Tematica lectiilor conferinta adaptate obiectivelor si

functiilor medicinii de familie

1. normalitate, anormalitate si boala psihica
2. tulburari psihopatologice corelate bolilor
somatice
3. reactii psihopatologice
4. neurastenia si tulburarile de somatizare
5. tulburari psihopatologice ale alimentatiei,
somnului si sexualitatii
6. psihoze endogene
7. tulburari determinate de consumul de alcool,
droguri si tutun
8. delirium tremens
9. demente
10. anxietatea si atacurile de panica
11. depresia
12. personalitati particulare si patologice.
BAREMUL ACTIVITATILOR PRACTICE:
1.examinarea pacientului si perspectiva
psihopatologica-( observarea expresivitatii si
comportamentului, dialogul)-30
2.interviul si chestionare semistructurate si
structurate ale psihopatologiei generale-20
3.anamneza biografica. Foaia de observatie
standardizata si psihiatrie:20
4.scale de evaluare cantitativa a anxietatii si
depresiei:10

5.scale de evaluare comportamentala a deficitelor si

dizabilitatilor comportamentale si psihice. Problema
evaluarii handicapului psihic din perspectiva
exercitarii rolurilor sociale: 10
6.evaluarea retelei de suport social si rolul ei si
evolutia tulburarilor psihice: 10
7.evaluarea interactiunilor intrafamiliale si relatia cu
familia ce are in componenta un bolnav psihic:10
8.evaluarea riscului suicidar:5
9.modalitati de interventie si situatii de criza
psihologica:10
10.tehnici de psihoterapie:10
Normalitate, anormalitate si boala psihica
Problemele care se pun atunci cand trebuie
circumscrisa starea de boala psihica sunt legate de
definirea notiunilor de normalitate si sanatate si
respectiv anormalitate si boala.
Sanatatea se defineste ca o stare de echilibru dinamic
si de bine biologic si psihologic a persoanei umane in
contextul incdrarii sale optime in normele vietii
sociale si culturale, cu mentinerea potentialului de
dezvoltare si creatie. Problema sanatatii este
incadrata de problema mai larga si mai generala a
normalitatii.

Normalitatea
Exista mai multe categorii de definitii ale
normalitatii:
1. Norma statistica= cu atat mai normal cu cat se
conformeaza mai mult mediei statistice sau
frecventei maxime a modurilor de manifestare
ale indivizilor din cadrul grupului respectiv. Pe
masura ce se indeparteaza de aceasta masura se
considera ca fiind anormal. Cantitativ, aceasta
anormalitate poate fii in exces, anormalitate
pozitiva( de ex.geniu) sau in insuficienta,
anormalitate negativa( de ex. oligofren). Punctul
slab al acestei categorii de definitii: importanta
punctului de referinta fata de care ne
raportam.......riu cu adancimea medie de 20 cm/
QI =70 in zona endemica- gusa prin lipsa iod..
2. norma ideala= acel model care prin definitie este
considerat cel mai bun pentru grupul respectiv.
Freud- ca orice ideal, nu poate fii atins; omul
este cu atat mai normal cu cat se apropie mai
mult de norma ideala. Intr-o anumita societate
aceste idealuri nu sunt de obicei formulate
explicit, concret, totusi acestea sunt prezente prin
diferitele modele educationale, eroii, vedetele,
starurile promovate de societate. Deci norma
ideala difera in functie de societate, de cultura.
3. norma responsiva=buna capacitate a individului
de a face fata statuturilor si rolurilor sociale

dintr-o societate data, capacitatea de a se

comporta adecvat asteptarilor comunitatii.
4. normalitatea ca procese tranzactionale;
dependenta de stadiul de dezvoltare; normalitatea
trebuie inteleasa si evaluata in raport cu varsta.
Ilikibiologie/ ilikipsihologie... Parhon..
psihologia varstelor. Normlitatea este un proces
continuu ce presupune tensiune si efort din
partea subiectului.
Anormalitatea psihica poate fii inteleasa
atat din perspectiva structurii caracteriale cat si
din cea a unor trairi circumstantiale.
Persoanele particulare, anormale au unele
caracteristici tipologice accentuate care atrag
atentia celor din jur, indepartandu-se atat de norma
statistica cat si cea ideala. Relationarea lor sociala
si integrarea in comunitate, exercitarea rolurilor
sociale pot fii defectuoase. Aceste variante
particulare de personalitate sunt diferentiate de
cazurile cu grave deficiente de inteligenta=
oligofreni, de relationare sociala=autisti si cei cu
marcat caracter dizarmonic= personalitati
psihopatice ( stari defective, anevolutive).
O mentiune speciala merita unele cazuri care par
foarte normale, hipernormale; copil foarte
cuminte, ascultator, linistit, serios, constiincios,
muncitor, ordonat, care indeplinesc cu strictete tot

ceea ce se cere, respectand intru totul normele si

regulile. Lipsiti de spontaneitate si initiativa, de
sociabilitate, de bucuria jocului si a relaxarii,
inventivitate si indrazneala de a risca. De fapt
acesta este o persoana fragila, vulnerabila, ce-si
ascunde vulnerabilitatea in spatele indeplinirii
corecte a normelor si rolurilor sociale si care, sub
actiunea diferitilor factori situationali se pot
decompensa psihopatologic( normopatie).
Anormalitatea psihica situationala se refera la
starile reactive si de dezadaptare. De obicei sunt
tranzitorii si necesita asistenta psihiatrica doar cand
ating o intensitate semnificativa sau apar la
persoane vulnerabile.
Boala psihica este o stare de durata variata,
in cadrul careia apar importante modificari psihice
negative atat in planul trairilor subiective, cat si al
expresiilor si comportamentului. Constiinta si
intreaga structura psihica a persoanei sunt
denivelate si dezorganizate, in asa fel incat apar
trairi si manifestari diferite de cele ale existentei
normale. Concomitent este prezenta o reducere a
capacitatii de autocontrol constient si de
manifestare a vointei libere si responsabile.
Consecutiv rezulta o grava perturbare a relationarii
interpersonale, a integrarii si randamentului social.
Boala psihica se manifesta de obicei in episoade
care se instaleaza progresiv sau brusc, pot dura

saptamani, luni sau ani. La ora actuala marea

majoritate a bolilor psihice se pot remite total sau
partial, in urma tratamentului psihiatric. Episoadele
pot reapare. In cazul remisiunilor partiale raman
stari defective psihice de lunga durata cu
persistenta simptomelor din cursul episodului sau
se poate produce o modificare a personalitatii, sau
doar un defct energetic, astenic, sau deficit in
planul relatiilor si performantelor sociale

Definirea conceptelor de normalitate si

anormalitate psihica reprezinta un demers util si
necesar psihiatriei si principiilor psihiatrice
comunitare.
Structurarea acestora a permis crearea cadrului
necesar unei profilaxii primare, secundare si
tertiare psihiatrice cat mai eficiente.
Doctrina psihiatrica comunitara promoveaza
dezinstitutionalizarea si transinstitutionalizarea,
cu scaderea duratei spitalizarii si dezvoltarea
retelei de suport social, munca in echipa
multidisciplinara formata si din personal
nonmedical si subdivizata in grupe de activitate
centrate pe activitati sociale specifice.
In acelasi context se inscrie- 1.monitorizarea
cazuisticii, -2.asigurarea conditiilor de

continuitate a asistentei, -3.stimularea

adresabilitatii la reteaua serviciilor psihiatrice cu
accent pe categorii sociale defavorizate.
In esenta obiectivele psihiatriei comunitare
vizeaza atitudinea profilactica si ingrijirea
extraspitaliceasca a pacientului psihic .
Intre persoana si lume exista fie armonie, fie
dezacord sau conflictualitate, la un moment dat.
Factorii social-istorici, culturali, etnici si religiosi
indeplinesc un rol predispozant, declansant sau
patoplastic.
Binomul normalitate-anormalitate, abordabil
statistic dupa generalitatea unor norme si legi il
depaseste in complexitate pe cel sanatateboala, mai dependent de concretul cazuisticii.
Psihiatria poate apela la trei categorii de norme
care stau la baza normalitatii: norma statistica
care implica evidentierea particularitatilor
atitudinale si expresive aferente elementului
social cultural si istoric; norma valorica,
intangibila, corespunzand idealului individual si
colectiv in sensul in care comunitatea considera
ca acesta ar trebui sa fie: norma functionala
care reflecta masura in care o componenta isi
indeplineste rolul atribuit si asumat in cadrul unei
optime functionalitati a ansamblului.
Normalitatea presupune deci cu inerenta
referire la persoana umana apartenenta

simultana la norma statistica si la cea ideala intrun anumit context socio-cultural, individual,
indeplinandu-si corespunzator functiile in cadrul
comunitatii.
Anormalitatea sau din punct de vedere
patologic, indepartarea de la norma in sens
negativ, inseamna un deficit de integritate si de
integrare a persoanei in ambianta. Ea se
realizeaza in toate acceptiunile mentionate ale
normei.
Intr-o perspectiva comunitara, aferent careia
individul constient sau/si constientizat devine
parte integranta a unui sistem cu valente
dominant preventive si reabilitative, abordarea
conceptelor de referinta poate fi facuta porninduse de la inegalitatea de principiu a persoanelor
din punctul de vedere al diversitatii si nivelului
valoric existential. Aceasta diversitate individuala
care se interconditioneaza reciproc cu
complexitatea compozitionala a ambiantei
trebuie sa constituie, in context comunitar, un
factor optimizant al sociabilitatii si nu unul
perturbator al acesteia.
Astfel, conditia de normalitate este asigurata
atunci cand in cadrul unui demers constient
persoana reuseste ca prin cunoastere,
comunicare si creativitate sa-si asigure starea
de echilibru contribuind simultan la echilibrul

colectiv. Surplusul de implicare personala in

problematica existentiala comunitara trebuie
dirijat in mod responsabil spre compensarea
dezechilibrului semenilor aflati la periferia sau in
afara existentei comunitare. Normalitatea
presupune o adaptare, conformism dar si
implicare, initiativa, originalitate creatoare, o
doza de non-conformism distantata insa de
sensurile sale peiorative.
In acest context anormalitatea inseamna
intr-o prima instanta un deficit de empatie in
raporturile interpersonale si unul de angajare
dezinteresata in asistarea si reabilitarea
destinelor individuale perturbate in sens
psihopatologic.
Ea
poate
reprezenta
deasemenea un deficit de informatie medicala
cu ignorarea sau evitarea consecutiva a
situatiilor existentiale potential stresante.
Alaturi de carentele educative deficientele
activismului profesional,(cu toate consecintele
lui, de la cel de natura materiala pana la cele
morale), contribuie la plasarea intr-o pozitie
extracomunitara. In acelasi context se situeaza
nesubordonarea scopurilor personale celor
colective cu alterarea atributelor de reciprocitate
si solidaritate interumana.
Conceptul de anormalitate in sens comunitar
poate fi discutat si prin prisma mentalitatii

colective care dezavantajeaza si rejeteaza

deseori bolnavul psihic chiar aflat in faza
remisionala. Perturbarea si sub acest aspect a
reabilitarii care insemna in perspectiva abordata
un deficit de socializare, insotit de modalitati de
reactie
si
de
expresie
dezavantajante
augmenteaza
vulnerabilitatea
individuala.
Socializarea ondulanta ca si izolarea de lume
sunt
intotdeauna
factori
majori
psihopatogenetici.
Coordonatele preventiva si reabilitativa ale
asistentei de tip comunitar isi pot pierde din
continut si in cazul deficientei resurselor tehnicomateriale ca si aferent scepticismului asupra
statutului
stiintific
sau
tensiunilor
interdisciplinare.
Faptul ca, in sens comunitar, boala nu mai
este privita ca o problema personala ci ca una
colectiva, trebuie sa se rasfranga in mod pozitiv
asupra discrepantei dintre aspiratiile individuale
si cele colective pana la identificarea lor,
modelele culturale si experienta grupului social
fiind mereu implicate.
Saracirea lumii valorilor si perturbarea
categoriilor morale individuale completeaza
conditia de anormalitate care in contextul de
referinta si intr-unul antropologic depaseste rolul

dintre prioritatea biologica si suprematia

psihologica.
Cele doua concepte abordate nu sunt net
delimitate deseori si datorita faptului ca
anormalitatea nu este mereu neobisnuita, in
afara tiparelor comunitare sau mereu imorala.
Ea ramane in permanenta mai dificil de definit
decat normalitatea, faptul pledand pentru geniul
comuniunii si pentru aspiratiile de bine, frumos si
adevar care anima persoana umana.
[Prelipceanu, 23,40]
Normalitatea este pentru psihiatrie un calcai
al lui Ahile. Ea ii releva, pe de o parte, limitele
propriilor instrumente (nu exista criterii pentru
normalitate, asa cum exista pentru afectiunile
psihice) si, pe de alta parte, recursul la metoda
altor stiinte (psihiatria este interdisciplinara in
multe dintre domeniile sale aplicative). Acest
fapt a fost evidentiat si la noi in ultimii ani,
datorandu-se in buna masura si unei supralicitari
a menirii sociale a psihiatriei. Mai in gluma, mai
in serios, se solicita de exemplu psihiatriei in
diverse
circumstante
cu
impact
public
considerabil sa precizeze competenta psihica
a unei persoane publice sau chiar sa se
sesizeze din oficiu in unele cazuri. Dincolo de
provocarea teribilista a unor astfel de solicitari,

ramane intrebarea daca stim unde incepe si

unde se termina normalitatea psihica. Inainte de
a da un raspuns transant la o intrebare ce se
cere atent nuantata, ne propunem, in paginile
urmatoare, sa trecem in revista cateva
acceptiuni traditionale ale psihiatriei clasice
asupra problemei, fara pretentia de a o epuiza.
Normalitatea este o notiune limita a
psihiatriei
si
psihologiei.
Ancorandu-se
conceptual in axiologie ea trimite la referinte din
sfera stiintelor normative, de la etica la drept si
sociologie. Psihiatrul resimte cel mai acut nevoia
unei definitii a normalitatii cand se afla in
ipostaza de expert judiciar si trebuie sa convinga
instanta de judecata/procurorul/anchetatorul ca
o persoana in conflict cu legea sufera/ sau nu
sufera de o afectiune psihica. Alte situatii in care
starea de normalitate (sau sanatate) psihica
face parte din inventarul diagnostic al psihiatrului
sunt: participarea unei capacitati specifice a unei
persoane (de a satisface serviciul militar, de a
incheia un act/ o casatorie, de munca, de portarma etc.), de a exercita o anumita profesiune
(mecanic de locomotiva, pilot etc.). Demersul de
a o evalua pare insa de-a dreptul sisific, avand
in vedere dificultatile metodologice ce-si au
sorgintea in contradictia originara a conceptului
insusi, ambivalent si abstract pentru ca incearca

