Sunteți pe pagina 1din 35

Plante medicinale mai deosebite

  • 1. Angelica - Angelica Archangelica - fam. Apiaceae ( Umbeliferae )

  • 2. Anghinarie – Cynara Scolimus – fam.Asteraceae ( Compositae )

  • 3. Andive - Cichorium Andivia - var.latifolia – fam. Asteraceae ( Compositae

  • 4. Armurariu – Sylibum Marianum ( Carduus Marianus ) – fam.Asteraceae(Compositae)

  • 5. Avocado ( Laur American ) – Persea Gratissima – fam. Lauraceae

  • 6. Broccolli – Brassica Oleracea - var.cymosa – fam.Cruciferae

  • 7. Coroniţa – Lychnis Coronaria ( Coronaria Coriacea ) – fam.Caryophyllaceae

  • 8. Echinacea Palida – fam.Asteraceae

  • 9. Fenicul – Foeniculum Vulgare – fam.Apiaceae ( Umbelifereae )

    • 10. Moşmon – Mespilus Germanica – fam. Rosaceae

    • 11. Ricinul – Ricinus Communis – fam. Eupharbiaceae

    • 12. Salvia – Salvia Officinalis – fam. Lamiaceae

    • 13. Şofrănelul – Carthamus Tinctorius fam. Asteraceae

    • 14. Papucul Doamnei – Cipripedium Calceolus – fam. Orchidaceae

    • 15. Stevia Rebaudiana,Bert.

    • 16. Lupinul alb – Lupinus Albus – fam. Fabaceae

17.Levănţica – Lavandula Angustifolia –fam.Lamiaceae

  • 18. Luminiţă - Oenotera Biennis – fam. Onagraceae ( Oenotheraceae )

  • 19. Bobul – Vicia Faba – fam. Fabaceae

  • 20. Cătina – Hipophae Rhamnoides – fam.Elaeagnaceae

  • 21. Scoruş – Sorbus Aucuparia – fam. Rosaceae

  • 22. Schinduful – Trigonela Foenum Graecum – fam. Fabaceae

  • 23. Topinanbur – Helianthus Tuberosus – fam. Asteraceae

  • 24. Rozmarin – Rozmarinus Officinalis – fam. Lamiaceae ( Labiateae )

  • 25. Mangoldul – Beta Vulgaris – fam. Chenopodiaceae

  • 26. Sparanghelul – Asparagus Officinalis – fam. Liliaceae

  • 27. Coriandrul – Coriandrum Sativum – fam. Apiaceae ( Umbelifereae )

  • 28. Valeriana – Valeriana Officinalis – fam. Valerianaceae

  • 29. Hrişcă – Fagopyrum Esculentum – fam. Polygonaceae

  • 30. Soia – Glycine Max ( Soja Hispida ) – fam. Fabaceae

POSTERELE

Flora medicinală din Munţii Apuseni

Plantele specifice locale fiecărui anotimp sunt :

IARNA lunile XII – II
IARNA
lunile XII – II
Flora medicinală din Munţii Apuseni Plantele specifice locale fiecărui anotimp sunt : IARNA lunile XII –
Flora medicinală din Munţii Apuseni Plantele specifice locale fiecărui anotimp sunt : IARNA lunile XII –

Călinul – coaja – Viburnum opulus – sedativ, dismenoree,etc Calin CALINUL (Viburnum opulus L.) Alte denumiri pentru calin:

Se cunoaşte şi sub numele de călinar, clocoţei, păluşcă etc. Descriere aspect calin:

Calinul este un arbust care atinge în jur de 5 m înălţime şi are culoarea cojii cenuşie pe lujerii tineri.

Frunzele sunt opuse şi formate din 3—5 lobi ascuţiţi. Florile, de culoare albă, formează inflorescenţe umbeliforme în care florile marginale sunt mai mari şi sunt sterile. Fructul este o drupă de culoare roşie. Planta creşte prin păduri şi tufişuri din zonaj de şes şi pană la munte.

Continutul scoarta calin:

Se foloseşte scoarţa de la această copac care se recoltează primăvara dedevreme de pe ramurile tinere. Coaja de calin conţine tanin, rezine, flavonozide, substanţe amare, heretozide etc.

Calin - proprietati terapeutice:

Se citează întrebuinţarea scoartei de calin în sedativ uterin, hemoragii uterine, ca astringent, ca tonic al sistemului nervos, în dismenoree, în pericol de avort, cardiotonic etc. Consumul fructelor (mai ales de către copii) produce inflamaţii ale tractului gastro-intestmal. Se intervine prin golirea conţinutului stomacal cu vomitive.

Administrare:

  • 1. Ceai: Se pune la fiert o linguriţă de coajă de călin la o ceaşcă de apă. După ce a dat un clocot se lasă să se limpezeasca apoi se filtreaza. Se beau 2 ceşti pe zi în afecţiuni uterine, ca sedativ şi cardiotonic.

  • 2. Extract şi tinctură: se face după prescripţie farmaceutică folosindu-se cate o linguriţă sau două de extract, respectiv 10—20 de picături după nevoie.

Cruşinul – coaja – Rhamnus Crusin

frangula – laxativ, etc

CRUŞINUL (Rhamnus frangula L.)

Alte denumiri pentru crusin:

Se cunoaşte şi sub numele de crasici, lemn cainesc, paţachină, sălbiş etc. Descriere aspect crusin:

O plantă lemnoasă sub forma care creste sub forma de tufă. Ramurile sale sunt lipsite de spini. Cele tinere au o culoare brun-cenuşie, iar cele mai bătrane au verucozităţi pe suprafaţa lor. Frunzele sunt

eliptice-ovale şi au marginea întreagă. Pe suprafaţa lor se văd nervurile (8—9) perechi, paralele şi cu

extremitatea arcuată. Florile sunt mici, de culoare albă-verzuie şi sunt dispuse în buchete la subţioara frunzelor. Fructele de culoare verde, devin roşii şi apoi negre, violete. Se găseşte la margini de pădure şi prin zăvoaie, pe malul apelor din regiunea de deal şi de campie.

Recoltare scoarta crusin:

Se foloseşte scoarţa care se recoltează primăvara (martie—aprilie) de pe ramurile din anii trecuţi

(Cortex Frangulae). Se usucă la soare şi se utilizează abia după un an de păstrare, sau se usucă în uscătorii speciale la 100° şi atunci se poate întrebuinţa imediat. Aceasta deoarece în planta proaspătă se află antranolglicozide care produc greaţă şi vomitare. Prin păstrare şi uscare la temperaturi înalte acestea se transformă în antrachinonglicozide care au efecte purgative.

Continutul scoarta crusin:

Scoarţa de cruşin conţine derivaţi antracenici, taninuri, mucilagii, flavonozide, ceară etc. Crusin - proprietati terapeutice:

Se întrebuinţează ca laxativ, în boli de ficat şi bilă, pentru cură de slăbire. Administrare:

  • 1. Pulbere: se ia cate un varf de cuţit de mancare. Are efecte laxative.

  • 2. Decod : se fierbe o linguriţă de pulbere de scoarţă de cruşin într-o ceaşca de apă timp de 15 minute. Se ia de pe foc, se acoperă şi se lasă 5—7 ore să se răcească. Se strecoară şi se bea seara la culcare. Se face un decoct ca mai sus dar de concentraţie mai mare. Aceasta se foloseşte extern pentru tratamentul scabiei — a raiei.

  • 3. Infuzie : se toarnă peste o linguriţă de pulbere de cruşin o ceaşcă de apă în clocot. Se lasă să stea 15 minute apoi se pune să mai dea un clocot încă 15 minute. Se bea seara înainte de culcare. Nu se va depăşi doza deoarece se ajunge la diaree şi chiar la aprindere de rinichi.

  • 4. Contra hemoroizilor: se face un amestec dintr-o parte scoarţă de cruşin şi 2 părţi coada şoricelului. Din acest amestec se face infuzie cu o linguriţă la o ceaşcă de apă. Se bea seara înainte de culcare.

  • 5. Pentru boli de ficat: se face un decoct dintr-o linguriţă pulbere de scoarţă de cruşin la o jumătate de ceaşcă de apă. Se bea cate o lingură la interval de 2—3 ore.

  • 6. Alifie: se face o alifie fierband uşor scoarţă de cruşin, oţet şi unt. Cu aceasta se ung zgarieturile şi raia la animale.

Dracila – coaja-Berberis vulgaris- hepato-biliar,colici,etc,etc. Dracila

DRACILA (Berberis vulgaris L.)

Alte denumiri pentru dracila:

Se cunoaşte şi sub numele de agriş roşu, lemn galben, măcriş cu spini etc. Descriere aspect dracila:

Plantă lemnoasă, cel mai adesea sub forma de tufă spinoasă. Lemnul decojit are culoarea galbenă. Frunzele sunt alterne, au marginea dinţată şi au un gust acru-răcoritor cand sunt tinere. Unele din frunze se transformă în spini, care sunt trifurcaţi. Florile au o culoare galbenă şi sunt unite în inflorescenţe în formă de strugure. Fructul este o boabă elipsoidală cu gust acru şi poate fi utilizat pentru prepararea de marmeladă răcoritoare.

Planta creşte frecvent pe margini de pădure din zona de dealuri şi de campie. Ea este combătută de agricultori deoarece este gazda intermediară pentru răspandirea ruginii graului.

Recoltare si continut dracila:

De la această plantă se recoltează primăvara (în lunile martie— aprilie), scoarţa de pe tulpină şi de pe

rădăcină (Cortex Berberidis). De asemenea se pot folosi frunzele şi fructele ca sursă de vitamina C şi acizi organici.

Continut dracila:

Scoarţa conţine o seamă de alcaloizi ca: berberina, barbamina, oxiacantina, iatrorizina, columbamina, palmatina etc. (Berberina se citează a fi folosită în cura de demorfinizare).

Dracila - proprietati terapeutice:

Scoarţa de dracilă se foloseşte ca şi colagog şi coleretic în disfuncţiile hepatice, apoi ca eupeptic în bolile de stomac, ca hipotensiv, ca vasodilatator, ca întăritor al gingiilor, în constipaţii cronice, în exeme de natură hepatică etc. A d m i nistrare:

  • 1. Pulbere de scoarţă : se ia cate un varf de cuţit cu o jumătate de oră înainte de mancare. Stimulează digestia, combate balonările, stimulează funcţiile ficatului.

  • 2. Decoct: se fierbe o linguriţă de pulbere de scoarţă într-o ceaşcă de apă. Se lasă să se răcească şi se beau 1—2 ceşti pe zi cu o jumătate de oră înainte de mancare. Este un foarte bun tonic amar, combate constipaţiile cronice, are acţiune antihemoroidală.

  • 3. Decoct: se face un decoct cu o lingură de pulbere de scoarţă la o jumătate de litru de apă. Se foloseşte aceasta ca apă de gură şi în gargară pentru întărirea gingiilor, ca şi pentru vindecarea inflamaţiilor din gură şi gat.

  • 4. Ceai: se face un amestec în părţi egale de scoarţă de dracilă, frunze de mesteacăn, fructe de ienuper, pelin şi coada şoricelului. Se face decoct dintr-o linguriţă la o ceaşcă de apă şi se bea înainte de mancare în boli de ficat şi ca tonic digestiv.

  • 5. Dulceaţă şi sirop din fructe de dracilă sunt bune în boli de piept, hemoptizie ca antihemoragic şi ca băuturi răcoritoare.

    • 1. Lemn dulce – rdx – Glycyrrhiza glabra – laxativ,cicatrizant,ulcer, etc

Lemn dulce

LEMNUL DULCE (Glycyrhiza giabra L.)

Alte denumiri pentru lemn dulce:

Cunoscută şi sub numele de dulcişor, iarbă dulce, rădăcină dulce etc. Descriere aspect lemn dulce:

O plantă perenă care are în pămant un rizom bine dezvoltat, de pe care pleacă un număr mare de stoloni, iar de pe aceştia la suprafaţa solului tulpinile formează tufe scunde. Rizomii, stolonii şi rădă-

cinile au o culoare galbenă la interior şi brună la suprafaţă. Frunzele sunt alterne, imparipenate, cu foliolele ovale. Florile unite în inflorescenţe ca nişte ciorchini, au o culoare albastră-liliachie. Spontan planta se află prin păşunile umede, se cultivă în mod special pentru necesităţi alimentare, industriale şi farmaceutice.

Continut si recoltare fructelor de lemn dulce:

Se întrebuinţează rizomii şi rădăcinile, care se culeg primăvara şi toamna.

Conţin glicirizină care are gust dulce, compuşi flavonici, un compus estrogen de natură steroidică, lipide, amidon, manitol, asparagină etc.

Lemn dulce - proprietati terapeutice:

Se întrebuinţează ca expectorant, antireumatic, în ulcer gastric, ca îndulcitor. Nu se va administra bolnavilor cu hipertensiune.

A dministrare:

  • 1. Decoct: se fierbe o linguriţă de rădăcină de lemn dulce într-o ceaşcă de apă. Se strecoară şi se beau 2—3 ceaiuri pe zi ca expectorant şi alte afecţiuni pulmonare. Un decoct mai concentrat se face fierband 25 g rădăcină de lemn dulce în jumătate de litru de apă (se fierbe 2 ore), se strecoară şi se bea ca laxativ, în tuse.

  • 2. Pastă: se prepară o pastă din pulbere de lemn dulce (100 g) cu apă (50 g) din care se iau trei linguriţe pe zi. Este un bun antispasmodic, în crizele de ulcer şi în gastrite.

  • 3. Gargară: se face un decoct concentrat (20%) de lemn dulce cu care se fac spălaturi sau gargară în afecţiuni bucale.

La efectuarea preparatelor se va avea grijă ca înainte de întrebuinţare să se radă cu cuţitul rădăcina de lemn dulce pentru a fi decorticată. De asemenea fierberea nu se va face la foc tare deoarece se elimină prin aceasta şi un principiu acru conţinut în lemnul dulce, degradandu-se calitatea produsului.

  • 2. Lichen de stejar – Evernia prunastri - antibiotic, etc

Descriere

Lichenul de stejar are aspectul unei tufe mici, fie ridicate in sus, fie atarnand in jos, fixata pe ramurile sau tulpinile arborilor gazda. Corpul lichenului numit tal ajunge pana la 10 cm lungime si are forma unor benzi inguste, ramificate de obicei din 2 in 2, cu varfurile despicate de asemenea in doua parti. Intreg corpul plantei este moale la pipait. Benzile sunt late la baza, pana la 10 mm, descrescand spre mijloc la 5 mm, iar spre varf ajung in jurul la 2 mm. Pe marginea benzilor se gasesc placi albicioase, fainoase, care la scuturare produc o pulbere alba. Benzile lichenului sunt usor ondulate, fata superioara este neteda, mata, de culoare verzui-deschis batand spre cenusiu, uneori de culoare verde spre galben. Fata inferioara este alba sau albicioasa, de asemenea fara luciu. Lichenul creste pe stejar, prun, uneori si pe alti pomi fructiferi.

Recoltarea

Muschiul de stejar se recolteaza tot anul insa numai pe timp uscat sau la 2-3 zile dupa ultima ploaie.

Perioada optima de recoltare este primavara, cand se desprinde usor de pe ramuri si are o culoare frumoasa.

Mod de uscare

Se usuca in straturi subtiri, pe cale naturala sau pe cale artificiala, folosind o temperatura de cel mult 40 grade C. Din 1,5-2 kg muschi de stejar proaspat se obtine 1 kg produs uscat.

Intrebuintari

Este folosit in industria parfumului.

  • 3. Osul iepurelui – rdx – Ononis spinosa – diuretic, af.renale,etc

Osul iepurelui OSUL IEPURELUI (Ononis spinosa L.) Alte denumiri pentru osul iepurelui:

Se cunoaşte şi sub numele de asudul calului, caşul iepurelui, lemnie, lungoare, sufină etc. Descriere aspect osul iepurelui:

Este un semiarbust, cu tulpina lignificată în partea inferioară şi ierboasă în partea ei superioară. Este

prevăzută cu spini (la Ononis hircina lipsesc spinii). Frunzele inferioare au formă trifoliată, iar cele superioare sunt simple. Florile au culoare roză şi sunt dispuse cate una la subţioara frunzelor superioare. Intreaga plantă este păroasă şi lipicioasă din cauza glandelor care le are pe suprafaţa ei. Creşte prin păşuni şi fineţe aride, precum şi prin tufişuri şi la marginea drumurilor.

Continut si recoltare osul iepurelui:

De la această plantă se recoltează rădăcinile (Radix Ononidis), recoltarea făcandu-se primăvara timpuriu sau toamna. Conţin ononozide, saponozide, o fracţiune volatilă, fitoaglutinină, ulei gras, ulei volatil, tanin etc.

Osul iepurelui - proprietati terapeutice:

Se foloseşte ca diuretic, în afecţiuni renale, ca sudorific, depurativ, în artrite cronice, stări alergice, în combaterea eczemelor etc. Administrare:

  • 1. Pulbere : se prepară din rădăcină; se ia zilnic cate 1—2 g, este bun diuretic.

  • 2. Decoct: se fierb 20 g rădăcină mărunţită cu un litru de apă pană cand cantitatea scade la 750 ml. Se foloseşte fracţionat în timpul unei zile. Se face o cură de mai multe zile pentru combaterea ascitelor, în afecţiuni renale, retenţie urinară. Un decoct mai concentrat se obţine din 3 linguriţe de frunze la o ceaşcă de apă, după ce în prealabil au fost plămădite 20— 30 minute în apă rece ; se beau 2—3 ceşti pe zi pe nemancate în ascită, boli ale aparatului urinar, stări alergice etc.

  • 3. Ceai: se prepară un amestec din 40 g osul iepurelui cu 30 g frunze de mesteacăn şi 30 g

rădăcină de lemn dulce. Din acest amestec se fierbe o lingură la o ceaşcă de apă. Se bea timp de 3—4 zile cate o ceaşcă zilnic, apoi se face o pauză de 4 zile şi se repetă cura. Este un foarte bun diuretic în afecţiuni renale, ascită, stări alergice, prurit. Un bun diuretic se obţine dintr-un amestec de rădăcină de osul iepurelui şi seminţe de fenicul (molură). Se face un decoct din rădăcină de nalbă în care apoi se adaugă fructele de fenicul, se lasă în repaus 10—15 minute. Se îndulceşte cu zahăr şi se bea fracţionat în timp de 24 ore. Este indicat în

catar vezical şi litiază renală.

  • 4. Plopul negru-muguri-Populus nigra-hemoroizi,tonic,etc

Plop negru

PLOPUL NEGRU (Populus nigra L.)

