sase specii de marimi a caror

i,m
introducere nu este posibila fara apel la experienta (q, p ,
derivate.

,Ev ,B v ) si un numar mare de marimi

12.1.1.1. Marimi de stare electrica si magnetica ale corpurilor


- sarcina electrica q caracterizeaza starea de incarcare a corpurilor;
- momentul electric p caracterizeaza starea de polarizare electrica a corpurilor;
- densitatea curentului de conductie J caracterizeaza starea electrocinetica a corpurilor;
- momentul magnetic m caracterizeaza starea de magnetizatie a corpurilor.
Aceleasi stari se caracterizeaza local prin marimi derivate (mai importante): densitatea de volum a
sarcinii

v = dq /dv ;

polarizatia electrica

P = d p /dv

; densitatea de curent

J = di/ds ;

M = dm /dv definite inc t:


q = v dv ; p = P dv ; i = Jds ; m = M dv .

magnetizatia

12.1.1.2. Marimi de stare locala ale cmpului electromagnetic:


- intensitatea c mpului electric

E;

- inductia electrica D (ambele sunt derivate din vectorul c mpului electric in vid
caracterizeaza local aspectul electric al c mpului electromagnetic);
- intensitatea c mpului magnetic

Ev si

- inductia magnetica B (ambele sunt derivate din vectorul inductie magnetica in vid B v si
caracterizeaza local aspectul magnetic al c mpului electromagnetic).
Marimile derivate mai importante corespunzatoare sunt: tensiunea electrica (in lungul unei curbe)

Edl; fluxul electric (printr-o suprafata) = D ds ; tensiunea magnetica (in lungul unei
curbe); U = H dl; fluxul magnetic = B ds .

U=

12.1.1.3. Legi generale si de material ale teoriei cmpului electromagnetic


Teoria macroscopica a fenomenelor electromagnetice contine legi generale si de material (12 legi).
I. Legea inductiei electromagnetice

Edl =

II. Legea fluxului electric

s i D ds = q v s i;

III. Legea legaturii dintre

D ,E,P ;

d
;
dt

D = 0 E+ P ;

IV. Legea polarizatiei electrice temporare (dielectrici liniari)

P t = 0 e E.

In dielectrici liniari si fara polarizatie permanenta legile (III)+(IV) duc la relatia:

VI. Legea fluxului magnetic B ds = 0 ;


si

H dl = +

V. Legea circuitului magnetic

VII. Legea legaturii dintre

B ,H ,M

d
;
dt

B = 0 H + 0 M

D = E.

VIII. Legea magnetizatiei temporare (materiale magnetice liniare) M t = m H .


Pentru materialele magnetice liniare si fara magnetizatie permanenta legile (VII)+(VIII) duc la
relatia

B = H

IX. Legea conservarii sarcinii electrice is i

dq s i
;
dt

E+ Ei = J ;
XI. Legea transformarii de energie in conductori (Joule Lenz) p j = EJ ;
X. Legea conductiei electrice (Ohm) (conductori liniari)

XII. Legea electrolizei

m =

1 A
q
F0

Legile IV, VIII, X sunt principalele legi de material, iar celelalte sunt legi generale.
In legile de material intervin marimi de material (dependente local de natura acestuia, de
temperatura, de starea de deformare locala, susceptivitatea magnetica si electrica).

e =
=

P
0 E

B
H

; =

D
E

= 0 r; m =

= 0 r; =

J
E

M
H

12.1.2. Ecuatiile lui Maxwell


Studiul general si sistematic al c mpului electromagnetic se poate face numai formelor locale ale
legilor, care exprima in modul cel mai adecvat (corespunzator conceptiei de localizare a tuturor actiunilor
si proprietatilor fizice) structura acestui sistem fizic.

Se numesc ecuatiile lui Maxwell, ecuatiile cu derivate partiale care reprezinta formele locale ale
legilor generale ale c mpului electromagnetic in medii mobile ( v = 0 ) si in domenii de continuitate (si
netezime) a proprietatilor fizice locale. In scriere vectoriala, aceste ecuatii sunt:

D
t
B
rotE =
t
div D = v

rot H

=J+

(legea V)

(12.1.1)

(legea I)

(12.1.2)

(legea II)

(12.1.3)

div B = 0
(legea VI)
(12.1.4)
Prima ecuatie vectoriala a lui Maxwell (12.1.1) este forma locala a legii circuitului magnetic in
medii imobile,

H dl = J ds +

d
D ds ,
dtS

S
obtinuta, transform nd primul membru cu teorema lui Stokes., intr-o integrala referitoare la
suprafata Sr

rot
H
d
s
=
J
+
S
S t ds

A doua ecuatie vectoriala a lui Maxwell (12.1.2) este forma locala a legii inductiei electromagnetice
in medii imobile,

Edl = dtS B ds
obtinuta, transform nd primul membru cu teorema lui Stokes,

B
=
rot
E
ds
S
S t ds .

A treia ecuatie (12.1.3) este forma locala a legii fluxului electric,

Si D ds = v s i v dv ,
obtinuta transform nd primul termen cu teorema lui Gauss-Ostrogradski:

v s i div D dv = v s i v dv
A patra ecuatie (12.1.4) este forma locala a legii fluxului magnetic obtinuta transform nd primul
membru cu teorema lui Gauss-Ostrogradski:

Si B ds = 0

v s i div B dv

=0

Ecuatiile lui Maxwell (1,2,3,4) se completeaza cu relatiile dintre

E si J , care, in medii liniare, sunt relatiile de material.


D = E
B = H
J = (
E+ Ei ) s au J = E (
dac Ei = 0)

si

E,

dintre

eventual, intre

(12.1.5)
(12.1.6)
(12.1.7)

si

si,

Sistemul de ecuatii al lui Maxwell reprezinta, din punctul de vedere matematic, un sistem de opt
ecuatii scalare simultane cu derivate partiale cu sase functii necunoscute; de exemplu componentele
vectorilor

E r,t
i

rotH =

) si H (r,t ) (daca se elimina D

si

cu relatiile 12.1.5 si 12.1.6):


H z H y H x H z H y H x
= i

+ j

+ k
x y y y
z z x x
y
Hx Hy Hz

rotE =
x
Ex

y
Ey

Ez Ey Ex Ez Ey Ex
= i

+ j

+ k
z y z z x x
y
Ez

In coordonate carteziene ecuatiile lui Maxwell sunt:

H z H y
Ex

= Jx +
y
z
t

H x H z
Ey

=Jy +

z
x
t
H y H x
Ez

= Jz+
x
y
t

(12.1.1')

Ez Ey
H x

=
t
y
z

Ex Ez
H y

z x
t
Ey Ex
H z

=
x
y
t

(12.1.2')