sa defineasca omul (fiinta biologica, dar si

spirituala) in limitele (sau din perspectiva)
idealului normativ, etic, axiologic. Pe de alta
parte exista o permanenta si implicita raportare
la normalitate in existenta curenta care ne obliga
sa-i cautam repere in sfera imediatului. Ne
referim la normalitate pentru a intelege lumea in
care traim si pe noi insine, pentru a alege sau a
ne lasa alesi. Aceasta permanenta aspiratie
spre normalitate este pana la urma un proces pe
care il parcurgem de-a lungul istoriei noastre
individuale si de specie printr-o continua
ajustare, armonizare la evolutiile spatiului si
timpului in care existam, la rigorile culturii,
logosului caruia ii apartinem, proces ce poate fi
generic denumit adaptare.
Cine poate spune unde inceteaza normalul
si unde incepe anormalul? Poti tu insuti sa
definesti aceste concepte de normalitate si
anormalitate? Nimeni nu a rezolvat aceasta
problema inca, medical sau filosofic. Ar trebui sa
stii asta. (E. Ionescu, 1960, cit. de Offer,
Sabshin, 1966, p.IX).
Intr-adevar medicina, si mai ales psihiatria
au descoperit dupa o intreaga istorie a
descriptiilor si clasificarilor, ca nu au o definitie a
normalitatii. Medicina somatica a evoluat multe
secole, psihiatria mult mai putin, bazandu-se pe

traditia definirii sanatatii ca echivalentul implicit

al normalitatii, si ambele ca absenta a bolii, a
simptomelor. Fiind un demers indelungat,
dezvoltat din nevoia imperativa de a face bine,
ceea ce a presupus un lung sir de descoperiri,
unele epocale (Harwey, Koch, Pasteur, Fleming
s.a.), normalitatea sau sanatatea au ramas si
chiar raman deziderate tangibile, usor de afirmat
atata vreme cat patologicul poate fi anihilat,
vindecat. Asa cum vom putea constata, odata cu
schimbarea paradigmei medicinii moderne de la
obiectivul, prioritar si focalizat pe individ, de a
trata, la strategia sanatatii publice de a prevenii,
dihotomia boala sanatate (dupa modelul
antinomic boala normalitate) a devenit
insuficienta. Modelul medical ideal (si confortabil
pentru a raspunde intrebarii unde inceteaza
normalul si unde incepe patologicul) a fost cel al
bolii infectioase, conform caruia normalul
(sanatosul) inseamna absenta bacteriemiei,
viremiei sau a unui focar infectios sau
eradicarea lui. Aceasta definitie negativa a
normalitatii/sanatatii, transanta si, de aceea,
confortabila este _ asa cum vom vedea
insuficienta
pentru
sfera
normalitatii
psihice/sanatatii
mintale
in
care,
pe
langaafectiunile majore, exista stari aflate in
zona de granita dintre normalul si patologicul

psihic (tulburarile de dezvoltare a personalitatii

sau tulburarile de adaptare).
De ce este greu de definit normalitatea
psihica? Din mai multe tipuri de motive.
In primul rand datorita multitudinii de
perspective din care poate fi privita persoana:
psihologica (inzestrare cognitiva, aptitudinala,
emotionala,
volitionala,
comportamentala),
socio-educationala,
socio-culturala,
interrelationala. Se poate vorbi de normalitate
din fiecare dintre aceste perspective; ele nu sunt
insa congruente la un individ decat intr-o
eventualitate a unui ins uman armonios
inzestrat, cultivat si integrat social. Ar fi atunci de
precizat ca de fiecare data cand evaluam
normalitatea cuiva trebuie precizata perspectiva
din care privim,precum si criteriile adecvate: din
punct de vedere al comportamentului in
societate X este perfect normal sau Y are niste
obiceiuri absolut normale etc.
In al doilea rand, fie ca este vorba de o
definitie soft, de uz curent, fie ca incercam o
definitie bazata pe o evaluare mai riguroasa,
aceasta va fi incarcata de subiectivitatea celui
care o face, incat normalul astfel definit nu este
altceva decat normalul asa cum il concepe cel
care face aprecierea. S-a spus in repetate
randuri de catre multi autori ca normalul

comportamental (psihic) este saturat de conotatii

valorice. Rezulta de aici ca evitarea aprecierii
valorice in definirea normalului psihic ar fi calea
ce trebuie urmata. Numai ca, asa cum vom
vedea, acest lucru nu este posibil.
In al treilea rand, asa cum vom putea
constata pe parcursul paginilor care urmeaza,
oricare perspectiva din care normalitatea poate
fi abordata se intersecteaza cu celelalte.
Normalitatea este un concept relativ
(Laughlin, Levine), o fictiune ideala (Freud;
citati de Cavenar si Walker, 1983) pe care
sociologia, medicina in general si psihiatria in
special, psihologia, stiintele normative, dar si
opinia comuna incearca sa il defineasca si al
carui sens denotativ implica delimitarea de
anormalitate, de devianta, de boala, de urat si
rau, de nefiresc. Fatalmente fragmentata
conceptual (se poate vorbi de normalitate la
nivelul morfologiei si fiziologiei, de una a
grupurilor mici sau mari, de una etno-culturala, a
unei epoci sau a unei perioade a vietii individului
sau de alta legata de sex, de cea statistica si
valorica etc.) normalitatea se leaga de
problematica libertatii umane (Ey,1979) si
defineste in sens filozofic ceva care este cum
trebuie sa fie constituind un sinonim atenuat al
lui bun si just (Haynal,1980). Anormalitatea,

genul proxim al normalitatii, se constituie pentru

A. Comte (ibid.) din variatiile superioare si
inferioare ale acesteia. Se poate vorbi de mai
multe sensuri conotative ale normalitatii derivate
din sensul general filozofic, dupa perspectiva din
care este conceputa. Un prim sens conotativ
trimite in medicina la normalitatea somatica si
psihica. Numai ca despre normalitatea biologica
se poate vorbi azi in termeni relativ rigurosi,
ceea ce, deocamdata, nu putem spune despre
normalitatea psihica (Stossel, Ogodescu, 1972,
p.38). Pentru psihiatrie, mai mult decat in restul
disciplinelor medicale, normalitatea este un
concept dificil, intrucat se confrunta cu
variabilitatea infinita a formelor individuale ale
psihismului, a tipologiilor si variantelor
normalului si a formelor de tranzitie spre
marginal, variabilitatea fiind definitorie naturii
umane, concept biologic fundamental al
acesteia (Ryle, cit. de Cavenar si Walker, 1983).
Diversitatea asigura culoarea, nota particulara a
fiecarui individ si rezulta din confruntarea
echilibrata a tendintelor individuale cu ambianta
sa sociala si cu un ideal al normei (K.
Hildebrandt, cit. de Kolle,1961) pe care si acesta
il promoveaza, depinzand asa cum spunea
Kolle (ibid.) de forta si structura persoanei
fiecaruia in parte. Individul ideal, eroul

teoretizat de Hildebrandt, nu este o medie a

diverselor temperamente existente, ci o sinteza
a
unor
functiuni
psihice
si
extreme,
temperamental-caracteriale sudate prin puterea
de creatie, esenta a normei ideale. Aceasta
putere de creatie care traverseaza si unifica
diferitele trasaturi temperamentale si de caracter
ale eroului lipseste asa cum comenteaza
polemic K. Kolle (ibid.) tocmai nenorocitului
asa zis normal de care fac caz multi psihiatri.
Daca aceasta afirmatie a fost vreodata
adevarata, ea necesita azi oricum un corectiv
care tine de o epoca istorica si de o anumita
distantare obiectiva fata de realitatea umana, a
psihiatriei si psihiatrilor: puterea de creatie este
astazi demitizata, ea exercitandu-se cotidian de
un foarte mare numar de oameni in diferite
ipostaze, de la laboratoarele si mesele de lucru
ale laureatilor premiului Nobel la plansetele
inventatorilor, iar omul normal privit mai putin
ca o medie, o mediocritate sau un conformism
mecanic (Ey,1979) si mai mult ca o celula vie,
functionala a unui sistem social. Pentru
psihiatru, anormalitatea nu este doar o variatie,
o indepartare pur cantitativa de normalitate ca
medie statistica: un individ nu poate fi categorisit
ca bolnav psihic doar pentru ca este vehementin
apararea ideilor proprii, exaltat prin convingerile

sale, genial prin creativitatea sa, raufacator prin

comportamentul sau delictual sau scandalos,
prin pervesiunile sale (Ey, ibid.). Daca aceste
comportamente pot insa uneori apartine si unui
individ bolnav, ele se pot inscrie de cele mai
multe ori in zonele marginalitatii psihice, dar pot
fi si rezultatul unei variatii comportamentale mai
mult sau mai putin intampltoare in existenta
individului (ca de exemplu comiterea unui delict)
sau al probabilitatii unui mod de existenta (ca
genialitatea). Daca, asa cum observa K.Kolle
(1961,1963), la majoritatea oamenilor exista o
dorinta, mai mult sau mai putin constienta, de a
tinde spre si de a se conforma unui standard al
normalului, si acesta mai mult sau mai putin
vizibil sau exprimabil, dependent pana la un
punct de mode, este tot atat de adevarat ca
normalul in general exercita asupra opiniei
comune o adevarata fascinatie, care tine
probabil de aceasta aspiratie intima a fiecaruia
spre un prototip al perfectiunii, ca si de anumite
proiectii inconstiente in cazul evaluarii
normalitatii altuia, in cadrul careia o
autoimplicare narcisista nu poate fi totdeauna
exclusa. Pe aceasta curba ascendenta, care se
aproprie asimptomatic de ideal, se inscrie
normalitatea
statistica,
zona
maximei
probabilitati de a exista in cadrul normei unui

individ. Aceasta norma constituie latura obiectiva

si definitorie din punct de vedere social (dar si
psihologic, comportamental) al normalitatii.
Individul aflat in zona normalitatii statistice se va
raporta, sau nu, la un tip normo-ideal catre
care tinde eventual in plan intim, subiectiv. Acest
tip depinde de Weltanschauung-ul fiecaruia
(Hildebrandt, cit. de Kolle,1961), parametru
subiectiv al normalitatii, prin care filtreaza tipul
normo-ideal, raportandu-se la acesta si
delimitandu-se pe sine. De aceea, medicul va
concepe diferenta normal-anormal la nivelul
umanitatii, si nu la cel al vitalitatii umane
(Beorhave, cit. de Ey,1979), iar diferenta
specifica
dintre
normalitatea-anormalitatea
psihica nu va putea fi definita decat prin
intermediul disocierilor conotative multiple ale
primei.
Aceste sensuri realizeaza o definire a
normalitatii
drept
atibut
al
integritatii
organismului si al adaptarii homeostazice a
acestuia la mediu(Haynal, 1989), singura
orientare operanta si in cadrul careia norma
functionala ocupa pozitia privilegioata, asa cum
vom vedea.
Formulari diferite elaborate de autori diferiti
converg catre un aparent consens al
acceptiunilor normalitatii. Offer si Sabshin (1966)

inventariaza careva. Edwards (1935) enumera

patru categorii de indivizi umani (mediu, normal,
adaptat si eficient) care par a fi, de fapt, unul si
acelasi. Wolff (1950) accepta trei sensuri ale
normalitatii: media statistica, sensul normativ
(bazat pe principii morale) si cel clinic sau
functional (normalul este individul care
functioneaza adecvat in propriul sau mediu).
Ruesch si Bateson (1951) enumera trei
acceptiuni care stau la baza conceptului
psihiatric de patologie, normalitatea fiind deci
derivata conotativ din patologic: acceptiunea
statistica (deviatia de la normal), functionarea
optima si clasificarea diagnostica dupa criterii
prestabilite. Normalul ar fi astfel dedus ipotetic
ca o medie opusa patologicului evaluat cu
mijloace clinice. Offer si Sabshin (1966)
stabilesc ca nota comuna, pe buna dreptate,
perspectiva functionala, propunand propria lor
clasificare:
normalitatea
ca
sanatate,
normalitatea ca utopie, normalitatea ca medie
si ca proces. Sa le examinam pe scurt pe
fiecare.
Normalitatea ca sanatate reprezinta,
pentru autorii citati, abordarea medicala
traditionala, medicina fiind perceputa ca
definirea patologiei, ceea ce ramane nedefinit
fiind un reziduu aproape universal de

normalitate sau sanatate. Normalitatea ocupa

asadar portiunea majoritara a unui continuum in
cadrul caruia patologicul este portiunea
minoritara (ibid., p.99). Sanatatea devine mai
curand ceva rezonabil decat starea optimala
de functionare (ibid., p. 100), iar aceasta
perspectiva ar fi premisa medicinei preventive,
interesata de prevenirea aparitiei simptomelor
care interfereaza cu functionarea optima a
pacientului (ibid.). Individul sanatos ar fi acela
care este liber de dureri neobisnuite, disabilitati
si nu ar trai o senzatie majora de disconfort
(Romano, 1950).
Aceasta abordare a normalitatii ca
sanatate ofera avantajul metodologic al
obiectivitatii pentru ca patologicul poate fi mai
usor definit decat starea pozitiva de sanatate,
observa cei doi autori citati.
S-au invocat doua argumente pentru a
sustine normalitatea ca utopie. Primul ar fi
relativismul cultural (un ins clasificabil ca bolnav
mintal de un psihiatru dintr-o tara din cultura
vestica, ar putea fi normal pentru o societate
tribala) si al doilea psihanaliza (conform careia
armonia ego-ului, selfactualizarea raman
idealuri, intrucat nu exista ins fara defense
nevrotice). Normalitatea ideala pare sa fie astfel
idealul platonic, de neatins al psihoterapiei

optimale (Rogers, 1959) prin care s-ar realiza

persoana pe deplin functionala la finele curei
terapeutice. Abordarea de catre medicina
preventiva a sferei patologicului di stadiile sale
precoce, inainte chiar ca boala sa se declare,
prin reducerea factorilor de risc, a facut ca unele
boli sa se manifeste atenuat ceea ce inseamna,
dupa Offer si Sabshin (1966) ca normalitatea ca
utopie poate deveni in viitor mai putin utopica.
Este o viziune ce trebuie nuantata dupa mai
bine de un sfert de secol, pentru ca civilizatia
naste boli noi in locul celor eradicate (asa
numitele boli ale civilizatiei, dependenta de TV,
sedentarismul, sindromul post-Vietnam si mai
nou, post razboiului din Golf).
Normalitatea ca medie este perspectiva cel
mai larg acceptata in stiintele biologice si
sociale, intrucat variatiile individuale ale unui
numar mare de subiecti respecta distributia
normala a oricarui fenomen statistic. Aceasta
este redata de curba normal configurata
descrisa de Gauss si care are bine cunoscuta
forma de clopot. Spre deosebire de primele
doua perspective enuntate, pentru care
normalitatea anormalitatea formau un
continuum, perspectiva mediei situeaza
normalitatea spre partea medie a clopotului,
ambele extreme ale sale situandu-se in afara

