Religia in Roma antica

La inceputul istoriei romanilor, animismul era principala credinta religioasa, in existenta unor
forte misterioase malefice sau benefice, aflate in orice fiinta sau obiect din natura. Se credea ca
fiecare om isi are spiritul sau protector si inca de la nastere era ghidat de o vointa divina
individuala. De asemenea, fiecare activitate practica, mai ales din cele legate de cultivarea
pamantului cum ar fi aratul, semanatul, secerisul etc. stateau sub semnul unei divinitati
protectoare. Acestea erau geniile sau numina, carora le erau adresate actele de cult. Din acestea
au derivat, mai tarziu, zeitatile propriu-zise, sub influenta unor credinte religioase etrusce dar si a
panteonului grecesc. Jupiter era zeul luminii, al fulgerelor, ploii, mai tarziu al victoriei. Junona,
sotia lui Jupiter, era protectoarea casatoriilor si a nasterilor. Pentru un popor eminamente
razboinic, principalul zeu era Marte, zeitatea care guverna razboaiele. Ianus era zeul protector al
casei, care privea spre trecut si viitor si era reprezentat cu doua fete. A devenit si zeitatea
inceputului de an, de unde provine numele lunii ianuarie. Vesta era zeita focului sacru,
protectoare a Romei. Preotesele ei, vestalele, care intretineau focul sacru in templul Vestei, erau
in numar de sase, alese de marele pontif dintre fete sub 10 ani apartinand unor familii nobile. In
timpul serviciului lor de 30 de ani trebuiau sa ramana caste si se bucurau de un prestigiu
deosebit. Ofensele aduse unei vestale erau pedepsite cu moartea iar daca un condamnat la moarte
intalnea in drumul spre locul de executie o vestala putea fi gratiat. Minerva era zeita
mestesugurilor dar si a intelepciunii, fiind asimilat cu Atena din panteonul grecesc, iar Venus a
gradinilor si a frumusetii, prin asimilarea atributelor Afroditei grecesti. Spre deosebire insa de
greci, romanii nu au reprezentat zeitatile lor sub chipul omenesc. Cu un spirit mai pragmatic,
acestia nu erau preocupati de problemele filosofice cu privire la evolutia existentei omenesti,
moartea, destinul. In principiu, practicile lor de cult aveau scopul de a castiga bunavointa
divinitatilor si erau o daotorie civica a fiecarui cetatean de a trai in pace cu divinitatile.

Cultul vestalelor si intretinerea focului sacru

Centrul vietii religioase il reprezenta casa fiecarui roman, unde capul familiei oficia cultul
domestic, aducand pe altarul de langa vatra ofrande zeilor casei, Vesta, Ianus, cei doi penati si
lari, cei din urma preluati de la etrusci. Actele de cult publice erau reglementate riguros si
supravegheate de pontifi, care nu erau propriu-zis sacerdoti, ci aveau functii de administrare a
cultului. Pe langa indatoririle religioase, cei care faceau parte din colegiul pontifilor aveau si
atributii juridice si de istoriografi. Ei stabileau calendarul, tineau evidenta sarbatorilor, consacrau
edificiile publice, vegheau ca legile publice sa nu vina in contradictie cu cele religioase, hotarau
admiterea unor divinitati straine in panteonul roman. Pontifii au fost si principalii istoriografi ai
Romei si primii legislatori, punand bazele dreptului roman. Colegiul acestora era prezidat de
supremul pontif (Pontifex Maximus), in perioada regala insusi regele iar in cea imperiala
imparatul. Pontifex Maximus era ales pe viata, isi avea locuinta in For si sub autoritatea sa se
gasea colegiul sacerdotal al celor 15 flamini, numiti pentru un an, care executau sacrificiile si
conduceau cultul divinitatilor principale. Alte colegii sacerdotale erau cel al vestalelor, al
apulonilor, care organizau festivitatile religioase, banchetele si jocurile publice, spectacolele de
teatru si circ, cel al augurilor, care interpretau intentiile si vointa zeilor, prin observarea zborului
si al cantecului pasarilor. Pe langa aceste colegii, existau o serie de confrerii cu atributii
specifice, de asemenea religioase.

Religia romana nu a avut o doctrina propriu-zisa, bine structurata, stabila si a fost caracterizata
de disponibilitatea de a prelua credinte si practici religioase de la popoarele cu care au venit in
contact, atat europene cat si orientale. Octavianus Augustus a reformat religia romana, a dispus
ca teritoriul orasului Roma sa fie impartit in 14 cartiere, fiecare cu un altar, in care se practica
cultul larilor si al geniului, devenit spirit tutelar al imparatului. Sub influenta Orientului, au
apaut noi personificari ale divinitatilor: Roma insasi devine o divinitate, careia i se dedica statui,
imparatii Caesar, Antonius, Augustus sunt declarati fii ai zeilor inca din timpul vietii, li se ridica
altare, numeroase statui in For si se ajunge astfel la un adevarat cult imperial. Alte influente
orientale au fost materializate in preluarea cultului egiptean al zeitei Isis, raspandit in ntreg
imperiul, al zeitatilor Cybele, Baal, Mithra si altele. La inceputul primului mileniu d. Hr.,
patrund, tot prin filiera orientala, cultele crestine, o noua religie ai carei adepti au fost intr-o
prima perioada aspru persecutati, prigoniti si omorati, pentru ca in cele din urma chiar imparatii
romani sa se crestineze.