Alte denumiri pentru plop negru:

Se cunoaşte şi sub numele de plop, ploputaş, plută, plutaş etc. Descriere aspect plop negru:

Este un arbore înalt de peste 30 m cu o coroană largă. Coaja de pe tulpina principală este adanc brăzdată şi de culoare neagră. Pe lujerii tineri coaja este galben-verzuie sau galben-brună. Frunzele

sunt de formă rombic ovată şi au varful alungit. Ele au un peţiol lung şi turtit lateral şi sunt de culoare verde mai închisă pe faţa lor superioară şi mai deschisă pe faţa inferioară. Mugurii sunt alungiţi şi au varful puţin curbat. Ei au o culoare brună, sunt lipicioşi şi au miros aromatic şi gust amar. Planta creşte prin zăvoaie şi lunci, de-a lungul raurilor din zona de deal şi campie. Uneori plopul este cultivat prin parcuri sau de-a lungul şoselelor că arbore ornamental şi de protecţie.

Continut si recoltare plop negru:

Se recoltează mugurii (Gemmae Populi) care se culeg primăvara de timpuriu prin lunile februarie- martie. Conţin ulei volatil, compuşi flavonici, tanin, rezine, saponozidc (salicina, populina etc).

Plop negru - proprietati terapeutice:

Se întrebuinţează ca antiseptic, antiinflamator, astringent, în tratamentul rănilor, al arsurilor, al degeraturilor, în afecţiunile bronhice etc. Administrare:

  • 1. Infuzie: peste o linguriţă de pulbere din muguri se pune o ceaşcă de apă în clocot. Se lasă acoperit 10—15 minute apoi se strecoară şi se bea îndulcit 2—3 ceşti pe zi ca dezinfectant în boli ale aparatului urinar, antiseptic al căilor respiratoare, în reumatism cronic.

  • 2. Mugurii: arşi pe jar dau un miros plăcut aerului din camere şi sunt în acelaşi timp un dezinfectant al camerelor, în convalescenţă.

  • 3. Alifie: muguri de plop fierţi în untură, apoi storşi şi amestecaţi cu ceară galbenă, se foloseşte în tratamentul hemoroizilor şi al rănilor.

  • 4. Decoct: o lingură de muguri de plop se fierb într-o ceaşcă de apă pană dă un clocot. Se strecoară şi decoctul se amestecă pe foc mocnit cu untură proaspătă pană la omogenizare. Este bun în arsuri şi hemoroizi, precum şi ulceraţii ale pielii.

  • 5. Tinctura: peste 50 g muguri de plop se pune 250 ml spirt şi se lasă la temperatura din bucătărie timp de 8 zile scuturandu-se zilnic. Se strecoară şi se trage în sticle bine închise. Se folosesc 15 picături zilnic de trei ori pe zi în apă. Este bun în tuse şi extern în frecţii şi inflamaţii.

    • 5. Răculeţul – rdx – Polygonum bistorta – diaree, colite,tevc

Raculet

RACULETUL (Polygonum bistoria L.)

Alte denumiri pentru raculet:

Se cunoaşte şi sub numele de buruiana randunicii, iarba balaurului, iarbă roşie, rădăcina şarpelui, troscot etc. Descriere aspect raculet:

Este o plantă ierbacee care are un rizom îndoit de două ori in forma de S. Tulpina aeriană este

neramificată şi împărţită în noduri şi internoduri. Frunzele sunt de două feluri: unele bazilare care sunt lung peţiolate şi de formă oval-lanceolată şi altele caulinare care sunt lipsite de peţiol. Florile de culoare roz-roşiatică formează inflorescenţe spiciforme. Planta creşte în pajişti şi faneţe din zona montană precum şi prin turbării. Continut si recoltare raculet:

De la această plantă se recoltează rizomii (Rhizoma Bistortae) care se adună toamna sau primăvara. Conţine tanin în cantitate mare, amidon şi alte substanţe.

Raculet- proprietati terapeutice:

Se întrebuinţează intern ca antidiareic, în enterite; extern ca antihemoragic, cicatrizant, în fisuri anale, amigdalită, gingivite etc. Administrare:

2.

Decoct: se fierbe o linguriţă de pulbere de rizom într-un litru de apă ; se beau 2—3 căni pe zi în dizenterie, hemoragii uterine, enterită. Un decoct mai concentrat din 20 g de rădăcină la 1 litru de apă: se beau de 2 ori pe zi cate o ceaşcă. Opreşte incontinenţa la bărbaţi.

  • 3. Vin: 250 g rădăcină zdrobită se ţin 24 ore în 125 ml alcool concentrat; se adaugă apoi 1 litru de vin şi se ţine încă 5 zile la temperatura camerei agitand vasul de 2—3 ori pe zi. Se strecoară şi se păstrează în sticle bine închise. Se iau 4 — 5 linguri pe zi; este un foarte bun tonic general.

  • 4. Tinctură: se pun 10 g pulbere de rizom în 100 ml alcool. Se lasă la temperatura camerei agitandu-se mereu. Se filtrează şi se iau cate 40—50 picături în diaree, enterită etc.

  • 5. Supozitoare: se prepară din 0,5—1 g extract moale de răculeţ la 2—3g unt de cacao pentru un supozitor. Este un bun antihemoroidal.

    • 6. Spânzul – rdx - Helleborus purpurascens – infecţii, cardiotonic,etc

Spanz

SPANZUL (Helleborus purpurascens W., K.)

Alte denumiri pentru spanz:

Se cunoaşte şi sub numele de iarba nebunilor, barba lupului etc. Descriere aspect spaz:

Spanzul este o plantă ierbacee extrem de toxică. Aceasta are în pămant un rizom din care se dezvoltă

primăvara de timpuriu o tulpină florifera, care poartă puţine flori de culoare verde (uneori cu nuanţe roşietice). Această tulpină ajunge la înălţimea de aproximativ o jumătate de metru. Frunzele sunt situate la baza tulpinii şi apar mai tarziu, sunt în număr de două şi au peţiol lung, iar limbul este de tip palmati-sectat. Planta se întalneşţe în pădurile de foioase, precum şi prin fanaţele umede din zona de deal şi de munte.

Continutul si recoltare spanz:

De la această plantă se recoltează rizomii (Rhizovia Hellebori) care se culeg în lunile august- octombrie şi conţin glicozide steroidice, saponozide (helleborina şi heleboreina), protoanemonină etc.

Proprietatile terapeutice spanz:

Spanzul se întrebuinţează ca purgativ drastic, ocitocic, cardiotonic, antireumatic, de asemenea se

întrebuinţează în ascită, epilepsie, cefalalgii, dermatite, eczeme etc. Intoxicaţia cu această plantă se manifestă prin vomă, influenţă asupra inimii, paralizie a respiraţiei, iritaţii ale mucoaselor cu sangerarea acestora şi în cazuri extreme chiar decesul. Se intervine cu spălaturi stomacale, purgative (este bun sulfatul de sodiu), întăritoare (analeptice) cardiace şi respiratorii, cărbune medicinal. Administrarea se face numai sub supraveghere medicală:

  • 1. Pulbere de rădacină: se ia cate 0,25 — 1 g (un varf de cuţit) pe zi în amenoree, precum şi în inflamaţii ale intestinului gros, ca purgativ drastic.

  • 2. Tinctură: se iau 20—30 picături pe zi în aceleaşi afecţiuni ca mai sus.

    • 7. Salcia – coaja – Salix alba – antireumatic, analgetic,etc

Salcie

SALCIA (Salix alba L.)

Alte denumiri pentru salcie:

Se numeste si răchită, răchită de luncă, salcă etc. Descriere aspect salcie:

Plantă lemnoasă arborescentă ce atinge 20 m înălţime. Lujerii tineri sunt de culoare brună şi sunt elastici. Frunzele sunt de formă oblong-lanceolată şi au marginea fin serată. Ele au un peţiol scurt. Florile sunt unisexuate şi formează amenţi sau maţişori, ei apărand înainte de înfrunzirea plantei. Sălciile sunt foarte comune prin lunci şi zăvoaie din zonele de deal şi de campie. Continut si recoltare salcie :

De la această plantă se recoltează scoarţa (Cortex Salicis) care se strange primăvara de timpuriu în lunile februarie—martie. Ea conţine tanin, glicozide fenolice (salicina), flavonozide etc.

Salcie - proprietati terapeutice:

Se foloseşte ca astringent, antiseptic, antispasmodic, antireumatic, febrifug, sedativ nervos, hemostatic, calmant al durerilor uterine, sudorific, cicatrizant etc.

Se poate folosi scoarţa şi de la alte specii de salcie care se află în flora ţării noastre ca răchita roşie mlaja etc.

Administrare:

  • 1. Pulbere: se culege scoarţa de pe ramuri trecute de trei ani. Se usucă şi se macină. Se foloseşte cate un varf de cuţit de trei ori pe zi înainte de a manca. Este bun ca antireumatic.

  • 2. Decoct: se pune să fiarbă o lingură de pulbere de scoarţă într-o ceaşcă de apă, timp de 30 minute. Se lasă să se răcească şi se strecoară. Se iau cate 3—4 linguri pe zi ca astringent, antireumatic, febrifug, anemie, slăbire, sedativ nervos. Se face un decoct concentrat din 30 g (3 linguri) coaja de salcie la un sfert de litru de apă. Se foloseşte cate o linguriţă la 2—3 ore în hemoptizie şi diaree cu sange. De asemenea se foloseşte extern ca apă de gură, în amigdalită, leucoree, comprese, băi de şezut etc. Un decoct similar se poate folosi pentru băi de picioare la cei cărora le transpiră picioarele.

  • 3. Infuzie: peste o linguriţă de frunze uscate se toarnă o ceaşcă de apă în clocot. Se lasă acoperit 10—15 minute, apoi se strecoară. Se bea 1—2 ceşti pe zi ca anafrodisiac, în neurastenie etc.

  • 4. Vin: se pune la macerat 10 g (o lingură) de pulbere de scoarţă într-un sfert de litru de vin. Se lasă 1—2 săptămani la temperatura camerei scuturandu-se zilnic. Se strecoară şi se trage în sticle bine închise. Se ia cate un păhărel zilnic înainte de a manca. Este un bun sedativ nervos, antireumatic etc.

  • 5. Oţet: se plămădeşte în oţet 10 g ( o lingură) coaja de salcie la 100 ml oţet. Se ţine 1—2 săptămani, apoi se strecoară. Se foloseşte sub forma a cateva picături într-un pahar cu apă pentru gargară celor cărora le miroase gura (halena).

    • 8. Toporaşul – rdx – Viola odorata – expectorant, etc

TOPORAŞI (VIOLA ODORATA)

Cunoscută sub denumirea populară de toporaşi, violete sau viorele (a nu se confunda cu specia Scilla bifolia), specia Viola odorata, reprezintă o gingaşă plantă ierboasă spontană, a cărei flori catifelate îşi fac apariţia primăvara devreme.

Sistematică

Violetele aparţin familiei Violaceae.

Descriere

Toporaşii sunt plante ierboase, perene, fără tulpină, componentele aeriene dezvoltându-se dintr-un rizom lung şi articulat, lung de cca. 3 cm. În lipsa tulpinii, talia toporaşilor este modestă (2-15 cm) (vezi imaginea 1).

Tot din rizomi, toporaşii mai dezvoltă rădăcini adventive şi stoloni târâtori, care asigură înmulţirea vegetativă a speciei (vezi imaginea 2).

Se poate folosi scoarţa şi de la alte specii de salcie care se află în floraInfo, cuprins Comentează Cunoscută sub denumirea populară de toporaşi, violete sau viorele (a nu se confunda cu specia Scilla bifolia ) , specia Viola odorata , reprezintă o gingaşă plantă ierboasă spontană, a cărei flori catifelate îşi fac apariţia primăvara devreme . Sistematică Violetele aparţin familiei Violaceae . Descriere Toporaşii sunt plante ierboase, perene , fără tulpină, componentele aeriene dezvoltându-se dintr-un rizom lung şi articulat, lung de cca. 3 cm. În lipsa tulpinii, talia toporaşilor este modestă (2-15 cm) ( vezi imaginea 1 ) . Tot din rizomi, toporaşii mai dezvoltă rădăcini adventive şi stoloni târâtori, care asigură înmulţirea vegetativă a speciei ( vezi imaginea 2 ) . Frunzele la toporaşi sunt lung peţiolate, la bază acestor codiţe, formându-se stipele triunghiulare. Foliajul apare în două rânduri; frunze de primăvară - îşi fac apariţia la înflorire şi sunt mai mici ( 2-3 cm) şi frunze de vară - apar după încheierea înfloritului şi sunt mai mari (4-6 cm) [ M. Alexan, O. Bojor, Fl. Crăciun ] . Limbul frunzelor este lat, de formă cordată (cu aspect de inimă), cu marginea fin din ţ ată [ L. Popovici , C. Moruzi, I. Toma ] . Florile la toporaşi sunt lung peţiolate, zigomorfe , parfumate, solitare , cu 5 petalele de culoare violetă, uneori albă sau albăstruie. Floarea de toporaş prezintă un pinten drept sau îndoit în sus ( vezi imaginea 3 ) . Pe tija floriferă apar două bractee, sub forma unor frunzuliţe reduse. Sepalele periantului , sunt inegale şi în număr de 5. " id="pdf-obj-7-90" src="pdf-obj-7-90.jpg">

Frunzele la toporaşi sunt lung peţiolate, la bază acestor codiţe, formându-se stipele triunghiulare. Foliajul apare în două rânduri; frunze de primăvară - îşi fac apariţia la înflorire şi sunt mai mici (2-3 cm) şi frunze de vară - apar după încheierea înfloritului şi sunt mai mari (4-6 cm) [M. Alexan, O. Bojor, Fl. Crăciun]. Limbul frunzelor este lat, de formă cordată (cu aspect de inimă), cu marginea fin dinţată [L. Popovici , C. Moruzi, I. Toma]. Florile la toporaşi sunt lung peţiolate, zigomorfe, parfumate, solitare, cu 5 petalele de culoare violetă, uneori albă sau albăstruie. Floarea de toporaş prezintă un pinten drept sau îndoit în sus (vezi imaginea 3). Pe tija floriferă apar două bractee, sub forma unor frunzuliţe reduse. Sepalele periantului, sunt inegale şi în număr de 5.

Se poate folosi scoarţa şi de la alte specii de salcie care se află în floraInfo, cuprins Comentează Cunoscută sub denumirea populară de toporaşi, violete sau viorele (a nu se confunda cu specia Scilla bifolia ) , specia Viola odorata , reprezintă o gingaşă plantă ierboasă spontană, a cărei flori catifelate îşi fac apariţia primăvara devreme . Sistematică Violetele aparţin familiei Violaceae . Descriere Toporaşii sunt plante ierboase, perene , fără tulpină, componentele aeriene dezvoltându-se dintr-un rizom lung şi articulat, lung de cca. 3 cm. În lipsa tulpinii, talia toporaşilor este modestă (2-15 cm) ( vezi imaginea 1 ) . Tot din rizomi, toporaşii mai dezvoltă rădăcini adventive şi stoloni târâtori, care asigură înmulţirea vegetativă a speciei ( vezi imaginea 2 ) . Frunzele la toporaşi sunt lung peţiolate, la bază acestor codiţe, formându-se stipele triunghiulare. Foliajul apare în două rânduri; frunze de primăvară - îşi fac apariţia la înflorire şi sunt mai mici ( 2-3 cm) şi frunze de vară - apar după încheierea înfloritului şi sunt mai mari (4-6 cm) [ M. Alexan, O. Bojor, Fl. Crăciun ] . Limbul frunzelor este lat, de formă cordată (cu aspect de inimă), cu marginea fin din ţ ată [ L. Popovici , C. Moruzi, I. Toma ] . Florile la toporaşi sunt lung peţiolate, zigomorfe , parfumate, solitare , cu 5 petalele de culoare violetă, uneori albă sau albăstruie. Floarea de toporaş prezintă un pinten drept sau îndoit în sus ( vezi imaginea 3 ) . Pe tija floriferă apar două bractee, sub forma unor frunzuliţe reduse. Sepalele periantului , sunt inegale şi în număr de 5. " id="pdf-obj-7-123" src="pdf-obj-7-123.jpg">

Fructul speciei, este o capsulă globuloasă, verde sau purpurie, care se deschide în 3 valve la maturitate, eliberând seminţele, care ajung pe sol. Seminţele sunt uşor alungite, cu suprafaţa externă netedă, prezentând la un capăt un manşon cărnos, foarte atractiv pentru furnici (vezi imaginea 4).

<a href=Fructul speciei, este o capsulă globuloasă, verde sau purpurie, care se deschide în 3 valve la maturitate, eliberând seminţele, care ajung pe sol. Seminţele sunt uşor alungite, cu suprafaţa externă netedă, prezentând la un capăt un manşon cărnos, foarte atractiv pentru furnici ( vezi imaginea 4 ) . Furnicile apucă sămân ţ a de toporaşi de partea cărnoasă, după care o târăsc spre muşuroi. Astfel se realizează diseminarea la distanţă, deoarece, după un timp, sămânţa se eliberează, furnicile rămânând între fălci, doar cu anexa moale a acesteia. Înflorire Toporaşii înfloresc p rimăvara devreme, înaintea înfrunzirii arborilor , în martie- aprilie, odată cu viorelele ( vezi imaginea 5 ) . Un al doilea rând de flori, are tendin ţ a de a se forma vara, însă se formează doar boboci, care nu se mai deschid [ M. Alexan, O. Bojor, Fl. Crăciun ] . Ecologie Pe plan mondial, specia Viola odorata se întâlneşte în Europa şi în Asia Mică. Violetele se întâlnesc adesea în flora spontană a României, în locurile cu semiumbră, prin zăvoaie, poieni, pajişti mai umede şi umbroase, tufişuri, păduri luminoase sau la marginea codrilor. Toporaşul îşi face apariţia în zonele de câmpie şi de deal. Nefiind plante pretenţioase (rezistă la geruri, au cerinţe moderate faţă de umiditate şi faţă de tipul de sol - cu condiţia ca acesta să fie bogat în humus), toporaşii se dezvoltă optim în multe locuri din regiunea de câmpie şi de deal. Pe lângă faptul că sunt vegetale cu mare putere de adaptare , toporaşii, prin faptul că se înmulţesc uşor, atât pe cale sexuată, cât şi vegetativă, cunosc o răspândire largă. Regenerarea toporaşului, ca şi al altor violete, este ieşită din comun, astfel încât, o bucată dintr-o singură frunză este suficientă pentru a genera o pantă nouă. Pe lângă arealul natural specia mai apare cultivată prin grădini sau parcuri, ca plantă decorativă, existând şi varietăţi horticole deosebite, create de om. Toporaşul nu creşte izolat, ci se adună mai multe plante la un loc. Această concentrare este folositoare mai ales primăvara, la înflorire, prin faptul că emanaţia de parfum este mai intensă, atrăgând astfel, puţinele insecte polenizatoare trezite la viaţă după ieşirea din iarnă. Specii asemănătoare - Colţunii popii ( Viola silvestris ) şi alte specii de toporaşi O specie foarte asemănătoare toporaşilor, dar cu flori aproape nemirositoare, este Viola silvestris (colţunii popii). Atât ca aspect sau înflorire, cât şi ca ecologie, cele două specii sunt aproape identice, întâlnindu-se în general, sub denumirea generică de toporaşi sau violete. Colţunii popii, pentru ochii mai fini, se deosebesc de toporaşi prin frunzele mai puţin late, care sunt mai mult triunghiulare sau rombice decât cordate, prin petalele mai alungite şi prin fructele (capsulele) ascuţite ( vezi imaginea 6 ) . O serie de alte specii de toporaşi, foarte asemănătoare, greu de diferenţiat între ele, apar în flora României, dintre care, se întâlnesc mai des: Viola mirabilis, Viola bachiana, Viola suavis, Viola hirta, viola alba [ I. Iancu ] . Utilizări Din florile şi frunzele de toporaşi se prepară un parfum foarte fin, cunoscut sub numele de parfum de violete. Proprietăţile specifice ale parfumului de violete este conferit de nonadienol. Îndeosebi în Ardeal, specia apare cultivată în spaţiile exterioare, în scopuri ornamentale. Specia Viola odorata este indicată a fi cultivată pe lizierele grupărilor şi masivelor de arbori sau pe lângă ziduri, în parcuri şi grădini ( C. Pârvu ) . Florile proaspete de toporaşi prezintă proprietăţi tinctoriale, utilizându-se la vopsitul fibrelor naturale în albastru-pastelat ( C. Pârvu ) . Toporaşii prezintă valoare curativă pentru om, fiind utilizate în tratamentele naturiste , încă din " id="pdf-obj-8-11" src="pdf-obj-8-11.jpg">

Furnicile apucă sămânţa de toporaşi de partea cărnoasă, după care o târăsc spre muşuroi. Astfel se realizează diseminarea la distanţă, deoarece, după un timp, sămânţa se eliberează, furnicile rămânând între fălci, doar cu anexa moale a acesteia.