mediei, adica in zona rangurilor joase si

constituand cele doua zone ale normalitatii, cea
de sub si respectiv de deasupra rangului mediu
statistic. Daca se evalueaza QI la un numar
semnificativ statistic de indivizi, spre exemplu,
vom avea doua zone deviante, cea inferioara
stanga a indivizilor subanzestrati si cea
inferioara dreapta a celor supradotati, ambele
continand un numar scazut, relativ egal, de
indivizi. Evident ca si aceasta perspectiva isi are
criticii sai. Cohen (1959) cit. de Offer si Sabshin
(1966) atrage atentia asupra pericolului
etichetarii ca devianti a celor care se situeaza
sub rangul mediei intr-o anumita societate si
cand se considera ab initio ca aceasta medie
reprezinta normalul, ipostaza de neignorat in
cazul unei societati nedemocratice. Mai mult, am
adauga noi, o evaluare statistica se face
urmarind un set limitat de variabile, iar
normalitatea psihica nu poate fi evaluata decat
printr-o multitudine de criterii, de naturi diferite
(teste de inteligenta si personalitate, scoruri pe
scale, valori simbolice neevaluabile cantitativ)
daca dorim sa nu cadem in pacatul etichetarilor.
In mod curent insa, normalitatea nu se masoara,
ci se apreciaza, se aproximeaza. Chiar in
ipostaza de expert, psihiatrul nu pune
diagnosticul de normalitate, ci de absenta a ei si

chiar si asta cu rezervele de rigoare, sugerate

explicit de formula cel mai des uzitata: fara
tulburari psihice clinic manifeste in momentul
examinarii. Simpla evaluare cantitativa nu
spune pana la urma mare lucru, nici in materie
de normalitate si nici de devianta, ci doar
stabileste niste prime conditii obligatorii. Este
evident ca nu poti fi normal cu un QI mic, dar
nici genial cu unul foarte mare. Este nevoie de
inca ceva pe care scalele si testele nu l-au
precizat pentru ca, printre altele, de multe ori
umanitatea isi descopera geniile dupa ce
acestea dispar! Iata deci, ca nici idealizarea
normalului statistic nu pare sa ne duca prea
departe pe calea definirii normalitatii.
Normalitatea
ca
proces
(sau
ca
interactiune sistemica) incearca sa rezolve
imperfectiunile celorlalte trei perspective punand
normalitatea sub semnul devenirii personalitatii
ca o progresie in timp care ar antrena o
crestere progresiva a capacitatii de adaptare a
individului.
Comportamentul
uman
ar
interactiona sistemic de-a lungul existentei
individului cu mediul social si cultural in care
individul traieste. Orientarile recente care
integreaza teoria vulnerabilitate stres cu datele
de dezvoltare socio educationala si familiala
pledeaza fara doar si poate pentru o viziune

sistemic integrativa asupra bolii psihice si deci

a non-bolii, a normalitatii. De altfel, individul
trebuie sa ramana normal de-a lungul intregii
biografii, chiar si atunci cand in jurul lui totul se
schimba. Un ins care in 1990 avea 65 de ani si
traia in estul Europei a trebuit sa se adapteze in
decursul biografiei sale la vreo 3 4 tipuri de
regimuri economico politice, istoria oferindu-I
ocazia sa parcurga distante imense pe scara
sociala (de la conditia de cetatean respectabil la
cea de detinut politic si in final, la varsta a treia,
de inalta notabilitate in stat). La sfarsitul unei
astfel de cariere biografice, daca supravietuiesti
si nu innebunesti, poti eventual deveni intelept
(un calificativ posibil al normalitatii).
De altfel, conceptul de epigeneza a
dezvoltarii personalitatii (Erikson, 1959) sustine
chiar aceasta evolutie prin cele 7 stadii de
dezvoltare pe care individul la parcurge pana la
cel de maturitate, adica de functionare optima.
Intreaga existenta constituie un proces adaptativ
pe
parcursul
caruia
personalitatea
se
autoconstruieste integrandu-se in nisa sa
ecologica printr-un lung sir de crize de viata pe
care individul invata sa le rezolve.
Vom trece in revista in paginile urmatoare
principalele abordari ale conceptului de
normalitate pornind de la modelul etiologic bio-

psiho-social (Branzei, 1974, Engel, 1977)

acceptat astazi in literatura psihiatrica. Demersul
descriptiv, analog celui din nosografie, poate fi
criticabil intr-o discutie despre normalitate (care
este altceva decat boala), dar ofera totusi
beneficiul de a fi o cale sistematica de
apropriere a unui subiect controversat.
Perspectiva psihologica
Aceasta perspectiva comporta acceptiunea
normalitatii individuale si a celei colective
(definita prin norma statistica). Prima vizeaza
individul ca entitate unica si irepetabila, a doua
aproximeaza, cu mijloacele psihometriei, limitele
mai mult sau mai putin obiective ale unei
normalitati general valabile pentru o anumita
populatie.
Normalitatea individuala are drept limita
inferioara norma statistica si drept limita
superioara normalitatea ideala. Individul normal
este individul nonbolnav, fara simptome si care
corespunde unor criterii cantitative (inteligenta si
trasaturi de personalitate ce pot fi evaluate), dar
si valorice (ale normei sau mediei statistice).
Dincolo de aceasta limita inferioara se afla
domeniul iluzoriu al normalitatii ideale definibila

prin grila psihanalitica (ego armonios, echilibrat)

si superpozabil peste modele cultural-simbolice
(idealul clasic al omului). Numai ca in
conformitate cu preceptele psihanalitice nu
exista individ liber de defense nevrotice, deci
nici normalitate ideala (Freud, 1937 cit. Offer,
Sabshin, 1980).
Sunt autori care implica procesul de
socializare in construirea normalitatii ideale.
Rogers (1963) evoca personalitatea pe deplin
functionala pe care o asociaza, pe langa
conditii ce tin de self-actualizarea atat de draga
psihanalistilor (capacitatea de a simboliza
experientele cu acuratete in constiinta, nevoia
de apreciere si autoapreciere pozitiva,
congruenta propriei experiente cu pripria parere
despre sine etc.) si unor conditii de sorginte mai
curand socio-genetica. Acestea ar fi: selfstructura
personalitatii
sa
fie
flexibila,
predispusa schimbarii prin asimilarea de noi
experiente, individul sa aiba capacitate de
adaptare creativa la noutatea fiecarei situatii si
de testare efectiva a realitatii, chiar atunci cand
nu are date suficiente despre acea realitate sau
ii este chiar nefavorabila, sa atraga aprecierea
pozitiva a semenilor si sa aiba relatii armonioase
cu aestia etc.

Maslow (1970, pag. 98) afirma, pe de alta

parte, ca o trebuinta este cu atat mai specific
umana, cu cat este mai inalta si situeaza in bine
cunoscuta sa piramida, la nivelele superioare,
trebuintele de armonie interioara, de simetrie si
autorealizare, de a sti, a intelege, a invata si a
descoperi, care sunt in stransa interrelatie cu
dimensiunea sociala si culturala a omului.
Normativitatea constituie suma conditiilor
care asigura libertatea unui individ de a exista in
normalitate si nu poate fi cuantificata, ea
neavand o limita superioara, ci doar una
inferioara(Ey, ibid.), statistic definibila prin Q.I.
de exemplu, caci conditia individuala cea mai
generala a libertatii de a fi normal este
prezumtia unei inteligente acceptabile.
Dupa Ey (ibid.) analiza clinica pe care o
efectueaza psihiatrul este o evaluare a
normativitatii. Norma ideala, norma-valoare sau
axiologica definita de stiintele normative (etica,
estetica, logica, epistemologie) este pentru K.
Schneider ceea ce corespunde idealului
subiectiv personal. Individul opteaza pentru un
model normo ideal conform aspiratiilor sale. K.
Schneider (1950) spune: pentru unul este
normal Goethe, pentru altul Bismark, pentru al
treilea Sf. Francisc. Anormalul valoric va fi
pentru individ tot ce contrazice figura ideala.

Mezger (cit. Petrilowitch, 1966) sesizeaza

infiltrarea invariabila a judecatii de valoare si in
norma
statistica,
fapt
care
dovedeste
relativitatea oricarei absolutizari in materie de
definire a normalitatii, chiar si norma statistica
ingloband in mod necesar valente ale normei
sociale (care este preponderent valorica). O
rezolvare a acestei situatii dilematice o poate
oferi conceptul de norma responsiva (Grote, cit.
de K. Kolle, 1961) corespunzatoare definitiei
normei functionale (Hollingsworth, ibid.). Norma
responsiva se referea la modul in care inima, de
exemplu, corespunde sau nu necesitatilor
functionale homeostazice ale individului si nu la
faptul daca ea este sau nu normala din punct de
vedere statistic. Obiectia de principiu a acestui
model normativ este ca el poate conduce la
dizolvarea
conceptului
de
normalitate,
inlocuindu-l cu normalul particular al unui individ
dat. Se poate insa presupune sau chiar postula
ca, in general, toate inimile care satisfac
cerintele
homeostazice
circulatorii
ale
posesorilor lor vor avea caracteristici morfofunctionale apropiate, fiind distribuite in cadrul
unei multimi suficient de omogene pentru a
putea caracteriza un model unitar bine definit al
inimii normale. Ceea ce in ultima instanta se va
referi tot la o norma statistica. Tinand seama de

determinismul mult mai complex al persoanei, I

se poate extrapola acest rationament pentru a
ingloba
norma
statistica
perspectivei
responsivitatii adaptative (in cadrul unui context
socio-cultural definitiv). Se poate ajunge in acest
fel la o definire sistemica si cu atat mai operanta
a normei conceputa ca norma functionala
(Hollingswort, cit. Kolle, 1961), deziderat spre
care tind multiplele intrebari nerezolvate legate
de normalitate si care va depinde de modelul
conceptual al functionarii organismului, ca si de
telenomia pe care I-o atribuim (Haynal, 1989).
Mentinandu-se in perspectiva unei integralitati a
organismului si a homeostaziei acestuia cu
mediul sau, norma functionala trimite la un
model regresiv al bolii psihice, fie ca vorbim de o
disolutie a unor functii ierarhizate (Sherrington,
Jackson, Ey), de regresiunea in sens freudian,
sau de defectul de comunicare (Pamfil,
Ogodescu, 1974).
Normalitatea, ca notiune, ramane insa la fel
de indefinibila, chiar daca acceptam norma
functionala.
Presupunand
coexistenta
echilibrata a identitatii vii si a metarmofozei
persoanei (ibid.), ea se sustrage de la definirea
valida din punct de vedere practic, dar lasa loc
elaborarii unor suficient de precise cadre

nosologice pentru ca acestea sa fie utile in

domeniul actiunii practice a psihiatrului.
Perspectiva trans-culturala
Aceasta abordare incearca sa defineasca
normalitatea sub aspectul modului de viata
sincronic
si diacronic
al unui
popor,
determinismul cultural fiind implicit celui social.
Remanenta culturilor este mult mai mare insa
decat a structurilor si fenomenelor sociale care
le genereaza. Societatile se schimba periodic,
puterea, controlul social si sistemul normativvaloric modificandu-se consecutiv, dar folclorul,
obiceiurile
religioase,
spiritualitatea
unei
populatii sau ale unui popor persista
nenumarate generatii, alcatuind o veritabila
ereditate socio-culturala a acelui popor, o
mostenire culturala internalizata de individ prin
enculturatie. Trebuie precizat ca enculturatia
este in antropologie procesul analog socializarii
din sociologie. Pentru E.F. Tylor (1871) citat de I.
Badescu (1993, p.150), cultura este ansamblul
complex al cunostintelor, credintelor religioase,
al artei, moralei, obiceiurilor si al tuturor
celorlalte capacitati si obisnuinte, pe care le
dobandeste omul ca membru al societatii.

Acceptiunea sociologica
Aceasta perspectiva este esentiala pentru
tentativa de a defini normalitatea psihica. S-a
reprosat, totusi, acestei abordari subiectivismul
ce decurge din judecata valorica pe care o
implica, care ar duce in extremis la echivalarea
imoralitatii cu anormalitatea sau cu boala, ceea
ce conduce inevitabil la etichetarea bolnavului,
si -in consecinta
- la segregarea si
marginalizarea sa sociala.
Nu este de fapt vorba de a defini exclusivist
normalitatea din perspectiva sociologica, ci doar
de a-i recunoaste aceste abordari ceea ce nu-I
poate fi negat, anume conotatia valorica din
orice definitie a normalitatii psihice, care rezida
din chiar relatia dintre cel care defineste si
obiectul de definit: cine defineste in fond si ce
defineste? Este definit un set de comportamente
si atitudini ale unui individ sau mai multi (de
catre un grup). Reperul la care se va raporta
definitia normalitatii va fi chiar modul de a o
concepe al acestui grup de oameni, intrucat
orice colectivitate isi impune regulile si
controleaza respectarea lor. Grupul sau
societatea exercita astfel o presiune asupra

individului, care, in decursul procesului de

socializare, isi insuseste modul de viata,
normele si valorile grupului caruia-I apartine
pentru a fi acceptat de acesta, pentru a I se
integra. Aceste reguli sunt insusite prin invatare,
proces indelungat ce incepe in copilarie si
dureaza toata existenta individului, atata timp
cat el respecta si accepta regula jocului. Vorbim
de conformism (acceptarea, subsumarea si
urmarea de catre individ a prescriptiilor si
normelor sociale) sau nonconformism (inlocuirea
regulilor sociale cu peopriile criterii si opinii si
atitudinea critica fata de presiunea sociala
externa).
Normalitatea intr-o societate democratica
individualista( dupa N.Duruz- A fi psihiatru
astazi,
intr-o
societate
democratica
individualista-Psihiatru.ro;pg.20)
1. normalitatea ca expresie a individualismului:
acceptarea coexistentei extremelor de gandire si
practici pe terenul schimburilor sociale din lumea
de azi.
2. tipologia comportamentelor sociale actuale,
valorizate in cadrul individualismului democratic:
hiperspecializarea,
concurenta,
cautarea
performantei rentabile si recurgerea la evaluare.
3. cadrul de referinta in contextul sociopolitic
contemporan al pluralitatii, in care identitatea are