Ex Ey Ez 1
+
+
= v
x
y
z
H x H y H z
+
+
=0
x
y
z

(12.1.3')

(12.1.4')

In teoria sistemelor de ecuatii cu derivate partiale se arata ca solutiile H si E ale unui sistem sunt
univoc determinate daca se dau si sursele v si Jx, Jy, Jz, conditiile de frontiera pe frontiera domeniului
in care se determina c mpul (componenta tangentiala a lui
unicitatii solutiilor ecuatiilor c mpului electromagnetic).
Observatie:

sau a lui

E) si conditiile initiale (teorema

J(
r,t) nu sunt complet independente, fiind legate prin forma locala a legii

J + v = 0 . Se mai arata (teorema relaxarii) ca elimin nd pe J intre aceasta


t

Functiile v( r,
t) si
conservarii sarcinii: div

ecuatie, legea II si legea X se obtine pentru v ecuatia:

v + v = 0; Ei = 0 )

t
e

t = v r,0
cu solutia v r,
(12.1.8)
din care rezulta ca in conductori omogeni, densitatea de volum a sarcinii tinde asimptotic catre zero,
oricum ar varia c mpul. Marimea constantei de timp = / (timpul de relaxare) este o caracteristica
de material care permite clasificarea materialelor in conductori perfecti ( = 0 de ex. supraconductori),
12
conductori propriu-zisi ( < 10
s), semiconductori ( de ordinul microsecundelor p na al
secundelor) si izolanti ( de ordinul minutelor, orelor etc.)

12.2. UNDE ELECTROMAGNETICE


Din analiza sistemului de legi ale c mpului electromagnetic, respectiv din analiza sistemului de
ecuatii ale lui Maxwell, rezulta ca in c mpuri variabile in timp apare o dubla legatura cauzala intre
c mpul electric si c mpul magnetic (prin legea inductiei electromagnetice, respectiv prin curentul de
deplasare din legea circuitului magnetic), care conditioneaza existenta c mpului electromagnetic
desprins de corpuri, sub forma de unde electromagnetice. Se exemplifica aceasta analiza intr-un caz
particular, si anume in cazul c mpului electromagnetic, ale carui marimi de stare locala au (la un moment
dat) aceeasi valoare in toate punctele unui plan perpendicular pe o directie privilegiata (oricare ar fi un
astfel de plan).
Daca se alege directia privilegiata drept axa Ox, rezulta ca in acest tip de c mp (numit c mp plan
sau unda plana), marimile de stare depind numai de x si t.

E = E (x,t); H = H(x,t)
O astfel de unda electromagnetica plana exista (practic) la distanta suficient de mare de orice sursa
(de extensiune finita) de unde electromagnetice (de ex. de orice antena de emisiune) intr-un mediu izotrop
si omogen. Presupun nd un astfel de mediu imobil, liniar, cu permitivitate si permeabilitate , se cauta
solutiile variabile in timp (nu cele statice) ale ecuatiilor lui Maxwell, in ipoteze consider nd ca in mediul
respectiv nu exista nici sarcini (v=0), nici curenti ( J =0), pentru a pune in evidenta c mpul
electromagnetic produs (local) exclusiv prin interactiunea dintre c mpul electric variabil in timp si
c mpul magnetic variabil in timp si nu prin alte cai. Directia axei Ox (in lungul careia variaza marimile
respective) se numeste directie de propagare.

0; v 0; J 0 ecuatiile lui Maxwell devin:


0;
z

y
E x
Hz
E y Hy
E z
= 0;
=
;
=
(12.2.1)
t
x
t
x
t
Hx
E z
Hy E y
Hz
= 0;
=
;
=
(12.2.2)
t
x
t
x
t
E x
=0
(12.2.3)
x
Hx
=0
(12.2.4)
x

In aceste conditii

Din aceste relatii rezulta doua consecinte importante


a) Unda electromagnetica plana este o unda transversala adica nu are componente in directia de
propagare; Ex=0; Hx=0; vectorii E si H sunt continuti in plane transversale fata de directia de
propagare. In adevar, din ecuatiile precedente rezulta ca Ex si Hx nu variaza nici in timp, nici in spatiu,
adica pot constitui c mpuri statice, dar nu c mpuri variabile in timp (unde).
b) Sistemele de ecuatii (12.2.1) si (12.2.2) ramase pot fi grupate in doua perechi de ecuatii: una se
refera numai la marimile Ey si Hz, iar alta numai la marimile Ez si Hy. Perechile de marimi (Ey, Hz) si
(Ez, Hy) nu sunt legate prin nici un fel de relatii si deci sunt independente intre ele. In cazul c nd toate
marimile sunt diferite de zero, ecuatiile precedente exprima existenta a doua unde suprapuse care nu se
influenteaza reciproc.
Deoarece fiecare din aceste unde constituie o oscilatie transversala cu directie de oscilatie
invariabila (adica cu polarizare liniara-cum se spune in optica) rezulta ca orice unda electromagnetica
plana provine din suprapunerea a doua unde cu polarizari liniare, dupa doua directii ortogonale, care sunt
independente intre ele.

Fig. 12.2.1
Ultima observatie permite sa se restr nga studiul la numai una dintre aceste unde, de exemplu la cea
descrisa de perechea de marimi Ey si Hz, adica sa se presupuna ca Ez=0 si Hy=0. Vectorii

E = jE y

si

H = k Hz sunt perpendiculari intre ei si ambii sunt perpendiculari pe directia de propagare (fig. 12.2.1).
Functiile Ey(x,t) si Hz(x,t) sunt legate prin ecuatiile lui Maxwell ramase; (12.2.2, 12.2.3, 12.2.4)
adica prin sistemul de doua ecuatii cu derivate partiale, simultan, de ordinul I.

Hz
E y
=
x
t
E y
Hz
=
x
t

(12.2.5)

Un astfel de sistem de ecuatii se rezolva elimin nd una dintre functiile necunoscute. Daca derivam
prima ecuatie in raport cu x si o adunam cu a doua ecuatie derivata in raport cu t si inmultita cu , se
elimina Ey si se obtine pentru Hz, ecuatia cu derivate partiale de ordinul al doilea numita ecuatia undelor.
2 Hz
2 Hz
2 = 0
(12.2.6)
2

Daca derivam a doua ecuatie in raport cu x si o adunam cu prima ecuatie derivata in raport cu t si
inmultita cu se elimina Hz si se obtine pentru Ey aceeasi ecuatie cu derivate partiale ca pentru Hz.
2E y
2E y
(12.2.7)
2 = 0
2