Înflorire

Toporaşii înfloresc primăvara devreme, înaintea înfrunzirii arborilor, în martie- aprilie, odată cu viorelele (vezi imaginea 5).

<a href=Fructul speciei, este o capsulă globuloasă, verde sau purpurie, care se deschide în 3 valve la maturitate, eliberând seminţele, care ajung pe sol. Seminţele sunt uşor alungite, cu suprafaţa externă netedă, prezentând la un capăt un manşon cărnos, foarte atractiv pentru furnici ( vezi imaginea 4 ) . Furnicile apucă sămân ţ a de toporaşi de partea cărnoasă, după care o târăsc spre muşuroi. Astfel se realizează diseminarea la distanţă, deoarece, după un timp, sămânţa se eliberează, furnicile rămânând între fălci, doar cu anexa moale a acesteia. Înflorire Toporaşii înfloresc p rimăvara devreme, înaintea înfrunzirii arborilor , în martie- aprilie, odată cu viorelele ( vezi imaginea 5 ) . Un al doilea rând de flori, are tendin ţ a de a se forma vara, însă se formează doar boboci, care nu se mai deschid [ M. Alexan, O. Bojor, Fl. Crăciun ] . Ecologie Pe plan mondial, specia Viola odorata se întâlneşte în Europa şi în Asia Mică. Violetele se întâlnesc adesea în flora spontană a României, în locurile cu semiumbră, prin zăvoaie, poieni, pajişti mai umede şi umbroase, tufişuri, păduri luminoase sau la marginea codrilor. Toporaşul îşi face apariţia în zonele de câmpie şi de deal. Nefiind plante pretenţioase (rezistă la geruri, au cerinţe moderate faţă de umiditate şi faţă de tipul de sol - cu condiţia ca acesta să fie bogat în humus), toporaşii se dezvoltă optim în multe locuri din regiunea de câmpie şi de deal. Pe lângă faptul că sunt vegetale cu mare putere de adaptare , toporaşii, prin faptul că se înmulţesc uşor, atât pe cale sexuată, cât şi vegetativă, cunosc o răspândire largă. Regenerarea toporaşului, ca şi al altor violete, este ieşită din comun, astfel încât, o bucată dintr-o singură frunză este suficientă pentru a genera o pantă nouă. Pe lângă arealul natural specia mai apare cultivată prin grădini sau parcuri, ca plantă decorativă, existând şi varietăţi horticole deosebite, create de om. Toporaşul nu creşte izolat, ci se adună mai multe plante la un loc. Această concentrare este folositoare mai ales primăvara, la înflorire, prin faptul că emanaţia de parfum este mai intensă, atrăgând astfel, puţinele insecte polenizatoare trezite la viaţă după ieşirea din iarnă. Specii asemănătoare - Colţunii popii ( Viola silvestris ) şi alte specii de toporaşi O specie foarte asemănătoare toporaşilor, dar cu flori aproape nemirositoare, este Viola silvestris (colţunii popii). Atât ca aspect sau înflorire, cât şi ca ecologie, cele două specii sunt aproape identice, întâlnindu-se în general, sub denumirea generică de toporaşi sau violete. Colţunii popii, pentru ochii mai fini, se deosebesc de toporaşi prin frunzele mai puţin late, care sunt mai mult triunghiulare sau rombice decât cordate, prin petalele mai alungite şi prin fructele (capsulele) ascuţite ( vezi imaginea 6 ) . O serie de alte specii de toporaşi, foarte asemănătoare, greu de diferenţiat între ele, apar în flora României, dintre care, se întâlnesc mai des: Viola mirabilis, Viola bachiana, Viola suavis, Viola hirta, viola alba [ I. Iancu ] . Utilizări Din florile şi frunzele de toporaşi se prepară un parfum foarte fin, cunoscut sub numele de parfum de violete. Proprietăţile specifice ale parfumului de violete este conferit de nonadienol. Îndeosebi în Ardeal, specia apare cultivată în spaţiile exterioare, în scopuri ornamentale. Specia Viola odorata este indicată a fi cultivată pe lizierele grupărilor şi masivelor de arbori sau pe lângă ziduri, în parcuri şi grădini ( C. Pârvu ) . Florile proaspete de toporaşi prezintă proprietăţi tinctoriale, utilizându-se la vopsitul fibrelor naturale în albastru-pastelat ( C. Pârvu ) . Toporaşii prezintă valoare curativă pentru om, fiind utilizate în tratamentele naturiste , încă din " id="pdf-obj-8-33" src="pdf-obj-8-33.jpg">

Un al doilea rând de flori, are tendinţa de a se forma vara, însă se formează doar boboci, care nu se mai deschid [M. Alexan, O. Bojor, Fl. Crăciun]. Ecologie

Pe plan mondial, specia Viola odorata se întâlneşte în Europa şi în Asia Mică. Violetele se întâlnesc adesea în flora spontană a României, în locurile cu semiumbră, prin zăvoaie, poieni, pajişti mai umede şi umbroase, tufişuri, păduri luminoase sau la marginea codrilor. Toporaşul îşi face apariţia în zonele de câmpie şi de deal. Nefiind plante pretenţioase (rezistă la geruri, au cerinţe moderate faţă de umiditate şi faţă de tipul de sol - cu condiţia ca acesta să fie bogat în humus), toporaşii se dezvoltă optim în multe locuri din regiunea de câmpie şi de deal. Pe lângă faptul că sunt vegetale cu mare putere de adaptare, toporaşii, prin faptul că se înmulţesc uşor, atât pe cale sexuată, cât şi vegetativă, cunosc o răspândire largă. Regenerarea toporaşului, ca şi al altor violete, este ieşită din comun, astfel încât, o bucată dintr-o singură frunză este suficientă pentru a genera o pantă nouă. Pe lângă arealul natural specia mai apare cultivată prin grădini sau parcuri, ca plantă decorativă, existând şi varietăţi horticole deosebite, create de om. Toporaşul nu creşte izolat, ci se adună mai multe plante la un loc. Această concentrare este folositoare mai ales primăvara, la înflorire, prin faptul că emanaţia de parfum este mai intensă, atrăgând astfel, puţinele insecte polenizatoare trezite la viaţă după ieşirea din iarnă. Specii asemănătoare - Colţunii popii (Viola silvestris) şi alte specii de toporaşi

O specie foarte asemănătoare toporaşilor, dar cu flori aproape nemirositoare, este Viola silvestris (colţunii popii). Atât ca aspect sau înflorire, cât şi ca ecologie, cele două specii sunt aproape identice, întâlnindu-se în general, sub denumirea generică de toporaşi sau violete.

Colţunii popii, pentru ochii mai fini, se deosebesc de toporaşi prin frunzele mai puţin late, care sunt mai mult triunghiulare sau rombice decât cordate, prin petalele mai alungite şi prin fructele (capsulele) ascuţite (vezi imaginea 6).

<a href=Fructul speciei, este o capsulă globuloasă, verde sau purpurie, care se deschide în 3 valve la maturitate, eliberând seminţele, care ajung pe sol. Seminţele sunt uşor alungite, cu suprafaţa externă netedă, prezentând la un capăt un manşon cărnos, foarte atractiv pentru furnici ( vezi imaginea 4 ) . Furnicile apucă sămân ţ a de toporaşi de partea cărnoasă, după care o târăsc spre muşuroi. Astfel se realizează diseminarea la distanţă, deoarece, după un timp, sămânţa se eliberează, furnicile rămânând între fălci, doar cu anexa moale a acesteia. Înflorire Toporaşii înfloresc p rimăvara devreme, înaintea înfrunzirii arborilor , în martie- aprilie, odată cu viorelele ( vezi imaginea 5 ) . Un al doilea rând de flori, are tendin ţ a de a se forma vara, însă se formează doar boboci, care nu se mai deschid [ M. Alexan, O. Bojor, Fl. Crăciun ] . Ecologie Pe plan mondial, specia Viola odorata se întâlneşte în Europa şi în Asia Mică. Violetele se întâlnesc adesea în flora spontană a României, în locurile cu semiumbră, prin zăvoaie, poieni, pajişti mai umede şi umbroase, tufişuri, păduri luminoase sau la marginea codrilor. Toporaşul îşi face apariţia în zonele de câmpie şi de deal. Nefiind plante pretenţioase (rezistă la geruri, au cerinţe moderate faţă de umiditate şi faţă de tipul de sol - cu condiţia ca acesta să fie bogat în humus), toporaşii se dezvoltă optim în multe locuri din regiunea de câmpie şi de deal. Pe lângă faptul că sunt vegetale cu mare putere de adaptare , toporaşii, prin faptul că se înmulţesc uşor, atât pe cale sexuată, cât şi vegetativă, cunosc o răspândire largă. Regenerarea toporaşului, ca şi al altor violete, este ieşită din comun, astfel încât, o bucată dintr-o singură frunză este suficientă pentru a genera o pantă nouă. Pe lângă arealul natural specia mai apare cultivată prin grădini sau parcuri, ca plantă decorativă, existând şi varietăţi horticole deosebite, create de om. Toporaşul nu creşte izolat, ci se adună mai multe plante la un loc. Această concentrare este folositoare mai ales primăvara, la înflorire, prin faptul că emanaţia de parfum este mai intensă, atrăgând astfel, puţinele insecte polenizatoare trezite la viaţă după ieşirea din iarnă. Specii asemănătoare - Colţunii popii ( Viola silvestris ) şi alte specii de toporaşi O specie foarte asemănătoare toporaşilor, dar cu flori aproape nemirositoare, este Viola silvestris (colţunii popii). Atât ca aspect sau înflorire, cât şi ca ecologie, cele două specii sunt aproape identice, întâlnindu-se în general, sub denumirea generică de toporaşi sau violete. Colţunii popii, pentru ochii mai fini, se deosebesc de toporaşi prin frunzele mai puţin late, care sunt mai mult triunghiulare sau rombice decât cordate, prin petalele mai alungite şi prin fructele (capsulele) ascuţite ( vezi imaginea 6 ) . O serie de alte specii de toporaşi, foarte asemănătoare, greu de diferenţiat între ele, apar în flora României, dintre care, se întâlnesc mai des: Viola mirabilis, Viola bachiana, Viola suavis, Viola hirta, viola alba [ I. Iancu ] . Utilizări Din florile şi frunzele de toporaşi se prepară un parfum foarte fin, cunoscut sub numele de parfum de violete. Proprietăţile specifice ale parfumului de violete este conferit de nonadienol. Îndeosebi în Ardeal, specia apare cultivată în spaţiile exterioare, în scopuri ornamentale. Specia Viola odorata este indicată a fi cultivată pe lizierele grupărilor şi masivelor de arbori sau pe lângă ziduri, în parcuri şi grădini ( C. Pârvu ) . Florile proaspete de toporaşi prezintă proprietăţi tinctoriale, utilizându-se la vopsitul fibrelor naturale în albastru-pastelat ( C. Pârvu ) . Toporaşii prezintă valoare curativă pentru om, fiind utilizate în tratamentele naturiste , încă din " id="pdf-obj-8-68" src="pdf-obj-8-68.jpg">

O serie de alte specii de toporaşi, foarte asemănătoare, greu de diferenţiat între ele, apar în flora României, dintre care, se întâlnesc mai des: Viola mirabilis, Viola bachiana, Viola suavis, Viola hirta, viola alba [I. Iancu].

Utilizări

Din florile şi frunzele de toporaşi se prepară un parfum foarte fin, cunoscut sub numele de parfum de violete. Proprietăţile specifice ale parfumului de violete este conferit de nonadienol. Îndeosebi în Ardeal, specia apare cultivată în spaţiile exterioare, în scopuri ornamentale. Specia Viola odorata este indicată a fi cultivată pe lizierele grupărilor şi masivelor de arbori sau pe lângă ziduri, în parcuri şi grădini (C. Pârvu). Florile proaspete de toporaşi prezintă proprietăţi tinctoriale, utilizându-se la vopsitul fibrelor naturale în albastru-pastelat (C. Pârvu). Toporaşii prezintă valoare curativă pentru om, fiind utilizate în tratamentele naturiste, încă din

vechime.

Compoziţie, principii active

Florile de violete conţin un ulei volatil format din aldehide şi din alcooli alifatici nesaturaţi (dienoli- mai ales nonadienol, alcool benzilic, parmonă, etc.). Pe lângă uleiul eteric, în flori s-au mai identificat o serie de compuşi ca: rezine, glucide, glicozide (viola-cvercetina), pigmenţi albaştrii (violamina), alcaloizi (violina), mucilagii, acid salicilic, substanţe amare şi săruri minerale. În părţile subterane s-au identificat mai multe substanţe, dintre care saponozidele, alcaloidul odorantina şi derivaţii acidului salicilic, prezintă efecte curative asupra organismului uman. Frunzele toporaşilor, conţin substanţe minerale, clorofilă şi nonadienol - ulei volatil. Toxicitate

Nu s-au izolat principii toxice în toporaşi. Rădăcinile şi rizomii speciei, prin compoziţia lor în substanţe iritante, trebuiesc administrate cu precauţie.

Fitoterapie

În fitoterapie, de la toporaşi, se folosesc părţile aeriene - flori (FLOS VIOLAE ODORATAE) şi frunze (FOLIUM VIOLAE ODORATAE), precum şi părţile subterane - rizomi şi rădăcini (RADIX VIOLAE ODORATAE). Datorită conţinutului de principii active, violetele se încadrează în rândul plantelor medicinale (mai multe despre toporaş ca plantă medicinală).

  • 9. Vâscul alb – Viscum album – normotensor, tumori, etc

Vasc

VASCUL (Viscum album L.)

Alte denumiri pentru vasc:

Vascul este cunoscut sub numele de stoletnic, vasc etc.

Descriere aspect vasc:

Vascul este un arbust ce creşte atat pe pomi fructiferi, cat şi pe copaci nefructifere. Vascul creste la fel de bine atat pe măr, păr, prun, măceş, cireş, nuc cat si pe arţar, plop, salcam, tei, salcie, molid, mestea- căn, frasin. Are forma unei tufe globuloase, cu ramurile colorate în galben-verzui. Ramurile sunt mai îngroşate la nivelul nodurilor unde sunt şi mai fragile. Frunzele sunt pieloase şi aşezate cate două faţă în faţă la nivelul nodurilor. Sunt de culoare verde- gălbuie şi persistă şi peste iarnă. Florile, grupate cate trei, sunt situate tot la nivelul nodurilor, la bifurcarea ramurilor şi dau naştere la fructe care au o formă de boabe albe-translucide cleioase (vascoase). Este o plantă semiparazită, fiind bine vizibilă mai ales iarna cand arborii gazdă sunt lipsiţi de frunze.

Recoltare si continut vasc:

Se recoltează ramurile tinere cu frunzele sau doar frunzele care se culeg după picarea frunzelor plantei gazdă. Vascul conţin substanţe ce variază după felul plantei gazdă. Se citează prezenţa saponozidelor, a derivaţilor acidului oleanolic, viscol, colină, acetilcolină, grăsimi, vitamina C şi E, mucilagii, heterozide, viscotoxină etc.

Vasc - proprietati terapeutice:

Vascul se întrebuinţează ca hipotensiv, diuretic, antitumoral, antireumatic, antiastmatic, în emfizem pulmonar etc.

Avand în vedere că vascul de pe unele esenţe lemnoase conţine toxicardiace, se recomandă a nu se folosi decat vasc recoltat de pe esenţe de rozacee ca măr, păr, măceş, prun.

Ad m i ni st r ar e:

  • 1. Pulbere : se obţine din uscarea frunzelor. Se ia zilnic cate 1—3 varfuri de cuţit pe zi. Este un bun hipotensiv.

3.

Vin de vasc: se pun la macerat 40 g pulbere de vasc la un litru de vin. Se lasă să macereze 4 — 5 zile după care se strecoară şi se trage in sticle. Se ia zilnic cate un păhărel (100 ml) în boli de piept, hemoptizie, arterioscleroză, hipotensiv.

  • 4. Pilule: se pune 0,05 g pulbere de vasc şi pulbere de rădăcină de lemn dulce pană la 0,20— 0,40 g. Se iau 4—8 pilule pe zi în caz de hipertensiune.

  • 5. Sirop: se face din extract apos de vasc 0,50 g şi sirop simplu 200 g. Se iau 4—8 linguriţe pe zi pentru scăderea tensiunii.

  • 6. Frunze şi ramuri tinere - 30 g plămădite într-un litru de apă rece. Se foloseşte ca antispasmodic, hipotensiv şi în hemoragii menstruale.

  • 7. Amestec din frunze de vasc, flori de paducel şi rădăcină de pir la cate un varf de cuţit de trei ori pe zi în hipertensiune.

PRIMĂVARA

lunile III – V

  • 1. Afinul-frunze-Vaccinium myrtillus-antidiareic,diabet,af.urinare,etc

Afin AFINUL (Vaccinium myrtillus L.)