fete diferite, multiple dar pe care o impartaseste

toata lumea, cu un aer familiar, in care
diferentele sunt asumate si recunoscute.
Normalitate, comunicare si adaptare
Stossel si Ogodescu (1972) afirma: Una
dintre cele mai promitatoare si esentiale
perspective de a surprinde normalitatea sau
patologia psihica, cu cota lor parte de ordine si
dezordine este studiul comunicarii umane (p.
30). Propagand o abordare interdisciplinara,
autorii discuta problema normalitatii de pe
pozitia aplicativa a teoriei comunicarii. Pentru
autorii citati normalitatea se largeste astfel spre
internormalitate, ea fiind interindividuala si, prin
definitie <contagioasa>. Modalitatea de a
trata in acest fel normalitatea presupune
acceptarea caracterului ei sistemic, de proces
(asa cum au propus si Offer si Sabshin, 1976),
ceea ce presupune continua elaborare,
construire prin inductia reciproca la toate
nivelele dintre indivizi (ibid.).
Normalitatea
ar
fi
asadar
armonia
homeostazica a sistemului constituit din diferite
nivele de subsisteme (individuale, familiale,
gupale etc.). Fluxul input-urilor si output-urilor

informationale ar oscila si interactiona dinamic si

permanent mentinand o homeostazie care ar fi,
dupa Enatescu (1987), chiar normalitatea sau
sanatatea. Prin opozitie, boala este dezechilibrul
care produce dezordinea, dezorganizarea
sistemului. Prin comunicare, filon al contagiunii
normalitatii (Pamfil, 1972), aceasta normalitate
homeostazica se disipeaza pana devine un
ocean de normalitate care se automentine si
se autogenereaza. Astazi se vorbeste atat de
feed-back, mecanismul de autoreglare al
oricarui sistem, ca si de feed-forward, care
genereaza un proces homeoretic (Waddington,
1970), ce permite ca sistemul sa recupereze
ceea ce a pierdut prin diversele perturbari, si sa
ajunga finalmente acolo unde ar fi facut-o daca
nu ar fi fost perturbat.
De la normalitatea psihica la sanatatea
mintala
Definitiile
functionale
sunt
singurele
operationale pentru evaluarea normalitatii unei
persoane. Ele depasesc polarizarea transanta,
simplificatoare a definitiei negative (normalitatea
echivaleaza cu starea de bine, satisfactie,
fericire etc.). Astfel, Menninger (1945, p.2)

defineste normalitatea prin capacitatea de

ajustare a fiintei umane la lumea in care
traieste, dar si la ceilalti, cu maximum de
eficienta, satisfactie si fericire, prin acceptarea
regulilor jocului, prin atitudine si dispozitie
calma, inteligenta alerta si comportament
socialmente acceptabil. Pentru Glover (1956)
cit. de Offer si Sabshin (1966, p.42), persoana
normala este libera de simptome si conflicte
psihice, demonstreaza capacitate de munca si
este capabila sa-I iubeasca si pe altii, in afara de
sine.
Pentru aceste evaluari se utilizeaza in
prezent conceptul de sanatate mintala,
echivalent cu definitiile functional-adaptative ale
normalitatii.
Klineberg
(1954),
citat
de
Enachescu (1996) crede ca sanatatea mintala
este o stare de dezvoltare intelectuala si
emotionala optima care face individul compatibil
cu semenii sai. Ruesch (1980) enumera
premisele sanatatii mintale: capacitate de
percepere si cunoastere a realitatii, de a lua
decizii si a le implementa in actiuni, de
autoexprimare prin limbaj verbal si nonverbal, de
a raspunde la mesajele altora. Definitia
binecunoscuta a OMS afirma ca sanatatea
mintala este o stare pozitiva de bine, credinta in
propria valoare a individului, in demnitatea si

valoarea celorlalti, abilitatea individului de a0si

gestiona lumea interioara de gandiri si
sentimente, de a-si organiza viata si asuma
riscuri, de a initia, dezvolta si sustine relatii
personale mutuale satisfacatoare si capacitatea
psihismului de a se adapta si de a-si reveni
dupa socuri si stresuri (Jenkins, Culloch,
Parker, 1998, p. 1).
Tulburrile psihice au urmtoarele cinci dimensiuni :
o dimensiunea organic, care se poate extinde de
la alterri fine metabolice
i morfologice, biochimice-fiziologice, pn la
leziuni macroscopice, foarte diferite de la un
pacient la altul ;
o dimensiunea funcional i

fiziologic

ese

caracterizat prin modificri

neuro-vegetative, senzoriale, senzitive, motorii, ale
reflexelor i ale altor organe i aparate cu elemente
disfuncionale ;
o dimensiunea psihologic, exteriorizat prin

perturbri ale funciilor psihice,

conduitelor comportamentale ce pot fi evaluate
prin psiho-texte i scale ;
o dimensiunea personal, exprimat prin faptul
c tulburrile psihice sunt
foarte

strns legate de ; structura personalitii

trecute i prezente mpreun cu ansamblu istoriei

sale longitudinale i transversale, individuale,
sociale i chiar de incontientul su, Altfel spus,
icterul sau hernia inghinal sunt independente de
situaiile sociale, educaie, mentalitate

i de

caracterul pacientului,nu acela lucru se poate

afirma despre maladiile psihice care se afl ntr-o
dependen semnificativ de elementele mai sus
menionate.

Majoritatea

bolilor

psihice

sunt

tranzitorii , prezentndu-se sub forma unor

episoade

depresive,nevrotice,discomportamentale

psihotice,
etc.

alteori, sub forma unor tulburri cu evoluie de

lung

durat

(schizofrenia),

sau

definitive

(demena), iar simptomatologia i desfurarea

bolii se leag att de predispoziiile i structura
personalitii pacientului ct i

de condiiile

ambientale calitatea procesului terapeutic i a

suportlui social ;
o dimensiunea social se caracterizeaz prin
faptul c tulburrile psihice se exprim doar n
cadrul unor termeni de relaie ale pacientului cu
ceilali i chiar cu el nsui ( anorexia bulimia).
n cadrul acestei patologii socio-relaionale
pacientul devine
societate

motiv

un fel de a fi particular n
pentru care societatea nu-l

accept, i astfel boala psihic poate fi

considerat ca tranziia unei patologii personale
de conflict la o patologie de relaie social.
Dimensiunile menionate fac din psihiatrie
o disciplin medical caritabil i curabil care are
nevoie i de un sistem psihologic de noiuni care s-I

permit s generalizeze i s delimiteze ct

exact

mai

cele observate.De fapt, prin noiunile

psihopatologice se definesc elementele i trsturile

particulare ale diferitelor tulburri psihice precum i
ale teoriei acestora.

Bibliografie :
1.A.NIRESTEAN
NORMALITATE
SI
ANORMALITATE
IN
PERSPECTIVA
PSIHIATRICA COMUNITARA;
2.Lazarescu, Ogodescu- Indreptar de psihiatrie;
pg. 19-24.
3.Prelipceanu, 23,40]

Personalitatea normala si patologica

Personalitatea si ciclurile vietii.

-Boala si personalitate.
-Personalitate premorbida si teren predispozitional.
-Tulburari de personalitate.
Personalitatea=
Calitatile comportamentale stabile ale unui individ
intr-o mare varietate de circumstante.
Este bine ca medicul sa fie capabil sa evalueze
personalitatea, pentru a ajunge sa prevada
comportamentul pacientilor in cursul bolii.
La pacientul psihic, personalitatea nu determina
numai modul de reactie in timpul imbolnavirii, ci
modifica, de asemenea, terenul si poate fi
interpretata uneori gresit drept boala.
Trasaturile de personalitate
Pot determina predispozitia unor oameni la
tulburari emotionale la trecerea prin evenimente
stresante
Ex: o persoana nelinistita intotdeauna de
probleme minore este mai probabil sa dezvolte o
boala anxioasa, decat o pesoana mai putin
inclinata spre neliniste.
Grad de vulnerabilitate a
personalitatii=>comportare anormala= raspuns la
evenimente stresante.

 Grad mai mare de anormalitate=> comportarea

neobisnuita survine chiar in absenta
evenimentelor stresante.
Uneori anomaliile sunt atat de accentuate , incat
este dificil de stabilit doar dupa starea prezenta a
pacientului, daca se datoreaza personalitatii sau
unei alte tulburari mentale.
Distinctia conceptuala personalitate- tulburare
mintala
Problema centrala= durata comportamentului
neobisnuit.
Daca s-a comportat mai intai normal si apoi, la
un moment dat incepe sa se comporte anormal=
tulburare mintala
Daca a fost intotdeauna la fel de anormal cum
este si in prezent= tulburare de personalitate.
Distinctia este usoara daca schimbarea de
comportament este rapida( manie) , dificila cand
este lenta (unele cazuri de schizofrenie).
1963 Jaspers +/criteriul: afectiunea apare dintrcauza dinauntrul persoanei, nefiind o reactie la
circumstante.
Evaluarea personalitatii
Personalitatea poate fi apreciata numai dupa
informatii sigure despre comportamentul
anterior( nu comportamentul observat in spital
sau ambulator).

 Testele psihologice pot fi influentate de prezenta

tulburarii mentale.
Personalitatea si ciclurile vietii
Problemele dezvoltarii psihice ale omului sunt
foarte numeroase si dificil de abordat cu cat
societatea capata o serie de caracteristici
variabile- care creeaza un cadru de conditionare
social, familial, material, continental si planetar
special.
Trei mari cicluri ale vietii
1-ciclul de crestere si dezvoltare din primii 20
ani (copilaria cu substadiile ei, pubertatea,
adolescenta).
2-ciclul adult, ce prelungeste dezvoltarea
psihologica a omului( se extinde pana la 65 anivarsta a doua: tineretea cu substadiile ei, etapa
adulta timpurie sau precoce, adulta medie, adulta
prelungita sau tardiva).
3-ciclul al treilea sau etapele varstelor de
regresie, ale batranetii-postadulte ( de la 65 pana
la moarte: perioada de adaptare, aceea a
batranetii timpurii, a batranetii propriu-zise si
perioada marii batraneti si a regresiei finale sau
ciclul terminal)
ciclul1
Particularitatile de personalitate se accentueaza
in perioadele pubertatii si adolescentei,
dilatandu-se uneori si nuclearizandu-se impetuos.

 Considerata perioada de trecere.

Intre20-24 adolescenta prelungita = prelungirea
adaptarii si maturizarii personalitatii
Ciclul 2
Integrarea socioprofesionala si punerea bazelor
unei noi familii constituie cadrul trebuintelor
personale dar concomitent si al solicitarilor
sociale.
Se contureaza mult mai profund subidentitatile
profesionale( ca roluri prospective alimentate
profund), subidentitatile legate de structurarea
familiei personale si subidentitatile parentale in
cadrul noii familii.
=>grade de concordanta sau discordanta relativ
complexe, acoperind campul constiintei, al
aspiratiilor si al obiectivelor.
Acum are loc si dezvoltarea generala a
experientei sociale cu intreaga sa gama de inedit
si de responsabilitate= obligatii profesionale,
familiale, ierarhia profesionala ca si antrenarea in
variate roluri si statute, profesionale si
extraprofesionale , crearea unei crize de timpviteza- perimare profesionale=>subidentitatile.
Ciclul 3
Acumulare de uzura interna si oboseala
Transformarile de statut de varsta
Tendinte actuale

 J.M.Tanner 1964 tendinta a pubertatii de a

cobori inspre etapele copilariei-seculara.
Tendinta a adolescentei de a se dilata inspre
cel de-al 2-lea ciclu de varsta.
Ciclul adult tinde sa impinga ciclul sau varsta
a 3-a peste deceniul al 7-lea.
Problema longevitatii.
Nu numai statutul varstelor sufera modificari
ci si personalitatea
Personalitatea umana se diversifica si pluralizeaza
T.Ribot coexistenta mai multor personalitati
in aceeasi fiinta umana.
Contradictiile din constiinta omului modern
Personalitati= roluri si statute sociale reglate
de o singura personalitate.
Personalitate premorbida si teren predispozitional
Conceptul de personalitate anormala
ex. Violenti, sadici
2 criterii: -statistic si social
Criteriul statistic=reprezinta variatii
cantitative fata de normal si linia de separatie
este decisa printr-un scor de departajare.
Criteriul social=variatii cantitative ale
normalului dar delimitarea arbitrara este
determinata de criterii sociale: suferinta pe
care individul si- o provoaca siesi sau altora.
Tulburari de personalitate

 ICD= modele de comportament neadaptat

profund implantate ce se pot recunoaste din
perioada adolescentei sau chiar mai devreme,
si care se continua de-a lungul celei mai mari
parti a vietii adulte, cu toate ca adesea devin
mai putin evidente la varsta medie dau
inaintata. Personalitatea este anormala fie in
ce priveste echilibrul comonentelor sale,
calitatea si expresia lor, fie in ce priveste
aspectul sau total. Din cauza
aceasta..pacientul sufera sau face pe ceilalti sa
sufere, existand un efect advers asupra
individului sau societatii.
Moral insanity=nebunie morala Prichard
Manie sans delire, Pinel
Inferioritate psihopatica-Koch
Personalitate psihopatica-Kraepelin-excitabil,
instabil, excentric,mincinos, escroc, antisocial,
certaret
Schneider- depresiv, nesiguranta
Stari psihopatice=Sir David Hendersonagresivi, pasivi sau inadecvati, creativi,
personalitati inadecvate
Clasificare DSM
Cluster A paranoid, schizoid, schizotipal
Cluster B histrionic, narcisist, antisocial,
borderline,
Cluster Canxios-evitant, dependent, anankast

 Personalitatea depresiva
P . Pasiv- agresiva
P. sadica
Erick H. Ericson-ciclurile de dezvoltare umana
1. stadiul oral-primul an de viata
Relatie bipolara de caracteristici
INCREDERE/ NEINCREDERE
2.stadiul anal-1-3 ani
Autonomia si emanciparea copilului de tutela
parentala/ rusine si indoiala ca expresie a
incapacitatii de a dobandi autonomia.
3.stadiul al treilea-4-5 ani=stadiul genital
Binom INITIATIVA/ VINOVATIE
4. stadiul al patrulea=faza de latenta=6-11 ani
Binom SARGUINTA/ INFERIORITATE
5. stadiul al cincilea-intre 12-18 ani
Constientizarea IDENTITATII EU-LUI/
CONFUZIA ROLURILOR
6.stadiul al saselea=varsta mijlocie- tinerete si
inceputul varstei adulte
Binomul INTIMITATE/ IZOLARE
7.stadiul al saptelea=varsta adulta mijlocie
Binom ALTRUISM/ EGOCENTRISM
8. ultimul ciclu=anii batranetii
Binomul REALIZARE/ DISPERARE
Fiecare stadiu prezinta crize ce implica
contrarieri

 Exista o oarecare deosebire intre structurarea

identitatii fetelor si baietilor in ciclul
adolescent-al cincilea.
La tinerele fete organizarea identitatii se
prelungeste pana dupa casatorie cand se
structureaza partial prin identitatea sotului
(Donnal si Adelson)
Personalitatea are o compozitie complexa
angajata social.
Psihicul uman- sistem deschis, complex, de tip
cibernetic.
C.I.Parhon- ilikibiologie= studiul biologic
diferentiat al varstelor
EXAMINAREA

BOLNAVULUI

PSIHIC
Examenul

unui

pacent

cu

probleme

psihiatrice cuprinde : 1.examinarea

psihiatric propriu zis, dar de asemenea i 2.studiul
anamnestic general, 3.cunoaterea mediului de
provenien i a condiiilor generale de via , 4.un
examen fizic, neurologic i medical general i

5.aplicarea, conform oportunitii, a metodelor de

investicare paraclinice, biologice,radiologice i alte
metode i mijloace moderne de investigare joac un
rol important n depistarea simptomelor, construcia
diagnosticului i organizarea strategiei terapeutice.
Prima abordare i conversaie ocup, n
psihiatrie,un

loc

foarte

important.