Cele doua c mpuri satisfac deci aceeasi ecuatie. Nu trebuie insa sa se caute solutii independente
pentru fiecare ecuatie (12.2.6, 12.2.7) deoarece Ey si Hz sunt legate prin ecuatiile (12.2.5).
De aceea se cauta solutiile numai pentru una din ecuatii, de exemplu pentru Ey, iar Hz se deduce
din relatia (12.2.5).
In teoria ecuatiilor cu derivate partiale se arata ca o solutie generala a ecuatiilor undelor (12.2.6,
12.2.7) este o functie f arbitrara care depinde de x si t numai prin intermediul unei combinatii liniare si
omogene a acestor variabile, adica prin intermediul variabilei
t=t-

x
v

(12.2.8)

av nd deci forma:

x
E y = f(t ) = f (t)
v

(12.2.9)

In aceasta expresie, v este o constanta ale carei valori posibile rezulta imediat substituind (12.2.9) in
(12.2.7) (cu care ocazie se verifica efectiv ca (12.2.9) este solutia cautata). Observ nd ca Ey e functie de x
si t, prin intermediul lui t si not nd cu
f=

df
dt
d 2f

si f=

dt 2

se obtine succesiv

E y df dt
1
=

= f
x dt x
v
E y df dt
=

= f

t
dt dt
2
Ey
1 df t 1
=
f
=

v dt x v 2
x 2
2 E y df dt
=

= f
dt dt
x 2
2E y
2E y
1

f
x 2
t 2
v 2

(12.2.10)

Pentru ca membrul al doilea sa se anuleze identic, este suficient ca:


v2=

sau v=

(12.2.11)

Semnificatia fizica a constantei v rezulta imediat daca se observa ca scaz nd si adun nd t la

x
se obtine identitatea:
v
x
x v t

f t f(t t)
v
v

argumentul

(12.2.12)

Din (12.2.12) rezulta ca solutia f a ecuatiei undelor depinde de timp si de punct, astfel inc t valoarea
ei in punctul x este, in fiecare moment t, egala cu valoarea pe care a avut-o in trecut functiunea, si anume
in momentul t-t, intr-un punct situat mai indarat cu distanta vt. Cu alte cuvinte forma (repartitia
spatiala) functiunii se deplaseaza in lungul axei x cu viteza

v t
= v , numita viteza de faza a undei.
t

Aceasta este viteza pe care trebuie sa o aiba un observator mobil pentru ca in raport cu el, repartitia
spatiala a valorilor functiunii sa apara invariabila.
Relatia (12.2.11) arata ca viteza de faza are doua valori posibile egale si de sens contrar. Prima
corespunde unei unde care se propaga in sensul pozitiv ales pentru axa x. Aceasta este numita
conventional unda directa si are expresia:

f t x

) cu v =

(12.2.13)

A doua corespunde unei unde care se propaga in sens negativ al axei x si este numita conventional
unda inversa av nd expresia:

f t + x

) cu v =

(12.2.14)

Fiecare dintre aceste unde exista numai daca au existat in prealabil undeva la st nga zonei din spatiu
considerate (pentru unda directa), respectiv la dreapta zonei din spatiu considerata (pentru unda inversa)
conditiile fizice necesare producerii lor (de exemplu, o antena de emisiune, o suprafata reflectanta etc.).
Se va studia, unda directa si se va nota cu c modulul lui v, adica:

1
1
1
=
=
c0

0 r 0 r
r r

c=

(12.2.15)

c0 fiind modulul acestei viteze in vid (unde =0, =0, adica r=1, r=1).
c0 =

1
0 0

(12.2.16)

Cu aceasta notatie unda directa pentru intensitatea c mpului electric are expresia:

E y = f t = f t x
c

(12.2.17)

in care f este o functie arbitrara de exemplu de forma:

Ey =Ey

si
n

t
m ax
c

(12.2.18)

in cazul unei variatiii sinusoidale in timp a c mpului intr-un punct dat.


Cunosc nd intensitatea c mpului electric se poate calcula cu (12.2.5) si intensitatea c mpului
magnetic. Rezulta succesiv:

Hz
1 E y
1 f
1 1 1
=
=
= f= f
t
x
x
c c
si prin inregrare:

Hz =

1
1 f
1
fdt = dt = f + const.

c
c
c t

(12.2.19)

Constanta de integrare se poate omite, deoarece se cauta numai solutiile variabile in timp ale
ecuatiilor. Se noteaza cu:
=

c =

r
1

Ey
=
=
0=
c

r
Hz

(12.2.20)

o marime de material caracteristica mediului, numita impedanta de unda, a carei valoare relativa in
vid,

0
0 =
=
0

4 10 7
= 120 377
1
9
10
36

(12.2.21)

este o constanta universala, numita impedanta de unda a vidului. Cu aceasta notatie, intensitatea
c mpului magnetic Hz se scrie:

1 x E y
Hz = f t =
c

(12.2.22)

adica este in fiecare punct din spatiu proportionala si in faza cu intensitatea c mpului electric.
Expresia (12.2.20) justifica denumirea de impedanta data marimii, deoarece Hz se masoara in
amperi/metru, iar Ey in volti/metru, asa ca se va masura in unitati de Ey/Hz adica V/A=ohmi. Cu
(12.2.22) problema determinarii marimilor de stare ale c mpului electromagnetic in unda
electromagnetica plana este complet rezolvata, deoarece studiul perechi de marimi Hy, Ez ar fi dus la
rezultate cu totul analoge. Se pot enunta urmatoarele concluzii privitoare la undele electromagnetice
plane:
a) In medii omogene, izotrope, liniare (,=ct) ne ncarcate (v=0), izolante ( J =0) si extinse
indefinit, solutiile ecuatiilor lui Maxwell, care depind de o singura variabila spatiala, corespunz nd de
exemplu directiei axei Ox, sunt suprapuneri de unde plane elementare care se propaga cu viteza constanta
v= c, data de relatia (12.2.13) in lungul acestei axe.
b) In fiecare unda elementara, vectorii
directia de propagare, astfel ca vectorii

v ,E

E
si

H sunt perpendiculari intre ei si perpendiculari pe


H formeaza in aceasta ordine un triedru triortogonal

si

E x H are directia de propagare.


marimilor E si H este arbitrara (si

drept, adica produsul vectorial


c) Variatia in timp a

depinde de conditiile de producere a

undei): in fiecare punct al unei unde elementare si in fiecare moment valorile E si H sunt proportionale,
raportul lor fiind impedanta de unda a mediului.
Proprietatile c mpului electromagnetic variabil in timp, deduse din ecuatiile lui Maxwell, l-au
determinat pe acesta sa elaboreze teoria electromagnetica a luminii (1865), interpret nd lumina ca o
forma particulara de unda electromagnetica (caracterizata prin spectrul de frecvente ale acestor unde
pentru care ochiul omenesc devine sensibil) de foarte mica lungime de unda. In acord cu aceasta
interpretare, viteza c0 trebuie interpretata ca viteza luminii in vid, iar marimea

n=

c0
= r r
c

ca

indice de refractie al mediului (cu r=1 in medii neferomagnetice).


