Sunteți pe pagina 1din 69
CURS DE STIINTE AUXILIARE ALE ISTORIEI 1. $tiinte auxiliare majore ale istoriei. Ce sunt si cum ajuté cle istoriei? Clasificarea si legiturile dintre ele. 2. Stiinge auxiliare majore ale istoriei 3. Bibliologia. Notiuni generale, obiect, metoda de lucru, ramurile ei, cum ajut istoriei? 4. Istoria scrisului 5. Diplomatica - notiuni generale, obiect, metodi de lucra, stnictura actelor, formularul diplomatic, critica intend a actelor. 6. Sigilografia - nofiuni generale, obiect, metod’. Si formele si utilitatea tui, Descrierea sigiliului, figuri sigilare. Tehnica sigilara, reprezentarile, legenda. 7, Arhivistica - notiuni generale, ramurile athivisticii si arhivele, importanta lor pentru istorie. 3g 8, Arhivistica - terminologie ct, metoda. Stema si 9. Heraldica - notiuni generale, obi clasificdrile ei. Scutul - impirtirea si reimpartirea lui, Culorile, figurile heraldice, omamentele blazonului, emblema. 10. Numismatica - notiuni generale, object, metod. Moneda, aparitia si evolutia ei, tehnica monetara, reprezentirile monetare ca izvor de arta si ca izvor istoric. Legenda monedelor, Monede ¢ au circulat la noi. 11, Metrologia. Notiuni generale, obiect, metoda. Masuratori si ‘unitati de masurd in evul mediu romanese. 12, Metrologia medievala in Tarile Romane. 13. Cronologia. Notiuni generale, obiect, metode, definitie. Principalele sisteme de masurat timpul. 20 februarie CURS 1 Stiinfe auxiliare majore ale istoriei Istoria apeleazii la doua feluri de stiint: = majore = minore, Numindu-le astfel, nu inseamnii c& ne referim Ia importanta lor. Dimpotriva, toate stiinfele care él ajutd pe istoric in demersul lui sunt la fel de importante. Explicatia este ci uncori istoria se serveste de stiintele majore, mergind pani intr-acolo incat le imprumuti concluziile certe, istoricului fiindu-i indiferent procedeul elaborarii acestor concluzi. {n privinta stiintelor minore, trebuie sa stim c& istoricul pitrunde el insusi in metoda si procedecle stiintei respective pentru a ajunge la o concluzie care se va desprinde din insusi procedeul de lucru al stiintei minore respective Interesul istoricului se reduce in ultima instant la a cunoaste cat mai bine omul si manifestarile lui sub toate aspectele, Pentru a cunoaste ‘omul, trebuie s& cunoastem locul sau aria pe care s-a dezvoltat. Informatii cu privire la locul sau aria lui de dezvoltare ne da geografia. Urmeaza apoi si facem dovada existentei omului, cel putin de la o vreme inainte si in acest sens ne vom sluji de alte dou discipline: arheologia si geologia. Ne intereseaz in etapa urmatoare cum s-a manifestat omul in taporturile Tui cu semenii, felul in care a inceput s& comunice cu ceilalti, pentru care istoricul a fost nevoit si se indrepte spre rezultatele unor discipline precum filologia, chiar spre lingvisticd, spre etimologie, spre toponimie, spre onomasticd. Fireste alte discipline vor detalia toate aceste elemente si dintre ele putem aminti doud: antropologia si etmografia. Important este faptul c& fiecare dintre aceste stiinte isi au legile proprii de investigatie si de elaborare. Ca istorici suntem datori si finem seama in elaborarea ce avem de ‘gind si facem, nu insi fird critica noastra si fri coordonarea unor date, ‘care sunt obligafia noastré de istoric Geografia este stiinta despre pamént, aceea care descrie paméntul. acd am lua astfel definitia, ar insemna ca geografia si cuprind’ toate datele despre pimant. in fapt, stiinta geografiei se refer doar la ‘Termenul vechi grecesc era probabil mult mai descrierea fetei pimantului limpede, mult mai clar ca infeles, decat a ajuns el astizi si poate ci exprima mai exact obiectul in mintea anticilor. Ca istorici, pe noi ne intereseazi in special mediul geografic $i geografia istorici. Aceste doud domenii de cunoastere geograficd ne trimit fie la fata intregului glob, fie 1a 0 parte a acestuia, continent sau tard. De geografie se leagi si antropogeografia sau geografia umand. Aceasta studiazi distributia oamenilor pe pimént si ii urmareste in toate manifestirile lor economice, industriale, comerciale si de circulatie si tot de geografia umand se leagi si geografia politicd, legat& de grupuri de cetiteni, de o cetate sau de un stat. Mai nou, geopolitica urmareste le ale vietii de stat in legiturd cu configuratia geografi punctele Fiind o veche disciplina, geografia a fost pretuita atét in antichitate, dar si in vremuri moderne. Arheologia este stiinta antichititilor, are ca obiect de studiu ummele trecutului legat de om. Arheologia reconstituie viata popoarelor din trecut prin cercetarea institugiilor publice si private, prin reconstituirea practicilor religioase, controlind legendele si arta oamenilor din vechime. intr-o anume misur’, arheologia mai poate fi numiti si istoria artei vechi. Din punct de vedere al momentelor si al ‘materialelor care 0 preocupi, atheologia este preistoried - aceasta ramuri ajutindu-se de geologie, dar si de alte discipline - paleozoologie, paleobotanicd - pentru a determina viata celor mai vechi locuitori ai pamantul Protoistoria - arheologia protoistorica este acea parte a arheologici ce acoperi in cea mai mare parte neoliticul la scar universal. Urmeazi arheologia clasica ~ anticd. Ba se refera la vremea civilizatiilor greacd si romana, in special, un timp absolut important, definitor pentru configuratia civilizatiei universale, dar in special pentru cea european. Urmeazit asa-numita arheologie crestind. Ea priveste perioada de inceput a crestinismului, cu primele dovezi care apar in foarte putine Jocuri fn sec- I si multe in sec. II-IIL, inclusiv in spatiul danubiano-ponti Arheologia medievalii are drept obiect vestigiile si tot ce poate insemna reconstituirea omului medieval, de la creatia materiald pan’ la ‘mentatul individual sau colectiv, precum $i creafia artisticd, Exist si 0 arheologie moderna si contemporand, - arheologia industriald., Mai ales datorité progreselor stiintfice si tehnice, umanitatea are obligatia de a salva si conserva o serie de creatii tehnice si industriale, 3 ce pot si piard. $i au pierit multe in vartejul progresului tehnic, cu mari pagube pentru istoria umanititii, mai ales pentru istoria stiintei si tehnicii. Geologia este stiinja care ne vorbeste despre pamant, dar spre deosebire de geografie, ea urmareste viata si transformarea piméntului, atit la suprafat, dar mai ales in interiorul lui, Aceste transformari ne intereseazi mai ales in privinfa urmelor omenesti conservate in pimant. Este ceea ce numim geologia istoricd, disciplina legati de cronologie si stratigrafie. Cronologia - stratigrafia se leagi insi si de paleontologie, de stiinta fosilelor, a vechilor vietiti ce au precedat omul sau au fost contemporane cu el. Comunicarea dintre oameni la inceputurile ei poate fi descifrata cu ajutorul filologiei, Etimologic inseamnd jubirea pentru cuvinte, prefuirea fat de cuvinte, Filologia nu este propriu-zis o stiint’ speciala, cuprinde toate preocupitile privitoare la limba, ca instrument esential al infelegerii ‘oamenilor intre ei, pe de o parte, iar pe de alta, in redarea gandiri O alta stiinta este antropologia, care este prin definite stiinta care se ocupd de om ca unitate a spiritului si a corpului. Antropologia urmareste intocmai ca stiintele naturii varietatea raselor. Alle stiinge majore pe care se reazema istoria sunt sociologia, care este disciplina preocupatii de formele si legile omenesti in legituri cu 1 sociald, Precizim c& investigatiile sociologiei sunt foarte apropiate de cele ale istoriei din care, de fapt, s-a si desprins sociologia, aceasta din urma urmarind mediul social al omului Dreptul, mai ales prin istoria Iui, ne ajuti si cunoastem caracterul legilor de conducere a societitii si a institutiilor ei. Trebuie s& avem in 6 vedere ca istorici c& toate actele diplomatice sunt de naturd juridicd. Cu alte cuvinte trebuie si cunoastem procedeul de lucru al dreptului pentru a cunoaste valoarea documentelor si a institutiilor pe care le cuprinde. In sfarsit, in randul stiinfelor auxiliare majore amintim filosofia - iubirea de ingelepciune ca disciplini ce eautd si descifreze mecanismele de gandire, capacitatea speculativa a minfii omenesti din cele mai vechi timpuri, 0 ramuri importanté fiind pentru istorie aceea a studiului sufletului omenese in sine, psihologia. La toate disciplinele enumerate mai sus ne adresim pentru a le imprumuta constatirile, dar este de datoria istoricului sd verifice actele ce ne sunt oferite ori de cate ori ne stipaneste indoiala. 27 februarie CURS 2 Stiinte auxiliare minore ale istoriei Arhivistica este una dintre cele mai importante stiinte auxiliare minore i se ocupa cu studiul si organizarea arhivelor, acestea putind fi publice sau private. O arhivi nu este alteeva decat un depozit de acte privitoare la o persoand, o familie, o institutie sau un tinut, in sens propriu, arhivistica se ocupa cu ordonarea athivelor, dind fiecdrei piese arhivistice un numar de ordine, fi descoperd data, ii stabileste obiectul $i 0 clasified. Clasificarea pieselor athivistice, a actelor, e bine s& se facd atat analiic, adicd in functie de cuprins, dar este bine gi cu folos si avem gio clasificare cronologica. De asemenea, fondurile athivistice mai pot si trebuie si fie grupate, dupa materia cuprinsi si dup provenienti, Toate aceste ‘operatiuni aleituiese menirea principal a arhivistului iar suma tuturor acestor operatiuni face cercetitorului investigatia sa mai usoard. in afara de obligatia de a ordona si a clasa bunurile arhivistice in timp stiinta arhivisticii a fost nevoiti si se imbogiteascd eu o serie de ramuri dintre care unele nu mai au legiturd directa cu stiinta arhivisticii propriu-zise, ci particip§ doar la buna funcfionare a institutiei arhivelor. De pilda a trebuit ca in timp arhivele si dobandeascd $i si stdpaneasci tchnici de aparare a arhivelor de foc, de umiditate, de praf, de 0 serie de ti sau de lumina soarelui Toate aceste elemente ne arati cd pe linga athivisticd o disciplin’ aparte 0 formeazi economia arhivelor sau arhiv-economia, Paleografia este 0 alta disciplind auxiliar’ minora, Etimologic ar insemna palaios = vechi, grafos = scriere - descifrarea scrierilor vecki. Paleografia este o disciplin esentiald pentru istoricul care se bazeaz mai ales pe documente inedite (nepublicate inc) Foarte apreciat&i in toate timpurile cercetarea directa documentelor asiguri sanse de a ridica din punct de vedere calitativ lucrarea oriciirui istoric. Paleografia la noi este deosebit de important ca disciplina datorit& schimbiii alfabetului. Faptul c& la romani s-a folosit cel putin 6-7 veacuri un alt alfabet (alfabetul chirilic) strain limbii romane (limba neolatina) a dus Ia dificultatea enorma de a cerceta texte scrise Mai mult decit atét pentra see. XIV-XVI (pind la sfisit) textele de cancelarie gi textele bisericesti s-au scris in limba slavond. (Pentru Tara Romaneascd influenta medio-bulgaré sau sirbi, pentru Moldova cu nuante ale vechii limbi ruse). Din sec. XVII am inceput s& seriem tot mai mult romaneste folosind insi mai departe alfabetul chirilic (trecerea la alfabetul latin se face sub Cuza in 1864). Rostul paleografului este nu numai acela de a transcrie un manuscris, mai ¢ nevoie s& precizeze varsta unui seris, apoi locul de origine, va trebui si regasesti legatura unor forme de litere si sit stabilesti clasificdri. Scrisul s-a manifestat si se afla pretutindeni in mai multe feluri, Scrisul in infelesul de scris vechi, il intalnim in inscriptii, peceti, pe monede, in acte sau in cdrfi. Descifrarea legendelor unor monede, a legendelor de pe sigilii sau a inscriptiilor rman in seama altor discipline 9 