Examenul

psihiatric nu se desfoar dup un program sau

chestionar precis, riguros i univoc, pentru c
fiecare clinician i marcheaz desfurarea

cu

propria-i subiectivitate . De asemenea, nu trebuie

neglijat

faptul

semiologia psihiatric

foarte bogat i c aproape tot ceea ce

pacientul, felul,
spuse
mimica,

momentul

pot fi elemente
gesturile,

poziia,

spune

coninutul

simptomatice.
inuta

este
celor

La

fel :

vestimentar,

privirea, grimasele, manierismele, politeea

sau

impolitee, tonalitatea vocii, reticena, negativismul,

refuzul conversaiei, coninutul i calitatea

ideilor,

adic tot ce face bolnavul poate s reprezinte un

simptom sau

un element semnificativ pentru un

diagnostic corect. De altfel, semiologia psihiatric

este la fel de precis ca i semiologia celorlalte
specialiti medicale.
Examenul

clinic

psihiatric

ncepe

ntotdeauna printr- o comunicare verbal n doi i

ca

atare

trebuie s ne prezentm pacientului n

calitate de medic, subtrefugiile

sunt

repede

descoperite i creeaz pacientului destul de frecvent

o situaie ireversibil de lips de ncredere ..Dup
starea pacientului i dup informaia medicului ,
examinarea poate fii mai mult sau mai puin divizat
sau lsat la spontaneitatea protagonitilor .Dar,
oricare ar fii modalitea trebuie s ne detam de
autoritarism, familiarism i interogatoriul ocant .
Trebuie s lsm pacientul s vorbeasc i s-l facem
s neleag c are libertatea de a spune tot ce
dorete .Totui medicul trebuie s pstreze i s

controleze desfurarea examinrii, s nu se lase

eclipsat de valul povestirilor, digresiunile i alte
incidente .Atitudinea permisiv nu trebuie s fie
dominat de pasivitate , absorbie sau demitere . In
vederea diagnosticrii corecte este necesar ca
investigaiile s se extind i asupra mediului familial
i chiar extrafamilial cnd este cazul .
Condiiile

practice

ale

examinrii

bolnavului
Cadrul
De altfel , de prima ntlnire dintre psihiatru
i pacient depinde n mare msur evoluia relaiilor
terapeutice dintre ei .Pentru a conduce un examen
psihiatric nu exist un plan , chestionar sau reet tip ;
este o chestiune de bun sim de maturitate i de
obinuin iar

.cadrul n care se desfoar

examinare nu este indiferent :

n consultaie spitaliceasc ;

n dispensar ;
La domiciliul bolnavului .
Consultaia

este

uneori

precedat

de

formaliti administrative i de o ateptare

uneori ndelungat, ceea ce poate mri nelinitea i
favoriza agresivitatea i nemulumirea pacientului .
n cabinetul psihiatrului cadrul mai puin
impersonal , orele de ntlnire mai precise , absena
prealabilelor administrative putnd fii factori de o
mai mic constrngere .
Vizita la domiciliul pacientului pentru un
prim examen este excepional i specific , cnd ea
este cerut de o situaie urgent .Este inadmisibil ca
bolnavul s fie atunci avertizat de calificarea
medicului care se prezint : pentru acesta poate fii
util n aceast situaie deosebit s recurg la gesturi
simple i banale ( luarea pulsului , tensiunii arteriale
etc ) care prin dimensiunea medical pe care o

introduc i care dau ncredere pacientului agitat ,

agresiv sau anxios .
Cererea examenului psihiatric
Este important de luat n considerare :
Ea poate s vin chiar de la pacient care
dorind s fie consultat se ndreapt
spre specialist sau instituia de asisten psihiatric
care i-a fost recomandat , sau la care aparine
teritorial .Dac n aceast ipotez cooperarea
subiectului este n general dobndit , ea nu exclude
o bun nelegere .Remarcm c boala psihic
pierznd din fericire caracterul su de afeciune
ruinoas i stigmatizant , datorit eficacitii
mijloacelor terapeutice i a liberalizrii condiiilor de
spitalizare , cererile spontane sunt actualmente destul
de frecvente .Unii subieci ateapt de altfel de la cei
apropiai sau de la medicul care-i trateaz ca o

asemenea sugestie s le fie fcut chiar de ei pentru

accepta orientarea spre psihiatrie .
n alte cazuri n care individul nu se
recunoate bolnav ,( delirani i psihotici )
perspectiva

unei consultaii psihiatrice i pare

dezolant sau umilitoare , iar n cazul n care cererea

i este exprimat printr-un intermediar ( ce presupune
existena unui conflict nu vine numai din partea
bolnavului ci atinge totodat i o dimensiune
interpersonal ) , va deveni i mai important pentru
psihiatru s se situeze ca interlocutor neutru ,
independent nu ca un judector , un cenzor moral sau
un aliat al anturajului .
n sfrit poate fi formulat de societate fie
c aceasta se simte ameninat
dup un act medico - legal , fie c intervine pentru
un pacient considerat ca fiind periculos pentru sine
nsui sau pentru alte persoane sau bunuri materiale .
Psihiatrul solicitat ca s realizeze acest examen se va

ntlni tocmai de reticen de animozitate , chiar de

agresivitatea pacientului i va trebui s-i ia rolul
impus de societate ca s conduc n mod liber
examinarea .
Scopul unui prim examen psihiatric este
mai nti de toate s asigure o
relaie terapeutic bun i

mai apoi s obin

informaii pe ct posibil ct mai complete .Pentru

aceasta trebuie ca relaia medic-bolnav s fie plasat
n cele mai bune condiii realizabile :
Intervederea ntre 4 ochi este ntotdeauna
preferat , fie ea i foarte eficace fa
de participarea a unei a treia persoane ;dac pacientul
este nsoit de membrii familiei , ei vor fi primii i
ascultai separat .
Luarea de notie , transcrierea cuvintelor , a
frazelor pacientului sunt deseori

utile , dar , introduc o jen n spontaneitatea

discursului .Totui ele vor fii notate ct mai fidel
posibil dup terminarea intrevederii .
n aceast optic iniial exist trei categorii
de bolnavi care fac comunicarea i explorarea mai
dificil :
Primii sunt deliranii suspicioi ,
urmtorii sunt cei incapabili s vorbeasc despre ei
nii , spunnd pe un ton neadecvat : interogai-m
, punei-mi ntrebri i ultimii
Pacienii confuzi i cei care i expun cu lux
de amnunte o serie de acuze
somatice cum sunt

: nod n gt sau stomac ,

constricii i nepturi la inim , tremurturi ,

disconfort intern , ameeli , cefalee ngrozitoare ,
crize hepato - biliare sau renale etc. Astfel de bolnavi
a cror limbaj ar fii cel corporal , nu sunt n mod
direct toi isterici . De altfel o parte din ei au fost

expui de medicii lor de familie n mod involuntar la

discreia acuzelor corporale .
Modaliti de ntreinere a conversaiei
Ascultarea binevoitoare introduce un climat
de ncredere i este o mrturisire a
interesului fa de problemele pacientului .Atitudinea
puin intervenionist i directiv a examinatorului nu
trebuie confundat cu tcerea psihanalistului , a crui
funcie n cursa

psihanalitic este diferit . Ea

pretinde n cursul examenului psihiatric s pstreze

autenticitatea

discursului

bolnavului

cu

preul

neutralitii psihiatrului care trebuie s controleze

interferena emoiilor sale , a sentimentelor sale , a
judecilor sale de valoare , adesea puse n discuie .
Preliminar

examinatorul

trebuie

stabileasc semnificaia i scopul convorbirii ct i a

mijloacelor susceptibile de a le atinge .Pacientul este
invitat

vorbeasc

liber

despre

ceea

ce-l

nelinitete , despre ceea ce motiveaz direct

consultaia , dar deasemenea i despre trecutul su ,
despre evenimentele care i- au marcat bibliografia ,
despre copilria sa i de o manier mai general de
ceea ce i vine n minte .
O prim faz a expresiei libere se realizeaz
atunci cnd lsm iniiativa discursului pacientului ,
discursul care pare s se epuizeze instalndu-se o
tcere ncrcat de angoas atuci trebuie fcut o
relansare , lansnd o anume fraz , un anume cuvnt
al pacientului , alegnd pe aceea sau pe cele pe care
ncrctura emoional le indic ca avnd importan
pentru subiect .
ntr-un al doilea timp pentru completarea
investigaiei semiologice i a anchetei anamnestice ,
interveniile psihiatrului vor fi mai frecvente , innd
seama de dinamica relaional deja stabilit i evitnd
ca aceast anchet prin caracterul ei sistematic s nu
ia aspectul unei investigaii poliiste . n timp ce

urmeaz un plan de examen relativ structurat

continuarea discuiei trebuie s rmn suficient de
flexibil

pentru

se

adapta

particularitilor

individuale .
Dintr-o prim intrevedere este indispensabil
s se degaje date precise privind istoria trecut i
actual a subiectului , situaiile conflictuale pe care
le-a ntlnit i modul n care a reuit pn n prezent
s le rezolve , s le aranjeze sau s le mpace pe un
alt plan este la fel de important evaluarea calitii
discursului reflexiv i a introspeciei , a calitii de a
traduce prin limbaj a diferitelor dorine i a
elaborrilor secundare .
Trebuie s inem cont de simptome :
1.-Cele

exprimate

spontan

( anxietate,depresie,oboseal,insomnie,
disfuncii sexuale

, insomie , disfuncii sexuale

etc ) , considernd modul lor de instalare , vechimea

lor , semnificaia pe care pacientul le-o acord .n

aceast activitate de metaanaliz intervine aptitudinea

de figurare , generalizare i abstracie .n acest sens
trebuie s inem cont de o serie de simtome
semnificative cum ar fii :
Acelea care sunt

spontan exprimate

( angoas , depresie ele pe care le invoc

n geneza acestora ;
2.-Cele care sunt

constatate n cursul

examenului ( nelinite, agitaie,

anomaliile mimicii , a stabilitii

posturale , a

reaciilor emoionale , ale disfunciei limbajului , ale

alternrilor

funciilor

intelectuale

etc.).Primele

elemente observate la pacieni sunt urmtoarele :

Atitudinea agitat , expansiv , indiferent ,
discordant , stranie , detaat sau
preocupat de altceva ( ascultnd halucinaiile ),
obraznic sau agresiv etc.
3.Relaia psihiatru bolnav : cald, uor
sau greu de realizat, sintonic,

rece, distant, detaat de realitate etc ;

4.Orientarea temporo-spaial, sinelui i
a ambianei ;
5.inuta vestimentar: neglijent, murdar,
rupt (debilim, demeni)
corect (paranoici), ornamental
bibelouri (maniaci, paranoici), port
blindaje ( la persecutani) etc.;

cu

decoraii,
de amulete,

6. Politee

maniere : ironia

maniacalilor, slujnicia debililor, rezerv rece

a schizofeniilor, arogana dispreuitoare a
megalomanilor

,indiferena

demenilor,

insolena paranoicilor, strngere ezitant a

minii la

schizofrenici (ambitendin ),

cald i nfcrat a maniacilor etc.

7.Mimica

schimbtoare la maniaci
depresivi

bizar i

scizofrenici etc., la care

adpuga

expresiv

fix i trist la
inadecvat
se

mai

la
pot

ticurile, stereomtipiile, grimasele,

etc :
Antecedente familiale importante din dou puncte
de vedere :
A.- Privind ereditarea i transmiterea
genetic:

De altfel, ereditatea trebuie abordat cu

mare precauia pentru c
pacienii notri sunt chinuii de prezena ei. Ei
cred

c ereditatea

marilor

maladii mintale este

inexorabil (ea are acest caracter

Huntington). n
poligenic

psihoze ea

i nu

doar n Coreea
are

un caracter

reprezint dect un risc

relevant. n

plus

suntem dezarmai

ereditii, iar

prezentul este

i el

puin

faa

medical

terapeutic, iar psihiatrul trebuie s se informeze i

asupra altor eventuale aspecte patologice pentru a
nu expune bolnavul la anumite incompatibiliti.
B.-Privind condiionarea ambiental ;
Compoziia
(adesea dificil

de

familiei , dinamice

funciei

sesizat

contact

la

primul

(originea sa socio-economic i cultural , sunt la

fel de importante pentru a fi considerate ca i
antecedentele patologice). Printre ele se vor cuta
antecedentele

suicidare, de

debiliate

mintal,

spitalizri n servicii de

asisten psihiatric, de

delicte. Se va preciza ntotdeauna dac ereditatea

este direct sau colateral .
Antecedente personale ale subiecului :
a.-Date biografice asupra copilriei :
-stare de graviditate dorit sau nedorit,
normal sau patologic;
-traumatism la natere ( reanimare) ;
-principalele

etape

ale dezvoltrii

psohomotorii ;
-condiiile afective din jur, calitatea
educaiei morale,religioas,
sexual ;
-eventualele

deplasri din copilrie

(lng prini adoptivi, bunici),

durata lor,

impacul psihologic ;
b.-Desfurarea perioadei de colarizare,
termenul, calitatea
adaptrii.

c.-Formaia

profesional, durata

sa,

gradul de calificare obinut ;

d.-Statutul

socio-profesional

actual:

meseria este motiv de satisfacie?