Experienta a aratat ca relatia (12.2.14) dintre c0 (masurat pe cale optica) si 0 si 0 (masurati pe cale
electrodinamica) este foarte bine verificata si ca toate consecintele privitoare la natura electromagnetica a
luminii sunt in acord cu datele experimentale.

12.3. ENERGIA C MPULUI ELECTROMAGNETIC. PROPAGAREA UNDELOR


ELECTROMAGNETICE
12.3.1. Teorema energiei electromagnetice. Fluxul energiei electromagnetice
Conceptia despre c mpul electromagnetic, considerat ca forma de materie capabila sa acumuleze si
sa transmita energie, permite sa se interpreteze energetic o anumita consecinta a ecuatiilor lui Maxwell,
numita teorema energiei electromagnetice. Se considera in acest scop, o portiune VSi marginita de o
suprafata inchisa Si din c mpul electromagnetic (fig. 12.3.1), in interiorul careia se gasesc corpuri imobile
( v =0), cu proprietati de material liniare (fara histerezis, cu , respectiv , independente de E si H ). In
conformitate cu conceptia mentionata, in domeniul VSi este localizata o anumita energie electromagnetica
W cu densitatea de volum.
E D B H E 2 H 2 D2 B 2
w =
+
=
+
=
+
(12.3.1)

a) Pentru c mpul magnetic:


2
2

i L i

Ni
=
=
; H = ; = N f = B .A .N .; A l = V
2
2
2L
l
B 2A 2N 2 B H
BH
N 2 A
A l=
V; L =
W m =
=
;
2L
2
2
l
W m
BH B2
w m =
=
=
;
V
2
2
W

= lim

W m dW m
=
; w
0 V
dv

BH
;
2

V
Energia localizata in volumul V din c mpul magnetic este:
v si

BH
dv
2

(12.3.2.)

b) Pentru c mpul electric avem:

W e dW e
=
0 V
dv

= lim

V
Pentru simplificarea calculelor, se considera mai int i cazul cel mai simplu al unui c mp omogen,
cuprins intre doua placi paralele situate la distanta d si arie A si U=Ed.
Energia totala a condensatorului este:
C U 2 A 2 A d 2
E 2
W e=
=
U =
E =V

2d

sau

W e E 2 D2 DE
=
=
=
=
V
2
2
2

unde V=Ad

Valabilitatea acestei expresii se mentine si in cazul general al c mpului neomogen. In acest caz,
volumele elementare V, marginite de c te doua mici portiuni de suprafete echipotentiale, pot fi
considerate echivalente cu mici condensatoare plane, in care energia are o valoare identica cu cea
determinata din relatiile anterioare:

E 2
W e =
V
2
W e E 2 D2 E D
w e=
=
=
=
V
2
2
2
Energia localizata in volumul V din c mpul electric este:

v si

e dv

ED
dv
2

v si

(12.3.3)

Rezulta deci ca in c mpul electromagnetic pentru un volum VSi vom avea:

W =

v si

E D+ B H
dv
2

(12.3.4)

Din principiul de conservare al energiei rezulta ca la orice variatie in timp a starii sistemului fizic
care il constituie c mpul electromagnetic din interiorul suprafatei inchise VSi, viteza de scadere a acestei
energii trebuie sa fie egala cu suma puterilor cedate de acest sistem fizic altor sisteme fizice. C mpul este
insa in contact direct numai cu corpurile din interiorul suprafetei.(care fiind presupuse imobile si fara
histerezis primesc putere numai sub forma precizata de legea transformarii de energie in conductori, adica
nu si sub forma de lucru mecanic) si cu c mpul electromagnetic din interiorul suprafetei. Se poate deci
scrie:

dW
= P j + P si
dt

(12.3.5)

Aceasta este expresia principiului de conservare a energiei aplicat cazului studiat si in care energia
W are expresia (12.3.4).
Totodata,

P j =

v si

E Jdv

(12.3.6)

este puterea transmisa de c mp corpurilor din VSi in procesul de conductie a curentului electric si in
conformitate cu legea transformarii de energie in conductori (Joule-Lenz) iar Psi este fluxul de energie
electromagnetica, adica, puterea transmisa in c mp prin suprafata inchisa Si, a carei expresie este
deocamdata necunoscuta si urmeaza a fi determinata.

d
E D+ B H
dv = E Jdv + P si
v si
dt v si
2

(12.3.7)

Se calculeaza explicit primul membru al acestei expresii.


Deoarece mediul este imobil, se poate deriva sub semnul de integrala, si folosind ecuatiile lui
Maxwell.
2

E D+ B H
D B
1
D 1
B
D B

=

+
=

2
D

2
B
=

E
H
=
t 2 t 2 2
2
t 2 t
t
t
= E rotH J H rotE = E J+ H rotE E rotH
dar, H rot E E rot H = H x
E E xH = E xH = div E xH

) (

) (

) (

Ultima identitate se poate demonstra si prin calculul direct in componente carteziene. Se obtin in
definitiv:

E D + B H
d
E D+ B H
=

dv
v Si t 2
dt v Si
2

( )]

dv = E J+ div E xH dv

v Si

si transform nd al doilea termen din membrul doi intr-o integrala de suprafata cu ajutorul teoremei
lui Gauss-Ostrogradsky rezulta:

( )

d
E D+ B H
dv = E Jdv + E xH dA

v Si
Si
dt v Si
2

adica

dW
= P j + P Si
dt

(12.3.8)

Aceasta consecinta a ecuatiilor lui Maxwell, a carei interpretare rezulta univoc din comparatia
12.3.7 si 12.3.5 este teorema energiei electromagnetice.
Viteza de scadere a energiei c mpului electromagnetic dintr-un domeniu limitat de suprafata inchisa
Si, este egala cu suma dintre puterea cedata corpurilor din interiorul domeniului (numai in conductoare in
cazul corpurilor imobile) si fluxul prin suprafata Si al vectorului,

S= E xH
(12.3.9)
numit densitatea fluxului de energie electromagnetica (sau vectorul lui Poynting).
Fluxul de energie electromagnetica printr-o suprafata oarecare Si este deci:

( )

( )

P Si = SdA = E xH dA = E xH ndA
Si

Si

Sensul ales pentru normala


PSi>0, cu un anumit

n la

Si

(12.3.10)

suprafata este sensul de referinta al fluxului de energie. Daca

n rezulta ca energia se transmite efectiv in acest sens.