minore, auxiliare: numismatica, sigilografta, epigrafia. Luand ca punct de plecare materialul pe care sunt scrise, paleograful va studia scrisul pe papirus, pe pergament, pe hartie, el putind face legitura cu stiinta auxiliard a epigrafiei pentru c& tot paleograful este cel care trebuie si descifreze si o alta categorie de inscrisuri tot atit de vechi si anume tablele sau diplomele cerate. Paleografull trebuie si cunoasci materialul pe care sa scris (suportul), apoi cu ce s-a scris, deci instrumentul cu care s-a seris. La vechii greci exista termenul de stillus, grafis, calanus, apoi tot paleografil trebuie si Kimureased felul cum sea scris: alfabetul si forma scrierit: cu majuscule, cu litere cursive, cu minuscule, Prin urmare paleograful aflat in contact nemijlocit cu textul vechi este acela care il poate valorifica in cel mai inalt grad, dacd are si cunostinte bogate din celelalte st auxiliare conexe, dar si 0 cultura general cu orizont eat mai larg. Diplomatica este 0 alta stiinti auxiliard minor’. Diploma inseamni in greceste ~ indoit, prin urmare pleaci de la definitia a ceca ce in limbaj european se numese diplome, acte cu continut divers, emise de autorititi diverse. Ca stiinjdé auailiard, diplomatica are ca obiect sd determine dacé documentele (diplomele) sunt autentice sau false, cu alte cuvinte obiectul diplomaticti este critica izvoarelor diplomatice ale istoriei. {ntre intemeietorii stiinfei diplomatice existé aproape un consens in a admite ci nimeni nu poate fi diplomatist fri a fil in acelasi timp gi istoric. Diplomatistul trebuie si faci critica documentelor, si stie care sunt, in ce arhivi se afl, si le cunoased data, cuprinsul, pirtile 10 constitutive, semnele de validare si cancelariile emitente. Schema ald cdreia trebuie si-i rispundi diplomatistul in fata unui act este eset urmatoarea: 1 autorul (emitentul) sau cel care face actiunea 2. destinatarul, diplomatistul trebuie s& stabileasc& citre cine se indreapta actiunea 3. cine a fost insrcinat cu redactarea actului 4, cine la redactat in realitate 5. cine |-a scris (seriitorul, diacul, seribul, gramaticul) u 3 aprilie CURS 3 scrisului ibliologia si isto Etimologic, disciplina ar insemna stiinta clrtii sau vorbirii despre carte. Unii cercetatori consider cd termenul bibliologie impune sa vorbim numai despre istoria cirfii si infétisarea materialului (c&rtilor), Cu toate acestea termenul imbritigeaza in continut toate aspectele legate de carte. Primul invatat care a folosit la noi acest termen a fost B.P-Hasdeu. Sensul insi in care Hasdeu se raporta la bibliologie era acela de bibliografie, Ceva mai nuanfat ca inteles a folosit termenul de bibliologie a noi c&rturarul Gh. Asachi, ‘Astizi prin bibliologie se infelege tot ceca ce priveste studiul si activitatea in bibliotecd, tot cea ce priveste cartea, in mare, partile bibliologiei ar consta in: 1. Istoria cdrtilor si a bibliotecilor; conditiile materiale ale cdirfi. 2. Bibliografia ar aledtui cea de-a doua mare sectiune a bibliologiei care se ocupa cu descrierea cdrtilor, intocmirea listelor de cdrti, cu aledtuirea repertoriilor de carti, alcdtuirea de bibliografii generale si speciale, de asemenea cu tehnica modernd in documentare. Tot in cadrul bibliologiei un segment distinct il aleituieste biblioteconomia, care se ocupa cu organizarea, catalogarea, clasificarea si fanctionarea bibliotecilor. © ultima ramuri a bibliologiei poate fi_considerata bibliotecografia. Ea are in vedere ca obiect de studiu clédirile de biblioteci. Elementul principal care ne conduce citre istoria cirtii si a bibliotecilor este scrisul. Istoria scrisului agadar este de un interes deosebit atit in istoria limbii (lingvisticii) dar si in istoria culturii umanitifii, Existd ined si astizi inscriptii gi texte inc nedescifrate, iar cu timpul lecturarea lor va atrage cu sigurantd indreptiri si limpeziri de situatii, Kimurirea unor imprumuturi si influente (vezi cazul tablitelor de la Tartaria). Scrisul a Iuat nastere pe o anumita treaptd de evolutie a societatii sia evoluat apoi in chip deosebit la fel cum deosebit’ a fost evolutia societétilor umane. Majoritatea cercetitorilor consider ci vorbirea 1a popoarele care ‘nu posedau serierea a dus la schimbiri mai rapide, iar alfii sustin oa popoarele care au imprumutat scrisul de la alt popor, au imprumutat si vorbirea. ‘Astfel de considerente nu se pot generaliza, unii presupun c& dacii au avut un scris propriu. in contactul cu romanii ins’, dacii au adoptat serisul latin si dupa cucerire limba latina a devenit treptat limba literard si a dacilor. Pe de alta parte trebuie crezut c& au existat Jocuri unde dacii au continuat si foloseascd si limba proprie. alta problema important’ pentru istoria scrisului este cea a originii grafice a scrisului. Unii cercetitori au cdutat si identifice in ce misuri scrisul actual este dependent de primele manifestiti ale scrisului. 13 Cei mai mulfi cercetitori consider cd nu putem admite problema unui singur scris ca origine, un izvor al scrisului in general. S-a vorbit cdndva de faptul c& scrierea hittiti ar sta la baza scrisului in general. Cateva aspecte privind istoria scrisului ca parte important a istoriei cartii si a bibliotecilor. Dupé studii care depaisese doui sau trei secole, chiar in ceea ce priveste incercarea de clasificare a diferitelor tipuri de scriere, putem alcatui urmiitoarea schema: a) prima si cea mai veche modalitate de seriere este cea pictograficd, in care avem prezenta ideii sau a notiunii prin desen; b) scrierea ideograficd, care inseamnii reprezentarea ideit direct prin semne, care figureazd obiecte, care provoacit idei; ©) scrisul silabic - se realizeazd prin seme ce reprezinta silabe, din compunerea cérrora se obtin cuvinte; 4) scrisul alfabetic - se reprezinta prin sunete. Prin urmare, din analiza diferitelor feluri de scriere, observim ci la baza scrisului stau doud sisteme mari: cel ideografic-pictografic si cel fonetic Sistemul pictografic in seriere s-a realizat pe os gi piatra, pe peret pesterilor, unde omul graveazi figuri oarecare. Descoperite din Suedia pan in Spania, asemenca reprezentiri sunt considerate de unii serieri (Altamira, Lascaux, fresce de la Tasili in Africa). jn asemenea imprejurdri se pleaci de la pirti componente ale ‘trupului omenesc, dar si de la lucruri care inconjoard omul, pentru a se ajunge treptat la simplificare prin folosirea de figuri simbol, exemplul cel, 14 ‘mai elocvent find redarea omului prin capul acestuia, dupa care, prin combinarea simbolurilor, se ajunge la ideograme compuse. in privinta ideogramelor compuse, ni se explic& sensul objectului si sensul actiunii omului. Asa, de pilda, din combinarea a trei simboluri, alcituim ideograma compusi. in ceea ce priveste scrierea foneticd sau silabica, existi inceputuri inc din timpul Egiptului Vechi, in care, pe ling desene foarte explicite, exist simboluri serise in silabe. Combinatia intre scrisul silabic si pictogrami este cel mai bine sesizati in Egipt. 15 10 aprilie CURS 4 Istoria serisului Serierea alfabeticd incepe cu fenicienii si continud cu grecii $i atinii, care au dezvoltat si simplificat la maximum raportul dintre sunet si semnul grafic al acestuia. Se spune chiar c& grecii au adaptat alfabetul fenician, fird a-1 modifica, Prima aparitic a alfabetului grec este probati pentru sec. IX i.Hr. si folosirea lui se va generaliza in secolele urmitoare - VIII, VI, de cand dateaza o serie de monumente scrise, ceea ce denoti large folosire a alfabetului grecesc in veacul IX-VII i, Hr. larga dezvoltare a scrisului alfabetic de le greci au ficut-o romanii in continuare, impundnd in regiunile cucerite de ei scrierea latina. Antichitatea a cunoscut mai ales in spatiul european coexistenta si concurenta inire cele dowd alfabete, cete doud limbi si serieri © problema deosebitd a istoriei scrisului 0 constituie materia pe care s-a scris, numité $i materia subiacenté sau substratul. Au existat materiale tari, materiale dure, peste care s-a aplicat serisul, asa cum a fost scoarfa copacilor, apoi table de len, piatra sau cérdmida. Treptat s-a ajuns la cunoasterea papirusului de catre egipteni. Apoi pergamentul a constituit 0 noud materie subiacentd, dupa care hartia, cu calititi dar si cu multe defecte, stipaneste de circa 4-5 secole acest spati: al materialului subjacent pentru seriere si in general pentru citi, Sigur, au existat si excepfii grecii pastrind amintirea faptului c& uncori marile figuri ale antichitatii Eladei, Pitagora sau Arhimede, au scris si pe nisip. Argila este si ea un material subjacent, desi o bund parte din textele cuneiforme au fost serise pe frunze de palmier sau pe coaja de copac. Dintre materialele subiacente ale antichitdfii, papirusul a contribuit in cel mai inalt grad la dezvoltarea scrisului, la aparifia cartilor $i a bibliotecilor, inclusiv a arhivelor. Confectionat din fibrele unei trestii specifice Nilului, tot Pliniu aratd gi procesul obtinerii acestui material prin folosirea fibrelor date, care se asezau in retea sub greutifi de piatri in apa Nilului; dup inliturarea a ceea ce el numeste © maze, materialul se desprindea in foi care erau agezate Ia uscat si din nou presat cu greutiti din piatré. Foile erau rizuite apoi cu carapacele unor scoici, pentru a clplta elasticitate, obfinindu-se suprafee foarte lungi, ajungandu-se pand la papirusuri de 40 m. in timpul puterii arabe, acestia au Iuat monopolul fabricarii papirusului, pe care I-au rispandit si in Europa. Folosirea papirusului devenea inst costisitoare si din aceasta cauzd dezvoltarea textelor era drastic limitaté. In momentul in care papirusul parea si fie depasit fasa de necesitapile scrisului, in Europa avea sd se impund ca material subjacent pergamentul, Mai intai, pergamentul nu solicita conditii deosebite de intretinere fat de papirus, care nu rezista nici la umezeali, nici la usciciune. Aparitia pergamentului ca material subiacent se plaseazi in epoca elenisticd, cind se spune cX Ptolemeu Epifanul, de teams ca regele Eumenes din Pergam si nu realizeze o bibliotec’ mai mare in aceasti 7 cetate, a interzis exploatarea papirusului si exportul acestuia citre Pergam. Cei din Pergam insi au gisit inlocuitori pentru papirus si anume din prelucrarea pieilor, in special de oaie si de capri. De aici numele de pergament. Cea ce Pergamul a reusi si facd sub presiunea embargoului pentru papirus a fost perfectionarea tehnicii de realizare a pergamentului, care a fost din ce in ce mai fin. Cea mai buna calitate de pergament se ‘obtinea din piele de miel si in special din ied, apoi din piele de iepure, dar in general cantititile cele mai mari de pergament s-au obfinut din piele de vitel si de oaie, Cand se dorea o calitate foarte find pentru anumite texte (velinum), se folosea piele din animale ined neniscute. Un avantaj al pergamentului este acela ci foile de pergament se puteau pistra sub forma si de rotulus, dar si sub forma de codex (carte), adicé t&iat in bucifi egale si apoi legat 1a unul din capete, aleituind in felul acesta volume impundtoare. Pergamentul de bund calitate putea fi folosit si pe fatd si pe verso, pentru ci materialul nu sugea. in plus, pergamentul permitea si scrierea pe baza unui aliniament (a unei refele de linii pentru ca scrisul sa fie cat mai rept si ordonat). Exist cdteva condecsuri celebre: Procesul templierilor (1300), dar si multe altele, in special in Occidentul dar gi in Raséritul Europei. Daca in Occident pergamentul va fi inlocuit mult mai repede de un alt ‘material (hdrtia), in RasSrit, in spatiul roménese, i vom gisi freevent pana in veacul XV. $i la noi exist codecsuri celebre pe pergament; textele sacre, Evangheliare, din see. XV