Adaptarea profesional a fost stabil ? Au fost
reveniri ? care au
fost motivele ? ntreruperile din lucru pentru
motive de

boal

sau pentru accidente au fost numeroase ?

e.-Etapele vieii sentimentale i sexuale
legate de vrsta bolnavului, de
statutul

su

marital, de jena

pe care abordarea

acestor probleme pare s o suscite; este important

de

preciza

educaia

sexual

traumatismele suferite, impactul

primit,

pubertii, a

masturbaiilor, a primelor raporturi sexuale, a

insatisfaciilor sexuale
ejaculare

( impoten,

precoce, frigiditate, dispareunie ) , a

deviaiilor sexuale a sarcinilor i dezvoltrii lor a

avorturilor,

menopauzei

repercursiunilor

somato-psihice.
f.-Este

necesar

de

se

obine

informaii privind :
-cstoria,separrile, legturile eventuale ,
divor , viaa de

familie apreciind gradul

de

autonoomie a partenerilor de opoziie i motivele

lor ;
-relaiile cu copii ( i /sau cu prinii),
lund n cnsiderare calitatea afectivittii angajate
n legturile de familie;
- polurile de interes : activiti artistice,
angajare politic, sindical ,
lecturi, sporturi, spectacole ;
g.- noiunea de traumatism afectiv
( doliu, abandon,ruptur sentimental, ndeprtarea
sau cstoria unui copil ) sau remaniere existenial
( mutare, emigraie ,concediere

sau

pensionare ) trebuiesc sistematic cutate.

omaj ,

h.-strngerea datelor care s constituie

profilul
treac

psihosocial al subiectului , trebuie s

prin

cercetarea antecedentelor psihiatrice

( sindrom depresiv , manifestri anxioase , somatizare

etc ) ;dar trebuie precizate antecedentele somatice
personale , traumatisme , alcoolism , toxicomanie ,
endocrinopatii

crize

compulsive

boal

psihosomatic, alergie, intervenii chirurgicale etc.

i.-

anamneza

va

fii

completat

de

informaiile furnizate de familie

Aceasta va fii cu att mai important cu ct
starea pacientului mpiedic
obinerea de date biografice i de antecedente
somatice , personale ( bolnav confuz , dement , debil
sever , ) n aceste cazuri importana atingerii
funciilor cognitive ( inteligen , memorie , orientare
temporo-spaial ), uneori asociat cu o alterare a
strii generale plaseaz rapid examenul pe un cu totul

alt plan , unde examenul somatic trebuie s fie

privilegiat .
n timpul examinrilor psihiatrice nu trebuie
neglijate examinrile fizice
i complementare prin care s fie excluse prezena
unor afeciuni organice susceptibile de a se afla la
originea tulburrilor psihice cum ar fi : afeciunile
endocrine , metabolice , tumorale , infecioase i mai
ales neurologice care iniial , sau n cursul evoluiei
lor pot mprumuta ( pentru a se exterioriza) masca
unei simtomatologii psihiatrice . Deci , n funcie de
informaiile obinute din convorbirile cu pacientul i
cu aparintorii si nu trebuie renunat la examinarea
clinic i la alte investigaii complementare ;
oftalmologice

electroencefalografice

ecoencelografii , tomografii , RMN, LCR , calcemia ,

porfinuria , metabolismul glucidic i lipidic , tabloul
sanguin , VSH , creatinemia , dozajul SGOT,i
SGPT , radiografie pulmonar , reacii serologice

pentru sifilis i altele care se vor solicita doar n

situaiile cazurilor dificil de intrepretat .
n

acest context urmtoarele examinri

paraclinice sunt eseniale :

Examenul ocular este extrem de util n
special n cunoaterea
presiunii oculare i existena unei eventuale a
unghiului iridocornean ( n glaucomul cu unghi acut
accentuat

este

contraindicat

administrarea

antidepresivelor triciclice i antiparkinsonienelor )

.De altfel , examenul oftalmologic se impune a fii
efectuat naintea punciilor lombare sau suboccipitale
solicitate pentru analiza lichidului cefalorahidian .
Electroencefalografia se va efectua n mod
sistematic n toate
cazurile n care tulburrile psihice se profileaz ct de
ct disonante n antecedentele pacientului n mod
special

obligatoriu

cazul

care

simtomatologia evoc sorgintea organic a tulburrii

cu exteriorizri psihopatologice , anumite epilepsii ,
procese cerebrale expansive , traumatisme craniene ,
leziuni cerebrale acute ( n special anomaliile
electroencefalografice

periodice

ale

encefalitei

subacute sclerozante Von Bogaert , demene etc ).

n privina aportului electroencefalografiei
n patologia psihiatric pur , deii nu exist elemente
diagnostice eseniale , totui se constat un traseu
microvoltat

reactiv

timp

ce

grupa

schizofreniilor s-ar ntlni o diminuare semnificativ

a reactivitii cerebrale electrice , n special n timpul
administrrii neurolepticelor .
Constatarea anomaliilor clinice i / sau
electrice necesit trecerea la alte
investigaii neuroradiologice complementare
sunt

cum

cele referitoare la explorarea integritii

cerebrale :

 Puncia lombar sau suboccipital util

mai ales n depistarea meningitei
acute sau a unei hemoragii meningeene , cu
manifestri preponderent psihopatologice ;
Doppler-ul , explorare lejer atraumatic ,
aduce mai puine informaii dect
encefalografia gazoas i arterografia cerebral ;
ambele mai traumatizante ;
De

altfel

odat

cu

descoperirea

tomodesimetriei ( demumit i scaner ) ,

situaia explorrilor s-a schimbat n bine .Tehnicile
imagistice prezint urmtoarele avantaje : sunt
nevtmtoare i au o mare fidelitate i precizie a
rezultatelor , se pot repeta fr nici un pericol .Totui,
datorit materialului destul de costisitor , n psihiatrie
aceste investigaii sunt

rezervate doar cazurilor

suspecte de procese expansive intracraniene , atrofii

corticale , hidrocefalie cu presiune normal .

 Examinrile extracraniene au drept scop

detectarea unor eventuale
afeciuni ca :endocrinologice care pot debuta sau
prezint o simptomatologie psihic polimorf, n
primul rnd afeciunile tiroidiene a cror explorare
clinic ar putea duce la precizarea corect a
diagnosticului .La fel ne putem afla n faa unei hipo
sau hiper paratiroidii , fa de care exist mari
rezerve

legate

de

diagnosticarea

spasmofiliei

normocalcice , pentru evitarea diagnosticrii ei ca

isterii ;
Sindroamele infecioase i inflamatorii
sunt acompaniate frecvent i de
fenomene psihopatologice iar

formula sanguin ,

viteza de sedimentare ne orienteaz spre diagnostic ;

Metabolismul lipidic ;s ne amintim c
transaminazele i electroforeza

proteinelor acoper un vast spectru de aciuni , n

care Lupusul eritematos diseminat ( furnizeaz
diferite

tablouri

psihopatologice

macroglobulonemie , hepatite , ciroze , cancer , sida ,

afeciuni pancreatice etc. se manifest adesea prin
sindroame psihice aparent fr o cauz cunoscut ;
Exist forme de manifestare psihopatologic
a infarctului miocardic : anxietate ,
angoas , depresie , tulburri de contiin cu agitaie
psiho-motorie i de percepie.
Prezena unor devieri de la aceti parametrii
necesit investigaii i consultri complementare ,
somato-neurologice i paraclinice , iar n privina
intoxicaiilor exogene ( alcoolism i alte droguri )
este vorba mai ales de ntocmirea unui bilan

al

repercursiunilor , dect de fixarea diagnosticului .

ntr-o

alt

perspectiv

cazul

care

diagnosticarea este nesigur , sau cnd pare a fii

necesar o confirmare mai obiectiv a elementelor

psiho-patologice , se va apela la examinri psihometrice , care permit , evaluarea funciilor intelectual

cognitive i ale structurrii personalitii , i ca atare
examinrile psihologice ocup un loc privilegiat n
psihiatrie . Aici este vorba de o metod de investigare
care are ca obiect principal psihismul unui individ
i care se realizeaz prin utilizarea unor psihoteste
standardizate , identice pentru toi subiecii examinai
, plecnd de la eantioane reprezentative ale unei
populaii determinante. Prin intermediul psihotestelor
se disting dou domenii de aplicare , explorarea
funciilor intelectuale i structura personalitii ,
domenii care n mod practic sun strns legate ntre ele
.
A .- Explorarea funciilor intelectuale se
face cu scopul evalurii nivelului intelectual al unui
subiect i punerea n eviden a unor anumite
deficiene patologice .Probele ce repartizeaz n
categoria testului unic , ele sunt omogene i permit

examinarea inteligenei generale plecnd de la un

singur tip de prob , solicitnd , n acelai timp de
raionament pe tot parcursul probei .Cele mai
utilizate sunt probele non-verbale care fac apel la
percepia vizual , punnd n joc raionamentele
logice .De exemplu : D- 48 , testul matricelor
progresive

1938

scala

lui

CATTEL etc

.De,asemenea , testele de vocabular sunt la fel de

utile i omogene n evaluarea nivelului intelectual .
Categoria scalelor compozite , construite
dup modelul lui BINET i SIMON , cuprind o serie
de probe variate , intervin n diverse procese mintale
n domeniul verbal i concret .Cea mai utilizat este
Wechsler Adult Intelligence Scale ( WAIS ) care se
compune din 5 probe verbale i 5 probe de
performan .
Coeficientul intelectual ( QI ), reprezint
poziia pe care ocup nota obijnuit de un subiect la
un test de inteligen , n raport cu distribuirea de

referin caracterizat printr-o medie i indice de

dispersie a notelor obinute n jurul mediei .Din
raionamente de ordin pragmatic , media QI a fost
fixat la 100 cu minus sau plus 15 .Observarea unor
deficiene intelectuale pronunate desemneaz o
slbire a performanelor intelectuale pe care ar fii
trebuit s o realizeze n funcie de caracteristicile sale
personale vrst , nivel cultural .
Constatarea unei deteriorri patologice , nu
implic n mod necesar o nedezvoltare morfo
funcional cerebral , ea poate fii i de tip funcional
( de exemplu episoadele depresive ) care n principiu
sunt reversibile .Pentru depistarea unei organiciti
cerebrale , se poate apela la probe clinice
susceptibile acestui tip de deficiene cognitive ,
perceptive sau comportamentale .Din categoria
acestor probe fac parte : testul de retenie vizual
( ex. BENTON care este o prob de reproducere a
figurilor geometrice simple ) , figura complex a lui

REY care reflect aptitudinile de structurare a

percepiilor , testul de aptitudine care evideniaz
capacitatea de a forma i de a integra asociaii noi
etc , testul RORSCHACH ( prin faptul c face apel la
percepii vizuale ) , reprezint deasemenea o prob
care permite reperarea unor scene care difereniaz n
mod semnificativ pacienii cu leziuni organocerebrale de cei non organici ( nevrotici sau
personaliti dizarmonic structurate ) .
B.- Investigarea structurii personalitii
are drept scop pe de o parte aducerea unei contribuii
la diagnosticul clinic punnd n eviden un sindrom
specific sau o structur patologic caracteristic , iar
pe de alt parte o nelegere mai bun a organizrii
dinamice a personalitii .Testele de personalitate pot
fii dihotomizate n :
teste obiective n care personalitatea este
considerat ca un ansamblu de

trstiri mai mult sau mai puin independente ntre

ele ( cum sunt

de exemplu : chestionarele de

personalitate , scala de anxietate Cattell , MMPI

( Minesota Multiphastic Personality Test ) .
probele proiective , la baza crora st
ipoteza c subiectul va interpreta un
material n funcie de procesele incontiente , ca de
ex. testul RORSCHACH i TAT ( Thematic
Apperception Test ) .De altfel , ntr-o examinare a
personalitii , asocierea unui test obiectiv precum
MMPI i a unui test proiectiv precum testul
RORSCHACH i TAT ul permit efectuarea ,
evaluarea a dou surse de informaii , permind i
nuanarea caracteristicilor diagnostice .Existena
scalelor de validitate n profilul MMPI ului permite
evaluarea distorsiunilor contiente ( sugestibilitate ,
dramatizare , incontien ) intervenind n atitudinea
de rspuns a subiectului fa de prob , i probabil
fa de examinare n ansamblul su .

Interpretarea informaiilor obinute prin

examinrile

paraclinice

psihologice

complementare se fac n funcie de probabilitate i se

supun principiului de coeren ; sinteza cea mai
probabil este cea care integreaz maximum de
informaii .Totui , uneori poate s apar o
discordan ntre datele clinice i psihometrice . Ea
poate fii legat de factori externi , de modul n care
pacientul a perceput aceste examinri , de condiiile
n care acestea s-au desfurat precum i de starea sa
mintal n momentul examinrilor ( episod maniacal ,
delirant , depresiv , confuziv ) ceea ce creaz n
general mari dificulti de investigare i ca atare
rezultatele risc s fie nesemnificative .Totodat ,
prin varietatea instrumentelor de evaluare cantitativ
a simptomelor ( scala WITTENBORN , scala BPRS
OVERALL i scala depresiei i anxietii
HAMILTON ), se poate aprecia att eficiena
evoluiei

terapeutice

ct

corectitudinea

diagnosticului de la care a pornit instituirea

procesului terapeutic .
De altfel a pune diagnosticul la o prim
convorbire dintre psihiatru i pacient nu este dect o
clauz de stil , pentru c , chiar dac aceast ntlnire
terapeutic trebuie s rmn unic ea duce uneori la
concluzii absolute i definitive .
De asemenea, la sfritul consultaiei
psihiatrice la care pacienii i-au adus o autentic
colaborare, ei ateapt din partea psihiatrului soluii
magice care s-l vindece. Cu siguran crearea
posibilitii de a-i exprima n mod liber i n mod
nuanat

dificultile

reinute

pn

atunci

dorinele refulate n faa psihiatrului care-i ascult

cu

mult atenie

bunvoin, poate

pentru un timp tensiunea

reduce

anxioas, disconfortul

relaional i intern, culpabilitatea sau o situaie

dramatizant i-i permite considerarea
dintr-un punct

de

vedere

mai

viitorului

optimist. Dar,

caracterul provizoriu al acestei situaii nu trebuie

s rmn neapreciat i nedezvoltat n continuare
prin diferite metode

i mijloace terapeutice.