3. Vin de vasc: se pun la macerat 40 g pulbere de vasc la un litru

Alte denumiri pentru afin:

Se cunoaşte şi sub numele de afin de munte, coacăză, cernusca, asine, afin negru, afenele, afin-negru, cucuze etc . Afinul face parte din familia Ericaceae Descriere aspect afin:

Este un arbust de talie mică, foarte ramificat. Frunzele sunt mici, subţiri şi lipsite de peri, dispuse altern. Florile solitare, ca nişte bobite de culoare roz-verzui sunt grupate cate 1-2 la subtioara frunzei. Fructul este o baca neagră-albăstruie cu gust dulce-acrişor zemos. Planta creşte în zona montană, in zona subarctica si temperata, atat pe pajisti montane cat si in zone subalpine, pasuni si luminisuri de pădure. Infloreste in intervalul de timp mai-iunie.

Recoltare frunze si fructe afin:

De la afin se recoltează frunzele şi fructele coapte (in lunile iulie-august). Frunzele conţin arbutină, tanin, derivaţi flavonici etc. Fructele conţin substanţe colorante, derivaţi antocianici, pectine, zahăr, vitamine (A, B, C), acizi: oxalic, citric, malic etc. Frunzele se usuca la un loc cu ramurile, în legaturi mici, în loc aerisit, lipsit de umezeala, apoi se separa de ramuri pastrandu-se în pungi de hartie sau în saculete de panza. Fructele se separa de frunze, dupa cules, prin scufundarea lor într-un vas cu apa, apoi se zvanta la soare si se pun la uscat pe polite aerisite, uscate, lipsite de praf.

Afin - proprietati terapeutice:

Frunzele au acţiune antidiareica, antiseptică a căilor urinare, diuretică etc. Frunzele de afin au un continut ridicat de flavonoizi, acizi triterpenici, taninuri, neomirtilina. Frunzele de afin mai contin contin: arbutina, hidrochinona si mirtilina. Conform cercetatorilor, extractul de fructe de afin poate avea un rol important in prevenirea aterosclerozei datorita inhibarii oxidarii colesterolului.

Infuzia din frunze de afin se obtine prin adaugarea unei linguri de frunze de afin la o ceasca cu apa clocotita. Acest ceai se bea in 2-3 reprize pe parcursul unei zile. Afinele au efecte antidiabetice, antitoxice si antiseptice. Atat fructele cat si frunzele de afin contin un echivalent vegetal al insulinei, numit mirtilina. Din aceasta cauza, afinul are efect hipoglicemiant. Continutul fructelor de afin:

Fructele de afin au un continut semnificativ de vitamine printre care amintim vitaminele B si C, vitaminele E si PP. Deasemenea, afinele mai contin diferiti coloranti de natura glicozidica (caroten vegetal, taninuri, pectine), acizi organici si glucide, acizi organici si zaharuri. Afinele au un efect de regenerare a retinei. De asemenea, cura de afine are efecte benefice in ulcerul gastric pentru ca intareste mucoasa stomacala impotiva actiunii acidului gastric. Fructele sunt întrebuinţate pentru (dulceaţă, gem, afinată precum şi ca antidiareice, antidizenterice, antitifice, astringente, stomahice, în stimuleaza acuităţii vizuale, faringite, vindecarea rănilor etc. Fructele prelucrate termic, precum cele din dulceturi, pierd cea mai mare parte din substantele benefice. Afinele ajuta in cazul tulburarilor de circulatie encefalica, la diaree, enterocolita de fermentatie. Au aport benefic in cazul oxiurozei, al diabetului si maladiilor asociate acestei boli, al infectiilor urinare, artritelor, candidozei bucale si digestive, faringitelor, stomatitelor, aftelor, micozelor, eczemelor sau in tratarea ranilor sangerande. Datorita acestor proprietati curative, afinul este folosit in ameliorarea unor afectiuni cum sunt:

diabetul zaharat , tulburarile circulatorii, cuperoze, eczeme, uretite etc. Fructele se pot consuma proaspete, uscate sau congelate, cate 50-100g pe zi, in cure de 2 saptamani pe luna. Tratamentul se va face cu pauze intre serii.

Administrare:

  • 1. Fructele de afin uscate şi măcinate de afin se iau cate 10—30 înainte de mancare sau cate un varf de cuţit din 2 în 2 ore în caz de diaree. De asemenea o linguriţă de fructe uscate se fierb într- o ceaşcă de apă, se lasă să se răcească, se strecoară şi se face gargară în inflamaţii în gură şi gat. Cu acest decoct se mai pot face şi cataplasme în eczeme, răni hemoragice.

  • 2. Decoct afin: se pune într-o ceaşcă de apă să fiarbă atatea frunze cat se pot lua cu patru degete, se strecoară şi se bea cate o înghiţitură ca antivomitiv, în tuse şi diabet. In diabet se face un amestec de 30 g fructe uscate de afine cu 40 g frunze de mure de pădure, tot cu atata frunze de urzică coji de fasole şi caprifoi. Din acest amestec se pune o lingură într-o ceaşcă de apă şi se lasă la rece 8 ore după care se fierbe pană dă un clocot. Se bea o ceaşcă cu o jumătate de oră înainte de mancare.

  • 3. Tinctura afin: se prepară dintr-o parte de afine zdrobite peste care se toarnă 5 părţi alcool diluat. Se lasă 10—14 zile agitandu-se zilnic apoi se trage în sticle mici. Este foarte bun în diaree, dizenterie.Tratamente periodice cu preparate de afine îmbunătăţesc acuitatea vizuală a aviatorilor si conducătorilor auto.

  • 4. Infuzie afin: Din infuzia preparata dintr-o lingura de frunze de afin la o cana cu apa se beau 2 cani pe zi timp de 10 zile.

  • 5. Ceaiul din frunze si afine are efect de rehidratare. Frunzele si fructele afinului au ajuta digestia si amelioreaza diareea si inflamatiile.

  • 6. Afectiunile gurii sunt influentate in bine prin gargara cu decoct de frunze de afin. Afinul mai este indicat in infectia urinara, ca antiseptic minor si diuretic, in reumatism, in guta, in colita de fermentatie.

  • 7. Extractul apos afin: se prepara la rece prin macerarea a doua linguri de frunze in 250 ml apa, timp de 6 ore, se bea in cantitate de 2 cani pe zi. Pulberea din fructe uscate se ia cate jumatate de lingurita, in putina apa, de 3 ori pe zi.

    • 2. Cimbrişor-flori-Thymus serpyllum-bactericid,antismatic,etc

Cimbru de gradina CIMBRUL DE GRADINA (Hyssopus officinalis L.) Alte denumiri pentru cimbrul de gradina: cimbru cel bun, cimbru de grădină, culecel bun, isop etc.

Descriere aspect cimbru de gradina:

Este un semiarbust, lignificat la bază şi ierbos în partea superioară. Frunzele sunt mici, liniar- lanceolate, dispuse opus. Florile mici, sunt unite în inflorescenţe glomerulare, de culoare albastră specifică. Planta se cultivă la noi în scopuri alimentare, ca plantă meliferă, medicinală.

Recoltare si continut cimbru de gradina:

Se recoltează părţile superioare, nelignificate care se adună în timpul înfloririi (iunie—august). Acestea conţin tanin, ulei volatil, substanţe amare, flavonozide, acid ursonic, acid oleanolic, beta- sitosterol, rezine etc.

Cimbru de gradina- proprietati terapeutice:

Se citează utilizarea cimbrului de gradina în boli de plămani, în tuse ca antiasmatic, antisudorific, antireumatic, antiseptic, tonic amar, cicatrizant, vulnerar. In cosmetică se foloseşte împotriva cearcănelor.

A d mini str ar e:

  • 1. Infuzie : peste o linguriţă de plantă se toarnă o ceaşcă de apă clocotită. Se bea o ceaşcă pe zi,

ca tonic general, antiseptic intern.

  • 2. Decoct: se fierbe 5 minute 2—3 linguriţe de plantă la o ceaşcă de apă. Se lasă 5—10 minute apoi se strecoară. Se foloseşte ca şi cataplasmă la răni, pentru spălarea lor şi tratarea contuziilor.

  • 3. Sirop :

Varfuri înflorite de cimbru

........................................

 

Apă fierbinte

Zahăr

100 g 1 000 g

.............................................................. 1 600 g

D.S. intern cate 100 ml pe zi. Nu se va administra persoanelor cu afecţiuni ale sistemului nervos deoarece poate produce crize epileptiforme.

  • 3. Ciuboţica cucului-flori-Primula officinalis – expectorant,bronşite,etc

Ciubotica cucului

CIUBOŢICA CUCULUI ( Primula officinalis)

Descriere aspect cimbru de gradina: Este un semiarbust, lignificat la bază şi ierbos în partea superioară.

Alte denumiri pentru ciubotica-cucului:

Ciubotica-cucului este cunoscuta si sub numele de: cinci-foi, aglică, anghelică, cizma cucului, ţaţa caprei, urechiţa ursului, talpa-gastei.

Descriere aspect ciubotica cucului:

Ciubotica cucului este o planta ale carei flori degaja un parfum placut. Are un rizom în pămant din

care iese o rozetă de frunze eliptic-ovale şi cu suprafaţa reticulată. Tulpina floriferă ajunge la 10—20 cm şi poartă florile unite într-o umbelă simplă avand o culoare galben aurie. Ciubotica cucului creşte frecvent prin pajiştile din zona de deal şi munte.

Recoltare rizomi cu radacini de ciubotica cucului:

Se recoltează rizomii cu rădăcini care se culeg primăvara de timpuriu, iar florile în aprilie—iunie.

Continutul rizomi cu radacini de ciubotica cucului:

Rizomii şi rădăcinile conţin saponozide triterpenice, amidon, heterozide, enzime, ulei volatil etc, iar

florile conţin ulei volatil, fiavonozide, vitamină C, saponozide etc. Ciubotica cucului - proprietati terapeutice:

Se întrebuinţează ca expectorant, în afecţiuni bronhopulmonare, ca emetic, în boli de rinichi, astm, nevralgii, tonic nervos, în reumatism articular, dureri de cap etc. Administrare:

  • 1. Infuzie: peste o linguriţă de flori se toarnă o ceaşcă de apă în clocot. Se lasă acoperit 10 minute apoi se strecoară şi se beau 2—3 ceşti pe zi ca antinevralgic şi tonic nervos.

  • 2. Vin de ciubotica-cucului: intr-o sticla de 2 litri se pun flori de ciubotica-cucului peste care se toarna vin alb, de casa, cat sa acopere florile. Se pune un dop de pluta si se lasa la soare timp de 2 saptamani. Acest vin este foarte bun in afectiuni ale inimii. Persoanele suferinde de afectiuni cardiace trebuie sa ia cate o lingurita din acest vin, de 3 ori pe zi.

  • 3. Un amestec de flori de ciuboţica cucului şi flori de soc în părţi egale din care se prepară o infuzie cu o linguriţă la o ceaşcă de apă în clocot este bun în tratamentul astmului .

  • 4. Decoct: se fierbe o linguriţă de pulbere de rădăcină şi rizom într-o ceaşcă de apă. După răcire se beau 2—3 ceşti pe zi în bronşite. (La copii doza va fi injumatatita). Un decoct mai concentrat cu 2—3 linguriţe la o ceaşcă de apa se face pentru comprese aplicate pe răni şi contuzii pe care le vindecă în scurt timp.

  • 5. Oţet: o linguriţă de pulbere de rădăcină plămădită în o ceaşcă de oţet de vin. Tras pe nas calmează durerile de măsele şi de cap.

  • 6. Ceai impotriva insomniei: peste un amestec de ciubotica-cucului, levantica, odolean si conuri de hamei se toarna o ceasca de apa fiarta si se lasa sa infuzeze 5 minute. acest ceai se bea fierbinte inainte de culcare pentru un somn linistit si odihnitor.

    • 4. Coada racului – planta- Potentilla anserina-diaree,colite,etc

Coada racului

COADA RACULUI (Potentilla anserina L.)

Alte denumiri pentru coada racului:

Se numeşte şi arginţel, buruiană de scrinte, buruiana junghiurilor, iarba gaştii, scrintitoare de baltă etc.

Descriere aspect coada racului:

Plantă ierbacee pitica cu tulpina culcată şi avand mai mulţi stoloni de pe care se formează noi plante. Frunzele dispuse în rozetă sunt penat-sectate şi au o culoare verde-alburie pe faţă şi verde argintie pe dos . Florile galben-aurii sunt solitare şi susţinute pe un pedicel lung. Planta se întalneşte frecvent pe langă ape şi şanţuri nisipoase. Se recoltează părţile aeriene (Herba Anserinae) în timpul înfloririi (mai —august).

Continut coada racului:

Conţin tanin, flavonozide, substanţe amare, mucilagii etc. Coada racului - proprietati terapeutice:

Se întrebuinţează ca hemostatic, antidiareic, în arsuri, eczeme, spălaturi vaginale, în leucoree etc. Administrare:

  • 1. Pulbere: se ia cate un varf de cuţit de pulbere din părţile aeriene în boli de stomac şi ca antidiareic.

  • 2. Infuzie: peste 2 linguriţe de plantă se toarnă o ceaşcă de apă în clocot. Se lasă acoperit 10—15 minute apoi se strecoară. Se beau 2 ceşti pe zi după mancare ca antidiareic, în boli de stomac etc. Nu se bea pe stomacul gol deoarece produce iritaţii gastro-intestinalc. Nu se va lua de către bolnavii de rinichi şi de ficat.

  • 3. Decoct: peste o lingură de plantă se toarnă o ceaşcă de apă rece. Se lasă 10 —15 minute apoi se fierbe timp de 15 minute. Se foloseşte extern în arsuri şi eczeme. Cu un decoct din o linguriţă de pulbere de rădăcină la o jumătate de litru de apă se fac spălaturi în leucoree şi metroragii datorate atoniei muşchiului uterin. Rizomul fiert în lapte şi băut cald este un bun calmant al copcilor stomacale şi abdominale, chiar tetanice.

4.

Ceai: un amestec din părţi egale de rădăcină de coada racului, molura şi chimen din care se face infuzie cu o linguriţă la o cană de apă este un bun calmant pentru durerile de stomac.

  • 5. Lăcrămioarele-flori-Convallaria majalis- af.cardiace,etc

Lacramioare

LĂCRĂMIOARE (Convallaria majalis L.)

Alte denumiri pentru lacramioare:

Sunt cunoscute şi sub numele de mărgăritărel, cerceluşe, clopotele, georgice, păhăruţe, sufletele etc. Descriere aspect lacramioare:

Este o plantă ierboasă, cu un rizom repent, stolonifer, de pe care se ridică tulpina aeriană. Frunzele se află la baza tulpinii şi-au o formă lanceolat-eliptică cu nervuri paralele. Florile au forma unor ceşcuţe mici dispuse în inflorescenţă în formă de ciorchine şi foarte plăcut mirositoare. Planta creşte în păduri umbroase de stejar şi fag dar se şi cultivă ca plantă ornamentală.

Recoltare si continut lacramioare:

Se recoltează părţile aeriene (Herba Convallariae) care se culeg în timpul înfloririi (mai-iunie). Ea

conţine heterozide cardiotonice , saponozide. Convalatoxina este periculoasă putand opri inima în sistolă.

Lacramioare - proprietati terapeutice:

Planta se prescrie in afectiuni cardiace pentru bolnavii care nu suportă digitala (se ia numai cu avizul

medicului). Mai are acţiune diuretică, uşor purgativă, în combaterea ascitei, este sedativă etc. Intoxicaţii: S-au observat la copii care tentaţi de fructele roşii le consumă. Intoxicaţia se manifestă prin greaţă, vomă şi tahicardie. Se intervine cu laxative şi cărbune medicinal.

In doze toxice creşte ritmul cardiac, scade tensiunea arterială, apar aritmii, dispnee şi final stop

cardiac.

Administrare:

  • 1. Infuzie: 3 —5 g pulbere de lăcrămioare umectate cu puţină apă rece se tratează cu o cană de apă în clocot (250 ml). Cantitatea aceasta se bea în 4 prize în timpul unei zile. Este eficace în afecţiuni cardiace.

  • 2. Tinctură: se storc 100 g părţi aeriene proaspete de plantă, apoi se adaugă 18 ml alcool de 90°, 15 g glicerina şi apă distilată pană la 100 ml. Se iau din aceasta 30—40 picături în 2—5 reprize pe zi, în afecţiuni cardiace. Se mai face tinctură şi din 4 părţi de flori care se tratează cu 12 părţi alcool şi se lasă la macerat 14 zile, apoi se filtrează. Se iau de 3 ori pe zi cîte 10 picături în caz de migrene de natură nervoasă, în nevralgii, ameţeli şi ca diuretic (trebuie luat cu prudenţă).

  • 3. Oţet de lăcrămioare: se amestecă florile cu oţet de vin şi se lasă timp de 8—10 zile. Se strecoară şi se pune în sticle bine închise. Se miroase în caz de dureri de cap, nevralgii.

  • 4. Pulbere de lăcrămioare: se ia 2 — 6 g pe zi — sub control medical — în cure interdigitalice sau în caz de necesitate urgentă a unui tonic cardiac.

    • 6. Pătrunjel de câmp-rdx-Pimpinella saxifraga-anticataral, etc.

Patrunjel de camp PĂTRUNJEL DE CAMP (Pimpinella saxifraga L.) Alte denumiri pentru patrunjel de camp:

Se mai numeşte buruiana săracului, pătranjei sălbatici, petrijelaşi, rădăcina sărăciei etc. Descriere aspect patrunjel de camp:

O plantă ierbacee de o jumătate de metru. Are frunze bazilare lung peţiolate şi penat-sectate. Florile

sunt mici, de culoare albă şi unite în inflorescenţe umbeliforme compuse. Intreaga plantă exală un miros neplăcut. Creşte prin păşuni şi faneţe din zona montană sub-alpină.

Continut si recoltare radacini patrunjel de camp:

Se recoltează rădăcinile (Radix Pimpinellae) care conţin ulei volatil, pimpinelină, acizi organici,

saponozide, cumarine şi furocumarine etc.

Patrunjel de camp - proprietati terapeutice:

Se întrebuinţează în afecţiuni buco-faringiene, în combaterea răguşelii, ca diuretic, expectorant, în calculoză renală, ca anticataral, în inflamaţii ale căilor respiratorii superioare etc. Administrare:

1.

Pulbere: se ia cate un varf de cuţit înainte de mancare sau se amestecă în mancare. Este un bun stimulent al poftei de mancare, un tonic stomahic şi intestinal, diuretic, elimină pietrele de la rinichi şi vezica biliară.

  • 2. Decoct: se fierb 10—20 g (1—2 linguri) pulbere de rădăcină cu o ceaşcă de apă. Se ia cate o lingură din oră în oră ca stimulent al poftei de mancare, expectorant, curăţitor al bronhiilor, combate răguşeala, este tonic stomahic şi intestinal, diuretic, elimină pietrele de la rinichi şi

vezica urinară etc. Nu se va lua de către femeile gravide.

  • 3. Macerat: se pun la macerat 1—2 linguriţe pulbere de rădăcină într-o ceaşcă de apă rece. Se ţine mai multe ore la temperatura din bucătărie scuturandu-se din timp în timp. La întrebuinţare se încălzeşte uşor. Este bun pentru gargară în afecţiuni buco-faringiene şi răguşeala. Cu aceasta se spală şi rănile pentru vindecare. Are aceleaşi efecte ca şi decoctul.