Evangheliare cu miniaturi,(Gavril de la Neamt sau Evangheliarul de la Humor). Hartia a fost realizatai la inceput din zdrente de matase, cdnepa, bumbac si apoi lemn. Hartia s-a obtinut ined din sec. 1 de chinezi, care ‘stiau s-o prepare din carpe. in sec. VIII secretul fabricarii hartiei ajunge la Samaracand, unde este adusi de o setie de prizonieri chinezi si este preluati de aici de citre arabi, care o rispandese apoi pand in Spania, Franta si Italia de Sud. in Franta se fabrica in sec. XIII, iar in Spania inc& la 1186, in localitatea Jativa. in sec. XV hartia se raspandeste gi la noi, venind fie din Europa Central, fie din sudul Balcanic, dar in special din Italia si Germania. in sec. XVI se fabrica hartie la Sibiu (1539), la Brasov (1546), aceasta din urma fiind in legiturd cu tipamnita diaconului Coresi. in Tara Roméneascd o moara de hartie avem sub Matei Basarab la Ramnicu Valcea, pentru & se constat& aici si o dare special pentru locuitori - impozitul pe carpe. in Moldova apare in sec. al XVIII-lea. 19 17 aprilie CURS 5 Diplomatica. Clasificarea pieselor diplomatice Piesele diplomatice sunt de trei categorii: acte, scrisori si inscrisuri. Jomatic. Formularul actului sau Clasificarea formularului formularul diplomatic cuprinde totalitatea elementelor componente ale actului. Un formular complet se compune dintr-o parte conventional denumita protocol initial si final (acest protocol initial si final se repetd identic in actele noastre), iar alt parte care este caracteristicé fiecérui document in parte, poarté denumirea de text sau context, Fiecare din aceste pari - protocol sau text - se compune din mai multe elemente. Este sential si stim, sf cunoastem, ci formularul diplomatic nu este respectat in toate documentele. Jn actele solemne, de obicei, gasim (identificdém) formularul complet, in vreme ce in documentele de mai_micd important& pot fi gisite doar cateva clemente esentiale, de regula din formularul diplomatic. Protocolul initial cuprinde urmitoarele elemente: = invocatia ~intitulagia ~inscriptia sau adresa + salutatia - arenga (nu este prezenti intotdeauna), jin analiza acestor elemente constatiim ci invocasia este simbolicd (sau monogramaticd) $i verbald. Invocatia simbolic& este 0 figuri cu aspect cruciform sau 0 monogramé redind prescurtat numele Iui lisus Christos, care inseamné ci se cere protectia divin, a Méntuitorului, asupra celor cuprinse in document, inclusiv asupra emitentului Un alt clement al intitulafiei este formula devofiunif. Aceasti formuld explicd si recunoaste sau proclama ci ea insisi si demnitatea pe care 0 poarti emand de Ia Dumnezeu. Formulele sunt: milostiiu, dei gratie, in Hristos Binecredinciosul si de Hristos lubitorul. Unmitorul element al formularului diplomatic in cadrul protocolului initial este inscripyia sau adresa. Inscriptia sau adresa indie numele, eventual calitétile persoanelor clrora le este adresat actul Aceasti inscriptie sau adresi poate fi universal sau generala dact prezinti toate persoanele edrora li se face cunoscut actul. Adresa mai poate fi colectiva (cind se referd la categorii de destinatari) si mai poate fi individuald, cand se referd la 0 singura persoand. Salutafia este elementul prin care se incheie protocolul initial, cexpriménd salutul fata de destinatar. Uneori acest salut poate fi inlocuit de © formula de onoare sau printr-o expresie sau urare de perpetuare a neamului celui c&ruia i se adreseazii actul Arenga reprezint&, uneori, ultima parte din protocolul initial, fiind ‘menitd si justifice, in general prin considerente de ordin juridic, religios, jtatea emiterii actului. Adesea, moral sau de simpli convenienti, nec aatunci cdind este prezenta in formularul diplomatic al unor acte, arenga poate si cuprind’ maxime cu caracter moral sau afirmatii cuprinzand conceptia generald a epocii. in actele slavo-romane, arenga este impérfiti uneori in doud parti, prima fiind plasati imediati dup invocatia simbolica, iar a doua dup intitulate. prima arenga intalnim la 20 mai 1388 intr-un document de la Mircea cel Batran (pasaje din Vechiul sau Noul Testament, cu confinut moralizator). Textul sau contextul formularului diplomatic are urmitoarele pi - promulgatie (notificatie, publicatic) + interventie (petitie) ~ naratia (expunere) = dispozitia = sancfiunea (pedeapsa) care poate si fie materialé, dar si spiritual - coroboraria (intirirea). Promulgatia incepe cu un preambul care exprimi 0 motivatie a emiterii actului, Promulgatia reprezinté o formulé prin care emitentul actului atrage atentia asupra dispozitiei confinuti in act. Cele mai des intdlnite formule sunt astfel ,déim de stire si facem cunoscut tuturor ce se cuvine”” sau ,fac cunoscut cu aceasté carte", sau ,,drept aceea”. Interventia (petitia) semnificd atunci cénd este prezenti in formular cererea scrisi adresatd unei autoritit Naratia (expunerea) arati, de obicei, imprejuratile emiterii actului, rafiunea pentru care este dat actul, precum si eventualele antecedente, 22 interventii, anchete intreprinse pentru cunoasterea realé a situatiei, precum si argumentele partilor. Naratia are un rol esential pentru cercetarea istoricd, surprinzind uneori elemente de istorie militar, politicd si culturald. Dispozitia (cauza) este, practic, cea mai importanti parte a actului, pentru cd exprima voinfa emitentului. Ea prevede de cele mai multe ori 0 serie de clauze prohibitive, uneori sunt clauze penale, financiare, chiar spirituale, pentru a asigura indeplinirea vointei sale. Aceasti parte a formularului diplomatic nu poate lipsi din nici un act. Saneiunea ! pedeapsa este acel element al textului care se refer’ Ja pedepsele de naturd corporala si spiritual impotriva celor ce nu vor respecta decizia cuprins& in act. Ea poate si sib trei forme: pedeapsa spirituala, materiald si materialo-spirituala. Intre pedepsele spirituale blestemul constituie 0 adevaraté instinugie a Evului Mediu, iar in ce priveste pedepsele materiale, ele sunt cel mai adesea amenzile (gloabele), Coroboragia / intérirea anunti semnele de validare ale actului Sunt numite de obicei autoritatea care emite actul, valabilitatea / durata valabilitajii actului, mentiondndu-se cum a fost validat 23 Imai S$tiinf& auxiliard a istoriei care are ca obiect studierea sigiliilor sub toate aspecte, indiferent de dati. Sigilografia descrie matricele sigilare, dar si impresiunile sigilare si studiazd din punct de vedere istoric, artistic, tehnic, juridie si diplomatic emblema si legendele, modul de aplicare pe suport, precum si valoarea probatorie a acestora, Matricea din ofel, piatrd, lemn, ceramicd - ce poarti un desen, 0 legenda in negativ, care, in momentul aplicdrii pe un alt material (cear’ rosie), lasi o amprenti sigilard poarté numele de matrice sigilard. Un termen sinonim pentru sigiliu si pentru sigilografie este sfragistica. Asadar, prin sigiliu vom intelege amprenta rimasa pe suportul documentului: in ceard, hartie, soluie de aur sau cerneald de aur, tus sau fum, in urma aplicarii matricei sigilare, ce poartd o emblema si un text menit s& individualizeze sigiliul. Modul de realizare a emblemei sigiliului si tehnica de confectionare sunt strans legate de gradul de dezvoltare a societitii, iar sigiliul @ reprezentat in Evul Mediu cel mai important garant de autenticitate pentru un act, dar si cel mai important garant al secretului confinutului acestuia. Pani in zilele noastre, au ajuns Ia noi destul de putine matrice sigilare (ele se schimbau odat cu voievodul, trebuiau si-l insofeasci pe 24 voievod oriunde se afla, aceste matrici sigitare uneori erau realizate, in Occident, din aur reprezentind adevarate capodopere ale artei miniaturale, ale sculpturii in miniatura). ¢ incd in antichitate au fost inelele Primele matrice sigilare folos sigilare, a ciror folosire ca element de validare a unor diplome la romani erau anunfate cu expresia: anulii impresia (inel cu impresie), intrebuinfarea sigiliilor incd din antichitate s-a flicut pe scard larga la romani, jar studiul acestor matrice sigilare incepe odata cu preocuparile ice din sec. al XVIl-lea ale francezului Jean Mabillon. El este stiingi socotit drept intemeietor al sigilografici, intr-o oarecare masurd, aléturi de diplomatica. Introducerea, folosirea si rispandirea sigiliilor au izvorat dintr-o necesitate, dar pind la generalizarea folosirii sigiliilor avea si treact multi vreme si actul sigilirii avea si cunoasci mai multe faze de dezvoltare. Mai aproape de zona noastra de interes, in prima perioadi a feudalismului (in special in Occidentul Europei) sigiliul a fost considerat i. Ulterior, in perioada feudalismului dezvoltat si rept semn al demnita tarziu, sigiliul se remarci drept semn de validare al actelor, al documentelor. La Bizant, apoi sub merovingieni, un sigiliu pus pe un act are tot mai multi valoare de validare, de autentificare, dup care din sec. IX-X sigiliul doar intireste, devenind singur semn de autentificare. Pentru inceputul Evului Mediu, sigiliul a fost folosit si de Biseric&, dar din sec, al XI-lea va fi folosit tot mai mult de autoritatile laice pentru ca din sec. al Xil-lea sigiliul sa se rspandeascd peste tot. 25 Din sec. al XUll-lea sigiliul este atét de generalizat, incdt prezenta sa era o dovada sigurd de autenticitate. Legenda si imaginea de pe sigiliu reprezentau pe titular, incat numai prezentarea sigiliului didea garantia prezentei persoanei in orice problem’, chiar dack persoana respectiva nu cra de fatd. Asadar, sigiliul unei persoane devenea si un fel de mandat tarit prin prezentarea sigiliului acestuia, Materialul sigiliilor. Problema materialului sigiliilor trebuie privité. din doud perspective: 1, materialul din care se confectiona matricea; 2. materialul amprentei sigilare. 1. Depinde foarte mult de gradul de culturi si civilizatie al purtétorului de matrice (aur, argint, bronz, piatra gravati, ote, fildes). in privinta amprentei, putem spune cA urma lsat poate ceard, in tus, in cemeala, in negru de fum si, in sfarsit, amprenta poate fi Tisata gi in metal. Amprenta sigilard in aur rezult& prin stringerea unei bule de aur intre doui matrice. Acest procedeu reprezint& specificul cancelariei imperiale bizantine, dar au existat bule si din argint sau din plumb, Cele mai vechi sigilii sub aceast® formi sunt cele din aur masiv, apoi céind numérul actelor astfel sigilate a crescut, s-a recurs la folosirea unor foite subfiri, Intr-o etapa ulterioard bula putea si fie si dintr-un metal oarecare, folosind procedeul auriri. Intotdeauna sigiliile sub forms de bul au fost timate de act. A urmat apoi ca procedeu folosirea sigilillor din ceara, atimate sau aplicate, dupa care, odati cu timpurile modeme, ceara Iasi ocul tot mai mult altor materiale gi altor procedee, intre care tusul sau 26 cemeala, negrul de fum sau fumul, sau metoda imprimarii sigiliului in hartia documentului. Este vorba de o matrice sigilard ce are pe de o parte un desen si o legenda in negativ si in cealalta parte in pozitiv, in relief, acelagi desen gi aceeasi legenda. Ceara ca material a fost folosita atdt atdrnatd, mai ales in caus de lemn pentru a proteja corpul sigiliului amprentei si acest procedeu a fost propriu cancelariilor noastre voievodale, mai ales in see. XV-XVI gi partial XVIL in sigilografia romaneasca, ca si in sigilografia europeana, putem {ntdlni situatii in care cdusul este realizat din metal (pretios sau nu), el insusi o adeviratd operd de art. Asemenea exemple pentru. spatiul romanese pot fi luate din cancelaria tui Serban Cantacuzino sau Constantin Brancoveanu, in ceea ce priveste ceara, sigiliul din ceard putea fi si aplicat. Pentru a putea fi aplicat, partea de jos a documentului era usor scmosat& (este vorba de pergament), astfel incat dupa aplicarea stratului de ceard calda si dupa apdsarea matricei peste acest strat se putea obtine wn sigiliu in cearé aplicat. Dimensiunile sigiliilor puteau s& meargi pentru cele aplicate pana Ja maxim 20-25 mm, iar in ceea ce priveste cele atérnate, mai ales pentru cele protejate in cdus se ajungea la dimensiuni de 10-12 cm (diametru). fn ecea ce priveste forma sigilillor, pornind de la inelele sigilare, acestea puteau fide orice formé, cdnd matricea propriu zis, negativul era realizat din pietre prefioase, ce se montau in metal. 