Sintetiznd esenialul datelor anamnestice,

semiologice i a celor rezultate din examinrile
psihologice

complementare, cu

implicaiile

relaionale pe care presupun , psihiatrul trebuie s

elaboreze un plan terapeutic individualizat.
n

anumite cazuri

elementeeele de

orientare diagnostic sunt

insuficiente, examinarea se ciocnete de reticena
sau nencrederea pacientului, sau problemele par a
fi n mod particular complexe, dect s prelungim
n mod inutil

dalogul investigator

peste

45 de

minute, trebuie propus o nou ntlnire pentru zilele

urmtoare ;
n alte cazuri, n care examenul scoate n
relief importana tulburrii ale

proceselor mintale (confuzie, demen) sau conduite

comportamentale patologice (preocupri
conduite delirante etc), care necesit
modaliti practice

de rezolvare

suicidare,
spitalizare,

ale acestor

cazuri trebuie discutate cu bolnavul i familia sa.

n cazul n care propunerea se lovete de opoziia
formal a pacientului (situaii rare, dac explicm
cu rbdare aceast necesitate) n mod excepional se
face o internare obligatorie (n conformitate cu
legislaia).
n

cele

mai

multe

cazuri, prima

intrevedere inaugureaz o relaie

terapeutic, alegerea tratamentului orientndu-se fie
spre o perspectiv psihoterapeutic exclusiv, fie
spre o terapie combinat psihoterapie + terapie
medicamentoas . Apropierea terapeutic (psihiatru
pacient) n mod intenionat las deschis calea
spre

medic, permindu-i

comunice

i alte coninuturi

bolnavului
ale

s-i

gndirii, de a

enuna

modificrile semiologice legate

de

remanierele sale existeniale.

Simptomele -

elemente de baz ale

examenului psihiatric
Examenul sistematic nu se poate efectua
conform unui plan sau schem standard, unic i
sterereotip iar , conversaia, cu pacientul ne
informeaz
vedere

simultan

asupra

multor

legate de propria lui tulburare.

suntem pui n situaia

este foarte

puncte de
Adeseori

de- a sesiza c bolnavul

contient de perturbrile intervenite n

viaa lui psihic exteriorizat att prin

produciile

sale psihopatologice, tulburrile de comportament,

poziia, ct i prin inuta vestimentar. Iat de ce
fiecare

bolnav, cu

probleme psihopatologice e

recomandabil s se realizeze prin intermediul

unor

conversaii dirijate de

medicul

psihiatru

,apelnd i la alte surse

informaionale .n acest

sens redau cteva din semnle tipice ce se pot

observa nc din primele momente ale dialogului
dintre cei doi : psihiatru-pacient ::
1.-Prezentare i inut :
Atitudinea

agitat,

apatic,

abtut,

dispreuitoare, nencreztoare,stereotip, indiferent,

anxioas, inhibat, bizar, protestatar, amenintoare
etc.

inuta

vestimentar : neglijenta i

murdar la demeni, confuzi i debili

mintali,

prea

ornamentat

corect
cu

pierderea

plin

paranoici,

decoraii

maniaci,amulete, blindaje
palton

la

var

cochetriei

la

la

persecutai,

la hipocondriaci,
este

la femei

un

simptom important.
Mimica

: excesiv

schimbtoare la

maniaci, trist i fix la depresivi ,

bizar la schizofrenici, rtcit la confuzi, straniu
de fix i inexpresiv la catatonici . Trebuie s
notm

cu grij , ticurile, stereotipiile, grimasle,

manierismele

etc.Politeea : indiferent

sau

automat la demeni, ironie la maniaci, obrznicie

sau arogan la paranoici, dispre la megalomani,
funebr la debili, rece i distant la schizofrenici,

2 Participare afectiv se caracterizeaz

prin interes, dispoziie i emotivitate. Interesul :
este dispoziia general la participare. Exaltarea
interesului este general n manie, electiv la
delirani , pasionai , adeseori este doar semnul
unei

preocupri

morbide

nc

nemrturisit.

Dezinteresul, adic scderea interesului i tendinei

de

participa la evenimente ; Indiferena

este

determinat de dispariia interesului. Trebuie s ne

ferim de falsa indiferen a deliranilor, care este o
form a reticenei sau

un semn de protestare

mpotriva persecuiilor, de falsa indiferen de joc

a manacilor. Indiferena o putem ntlni i la
pacienii

cu

episoade

deresive

majore

cu

elemente melancoliforme dominate de o inhibiie

general a proceselor mintale, la demeni , debili
i schizofrenici ca un simptom precoce.
Emotivitatea este dispoziia, mai mult sau
mai puin important, la reacii

care urmeaz percepiile mintale vii i variaiile

brute

ale

tririlor

afective. Reacia

emotiv

cuprinde dou tipuri de elemente care se combin

i se exprim n mod simultan :
Unul psihic caracterizat

prin veselie,

mulumire, optimism, tandree,extaz,

vanitate, afeciune, nduioare, dispre,

ironie, ur,

nendurare, mnie, resentimente, confuzie, tristee,

fric, necaz, regret, nelinite, teroare, angoas.
Al

doilea

fizic

exteriorizat

prin :

fenomene motorii, mimic emotiv, rsete, plnsete,

reacii

generale, agitaie, fug, sideraie, atitudine

agresiv, i de manifestri
vasculare

secretorii,

neuro-vegetative,

paloare sau

congestie

facial, transpiraii , tahi- sau bradicardie, temurturi

, transpiraii etc.
Hiperemotivitatea

este

o dispoziie

la

reacii emotive puternice i disproporionate fa

de obiectul lor ;

Lipsa de emotivitate ( anemotivitate), este

un simptom

grav i semnificativ ,caracteristic

schizofreniilor.
Instabilitea emotiv se traduce prin variaii
ale

sentimentelor, impulsivitate, nestatonicie a

reaciilor,

hiperexcitabilitate

emotivitii. Este

dezordonat

maniaci,

la

observat la

personalitile dizarmonic-structurate.
Angoasa este o stare complex, psihofizic, n care intr un sentiment de incertitudine
fr motiv de confuzie, de ateptare apstoare, i
de

senzaii

de constrngere, de

indispoziie

corporal sufocant. Se vorbete de anxietate dac

fenomenele psihice sunt predominante. n angoas,
exist diferite

grade de severitate : sub-anxietate

permanent difuz , impersonalitate,

nehotrre,

nelinie, ntlnit mai ales n nevroze. Pentru aceti

bolnavi, evenimenele vieii de toate zilele sunt o

surs continu de disconfort, temeri anxioase i

greuti :
Criza paroxistic

de angoas acut,

totdeauna acompaniat de reacii

emoionale vii, de diferite forme ca : angoas fizic
cu senzaie de moarte iminent i de constrngere :
fric acut, angoas cu agitaie panofobic care
este

groaz

generalizat

susceptibil s atrag

dup sine tulbrri grave,

fug, sinucideri sau crime pentru

pericol

resimit

angoas acut se

ca

supra-acut

de

a scpa de un

nenlturat. Crizele

de

observ la predispui, dar de

asemenea i n cursul paroxismelor psihotice ale

depresivilor,

deliranilor,

schizofrenicilor

la

nceputul bolii i la marii nevropai.

Dispoziia : este o trire afectiv bazate pe
un mod agreabil sau
neplcut ), veselie
emoiile

sau

dezagreabil (plcut
tristee,

de a

sau

resimii

curentul de contiin. Bucuria

se

exprim

prin

euforie

calm,

linitit

neproductiv, bolnavul este linitit, satisfcut, uor

admirativ ; acest fenomen se nmtlnete la debili
mintali i demeni; i
hiperactiviate

prin euforie expaansiv cu

motric, exuberant, dezlnuiri

sentimentale furtunoase i mnie, violene uor de

deslnuit,
manifestare

prozelitism
o

al

mtlnim

euforiei,
n cazul

aceast
maniei,,al

sindromului KORSAKOV, al anumitor demene ;

iar o form o special a ei este moria: euforie
expansiv tendine spre calambururi i farse, lips
de griji, aprobativitae de ncurc lumea, amnezie
de

fixare, ntlnit

frontali (n

special

n cursul

afectrii lobilor

tumorale), Euforia

rece,

flegmatic, morocnoas sau detaat, discordant,

fr

expansivitate se ntlnete n shizofrenii. n

sfrit, exist o form de euforie megalomanic la

deliranii

cu

idei

de grandoare, de

putere,

haluinaii ncuajatoare : Noi te protejm, sntem

aici, eti mare etc. aceasta este megalomania

euforic a persecutailor, coform silogismului :
Trebuie s fiu un mare dac ceilali caut s-mi
fac ru .
Tristeea morbid se traduce n diferite
grade, prin nelinite cu elemente de team pentru
viitor, prin pesimismul care-l face s se gmdeasc
c totul merge ru i va merge ru ,prin spleen,
plictiseal trist,imorocnoas, bosunflare, tristee
certrea,,sentiment suprtor
precis. Forma
profund

cea

mai

melancoliform

manifestrle

asupra unui obiect

grav este
care

neuro-vegetative

tristeea

accentueaz
neplcute

neputin, sentimente de vinoie sau de nenorocire

apropiat

inevitabil, angoas fixitate

pesimist-delirant, reprezentri vii

de

idec

catastrofe,

desgust pentru via, tendine autolitice.

Aceast form grav a tristeii este parte
component a episoadelor depresive majore, n

special cele cu elemente melancliforme. Oricare ar

fi cauza ei, tristeea profund, din cauza anesteziei
psihice dureroase sau suferinei morale pe care o
simte bolnavul i din cauza pericolului sinuciderii,
face necesar spitalizarea i instituirea unei terapii
antidepresive i antisuicidar.
Din cele relatate mai sus referitoare la
examenul

clinico-psihologic

al

pacientului

cu

tulburri psihice, remarcm faptul c n asemenea

situaii este nevoie de atenie i pricepere pentru c
orice element din
exprimate

conduitele i atitudinile sale

non-verbal

(mimico-gestual,inut

vestimentar,poziia,privirea etc) sau verbal ori n

scris; pot constitui fenomene de mare semnificaie
clinic sau chiar patognomonice. ntro-o perspectiv
JASPER sublinia faptul c interpretarea simptomelor
trebuie s fie neleas ca un mijloc de nelegere mai
mult

dect

explicaie

cauzal.

Demersul

comprehensiunii psihiatrice este de a selecta mai bine

simptomele dect de ale interpreta de fiecare dat.
Pornind de la studiul comportamentelor la
studiul funciilor psihice izolate ; la
studiul dinamicii

relaionale la

psihologia

structuralist, i de la sociologie la psihanaliz au fost

propuse numeroase modele de analiz semiologic.
n scop didactic, i

n mod arbitrar ne vom opri

asupra unor simptoame sau sindroame psihiatrice,

analiznd n mod succesiv prezentarea i expresia
mimico-gestual i verbal aompaniate mai mult sau
mai puin de o inut vestimentar adecvat , de
team,

euforie

indiferen,

alte

onduite

comportamentale sesizabile la prima vedere dintre

psihiatru i pacient.
inuta vestimentar urmeaz imperativele i
fanteziile modei.
Actualmente nu mai exist nici un confprmism n
acest domeniu, informaiile

semiologice care ar

putea fi selectate de la prima examinare a pacientului

(vestimentaie
oligofreni,

dezordonat,

demeni,

confuzionale),

ca

se

ntlnete

schizofrenici,maniaci,
rafinamentul

la
stri

vestimentaiei

exagerat (observat la pacieni isterici, homosexuali,

travestii,

transexuali,

dezgolirile

maniacilor,

demenilor, schizofrenicilor i exhibiionitilor),se

cer a fi evaluate cu mult pruden, i aceasta cu att
mai mult cu ct ele pot fi tributare influenelor socioeconomice i culturale.
Mimica tradus printr-o expresie a privirii ,
jocurile fizionomiei i atitudinii , stri
afective , emoionale care vin s augmenteze
cuvintele i gndurile. n aprecierea mimicii intervine
evident i contextul rasial i cultural.
a.- Hipermimiile

pot fi generalizate pe

fondul unei stri de exaltaresau s fie

polarizate pe un sentiment dominant sau o idee care
capteaz ntreaga atenie a pacientului ;

Hipermimia

generalizat

maniacilor

afecteaz toi muchii faciali, privirea foarte mobil,

bolnavul fiind distrat nu-i poate fixa atena un timp
util asupra
momentul

unui stimul sau obiect existent la

respectiv.

Exprimarea

emoional-afectiv are o intensitate

extrem ntr-un registru
teroare

pantofobic

coninutul
i mobilitate

de joc i euforie sau de

la

onirici.

La

isterici,

histrionismul prezentrii i al discursului se prezint

adesea pe o mimic hiperexpresiv agosant i
perversionat.
Hipermimiile polarizate exprim, opus, o
stare afectiv monotematic (nelinitea i frica
exteriorizate prin crisparea feei i o privire
tragic),sau pasional (revindicri dispreuitoare ale
paranoiacului, mnia idealistului pasionat, extazul
delirantului mistic.
b.- Hipomimiile i

amimiile trec de la

raritatea micrilor musculaturii feei la imobilitatea

lor complet.Privirea este fix, reinut de un obiect

i vag sau fr scop, fr ns ca faa s fie lipsit de
orice expresivitate vizual. Dimpotriv, fizionomia
exprim suferin, durere moral i inhibiie (rareori),
perplexitate

rtcire

(la

pacienii

cu

stri

confuzionale),negativism i opoziionism refuznd

contactul

cu

lumea

(schizofrenicii

autiti).