Observatii:
Transmisia
de
energie
in
c mpul
electromagnetic este o consecinta a principiului localizarii tuturor
actiunilor fizice si constituie un proces sui-generis specific
c mpului, ireductibil la alte forme de transmisiune de energie:
lucrul mecanic, caldura, transportul convectiv de energie rezultat
din miscarea unui corp printr-o suprafata etc.
Fig. 12.3.1
12.3.2. Calculul
electromagnetica plana

vectorului

Poynting

in

unda

Consider nd unda electromagnetica plana studiata in care

x
E = jE y = jf t
v
x
f t
Ey
v
H = kH z = k
=

k /

(12.3.11)

se constata usor ca:


a) densitatea de volum a energiei electromagnetice este egal repartizata intre c mpul electric si
c mpul magnetic:

E D+ B H E 2 H
w =
=
+
= E 2 = H
2
2
2

= 2w

= 2w

(12.3.12)

unde

E 2
H
w e=
i w m =
=w e
2
2
H al densitatii fluxului de energie electromagnetica este dirijat in directia de
b) vectorul S= E x
propagare si este egal in modul cu produsul dintre densitatea de energie si viteza de faza a undei
E2
E 2
(12.3.13)
S= E H =
=
= cw

S = E xH = v w
(12.3.14)
Aceasta ultima proprietate arata ca densitatea fluxului de energie are in unda plana valoarea care ar
rezulta, impartind energia totala W localizata intr-un paralelipiped de baza A si lungime tv, la aria
A si la timpul t, necesar paralelipipedului pentru a strabate o suprafata transversala fata de directia de
propagare daca ar avea o viteza egala cu viteza de faza a undei:
S=

W
w A v t
=
= v w
A t
A t

(12.3.15)

Totul se petrece ca si cum unda ar transporta energia localizata in c mp cu viteza ei de faza.


Aceasta interpretare convectiva a fluxului de energie electromagnetica nu este insa corecta, deoarece se
poate face numai in unele cazuri particulare- cum este cel al undei plane- si nu reflecta o caracteristica a
acestui proces, care exista si in absenta undelor- ex. in c mpuri stationare.

13. CUADRIPOLI ELECTRICI


13.1. CLASIFICARE
13.1.1. Cuadripoli generali
Un multipol cu patru borne de acces se numeste cuadripol general sau tetrapol. Prin urmare, un
cuadripol general este o retea electrica cu patru borne de acces, ale carei laturi interioare, nu prezinta
cuplaje inductive cu exteriorul. Interactiunea cuadripolului cu exteriorul, deoarece curentii si tensiunile
din reteaua exterioara sunt complet determinati de structura ei si de potentialele si curentii bornelor de
acces ale cuadripolului, e deci complet caracterizata de cei patru curenti primiti din exterior. Alegerea
originii potentialelor fiind arbitrara, se poate alege egal cu zero potentialul unei borne; suma curentilor
care intra intr-o suprafata inchisa fiind nula (teorema continuitatii curentului electric de conductie
valabila in regim cvasistationar), unul dintre cei patru curenti se poate exprima in functie de ceilalti trei.
Exista deci, numai sase variabile (trei potentiale si trei curenti) necesare si suficiente pentru caracterizarea
functionarii unui cuadripol general in reteaua din care face parte.
In regimul permanent sinusoidal, studiat cu reprezentarea in complex, se pot alege drept variabile
caracteristice curentii I1 ,I2

,I3

si tensiunile U1 ,U2 ,U3 , (fig. 13.1) dintre aceste borne si borna a


patra.
Daca se aplica anumite tensiuni la borne, curentii sunt
determinati si se pot calcula tin nd seama de structura
interioara a cuadripolului. Se obtin astfel trei relatii:
Fig. 13.1

I1 = f1 (U1 ,U2 ,U3 ), I2 = f2 (U1 ,U2 ,U3 ), I3 = f3 (U1 ,U2


I4 = I1 I2 I3
numite ecuatiile caracteristice ale cuadripolului, care
sunt necesare si suficiente pentru studiul retelei din care face
parte. Un receptor trifazat cu fir neutru, este un exemplu de cuadripol general.
Multipolii, si in particular, cuadripolii generali se pot clasifica din mai multe puncte de vedere.
Multipolii pot fi liniari, parametrici sau neliniari, dupa cum parametrii elementelor de circuit ale
schemelor echivalente sunt invariabili, sunt functiuni date de timp, sau depind de valorile curentilor si
tensiunilor; la multipolii liniari se aplica teorema superpozitiei si ecuatiile caracteristice, sunt ecuatii
liniare.
Multipolii pot fi activi sau pasivi, dupa cum contin sau nu surse de energie electromagnetica.
Multipolii pot fi disipativi sau nedisipativi, dupa cum contin sau nu elemente care sunt sediul unei
transformari ireversibile de energie in caldura (de exemplu prin efect Joule Lenz).
Multiplii pot fi reciproci sau nereciproci, dupa cum admit sau nu proprietatea de reciprocitate;
curentul Ii care intra prin borna i c nd toate bornele sunt legate conductiv intre ele, afara de borna j la
care se aplica tensiunea U j = U fata de celelalte este egal cu curentul Ij care intra prin borna j c nd
toate bornele sunt legate conductiv intre ele, afara de borna i la care se aplica tensiunea Ui = U fata de
celelalte.
Se numeste poarta a unui multipol o grupare de borne de acces pentru care suma algebrica a
curentilor este nula oricare ar fi potentialele bornelor multipolului. Fiecarei parti i se poate asocia in mod
univoc o anumita putere instantanee, definita de suma produselor dintre potentialele si curentii bornelor
respective. Deoarece suma curentilor este nula, schimbarea originii potentialelor nu afecteaza aceasta
putere. O poarta caracterizeaza deci, una dintre caile de transfer a energiei electromagnetice, intre

exteriorul si interiorul multipolului. In numeroase aplicatii intereseaza portile cu doua borne, av nd


curenti egali si opusi, care pot fi porti de intrare sau de iesire.
Se numeste poarta de intrare o poarta cu doua borne (de ex. 1, 1 in fig. 13.2) la care tensiunea
aplicata U1 si curentul I1 sunt asociati dupa regula de la receptoare. La o poarta de intrare, puterea
complexa S1 calculata cu aceste marimi e o putere primita.
S1 = U1 I1 x = V 1 I1 x V 1 I1x = V 1 I1 ( e x ) + V 1I1 ( e x )
(curentii primiti din exterior fiind:
I1 ( e x ) = I1 i I1 ( e x ) = I1 )
(13.2)
Se numeste poarta de iesire o poarta cu doua
borne (de ex. 2, 2 in fig. 13.2 la care tensiunea aplicata
U2 si curentul I2 sunt asociati dupa regula dela
generatoare. La poarta de iesire, puterea complexa S2
calculata cu aceste marimi este o putere cedata.
Fig. 13.2

S 2 = U2 I2 = V
I2

(curentii
(e x )

2 I2

primiti

= I2 i I 2

V 2 I*2 = V

din
(e x )

exterior

2 I2

( e x )

fiind

= I2 )

13.1.2. Cuadripoli diporti


Se numeste cuadripol diport sau numai cuadripol, un cuadripol general ale carui borne sunt grupate
in doua parti. Prin urmare in acest sens, un cuadripol e o retea neizolata, fara cuplaje inductive cu
exteriorul, cu patru borne de acces, grupate in doua perechi de borne (sau porti), av nd fiecare curentii
egali si opusi (fig. 13.3).