27 fin antichitate, romanii au folosit pietre speciale cu desene exceptionale numite geme. Cele mai multe dintre sigilii au fost rotunde, ulterior au devenit ovale, apoi in forma migdalata, de scut, de inima, apoi de forma triunghiulara, dreptunghiulara, lobate si poligonale. Culoarea reprezinti un element important pentru sigiliu si dacd cele in metal pistrau, de regulé, culoarea metalului (uneori putin oxidata), ceara, pentru ci nu-si putea mentine culoarea natural pentru multi vreme, era amestecaté uneori cu cenusé find, dind o culoare alburie. Apoi, si la noi si in Europa, cu ajutorul unor coloranti se realiza cear’ rosie, ceard albastrd sau ceari galbend. Spania din sec. al XVI-lea s-a specializat in realizarea de ceard rosie. in ceea ce priveste culoarea sigiliilor, s-a adoptat incé de timpuriu in Evul Mediu un adevérat cod al culorilor in functie de persoana emitentd a actului si implicit a detindtorului de sigiliu. Culoarea rosie a sigiliilor era atributul suveranilor, culoarea alba si verde erau folosite de clerul superior si de marea nobilime. Culoarea neagré, fie in ceard, fie cu ajutorul negrului de fum, era atributul clerului inferior, a persoanelor particulare. Tipuri de sigiti Campul sigiliului (suprafata tui) este ocupat de reguld de o imagine traditionala plus o legend. Ele sunt lucrate sub influenfa modei de epocd si reprezinta, totodati, o valoare stiintifick si documentara exceptionalé, Exista tipul de majestate (arati pe suveran pe tron cu insemnele puterii - sceptrul, sabia). CURS 7 Arhivistica. Generalitati si defini Termenul de bazi folosit in disciplina auxiliard ce-si propune valorificarea depozitelor de inscrisuri de acte, documente, diplome este acela de arhivd. Arhiva s-ar putea defini ca o stréingere ordonatd, intr-un Joc determinat, a oricdrui fel de inscrisuri pe material pujin durabil, rezultate din activitatea institufilor sau persoanelor si pastrate cu scopul de a cunoaste bunurile materiale $i morale atat ale creatorilor lor, edt si ale intregii societai. Definitia de mai sus pune accentul pe marea importanti a arhivelor, deoarece cunoasterea bunurilor materiale si morale determiné posibilitatea oricdrei documentiri stiinfifice. Altfel spus, nimeni nu poate face un pas inainte in procesul cunoasterii dacd nu stie bine cum a fost ficut pasul precedent. Cuvantul arhivé are in limba noastré dou’ acceptiuni. Prima inseamné locul de pastrare pentru inscrisuri, dar exist’ si un al doilea injeles si anume totalitatea arhivaliilor pastrate intr-un loc determinat. in ccea ce priveste cuvantul si termenul de arhiva, el are aproape acceasi infatigare in limbile modeme europene. Prin urmare, pentru toate farile si limbile europene termenul este unanim pornit dintr-o ridicin’ greceasc& archeion si care reprezinti locul unde inaltul magistrat numit archon 30 pistra actele- archeia- care se nsteau in timpul mandatului acestui demnitar (archon). Romanii, cu spiritul lor practic, au preluat de la greci cuvéntul, desemnand prin arcivum acelasi lucru, De la latinul arcivum I-au mostenit apoi popoarele europene, care I-au transmis si pistrat pand astizi Aurelian Sacerdoteanu, unul dintre cei mai de seamé arhivisti epocii contemporane, director general al Arhivelor Statului din Bucuresti (Arhiva istoricd centrala) intre 1937-1953, unul dintre putinii teoreticieni materie de arhivisticd, aprecia c& in limba romani termenul de ica ar trebui sd desemmeze numai locul de pastrare sau depozitul de arhivé, institutia care pastreazd inscrisuri documentare, Jn ceea ce priveste cea de-a doua acceptiune a termenului, care se referd la conginutul depozitelor de arhivd, a arhivaliilor, Sacerdoteam aprecia cdi e mai greu de acceptat si de precizat un astfel de injeles, El arita insi, cd in mod curent ansamblul acestui continut se aratd tor prin cuvéntul arhivd. Din aceasta cauzi pot izvori unele confizit déundtoare stiintei, motiv pentru care s-a recurs la folosirea notiunii de materiale arkivistice, adic infelegem prin arkivalii totalitatea inserisurilor documentare conservate in depozitele de arhivd. Dar A. Sacerdoteanu recomanda uneori pentru notiunea de materiale arhivistice si folosirea termenului colectiv de arkivalit Faptul ci materialele arhivistice, desemnate si prin notiunea de athivalii, sunt extrem de diverse, duce la nevoia unei delimitiri, care se poate face, de pildi, dupa modul in care au ajuns pand la noi, ele grupandu-se in dou serii: mai intdi fonduri arhivistice si colecfii arhivistice Fondurile arhivistice sunt complexul de documente formate istoriceste prin activitatea unet institupii, intreprinderi, organizatii obstesti sau a unor unitdfi separate din punct de vedere organizatoric si operativ, precum $i al unui neam, a unei familti saw a unei persoane, unui om politic sau unui om de stiinga ete Documentele care dupa apartenenta lor initial provin din unul sau mai multe fonduri, sau create izolat, unite intre ele dupa un anumit criteriu (tematic, cronologic sau pe baza unor particularitati externe) se numeste colectie arhivisticd. Jn ceea ce priveste munca in arhivi, ea a dat nastere stiingei speciale numité arhivisticd. Arhivistica cuprinde _cercetérile findamentale si aplicative din arhive, aviind scopul sd urméreascd si sa limureaseé problemele pe care le ridicd arhivele. in acelasi timp, arhivistica are menirea de a forma cadrele necesare si duct mai departe stiinta $i practica arhivisticd. Lucratorii competenti din arhive, cu calificare superioard, se numese arhivisti si ei se ocupé cu strangerea, clasarea, inventarierea, pastrarea si folosirea arhivaliilor din arhive in mod obisnuit zise istorice. Dac reusese toate aceste tucruri ca sarcini esentiale ce le revin, arhivistt sunt in masurd sd devind si cei mai buni editori at documentelor cu care lucreazé. Arhivarul reprezint® in arhivele noastre acel functionar cu sarcini si raspunderi diferite de ale arhivistului si care de regula pistreazé si gestioneazd materialele arhivistice. 32 Spre deosebire de majoritatea popoarelor europene, organizarea athivelor in spatiul romanese este una destul de térzie (1831-1832), inceputd odati cu Regulamentele Organice, cea ce a determinat si o evolutie speciald a terminologiei folosite in arhive. Ca pistratori ai celor ‘mai importante inscrisuri pentru Tara Roméneasci si Moldova arhivarii (Tara Roméneascd) si respectiv arhivistii (Moldova) au cpatat un statut, social respectat, dar odati cu trecerea timpului si odaté cu cresterea pregitirii in materie de organizare si cercetare arhivisticd, cei doi termeni sau nuanfat, Dupi 1858 ei au trebuit unificati, dind ins cele doud sensuri peniru cele doud trepte de pricepere si competenté in materie de arkivisticd. intre primii conducatori ai Arhivelor Statului, dupa 1831-1832 s-au numrat figuri importante ale vietii culturale i stiintifice de la noi, precum poetul Grigore Alexandrescu sau B. P. Hasdeu. Nomenclatura arhivariilor In decursul timpului, scriitorii de acte, dar si cercetitorii de arhive, ‘dualizat propriile lor au intrebuinfat diferite numiri prin care au indi lucrari. La noi exist o mare diversitate de nume, care naste indoieli in cceea ce priveste continutul unor acte, unor materiale athivistice. Pe de alta parte, aproape ficcare tara si fiecare popor isi are propria sa nomenclatura pentru arhivalii, aceasti nomenclatura find variabila din timp in timp si loc in loc. Sunt dese cazurile in care un cuvant are diferite accepfiuni, nu numai in acceasi cancelarie sau in acelasi timp, ci cdteodatl chiar si la acelasi scriitor, autor de acte, 33 Ficind o clasificare sumara aflm c& exist 0 seama de termeni speciali cu foarte mare rispéndire, cum ar fi charta, diploma, epistola, notitia, pagina, diata (testament), zapis, petitie, jalbd, ravas. Toate aceste notiuni inseamna carte, scrisoare, poruncé, inscris si cerere si au in vedere continutul lor care de regula este juridic, dar, uneori, se referd si la forma de expediere. Mai mult, cu timpul s-au adiugat, tot pentru forma de expediere: biletul, depesa, telegrama, cartea postal, mandatul postal, radiograma, care aratii mai degrabii tehnica expedierilor. La acesti termeni ce privese pe de o parte consinutul juridic, iar pe de alt& parte forma de expediere sau tehnica de expediere s-au adiugat si alti termeni generali care arat modul de transmitere: original, minuta, copie, izvod, ciorné. Epistola - scrisoare, uneori cu continut juridic. Notipia - nota. Diata - testament. Grammata - 0 vointd exprimati mai ales in mod solemn, Poveleanie - poruncé Petitie Jalba lee Ratvas - mesaj {in ceea ce priveste terminologia arhivisticd, trebuie si spunem ci pe ling nomenclatura amintita pind acum existi si alti termeni pe care i-au folosit, mai ales creatorii arhivaliilor. Acesti termeni s-au folosit mai ales in functie de limba (folosita de autorii arhivaliilor), de timp si de loc. ‘Asa de pilda, unii arati modul in care au actionat asupra arhivaliilor 34 concomitent sau ulterior formérii lor si din aceasta perspectiva arhivariile pot fi volante, cusute, legate sau dezlegate. Cand obligaria de pastrare este de durata, terminologia arhivistic& ccunoaste noi termeni cum ar fi plic, mapd, casetd, pachete. La rindul lor aceste modalitifi de pistrare a arhivaliilor si de ordnduire a lor poate si urmeze si alte notiuni (unititi) arhivistice: Ladd, dulap oti polife sau raft Ali termeni arhivistici s-au ndiscut din munca stiintified a arhivistilor mai ales in privinja prelucrarii arkivaliilor si acesti termeni ar fiz liste, ghiduri, indici, invemtare, cataloage. 15 mai CURS 8 Arhivistica. Terminologia arhivistici Tofi termenii arhivistici ar trebui s& fie cunoscufi in continutul lor precis atat pentru arhivisti cat si pentru cercetitor. Acest lucru se intimpla mai rar si nu de putine ori sub un anume titlu constatdm c& exist continutul pe care I-am fi asteptat sub un alt titlu. Din aceasta pricina arhivistica moderna si contemporani cauti punerea de acord cu un continut unic, element ce se distinge nu numai in abordarile athivisticli nationale ci si in arhivistica pe plan intemaional. Din nomenclatura arhivisticd in uz, exist cdfiva termeni cu o mare raspandire, dar pentru care continutul lor are accepfii foarte diferite. Dintre acesti termeni rispandirea cea mai mare o au termenii de document si de act. in vorbirea obisnuitd, cuvantul document are o acceptie nu foarte larga, el aritind adesea nu numai orice urma scris, ci toate urmele culturii materiale. De asemenea, aproape tot atit de largi este si acceptiunea cuvantului act. in cazul notiunii act se poate vorbi totusi de o restringere a confinutului siu la marturile scrise, in functie de timp si de loc. Nu vom. putea folosi expresia act arheologic, dar sintagma document arheologic poate fi folosita. Totusi din punct de vedere arhivistic, finénd seama de modul de creare, cat si de conjinut si forma, trebuie sii facem o distinctie intre 36 document si act, Numim document toate arhivaliile care sunt redactate intr-o forma clara si au un infeles de sine stititor (0 diploma, un hrisov, un zapis). ‘Vom numi ins acte mai multe inserisuri care nu pot determina o chestiune decat daci le Iuam pe toate impreund, asa cum este cazul - petiia (cererea) - referatul de verificare (raportul de cercetare) - rezolutia. ‘Toate aceste elemente arata sau determind sau relateazi o stare de fapt si numai impreund acestea dau nastere unui document sau unui dosar. De regulé, documentul caracterizeazé inscrisurile medievale in timp ce actul caracterizea inscrisurile din epoca modernd. tani in afard de document gi act, in terminologia arhivisticé freevent alti doi termeni si anume: codexul sau codicele, care cuprinde un anumit text, de obicei narativ, literar sau stiintific, iar dacdi conginutul situ este amestecat i se mai spune si miscellaneu (zbornic). Codexul sau miscellaneul poate fi intr-un volum sau in mai multe tomuri, de regula cdind materia este foarte mare, apar conexuri sau miscellanee in mai multe tomuri. Nofiunile de volum sau tom sunt reversibile, intrucdt in limbile de origine au avut acelasi sens. Codexurile sunt manuserise. 