Hipomimicile inexpresive se observ n procesele

deteriorative ale demenilor atingnd global i
profund i funciile fizice; ele se ntlnesc de
asemenea i n alienrile profunde.
c.- Dismimimiile : n stare normal, exixt o
relaie de nelegere lizibil ntre expresia feei i
coninuturile psiho-afective. Cnd ntre acestea apare
un dezacord, vorbim de:
Paramimii sau mimici discordante situaii n
care expresia fizionomic contrazice expresia verbal
sau tririle actuale. La schizofrenicii, aceast mimic
paradoxal se poate amplifica prin surs sau rs fr

motiv,dndu-le o mimic stranie. Tot aici se adaug

destul de frecvent i o tulbuare motorie parakinetic
denumit parazitism mimic.
d.- Mimicile de mprumut factice care
reproduc de regul, instantaneu, ca n oglind,cliprile
ochilor,micrile

buzelor,

gurii

observate

la

inerlocutor (examinatorului), fiind vorba de :

ecomimie, observate rareori la alienai, la inevroze
isterice (mimetice),la schizofrenici i adesea la
simulatori. Uneori amimia poate fi dublat de
ecolalie i ecopraxie.
n

cadrul

tulburrilor

psihomotorii

comportamentale sunt un mod privilegiat de

apreciere psihopatologic a pacienilor :
- Agitaia psihomotorie survine, n general,
prin crize n cursul crora implicaia
psihologic i corolarul su motor sunt confundate n
micrt

dezordonate

exprimate

prin

agrresive,impulsive,colerice,amenintoare

acte
sau

spectaculare,a
dezordinii

impulsurilor

instinctuale

sau

dispoziionale,l.aspectele simptomatice

polimorfe a strilor de agitaie rspund n acelai

timp structurilor

psihopatologice de baz i de

diferite etiologii : agitaia unei stri de beie alccolic

este brutal,voluntar-agresiv,n timp ce agitaia din
delirium tremens este impresionant prin importana
onirismului trit n mod intens de bolnav ; la
dementul

senil,agitaia

este

uneori

anxioas,

stereotip cu plimbri necontenite non-naturale. La

maniaci, agitaia coexist cu o exaltare euforic.n
schizofrenii, agitaia este imprevizibil,discordant i
adesa

destructiv,

agitaia

din

crizele

nevropatice(istero-dezechilibro-psihpatic),iar agitaia
anxioilor se caracterizeaz prin aspectul ei mai
teatral, utilitar

cteoteodat,apelnd la

ajutorul

anturajului ceea ce face ca unori aceste criize s fie

mediate .

De

alfel,agitaia

psihomotorie

este

simptomul care provoac cel mai uor

chemarea medicului.Ea este constituit n proporii
variabile din hiperactivitate motric i excitaie
verbal i ideic,este uor de constatat i poate fi att
de intens i durabil nct necesit (dei este
ntotdeauna vorba de un simptom a crui cauz i
semnificaie trebuie cutate),un tratament uurgent.
Exist forme diferite de agitaie i anume :
enervarea, caracterizat printr-o
senzaie de tensiune intern,iritabilitate,nevoia de a te
mica,nelinite

uoar,anxietate,dificulti

de

autostpnire, indispoziie i disconfort relaional ;

turbulen,

constituit

din

excitaie

motric

moderat,incoercibil i de nestpnit,acompaniat
de o deplasare nencetat, iritaie i ipete ;exaltarea
este o form cu declanare violent (mnie,furie),de
lung durat cu excitaie verbal i ideic concentrat
asupra unui subiect, ea se apropie foarte mult de

agitaia pasional; n gradul cel mai ridicat de agitaie

ea mbrac forma de furie oarb sau nverunat
automat sau dirijat (uneori doar verbal)
mpotriva persoanelor sa extins i asupra obiectelor
cu deteriorarea i zdrobirea lor, cu att mai grav cu
ct fora este nzecit i brutal; aici este vorba de
furia destructiv pe parcursul creia se pot comite
i acte criminale ;
n

privina

simptomelor

asociate,

sau

climatul general n care se desfoar

agitaia sun cteva distincii importante de fcut :n
mnie i n exaltarea pasional, luciditatea se
pstreaz cel puin parial,dar este ntunecat de
impusurile agresive debordante ; agitaia se poate
desfura ntr-un climat de bun dispoziie euforic n
care subiectul caut s fie comunicativ,dar care
vireaz cu uurin nspre mnie , acesta fiind cazul
agitaiei din episoadele maniacale ; furia corespunde
unei grosolane eliberri a instinctelor , exclusiv de

exitaie ideic , sau aproape exclusiv ;afitaia se

poate desfura i ntr-un climat de anxietate ,
angoas , nelinite , ca de exemplu disperarea ,
ateptarea anxioas , panic care poate s duc la
sinucidere sau panic care poate s genereze fuga
sau evadarea din mediul stresant .
Dimpotriv , agitaia poate fi lipsit de orice
acompaniament emoional fiind
constituit numai din activitate motric autonom , ca
de pild agitaia anumitor demeni sau hipofrenici , i
mai ales agitaia stereotip i inepuizabil a
schizofrenicilor ;
nainte de a se admite existena simtomatic
a unei afeciuni psihiatrice ,
trebuie eliminate cazurile :
De agitaie simulat , fie c este vorba de o
criz isteriform , de antaj sau de simulare ;
De agitaie prin imitare sau contagioas ,
ntlnit de obicei n mediul spitalicesc sau n

activiti colare , trite de subieci sugestibili i

impresionabili ;
De

crizele

nervoase

paroxistice

prelungite ;
De crizele de agitaie motric simptomatice ,
din afeciuni neurologice , tasikinezia i akatisia
indus de neuroleptice .
Prin ea nsi, agitaia atrage dup sine
urmri mai mult sau mai puin
grave care fac necesar aplicarea imediat a
tratamentului simptomatic . Marele agitat nu poate
rmne n familie , fiind necesar att spitalizarea lui
ct i instituirea unui tratament de urgen .La btrni
agitaia prin deshidratare , denutriie i oboseal este
rareori fatal .
B. Impulsul se caracterizeaz prin nevoia
imperioas de a comite adesea un gest sau un act cu
caracter brutal , periculos sau necuvincios a crui
executare scap de sub controlul voluntar al

subiectului .Impulsurile spontane , brute traduc o

irupere

pulsiunilor

interne

sau

pulsiunilor exigenelor delirante sunt

rspunznd
impulsuri

reflexe n scurt circuit ( KRETSCHNER ) i fac

s se treac imediat la executarea actelor agresive ,
fr ca acestea s poat fi supuse unei elaborri
intelectuale sau voluntare .
Diferitele

impulsuri

prin

diminuarea

inhibiiei ( GUIRAND ) semnaleaz o slbire a

mecanismelor de mulumire a pulsiunilor emannd
din sine i intervin n rspunsul rapid la stimulii
exteriori adesea minimi cu o mare disproporie dintre
cauz i efect .Impulsivitatea i rul control pulsional
caracterizeaz

diferite

personaliti

patologice

( dezechilibru , nevroze de caracter , alcoolice )

situaii n care se pot ntlni chiar adevrate raptusuri
comise post agresivitii ceea ce demonstreaz c n
asemenea

situaii

ntre

heteroagresivitate

autoagresivitate exist doar un singur pas .

Inhibiia , stupoarea , catatonia

Tabloul clinic al inhibiiei este constituit din
ncetinire pn la suspendare i blocaj a activitii
motrice , adic a micrii , a iniiativei i a expresiei
mimico-gestuale i ca atare carena expresiei este
fenomenul cel mai izbitor .n formele uoare ,
inhibiia se manifest prin bradikinezie, adic
ncetinirea micrilor i a rspunsului la stimuli,
aspectul imobil al feei;

bradilalie , dispariia

iniiativei i a activitilor spontane , persistnd doar

cteva gesturi spontane, automate i mainale .n
forme mai marcate , inhibiia se manifest prin :
imobilitate total , absena reaciilor , a iniiativelor i
a spontaneitii , prin mutism sau prin fenomenul de
baraj adic oprirea brusc n executarea unei
micri sau n cursul conversaiei .
Forma major a inhibiiei este Stupoarea
exteriorizat prin suspendarea oricrei activiti
motorii , mimicii ( faciesul este inexpresiv ( masc

de marmor ), clipitul este oprit sau extrem de rar ,

limbajul i gesturile la fel. Bolnavul nu rspunde la
nici o solicitare i nu exprim nimic ( mutism absolut
) ceea ce i d un aspect mpietrit .Este de tiut
faptul c nu exist nici o corelaie ntre ncremenirea
motric , verbal i mimic a stuporoilor i
funcionarea proceselor intelectuale i ca atare , n
spatele mtii stuporoase poate persista un curs activ
al gndirilor psihice , situaii n care bolnavul nu
exprim nimic pentru c nu are nimic de exprimat .
Termenul de stupoare este rezervat pentru a
defini ncremenirea funciilor
motrice , a iniiativei i a exprimrii , cu conservarea
cel puin parial a activitii intelectuale iar sub
masca stuporoas se poate ascunde o sensibilitate
foarte dureroas fa de starea lor n care se afl .
Contiina lor poate persista n aa msur nct unii
din bolnavi descriu dup dispariia stuporii ceea ce se
ntmplase cu ei i ceea ce s-a vorbit n jurul lor .

Stupoarea poate fi indus de o atingere

particular a funciunilor psiho-motorii,
corespunznd unei tulburri a fiziologiei relaiilor
kineto-psihice i a anumitor procese activatoare a
funcionrii cerebrale .Inhibiia stuporoas se poate
ntlni n stri confuzionale , depresii melancoliforme
, demene , procese encefalopatice , toxiinfecii ,
traumatisme , tumori ale bazei craniului i chiar n
tulburri

de

tipul

stresului

posttraumatic

schizofrenie i catatonia periodic fr nici o

specificitate etiologic.
Stupoarea poate fi acompaniat de :
catalepsie , negativism i de opoziionism.
Catalepsia se caracterizeaz prin pierderea
momentan a sensibilitii contractilitii voluntare a
muchilor , situaii n care bolnavul pstreaz , fr
vreo oboseal aparent postura care i se imprim (
flexibilitate ceroas ) .Uneori catalepticul poate lsa
impresia c este mort, iar aceste crize cataleptice pot

dura ore i chiar luni de zile .Ele se pot instala n

urma unor psihotraume puternice n special la
persoanele histrionice ,n hipnoz i cel mai frecvent
n schizofrenia catatonic.
Bolnavul cataleptic rmne imobil , n
mutism complect i uneori fixat n poziiile cele mai
uimitoare ( nepeniri , chircii , ghemuii , ) timp ce
cteva ore, zile i chiar sptmni n marea isterie
atacurile cataleptice extezice alterneaz uneori cu
crize de somnambulism .Semnele unei catalepsii mai
uoare sunt : raritatea clipitului fixitatea privirii ,
ncetineala rspunsurilor reflexelor osteo-tendinoase ,
hipomimie i gestic redus .
Negativismul se caracterizeaz printr-un
comportament de opoziie i refuz la sugestiile i
solicitrile semenilor . Este o manifestare ciudat a
activitii motorii i cu att mai paradoxal cu ct se
ntlnete

la

stuporoii

cataleptici

care

opun

rezisten i opoziie fa de micrile imprimate , cu

blocarea i nepenirea invincibil , n vederea

meninerii atitudinii primitive .De exemplu , dac
vrem s-i ntindem braul ndoit, vom constata o
rezisten extrem , cu contracturi musculare care
tind s mpiedece realizarea micrii prevzute i care
cresc proporional cu fora pe care o depune
observatorul .Negativismul se poate ntlni la toate
segmentele corpului , ncepnd cu ocluziunea
palpebral sau a buzelor i pn la marea catalepsie
rigidificat n totalitate .
Opoziionismul , constituie o atitudine
ostil care se exteriorizeaz prin rezisten pasiv sau
printr-o aciune contrar care se dorete .El reprezint
nc un grad de negativism constituit din executarea
gestului sau micrii opuse celei solicitate .Deci ,
catalepsia , negativismul i opoziionismul pot
coexista la acelai bolnav ntr-o combinaie variabil ,
ce dau tablouri clinice derutante .Opoziia poate fi
activ exprimndu-se prin disciplin , neascultare ,

revolt , conduite delicveniale , sau poate fi pasiv

manifestndu-se prin mutism , anorexie , etc .Uneori
ea poate fi premeditat , calculat , dar adesea este i
incontient .Reacii de opoziie durabile ntlnim la
subiecii cu tulburri caracteriale , n unele stri
nevrotice i psihotice . Dup ieirea din episodul
stuporos negativist , unii bolnavi afirm c au
suportat

cu

greutate

starea

lor

explicnd

comportamentul lor paradoxal astfel : era mpotriva

dorinei mele , nu aveam voin , nu a fi vrut
s reacionez aa , eram suprat c nu puteam
spune tot ce simeam etc.
Catatonia este o stare psihopatologic ce
reunete stupoarea ( inhibiia motric sau cea
profund cu catalepsia , mutism , inerie , oprirea
activitii
psihomotorie

sfincteriene ) cu crize de agitaie

paradoxal

. Aezat,

culcat

sau

ghemuit , catatonicul nu caut s se alimenteze , fiind

capabil s-i rein fecalele i urina timp destul de

prelungit ; el trebuie sculat , culcat , sondat i

alimentat .Frecvent tabloul clinic este asociat cu
disfuncii

neurovegetative

tahicardie

sau

bradicardie , transpiraii , acrocianoz etc.

Catatonia ntlnit n special n schizofrenie
i mai rara n anumite boli infecioase cum este
encefalita psihozic azotemic acut ( delirul acut )
se caracterizeaz , n esen printr-o stare de
pasivitate , stuporoas , conservarea posturilor
impuse ( flexibilitatea ceroas ) i negativism
( refuzul de a vorbi , de a se alimenta ) Impulsuri
subite pun capt uneori acestui tablou : strigte , acte
de violen , furie , agitaie psihomorie bizar , care l
fac pe bolnav periculos pentru anterajul su .Astfel,
catatonicul poate prezenta manifestri episodice
uimitoare

hiperkinezii

paradoxale

micri

parazite , pulsiuni paradoxale i crize patetice .

Micrile parazitare se exteriorizeaz prin
grimase ( strmbturi ale feei ) tremurturi , ticuri ,

repetarea unor cuvinte , fraze , gesturi , diverse

dintre care scmarea stofelor este tipic , n
asemenea situaii vorbim de stereotipii verbale i /
sau motorii .
Pulsiunile paradoxale sunt

manifestri

motrice brute , complexe , bine coordonate , ca de

pild : plimbri , fug , mncare lacom , furie ,
mnie distrugtoare , tentative suicidare sau de crim
realizate automat ( executate ca un robot ).Paradoxul
const deasemenea i n dezlnuirea brusc a acestui
bolnav , pn atunci ncremenit , mut , de zile sau
sptmni i care revine la fel de brusc la starea sa
anterioar fr nici o logic sau motiv.
Crizele patetice sun reacii paroxistice
caracterizate prin micri ample , ncordri ale
muchilor , atitudini pasionale , frenezii ritmate ,
poziii teatrale etc ,care evolueaz n mod episodic cu
bruschee la nceput i la sfritul lor i rentoarcere
la starea cataleptic anterioar .Aceste crize care dau

un aspect de comedie nu trebuie confundate cu

epilepsia temporal i nici cu isteria .De altfel
catatonia n mod obinuit este asociat cu evoluia
schizofreniei dar de asemenea ea poate fi ntlnit i
n depresia melancoliform , n confuzii mintale i
totodat ea poate fi simtomul unor tumori sau atrofii .