  • 4. Tinctura: se face dintr-o parte drog şi 5 părţi alcool diluat. Se lasă 8—10 zile la temperatura din bucătărie agitandu-se zilnic. Se beau 10—12 picături într-o linguriţă de apă sau 15—20 picături pe o bucată de zahăr. Combate arsurile stomacale şi răguşeala. Punand 4 picături din tinctură în 4 linguri de apă se obţine o apă pentru gargară indicată în amigdalite, faringite şi răguşeala.

  • 5. Amestec: se face un amestec din părţi egale de tulpină şi boabe de ienuper. Se pune o lingură la o ceaşcă de apă în clocot; se beau 1—2 ceşti pe zi în caz retenţie urinară, precum şi în ascită ca diuretic.

    • 7. Podbalul-flori-Tussilago farfara- af.respiratorii,etc

Podbal

PODBALUL (Tusillago farfara L.)

1. Pulbere: se ia cate un varf de cuţit înainte de mancare sau se amestecă în

Alte denumiri pentru podbal:

Se numeşte şi brustur alb, brustur de rau, guşa găinii, papapungă etc. Descriere aspect podbal:

Plantă ierbacee la care din rizomul ce iernează ies primăvara de timpuriu (martie —aprilie) mai multe

tulpiniţe roşiatice care poartă în varf inflorescenţe capituliforme de culoare galben-aurie. Frunzele apar mai tarziu, au o formă rotunjită şi sunt albe pe dos din cauza perilor moi pe care îi au. Ele au un diametru de 15—20 cm. Planta creşte prin terenuri argiloase şi calcaroase, pe luncile rau rilor.

Continut si recoltare podbal:

Se recoltează florile şi frunzele culese fără peţiol. Conţin substanţe amare, mucilagii, tanin, gume, ulei volatil, săruri de potasiu, magneziu şi fosfor, acizi organici, fitosterină etc.

Podbal - proprietati terapeutice:

Se foloste la combaterea tusei, bronşitelor, catarului pulmonar, astmului, ca expectorant, în diskinezii biliare, dispepsii, răguşeală etc. Administrare:

  • 1. Frunze: se pun crude pe rană pentru vindecare. Uscate şi tăiate mărunt pot fi folosite ca tutun. Au avantajul că scad crizele de astm tabagic.

astm, ca tonic aperitiv. O infuzie mai concentrată cu 2 linguriţe de flori şi frunze este un bun expectorant mai ales în stări postgripale cand tusea este "coaptă". Este bine suportat de copii şi combate arsurile pe piept. E bun şi ca gargară în cazuri de răguşeală.

  • 3. Decoct: se fierb 1 -2 linguri de frunze zdrobite într-o ceaşcă de apă. Se strecoară şi se tratează plăgile şi ulceraţiile precum şi erupţiile tegumentare.

  • 4. Ceai: se face un amestec din două părţi de podbal, soc şi pătlagină şi o parte lemn dulce, fenicul şi albăstrele. Se fierbe o linguriţă la o ceaşcă de apă şi se bea o ceaşcă dimineaţa şi una seara în bronşite şi boli pectorale, sau cu lingura în accese de tuse.

    • 8. Pochivnic – rdx- Asarum europaeum – expectorant, fitoncid,etc

Pochivnic (asarum europaeum)

Pochivnicul este o planta din flora spontana originara din zonele cu clima temperata din Europa. In Romania este intalnita in padurile de foioase si conifere din zonele montane. Este o planta scunda si are rizomi taratori; intraga planta este acoperita cu perisori fini. Frunzele sunt in numar de 2 sau 3, au

forma de inima, sunt puternic striate si au o culoare verde intens. Intre frunze se dezvolta floarea, care este mica si rosie- negricioasa, are 3 petale carnoase. Printre constituientii chimici se numara: 1% ulei volatil, asarina (alcaloid), un glicozid scindabil sub influenta emulsinei, acid ascorbic, vitamina B1, areasarona, aldehida asadilica, metileugenol, acetat de bornil, sesquiterpene, diasarona, tanin catehic, zaharuri reducatoare, rezine, fitoncide cu actiune antibiotica, saruri minerale. Principalele calitati ale plantei sunt: expectorant, emetic, diuretica, antibiotica. In fitoterapie se utilizeaza partea aeriana a plantei si rizomul.

  • 9. Traista ciobanului-planta-Capsela bursa pastoris – hemoragii,etc

Traista ciobanului

TRAISTA CIOBANULUI [Capsella bursa pastoris (L) ]

Alte denumiri pentru traista ciobanului:

Se numeşte şi punga babei, punguliţă, arior, buruiană de friguri, plosca ciobanului, tăşcuţă etc.

Descriere aspect traista ciobanului:

Traista ciobanului este o plantă de talie mică cu o rozetă de frunze bazilare, ce diferă ca formă; de obicei sunt de tip penat-partit. Din mijlocul rozetei de frunze se ridică tulpiniţa iar în varful acesteia florile albe, mici, alături de fructele care au formă de punguţe mici. Este o plantă foarte răspandită atat în locuri cultivate cat şi în cele necultivate. Continut si recoltare traista ciobanului:

Se recoltează părţile aeriene care se culeg în timpul înfloririi. Conţin acetilcolină, tiramină, alcaloizi, flavonoide etc. Traista ciobanului - proprietati terapeutice:

Traista ciobanului se întrebuinţează ca antihemoragic, tonic uterin, în hemoragii uterine, ca hipotensiv, în angină etc. Administrare:

  • 1. Infuzie: se pune peste 4—6 g (o linguriţă) pulbere de plantă o ceaşcă de apă în clocot. Se lasă acoperit 10—15 minute apoi se strecoară şi se bea 2—3 ceşti pe zi în caz de hemoragii uterine. O infuzie mai concentrată cu 2—3 linguriţe plantă la o ceaşcă de apă; se iau cate 6—8 linguri pe zi înainte de ciclu pentru reglarea acestuia sau o ceaşcă dimineaţa şi una seara pentru evitarea hemoragiilor uterine.

  • 2. Macerat: se pune peste 180 g plantă un litru de vin bun şi se lasă să macereze la temperatura bucătăriei timp de 10 zile, agitand zilnic. Se stoarce şi se trage în sticle mici bine astupate. Se ia cate o lingură în caz de hemoragii interne şi dureri de stomac.

  • 3. Decoct: cat se ia cu 3 degete se fierbe timp de 5 minute într-o ceaşcă de apă. Se lasă în repaus 10—15 minute, apoi se strecoară şi se bea cate 3 linguri de 3 ori pe zi în hemoragii interne, în ciclu cu sange abundent, litiază renală.

  • 10. Rostopască-planta-Chelidonium majus- negi,ciroză,antimitotică,etc

Rostopasca

ROSTOPASCA (Chelidonium majus L.)

10. Rostopască- planta-Chelidonium majus- negi,ciroză,antimitotică,etc Rostopasca ROSTOPASCA (Chelidonium majus L.) Alte denumiri pentru rostopasca: Intitulata sip edia, enciclo p edia liberă Salt la: Navigare , căutare Păducelul ( Crataegus monogyna ) este un arbust (2 - 6 m) din familia Rosaceae , el are florile albe ș i fructele ro ș ii ce au un miros caracteristic ș i un gust amărui. Din ele se ob ț in extracte care sunt folosite în primul rând, la ameliorarea tulburărilor legate de problemele cardiace cu substrat nervos. " id="pdf-obj-17-9" src="pdf-obj-17-9.jpg">

Alte denumiri pentru rostopasca:

Intitulata si buruiană depecingine, negelariţă, buruiană de negi, crucea voinicului, gălbenare etc. Descriere aspect rostopasca:

Este o plantă ierbacee cu rizom din care iese tulpina aeriană ce ajunge pană la 1 m. Frunzele sunt de tip penat, cele inferioare cu peţiol, cele superioare fără. Florile galbene-aurii sunt unite cate 2—8 în inflorescenţe umbeliforme. Intreaga plantă prin rupere elimină un suc lăptos de culoare galbenă- portocalie. Este o plantă foarte des întalnită pe langă garduri, prin locuri pietroase, pe marginea drumurilor etc. Continut si recoltare rostopasca :

Se recoltează părţile aeriene care se culeg în timpul înfloririi (aprilie —septembrie). Conţin alcaloizi specifici (chelidonina, homochelidonina, cheleritrina, berberina, sanguinarina, sparteina etc).

Rostopasca - proprietati terapeutice:

Se întrebuinţează în afecţiuni hepatice, biliare, ca diuretic, laxativ, excitant etc. Planta trebuie folosită cu precauţie deoarece poate produce intoxicaţii ce se manifestă prin iritaţia

tubului digestiv, vomă, respiraţie încetinită, chiar delir şi halucinaţii. Se intervine cu laxative şi vomi- tive şi cu cărbune activ.

A d m inistrare:

  • 1. Suc proaspăt de rostopasca: se aplică prin badijonare de 3 ori pe zi pe negi, bătături etc.

  • 2. Infuzie: peste 1—2g (cat se ia cu 3 degete) pulbere de rostopasca se toarnă o ceaşcă de apă în clocot. Se lasă 15—20 minute apoi se strecoară. Se beau 1—2 linguri la interval de 3 ore în colecistopatii, litiază vezicală, spasme ale tractului gastro-intestinal.

  • 3. Pulbere: se marunteste bine planta uscată şi cu pulberea se pudrează rănile şi fistulele.

  • 4. Vin de rostopasca: peste 12—20 g (1—2 linguri) pulbere se toarnă un litru de vin fierbinte. Se lasă 1—2 zile apoi se strecoară şi se iau zilnic 1—4 linguri înainte de mesele principale. Este bun în afecţiunile ficatului, splinei şi ca diuretic.

  • 5. Alifie: se face o alifie din 30 g pulbere de rostopasca, 15 g lanolină, 15 g vaselină şi 10 picături de acid fenic. Este bun în orice afecţiuni tegumentare (bube dulci, herpes etc).

  • 6. Alifie contra cheliei: se face din cate 6 g suc de rostopasca, săpun alb şi unguent camforat. Se curăţă capul tuns şi se aplică mai întai o cataplasmă emolieută. Se spală apoi din nou şi se aplică un decoct din frunze de rostopasca ce se lasă 6—8 minute, după care se aplică şi se fricţionează cu această alifie.

    • 11. Păducelul – flori-Crataegus monogyna- antiasmatic, cardiotonic, calmant,etc

Păducel De la Wikipedia, enciclopedia liberă Salt la: Navigare, căutare Păducelul (Crataegus monogyna) este un arbust (2 - 6 m) din familia Rosaceae, el are florile albe și fructele roșii ce au un miros caracteristic și un gust amărui. Din ele se obțin extracte care sunt folosite în primul rând, la ameliorarea tulburărilor legate de problemele cardiace cu substrat nervos.

<a href=[ modificare ] Răspândire Păducelul este răspândit în Europa Centrală , dar poate fi întâlnit ș i în Asia de Sud-Vest până în Afganistan . El cre ș te pe solurile calcaroase sub formă de tufi ș uri la liziera pădurilor. [ modificare ] Utilizare Ceaiul de păducel are un miros neplăcut ș i un gust fad, dar se poate aromatiza cu lămâie sau alte extracte. Ceaiul este utilizat în: Tulburări de ritm cardiac, tahicardie paroxistică, extrasistole, tulburări cardiace de origine nervoasă. Eretism cardiac, insuficientă cardiacă, angina pectorală stadiile I si II, algii precordiale, tahicardie. Florile sau fructele de păducel asociate cu valeriana , vâscul ș i talpa gâ ș tei î ș i poten ț ează efectul medicinal. Adjuvant in afec ț iuni cardiace cu substrat nervos, ateroscleroză, cardiopatie ischemică, aritmii, hipertensiune arterială. Ac ț iuni ; Cardiotonic (efect inotrop pozitiv), coronarodilatator moderat ( cre ș te fluxul sanguin la nivelul arterelor coronare)     12. Urzica moartă -flori-Lamium album-prostatită,metroragii,leucoree,etc Urzica moarta URZICA MOARTĂ (Lamium album L.) Alte denumiri pentru urzica moarta: Este cunoscută şi sub denumirea de faţa maţei, urzică creaţă sugel alb etc. Descriere aspect urzica moarta: Urzica moarta este o plantă ierboasă cu tulpina inaltă de 20— 40 cm. Frunzele sunt ovat-cordiforme, ascuţite la varf şi au marginea serată. Florile dispuse la axila frunzelor superioare au forma bilabiată. Planta creşte pe langă ziduri, garduri, tufişuri etc. Recoltare si continut urzica moarta: Se recoltează florile în perioada mai-iulie. Florile conţin mucilagii, tanin, zahăr, ulei volatil, flavonozide, saponozide etc. Urzica moarta - proprietati terapeutice: Urzica moarta se întrebuinţează în leucoree, comprese în abcese, ulcere; în anemii, metroragii, tulburări nervoase, ca antihemoragic, hipotensiv, în hipertrofia de prostată, tulburări gastrointestinale etc. Administrare: 1. Pulbere : se iau 1 —3 varfuri de cuţit înainte de mancare sau se amestecă în mancare în tulburări gastrointestinale . 2. Infuzie : peste 2—3 g (o linguriţă) de flori se pun într-o ceaşcă cu apă clocotită. Se lasă 10—15 minute acoperit apoi se bea călduţ în hipertrofie de prostată şi metroragii precum şi în tulburări gastrointestinale . — Infuzia cu o cantitate dublă de flori se foloseşte pentru spălaturi vaginale şi comprese în ulceraţii şi abcese. 2. Extract alcoolic : se face după norme farmaceutice. Se iau cate 30 picături la interval de o jumătate de oră în caz de hemoragii . " id="pdf-obj-18-2" src="pdf-obj-18-2.jpg">

[modificare] Răspândire Păducelul este răspândit în Europa Centrală, dar poate fi întâlnit și în Asia de Sud-Vest până în Afganistan. El crește pe solurile calcaroase sub formă de tufișuri la liziera pădurilor. [modificare] Utilizare Ceaiul de păducel are un miros neplăcut și un gust fad, dar se poate aromatiza cu lămâie sau alte extracte. Ceaiul este utilizat în:

Tulburări de ritm cardiac, tahicardie paroxistică, extrasistole, tulburări cardiace de origine nervoasă. Eretism cardiac, insuficientă cardiacă, angina pectorală stadiile I si II, algii precordiale, tahicardie. Florile sau fructele de păducel asociate cu valeriana, vâscul și talpa gâștei își potențează efectul medicinal. Adjuvant in afecțiuni cardiace cu substrat nervos, ateroscleroză, cardiopatie ischemică, aritmii, hipertensiune arterială. Acțiuni ; Cardiotonic (efect inotrop pozitiv), coronarodilatator moderat ( crește fluxul sanguin la nivelul arterelor coronare)

12. Urzica moartă-flori-Lamium album-prostatită,metroragii,leucoree,etc

Urzica moarta

URZICA MOARTĂ (Lamium album L.)

Alte denumiri pentru urzica moarta:

Este cunoscută şi sub denumirea de faţa maţei, urzică creaţă sugel alb etc.

Descriere aspect urzica moarta:

Urzica moarta este o plantă ierboasă cu tulpina inaltă de 20— 40 cm. Frunzele sunt ovat-cordiforme,

ascuţite la varf şi au marginea serată. Florile dispuse la axila frunzelor superioare au forma bilabiată. Planta creşte pe langă ziduri, garduri, tufişuri etc.

Recoltare si continut urzica moarta:

Se recoltează florile în perioada mai-iulie.

Florile conţin mucilagii, tanin, zahăr, ulei volatil, flavonozide, saponozide etc.

Urzica moarta - proprietati terapeutice:

Urzica moarta se întrebuinţează în leucoree, comprese în abcese, ulcere; în anemii, metroragii, tulburări nervoase, ca antihemoragic, hipotensiv, în hipertrofia de prostată, tulburări gastrointestinale etc. Administrare:

  • 1. Pulbere : se iau 1 —3 varfuri de cuţit înainte de mancare sau se amestecă în mancare în tulburări gastrointestinale. 2. Infuzie: peste 2—3 g (o linguriţă) de flori se pun într-o ceaşcă cu apă clocotită. Se lasă 10—15 minute acoperit apoi se bea călduţ în hipertrofie de prostată şi metroragii precum şi

în tulburări gastrointestinale. — Infuzia cu o cantitate dublă de flori se foloseşte pentru spălaturi vaginale şi comprese în ulceraţii şi abcese.

3.

Sirop: la 100 g tinctură se adaugă 50 g sirop simplu şi 25 g apă. Se ia cate o linguriţă la intervale de o 30 minute în leucoree, metroragii, retroflexie uterină etc. Se recomandă folosirea de flori proaspete, deoarece prin uscare ele îşi pierd eficacitatea.

VARA

lunile VI – VIII

  • 1. Arnica – flori-Arnica montana-af.dermatologice,leucoree,etc

Arnica

ARNICA (Arnica montana L.)

Alte denumiri pentru arnica:

Se numeşte şi carul zanelor, cujdă, podbal de munte, roit etc. Descriere aspect arnica:

Este o plantă ierbacee care are în pămant un rizom orizontal. Din acesta creste o rozetă de frunze bazilare şi tulpina aeriană ce trece de o jumătate de metru inaltime. Florile au culoarea galbenă si sunt unite în inflorescenţe capituliforme, cu flori marginale ligulate, si cele centrale tubuloase. Planta creşte prin faneţele montane şi de la ea se recoltează florile (Florcs Arnicae) care se culeg în timpul înfloririi (iunie—iulie).

Arnica – continut si proprietati terapeutice:

Conţin ulei eteric, arnicină, carotinoide, materii colorante(poate înlocui şofranul), unele substanţe

iritante etc. Se folosesc ca cicatrizant, antidiareic, în laringită, răguşeală etc. Administrare:

  • 1. Pulbere de flori: se ia cate un varf de cuţit zilnic.

  • 2. Infuzie: peste 1—3 linguriţe de pulbere de flori de arnică se toarnă o ceaşcă de apă în clocot. Se lasă 10 minute apoi se strecoară. Se bea încet sau cu soluţia mai concentrată se face gargară în laringită şi răguşeală.

  • 3. Tinctura: se lasă să macereze 50 g flori în 250 ml alcool concentrat timp de 48 de ore, scuturand mereu. Se foloseşte pentru frecţii în contuzii şi dureri reumatice, iar intern se iau 10— 20 picături dimineaţa şi seara ca sedativ.

  • 4. Decoct din rădăcină : se fierb 30 g (3 linguri) pulbere de rădăcină la o ceaşcă de apă. Se bea încet, cu înghiţituri rare, în diaree şi dizenterie.

  • 5. Ceai: se face un amestec din flori de arnică şi frunze de nalbă (sau sirop de nalbă) ; o infuzie cu o linguriţă la o ceaşcă de apă se bea încet în insuficienţă intestinală, catar intestinal, peritonită, reumatism cronic.