7 -voarele si istoriografia arhivistictt Izvoarele arhivisticii generale: ntocmai ca orice alti disciplina istoric, arhivistica igi trage esenta materiei din documente. Izvoarele athivisticii sunt categorice, prin ummare si permit cunoasterea reali a faptelor, far de care ea nu ar exista ca stiintd. Izvoarele arhivistice sunt de doud feluri: directe si indireete. Izvoarele directe sunt athivele si inventarele lor. Cu alte cuvinte, de la cole mai vechi arhive, care ni s-au pastrat, pani la cele ce se formeazi sub ochii nostri, prin insisi existenta lor, prin modul cum au fost si sunt constituite, fie in totalitatea lor sau numai fragmentar, ajunse pana la noi, voit sau intamplator, arhivele ne dau cele mai sigure date, atat asupra istoricului lor, cft si asupra practicii care a actionat la constituirea lor, devenind elemente esentiale pentru munca de arhive. Cele mai vechi inventare din Europa sunt din secolul XIV (1318- arhiva regelui Frantei). in 1323 avem si primul inventar de arhive pentru arhivele Anglici. Dupi laicizarea arhivelor s-au aleituit inventare noi, multe dintre ele fiind chiar tiparte. Ezvoarele indirecte sunt relativ mai numeroase si mai variate, Ele prezinticaracteristici deosebite si pot ridica dificultati cercetdtorului neavizat. intre izvoarele indirecte ale arhivelor gi arhivisticii trebuie s& amintim mai inti izvoarele juridice, adici legislatia. A existat mai ales in apusul Europei un capitol interesant privitor la istoria dreptului arhivistic, dar intreaga legislatie a unei fri se constituie in izvor indirect pentru athivistica din acea tard, aceasta pentru cf fiecare lege are intr-un fel sau altul 0 cat de cAtii atingere si cu athivele. Spre exemplu, o lege care 38, modified organizarea administrativé a sarii devine bazd si pentru ordonarea fondurilor arhivistice ulterioare. Un alt exemplu este cel al infiingarii unei instingii saw intreprinderi, determind automat, chiar dacé actul constitutiv nu vorbeste de asa ceva, in mod obligatoriu infiinfarea cel putin a unei registraturi, unui secretariat, a unui depozit de arhiva. Un alt izvor indirect al arhivisticti sunt izvoarele istorice propriu- e, care sunt folosite deopotriva atat de istoric, eat si de arhivist. Ble sunt izvoarele narative, cat si cele diplomatice, din care putem culege informatiile relative la modul in care au luat nastere documentele, cum au fost pistrate, sau ce interes depune individul din societate sau comunitatea respectiva fat de documente. Izvoarele narative sunt cele mai cunoscute si accesibile, Cronicile au avantajul ci expun faptele analitic si un exemplu este loan Neculce, care in precuvantarea lui la cronici ne lmureste pe deplin asupra circulatiei manuscrisclor, a modului eum se informau cititorii din cronici. Cronicile mai noi au si mai bogate informatii de acest fel. Jumalele pe care le fineau diverse persoane ne ‘jut si cunoastem modul de constituire a fondurilor arhivistice, avand tangential informatii despre soarta unora sia altora. Deosebit de importante sunt arhivele personale ale oamenilor de litere sau de stiintd, avind calitatea de a fi scrise sub imperiul evenimentelor si sub primul moment al informarii. se si le serie servese Memoriile sau amintirile pe care uni obisnui si ele indirect cunoasterii arhivelor noastre vechi. Prin aseminare cu jumalele si memoriile, trebuie si retinem conturile sau socotelile care dau 39 informatii concrete despre oameni gi cheltuieli, de multe oi despre hartie, cemeald, ceari, legitorie. Ultimele doud izvoare indirecte pentru arhivisticd sunt monografiile care se ocup& special de trecutul unei arhive sau alteia, precum si studiile si comunicdrile ce abordeazi subiecte din istoria arhivelor. Chiar si izvoarele atheologice, uneori pot si ofere date interesante despre athive deosebite de la nivelul antichitafii (Ninive sau Exipt). 40 22 mai CURS 9 Heraldica Este stiinta auxiliard minora ce studiazd figurile simbolice. A fost tun apanaj al nobilimii si descifrarea semnelor distincte al acesteia a fost una din preocupatile celor din preajma curtilor nobiliare sau regale inc’ de la inceputul Evului Mediu european. Sistemul acesta al reprezentirii prin figuri simbolice este mai vechi decat impartirea societatii in clase si din aceasta cauza are un rol important in studiul istoriei deosebiti in cadrul Inca din preistorie indivizii, mai ales obstilor, a familiilor si-au atribuit simboluri pe care ulterior le-au extins asupra familiilor, asupra comunitatilor, iar mai tdrziu, in antichitate si supra statelor. ‘Simbolul heraldic este de ordin psihologic si vrea si exprime la exterior personalitatea individual sau colectiva. Aceste simboluri se agezau pe arme (scuturi) pentru a sti ale cui erau - lei inaripati la Ninive ‘in Mesopotamia sau lupoaica simbol al Rome. imbolice, heraldica ne ajuti si cunoastem si si Studiind figuri identificdm vechile noastre monumente din vechime, obiceiuri, moravuri, regulile vietii cavaleresti, apoi ne ajuti si intelegem modul de ocupare a tunor funetii in stat, de asemenea ne ajuti si limurim legaturile genealogice. 41 Studiul simbolurilor heraldice ajuti la studiul arheologiei, al paleografici, al medalisticii si al numismaticii. in ccea ce priveste simbolul, originile s-ar pierde in Orient, heraldistii considera ci in sens actual heraldica isi are originea in sec. X, cdnd au loc primele contacte intre Occidentul medieval si Orient si se generalizeaza in sec. XI odati cu rizboaiele si cruciadele care vor da o abundenti de simboluri. in sensul heraldicii medievale, crucea devine primul simbol, dar cum foarte multi au vrut si si-o atribuie ca simbol, treptat s-au adSugat si altele Reguli precise de realizare a stemelor, a simbolurilor heraldice apar in sec. XII, adica in epoca de inflorire a cavalerismului, cénd luptele in tumiruri au determinat o clarificare a simbolurilor, o nomenclaturd a lor, au creat prin urmare disciplina heraldicii ca aplicatie practic la un fenomen de viata socials. Termenul de heraldicd este recunoscut de tofi apusenii, dar francezii folosese uneori si notiunea de armoir sau blazon. in sec. XII apare in Occidentul Europei stiinta compunerii si explicirii stemelor care seamna dibacia, priceperea, de a distinge natura si pozitia figurilor. Figurile heraldice pot fi naturale, artificiale si himerice, toate acestea trebuind si fie asezate pe un scut, Pénd la urm& heraldica inseamné trecerea de la nofiunea ce denumeste pe cel care anunja inceputul turnirului, dar si a simbolurilor celor care se luptau (heraldul) saz pentru tofi spre stiinta de mai tdrziu care le clasified $i le ierar ceilalfi. Cirti, Iucrdri de heraldic’ incep si apari din veacul XV, una din primele carfi cuprinzdnd blazoane ale unor cavaleri din Apus fiind cea a 42 s-au inmultit in sec. al XVI-lea, incereénd lui Ulrich von Reichental. Ele sf sistematizeze un vast material apdirut in veacurile XII-XV. Dupa felul cum se infitiseaza stemele sau blazonul, sunt: steme de concesii, care au fost la inceput hotirate de suveran, dar stemele pot fi si ‘steme transformate, in care putem vedea statutul juridic al posesorilor lor. Dupa un alt heraldist german stemele pot fi: = de case dominatoare (de familie) = de case de demnitari sau de funcfii = de pretengie = de fiefuri sau de domenii = de comunitati - de case de aliansa = de case de succesiune. Dup& modul de exprimare a continutului, stemele pot - simbolice (in care se face aluzie la un fapt istoric) - parlante (care fae aluzie la numele de familie oglindit in imagini) - pline (0 stema pe o singura culoare sau un singur metal) + inedreate (contin figuri si colort diferi). Pentru a avea stemé (blazon) trebuiau satisfacute trei conditi 1. si existe un scut 2, pe scut fie aplicate metale sau culori 3. cdimpul scutului si fie mobilat cu figuri ‘Asezarea figurilor in scut se face dupa anumite reguli: Scutul este elementul principal al blazonului sau stemei. in el se seam’ aseaz& figurile ce compun blazonul si de multe ori scutul i 43 blazonul insusi. Forma scutului poate si fie: rotundd, ovald, pdtratd, rombicé, dreptunghiulard, ascutita. La randul lui, cémpul (suprafata) scutului poate fi impargit in cémpuri diferite prin una sau mai multe fi Semnificatia culorilor drapelului Rosu = culoarea care simbolizeazi Moldova (cel mai vechi steag din Moldova are aceasta culoare) Galben = Culoarea pentru Tara Roméneasca; la mijloc pentru c& in jurul ei s-a realizat unitatea, dupa cel mai vechi drapel provenit de la Mihai Viteazul, care s-a infigurat cu el dupa batdlia de la Mirasldu, pentru a mut pierde. Albastru = Transilvania, pentru c& se cunose peste 300 de steme personale ale nobililor romfni din Transilvania care sunt pe culoare albastra Stema Roméniei Pajura = simbolul Tarii Roménesti Bour= Moldova Leul + pod = Oltenia, Banatul ‘Vulturul care iese din 7 tururi = Transilvania Delfinii = marea, inutul Dobrogea 44 29 mai CURS 10 Numismatica Interesul pentru numismaticd sau stiinta despre monede s-a manifestat de timpuriu in Roménia si inci din secolul XIX sunt consemnate preocupiri pentru colectionarea monedelor dar si pentru ic. in 1834 s-a infiintat Muzeul National pentru studiul lor stint Antichitati cu un puternie segment numismatic, motiv pentru care cercetarea numismaticd in Romania va face un pas inainte atdt in catalogarea cat si in descoperirea unor monede indiferent de varsta lor. Personalitii precum V.A.Urechea, Al. Odobescu, Gr. Tocilescu, B.P-Hasdeu sau Cezar Bolliac vor impulsiona cercetirile numismatice. ‘munca de pionierat in domeniul numismaticii feudale roménesti avea s intreprindd D.A.Sturza, cunoscut om politic , dar si pasionat cercetitor al numismaticii medievale roménesti , care publica in 1874 la Viena o ucrare dedicat’ monedelor feudale din Tara Roméneasc& si Moldova descoperite si cunoscute fui pana atunci. in 1879 D.A.Sturza revenea cu publicarea unei bibliografii a numismaticii romanesti dup’ ce in 1876 donase Academiei Romane colectiile personale numismatice ficdnd ca bogatele piese detinute si imbogiteascd datele si cunostinfele noastre numismatice. O alti personalitate a numismaticii vremii a fost Mihail Sutzu, care s-a ocupat in special de monedele antice vest-pontice. fntre mari colectionari ce au 45 donat Academiei Romane colectiile lor se numéra si Nicolae Docan care 1906 doneaz Cabinetului numismatic al Academiei 930 de piese cu foarte multe monede rare muntenesti si moldovenesti; el insusi a studiat monedele din cele doua Principate in evul mediu, cu accent pe monedele ‘Tarii Romanesti in Transilvania colectii numismatice si cercetéri se concentreazi la Sibiu, Ia Muzeul Brukenthal dar si la Muzeul National din Budapesta sau la Cabinetele numismatice din Berlin si Viena, Auguste Resch este autorul unui catalog tiparit Ia Sibiu in 1901 bazat pe cercetarea a peste 3000 de piese. in 1903 in Romania se pun bazele Societitii Numismatice Romane la inifiativa lui M.Sutzu, Gr. Tocilescu, D.A.Sturza si G.Severeanu. {in 1904 apare deja si Buletinul Societafii Numismatice Romane. Un rol important in organizarea activititii Cabinetului Numismatic al Academici I-a avut academicianul Constantin Moisil. Cabinetul avea si primeascd o lovitura puternicd la sfirsitul anului 1916 cénd in conditiile retragerii de la Iasi s-a luat masura trimiterii tezaurului roménese la Moscova, denumire generic ce cuprinde inclusiv colectiile numismatice ale Academiei Romane. Din fericire, in 1957, intre putinele obiecte retrocedate Roméniei din tezaurul depus la Moscova s-au aflat si colectiile numismatice ale Academiei Roméine. in perioada interbelici numismatica romineascd este reprezentat de o serie de personalitati - in egal masura colectionari si cercetitori — GSevereanu si Maria Severeanu care in 1939 au donat Primarici Municipiului Bucuresti o colectie de peste 11000 de monede inclusiv imobilul in care erau pastrate. 