Fig. 13.3
1-1 se numeste poarta de intrare cu conventia de asociere a sensurilor de la receptoare.
2-2 poarta de iesire cu conventia de asociere a sensurilor de la generatoare.
Interactiunea unui astfel de cuadripol cu exteriorul e complet caracterizata de numai patru variabile.

U1 - tensiunea de la intrare (tensiunea primara);


I1 - curentul de la intrare (curentul primar);
U2 - tensiunea de la iesire (tensiunea secundara);
I2 - curentul de la iesire (curentul secundar).

+V

13.2. ECUATIILE SI PARAMETRII CUADRIPOLILOR LINIARI, PASIVI SI RECIPROCI


Dintre cele patru variabile I1 ,I2 ,U 1 ,U 2 care caracterizeaza interactiunea cuadripolului cu
exteriorul, numai doua sunt independente din punctul de vedere al structurii interioare a cuadripolului.
Daca de exemplu, se aplica la borne tensiunile

U 1 ,U

2 cunoscute, teoremele lui Kirchhoff permit


determinarea unica a curentilor I1 ,I2 . Exista deci, intre aceste patru variabile doua relatii de forma:
F1 U 1 ,U 2 ,I1 ,I2 = 0;
F2 U 1 ,U 2 ,I1 ,I2 = 0
(13.4)
numite ecuatiile cuadripolului sub forma implicita, a caror cunoastere e suficienta pentru studiul
comportarii cuadripolului in reteaua mai mare din care face parte.
Cuadripolul fiind prin ipoteza liniar si pasiv, aceste ecuatii sunt neaparat liniare si omogene.
Ecuatiile cuadripolilor (13.4) au diferite forme explicite, obtinute aleg nd c te o anumita pereche de

variabile ca variabile independente; U 2 si I2 , U 1 si I1 , I1 si I2 , U 1 si U 2 etc. In aceste forme


explicite, celelalte doua variabile sunt exprimate ca functii liniare si omogene de cele doua variabile
independente, cei patru coeficienti complecsi ai acestor functii numindu-se parametrii cuadripolului sau
constantele cuadripolului.
Caracterul pasiv al cuadripolului (asociat valorilor pozitive sau nule ale rezistentelor laturilor lui)
mai impune satisfacerea conditiei ca puterea activa totala primita de cuadripol sa nu fie negativa, oricare
ar fi valorile variabilelor independente:
P = P1 P 2 = R e U 1 I1 x U 2 I2 x 0
(13.5)
egalitatea corespunz nd cuadripolilor nedisipativi.
Cei trei parametri complecsi independenti nu pot avea deci valori arbitrare, ci numai valorile
compatibile cu conditia de pasivitate (13.5).

13.2.1. Forma fundamentala a ecuatiilor cuadripolului si parametrii fundamentali


Deoarece functiunea cea mai importanta a cuadripolilor e aceea de element al unui lant de
transmisiune a energiei electromagnetice sau a semnalelor electromagnetice, forma fundamentala a
1 , I1 sunt exprimate in functiune de
2 ,I2 , prin relatii liniare si omogene de forme:

ecuatiilor cuadripolilor e aceea in care marimile de intrare


marimile de iesire

U 1 = A U 2 + B I2
I1 = C U 2 + D I2

(13.6)

Coeficientii A, B, C, D se numesc parametrii fundamentali ai cuadripolului.


adimensionali,
experimentale.

U
A =
U

e o impedanta, iar

2 I2
1
B =
I2

U
1 U
1

si

sunt

o admitanta. Parametrii fundamentali au urmatoarele interpretari

= raportul de transformare a tensiunilor la mersul in gol;


=0

2 =0

= valoarea inversa a admitantei de transfer de scurtcircuit;

1
C =
U 2
I
1

I2

valoarea inversa a impedantei de transfer la mers in gol;

(13.7)

=0

I
D = 1
= raportul de transformare al curentilor la mersul in scurtcircuit.
I
2 U 2 =0
intre acesti parametri, conditia de reciprocitate devine:

= A D B C =1

(13.8)
Se observa: e chiar determinantul relatiei (13.6) si conform cu relatia (13.8) acest determinant nu
poate fi nul. Ecuatiile (13.6) au deci solutie unica, daca sunt explicite in raport cu U 2 si I2 . Folosind
regula lui Cramer, se obtine o alta forma fundamentala a ecuatiilor, in care marimile de iesire
sunt exprimate in functie de cele de intrare

U 2 = D U 1 B I1
I2 = C U 1 + A I1

U 2 ,I2

U 1 ,I1
(13.9)

13.2.2. Parametrii impedanta


Daca ecuatiile fundamentale (13.6) se pot explicita in raport cu tensiunile

U 1 ,U

2 (adica daca

C0) se obtine o alta forma a ecuatiilor cuadripolilor liniari si pasivi.

U
U

= Z 1 1 I1 + Z 1 2 I2
= Z 2 1 I1 + Z 2 2 I2

(13.10)

2
in care, coeficientii sunt parametrii impedanta a valorii polului.

U
A
Z 1 1 = 1
= = impedanta de intrare la mers in gol.
I1 I2 = 0 C
U
Z 1 2 = 1
I2

A D B C

=
C
I1 = 0

U
1
Z 2 1 = 2
= =
I1 I2 = 0 C
U
D
Z 2 2 = 2
=
C
I2 I1 = 0

(13.11)

impedanta de transfer la mers in gol.

Tin nd seama de aceste expresii, conditia de reciprocitate, exprimata cu parametrii impedanta, se


scrie:

Z 1 2 = Z 2 1

(13.12)

Z = Z11 Z 2 2 Z12 Z 2 1 = Z11 Z 2 2 + Z12 2


13.2.3. Parametrii admitanta
Daca ecuatiile fundamentale (13.6) se pot explicita in raport cu curentii I1 ,I2 (adica daca
se obtine o alta forma a ecuatiilor cuadripolilor liniari si pasivi.

I1 = Y 1 1 U 1 + Y 1 2 U 2
I = Y U + Y U
21 1
22
2
2

0)

(13.13)

in care coeficientii sunt parametrii admitanta ai cuadripolului.