  • 6. Tinctură: obţinută ca mai sus, luată cate 3—4 picături într-o lingură de apă taie greaţa sau se poate folosi ca gargară în răguşeală.

Preparatele cu arnică trebuie date cu precauţie deoarece depăşind o anumită doză ele devin inhibitoare ale reflexelor medulare, dau tulburări digestive şi chiar stări comatoase.

  • 2. Bradul-răşină,muguri-Abies alba-dermatite,răni,af.renale,etc

Brad BRADUL (Abies alba MMI.)

Brad BRADUL (Abies alba MMI.) Alte denumiri pentru brad: Se mai numeste si brad alb, brădui,

Alte denumiri pentru brad:

Se mai numeste si brad alb, brădui, nemeş, sihlă etc. Descriere aspect brad:

Bradul este un conifer care creste pana la 50 m. El are ramuri dispuse în verticile suprapuse, ramurile din spre varful tulpinii sunt din ce în ce mai scurte, ceea ce dă plantei aspectul conic. Frunzele sunt aciculare şi alcătuiesc aşa-numitela cetina. Frunzele sunt prevăzute cu două dungi albe de ceară care dau plantei o nuanta albă. Bradul se mai recunoaşte şi după faptul că are conurile femele orientaţe cu varful în sus, spre deosebire de conurile femele ale molidului care sunt îndreptate în sens opus. Toate organele plantei sunt bogate în răşină, care se scurge atunci cand planta este rănită. Planta creşte în zona de munte formand asociaţii cunoscute sub numele de brădete, sau se află în asociere cu molidul şi chiar cu fagul la zona de contact.

Recoltare cetina si muguri brad:

Se recoltează cetina de brad şi mugurii. Cetina se recoltează tot timpul anului, iar mugurii (Turiones Abieti) se recoltează primăvara. Ei conţin ulei eteric, răşină, vitamina C, tanin etc.

Brad - proprietati terapeutice:

Se întrebuinţează în boli pulmonare, boli nervoase, reumatism, nevralgii, ca diuretic etc. Administrare:

  • 1. Infuzie: se toarnă peste două linguri de muguri de brad o ceaşcă de apă în clocot. Se lasă acoperit 5—10 minute apoi se strecoară. Se bea îndulcit cu miere o jumătate de litru pe zi, în afecţiuni pulmonare, ca diuretic etc.

  • 2. Sirop de muguri de brad: La 1 kg de muguri se pun 2 1 de apă şi se lasă să dea în clocot 15 —20 de minute. Se lasă apoi să se răcească şi la un litru de soluţie se pun 900 g de zahăr. Se fierbe din nou pană dă un clocot şi apoi se trage în sticle mici bine astupate şi păstrate la loc răcoros.

  • 3. O altă reţetă prevede ca la un borcan de 5 litri să se stratifice un strat de muguri cu unul de zahăr pană la 2 kg şi jumătate. Se lasă la soare timp de 5—10 zile pană se separă sucul. Acesta se strecoară şi se stoarce prin tifon. Se dă apoi un clocot şi se trage în sticle mici, bine închise şi păstrate la rece.

  • 4. Băi: se face un decoct din ramuri tinere de brad care se toarnă în cada de baie. Se face cu aceasta tratament în boli reumatismale.

  • 5. Alifie: se face alifie din răşină de brad amestecată cu ceară de albine şi unt proaspăt. Aceasta se foloseşte în tratamentul bubelor şi al rănilor.

  • 6. Bere antiscorbutică: în 2 litri de bere proaspătă se pun 30 g frunze de hrean şi 60 g hrean proaspăt ras. Se adaugă 30 g muguri de brad şi se lasă la macerat la temperatura din bucătărie timp de 5 — 7 zile scuturandu-se zilnic. Se strecoară si se bea zilnic 50—100 g (capacitatea unui păhărel de ţuică sau de vin) ea antiscorbutic, aperitiv şi diuretic.

    • 3. Creţişoara-planta-Alchemilla vulgaris-hemostatic,obezitate,răni,etc.

Cretisoara

CRETIŞOARA (Alchemilla vulgaris L.)

Alte denumiri pentru cretisoara:

Se numeşte şi brumărie, pleasca, creţărel, umbra muntelui, ratunjir, faina de in, umbrarul doamnei etc.

Descriere aspect cretisoara:

Cretisoara este o plantă ierbacee de 10—40 cm cu frunze semicirculare,lobate cu suprafaţa încreţită şi

zimti pe marginea lobilor. Florile mărunte galben-verzui, lipsite de petale şi grupate în panicule laxe apar in aprilie. Planta creşte pe păşuni alpine umede, la margine de padure sau de drum.

Recoltare cretisoara

De la cretisoara se recolteaza atat frunzele cat si florile care apoi sunt uscate la umbra.

Continut cretisoara:

Cretisoara conţin substanţe amare, tanin, fitosteroli, substanţe minerale etc.

Cretisoara - proprietati terapeutice:

Cretisoara se întrebuinţează ca antihemoragic, astringent, antidiareic, antidiabetic, în vindecarea rănilor, tulburari menstruale, leucoree, abcese dentare, insomnii etc. Administrare:

  • 1. Infuzie : peste o linguriţă de plantă pulverizată se pune o ceaşcă de apă în clocot. Se lasă 10— 15 minute apoi se strecoară şi se bea o ceaşcă în 3 reprize în timpul unei zile. Este antihemoragic uterin, antidiareic, antidiabetic, iar extern vindecă rănile, abcesele şi se poate face gargară în afte şi stomatite.

  • 2. Ceai: se prepară un amestec din 4 g creţişoară, 20 g roiniţă, 20 g coada şoricelului şi 20 g sunătoare. Gargara cu ceai de cretisoara este excelenta pentru cicatrizarea ranilor rezultate in urma extractiilor dentare. Leziunile se vor vindeca foarte repede. Ceaiul de cretisoara este indicat si femeilor lauze care au avut parte de o nastere grea. Baut timp de 14 zile, acest ceai are efecte vindecatoare.

  • 3. Infuzie cu 1—2 linguriţe din acest amestec: se bea o ceaşcă pe zi ca antihemoragic uterin, antidiabetic, în reglarea ciclului, în metroragii etc.

  • 4. Compresele cu cretisoara zdobita accelereaza cicatrizarea ranilor, taieturilor si contuziilor. Aceaste comprese se prepara din plante proaspete care sunt strivite pe un suport de lemn, dupa care se aplica

  • 5. Alifie: se prepară după următoarea reţetă : extract fluid de creţişoară 2 g hidrolat de roze 18 g ; lanolină 10 g ; vaselină 30 g. Se foloseşte local în caz de prurit vulvar sau alte iritaţii locale.

    • 4. Coada şoricelului-flori-Achilea millefolium-alergii,vaginite,răni,etc.

Coada soricelului Coada soricelului (Achillea millefolium L.)

Cretisoara CRETIŞOARA (Alchemilla vulgaris L.) Alte denumiri pentru cretisoara: Se numeşte şi brumărie, pleasca, creţărel, umbra

Descriere aspect coada soricelului:

Coada soricelului se mai numeşte bradatel, alunei, brădăţel, coada şoricelului, iarba oilor , ciuresica, iarba-oilor, sorocina etc.

Descriere aspect coada soricelului:

Coada soricelului este o plantă ierboasă cu tulpina neramificată. Frunzele sunt mici şi de două ori

penat-sectate. Florile de coada-soricelului sunt mărunte de culoare albă,uneori trandafirii, unite în inflorescenţe caracteristice la varful tulpinii au un miros specific. Coada soricelului infloreşte pe perioada verii. Este întalnită frecvent pe marginea drumurilor, în pajişti, la margine de pădure, de la campie pană în zona subalpină.

Recoltare coada soricelului:

De la această plantă se recoltează atat părţile aeriene sau numai florile. Este indicat ca florile de coade- soricelului sa fie culese in plin soare pentru ca in acel moment concentratia de uleiuri volatile este maxima. Uleiul volatil este bogat în azulene, impreuna cu pinen, borneol, esteri ai acidului izovalerianic, un glicoalcaloid (achileina), substanţe cu acţiune antibiotică etc.

Coada soricelului - proprietati terapeutice:

Coada-soricelului are foarte multe întrebuinţări atat în medicina empirică cat şi în cea ştiinţifică. Medicina traditionala retine imensele beneficii aduse de coada-soricelui in bolile femeilor.

Coada-soricelului este un bun tonic stomahic, combate afecţiunile digestive, renale şi nervoase, hemoragiile, este uşor laxativ, anticonvulsiv, colagog, hipotensiv, antiseptic, vindecă rănile, impotriva balonarilor si hemoroizilor etc. Administrare:

  • 1. Infuzie: 2 g de plantă se pun într-o cană peste care se toarnă o ceaşcă de apă în clocot. Se lasă în repaus 5—10 minute. Se bea călduţ o ceaşcă pentru combaterea tusei, ca antispasmodic, tonic general. Se poate face o infuzie din 2 g varfuri înflorite într-un litru de apă, cu care se vindecă rănile vechi şi infectate pe care le curăţă şi le cicatrizeaza. Nu se foloseşte în cazul rănilor proaspete, deoarece pe acestea le irită.

  • 2. Inhalaţii cu infuzie de coada şoricelului sunt bune în astm, bronşită.

  • 3. Tinctura: intr-o sticla se introduc flori de coada-soricelului peste care se toarna rachi si se lasa in soare 2 saptamani.

  • 4. Decoct: se fierbe 10 g plantă într-un litru de apă pană scade la jumătate; se bea de trei ori pe zi în caz de ulcer, colici, diaree.

  • 5. Sucul proaspăt pus pe răni vindecă ulcerele varicoase, hemoroizi, fisuri ale sanului, crăpături ale picioarelor. Sucul proaspăt din 180—200 g plantă, împreună cu aceeaşi cantitate de suc de urzică, consumat în 2 reprize la interval de o oră, opreşte hemoragiile interne.

  • 6. Alifie de coada-soricelului: se incinge o jumatate de pachet de unt la care se adauga o mana de flori tocate de coada-soricelului. Dupa 2-3 minute, timp in care se amesteca mereu se lasa in aceasta stare. A doua zi, acest amestec se incalzeste putin, se preseaza pintr-un tifon steril si se pastreaza in borcanele uscate. Aceasta alifie se pastreaza la frigider.

    • 5. Iarba şarpelui-planta-Echium vulgare-dizenterie,diaree,etc

Iarba șarpelui De la Wikipedia, enciclopedia liberă Salt la: Navigare, căutare

Iarba ș arpelui înflorită Echium vulgare ( iarba ș arpelui ) este o specie de EchiumEuropa , ș i din vestul ș i centrul Asiei. Numele genului provine din greacă („echion”) înseamnă ș arpe, ș i a fost dat din timpuri străvechi (Dioscorides ș i Plinius cel Bătrân). Planta este cunoscută încă din antichitate deoarece era folosită de către locuitorii dintre grani ț ele de astăzi ale României, la tratarea anemiei, diareei, surmena j , dureri de din ț i, eczeme. [ modificare ] Morfologie Rădăcina este pivotantă, neagră; tulpina erectă, înaltă până la 1metru, rigidă, neramificată sau ramificată de la bază, acoperită cu peri scur ț i moi iar printre ei se găsesc peri lungi, setiformi; frunzele sunt linear – lanceolate, acute, cele de la bază sunt pe ț iolate, dispuse în rozetă, cele tulpinale sesile, uninerve, păroase; florile prezintă simetrie zigomorfă ini ț ial au culoarea ro ș iatică apoi albastră, sau pot fi albe, roz, grupate în cime simple iar acestea într-o inflorescen ț ă cilindrică, paniculată; caliciul format din cinci sepale linear – lanceolate, gamofil; corola infundibuliformă, nu prezintă fornice, are cinci lobi inegali, u ș or curbată ș i bilabiată, pubescentă, gamofilă; androceu din cinci stamine curbate, orientate în sus, exerte, ro ș ietice iar anterele albastre; gineceul prezintă disc nectarifer la bază, stil lung, deasemenea exert, pubescent, cu stigmat bilobat. În general perioada de înflorire este ceva mai târzie decât a celorlalte specii din această familie, începând din iunie până în septembrie. Fructele sunt nucule 6. Merişorul -fructe-Vaccinum vitis idaea-diuretic,af.oculare,etc Merisoare MERIŞOARELE (Vaccinium vitis — idaea L.) Alte denumiri pentru merisoare: Se mai numeşte şi afin roşu, cimişir, coacăz de munte, merişor de munte, stropşele etc. Descriere aspect merisoare: Plantă scundă ce ajunge pană la o jumătate de metru înălţime. Foarte ramificată formează asociaţii în zona de munte, numite afanete. Frunzele sale sunt pieloase, obovate, cu marginea întreagă, puţin îndoită şi mici pete brune pe dosul lor. Ele persistă şi pe timpul iernii. Florile au o culoare albă şi sunt unite în inflorescenţe în formă de ciorchine. Fructele sunt boabe de culoare roşie aprinsă şi au gust acru-astringent. Recoltare frunze merisoare: " id="pdf-obj-23-2" src="pdf-obj-23-2.jpg">

Iarba șarpelui înflorită Echium vulgare (iarba șarpelui) este o specie de Echium nativă din Europa, și din vestul și centrul Asiei. Numele genului provine din greacă („echion”) înseamnă șarpe, și a fost dat din timpuri străvechi (Dioscorides și Plinius cel Bătrân). Planta este cunoscută încă din antichitate deoarece era folosită de către locuitorii dintre granițele de astăzi ale României, la tratarea anemiei, diareei, surmenaj, dureri de dinți, eczeme. [modificare] Morfologie Rădăcina este pivotantă, neagră; tulpina erectă, înaltă până la 1metru, rigidă, neramificată sau ramificată de la bază, acoperită cu peri scurți moi iar printre ei se găsesc peri lungi, setiformi; frunzele sunt linear – lanceolate, acute, cele de la bază sunt pețiolate, dispuse în rozetă, cele tulpinale sesile, uninerve, păroase; florile prezintă simetrie zigomorfă inițial au culoarea roșiatică apoi albastră, sau pot fi albe, roz, grupate în cime simple iar acestea într-o inflorescență cilindrică, paniculată; caliciul format din cinci sepale linear – lanceolate, gamofil; corola infundibuliformă, nu prezintă fornice, are cinci lobi inegali, ușor curbată și bilabiată, pubescentă, gamofilă; androceu din cinci stamine curbate, orientate în sus, exerte, roșietice iar anterele albastre; gineceul prezintă disc nectarifer la bază, stil lung, deasemenea exert, pubescent, cu stigmat bilobat. În general perioada de înflorire este ceva mai târzie decât a celorlalte specii din această familie, începând din iunie până în septembrie. Fructele sunt nucule

  • 6. Merişorul-fructe-Vaccinum vitis idaea-diuretic,af.oculare,etc

Merisoare

MERIŞOARELE (Vaccinium vitis — idaea L.)

Alte denumiri pentru merisoare:

Se mai numeşte şi afin roşu, cimişir, coacăz de munte, merişor de munte, stropşele etc. Descriere aspect merisoare:

Plantă scundă ce ajunge pană la o jumătate de metru înălţime. Foarte ramificată formează asociaţii în

zona de munte, numite afanete. Frunzele sale sunt pieloase, obovate, cu marginea întreagă, puţin îndoită şi mici pete brune pe dosul lor. Ele persistă şi pe timpul iernii. Florile au o culoare albă şi sunt unite în inflorescenţe în formă de ciorchine. Fructele sunt boabe de culoare roşie aprinsă şi au gust acru-astringent.

Recoltare frunze merisoare:

Planta creşte prin pajişti şi zăvoaie de munte şi de la ea se recoltează frunzele care se culeg toamna. Conţin arbutozidă, metilarbutozidă, flavonozide, tanin, vitamină C etc.

Merisoare - proprietati terapeutice:

Se întrebuinţează în cistite, ca diuretic, antiseptic al căilor urinare (pielite, uretrite etc), antidiareic, hemostatic etc. Administrare:

  • 1. Infuzie: 4—6 g (o linguriţă) de pulbere de frunze se opăresc cu o ceaşcă de apă fierbinte. Se lasă 10 minute, apoi se strecoară. Se beau 1—2 căni pe zi în afecţiuni ale căilor urinare. Nu se beau mai multe căni şi nu se foloseşte această infuzie de către femeile gravide.

  • 2. Decoct: se face din 20—60 g frunze la 200 ml (o ceaşcă) de apă. Se bea o ceaşcă, fracţionat, pe zi. Băutul se face încet, sub formă de înghiţituri rare. Se foloseşte în caz de cistite, hematurie, tuse.

  • 3. Pulbere: se iau cate 2—3 g (un vîrf de cuţit) de 3 ori pe zi în cistite, pielite, uretrite, antiseptic al căilor urinare.

    • 7. Păpădia-planta-Taraxacum officinale-depurativ,cancer,antibiotic,etc

Papadie

PĂPĂDIA [Taraxacum officinale (L.) Web.]

Planta creşte prin pajişti şi zăvoaie de munte şi de la ea se recoltează frunzele care

Alte denumiri pentru papadia:

Numită şi buhă, floarea mălaiului, guşa găinii, lăptucă, floarea broaştei. Descriere aspect papadie:

Plantă mică ierbacee cu un rizom care se continuă cu o rădăcină pivotantă. Frunzele au forma penat- fidată şi alcătuiesc o rozetă la baza tulpinii florifere care este goală pe dinăuntru. Florile de culoare galben-aurie alcătuiesc capitule care se închid pe timp noros şi se deschid în plin soare punctand ca nişte bănuţi de aur pajiştile unde creşte această plantă. Continut si recoltare papadie:

Se recoltează rădăcinile şi rizomii (Radix Taraxaci) care se adună primăvara de timpuriu (martie — aprilie) sau toamna (septembrie—noiembrie). Se poate recolta în întreaga plantă (Herba Taraxaci) culeasă primăvara. Planta conţine inulină, manită, tanin, substanţe amare, taraxacină, fitosteroli, vitamine (A, B, C, D), azotat de potasiu, acetat de calciu etc. Papadie - proprietati terapeutice:

Se întrebuinţează ca depurativ, în afecţiuni cutanate, hepatice, dispepsii, ca tonic amar, diuretic, diaforetic, în litiază etc. Sucul lăptos poate da naştere la intoxicaţii manifestate prin greaţă, vomitare, diaree, aritmii cardiace etc. Se intervine prin spălaturi stomacale, cărbune activ şi analeptice cardiace şi respiratorii. Administrare:

1. Decoct: se fierbe o linguriţă de plantă întreagă (cu rădăcină cu tot) într-o ceaşcă cu apă timp de 5 minute. Se strecoară şi se beau 1—2 ceşti pe zi în dispepsii, insuficienţă hepatică, ocluzii intestinale etc. 2. Ceai: un amestec în părţi egale dc păpădie, flori de soc şi coajă de cruşin; se face decoct cu o linguriţă la o ceaşcă de apă. Se bea zilnic o ceaşcă la amiază înainte de mancare, pentru cură de slă- bire.