46 Mult mai frecvente insi in spafiul rominesc au fost monedele emise de Venetia si de Serbia, Moneda venetiand din aur purta numele de techin de la numele atelierului Zecca). Apoi in veacul al XIll-lea in Transilvania patrund monedele cu circulatie in Ungaria si Austria, moneda marunti a acesteia din urma fiind denumité pfening. (© mentiune speciala in veacul al XIll-lea trebuie sii avem pentru moneda titiirascd (dirhemi de argint) i mai ales perperii sau hyperperii (din aur), bizantini 48. CURS 11 Metrologia Defini Metrologia este o stint auxiliard a istoriei care are ca obiect studiul masurilor fizice precise, cu unitatile si procedurile de masura. Tot ea se ocupa si de ansamblul activititilor legale si administrative privind pistrarea si reproducerea etaloanelor si verificarea instrumentelor de masur, © definitie complexd a metrologiei istorice este dati de Dictionarul stiinfelor speciale ale istoriei, care 0 defineste astfel: smetrologia istorica, disciplind special a istoriei care se ocupa cu studierea sistemelor de misuri din recut, oglindite in izvoare acestora de-a Iungul istoriei, cu adaptarea lor la documentare, cu evol sistemul de msura modem, precum si cu cercetarea vechilor masuratori, in raport cu sistemul utilizat pe regiuni, in anumite perioade, in vederea le creare @ unor izvoare nedatate sau stabilitii datei probabile gi a locului nelocalizate, Cunoasterea sistemelor de misurat, a unititilor de masura este indispensabila istoricului, deoarece atit valorile, cat si cantitatile produse de om sau dimensionate de acesta sunt misurate, exprimate in date valoric-statistice. Metrologia este absolut necesari istoriei economiei, pentru ci aceasta se ocupd cu masurarea produselor economice, de aceea, 49 mai ales in secolul XX, ea s-a putut fundamenta si ca stiinfé auxiliara, cu atributii importante in cadrul sistemului stiinfelor istori Di stiinfa despre masuri care se ocupa de greut ionarul Le Nouveau Petit Robert defineste metrologia ca 0 i si misuri; se precizeaza c& numele metrologiei a fost dat in anul 1780. Metrologia este disciplina care studiazi masurile fixe sav variabile, Numele provine din limba greaci - metron, care inscamni misurd, Istoricul disciplinei Societatea omeneasci a misurat valorile diferite, din cele mai vechi timpuri, dar definitivarea sistemelor s-a realizat in Antichitatea clasicd greacd si romana. Pe actualul teritoriu al Roméniei, in perioada statului dae, sunt redate diferite cantititi, valori, dupa sistemul autohton, dup’ cel grec, respectiv roman. La inceputul Evului Mediu, dupa formarea poporului roman, s-a constituit un sistem propriu de masurd, bazat pe 0 practic& de misurare mai veche, la care s-au adiugat influentele sistemelor de masur’ din Bizant, din centrul si vestul Europei. Astfel, 0 parte a terminologiei ‘metrice roménesti este de origine lating (pas, palma, deget, iugar), la care s-au adaugat in Evul Mediu elementele lingvistice slave (vadrd, pogon, sténjen). Sunt preluate, ulterior, alte unitati de misura din sisteme de misura utilizate de popoarele invecinate sau mai indepartate: turcesti, poloneze, rusesti etc, cu care Tarile Romine au intrefinut intense schimburi comerciale. 50 fn perioada Regulamentului Organic (1831 ~ 1832) gisim in Principatcle Roméne incerciri de uniformizare a misurilor, in condifiile fn care alituri de unititi comune in Térile Romine fuseseri folosite in Evul Mediu si altele, specifice uneia sau alteia dintre ele. in anul 1866 se ajunge la sistemul unic de masura in Principatele Romane, iar in 1876, in ‘Transilvania. Dup Marea Unire din anul 1918, s-au creat bazele adoptarii unui sistem de masurd unic, national, perfeetionat, la nivelul intregii {ari romanesti. jn secolul al XIX-lea, o data cu crearea statelor nationale, s-au Uunificat peste tot si sistemele de misuri ale diferitelor categorii de produse si calitéfi, concomitent cu adoptarea sistemului metric (cu multipli si submultipli, agezati in baza 10), aflat si astizi in extindere in tot mai multe tari. Preocupirile stiintfice privind modalitifile de masurare din trecut apar in secolul al XVI-lea, cnd C. Agricola elabora lucrarea De menseribus ei pondereibus romanorum (1550), primul tratat de metrologie. in secolele XVI — XVIII cercetirile asupra sistemelor de masurd din Antichitate si Evul Mediu se intensificd in numeroase {iri europene, iar in secolul al XIX-lea metrologia a devenit disciplin& in invitimantul politehnic, agronomic si comercial in Tarile Romane, in secolul al XIX-lea, sunt cunoscute preocupatile stiintifice ale lui Gheorghe Asachi, precum gi cele ale lui Ton Ghica, care a setis Iucrarea Madsurile si greutdgile roménesti si ‘moldovenesti in comparagie cu ale celorlalte neamuri (Bucuresti, 1848). sl in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, principala preocupare a metrologiei din Tarile Roméne a constituit-o introducerea sistemului metric, in procesul de unificare a misurilor, prezentat in lucririle specialistilor: Cr. Cantilli, Explicafia sistemului metric (Bucuresti, 1865); M. Miricinescu, Sistemul metric pentru uzul scoalelor (Craiova, 1868); Stefan Pop, Masurile metrice. Masurarea si calcularea cu masurile cele ‘metrice (Blaj, 1875); T. Petrisoru, Masurile metrice sau cunostinga noitor ‘miisuri (metrice) in aléturarea cu cele vechi (Gherla, 1875); Alexandra Zane, Originea $i istoricul sistemelor metrice (Bucuresti, 1880). in secolul XX, cercetirile in domeniul metrologiei se intensificd, iar in ultimele decenii sunt publicate lucrarile interesante ale cercetitorilor Nicolae Stoicescu, Cium mesurau strdmosii nostri. Metrologia medieval pe teritoriul Roméniei (Bucuresti, | 1971), G. Purri, Metrologie generala (Timisoara, 1893) si Valeriu Ruxandra, Metrologie. Partea (Bucuresti, 1983), Nicolae Leondchescu, Batdlia pentru sistemul metric (Bucuresti, 1986), Premise istorice ale tehnicii modeme roménesti, voi. Il, indeosebi capitolul Unititile de misuri - dimensiuni si coordonate istorice, Sarabanda unititilor de misurd si necesitatea adoptirii Sistemului metric”, Sistemele de masurt in trecut, in stabilirea unitatilor de msura s-au avut in vedere mai intai proportiile membrelor corpului omenese, precum si dimensiunile, valorile unor produse ale muncii, Acestea au fost multiplicate in diverse modalitati, ajungéndu-se la un sistem de masura, Se cunose unitati de misuri ca pasul, piciorul, pumnul, palma, schioapa, degetul, cotul, ceasul 32 Masuri de lungime jin Evul Mediu, in Tarile Roméne se intrebuinta ca etalon al misurii de lungime palma si stanjenul = 8 palme. in anul 1682 s-a fixat stéinjenul mic = 1,96 m, de domnitorul Serban Cantacuzino, fiind egal cu © coloana din pridorul bisericii Mandstirii Cotroceni, iar in vremea lui Constantin Brincoveanuy, stnjenul misura 2,02 m. Au fost folosite prdjina = 3 stanjeni, funia = 10 stanjeni, ceasul de ‘mers (al omului, dar si al calului), posta = 10 ~ 20 km, leghea = aprox. 4000 de pasi, intalniti mai ales in Moldova, azvarlitul de ba, bataia sdgefi, bataia pustii, care variau de la 0 regiune la alta. Sistemul metric s-a creat in Epoca Modem, dar un sistem mai practic determiniind 0 mésuri mai unitari a fost creat in anul 1766, de francezul La Condamine, sténjenul peruvian (a toise de Perou”), propunand-o ca etalon pentru miisurarea gradelor Meridianelor, totusi propunerea nu s-a impus. In anul 1790, in Franfa s-a adoptat ca unitatea de misura pentru Iungime si reprezinte 1/10,000.000 din meridianul Parisului, porfiunea de la ecuator Ia pol. Aceasta fractiune s-a numit metru, de la termenul din limba greaci metron = masura, utilizat ca etalon intr-un sistem zecimal, care are ca submultipli: micronul, milimetrul, centimetrul, decimetrul, iar ca multipli: decametrul, hectometrul, kilometrul, miriametrul. Masuri de greutate in Evul Mediu se foloseau ocaua = 1.271 kg, edintarul = 125 livre la bizantini, 90 kg la italieni, 40 kg la rusi, povara, care avea 110 ~ 125 54 ocale, carul = $00 ~ 1000 ocale, maja (cat puteau duce 6 boi), piatra = 11 ~ 12 kg (mai rar folosita), Pentru misurarea alimentelor era folosit fontul, iar pentru misurarea greutitii monedelor, marca si piseta. in Epoca Moderna, ca masur’ etalon pentru greutate s-a adoptat ‘gramul, valoarea lui reprezentind greutatea unui centimetra cub de api cdntirit in vid la temperatura de 4 grade C. in sistemul zecimal, submultiplii gramului sunt: decigramul = 0,10 g, centigramul = 0,01 g, ‘miligramul = 0,01 g, iar multiplii: decagramul = 10 g, hectogramul= 100 2, Kilogramul = 1000 g, chintalul = 100 kg, tona = 1000 kg. Masuri de suprafaga in Antichitate, geto-dacii au folosit unitatile de masura grecesti gi apoi romane, in Evul Mediu, in Tarile Romane au fost ut ate stanjenul si prajina pétraté, falcea (de la termenul din limba latina falx = coasé), cat putea cosi un om intr-o unitate de timp, pogonul = 576 de stanjeni patrati, ‘plugul = 150 iugire = 107,490 ha. Alte unitati de masura erau: delnita, Jireaba si sfoara, ale c&ror valori difereau de la 0 zond la alta in Epoca Modem s-a adoptat ca etalon pentru suprafata metrul patrat, in cadrul unui sistem zecimal, cu multiplii si submultiplii metrului luati la pitrat. Pentru mésurarea suprafetelor agricole a fost luat ca unitate decametrul patrat sau arul, aria, avind ca multiply hectarul. Arul = 1 000 mp. decametru =100 mp; J hectar (ha) = 10 ari = 35 Masuri de capacitate si volum in Evul Mediu, in Tarile Romane sunt cunoscute ca masuri de capacitate: butea, polobocul, berbnifa, ciubarul, ocaua = 13 - 1,5 1, vadra = 10 1, cupa, cofi, pin ta, masura de apa ele. Dupi adoptarea sistemului zecimal a fost stabilit drept unitate etalon itrul, pentru capacitate, care avea multipli si submultipli. Etalonul litrului reprezenta cantitatea de lichid care intra fntr-un vas metalie cu un diametru interior = 0,086 m si la 0 indltime Ide 0,172 m. Ca subdiviziuni se foloseste jumatatea si sfertul de litru, ca bazi de calcul zecimal Volumul este misurat prin diferite unititi ca: stogul = 14 st. claia = 18-32 snopi, cel mai adesea 25, carul, stanjenul cubic ete. in sistemul metric, etalonul este reprezentat de metrul cub (mc), cu multiplii si submultiplit li fn fara noastra, sistemul de masurd zecimal a fost introdus la 1/13 ianuarie 1866, pentru toate calititile, uniformizénd $i facilitind mult sistemul de calcul. Adoptarea Iui s-a ficut, pana in prezent, de aproape toate popoarcle si statele lumii, Astizi sunt utilizate in lume unititi de misurd