D
I
Y 11 = 1
= = admitanta de intrare de scurtcircuit.
U 2 U 2 =0 B
I
A D B C
=
Y 1 2 = 1
B
U 1 U 1 =0
Y
Y

21

I
= 2
U 1

22

I
= 2
U 2

= =
U 2 =0 B

=
B
U 1 =0

Conditia de reciprocitate se scrie:


iar

admitanta de transfer de scurtcircuit.

(13.14)

Y 1 2 = Y

(13.15)

21

y = Y 1 1 Y 2 2 Y 1 2 Y 2 1 = Y 1 1 Y 2 2 + Y 12 2

(13.16)

13.2.4. Relatii intre diferite categorii de parametrii


Daca Z0, parametrii admitanta se pot exprima in functie de parametrii impedanta prin relatiile:

Y 11 =

Z22
Z
; Y 12 = 12 ; Y
Z
Z

21

Z21
; Y
Z

22

Z11
Z

(13.17)

iar daca y0, parametrii impedanta se pot exprima in functie de parametrii admitanta prin relatiile:

Z11 =

Y 22
Y
Y
Y
; Z12 = 12 ; Z 2 1 = 2 1 ; Z 2 2 = 11
y
y
y
y

Se observa imediat ca zy=1


Daca se dau parametrii admitanta, respectiv impedanta si daca
pot calcula parametrii fundamentali:

A =

21

(13.18)
(13.19)
0, respectiv

y
Y 22
Z

1
1
= 11 ; B =
= Z ; C =
=
Y 21 Z21
Y 21
Z21
Y 21 Z21

Z 2 1 0, se

(13.20)

D =

Y11
Y21

Z22
Z21

Se numeste cuadripol degenerat un cuadripol pentru care unul din determinantii z respectiv y este
nul.
13.2.5. Cuadripoli simetrici
Un cuadripol poate fi alimentat pe la bornele secundare, care constituie in acest caz, bornele de
intrare si poate debita pe la bornele primare, care constituie, la acest caz bornele de iesire. Aceasta este
alimentarea inversa a cuadripolului fig. 13.4 care corespunde in ecuatii, schimbarii sensului de referinta a
curentului.

U 1 = U 1 ; U 2 = U 2 ; I1 = I1 ; I 2 = I2

(13.21)
Ecuatiile cuadripolului la alimentare inversa se obtin cu (13.21) introdusa in relatia (13.9).

Fig. 13.4

U 2 = D U 1 = B I1
I = C U + A I

(13.22)

2
1
1
Se numeste cuadripol simetric un cuadripol la care intervertirea portilor de intrare si de iesire nu
2, ecuatiile la
afecteaza exteriorul. Pentru aceasta este necesar si suficient ca prin substitutia 1
alimentarea inversa sa coincida cu ecuatia (13.6). Conditia de simetrie necesara si suficienta, rezulta a fi:
(13.23)
A =D
Cu ajutorul parametrilor impedanta, respectiv admitanta, conditia de simetrie se scrie

Z 2 2 = Z 1 1 , respectiv Y

= Y 1 1

(13.24)
Un cuadripol simetric reciproc are numai parametri impedanta, iar conditia de reciprocitate se scrie

=1 + B C

22

(13.25)

13.3. IMPEDANTE CARACTERISTICE


Un cuadripol alimentat direct (pe la bornele primare), care functioneaza in sarcina cu o impedanta

Z2 =U

2 / I 2 conectata la bornele secundare (fig. 13.5) prezinta la bornele de alimentare o impedanta


echivalenta complexa.

Z ei =

U 1 A U 2 + B I2
A Z2 +B
=
=
Z 1 CU 2 + DI 2
CZ 2 + D

(13.26)

numita impedanta de intrare primara si dependenta de impedanta de sarcina

Z2

. Un cvadripol

alimentat invers (pe la bornele secundare) care functioneaza in sarcina cu o impedanta Z 1 = U 1 / I 1 ,


conectata la bornele primare (fig. 13.6), prezinta la bornele de alimentare o impedanta echivalenta
complexa.

Fig. 13.5

Z e2

Fig. 13.6

U
DU 1 + B I1 DZ 1 + B
U 2
=
= 2 =
=

I
C
U
A
I
CZ 1 + A
+
1
2
1
I2

numita impedanta de intrare

secundara

si dependenta

(13.27)
de sarcina

Z el Z 2 ; Z e2 = Z 1 .

Z1.

In general,

13.3.1. Impedante caracteristice (iterative)


Se numesc impedante caracteristice iterative ale unui cuadripol, o pereche de impedante

Zc2

Z c1

si

, definite cum urmeaza:

Fig. 13.7

13.8

Impedanta caracteristica directa Z c 1 e impedanta de sarcina care trebuie conectata la bornele


secundare, pentru ca impedanta de intrare primara sa fie egala cu ea, fig. 13.7.

Z 2 = Z c l Z ei = Z c l

(13.28)

Inlocuind aceste valori in (13.26) rezolv nd ecuatia obtinuta in raport cu

A D B C = 1
Z c1 =
Z c1 =

A D
1
2

(A

+ D) 2 + 4
2C

Z Z
20
1 0

Z c1

se obtine cu relatia:

(13.29)

(Z 1 0 Z 2 0 ) 2

+ 4 Z 2 0 Z lsc

(13.30)

Impedanta caracteristica inversa Zc2 e impedanta de sarcina, care trebuie conectata la bornele
primare, pentru ca impedanta de intrare secundara sa fie egala cu ea (fig. 13.8).

Z 1 = Z c 2 Z e2 = Z c 2

(13.31)

Inlocuind in (13.27) si rezolv nd ecuatia obtinuta in raport cu

Zc2 =

D A

Zc2

se obtine:

(A

+ D) 2 + 4
2C

(13.32)

si in functie de impedantele in gol si s.c.

Zc2 =

1
[Z 2 0 Z 1 0
2

(Z 1 0 Z 2 0 ) 2

+ 4Z 2 0 Z 1 sc ]

(13.33)

13.3.2. Impedante imagini


Se numesc impedante imagini, ale unui cuadripol o pereche de impedante

Z i1

si

Z i2

, astfel inc t

prima e impedanta primara de intrare, sau a doua e impedanta de sarcina conectata la bornele secundare,
iar a doua e impedanta secundara de intrare, daca prima e impedanta de sarcina conectata la bornele
primare (fig. 13.9).