  • 8. Silurul-planta-Euphrasia rostkoviana-af.oculare şi digestive,etc

Silur

SILURUL (Euphrasia rostkoviana Hayne)

Alte denumiri pentru silur:

Mai este cunoscuta si sub numele floare de ochi, bureniţă, dragostea fetei, etc. Descriere aspect silur:

Este o plantă păroasă cu tulpina ramificată de la bază şi frunzele lipsite de peţiol, ovate şi scurt acuminate. Ele au pe laturi 3—6 dinţişori. Florile sunt albe cu linii violete şi cu o pată galbenă pe buza inferioară a corolei alcătuind inflorescenţe laxe. Planta trăieşte prin tufişuri, faneţe şi la margine de pădure.

Continutul si recoltare silur:

Se recoltează părţile aeriene (Herba Euphrasiae) în lunile iunie-septembrie; conţin substanţe amare,

tanin, ulei gras, aucubină etc.

Proprietatile terapeutice silur:

Se întrebuinţează în afecţiuni oculare, chiar si in cazul celor cronice. Tratamentul durează mult timp aşa că trebuie avută multă perseverenta. Are efect începand de la simpla lăcrimare şi pană la cataractă. Administrare:

  • 1. Cate un varf de cuţit pulbere pe zi stimulează digestia şi combate icterul; 2 grame pe zi întăresc vederea.

  • 2. Infuzie: se pun 3 linguriţe de pulbere de silur în 1—2 ceşti cu apă în clocot. Se lasă 10—15 minute, apoi se pun să mai dea un clocot. Se strecoară şi se bea 1—2 ceşti pe zi în boli de stomac.

  • 3. Apa distilată de pe această plantă are un aspect lăptos şi este aromatică. Cu ea se fac spălaturi pe ochii obosiţi ai celor care citesc mult. Spălarea cu infuzie de silur, preparată ca mai sus, combate scurgerea, umflăturile ochilor. Se poate pune sub formă de compresă pe ochi în timpul nopţii.

  • 4. Ceai: se face un amestec din silur cu frunze şi flori de salvie şi de roiniţă în părţi egale, sau din silur, verbină şi fructe de fenicul în părţi egale. Din acestea cate 1—3 linguriţe la un litru de apă se fac infuzii indicate pentru spălarea ochilor sau comprese pe ochi.

    • 9. Sunătoarea-planta-Hypericum perforatum-antibiotic,af.hepatobiliare,etc

10.Sovârvul-planta-Origanum vulgare-antiseptic,condiment,etc

Sunatoare

SUNATOAREA (Hypericum perforatum L.)

8. Silurul- planta-Euphrasia rostkoviana-af.oculare şi digestive,etc Silur SILURUL (Euphrasia rostkoviana Hayne) Alte denumiri pentru silur: Mai

Descriere aspect sunatoare:

Se numeşte şi iarba sangelui, floare de năduf, pojarniţă, buruiană de foc, crucea voinicului, drobişor, lemnie, închegătoare, zburătoare etc. Descriere aspect sunatoare:

Sunatoarea este una din cele mai des utilizate plante medicinale. Rizomul scurt şi foarte ramificat da nastere la mai multe tulpini aeriene ramificate şi ele. Frunzele sunt mici, oval-eliptice şi privite prin

transparenţă prezintă numeroase puncte luminoase ca şi cum ar fi perforate. Florile galbene-aurii sunt dispuse la varful ramurilor. Planta creşte în fineţe şi păşuni din zone deluroase si de munte. Continut si recoltare sunatoare:

Se recoltează varfurile înflorite care se culeg în timpul înfloririi (iunie-august). Conţin tanin, ulei volatil, derivaţi antracenici (hipericină, pseudohipericină), flavonozide etc. Sunatoare - proprietati terapeutice:

Se întrebuinţează în boli de ficat, ulcer stomacal, boli de rinichi, dizenterie, hiperaciditate, ca depurativ, în colită, boli de piept, de căi urinare, ca cicatrizant, în bube dulci etc.

Planta produce fotosensibilitate ceea ce impune ca persoanele care fac tratament cu ea să nu se expună la soare deoarece apare o roşeaţă a pielii, tumefiere, mancărime, umflarea buzelor şi pleoapelor şi chiar conjunctivită.

Administrare:

  • 1. Infuzie : se toarnă peste o linguriţă de planta uscată o ceaşcă de apă clocotita. Se lasă acoperit 15—20 de minute apoi se strecoară şi se beau 1—2 ceşti pe zi în enterocolită, boli de ficat, viermi intestinali, dureri de cap, afecţiuni pectorale etc. Infuzie mai concentrată cu 2 linguriţe la o ceaşcă de apă în clocot. Aceasta se va folosi pentru gargară în afecţiuni bucale şi faringiene, cataplasme în inflamaţii, arsuri, reumatism etc.

  • 2. Macerat: se pune la macerat în apă rece o lingură de sunătoare la o ceaşcă de apă. Se lasă la temperatura camerei 6—8 ore (peste noapte) apoi se pune să dea un clocot. Se bea călduţ 1—2 ceaiuri pe zi în afecţiuni gastro-intestinale (enterocolită, dispepsie etc).

  • 3. Vin de sunătoare: se zdrobesc 500 g flori proaspete şi se plămădesc 3 zile într-un amestec de 1 litru de ulei şi o jumătate de litru vin alb. Se trage apoi în sticle mici bine închise să nu rancezească. Se bea cate o linguriţă de mai multe ori pe zi în boli de ficat. Se poate folosi şi extern ca cicatrizant al rănilor.

  • 4. Ulei de sunătoare: se îmbibă 20 g sunătoare cu 20 ml alcool lăsand timp de 12 ore apoi se adaugă 200 ml ulei de floarea soarelui şi se încălzeşte încet pe baia de apă timp de 3 ore. Se lasă să macereze timp de 2 — 3 zile, după care se strecoară. Se lasă să se aseze 24 de ore şi se filtrază, trăgandu-se apoi în sticluţe mai mici, bine astupate. Se foloseşte cate o lingură zilnic în boli de ficat şi ulcer de stomac, iar extern în vindecarea rănilor, bubelor, arsurilor etc.

  • 5. Unt de sunătoare: se plămădeşte timp de cateva zile florile de sunătoare în ulei. Plămădirea se face la soare sau pe cuptor. Acest aşa-numit unt se foloseşte extern pentru vindecarea rănilor, eczemelor arsurilor, în reumatism etc.

  • 6. Ceai: se face un amestec din părţi egale de sunătoare şi coada şoricelului. Din acesta se face infuzie cu o linguriţă la o ceaşcă de apă în clocot. Se dă copiilor care urinează în pat noaptea. Vindecă incontinenţa.

  • 7. In cosmetică: se face un decoct din 2 linguriţe flori de sunătoare la o ceaşcă de apă. Cu aceasta se spală pe faţă pentru combaterea tenului uscat, a tenurilor sensibile, a ridurilor.

11.Turiţă mare – flori-Agrimonia eupatoria- TBC,hemoragii,etc

Turita

TURITA (Agrimonia eupatoria L.)

Alte denumiri pentru turita:

Se numeşte şi coada racului, asprişoară, buruiană de friguri, lipicioasă, sora fragilor etc.

Descriere aspect turita:

Plantă ierbacee cu tulpina în jur de 30—100 cm, ramificată numai în partea ei superioară. Frunzele

întrerupt penat-sectate au foliolele oblong-lanceolate. Florile mici, galbene-aurii, sunt grupate în ciorchine la varful ramurilor. Planta creşte în pădurile de foioase, tufişuri, pajişti şi poieni.

Recoltare si continut turita:

Se recoltează părţile aeriene (Herba Agrimoniae) care se culeg în timpul înfloririi (iunie-august). Conţin substanţe amare, tanin, ulei volatil, o lactonă specifică (agrimonolida) etc.

Turita - proprietati terapeutice:

Turita se întrebuinţează ca antidiareic, în boli cronice de ficat, ca diuretic, depurativ, astringent, antihemoragic, tonic stomahic, autituberculos etc. Extern în gargarisme, antihemoragic şi cicatrizant. Nu trebuie să se exagereze cu această plantă deoarece apar colici, iar la bolnavii de litiază se poate produce o eliminare bruscă a pietrelor şi prin aceasta o astupare a căilor biliare sau renale.

Administrare:

  • 1. Planta proaspătă: zdrobită se pune pe răni şi contuzii precum şi pe muşcături de şarpe şi de insecte.

  • 2. Infuzie: peste o linguriţă de plantă uscată se toarnă o ceaşcă de apă în clocot. Se lasă acoperit 10—15 minute apoi se strecoară şi se beau 2—3 ceşti pe zi în gastrite, ca depurativ, antireumatic, în tulburări digestive cu diaree.

  • 3. Decoct: se fierbe o lingură de plantă uscată într-o ceaşcă de apă pană scade la o treime din cantitatea iniţială. Cu aceasta se tratează rănile, afecţiunile tegumentare sau se face gargară în faringită, amigdalită etc. Un decoct cu 200 g plantă la un litru de vin roşu se foloseşte pentru tratamentul ulcerului varicos. Un decoct dintr-un pumn de frunze la o jumătate de litru de apă şi adăugat puţin oţet se foloseşte pentru gargară în inflamaţii în gură şi gat.

  • 4. Alifie: se face din frunze de turiţă mare tocate şi amestecate cu vin roşu şi untură proaspătă.

Este bună pentru aplicarea pe tumori şi inflamaţii ale articulaţiilor.

  • 5. Cataplasmă: se fierbe o mană bună de plantă în tot atata tăraţe de grau şi puţină drojdie de vin. Se aplică cu un săculeţ pe tumori, luxaţii, entorse etc.

  • 6. Ceai: se face un amestec dintr-un pumn de frunze de turiţa mare şi cat se ia cu 3 degete frunze de jaleş. Această cantitate se fierbe într-o jumătate de litru de apă. Este bun pentru gargară în caz de inflamaţii în gură, gat.

Dacă se amestecă cu fumariţă în părţi egale şi se fierbe în lapte este bun pentru tratamentul bolilor de piele.

12.Ventrilica-planta-Veronica officinalis-memorie,dermatoze,etc

Ventrilica

VENTRILICA (Veronica officinalis L.)

Alte denumiri pentru ventrilica:

Este numita si matrice, buruiană de pierit, şoparlaiţă etc.

Descriere aspect ventrilica:

Plantă ierbacee pitica, cu tulpina taratoate. Ajunge pană la 25—30 cm şi are partea de la varf îndreptată în sus. Frunzele sunt obovate, cuneate şi îngustate spre peţiol, care este scurt. Florile de culoare albastră-azurie sunt unite în inflorescenţe în formă de ciorchine. Planta este foarte comună prin păduri, livezi, păşuni, tufişuri.

Recoltare si continut ventrilica:

De la această plantă se foloseşte partea ierboasă care se culege în timpul mai—iunie.

Conţine substanţe amare, heterozide, tanin, saponozide, ulei volatil, rezine etc.

Administrare:

  • 1. Infuzie: se toarnă peste 2 g pulbere de plantă, o ceaşcă de apă în clocot. Se lasă în repaus 15— 20 de minute. Se beau mai multe ceşti pe zi ca tonic digestiv, colici abdominale, nevralgii, litiază renală şi biliară, în reumatism. Tot o infuzie se poate face şi din 2 linguriţe de plantă uscată peste care se pune o ceaşcă de apă rece şi se lasă să stea o jumătate de oră, după care se pune să dea un clocot. Se răceşte şi se beau 1—2 ceşti pe zi în catar pulmonar, bronşită, afecţiuni hepatice. Extern se foloseşte pentru spălarea rănilor, ca cicatrizant. O infuzie mai concentrată se poate face din 10 g plantă la o ceaşcă de apă. Se bea dimineaţa şi seara cate o ceaşcă mică sau tot la

două ore o lingură. Este bun în astm, catarpulmonar, răguşeală, tuse, boli de piele.

  • 3. Alifie:se stoarce o ceaşcă de suc proaspăt de ventrilică peste care se pune o aceeaşi cantitate de alcool şi se lasă la macerat 5—7 zile. Se filtrează şi se adaugă apoi un amestec din 125 părţi săpun de bună calitate, cu 250 ml alcool şi 100 ml apă de trandafir. Se amestecă totul pe baia de apă pană se obţine o alifie omogenă. Aceasta este foarte bună pentru vindecarea rănilor, a arsurilor, a bolilor de piele.

  • 4. Ceai aperitiv: se face un mix din 60 g părţi aeriene de ventrilică, 15 g frunze de mamă , 15 g frunze de calapăr şi 10 g rădăcină de lemn dulce. Din acest amestec se face un decoct cat se ia cu trei degete, la o ceaşcă de apă. Este o băutură uşor amară care se ia înainte de mancare pentru a favoriza secreţia sucului gastric, este foarte bună în combaterea aerofagiei şi a afecţiunilor pulmonare.

TOAMNA

lunile

IX

- XI

1.

Angelica-rdx-Angelica archangelica-isterie,cosmetică,stomahic,etc

Aglica

AGLICA (Filipendula vulgaris)

 

Alte denumiri pentru planta medicinala aglica:

Se cunoaste şi sub numele de angelică, balabon, barba caprei, coada inielului, ferigă albă, smeoaie, taulă, tetrici albe etc. Descriere aspect aglica:

Este o plantă ierbacee vivace, care atinge peste o jumătate de metru inaltime, cu tulpina neramificata. Radacinile prezintă nişte umflături ovoidale de genul unor tuberculii. Florile de culoare albă cu dungi

roşiatice pe margini sunt unite în inflorescente frumos mirositoare. Planta creste pe coline însorite, luminisuri de pădure, prin fanete etc.

Recoltare radacini aglica:

 

De la această plantă se recoltează rădăcinile (Radix Filï_peizdvlae), care se culeg toamna si se

întrebuinteaza proaspete.

 

Continut aglica:

Aglica contine amidon care devine gelatinos.

 

Aglica - proprietati terapeutice:

Se întrebuinteaza mai rar ca astringent, emolient, antidizenteric, antiastmatic, antihernoroidal.

A d m in i s t r a r e:

 
  • 1. Infuzie aglica: peste o lingurita de flori uscate se toarnă o ceasca de apă în clocot. Se lasă 10-

15 minute, se strecoara si se bea cu înghitituri rare în caz de astm sau ca antidizenteric.

  • 2. Calaplasma aglica: se rad tuberculii şi se pun intre două pansamente curate apoi se aplică pe locurile cu hemoroizi.

 

2.

Brânduşa – seminţe-Colchinum autumnale-cancer,reumatism,etc

3.

Descrierea plantei

Brandusa de primavara rasare din bulbi mici ca toate plantele perene cu bulbi

care infloresc in lunile friguroase. Frunzele si florile brandusei apar in acelasi

timp. Frunzele sunt alungite si foarte subtiri si prezinta o dunga alba. Florile brandusei infloresc deasupra frunzelor si prezinta o forma de cupa. In functie de variatea branduselor, florile pot fi albe, mov, galbene, purpurii sau vargate. Dimensiunile plantei – frunzele pana la 20 cm, iar florile pana la 10 cm.

  • 4. Locul in gradina Brandusele prefera un sol bine drenat in locurile insorite ale gradinii sau la umbra copacilor si arbustilor din gradina. Este de preferat plantarea in straturi si brazde pentru a avea o pata de culoare in primele luni ale anului in gradina.

  • 5. Cultivarea si inmultirea brandusei de primavara Bulbii de brandusa cei mai raspanditi in comert sunt hibrizi olandezi cu flori de culoare mov sau galben. Bulbii se planteaza toamna in gropi cu adancimi de 5-7 cm si la distante intre plante de 5 cm. Dupa caderea frunzelor bulbii pot fi separati si replantati imediat pentru inmultire.

  • 6. BRANDUSA DE TOAMNA (Colchicum)

  • 7. Infloreste de la sfarsitul verii si in primele luni de toamna. In ciuda denumirii populare nu se inrudeste cu Brandusa de primavara (Crocus). Este o planta otravitoare.

care infloresc in lunile friguroase. Frunzele si florile brandusei apar in acelasi timp. Frunzele sunt alungite

Descrierea plantei

Bulbii brandusii de toamna sunt mult mai mari decat in cazul Crocusului.

Florile in forma de cupa apar toamna, au culoarea lila, roz si se ofilesc inainte de venirea frigului. Frunzele brandusei de toamna sunt verzi, lucioase si late cu dimensiuni de pana la 20 cm.

  • 8. Locul in gradina Brandusa de toamna prefera solurile bine drenate si ingrasate, in locurile insorite ale gradinii sau in semi-umbra. Covoarele cu flori de branduse de toamna sunt neasemuite in gradina.

  • 9. Cultivarea si inmultirea brandusei de toamna Bulbii se planteaza vara in gropi sapate la 10 cm adancime si la o distanta de 10-15 cm. Dupa caderea frunzelor bulbii pot fi separati si replantati imediat pentru inmultire.

10. Brusturele-rdx-Arctium lappa-af.renale,litiaze,cosmetică,etc

Brusture

BRUSTURELE (Petasites officinalis)

Alte denumiri pentru brusture:

Se cunoaşte şi sub numele de clococean, ipcan, bruscălan, captalan, scaiete mare, gula de balta, smantanica. Descriere aspect brusture:

Brusturele este o plantă cu frunze mari, avand înfipta in sol o rădăcină pivotantă, brună închisă la exterior şi alb-gălbuie la interior. Tulpina este ramificată şi atinge peste 1 m înălţime. Frunzele sunt

alterne. usor dintate pe margini, fiind acoperite pe partea de dedesub cu un puf gri. Frunzele de la baza ajung la peste 1 m în diametru. Frunzele de pe tulpină sunt mai mici şi au o formă ovală. Florile de culoare purpurie sau chiar alb murdar sunt dispuse pe partea de sus a tulpinii.

Recoltare radacini brusture:

Creşte prin locuri necultivate. Se recoltează rădăcinile inainte ca planta sa infloreasca, se taie în bucăţi pe lungime şi se usucă în aer liber sau la soare, pană cand devin casabile. Rădăcina de brusture conţine inulină, glucoza, ulei volatil, mucilagii, principii amare, rezine, fitosterine etc.

Brusture - proprietati terapeutice:

Se întrebuinţează ca diuretic, diaforetic, laxativ, sudorific, hipoglicemiant, depurativ, în furunculoze. Extern se foloseşte în capiliţie, seboree, furunculoză etc. Administrare:

  • 1. Decoct: peste 3—4 linguri de pulbere de rădăcină se pune 1 litru de apă clocotită, se lasă o jumătate de oră, după care se strecoară şi se îndulceşte; se bea în timpul unei zile ca diuretic, sudorific, în afecţiuni renale şi în răceală.