si pentru alte calitati si valori, misurindu-se: cdldura (prin unitii calorice), viteza, presiunea, electricitatea, radioactivitatea tic. in secolul al XIX-lea, o dati cu progresele stiintei si tehnicii si modemizarea modalitafilor de masurare, in statele dezvoltate iau flint institute de metrologie si centre nationale, iar in Franta, la Paris ~ Centrul Intemational al Etaloanelor Instrumentelor de Masur. Conservate in conditii speciale, pentru a nu-si schimba dimensiunile, aceste etaloane reprezinta elementul de baz, la care se raporteazi toate intreprinderile productoare de instrumente si aparataj de masura din lume, asigurdndu- 36 se astfel egalitatea tuturor instrumentelor de misura, deci uniformitatea misuratorilor ce se efectueazi, 7 URS 12 Metrologia medievala in Tarile Romane. Misuri si instrumente de misurat lungimea in Evul Mediu, in Tarile Romane exista un sistem de masuri, propriu, unitar si destul de dezvoltat, majoritatea purtind aceleasi denumiri in Tara Romaneasc’, Moldova si Transilvania. Masurile si instrumentele de masurat hungimea sunt atestate in documente din secolul al XVI-lea, cea mai veche unitate de mésura ‘cunoscutii pentru lungime fiind pasul, apoi sténjenul, cu sistemul siu de submultipli (palma, degetul, linia, piciorul sau urma si folul), alte masuri mici aproape de palma (schioapa, latul palmei, pumnul), prajina, care a devenit un multiplu al stnjenului si un important instrument de masurat piméntul, alte instrumente de mésurat pamédntul, apoi cotul, cu submultiplié si si mésurile folosite pentru caleularea distangelor mari. Pasul Prima mentiune documentard a pasului, in documentele interne ale ‘Tari Romanesti, cea mai veche masurd de lungime este din deceniul al doilea al secolului al XVI-lea, iar stirile despre marimea pasului dateazi de [a sfarsitul secolului al XVII-lea; dup cum rezulti din documente, pasul avea 4 sau 6, palme. in afara de acest pas, egal cu 2/3 din stinjen, se utiliza si un pas mai mic. in secolul al XVIII-lea si in prima jumatate a secolului al XIX- 58 Jea, pasul a fost tot mai putin folosit ca unitate de masurd de Iungime, fiind inlocuit cu s injenul in masuré moderna, pasul de patru palme, egal cu jumitate de Stanjen, avea 0,98 (m, socotit cu palma domneasc&" a stanjenului lui Serban Cantacuzino, si 1,010 m ci aceea a stinjenului lui Constantin Brincoveanu. Pasul de sase palme avea 1,470 m masurat cu primul sténjen, $i 1,515 m cu cel de-al doilea. Aceasti misuri a pasului este foarte apropiatd de aceea a pasului roman, care avea 1,479 m, ceea ce onstitui un indiciu despre originea romani a misurii folosite in Tara Romineasca, In Moldova, mirimea pasului a fost de ase palme, find atestata in numeroase documente din secolele XVII-XIX. Pasul de sase palme era egal cu 3/4 din stanjen, {n Transilvania, pasul a fost utilizat mai rar, dar unele documente din secolul a XIV-tea il amintese. Stanjenul si submuttiplii lui in Evul Mediu, in Tarile Romine, stdnjenul a fost masura de ungime cel mai de: folositi, find utiliza’ multi vreme si dupa introducerea sistemutui metric. in secolele XVI — XVI, stinjenul a fost Principala unitate de misuri de mésurat Iungimea Stinjenul are ca submultipli: palma, degetul (palmacul), linia, piciorul (urma, talpa sau suhul), folul, iar ca multiplu ~ prdjina. Suprafetele se masurau cu sténjenul patrat iat volumul cu stinjenul cubic in Evul Mediu, stanjenul a fost mult folosit in Europa, el find, la origine indlfimea medie a omului cu ména dreapti ridicata in sus, adicd cca, 2m, 59, Stanjenul este amintit in documente inc’ din secolul al XVI-lea, iar mentiuni sigure despre marimea lui avem de Ia sfarsitul secolului al XVIHea, fn timpul lui Serban Cantacuzino, care a stabilit mérimea stinjenului care-i poartd si numele — ,,stdnjenul lui Serban vod — la 1,962 m, in misuré modem, sau indltimea unei coloane din pridvorul bisericii de la Cotroceni. Este probabil zi mérimea acestui stanjen si fie stabilité de domnie in anul 1679, data pisaniei m&nastirii Cotroceni, an in care este amintita si ,,palma domneascé”. Marimea a fost modificati in 1864, inainte de introducerea sistemului metric, Ia 1,966 m. Domnitorul Constantin Brancoveanu a introdus stinjenul mai mare cu patru degete decdt cel al Iui Serban Cantacuzino, care avea 2,020 m, Stinjenul lui Constantin Bréncoveanu a fost folosit mult mai rar decdt acela al Iui Serban Cantacuzino, indeosebi in Oltenia, in a doua jumitate @ secolului al XVII-lea se stabileste stnjenul-etalon la Bucuresti, care era ‘rimis apoi in tar Stanjenul a fost prima unitate de masuré din Tara Roménease’, care s-a adaptat sistemului metric, deoarece lungimea sa era egal cu aproape 2 m. El a continuat s& fie folosit inc multi vreme dupa introducerea sistemului metric. in Moldova stanjenul este mentionat in documente din secolul al XVIHea, mérimea lui era de opt palme, care se mai numea ,,stdnjen domnesc”, uneori stanjenul avea sapte palme sau sapte palme si jumatate sau mai mult de opt palme, care se numea ,,stdnjen prost acesti stanjeni ,,domnesti” si ,,prosti", documentele mentioneazi si 60 stinjeni ce purtau numele localitifii unde erau folositi: stdnjenul orasului Galati, misurand 2,296 m. Palma Palma a fost © misura mick de lungime, comuna Tirilor Romane, care a devenit in secolul al XVI-lea, atit in Tara Roméneasca, cét si in Moldova, submultiplu al stanjenului si al pasului, calculate adeseori pe baza palmei, stinjenul avand opt palme, iar pasul sase palme, Palma era egald cu distanta dintre varful degetului mare i al celui mic, cand palma era deschisa la maximum. secolul al XVIT- Dupa cum rezulté din numeroase documente lea si al XVIIF-lea, ,,palma domneasca” reprezenta a opta parte dintr-un stnjen, iar cand stdnjenul era caleulat in .,palme proaste” sau »obisnuite”, el avea noua palme mai mici. jn Moldova, palma a avut o largi utilizare, indeosebi in efectuarea hotimiciilor, Din numeroasele documente de hotarmicie emise in secolul al XVUlF-lea rezulté ci existau trei feluri de palme: ,,domneased sau «gospody”, de om de mijloc” si,,proasta”, ultimele dous fiind mai mici decét prima. Desi ,.palma domneasea”, servind ca etalon oficial, ar fi trebuit si iba o marime fix, marimea ei a variat in secolul al XVIII-lea intre 0,255 $i 0,285 m, iar ,,palma proasta” era cuprinsa intre limitele de 0.205 $i 0,255 m, astfel inca ,,palma domneasca™ cea mai mic& ajungea si fie egala cu ,,palma proastd” cea mai mare. Ca instrument de masurat, in secotul al XIX-lea palma domneasci din Moldova era confectionati din metal, avind o forma dreptunghiulard: la cele doud capete avea cate un bour reprezentand stema Moldovei si ete © gaurd. Ea era imparfita in opt subdiviziuni, care reprezentau parmacele. 61 fn Transilvania palma apare in documente din secolul al XVI-lea, find folosita pentru masurarea unor subdiviziuni mai mici, Ea nu a fost utilizati cu frecventa din Tara Romaneasci si Moldova, deoarece iciorul si folul. sténjenul avea aici alti submultip Degetul (parmacul) Degetul (parmacul) a fost 0 misura veche, de origine romani. Termenul provine din limba latina: digitus. Romanii considerau degetul spars minima agrestium mensurarum”’; degetul avea 12 linii, fiind egal cu liimea a patru gréunte de oviz (4 grana ordei) sau cu 18,48 mm. jin Tara Roméneasca gi in Moldova, degetul — ca unitate de masura a lungimii — este amintit in documente din secolul al XVIII-lea fie cu numele latin digitus, fie, mai ales in Moldova, cu acela turcese de parmac. Dupa impartirea palmei in zece degete sau parmace, la 1859, degetul a devenit a suta parte a acesteia, avand 0,0192 m, dupa st lui Serban vod, si 0,02 m dupa stinjenul Iui Stirbei vod’, 1855, fin Tara Romaneascl, ta 1864, degetul avea 0,02458 m, iar in Moldova, in aceeasi perioad’, degetul sau parmacul era considerat a opta parte a palmei, masurind, 1a 1864, 0,3484 m, Ca misura de lungime, degetul a fost utilizat si in Transilvania, Lin Linia a fost cel mai mic submultiplu al palmei, fiind intalnita in documente in secolul al XIX-lea. inainte de introducerea sistemului metric, linia avea utilizarea de astizi a milimetrului, fiind ins mai mare ca acesta de doua ori in Tara Romineasci, dup ce sténjenul a fost impirtit potrivit sistemului zecimal, linia a devenit a zecea parte din deget sau parmac, a suta parte din palma si a mia parte din stinjen, avind 0,00196 m dupa stanjenul lui Serban voda si 0,0002 m dupa stanjenul de 2 m, numit al lui Stirbei vodi. La 1864, linia era consideratd de 0,00246 m. {in Moldova, linia era a doisprezecea parte dintr-un deget sau Parmac si a noudzeci si sasca parte a palmei. La 1864, ea misura 0,00290 1m, fiind ceva mai mare decit linia zecimala din Tara Roméneasca. Piciorul {in Transilvania, dupi ocuparea de citre imperiali, s-au folosit submultiplii stanjenului austriac, care sunt alii decat ai stinjenului din Tara Romaneased si Moldova, si anume: piciorul sau urma $i folul. Piciorul (urma, suhul sau talpa) era a sasea parte dintr-un stinjen, find egal cu 0,316 m, mérime apropiata de a masurii latine pes (picior), care avea 0,2963 m, Tolul Tolul este 0 masuri austriacd, submultiplu al stanjenului, care, la 1875, era egal; cu a saizecea parte a acestuia, sau egal cu 0,0316 m.° {n secolul al XVIII-lea, datorité necesitati de a se misura distante ‘mai mici, sistenmul acesta simplu de masurat a fost completat cu masuri ‘mai mici decat palma, Acestea erau: schioapa, latul de ménd si podul palmei si pumnul? Prajina Prajina a fost o unitate de masura in Tara Roméneascd si Moldova, mai mare decit stinjenul. in secolele XVI-XVIII, prajina este amintitd in documente mai rar decdt pasul si stanjenul, care erau pe atunci 63 principalele unititi de masurat Iungimea. Cu prijina se misurau atat locurile de casi, cat si, mai tarziu, ville. Cait priveste marimea prajinii, ea a variat in decursul vremurilor intre 16 si 24 de palme, adied 2-3 stanjeni. Prin Regulamentul Organic, la 1831, mirimea prijinii a fost fixatd la 24 de palme. Aici se arta ca: , fiecare préjind este de trei stanjeni domnesti, socotindu-se de mésurd statornicd stanjenul lui Serban vod”. Aceast masurl de trei stanjeni a prijinii este confirmatii de o serie de documente din perioada regulamentarg. Ea a fost folositi la misurarea paméntului si dupa introducerea sistemului metric. in Moldova, prijina a fost o unitate de misurat lungimea si suprafata; in acest din uma caz se numea préjind falceased sau prajind de falce. Ca si in Tara Roméneasc’, incepénd din secolul al XVIl-lea, prijina a avut tot 24 de palme sau trei stinjeni, Prajina din Moldova era inst mai mare decat cea din Tara Roméneasc’, datoriti marimii stinjenului; dupa stanjenul de 2,23 m, ea avea 6,69 m, fiind cu aproape 1 ‘m mai mare ca cea folosita in Tara Romaneasca. Alte instrumente de masurat lungimea fin Evul Mediu, in afard de stanjeni si prajind, s-au mai folosit si alte instrumente de misurat lungimea, confectionate mai ales pentru a inlesni misurarea mosiilor mai mari, Acestea au fost: fimia sau ofgonul, lapul, cotul si submultiplit lu in Tarile Romane, in aceeasi perioadi medievala existau si misurile pentru distanfe mari: ceasul de mers, posta, mila, leghea, 64 Pépristea, alituri de alte misuri a cdror marime depindea de forta fizied a omului sau de bataia sigetii $i a pustii, Dintre categoriile de masuri mentionate deja, am prezentat mai detaliat misurile de lungime, deoarece acestea au fost foarte numeroase si mult folosite in epoca medievala, fiind confectionate si instrumentele necesare pentru misurat, CURS 13 Cronologia in studiul istoriei nu se poate face nici un pas fird a se ariita precis timpul la care se refer problema tratati, deci cronologia