Fig. 13.9

Z 2 = Z i2 Z e1 = Z i1

si

Z 1 = Z i1 Z e2 = Z i2

Introduc nd aceste conditii in (13.26), (13.27) se obtine cu


imagine primara

Z i1 =

A B
= Z 1 0 Z 1 Sc
CD

(13.34)

= A D B C=1 ,
(13.35)

si impedanta imagine secundara

Z i2 =

DB
= Z 2 0 Z 2 Sc
CA

(13.36)

impedanta

13.3.2.1. Impedante de mers in gol si de scurtcircuit


- Impedanta primara de mers in gol

U
A
Z 1 0 = 1
= = Z11
I1 I2 =0 C
- Impedanta primara de scurtcircuit

Z 1 sc = (U 1 / I 1 ) U

2 =0

B
1
=
D Y 11

(13.37)

- Impedanta secundara de mers in gol

Z 2 0 = U 2 / I 2

I =0

D
= Z 2 2
C

- Impedanta secundara de scurtcircuit

Z 2 sc = (U 2 / I 2

) U 1 =0

B
1
=
Y 22
A

13.4. CUADRIPOLI ECHIVALENTI SI SCHEME ECHIVALENTE


In regim permanent sinusoidal de frecventa data, doi cuadripoli sunt complet echivalenti, daca pot fi
substituiti unul altuia in reteaua mai mare din care fac parte, fara ca sa modifice curentii si tensiunile din
aceasta retea.
Determinarea unui cuadripol echivalent cu un cuadripol dat, este o operatie de transfigurare. Pentru
ca doi cuadripoli sa fie complet echivalenti, e necesar si suficient sa aiba aceleasi ecuatii caracteristice
adica

aceiasi

parametrii

(A

,B ,C ,D

sau

( Z1 1 , Z1 2 , Z2 2 , Z2 1 )

sau

( Y 1 1 ,Y 1 2 ,Y

2 1 , Y 2 2 ), in cazul cvadripolilor diporti. Se numeste schema echivalenta a unui


cvadripol reprezentarea in desen a structurii unui cvadripol fictiv, care ar avea aceiasi parametri, fara ca
realizarea in concret a acestei structuri cu elemente dipolare de circuit (rezistoare, bobine, conductoare) sa
fie neaparat posibila.In particular, nu e realizabila in concret o schema echivalenta, care contine
impedante cu parte reala negativa. Daca o schema echivalenta este realizabila in concret, pe baza ei se
poate construi un cvadripol echivalent, cuadripolului.
Deoarece un cuadripol diport, liniar, pasiv si reciproc are trei parametrii complecsi independenti,
schemele echivalente, determinabile pentru orice cuadripol nedegenerat din aceasta clasa trebuie sa
corespunda unor structuri cu cel putin trei impedante complexe. Cele mai simple scheme sunt cele in T si
in . In aplicatii se mai folosesc si alte scheme mai complicate, de exemplu, schema in punte, pentru care
se poate demonstra ca exista o structura realizabila in concret, oricare ar fi cuadripolul liniar pasiv si
reciproc dat.

Fig. 13.10
13.4.1. Schema echivalenta in T (fig. 13.10)
Scriind ecuatiile lui Kirchhoff:

U
U

= Z1 I1 + Z(I1 I2 ) = (Z1 + Z)I1 ZI2


= Z2 I2 + Z(I1 I2 ) = ZI1 (Z2 + Z)I

2
in care apar direct parametrii impedanta.

Z1 1 = Z1 + Z; Z1 2 = Z; Z2 1 = Z; Z2 2 = (Z2 + Z)
cu relatia (13.20) parametrii fundamentali sunt (cu Y = 1 / Z)

(13.38)

A=1+Z1Y; B=Z1+Z2+YZ1Z2; C=Y; D=1+Z2Y

(13.39)

Daca se considera un cuadripol dat, cu parametrii fundamentali


admitantele schemei echivalente, in T rezulta din relatia (13.39).

A 1
D 1
; Z2 =
C
C
Pentru cuadripolii simetrici Z1 = Z2 .
Y = C ; Z1 =

A , B ,C ,D ,
(13.40)

impedantele si

13.4.2. Schema echivalenta in (fig. 13.11)


Scriind ecuatia II a lui Kirchhoff pe ochiul central rezulta:

O = U 1 + ZI+ U 2
I= Y (U 1 U 2 ) si
I1 = Y 1 U 1 + I= (Y 1 + Y )U 1 Y U 2 .
Y 2 = I Y 2 U 2 = Y U 1 (Y 2 + Y ) U

2.
Acestea sunt ecuatiile in care apar parametrii admitanta:

Y 1 1 = Y 1 + Y ; Y 1 2 = Y ; Y 2 1 = Y ; Y 2 2 = ( Y 2 + Y )
Cu relatia (13.20), parametrii fundamentali sunt (cu Z= 1 / Y )

(13.41)

Fig. 13.11

A = 1 + Y 2 Z; B = Z,; C = Y 1 + Y 2 + ZY 1 Y 2 ; D = 1 + Y 1 Z (13.42)
Daca se considera un cuadripol dat, cu parametrii fundamentali A , B , C , D
admitantele echivalente in rezulta din (13.42).

Z= B ; Y 1 =

D 1
;
B

pentru cuadripoli simetrici

Y2 =

A 1
B

Y1 =Y 2.

(13.43)

impedantele si

BIBLIOGRAFIE
1. I. Antoniu Bazele electrotehnicii, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1974.
2. A. Cordunean Ecuatii diferentiale cu aplicatii in electrotehnica, Editura Facla,
Timisoara, 1981.
3. L. Dumitru, M. Iordache Teoria moderna a circuitelor electrice, Editura All
Educational, Bucuresti, 1998.
4. V. D mboiu s.a. Electrotehnica si masini electrice, Editura Didactica si Pedagogica,
Bucuresti, 1983.
5. Gh. Gavrila Bazele electrotehnicii, Editura Academiei de Inalte Studii Militare,
Bucuresti, 1991.
6. D. Micu, V. Topa Bazele electrotehnicii. Probleme de circuite electrice, Editura
Institutului Politehnic, Cluj Napoca, 1987.
7. C. I. Mocanu Teoria c mpului electromagnetic, Editura Didactica si Pedagogica,
Bucuresti, 1981.
8. C. I. Mocanu Teoria circuitelor electrice, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti,
1979.
9. M. Preda, P. Cristea Bazele electrotehnicii, vol. II, Editura Didactica si Pedagogica,
Bucuresti, 1980.
10. M. Preda s.a. Bazele electrotehnicii. Probleme, Editura Didactica si Pedagogica,
Bucuresti, 1985.
11. M. Preda s.a. Electrotehnica, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1980.
12. R. Radulet Bazele electrotehnicii. Probleme, vol. II, Editura Didactica si
Pedagogica, Bucuresti, 1975.
13. G. Savin, H. Rosman Circuite electrice neliniare si parametrice, Editura Tehnica,
Bucuresti, 1973.
14. E. Simion, T. Maghiar Electrotehnica, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti,
1981.
15. C. Sora Bazele electrotehnicii, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1982.
16. G. Sabac Matematici speciale, vol. II, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti,
1970.
17. A. Timotin, V. Hortopan s.a. Lectii de Bazele electrotehnicii, Editura Didactica si
Pedagogica, 1970.

3 13