  • 2. De asemenea un decoct concentrat din 25 g rădăcină la un litru de apă se foloseşte la frecţii, în dermatite, eczeme, mătreaţă, căderea părului. Se fierb 3—4 linguri de pulbere de rădăcină împreună cu aceeaşi cantitate de frunze de mesteacăn şi o lingură de oţet se obţine un decoct foarte bun pentru frecţii pentru regenerarea părului, creşterea şi stoparea căderii lui.

  • 3. Sucul proaspăt: se prepară prin stoarcerea rădăcinii proaspete; vindecă şi alină durerea pricinuita de furuncule. Este bună rădăcina recoltată primăvara. De asemenea sucul proaspăt şi un decoct concentrat din rădăcină proaspătă aplicat local este bun în cosmetică pentru tenurile grase şi acnee.

  • 4. Comprese cu frunze proaspete de brusture, folosite in popor pentru ameliorarea durerilor si arsurilor provocate de plagi si leziuni persistente.

  • 5. Extractul alcoolic se prepară din frunze proaspete şi este indicat în afecţiuni bucale. Are un pronunţat efect antibiotic.

  • 6. Alifie: se stoarce o jumătate de pahar suc din frunze peste care se pune o jumătate de pahar de ulei (sau o bază de unguent). Se foloseşte pentru curăţirea rănilor, ulcere învechite şi alte boli de piele.

  • 7. Ceai sudorific de brusture, se pregateste din o lingurita de radacina de brusture, pusa la macerat 10 ore intr-un sfert de litru de apa care ulterior se incalzeste, se filtreaza si se consuma. Ceaiul se bea in fiecare zi 2 desti in caz de artrita, febra sau respiratie ingreunata.

11. Cânepa codrului-planta-Eupatorium canabium-dermatite,răni,etc

Canepa codrului

CANEPA CODRULUI (Eupatorium cannabinum L.)

Alte denumiri pentru canepa codrului:

Se mai numeşte şi canepioară, canepă de apă, zburătoare, smeoaică etc. Descriere aspect canepa codrului:

Este o plantă ierbacee cu tulpina rigidă, dreaptă de 50—150 cm. Frunzele scurt peţiolate, cu laciniile 3 — 5 partite. Florile roşiatice-purpurii deschis, rar albe, sunt dispuse în inflorescenţe capituliforme. Creşte prin păduri umede, prin zăvoaie.

Recoltare canepa codrului:

Se recoltează părţile aeriene (Herba Eu-fiatorii, H. Cannabis aquaticae) care se culeg vara în iulie-

august.

Continutul canepa codrului:

Conţin ulei eteric, rezine, tanin, glucide specifice (eupatorina), saponozide.

Canepa codrului - proprietati terapeutice:

Se citează întrebuinţarea acestei plante ca diuretic, febrifug, emetic, colagog-coleretic, laxativ şi extern în dermatite sau ca cicatrizant. Administrare:

1.

Decoct două linguriţe fierte într-o cană cu apă, se lasă 10 minute; se fac spălaturi pe răni cu

acţiune cicatrizantă.

2.

Băi contra reumatismului.

Excesul produce intoxicaţii manifestate prin tremurături, vomă si diaree.

 
  • 12. Ciuperci

  • 13. Ienupărul-fructe-Juniperus communis-depurativ,antitoxic,acnee,etc

Ienupar

IENUPARUL (Juniperus communis L.)

Alte denumiri pentru ienupar:

Se cunoaşte şi sub numele de anaperi, boabe de brad, brădişor, enibahar, jneapăn etc. Descriere aspect ienupar:

Este un arbust foarte bogat ramificat, care ajunge în jur de 1—2 m înălţime. Frunzele sunt aciculare şi aşezate cate trei în verticil la acelaşi nivel. Sunt pungente. Florile sunt unisexuate, mascule şi femele, din cele femele luand naştere un fruct fals, un fel de boabă falsă de culoare brună-violetă, brumată. Aceasta prezintă la polul opus inserţiei o formaţiune ca o mică stea cu trei braţe. Planta creşte în palcuri, alcătuind asociaţii caracteristice în zona colinară şi pană în zona alpină.

Recoltare si continut ienupar

De la această plantă se recoltează boabele (Fructus Juniperi sau Baccae Juniperi). Ele se culeg toamna cand sunt complet coapte şi nu se păstrează mai mult de un an, cel mult doi.

Boabele de ienupăr conţin ulei volatil, bogat în hidrocarburi ciclice şi sesquiterpenice, principii amare ca iuniperina, substanţe proteice, acizi organici, substanţe rezinoase etc.

Ienupar - proprietati terapeutice:

Se foloseşte ca diuretic, în boli de stomac, carminativ, antireumatic, hipotensiv, expectorant, boli ale vezicii urinare, retenţie urinară în ascită etc. Nu se vor depăşi dozele prescrise deoarece excesul poate da naştere la hemoragii intestinale şi urinare

cu sange.

 

Administrare:

1.

Infuzie: se toarnă peste o linguriţă de boabe uscate, o ceaşcă de apă în clocot. Se acoperă şi se lasă în repaus 15—20 de minute după care se strecoară şi se bea această cantitate în mai multe reprize în timpul unei zile. Se foloseşte ca diuretic, în ascite, ca antireumatic, ca antidiabetic, în acnee şi eczeme. Peste 2 linguriţe de boabe uscate se toarnă o ceaşcă de apă în clocot. Se lasă 15 — 20 de minute apoi se strecoară şi se iau cate 3—4 linguri pe zi în ascită, cadiuretic, antireumatic, litiază renală şi vezicală, precum şi în afecţiuni pectorale.

2.

Decoct: se pune să fiarbă 30 g coaja şi ramuri tinere de ienupăr într-un litru de apă. Se bea 1— 2 ceşti pe zi ca diuretic.

3.

Ceai: se face un amestec din boabe de ienupăr, coada calului, mătase de porumb şi cozi de cireşi. Se foloseşte o linguriţă la o ceaşcă de apă în clocot, o ceaşcă dimineaţa şi seara ca diuretic în boli de rinichi şi vezică urinară, precum şi în cazuri de infecţii urinare.

4.

Tinctură: se face o tinctură punand să macereze 10 g fructe uscate de ienupăr într-o sută de ml alcool concentrat. Cu aceasta se fac frecţii în dureri reumatice, precum şi ca întăritor al rădăcinii părului.

5.

Boabele: mestecate în gură cate 2—5 pe zi stimulează pofta de mancare, înlătură mirosul neplăcut din gură, este un uşor diuretic şi înlătură arsurile de pe piept şi de pe tractusul gastro- intestinal.

7.

Inibaharul: se prepară din boabe de jenupăr zdrobite care se pun la macerat în apă. Prin fermentarea acestora se obţine o băutură alcoolică ce se poate întări prin adăugare de zahăr în timpul fermentaţiei. După terminarea procesului de fermentaţie, produsul se distila.

  • 8. Baie: se face punand 2—3 kg ramuri şi o mană plină de boabe de jenupăr la 10 litri de apă. Se toarnă în cada de baie în care apa să nu depaseasca de 37°. Este bună în reumatism, gută şi stimulează circulaţia periferică.

  • 9. Ceai: se face un amestec din cate două părţi de boabe de jenupăr şi cimbrişor şi cate o parte de cimbru şi rozmarin. Din aceasta o linguriţă de la cană de apă se fierbe pană dă un clocot apoi se strecoară. Este foarte bun în boli ale aparatului urinar.

    • 10. Macerat: se pun la macerat în apă rece un amestec de boabe de jenuper, coada şoricelului şi rozmarin. Se lasă la temperatura din bucătărie timp de 7—10 zile, apoi se strecoară. Cu soluţia obţinută se fac frecţii pe cap pentru combaterea căderii părului.

      • 14. Măceşul-fructe-Rosa canina-avitaminoză,antitabaqc,etc

      • 15. Pedicuţa-planta-Lycopodium clavatum-antalcool,antitabac,ciroză,etc

      • 16. Splinuţa-planta-Solidago gigantea- diuretic,etc

Splinuta SPLINUŢA (Solidago virgaurea L.) Alte denumiri pentru splinuta:

Numită şi floarea boierească, floarea buiacă, mănunchi, smeoaică, varga de aur etc. Descriere aspect splinuta:

Este o plantă ierbacee ce ajunge la peste 1 m înălţime. Frunzele bazilare au o formă ovată, iar cele din

varful tulpinii sunt lanceolate înguste şi au dispoziţie alternă. Florile galben-aurii sunt grupate în capitule iar capitulele în ciorchine. Planta creşte prin tăieturi de pădure, coline de deal etc.

Continutul si recoltare splinuta:

Se recoltează părţile aeriene înflorite (Herba Virgaureae) în timpul înfloririi (iunie-septembrie). Conţin

ulei volatil, tanin, substanţe amare, saponozide, azulene etc. Proprietatile terapeutice ale splinutei:

Splinuta se întrebuinţează ca diuretic, în afecţiuni renale şi biliare, în hemoragii interne, metroragii, ca expectorant, cicatrizant, nevralgii dentare, fistule etc. Administrare:

  • 1. Infuzie: peste 5 g (o linguriţă) de varfuri înflorite se toarnă o ceaşcă de apă în clocot, se mai dă un clocot şi apoi se lasă în repaus 12 ore. Se strecoară, se îndulceşte şi se beau fracţionat 1—2 ceşti pe zi in boli de rinichi şi vezică, în diaree cu sange. Infuzia se poate face şi cu vin.

  • 2. Pulbere: se amestecă în mancare. Se facilitează eliminarea pietrelor din vezica urinară. Tratamentul se face în reprize de cate 9 zile.

  • 3. Sirop: se fierb timp de 10 minute 2 linguriţe de varfuri înflorite cu o ceaşcă de apă. Se lasă să stea 12 ore apoi se adaugă 300 g zahăr şi se dă iar un clocot. Se ia cate o lingură sau linguriţă (după varstă) în enterită sau diaree rebelă. Siropul acesta este bun şi la copii cu diaree în perioada de dentiţie. Pentru adulţi se face un decoct mai concentrat şi se dau cate 2 linguri in

diaree, litiază.

  • 17. Stejar-coaja-Quercus robur-gastrite,melene,af.bucale,etc

Stejar

STEJARUL (Quercus robur L, sin. Q. pedunculata Ehrh.)

Alte denumiri pentru stejar:

Este numit si stejar de luncă, tufan etc.

Descriere aspect stejar:

Un arbore robust, cu coroana largă şi ramurile groase, noduroase. Frunzele au forma caracteristica, penat sinuate şi au un peţiol foarte scurt.

Florile sunt unisexuate, mascule şi femele, pe acelaşi individ. Fructele sunt de asemenea specifice,

numite ghinde, au o formă ovoidă si sunt situate cate 3—7 pe un peduncul comun, lung. Stejarul alcătuieşte păduri numite stejerişe, în zona de deal şi de şes.

Continutul si recoltare stejar:

De la această plantă se recoltează scoarţa (Cortex Querci) care se culege de pe ramurile tinere,

primăvara. Ea conţine tanin în cantitate mare, alături de derivaţi flavonici, substanţe pectice etc.

Proprietatile terapeutice stejar:

Se foloseşte intern ca antidiareic, în intoxicaţii cu alcaloizi, antiseptic, tonic general etc. Extern se foloseşte în gargarisme, în stomatite, faringită, dureri de dinţi, ca antihemoragic, antihemoroidal, vindecarea rănilor, în arsuri, degeraturi, transpiraţia picioarelor, leucoree, metrite, căderea părului etc. Administrare:

  • 1. Decoct: se pune la fiert 2 linguriţe de pulbere de coaja de stejar într-o ceaşcă de apă. Se fierbe timp de 10—15 minute apoi se lasă in repaus şi se strecoară după răcire. Se bea 1—2 ceşti pe zi

în caz de diaree, dureri de stomac etc. Se poate face un decoct mai concentrat din 3—4 linguriţe de pulbere de coaja la o ceaşcă de apă. Se întrebuinţează pentru gargară în caz de afecţiuni ale cavităţii bucale, dureri de dinţi sau se tamponează rănile, rădăcina părului pentru a opri căderea acestuia, arsurile, degeraturile etc. Se face un decoct 10 g (o linguriţă) la 100 g apă. Cu aceasta se face baie la picioare pentru combaterea transpiraţiei, a bataturilor de pantofi, a degeraturilor etc.

  • 2. Vin: Se pun la macerat 10 g coaja de stejar tratată cu 10 g acid clorhidric, diluat şi adăugat apoi într-un litru de vin roşu. Se bea cate un păhărel de două ori pe zi în afecţiuni ale tubului digestiv şi ca tonic.

  • 3. Alifie: se face din gogoşile care se formează pe unele frunze de stejar. Acestea se macină şi se pun 5 g din această făină în 30 g untură de porc proaspătă nerancezită. Se face o alifie care se poate folosi în tratamentul hemoroizilor.

  • 4. Tinctură: se pune la macerat făină de gogoşi de stejar şi anume 5—10 g la 100 g alcool. Se lasă să macereze timp de 10 zile scuturan-du-se zilnic de 2—3 ori. Se strecoară şi se trage în sticle bine închise. Se întrebuinţează cateva picături într-o ceaşcă de apă rece pentru gargară, sau se freacă gingiile cu o vată muiată în această tinctură pentru taratamentul gigivitelor.

  • 5. Cafea: se aleg ghindele mature care se pun într-un vas cu apă şi se aleg cele care nu plutesc pe apă. Acestea se cojesc, se usucă şi făina obţinută se prăjeşte obţinandu-se o „cafea de ghindă".Din aceasta se face un decoct 1—3% care pus în lapte este un bun tonic pentru copiii rahitici, precum şi în combaterea tusei convulsive.

  • 6. Ceai: se face un amestec din părţi egale de scoarţă de stejar, rizom de sclipeţi, traista ciobanului şi coada calului. O linguriţă la o ceaşcă de apă se fierbe 10 minute. Este un bun antihemoragic.

18. Turta-rdx-Carlina acaulis-cicatrizant,antibiotic,etc

Turta

TURTA (Cariina acaulis L.)

Alte denumiri pentru turta:

Se numeşte şi mărul ciobanunul, sita fetelor, ciropi, ciurul zanelor, colacul babei, ciulin fără coadă, turtă de munte etc.

Descriere aspect turta:

Este o plantă ierbacee spinoasă, cu o tulpină foarte scurtă. Frunzele spinoase sunt de tip sectat şi

formează o rozetă lipită de sol. Florile albe formează inflorescenţe capituliforme şi au un receptacul cărnos. Planta creşte prin păşuni şi pe coaste aride din zona montană.

Recoltare si continut turta:

Se recoltează rădăcinile (Radix Carlinae acaulis) care conţin inulină, ulei volatil, tanin, rezine etc.

Turta - proprietati terapeutice:

Turta se întrebuinţează ca tonic stomahic, în ascită catar bronşic, boli ale căilor urinare, febrifug. Administrare:

1.

Decoct: se fierbe 1—2 linguriţe de pulbere de rădăcină timp de 5 minute într-o ceaşcă de apă. Se bea călduţ în ascită şi boli ale căilor urinare. Vindecă prin spălare orice rana greu vindecabilă.

  • 2. Macerat în vin: se pun să macereze două maini de pulbere de rădăcină într-un litru de vin. Se lasă 8—10 zile scuturand zilnic apoi se strecoară şi se bea cate un păhărel ca tonic stomahic.

  • 3. Oţet: se macerează pulbere de rădăcină în oţet de vin 5—7 zile. Se fac spălaturi în boli de piele.

  • 4. Pulbere: se ia de 2—3 ori pe zi cate un varf de cuţit în boli de stomac, ascită, viermi intestinali etc.

19. Valeriana-rdx-Valeriana officinalis-sedativ,insomnii,af.cardiace,etc,etc

Valeriana

VALERIANA (Valeriana officinalis L.)

Alte denumiri pentru valeriana:

Cunoscută şi sub numele de odolean, guşa porumbelului, iarba pisicilor.

Descriere aspect valeriana:

Valeriana este o plantă ierbacee care are în pămant un rizom de pe care cresc rădăcinile de grosimi

diferite si cu un miros caracteristic şi gust dulceag-aromatic. Frunzele de la baza tulpinii sunt penat- sectate, iar cele din lungul tulpinii au segmente oval-lanceolate. Florile alcătuiesc inflorescenţe terminale. Ele sunt asimetrice, roşiatice sau roz-violet, cu un miros plăcut de liliac. Planta creşte prin lunci şi zăvoaie. Se şi cultivă ca plantă medicinală.

Recoltare si continut valeriana:

De la această plantă se recoltează rădăcinile şi rizomii (Rhizoma cum Radicibus Valerianae) care se culeg toamna după vestejirea părţilor aeriene. Conţin ulei volatil, alcaloizi specifici, compuşi azotaţi, enzime, alcooli, fenoli, sitosteroli, heterozide, antibiotice etc.

Valeriana- proprietati terapeutice:

Valeriana se întrebuinţează ca sedativ nervos, calmant cardiac, hipotensiv, în nevroze cardiace, insomnii etc. Administrare:

  • 1. Decoct: se fierbe o linguriţă de pulbere într-o ceaşcă de apă, se bea seara înainte de culcare; este un bun somnifer.

  • 2. Pulberea de rădăcină de valeriana se ia de 3 ori pe zi cate un varf de cuţit; este un foarte

bun calmant şi somnifer.

  • 3. Macerat: se pune seara într-un pahar cu apă rece 10 g pulbere de valeriana şi se lasă peste noapte. Dimineaţa se strecoară şi se îndulceşte cu zahăr sau miere. Se ia fracţionat în cursul unei zile. Este un bun sedativ, somnifer, antinevralgic, combate durerile menstruale.

  • 4. Ceai sedativ : se face un amestec din 30 g valeriana, 20 g roiniţă, 30 g flori de levănţică, 10 g hamei şi 20 g muşeţel. Din acest amestec se pune o linguriţă într-o ceaşcă cu apă clocotită, se lasă 20 minute ; se bea călduţ o ceaşcă seara la culcare. Este un bun calmant, somnifer. Un alt ceai se poate face dintr-un amestec de valeriana cu pelin sau ventrilică (Veronica officinalis ). Se face un decoct din o linguriţă la o ceaşcă de apă. Se bea seara în stări de anxietate, melancolie, palpitaţii, leşin.

  • 5. Tinctură: se pun 20 g pulbere de rădăcină îu 100 ml alcool de 70°. Se lasă la temperatura camerei 8 zile, agitandu-se zilnic. Se strecoara şi se iau zilnic de 3 ori cate 10—20 picături ca sedativ, calmant cardiac.

  • 6. Clismă: se fierbe 8—10 g rădăcină de valeriana cu 150 ml apă. Se răceşte şi se fac spălaturi anale în caz de viermi intestinali, colici renale, diaree şi dizenterie.

Valeriana nu trebuie folosită neintrerupt pentru ca poateda dependenta. De asemenea nu este bine să se depăşească anumite doze întrucat are efecte negative asupra tubului digestiv, produce dureri de cap şi chiar greaţă.