datelor. Cronologia devenit cu timpul o stiinta auxiliard a istoriei de cea mai mare importanfi. Traducerea exact a cuvantului inseamna ,.vorbirea despre timp” (vorbire, cuvnt, discurs si timp). Dar ,despre timp" din punet de vedere al faptelor omenesti se ocupa istoria, iar din punct de vedere al vietii pmantului in sine si in cosmos au si-si spuni cuvantul geologia si astronomia, Cu toate acestea, iesind din cadrul ingelesului general al cuvantului, cronologia a cApitat un sens tehnic special in vorbirea obisnuiti a cercetitorilor trecutului. in aceasta situatie ca a devenit 0 disciplin’ auxiliar’ a istoriei avind ca obiect studierea sistemelor diferite dupa care oamenii au misurat gi socotit timpul care trece gi raportarea lor la sistemul dupa care ne orientim noi acum. Numai datorit& cronologiei critice vom putea si determinm cét mai exact in timp datele istorice, scopul ei final, Este de la sine infeles ci istoria nu poate fi studiatd fri a fine seama de cronologie, care ii formeazi insisi natura. E drept cf prea multe date o pot face imposibil de acceptat, dar nu-i mai putin adevirat c& lipsa lor ne pune in situafia neplicuti de a nu o intelege. ins& asupra modului de intrebuintare a datelor rimane s& se pronunte si istoricul insusi, datoria 66 discipline! noastre este numai de a-i limpezi cémpul cercetarilor sale din Punet de vedere al misuririi timpului, al corelatiei intre datele istorice (sineronizare). {in general, pentru foarte multi insi problema succesiuni si contemporaneititii datelor nu prezint nicio important. Este © mare greseald cici in felul acesta nu poate exista nici judecata logicd a adevarului istoric. $i fird temeiul adevarului istoria nu are rost. Raportul cauzalitate-finalitate exista si aici; dacd ordinea logicd nu este cunoscuti exact, nu poate fi valabil nici rationamentul. Pe noi aici si acum nu ne intereseazi cronologia sub aspectul judecitit istorice, ci sub acela al tehnicii insdsi. in calitatea noastra de paleografi, arhivisti si editori de texte trebuie si fim in misuri a studia si clasa astfel materialul incdt s& serveasc’ istoricului avéind oricind certitudinea datei care si nu lase nimic de dorit, De aceea avem nevoie mai inti de toate de un curs de cronologie tehnicd istoric’ Nimic nu apare omului actual mai ugor, mai banal si mai lesne de efinut decdt monotonia anilor, lunilor si zilelor pe care le edaugim automat unele la altele, numir de numar. in realitate nu este asa. Daca anul se masoara azi aproape exact, nu putem spune tot astfel despre luni, 30 si 31 zile) care au durati conventionala (28, 29, ile, care au tot alt inceput pe fata pimantului. $i azi data sivarsirii si cunoasterii unui fapt depinde de pozitia omului si de directia inregistrari lui. ‘Cea mai usoard socotire a timpului pe care 0 facem este cu ziua (inclusiv noaptea), al cirei inceput si sfirgit il vedem. Totusi, neputind determina cronometric acest moment, pentru calculul mai usor am ajuns la acordul tacit si incepem ziua indatii ce s-a 67 (24), moment insemnat cu 0 (zero). Au mai multi dreptate astronomii care iau ca baz ora 12 din zi, verticala absolut a razei solare, fiind mai usor controlatd si care in mod cert desparte ziua in doua parti egale, dar ce haos ar fi daca fiecare i ar purta doua date. ‘Aceasta € 0 prima incertitudine pe care am inliturat-o conventional. Mai vine ins si a doua, Acest moment este tot altul in fiecare punct de pe glob. in vreme ce aici la Bucuresti avem acum ora 13 (sau 1 d.a) la Paris este ora 12, iar la San-Francisco 8 de dimineata. Dimpotrivi, ora noastri de acum corespunde orei 6 (18) de seara la Calcuta sau 9 (21) la Tokio. Deci in acelasi timp alté ord si alt loc. Tot conventional s-a facut si aici o repartitie mai de inteles. Luindu-se meridianele (360) ca baz s-a impértit fata globului in grupe de 15 ‘meridiane fiecare. Resimtd astfel 24 zone aferente celor 24 de ore ale zilei dandu-se fiecdrei zone aproximativ ora timpului mediu, in unele parti ca insigi schimbatoare dupa sezon. Acest sistem de calculare a timpului este acum generalizat si deci usor de refinut. E sistemul fuselor orare dupa care ora civil creste (spre Est) si descreste (spre Vest) in raport cu Greenwich, din ord in ord cu fiecare fus de 15 grade longitudine, Problema corespondentei datelor din trecut se pune mai mult decat azi, iar raportarea lor la modul nostru actual de socotire a timpului aduce 6 dificultate in plus. Rezolvarea acestei probleme n-o poate aduce decat cronologia tehnic’, pe care vom incerca s-o infitisim acum in liniile ei mati {incd de timpuriu s-a simfit nevoia cunoasterii cronologiei, natura istoriei, mai ales pentru fixarea datelor sacre. Din acest motiv determinarea principiilor de calcul a plecat din sinul bisericii, avandu-se 68. ‘mai intotdeauna la bazd formele de datare mentionate in documente: ere, perioade, sdrbitori ete. in acest sens s-au alcdtuit de timpuriu multe ‘manuale. Din cele mai vechi amintim numai numele lui Scaliger (1583) si Denis Petan (1617), a citor polemici a servit initiativei calugirilor benedictini. \Vazind in texte, mai ales in cele hagiografice, variajia de date Privitoare la acelasi fapt istoric, spre exemplul nasterea, moartea, canonizarea unui sfant, cilugirii benedictini au cdutat si le urmareasca gi i le verifice prin toate textele si documentele cunoscute, coroboraind si datele intre ele, Rezultatul indelungilor lor cercetir a fost cartea de bazi.a cronologiei! Manualul pentru verificarea datelor (L “Art verifier les dates), Paris 1750. Este cartea fundamental de la care pleaci toate manualele, dezvoltate sau mai reduse dupa nevoile locului. Trebuie si amintim aici gi verificdrile matematice ficute de Ideler (1825-26) si Ginzel (1906-1914) Acestea au fost folosite de autorii manualelor de cronologie mai noi, ca Mas-Latrie, Brinckmeier, Grotefend si Giry, ca si nu amintim decat pe cei ‘mai cunoscuti, in mod curent ne folosim de manualul lui Giry si de Prescurtarea lui Grotefend, la care adiugim practica lucrare a lui Hans Lietzman, Zeitreohnung der rémischen Keiserzeit, des Mittelalters und der Neuzeit fiir die Jehre 1 ~ 2000 nach Christus, Berlin-Leipzig 1934 tora ne vom adresa tot timpul (col. Goschen, nr. 1085). La tucririle ac spre a verifica datele care ne sunt necesare. Astfel de preocupiiri exista si in literatura noastra, dar de caracter mult mai general, calendaristic. Probleme de stricta cronologie a tratat cu ‘mult& competent’ Nicolae Docan, 09 Calendarul. Temeiurile cronologiei actuale stay in douk clemente: anul solar sau tropic masurat la 365 zile, 5 ore, 48 minute si 46 secunde, care este o certitudine, si numararea anilor de la nasterea Iui Hristos, care a ajuns la 2009 ani, dati ins& incertd pentru eveniment, dar ‘generalizaté in practicd. in mod obignuit se noteazi cu e(ra) n(oastra). Toate celelalte elemente care se mal adauga nu sunt decdt componente de aménunt ale acestora, Dar n-a fost totdeauna aga. Multd vreme omul mu a putut cunoaste surfind anul ori cu mai putine zile decat avea ori cu mai timpul exact, mi multe, Adeseori nici n-a numarat ani tropici, de care nu-si didea seama, ci anj lunari de 12, respeetiv 13 lunatiuni (lunatiunea: de la luna noua, luna novi fiind de 29 zile, 12 ore, 44 minute si 3 secunde). Nu rareori nici acest fel de socotire nu I-a fost cunoscut in succesiunea sa si a ficut datarea prin sirbatori sau magistraturi, Noi trebuie si cunoastem orice sistem, si-l verified si apoi sé corobordm datele, inca de la inceput omul a cdutat si misoare si si socoteascd mod foarte seurgerea vremii. Evident c& aceasta nu s-a féicut decit sumar, empiric, dat fiind neinsemnatul spirit de observatie ci posibilitatile de cereetare ale omului primitiv si de mai térziu, Rafiunea Tui nu era suficient de dezvoltatd si nu putea si socoteasca decat elementele primare, céte cideau in intelegerea lui imediata. Mai intai doua elemente esentiale i-au dominat observatiei ziua gi noaptea, rezultat al aparitiei si disparitiei de la orizontul lui a soarelui si a lunii cu stelele, toate deopotriva de nelimurite pentru el. Traditia acestei i socotiri a vremii a durat milenii. Voise insisi a consacrat acest (Geneza, 1.3 ~ 5). La procedeu de socotire punand facerea lumii pe 70 fel a socotit toaté cosmogonia clasic’ Hesiod (Theogonia) si Ovidiu (Metamorfozele) le adopti cu toate ci triiese in epoca altor forme de computere a timpului. Cénd si alte elemente de cronologie s-au adus caleuldrii timpului mai indelungat, ziua si noaptea au rimas ca masurk de 1 accesibil oricua Cu vremea s-a putut vedea ci nici soarele nici luna nu au acelasi drum in fiecare zi sau noapte, punctul de aparitie si disparitie de la orizont fiind schimbator. Odati cu aceasti migcare se schimba si mediul, altemand zilele cilduroase cu cele ricoroase. Vegetatia insisi era in stransd legiturd cu aceste apropieri si departiri, a cdror periodicitate a inceput si fie retinutd. Din acest motiv s-au adiugat si alte elemente de socotire, Timpul de la 0 schimbare a luni pind la revenirea ei la aceeasi infatisare, usor de observat mai ales de la lund noua a luni nous, a fost cel dintai element empiric de calculare pornit mai mult din anumite superstitii. Aceasta duratd a fost impirtiti in patra grupuri distincte, fazele lunii sau pitrarele, care sunt si astizi elemente esentiale in observarea in calendarele populare prin semne conventionale, luna noua, intaiul patrar, luna plind si al treilea patrar. Pe aceste pitrare se Jeagi o serie intreagd de observari meteorologice pe care noi inci trebuie s& le cunoastem. -vident, s-a pus iardgi in S-a observat apoi schimbarea naturii care, raport cu fazele solare. Astfel s-au fixat anotimpurile, cel mai ferici cdstig pentru economia omului. Dar in felul acesta s-a ajuns la cunoasterea anului Corelatia intre luni, observate precis, si ani, greu de precizat, nu S-a putut face usor. Totusi, in interiorul unui ciclu al anotimpurilor, omul 1 s-a putut conduce tindnd seama de fazele lunare. Superstitia il obliga si tind bine aceasta socoteal Siptimana, pe care o aminteste Moise fiird numele zilelor, n-a fost cunoscutd de egipteni, greci si romanii vechi. Crestinismmul a imprumutat- 0 de la evreii de mai tarziu gi a generalizat folosirea ei ca despartire a zilelor in zile lucritoare si ziua Domnului (duminica). Cu acest sistem de calculare omenirea s-a condus milenii. Omul a putut si-si ordoneze munca sa cu prevederea necesara pe aproximativ un an, dar n-a putut numira corect anul solar. Greutatile care interveneau {ntre el si observarea timpului cert al schimbarilor astrale Iau ficut si riman& la cronologiziri felurite: in ani solari mai mult sau mal putin exacti, in anii lunari de 12 sau 13 lunatiuni (cu o intercalara) si in multe alte feluri cu acecasi baz solar’ safe lunard, ou diferente simfitoare fat de anul tropic. Aceste diferente sunt destul de importante. Nici azi nu putem face corespondenta decat cu mare gra. Oricare ar fi caleulul pe care I-a ficut omul, noi constatém c& el a avut Ia indeména trei elemente c&liuzitoarei stelele, soarele si luna, dupa cere si-a numérat zilele, lunile si anii. Pe observatia circuitului acestor elemente el a incercat si-si fixeze un calendar, adic 0 evidenta a zilelor de sirbatoare si lucritoare, scop unic al oricdrui calendar vechi. Pentru implinirea acestei menirii sacre astrologia din antichitate si apoi astronomia ca cercetare strict stiintificd, au avut mult de tucrat si cu deosebit succes. Nu stim cdnd s-au ficut cele dintii observatii calendaristice gi nici unde. Din anumite date egiptene putem constatat totusi cd cel mai vechi calendar apartine Egiptului si se ured la anul 1236 en, Cineva din 2